Ultimul cuvânt asupra Orientului Mijlociu

Ultimul cuvânt asupra Orientului Mijlociu de Derek Prince Traducerea din limba engleză: Doru Motz Prima ediţie: 1984 A doua ediţie: iunie 2010



Despre autor Derek Prince şi-a făcut studiile în Marea Britanie, specializându-se în limbile greacă şi latină, la colegiile Eton şi King’s College din Cambridge. Din 1940 până în 1949 a deţi- nut titlul de „fellow”– echivalent cu cel de profesor plin – la catedra de filosofie modernă şi antică de la Universitatea din Cambridge. În plus, a studiat ebraica şi aramaica, atât la Universitatea din Cambridge, cât şi la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Pe lângă aces- tea, el vorbeşte curent încă vreo câteva limbi moderne În timpul celui de-al doilea război mondial, pe când slujea ca felcer în armata britanică, Prince a început să citească Biblia sistematic. În cele din urmă, a ajuns la concluzia că Biblia îi oferea un răspuns mult mai practic şi mai convingător asupra problemelor vieţii decât diversele sisteme filosofice pe care le studiase. Prin urmare, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, s-a hotărât să-şi închine toată iata studierii Bibliei şi muncii de învăţător biblic. În anii care au urmat, Prince a slujit în calitate de pastor, educator, conferenţiar şi con- silier pe mai multe continente. El este recunoscut pe plan mondial ca unul din experţii de seamă ai timpului în ce priveşte metoda expozitivă de predare a cunoştinţelor Bibliei. Fără să încline spre nicio confesiune sau sectă în modul său de abordare, Prince aruncă lumină asupra evenimentelor cu care suntem confruntaţi în epoca actuală, în special cele petrecute în Orientul Mijlociu. Programul său biblic intitulat: Today With Derek Prince, (Astăzi cu Derek Prince,) e ascultat zilnic de mii de oameni din Statele Unite şi din străi- nătate. Prince, împreună cu soţia sa, Lydia, o daneză, au crescut o familie de nouă fete adop- tate. Dintre acestea, şase sunt evreice, una arabă, una englezoaică şi una africană. Lydia a decedat în anul 1975. În 1978, Derek s-a căsătorit cu actuala sa soţie Ruth, care provine dintr-un mediu evreiesc conservator. Cei trei copii evrei adoptaţi de ei ridică numărul total al membrilor familiei lor la doisprezece, cu mulţi nepoţi şi strănepoţi. Astăzi familia Prince are două locuinţe: una în Statele Unite ale Americii şi alta în Ierusalim.



Capitolul 5 Sã înþelegem Numeri Numeri Îl înfãþiºeazã pe Isus Cristos, al nostru „Înãlþat“ Cuprins Cuvântul înainte al autorului  4 PARTEA I: PERSPECTIVA ISTORICĂ Capitolul 1  Punctul de convergenţă dintre istorie şi profeţie  5 Capitolul 2  Visul care s-a împlinit  14 Capitolul 3  Durerile naşterii unei naţiuni  25 PARTEA II: ÎMPLINIREA PROFETICĂ Capitolul 4  Planul dinainte stabilit al lui Dumnezeu  35 Capitolul 5  Procesul readunării  47 Capitolul 6  Vremurile neamurilor  58 Capitolul 7  A cui e ţara?  65 Capitolul 8  Cum vom răspunde noi?  72 Capitolul 9  Judecata naţiunilor  87 SECŢIUNE SPECIALĂ: Cronologia evenimentelor din Israel 1947-1982  97 3



Ultimul cuvânt asupra Orientului Mijlociu Cuvântul înainte al autorului Începând cu sfârşitul celui de-al doilea război mondial, centrul atenţiei politice s-a mutat din Europa şi America de Nord, în Orientul Mijlociu. Organele de presă din ziua de azi acordă mai multă atenţie Orientului Mijlociu decât oricărei alte re- giuni de pe glob. Aici sunt concentrate toate problemele şi conflictele care ar putea, peste noapte, să aprindă scânteia următoarei conflagraţii mondiale cunoscută, probabil, sub numele „cel de-al treilea război mondial”. Doi sunt factorii principali care au contribuit la această dramatică creştere a importanţei Orientului Mijlociu: petrolul şi Israelul.Aproape toate naţiunile dezvol- tate ale lumii de azi depind, într-o măsură mai mare sau mai mică, de rezervele de ţiţei ale statelor arabe din Orientul Mijlociu. Astfel, petrolul a devenit arma politică internaţională. Ştiind cum s-o folosească, statele arabe deţin pe plan internaţional o influenţă politică pe care nicicând n-ar fi putut-o obţine în alte împrejurări. Şi mai însemnată este apariţia statului modern Israel, ca naţiune suverană. Având parte numai de atacuri şi împotriviri, încă din primele zile după naştere, acest stat mic continuă să-i pună în uimire şi descumpănire pe experţii din toată lumea, având în vedere schimbările radicale create de el în echilibrul militar şi pol- itic al Orientului Mijlociu. Orice evaluare de ansamblu a situaţiei de acolo trebuie să înţeleagă mai întâi corect rolul unic pe care l-a jucat şi continuă să-I joace Israe- lul. În cartea aceasta, am oferit ceea ce consider a fi cheia interpretării rolului Israe- lului. Prin urmare, cheia unui pronostic realist al viitoarelor evenimente din Orien- tul Mijlociu. Această cheie mi-a fost pusă în mână prin împrejurări nedorite: cinci ani de serviciu militar în forţele armate britanice din Egipt, Libia, Sudan şi, în fine, Palestina, ]n timpul celui de-al doilea război mondial. După aceea am petrecut alţi doi ani ca locuitor civil al Palestinei. În toţi aceşti ani, am fost martor ocular şi participant la tulburătoarele evenimentele din care s-a născut situaţia actuală a Orientului Mijlociu. Încă de atunci am păstrat legătura cu poporul şi evenimentele Israelului şi ale naţiunilor din jur. În prezent, petrec cam o jumătate din an la Ierusalim şi, recent, mi-am terminat de clădit o casă aici. Derek Prince Ierusalim aprilie 1982



1 Punctul de convergenţă dintre istorie şi profeţie Într-o seară plăcută de aprilie a anului 1946, stăteam pe şeaua ce leagă Muntele Scopus la nord de Muntele Măslinilor. La sud. înaintea mea, spre apus, străluceau, luminate de lună, Domul Stâncii şi cupola argintie a Moscheii Al Aksa. De jur împrejurul lor, Ierusalimul – oraşul vechi – înconjurat de ziduri şi metereze, cu turnurile şi acoperişurile sale pestriţe, părea cufundat într-un somn adânc şi plin de pace, aşteptând să audă dinăuntrul moscheii chemarea la închinăciune a musulmanilor, sfâşiind liniştea nopţii înainte de revărsatul zorilor. Dar eu ştiam că pacea aceea era înşelătoare, căci sub ea clocoteau de mult forţe puterni¬ce, gata să izbucnească, până la urmă, în cumplite tulburări şi vărsări de sânge. În spatele meu stăteau clădirile masive de piatră şi turnul pătrat al hanului Augusta Victoria. Clădit, iniţial, ca loc de popas pentru pelerinii din Europa, ulterior a fost preluat de autorităţile britanice, în timpul celui de-al doilea război mondial şi folosit ca spital militar. În interiorul zidurilor sale, îmi terminasem serviciul militar ca felcer şi acum mă găseam în pragul lăsării la vatră. Mă aflam la un moment de cumpănă în viaţa mea. Tocmai mă căsătorisem cu Lydia Christensen, fostă profesoară din Danemarca, pe care o întâlnisem la Ierusalim. Lydia era „mama” unui cămin de copii mici din localitatea Ramallah, un oraş arab situat la şaispreze¬ce kilometri nord de Ierusalim. Căsătorindu-mă cu ea, am devenit „tatăl” celor opt fetiţe care locuiau cu ea pe vremea aceea, având între patru şi optsprezece ani. Dintre aceste opt fete, şase erau evreice, una era arabă, iar cea mai mică englezoaică. Întrucât Lydia şi cu mine aveam de gând să ne stabilim la Ramallah, am cerut să fiu lăsat la vatră în Ierusalim. „Ce ne aşteaptă” Cum stăteam acolo pe munte şi nu mă puteam dezlipi de frumuseţea peisajului, mi-a venit în minte o întrebare: „Oare ce ne aşteaptă în viitor?” Nu mă gândeam atât la Lydia, la mine sau la fetiţele noastre, cât la toţi locuitorii acelei ţări, cu amestecul acela unic în lume de rase, culturi şi religii. Viitorul întregului ţinut era încă nedesluşit în vâltoarea creuzetului. Diferite grupări politice şi rasiale ridicau pretenţii teritoriale şi politice total ireconciliabile. Guvernul brita¬nic propusese o serie de „soluţii” pentru rezolvarea impasului ce părea că se crease. Nu ştiu cum se făcea însă întotdeauna soluţiile primite de una din grupări erau, numaid- ecât, respin¬se de celelalte părţi. Mai era vreo altă sursă disponibilă de unde se putea căuta o rezolvare? Eu, unul, ajunsesem să cred că da. În decursul celor aproape şase ani de serviciu militar, devenisem un bun cercetător al 5

6 Ultimul cuvânt asupra Orientului Mijlociu Bibliei. Timp de trei ani de zile, cât am petrecut în pustiurile nisipoase din Africa de Nord, Biblia îmi devenise tovarăşul meu permanent, izvorul meu nesecat de mângâiere şi tărie. La un moment dat, fusesem internat în spital, unde petrecusem un an de zile, datorită unei boli de piele ce nu voia să cedeze la nici un tratament medical existent. Nu mi-am recăpă- tat sănătatea decât atunci când am îndrăznit să trec dincolo de ajutorul pe care mi-l puteau oferi medicamentele şi m-am încrezut, cu simplitate, dar cu tărie, în făgăduinţele de vinde¬care fizică pe care Biblia mi le înfăţişau în chipul cel mai desluşit. În aceste împrejurări, ca în multe altele, m-am convins pe deplin, spre marea mea mul¬ţumire lăuntrică, despre faptul că învăţăturile Bibliei – atunci când le luăm prin cre- dinţă – sunt şi astăzi la fel de valabile şi de vitale ca pe vremea când au fost aşternute în Sfintele Scripturi. Dar în 1944, când am fost mutat cu serviciul militar în Palestina, m-am găsit deodată confruntat cu adevărul Bibliei într-o dimensiune cu totul şi cu totul nouă. Până atunci citi¬sem Biblia ca şi când ea fusese scrisă într-un vid. I-am îmbrăţişat cu toată inima ade- vărurile duhovniceşti, fără însă ca ele să aibă pentru mine vreun context anumit ori vreo legătură cu spaţiul şi timpul. Acum însă am ajuns să văd Biblia intr-un cadru geografic bine precizat. Mi-am dat seama că evenimentele consemnate pe paginile ei au avut loc într-o arie mărginită de-o parte de Marea Mediterană, cu Italia ca punctul cel mai depărtat la apus, iar, pe de altă parte, Persia formând hotarul cel mai de răsărit. Cele mai multe evenimente din Biblie avu¬seseră loc într-o regiune nu mai mare decât statul New Jersey din SUA, cunoscută când prin Canaan, când prin Israel, Palestina sau Ţara Sfântă. În vremea patriarhilor, am aflat eu, zona aceasta se numea Canaan. După cucerirea ei de către israeliţi, sub conducerea lui Moise şi a lui Iosua, a devenit ţara Israelului, nume folosit încă şi în Noul Testament (Matei 2:20), deşi pe atunci ţinutul devenise o provincie a Imperiului Roman. Numele Palestina înseamnă „ţara filistenilor”. Grecii au fost primii care l-au folosit, urmaţi apoi de romani şi de alte neamuri stăpânitoare, printre care se numără şi britanicii. Titlul „Ţara Sfântă” e folosit de creştini de prin secolul cinci încoace. De la terminarea mandatului britanic din 1948, regiunea a fost împărţită în două state: Israel şi Iordania. Când am privit evenimentele descrise în Biblie în acest context geografic, ele au deve¬nit dintr-odată reale, prinzând viaţă într-un chip cu totul nou. De pildă, Zaharia descrisese chiar locul în care mă găseam eu în seara aceea, în următoarea profeţie plastică referitoare la întoarcerea Domnului pe pământ: În ziua aceea picioarele Lui vor sta pe Muntele Măslinilor, la răsărit de Ierusalim, iar Muntele Măslinilor se va rupe în două, de la răsărit la apus, formând o vale largă, cu jumătate din munte mutându-se la nord şi jumătate mutându-se la sud. În ziua aceea apă vie va ţâşni din Ierusalim, jumătate spre marea de răsărit şi jumătate spre marea de apus, vara şi iama (Zaharia 14:4, 8). Înaintea mea, parcă vedeam aievea evenimentele descrise. Clădirea spitalului nostru

Punctul de convergenţă dintre istorie şi profeţie 7 – hanulAugusta Victoria – era aşezată exact în punctul unde urmează să aibă loc cutremu- rul. Cu vreo douăzeci de ani în urmă, turnul ei pătrat fusese crăpat de un mic cutremur, în urma căruia devenise prea primejdios să mai putem urca în el. Istoria a confirmat faptul că regiu¬nea respectivă era supusă la cutremure. Spre apus, de partea cealaltă a pârâului Chedron, diferite cercetări geologice au găsit urmele unui bazin uriaş de apă sub oraşul Ierusalim. Şi din punct de vedere geologic scena era pregătită pentru evenimentele prezise de Zaharia. Atât de exact se potriveau cuvintele profetului cu scena ce mi se deschidea în faţă, încât parcă şi vedeam apa eliberată de cutremur năvălind cu repeziciune către mine din- spre zona Templului, umplând noua vale săpată de la răsărit la apus – cam până prin apro- pierea locu¬lui în care mă găseam. Mi-am mai adus atunci aminte de un alt pasaj paralel, din Ezechiel, care înfăţişează şi el scurgerea apei din Ierusalim către răsărit, spre Marea Moartă: Omul m-a readus la intrarea templului şi am văzut apa ieşind de sub pragul templului spre răsărit [căci templul era îndreptat spre răsărit]. Apa ieşea de sub latura de sud a tem¬plului, în partea de sud a altarului. Apoi el m-a scos afară, prin poarta de nord şi m-a con¬dus până la poarta din afară, îndreptată spre răsărit, şi apa ieşea din latura de sud. Cum mergea omul spre răsărit cu o frânghie de măsurat în mână, el a măsurat o mie de coţi şi apoi m-a dus prin apa care se ridica până la glezne. A mai măsurat o mie de coţi, dar între timp apa se făcuse un râu pe care nu-l puteam traversa, deoarece de adân- că ce era apa, trebuia să înot în ea – era un râu pe care nu-l putea trece nimeni. EI mi-a zis: „Apa aceasta curge spre regiunea de răsărit înspre Arabah, şi se varsă în Mare. Când intră în Mare, apa se face dulce. Oriunde va curge râul, vor mişuna puzderie de fiinţe vii. Vor fi peşti cu duiu¬mul, deoarece apa aceasta se varsă acolo şi transformă apa sărată în apă dulce. Aşadar, oriunde va curge râul toate vor trăi. Pomi roditori de toate felurile vor creşte pe ambele maluri ale râului. Frunzele lor nu se vor veşteji şi roada lor nu va lipsi niciodată. Vor rodi în fiecare lună, pentru că apa din templu îi va uda. Roada lor va sluji de hrană, iar frunzele lor de leac vindecător” (Ezechiel 47:1-5, 8-9,12). Cu această imagine încă proaspătă în minte, m-am întors înapoi şi am străbătut cele câteva sute de metri până la versantul de est al muntelui. În zare, Marea Moartă strălucea în lumina argintie a lunii ca o perlă, printre cutele dealurilor. Strălucirea ei unică provenea dela conţinutul mare de substanţe chimice din apele ei. În planul din faţă, coastele golaşe şi pietroase ale dealurilor Iudeii coborau până la ţinutul numit de Ezechiel „Arabah”. Fără doar şi poate, regiunea aceasta avea nevoie mare de miraculoasa transformare adusă de apele vii din viziunea lui Ezechiel! Cât am locuit acolo pe Muntele Măslinilor, am aflat că Arabah este denumirea evreias¬că pentru valea Iordanului, pe porţiunea dintre locul unde râul Iordan intră în Marea Moartă şi continuând apoi spre sud, până la GolfulAqaba. De la Muntele Templului la apus până la Marea Moartă şiArabah la răsărit, fiecare amănunt atât din descrierea lui Zaharia, cât şi din cea a lui Ezechiel, era cât se poate de exact şi viu înfăţişat. Toate se

8 Ultimul cuvânt asupra Orientului Mijlociu potriveau de minune cu topografia acelui ţinut. Dar rupt de contextul geografic, toate aceste detalii erau fără sens. Mi-am dat seama atunci că acelaşi principiu se poate aplica la nenumărate alte pasaje din Scriptură, atât istorice, cât şi profetice. Un popor şi istoria lui Cum stăteam aşa în pat, în cursul aceleiaşi nopţi, mintea îmi era încă preocupată de impresiile ultimilor doi ani. Cu aceeaşi ocazie în care am făcut cunoştinţă cu pământul Bibliei, am mai făcut cunoştinţă cu poporul a cărui istorie formează tema centrală a Bibliei. Am ajuns să constat că geografia şi istoria sunt, de fapt, strâns împletite. Din punct de vedere geografic, Biblia este aşezată în ţara Israelului; istoric, tema sa este poporul Israel. M-am mirat că în toate lecturile mele biblice, îmi scăpase un lucru atât de simplu şi de evident. Dar, de îndată ce am înţeles acest fapt, el a conferit o nouă clarita- te şi coeziune întregii Biblii. Primele unsprezece capitole din Biblie, am realizat, constituie o introducere. Ele com¬pletează fondul şi pregătesc scena pentru tot ce urmează. Din acel punct în continu- are, Biblia este, în esenţă, istoria lui Avraam şi a naţiunii descinse din el, prin Iacov – adică Israel. Am descoperit mai târziu că trebuie făcut distincţie între cuvintele Israel şi israelit şi iudeu şi evreiesc Din punct de vedere lingvistic, iudeu provine direct din Iuda, numele uneia din cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Încă din vremea robiei babiloniene însă toţi israeliţii care s-au întors în ţara Israel s-au numit iudei indiferent din care seminţie se trăgeau. Această situaţie s-a transmis până în vremea Noului Testament. De pildă, Pavel era din seminţia lui Beniamin, dar se numeşte totuşi iudeu (Fapte Apostolilor 21:39). În uzanţa de astăzi, aceste patru cuvinte nu pot fi înlocuite integral unul cu altul. Israel şi israelit se axează mai mult asupra originii naţionale şi a fondului de provenienţă. Iudeu şi evreiesc subliniază, mai degrabă, religia, cultura şi, mai târziu, istoria acestui popor. Odată cu înfiinţarea statului Israel în anul 1948, s-a mai adăugat un cuvânt: israelit, referindu-se la orice cetăţean al statului, fie că e de origine evreiască, arabă sau druză. O trăsătură unică a istoriei Israelului pe care o găsim in Biblie este faptul că o parte din ea a fost scrisă înainte de a se fi întâmplat evenimentele descrise de ea, sub formă de profeţii. Luate împreună, părţile istorice şi profetice ale Bibliei constituie o istorie completă a poporului Israel. Deşi porţiuni mari din această istorie nu sunt redate decât în linii mari, generale, alte părţi, în schimb, conţin descrieri vii, de mare amănunt. Scrierile profetice sunt cele mai interesante, întrucât, de cele mai multe ori, au fost scrise cu multe secole înainte de a se fi întâmplat evenimentele descrise. Cu toate acestea, ele se caracterizează printr-un mare grad de prospeţime şi exactitate, ce nu putea fi întrecut de niciun martor ocular. Nu am fost prea surprins să constat că Biblia este, în esenţă, istoria Israelului, atât cu privire la trecut, cât şi la viitor, atunci când am aplicat-o la Vechiul Testament. Dar de pe poziţia mea de creştin, m-am apropiat de Noul Testament, fără să-mi dau seama, dintr-o perspectivă clădită pe tradiţia creştină acumulată de-a lungul veacurilor. În acest caz, e

Punctul de convergenţă dintre istorie şi profeţie 9 greu de cântărit faptele la modul obiectiv. Mi s-a părut logic să încep chiar cu identitatea lui Isus. Indiscutabil, El este, prin excelenţă, singura Persoană de o importanţă supremă din Noul Testament. Fără El, de fapt, nici nu s-ar fi scris Noul Testament. Tot atât de sigur e şi faptul că în timpul vieţii Sale pământeşti, Isus a fost, în toate privinţele, un israelit. Noul Testament ne arată însă lămurit că identitatea lui Isus ca israelit nu a încetat odată cu sfârşitul vieţii Sale pământeşti. La Apocalipsa 5:5 – un pasaj scris cu peste cinci- zeci de ani după moartea şi învierea Lui – Isus este înfăţişat drept „Leul din seminţia lui Iuda, „Rădăcina lui David”. Aceasta nu se referă la vreo trăsătură temporară a scurtei Sale vieţi de treizeci şi trei deani pe pământ. Aceasta Îi este identitatea după moartea şi învierea Sa în toată veşnicia. El este în veci „Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David”. Pe veci El Se identifică pe Sine cu familia lui David, cu tribul lui Iuda, cu poporul Israel. Pe veci El este un israelit. Apoi am urmărit caracterul şi conţinutul celor patru evanghelii, care constituie baza istorică a tuturor principiilor esenţiale ale credinţei creştine (cum sunt ele afirmate, de pildă, în crezurile Bisericii). Încă o dată, faptele vorbesc de la sine. Cu excepţia unei scur- te vizite în Egipt făcute de Iosif şi Maria, împreună cu pruncul Isus, toate evenimentele descrise în toate evangheliile au avut loc înăuntrul graniţelor ţării Israel. Mai mult, peste 90 la sută din persoanele înfăţişate în evanghelii sunt israeliţi. Singurele excepţii le formează un mic grup de persoane neevreieşti, cum ar fi magii din răsărit sau femeia samariteană de la fântâna lui Iacov şi, ici şi colo, câte un slujbaş sau vreun militar roman. În esenţă, evangheliile sunt un document istoric al israeliţilor, plasat în ţara Israel. Apoi am căutat să văd cine sunt autorii Noului Testament. Acelaşi tablou s-a conturat. Fiecare din cele 39 de cărţi a fost scrisă de un israelit. S-ar putea pune sub semnul întrebă- rii cazul lui Luca, autorul evangheliei cu acelaşi nume şi al cărţii Faptele Apostolilor, deoare¬ce nu era evreu de origine. Dar şi aici, prin faptul că Luca a îmbrăţişat iudaismul, s-a identi¬ficat, practic, cu Israel. Desigur, este adevărat că după Rusalii mesajul Evangheliei s-a răspândit cu iuţeală în toată lumea civilizată. Mulţimi mari de greci L-au recunoscut pe Isus ca Mântuitor al lor şi au îngroşat rândurile Bisericii. Când însă am început să mă întreb care au fost principalele instrumente umane din Noul Testament despre care se spune că au răspândit Evanghelia şi au înfiinţat biserici, a trebuit să recunosc că, aproape în toate cazurile, aceştia au fost evrei. Cei doisprezece apos¬toli au fost evrei cu toţii. Pavel, care a devenit marele apostol al neamurilor, a fost şi el evreu. Cei mai mulţi dintre colaboratorii lui Pavel, ca Barnaba şi Sila, au fost tot evrei. Până şi Timotei, întrucât mama lui fusese evreică, era socotit, din punct de vedere legal, tot evreu şi, prin urmare, a trebuit să fie circumcis (Fapte 16:1-3). M-am străduit să dau peste vreun creştin neevreu pe paginile Noului Testament, care să fi jucat, cât de cât, un rol major. La început, nu mi-a venit în minte niciun nume. Până la urmă, am considerat că Tit este acela care s-ar putea include în această categorie, căci a fost un colaborator de nădejde al lui Pavel şi cel puţin una din cărţile Noului Testament îi poartă numele. Cu toate acestea, nimeni nu va fi în stare să afirme că Tit a fost una dintre

10 Ultimul cuvânt asupra Orientului Mijlociu persona¬lităţile cele mai proeminente din Noul Testament. Nu mi-au mai rămas decât părţile profetice din Noul Testament. Întrebarea pe care mi-am pus-o a fost următoarea: se pune, cumva. un accent deosebit asupra acestor porţi- uni din Noul Testament faţă de celelalte secţiuni istorice? Ce imagine despre viitor ne zugrăvesc ele? După câte mi-am dat seama, nici de la aceste pasaje nu lipseşte accentua- rea rolului unic jucat de Israel. Autorul cărţii Evrei ne spune că ţinta finală a tuturor credincioşilor adevăraţi este „ceta¬tea cu temelii, al cărei arhitect şi constructor este Dumnezeu” (Evrei 11:10). În Apocalipsa 21, ni se descrie această cetate. Pe porţile ei sunt săpate numele celor două- sprezece semin¬ţii ale lui Israel. Pe temeliile ei sunt numele celor doisprezece apostoli ai lui Isus. Toate numele gravate în Noul Ierusalim sunt nume de israeliţi. Mi-am zis: „Ce prost s-ar simţi acolo oricine suferă de prejudecăţi împotriva evrei¬lor!” După această trecere în revistă a Noului şi a Vechiului Testament, am ajuns la o conclu¬zie limpede şi simplă: În esenţă, Biblia este documentul Israelului, scris de israe- liţi, în parte, sub formă de istorie, în parte sub formă de profeţie. Exilul –şi întoarcerea De ce, atunci, s-a părut ciudat – de fapt, aproape de neconceput – să asociem poporul evreu cu Noul Testament? Meditând la această întrebare, am observat că spre sfârşitul pri¬mului veac, se produsese o importantă breşă în mersul continuu al istoriei. Mai mult, se aşternuse peste ea aproape totală tăcere, fiind ignorată de către manualele de istorie pe care le studiasem în Britania. Au existat două aspecte ale acestei rupturi: întâi, poporul Israel fusese separat de ţara lui; şi, în al doilea rând, cam în acelaşi timp, israeliţii fuseseră rupţi de rolul lor de lideri în răspândirea evangheliei şi făurirea Bisericii. Această ruptură dublă a determinat rolul lor în istorie pentru următoarele optsprezece secole. Deveniseră o naţiune de exilaţi. Fizic, ei au fost exilaţi din singura naţiune în care au cunoscut vreodată fiinţa naţională. Iar spiritual, ei fură exilaţi de însăşi religia al cărei întemeietori fuseseră. De-a lungul ultimilor doi ani, asistasem la o parte din procesul tămăduirii de prima dintre rupturi – aceea dintre poporul Israel şi ţara lor. Prevestea oare logica istoriei că acesta avea să fie un preludiu la vindecarea celei de-a doua breşe, respectiv, aceea dintre poporul Israel şi Biserica Creştină? Multe din persoanele cu care mă cunosc vor respinge această sugestie, ca pe ceva de neconceput. Şi totuşi, cu un secol înainte, tot atâţia oameni ar fi alungat ca pe ceva nevero¬simil sugestia după care poporul Israel avea să fie vreodată restabilit în propria sa ţară. Trăiam în mijlocul unei ţări şi a unui popor a cărui întreagă istorie fusese plină de eveni¬mente ce ar fi fost respinse de majoritatea oamenilor ca fiind de neimaginat. Cum căutam eu un mod de a-mi exprima semnificaţia evenimentelor la care asista- sem, am conceput în minte imaginea unui ceas cu cuc. Îmi imaginam cum de mulţi ani stătuse într-un colţ al magazinului de vechituri. Arătătoarele sale erau încremenite în ace- eaşi pozi¬ţie statică, fără să răzbată niciun sunet din el. Toată lumea presupunea că meca-

Punctul de convergenţă dintre istorie şi profeţie 11 nismul lui e defect. Dar apoi, într-o zi, fără atingerea vreunei mâini omeneşti, ceasornicul a început să ticăie din nou şi acele să se mişte. De-acum orologiul nu mai era doar o vechitură interesan¬tă din trecut. Din nou el arăta ora. Israel a fost ceasul profetic al lui Dumnezeu. Restabilind poporul în ţară, Dumnezeu pusese din nou ceasul în mişcare. După veacuri îndelungate de tăcere, acum arăta din nou ora. Dacă interpretam corect mesajul acelor sale, ele indicau ultimele ore ale apusului isto¬riei, ce dăinuise vreo nouăsprezece veacuri. Supravieţuitori ai Holocaustului Când am făcut cunoştinţă cu poporul Israel, oamenii aceştia treceau printr-una din cele mai jalnice şi mai critice perioade din îndelungata şi adesea tragica lor istorie. Grozăvia de nespus a Holocaustului abia începea să-şi facă simţită forţa-i distrugătoare asupra comuni¬tăţilor de evrei din toată lumea, dar, mai ales, asupra celor din ţara Israelului. În pofida blocadei impuse deArmata şi Marina Britanică, un număr foarte mic de evrei care au scăpat de ororile Europei s-au strecurat cum au putut în Palestina. Fără să vreau, aproape împotriva voinţei mele, am fost nevoit să ascult istorii personale de sufe- rinţă şi cruzime pe care nu le-aş fi crezut niciodată posibile. Din când în când, asistam la reunifi¬cări de familii ce fuseseră despărţite în Europa, dar au reuşit să scape cu viaţă, întâlnindu-se din nou în Israel. Familiarizarea mea cu geografia Israelului imprimase deja o nouă direcţie studiului meu biblic. Dar acum, contactul viu cu acest aspect al istoriei Israelului a avut un efect şi mai revoluţionant asupra mea. Am început să descopăr nenumărate pasaje din mai toate profeţiile Vechiului Testament, care preziceau faptul că înainte de sfârşitul epocii actuale va avea loc o mare strângere a evreilor din toată lumea în ţara Israelului. Şi aceste prezi- ceri nu se mărgineau la Vechiul Testament. Am descoperit pasaje corespunzătoare în învăţături¬le lui Isus din Noul Testament, care arată că drama finală a veacului de acum se va juca în ţara Israelului. Până atunci considerasem aceste pasaje ca pe nişte imagini vagi, aproape utopice, al căror singur scop era să inspire nădejdea unor vremuri viitoare mai bune.Acum însă am văzut că ele sunt preziceri foarte precise, la obiect, care se împlineau sub ochii mei. În multe din aceste preziceri, se scoteau în evidenţă anumite trăsături principale, de parcă autorul ar fi fost martor ocular al evenimentelor descrise. În cartea profetului Ieremia am găsit o sumedenie de asemenea exemple. Îndeosebi unul din pasaje mi s-a părut foarte viu: „Întoarce-te, popor necredincios”, declară Domnul, „căci eu sunt soţul tău. Eu voi alege unul din voi din toate oraşele şi câte doi din toate clanurile şi vă voi duce în Sion... În zilele acelea casa lui Iuda se va uni cu casa lui Israel şi împreună vor veni dintr-o ţară din nord în ţara pe care am dat-o strămoşilor lor ca moştenire” (Ieremia 3:14, 18) Pasajul acesta subliniază întoarcerea israeliţilor „dintr-o ţară din nord” în ţara pe care a dat-o Dumnezeu strămoşilor lor. „O ţară din nord” ar putea să însemne Rusia, Polonia, Germania şi alte ţări din Europa Răsăriteană şi din Balcani. În 1946, tocmai din zona

12 Ultimul cuvânt asupra Orientului Mijlociu aceea au început să se îndrepte către Israel majoritatea refugiaţilor evrei. Ce m-a impresionat în mod deosebit a fost amănuntul: „câte unul din fiecare oraş şi câte doi din fiecare clan”. Asta se potrivea de minune cu ceea ce auzeam în jurul meu. De multe ori câte un supravieţuitor povestea cam aşa: „Vin din Berlin şi sunt singurul din familia de acolo care am supravieţuit. Dar aici am dat peste încă un membru al familiei care a scăpat: unchiul din Hanovra”. În fiecare caz, era vorba de alt nume de oraş, fie că era vorba de Polonia sau Austria, şi nu doar de Germania. Pe lângă unchi, mai erau surori căsătorite, verişori sau nepoţi. Dar trăsătura esenţială a profeţiei lui Ieremia rămânea întotdeauna aceeaşi: „Câte unul din fie- care oraş şi câte doi din fiecare clan”. În majoritatea cazurilor eram sigur că aceşti evrei nu-şi dădeau seama deloc că citează tocmai cuvintele unuia din profeţii care a prezis – cu două mii de ani înainte – chiar eveni¬mentele pe care le trăiau ei atunci. Dumnezeu vegheazăasupra Cuvântului Său Am început să privesc istoria într-o nouă lumină – nu ca pe un joc întâmplător al unor forţe impredictibile, politice, militare sau economice, ci ca pe desfăşurarea planurilor divi¬ne, dezvăluite dinainte prin Cuvântul profetic al lui Dumnezeu. Nicăieri nu era mai bine ilustrat principiul respectiv decât în chemarea lui Ieremia la lucrarea de proorocire, aşa cum bine redă acest lucru chiar el: Cuvântul Domnului mi-a venit, zicând: „Încă mai înainte de a te plăsmui în pântece te-am cunoscut, înainte de a te naşte te-am pus deoparte; te-am rânduit să fii profet pen- tru naţiuni”. „Ah, Doamne, Suveran”, am zis, „eu nu ştiu să vorbesc, căci nu sunt decât un copil”. Dar Domnul mi-a zis: „Nu spune: «Sunt un copil». Căci trebuie să te duci la toţi cei la care te trimit şi să le spui tot ce-ţi poruncesc. Nu te teme de ei, căci eu sunt cu tine şi te voi răscumpăra”, declară Domnul. Atunci Domnul Şi-a întins mâna, mi-a atins gura şi mi-a spus: „Uite, acum Mi-am pus cuvintele în gura ta. Iată că astăzi te rânduiesc peste naţiuni şi regate să dezrădăcinezi şi să sfâşii, să nimiceşti şi să răstorni, să zideşti şi să sădeşti” (Ieremia 1:4-10) . În pasajul acesta se ascunde un mare paradox. Pe de o parte, i se promite lui Ieremia o poziţie de mare autoritate, „peste naţiuni şi regate să dezrădăcineze şi să sfâşie, să nimi¬cească şi să răstoarne, să zidească şi să sădească”. Pe de altă parte, Ieremia se consideră „doar un copil”. Ba mai mult, nici în cariera sa ulterioară nu s-au văzut semnele acestei mari autorităţi pe care Dumnezeu i-o promisese. Întotdeauna a fost respins de cei mai mulţi dintre concetăţenii săi; de cele mai multe ori, a fost greşit interpretat; i s-a făcut nedreptate; minciuni au fost puse pe seama sa; o vreme a fost încarcerat, iar într-o fântână în care a fost azvârlit aproape că şi-a pierdut viaţa. Atunci în ce a constat autoritatea lui Ieremia şi cum s-a manifestat ea? Concluzia mea este că răspunsul trebuie căutat în actul prin care l-a pus Dumnezeu pe Ieremia în postul său de prooroc: „Atunci Domnul Şi-a întins mâna şi mi-a atins gura, zicându-mi: «Uite,

Punctul de convergenţă dintre istorie şi profeţie 13 Mi-am pus cuvintele în gura ta»”. Autoritatea nu era a lui Ieremia ca persoană, ci consta în cuvintele lui Dumnezeu puse în gura lui Ieremia. Rostite, aceste cuvinte au hotărât soarta tuturor naţiunilor şi a regate- lor despre care a profeţit el. Domnitorii şi popoarele au respins persoana lui Ieremia, dar n-au putut anula cuvintele profetice rostite de el cu privire la ele. Chiar dacă Ieremia a murit, cuvintele sale au rămas în viată, făurind destinele ulterioare ale acelor popoare. Deşi generaţiile următoare au uitat sau au nesocotit cuvintele lui Ieremia, despre Dumnezeu nu se poate spune niciunul din aceste lucruri. Deoarece, chiar El l-a asigurat pe Ieremia: „Eu voi veghea, având grijă ca să-Mi fie împlinit cuvântul” (versetul 12). Cuvintele lui Dumnezeu, rostite prin Ieremia, s-au referit în primul rând la propriul său popor, Israel; dar raza lor de acţiune a fost mult mai cuprinzătoare. Ieremia. „profetul naţi¬unilor”, a prezis destinele multor altor ţări în afară de Israel, cuprinzând toate naţiu- nile ce formează azi zona cunoscută sub denumirea de Orientul Mijlociu. În plus, Dumnezeu nu numai ca l-a asigurat pe Ieremia ca va veghea la împlinirea cuvintelor Lui. ci a mai dat şi asigurarea că toate cuvintele lui Ieremia vor fi păstrate până la aducerea lor finală la îndeplinire: Iată ce zice Domnul, Dumnezeul iui Israel: .,Scrie într-o carte toate cuvintele pe care ţi le-am spus. Vin zilele”, declară Domnul, „când Îmi voi aduce poporul Meu, Israel şi Iuda, din robie şi-i voi reface în tara pe care le-am dat-o strămoşilor lor de moştenire”, spune Domnul (Ieremia 30:2-3). E limpede că Dumnezeu avea în vedere, după veacuri şi veacuri, perioada când Îşi va strânge poporul Israel în ţara pe care le-a rânduit-o. El a prevăzut faptul că, la împlinirea vremii, poporul Lui va atinge un grad de înţelegere superior la tot ce li se profeţise prin cuvintele lui Ieremia. Cuprins de emoţie şi adâncă uimire, mi-am dat seama că fusesem ales să asist pe viu la evenimentele descrise de Ieremia. Şi astfel am găsit, în fine. răspunsul la întrebarea pe care mi-o pusesem mai devreme în seara aceea: Ce ne aşteaptă în viitor? Cuvântul lui Dumnezeu, rostit cu multe secole înainte prin profeţii Lui. era încă la lucru, făurind nu doar destinul Israelului, ci şi pe cele ale celor¬lalte naţiuni din jur. Doar el era în stare să ofere cheia rezolvării situaţiei care începea să se contureze în Orientul Mijlociu. Dar înainte de a adormi, am conchis că încă nu sosise vremea să aplic această cheie la prezent şi la viitor. Mai întâi, aveam nevoie de o mai bună înţelegere a trecutului, şi abia după aceea puteam să dau o interpretare mai bună noilor factori din istoria universală, care declanşaseră schimbările profunde ce aveau loc acum în Orientul Mijlociu.

2 Visul care s-a împlinit Experienţele avute în Palestina m-au ajutat sa văd într-o nouă lumină cele nouăspreze- ce veacuri ale erei creştine. Mi-am dat seama că mă aflu în faţa unui curent major al istori- ei, de care până atunci nu fusesem prea conştient. Câmpul meu de cercetare era format până atunci din studiile clasice, cuprinzând istoria civilizaţiei greceşti şi romane din pe- rioada lui Homer până la fărâmiţarea imperiului roman. În cadrul studiilor mele, a trebuit să mă familiarizez, în linii mari, cu istoria Europei şi, în mod deosebit, cu istoria ţării de baştină, Britania. Cunoştinţele mele de istorie ebraică se terminau cam pe la sfârşitul Noului Testament. Din această perspectivă, războiul dintre evrei şi romani, care s-a terminat cu distrugerea Ierusalimului din anul 70 după Cristos, fusese prezentat ca un incident minor din cadrul istoriei romane. De aici încolo, era ca şi când poporul evreu ar fi încetat să mai aibă vreo existenţă care să merite să fie consemnată de istorie. Acum însă am început să înţeleg că istoria ebraică era ca un râu, al cărui curs fusese schimbat în urma unui cutremur. Cea mai mare parte a volumului său de apă se prăbuşise în prăpastia creată de alunecarea terenului, unde continuase să curgă. Întrucât, din acest moment, cursul lui era subteran, cei mai mulţi oameni au presupus că râul secase cu totul. Chiar şi cei care ştiau că râul mai curge, nu puteau preciza cursul apei. Dar, spre sfârşitul veacului al nouăsprezecelea, râul istoriei ebraice a ieşit din nou la suprafaţă în câmpul istoriei mondiale, aducând o mare contribuţie pe plan cultural, ştiinţi- fic şi politic. Forma cea mai expresivă (şi, în ultimă analiză, cea mai semnificativă) sub care s-a manifestat istoria ebraică a fost sionismul: credinţa în restabilirea unui stat iudaic indepen- dent, pe teritoriul istoric al evreilor. Deşi râul reapăruse la început ea un mic pârâiaş, apele lui s-au umflat curând, aşa încât, până la urmă. influenţa lui a ajuns sa fie resimţită pe tot cuprinsul Orientului Mijlociu. Cum a putut o naţiune zdrobită „să supravieţuiască” atâtea secole de-a rândul? Care au fost evenimentele care au catapultat idealurile şi ţelurile mişcării sioniste pe primul plan în cadrul preocupărilor politice mondiale? În permanenţă de când a fost distrus Ierusalimul în anul 70 după Cristos, evreii n-au încetat să viseze că într-o bună zi se vor întoarce în „Sion”. Pentru cei mai mulţi, totul se rezuma la o chestiune de vis. Împrăştiaţi prin toată lumea civilizată, vânduţi ca sclavi, des- puiaţi în tot felul, prigoniţi, ei nu şi-au pierdut însă nicio clipă identitatea naţională, ţinân- du-se cu toată tăria de cartea Legii (Torah), de scrierile rabinilor, de respectarea Sabatului şi de tradiţiile lor seculare. An după an, când venea Paştele, ei rosteau fideli celebra lor vorbă: „La anu’ în Ierusalim!” Totuşi prea puţini erau cei care credeau cu adevărat aceste cuvinte. 14

Visul care s-a împlinit 15 Victimele teologiei Secole de-a rândul, în îndelungatul lor pelerinaj printre neamuri, cele mai mari sufe- rinţe le-au îndurat evreii din partea creştinilor. Antisemitismul creştin era întreţinut si creat, pe de o parte, de o seamă de legende bine cunoscute, iar pe de alta chiar de teologie. O serie întreagă de teologi de frunte susţinuseră faptul că evreii poartă toată vina pentru moartea lui Cristos. întrucât s-au făcut vinovaţi de cea mai abjectă crimă care există: deicid, omorârea lui Dumnezeu. Conform acestei teorii, întrucât evreii se aflau sub veşnicul şi ire- vocabilul blestem al lui Dumnezeu, nu-şi primeau decât pedeapsa bine meritată, când erau hărţuiţi şi persecutaţi mereu de toţi! Legende foarte răspândite până pe la începutul secolului al douăzecilea i-au învinuit la nesfârşit pe evrei de a fi fost ucigaşii copiilor creştinilor, în cadrul unor presupuse ritualuri, menite să obţină sângele necesar pentru ceremonialurile secrete legate de Paşte. Asemenea învinuiri aveau, de obicei, două urmări sigure: măcelărirea unor comunităţi întregi de evrei şi canonizarea de către Biserică a copiilor presupuşi a fi fost ucişi. Teologul creştin Lovsky ne oferă o listă a principalelor căi prin care s-a manifestat cel mai adesea antisemitismul creştin: dispreţ la adresa evreilor, calomnieri, duşmănie, segre- gaţie, botezarea lor cu forţa, răpirea copiilor de la ei, aducerea lor la judecată pe baza unor acuzaţii fabricate, pogromuri, exilarea lor, prigonirea lor sistematică, furtul din avutul lor, jefuirea lor, ura cu care erau înconjuraţi (pe faţă sau în ascuns) şi degradarea lor socială (Flannery. p. 60). Chiar şi în paginile cele mai alese ale literaturii vestice, evreii erau înfăţişaţi ca fiind oameni hrăpăreţi, vicleni, cu dedesubturi, periculoşi, lacomi şi puşi numai pe căpătuială, prin camăta pe care o percepeau de la alţii. Shylock, personajul din piesa Neguţătorul din Veneţia ne oferă stereotipul clasic. Este izbitor faptul ca evreii fuseseră alungaţi din Anglia cu trei sute de ani înainte de vremea lui Shakespeare, aşa încât portretul lui Shylock pe care l-a zugrăvit Shakespeare nu a fost altceva decât rodul imaginaţiei sale şi urmarea firească a legendelor care circulau pe atunci. Nu intră în cadrul preocupărilor acestei cărţi să analizeze în detaliu cauzele care au dus la declanşarea antisemitismului creştin sau urmările acestei mişcări. Celor care sunt intere- saţi să citească o prezentare bine alcătuită, de mare erudiţie, le recomand lucrarea lui Michael Flannery: The Anguish of the Jews (Chinurile evreilor). Autorul ei nu se sfiieşte să dea pe faţă, la modul imparţial şi onest, vinovăţia creştinilor, fără ca prin aceasta să devină anti-creştin. De fapt, el este un preot catolic, dedicat creştinismului şi Bisericii. Cartea lui este o lucrare foarte bine documentată, cu trimiteri la multe alte lucrări erudite ce se ocupă cu diversele aspecte ale acestui subiect. Visuri... şi visători În această atmosferă de dispreţ şi persecuţii, evreii au trăit ca venetici, alungaţi din societate – un popor călcat în picioare, rătăcind fără ţară. În bezna în care fuseseră azvârliţi, doar o rază de lumină mai strălucea: Sionul, deşi chiar şi aceasta le trezea mai mult aminti- rile trecutului, decât speranţe pentru viitor. Din timp în timp, se ridica totuşi câte un condu- cător, care să le dea o dâră de speranţă că doar-doar vor putea, într-o bună zi, să-şi între-

16 Ultimul cuvânt asupra Orientrului Mijlociu gească din nou neamul pe pământul lor strămoşesc. Un asemenea conducător a fost David Reubeni, figură luminoasă de evreu din Răsărit, care a apărut în vestul Europei prin anul 1525. Pătruns de curaj, el a încercat să-şi strângă o armată, cu care să recucerească Palestina pentru poporul lui. Anunţând că fratele său era domnitorul unui regat ebraic din apropierea Arabiei, Reubeni s-a prezentat mai întâi Papei. El i-a reamintit Papei că mulţi dintre primii întemeietori ai Bisericii crezuseră că Ierusalimul va fi reconstruit, înainte de a începe epoca miei de ani. Spre uimirea tuturor, Papa l-a primit în audienţă şi i-a acordat recunoaşterea, trimiţându-l cu scrisori de acredita- re la regele Portugaliei. Poporul evreu. cu mic cu mare, s-a strâns în jurul lui David Reubeni întrucât, de atâtea veacuri nu se mai ridicase niciun conducător evreu pentru a se adresa Papei şi regilor, făcând revendicări în numele lor. Dar când Reubeni a ajuns, în cele din urmă, la Carol Quintul, regele Spaniei, care era împăratul Sfântului Imperiu Roman, a fost mai întâi refu- zat, apoi arestat, iar la urmă se crede că a fost executat. Şi astfel, cu speranţele năruite în urma acestui eşec, evreii s-ar retras din nou în carapa- cea lor. Pe la sfârşitul secolului al cincisprezecelea, Inchiziţia din Spania şi Portugalia părea că le-a pecetluit definitiv soarta. Evreii au fost obligaţi să se convertească la creştinism sau, în caz contrar, să plătească refuzul lor cu preţul vieţii. De multe ori, dacă biserica nu era pe deplin convinsă că s-au convertit cu adevărat, evreii tot ajungeau să moară, până la urmă. Cu fiecare val de persecuţii, vreo câţiva evrei reuşeau să se întoarcă în Palestina. Unii trăiau cum puteau din rodului pământului. Alţii se întreţineau din milosteniile fraţilor lor de credinţă mai înstăriţi de prin Europa şi Asia. Cruciadele din secolele unsprezece şi doispre- zece pustiiseră de tot pământul ţării, lăsând în urma lor nişte locuitori secătuiţi de vlagă şi doborâţi de întristare. Nimeni nu-şi mai aducea aminte de gloriile de altă dată ale Ierusalimului. Potrivit datelor unui pelerin, către sfârşitul secolului al cincisprezecelea nu mai rămă- seseră în Ierusalim decât 4000 de familii. Dintre acestea, numai 70 de familii erau evrei, dar şi aceştia „din pătura cea mai săracă, lipsită de cele mai elementare bunuri” (Grayzel, pag. 464). O asemenea descriere n-a avut darul să trezească nădejdea în inimile evreilor din Europa că într-o bună zi se vor putea întoarce în patria lor. După cum afirmă, în continuare, Grayzel: „Adevărata stare a Palestinei ajunsese să fie întrucâtva echivalentă cu starea jalni- că a poporului evreu. Şi unul şi altul erau pustii; ambii erau în pământuri ostile; ambii aşteptau răscumpărarea lui Dumnezeu” (pg. 465). Mai târziu, în secolul al şaisprezecelea, evreii au trăit din nou, pentru puţină vreme, o clipă de speranţă. Iosif Nasi, un evreu portughez înstărit, care fugise în Turcia, s-a ridicat la mare prestigiu în ochii Sultanului. Acest mare domnitor l-a făcut pe Nasi duce de Naxos (o insulă din Marea Egee), şi i-a dat drepturi depline asupra unei regiuni din Palestina, Tiberiada. Nasi şi-a făcut planul să profite de bogăţia şi influenţa mare de care dispunea pentru a restabili un mare număr de evrei de-ai săi în ţinutul respectiv, urmând să asigure existenţa coloniei prin creşterea de viermi de mătase. Dar înainte de a-şi putea duce la îndeplinire planul, a izbucnit războiul dintre Turcia şi

Visul care s-a împlinit 17 Veneţia. În tulburările care au urmat, Iosif Nasi a căzut în dizgraţie şi şi-a pierdut puterea. Încă o dată, speranţele evreilor au fost năruite Ajutor de unde nu se aşteptau Ajunşi în acest punct, când credinţa şi tăria evreilor slăbise de tot, un ajutor neaşteptat, care le-a dat noi speranţe, a venit din partea creştinilor din Anglia. Biserica Creştină de acolo se făcuse tot atât de vinovată în purtarea ei faţă de evrei cum fusese şi restul Bisericii. Din 1290, când Anglia deportase toţi evreii aflaţi în viaţă, naţiunea engleză rămăsese total lipsită de prezenţa unei comunităţi evreieşti. Nu rămăsese decât caricatura lui Shylock. Dar, prin traducerea Bibliei în engleză, făcută după anul 1500. s-a născut o nouă încredere în autoritatea Scripturii si semnificaţia pe care o are ea faţă de viaţa poporului lui Dumnezeu. Apoi a urmat o trezire spirituală în rândurile cărturarilor creştini şi a laicilor. care a dus la o noua înţelegere a planului lui Dumnezeu cu privire la poporul evreu şi patria lor strămoşească. Autorul primelor eforturi de restabilire a teoriei reîntregirii Israelului a plătit cu viaţa cutezanţa sa. La 1589 a fost ars pe rug ca eretic Francis Kett, cărturar de seamă de la Colegiul Corpus Christi din Cambridge, aceeaşi universitate pe care o absolvisem eu. Dar ideea lansată de Kett nu a murit odată cu el, deoarece alţi clerici elizabetani, printre care şi puritanii, au început să vorbească şi să scrie despre ceea ce au numit ei „chemarea evreilor” şi, aproape în unanimitate, cei care sprijineau această interpretare a profeţiei Bibliei, presupuneau că întoarcerea evreilor în ţara lor va fi precedată de convertirea lor în masă la creştinism. Cartea lui Sir Henry Finch, The Restauration of the Jews (Refacerea evreilor), apărută în 1621, descria o teocraţie perfectă în ţara refăcută a Israelului. Prezicerea lui – potrivit căreia „toate neamurile îşi vor aduce gloria în imperiul tău” – a provocat imediat o împotri- vire, atât în sânul Bisericii, cât şi în al statului. Iacov I a considerat cartea drept un atac de defăimare personală şi l-a arestat pe bătrâ- nul Sir Hentry şi pe editorii acestuia. E drept că n-au fost deţinuţi decât vreo câteva săptă- mâni, dar a fost destul pentru ca experienţa lor să-i facă mai atenţi în afirmaţiile lor verbale şi în scrierile lor. Cu toată împotrivirea aceasta însă ideea prinsese deja rădăcini şi avea să se dezvolte în rândurile puritanilor şi ale altora. Visul creştin de a vedea Israelul refăcut a cunoscut o înflorire în Anglia între anii 1640 şi 1666. Se credea, aşa cum vestise David Reubeni mai înainte, că statul acesta va aduce cu sine epoca mesianică şi Mileniul. Au existat tot felul de idei, mişcări şi cărţi, scrise uneori de oameni cu deosebită poziţie socială şi culturală. Oliver Cromwell, Samuel Pepys, Henry Oldenburg, Baruch Spinoza şi alţii – toţi aceştia au promovat doctrina „restaurării”. De fapt, chiar cuvântul în sine, scris cu literă majusculă, a căpătat un sens unic: Restaurarea Israelului. Atenţia oamenilor s-a îndreptat asupra evreilor. Unii au fost de păre- re că indienii din Lumea Nouă (America) nu erau alţii decât „Cele Zece Seminţii Pierdute”. Alţii au crezut despre ei înşişi că fac parte din Cele Zece Triburi pierdute – cum a fost şi Thomas Tany, un aurar din Londra, care a vrut să înfiinţeze Restauraţia. Cei care credeau în această doctrină a „Israelului britanic” s-au numit mai târziu „evreii invizibili” .

18 Ultimul cuvânt asupra Orientrului Mijlociu Dar tocmai în toiul acestei noi mişcări de sprijin faţă de evrei în Britania, în Europa de răsărit evreii au început din nou să fie persecutaţi, de data aceasta de către cazaci. Nu trebu- ie să ne mire faptul că Sabbatai Zevi, fiul unui negustor evreu din Smyrna, şi-a câştigat o mare popularitate în Anglia, când s-a declarat Mesia al evreilor. Zevi a anunţat că în anul 1666 îşi va conduce poporul înapoi spre patria lor. Ştiri neîn- temeiate potrivit cărora corăbii întregi de evrei se îndreptau deja spre Palestina au făcut mare vâlvă printre ne-evreii din Londra ca şi printre membrii numeroaselor comunităţi de evrei din alte oraşe ale Europei. Milenari (cum s-au numit adepţii acestei idei) au prezis că anul 1666 va fi „anul minunat”. Sabbatai Zevi a reuşit să ajungă până la Constantinopol în anul 1666. Dar, în loc să preia coroana Sultanului. el a devenit prizonierul acestuia – şi s-a convertit la mahomeda- nism. De data aceasta, nu numai speranţele evreilor au fost năruite. Creştinii care au crezut şi ei în Restauraţie au căzut în aceeaşi disperare. Scrieri pe această temă Două lucrări însemnate din această perioadă au dispărut, pentru ca să iasă la lumină doar odată cu apariţia noului val de sionism pe la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea. Ambele cărţi au fost scrise de creştini care au studiat profeţiile biblice, şi apoi au privit cu ochiul credinţei peste secole la acea epocă când Israelul va fi cu adevărat restaurat. Prima carte, Nova Solyma (Oraşul ideal; Ierusalimul recâştigat), a fost un roman de factură utopică, publicat iniţial în 1648, în limba latină. A reapărut doar în anul 1902, în acelaşi an în care Theodor Hertzl şi-a publicat romanul cu acelaşi subiect: Altneuland (Bătrina ţară nouă). Nova Solyma a fost lucrarea lui Samuel Gott, care a fost influenţat de John Milton. Cartea aceasta, spre deosebire de alte lucrări utopice, este remarcabilă, întrucât cadrul ei nu e plasat .,undeva” nici „nicăieri”, ci chiar în ţara Israelului. Succesul societăţii zugrăvite s-a bazat pe o religie care a produs sinteza dintre iudaism şi creştinism. Un exemplu izbitor al simţului profetic deosebit de pătrunzător al acestei cărţi este afir- maţia pusă în gura unuia dintre personajele ei principale: Se cade ca în fiecare republică adevărată să avem grijă deosebită de tineri şi în aceas- tă privinţă providenţa lui Dumnezeu nu a lăsat eforturile noastre să fie zadarnice, căci se ştie prea bine că de la restauraţie încoace au crescut printre noi generaţii mai frumoase şi mai talentate de tineri. (Kobler, pag.24) Fără nicio altă modificare, descrierea de mai sus s-ar putea aplica la Israelul de astăzi. Cealaltă carte, Calea luminii, scrisă de Johann Amos Comenius (Komensky), ne oferă viziunea unei epoci mesianice, ce avea să fie precedată de restaurarea evreilor în ţara lor. Comenius, un pedagog ceh cu spirit pionier, care a trăit în Anglia, îşi scrisese cartea în anul 1642, dar ea n-a văzut lumina tiparului decât în anul 1667, şi atunci doar în latină. Când, în sfârşit, cartea a fost tradusă în engleză şi tipărită în anul 1938, a ieşit la iveală faptul că gân- direa lui Comenius depăşise cu trei secole vremea în care a trăit.

Visul care s-a împlinit 19 Schimburile dintre creştini şi evrei Cel mai de seamă conducător evreu din secolul al XVII-lea a fost Manasseh ben Israel, rabinul de Amsterdam. Cartea lui, intitulată Speranţa Israelului, a stabilit o legătură directă între mesianismul puritanilor britanici şi mesianismul ebraic. Şi el a crezut în faptul că Restaurarea Israelului trebuie să cuprindă şi pe cele „Zece Triburi Pierdute”. EI a acceptat îndată ideea puritanilor, după care pieile roşii din Lumea Nouă (America) erau înrudite cu seminţiile pierdute. Studiile sale asupra cărţii Daniel, puse în legătură cu profeţia despre „împrăştierea evreilor de la un capăt la altul al pământului” (Deuteronom 28:64), l-au convins că Anglia trebuie să-i primească din nou pe evrei înăuntrul hotarelor ei. El şi-a dat toată osteneala alături de adepţii englezi ai Restauraţiei pentru a aduce la îndeplinire acest deziderat. Dar el nu a trăit destul pentru a-şi vedea visul împlinit – a decedat cam prin anul 1650. Cu toate acestea, lucrarea lui i-a încurajat pe acei creştini britanici care căutau conducători evrei, în stare să ducă la îndeplinire viziunea lor. Unul din paradoxurile secolelor al şaptesprezecelea si al optsprezecelea a fost faptul că mulţi evrei cu mare influenţă n-au crezut că vor fi vreodată în stare să se repatrieze, în vreme ce creştini influenţi au crezut acest lucru. O aprigă dispută s-a aprins în 1787, când Joseph Priestley, renumitul naturalist, filosof şi teolog, le-a propus evreilor să-L recunoască pe Isus drept Mesia, ca să cunoască încetarea tuturor suferinţelor lor şi să se întoarcă în Ţara Sfântă. David Levi, primul evreu care a tradus Pentateucul în engleză, a răspuns cu indignare la teza lui Priestley, în special pentru ideea acestuia, după care Mesia ar fi sosit deja. Scrierile sale demonstrează faptul că cei mai mulţi evrei cucernici din vremea sa nu aştep- tau cu nerăbdare nici venirea lui Mesia, nici revenirea lor în patria strămoşească. Cel mai izbitor paradox, care a dăinuit până în secolul al douăzecilea, a fost faptul că mulţi gânditori eminenţi britanici, autori şi poeţi au crezut din toată inima în mişcarea Restauraţiei, în vreme ce aceasta a rămas, practic, necunoscută pentru conducătorii politici (vezi Kobler, pag. 42). De pildă, în anul 1799. când forţele lui Napoleon Bonaparte au invadat Palestina, con- ducătorii mişcării britanice de restaurare l-au rugat să le acorde evreilor o patrie a lor. Ei credeau că prăbuşirea imperiului otoman era inevitabilă; totuşi guvernul britanic a luptat din răsputeri să menţină dominaţia turcă asupra Palestinei. Dar victoria lui Napoleon a fost de scurtă durată şi retragerea lui, la numai o lună după victoria sa, a pus capăt speranţelor restauratorilor. Planul lui Dumnezeu pentru evrei şi patria lor a căpătat, în acest timp, o importanţă nouă. În anul 1800, James Bicheno, în cartea sa: The Restoration of the Jews–Crisis for All Nations (Restaurarea evreilor – criza tuturor naţiunilor) a conchis că Restaurarea nu depin- dea de convertirea lor la creştinism. După alţi douăzeci de ani, un autor englez anonim a făcut primul apel la cooperare paşnică între creştini şi evrei, pentru ca astfel aceştia din urmă să poată înfiinţa statul evreiesc. Numele creştinilor din secolul al nouăsprezecelea care au îmbrăţişat ideea unui stat

20 Ultimul cuvânt asupra Orientrului Mijlociu evreu restaurat sunt cele ale unor personalităţi bine cunoscute în ziua de azi, găsite pe pagi- nile oricărui dicţionar enciclopedic bun: Sir Isaac Newton, Charles Darwin, Contele de Shaftesbury, Lordul Palmerstone, Benjamin Disraeli, Robert Browning, George Eliot, John Adams şi alţii. Unul dintre cei mai interesanţi dintre aceşti autori a fost Sir Laurence Oliphant – perso- naj militar, diplomat, autor, savant în limba şi literatura rusă, jurnalist şi membru al Parlamentului Britanic. Prin 1878, Oliphant a aflat despre soarta evreimii europene şi a trecut la acţiune cu toată râvna să le asigure „ţara lui Galaad” pe malul de răsărit al râului Iordan. A obţinut recunoaşterea Lordului Salisbury şi a lui Benjamin Disraeli (Lordul de Beaconsfield), care era evreu din naştere, dar ca religie era creştin. (Disraeli este considerat unul din cei mai mari oameni de stat pe care i-a dat vreodată naţiunea ebraică, omul care s-a ridicat la cel mai înalt rang de pe scena politică a Europei de vest în vremea aceea.) Până şi Prinţul Ţării Galilor, viitorul rege Eduard al VII-lea, l-a încurajat pe Oliphant, după care acesta a traversat Canalul Mânecii, poposind la Paris, unde urma să mai obţină sprijinul Ministrului de Externe al Franţei. Înarmat cu documente oficiale din partea guvernelor Angliei şi Franţei, Oliphant a por- nit spre Constantinopol, în vederea unei audienţe la Sultan. În anul 1880, în clipa care părea cea mai propice pentru reuşita planului său, Disraeli a căzut de la putere şi politica externă a Marii Britanii a cunoscut o întorsătură bruscă. Dintr-odată, Britania a încetat să mai fie protectoarea Sultanului. Iarăşi, s-a ales praful din speranţele restauratorilor şi ale evreilor din Europa. Între timp, intelectualii evrei din Rusia au iniţiat propriul lor gen de sionism: Hovevei Zion (Iubitorii Sionului). Ei şi-au dat seama că asimilarea nu-i va scuti de pogromurile (masacrele organizate) ce se dezlănţuiseră împotriva lor, ca expresie a antisemitismului ce bântuia în toată Europa. Organizaţia respectivă a cunoscut o dezvoltare rapidă în toate comunităţile evreieşti de pe continent şi din Maria Britanie. Laurence Oliphant şi-a unit forţele cu cele ale Iubitorilor Sionului şi şi-a consacrat tot restul vieţii în slujba înaintării cauzei lor. Pe măsură ce evreii ruşi au început să se îndrepte, în număr destul de mic, spre Palestina, Oliphant împreună cu soţia a părăsit tihna şi confor- tul Angliei, stabilindu-se la Haifa, pentru a fi gata să-i ajute la faţa locului pe noii sosiţi. Acolo a şi murit în anul 1888, după ce i-a fost dat să vadă începutul primelor aşezări agrico- le create de cei ce reuşiseră să fugă de persecuţia antisemită. Theodor Herzl – şi prietenul acestuia Numele lui Theodor Herzl va rămâne pe veci înscris în istorie ca părintele sionismului modern. Când a intrat acest personaj pe scenă, evenimentele au început să se perinde cu o repeziciune neobişnuită. Iată ce a afirmat Herzl după ce s-a ţinut primul congres mondial sionist la Basel, în Elveţia: La Basel eu am întemeiat statul iudaic! Dacă aş rosti aceste cuvinte astăzi cu glas tare, aş fi luat în râs de toată lumea. Dar peste cinci ani, poate, şi cu siguranţă peste cincizeci de

Visul care s-a împlinit 21 ani, toţi vor realiza că aşa s-a întâmplat cum am spus eu...(Duvernoy, pag. 58) Şapte ani mai târziu, Theodor Herzl a murit; dar după exact cincizeci de ani, în noiem- brie 29, 1947, Organizaţia Naţiunilor Unite a votat înfiinţarea statului evreu în Palestina. Din culise, în spatele acestor evenimente istorice, lucra de zor un necunoscut, dar cât se poate de remarcabil prelat creştin, capelanul Ambasadei Britanice din Viena. William Hechler, fiul unui cărturar evreu, convins în urma studierii profeţiilor biblice că 1887 era anul crucial pentru restaurarea statului ebraic. Prin urmare, când Hechler a citit cartea lui Herzl, Der Judenstaat (Statul iudaic), la trei săptămâni după publicarea ei în anul 1896, el s-a dus glonţ la Herzl şi s-a pus cu totul la dispoziţia acestuia pentru împlinirea viziunii şi transpunerea ei în practică. Deşi un om cam şters, fără pretenţii, Hechler avea foarte multe relaţii. Încă de timpuriu în carierea sa, el fusese meditatorul copiilor lui Frederic, Marele Duce de Baden, care era unchiul Kaiserului Wilhelm. În plus, el îl convinsese pe Marele Duce şi pe alţi membri ai familiei regale germane că statul iudaic avea să fie refăcut; şi le arătase diagramele şi plan- şele sale din Biblie. Acum el oferea uşi deschise lui Herzl. Herzl nu era un om religios. Nici profeţii nu-i cunoştea prea bine. Dar era un om prag- matic. Nu i-a trebuit mult să-şi dea seama că avea nevoie de recunoaşterea şi sprijinul con- ducătorilor laici, dacă dorea să câştige respectul şi ajutorul fraţilor săi evrei. Mai mult, Hechler era de naţionalitate britanică. Or, Herzl ştia că cei mai buni aliaţi pe care-i putea găsi se aflau, probabil, printre adepţii creştini britanici ai Restauraţiei. Astfel, nu i-a fost deloc greu să accepte oferta lui Hechler. La mai puţin de o lună după acea primă întâlnire, Hechler a şi aranjat ca Herzl să poată avea o audienţă de două ore la Marele Duce Frederic şi, în plus, el personal a vorbit direct cu Kaiserul, punând o vorbă bună pentru Herzl. Frederic a aprobat planul lui Herzl şi a făcut uz de influenţa sa pentru a aranja întâlniri cu Kaizerul, care au avut loc, în cele din urmă, la Constantinopol şi la Ierusalim, în octombrie 1898. Ceea ce avea să-i facă numele lui Herzl cunoscut la curţile împărăteşti ale Europei a fost însă audienta avută de acesta la Frederic de Baden. Desigur, şi osteneala neobosită a lui Hechler – împreună cu rugăciunile acestuia – i-au deschis, de asemenea, multe uşi. Primii adepţi evrei ai lui Herzl au fost oameni săraci, lipsiţi de influenţă; dar influenţa sa a crescut, prin faptul că a fost primit de miniştri şi, uneori, chiar de capete încoronate, şi astfel evrei- mea a început să prindă curaj. În sfârşit unul dintre ai lor era în stare să le fie demn purtător de cuvânt, apărând cu tărie dreptul lor de independenţă şi restabilire în patria lor strămo- şească! Cu William Hechler şi Restauraţioniştii britanici de o parte şi Theodor Herzl şi Congresul Sionist Mondial pe de alta, a început convergenţa celor două ramuri sioniste. În 1900, Congresul Sionist Mondial s-a întrunit la Londra şi strigătul care s-a înălţat de pe buzele tuturor a fost: „Palestina pentru evrei!” În 1902, un nou val de pogromuri în Rusia a cuprins de panică noua mişcare sionistă, ce abia se înfiripase. Congresele Sioniste din 1902 şi 1903 au fost gata să accepte orice petic de pământ, oriunde, numai să poată astfel salva viaţa celor ameninţaţi cu uciderea

22 Ultimul cuvânt asupra Orientrului Mijlociu mişelească în noul val de persecuţii sângeroase. În 1902 britanicii le-au oferit evreilor pământ la muntele Sinai. După eşuarea acelui plan, Congresul din 1903 şi-a îndreptat aten- ţia asupra Ugandei. Ministerul de Externe Britanic a recunoscut oficial Mişcarea Sionistă, dându-i statut diplomatic, în anul 1903, printr-o scrisoare în care oferea Uganda ca loc de refugiu pentru evrei. Herzl şi cu mulţi alţii erau dispuşi să accepte acest teritoriu din estul Africii, unde li se promitea autonomie şi autoguvernare, dar Congresul nu a putut ajunge la un acord în această privinţă. Hechler, care a participat la congres în calitate neoficială, a fost unul din cei care a argumentat în favoarea acceptării Ugandei, ca soluţie pentru salvarea multor vieţi, cu consecinţa tragică însă de a fi împiedicat pentru totdeauna realizarea visului lor final de restabilire în adevărata lor patrie. În august 1904, Herzl a murit. La viitoarea întrunire a Congresului, planul cu Uganda a căzut. Cuptorul Palestinei Între timp, evreii au continuat să se îndrepte în număr tot mai mare spre Palestina, ca păsările migratoare. Venise, în sfârşit, vremea împlinirii visului de întoarcere în Sion. Fără să mai aştepte îndemnul creştinilor, ei au început să vină din Rusia şi din Europa de Răsărit; din Maroc, Iraq, Turcia şi Yemen. Între 1904 şi 1915, au sosit 40.000 de imigranţi, dublând astfel populaţia ebraică de acolo, ce se ridica abia la 12 la sută din totalul populaţiei. Acesta a fost începutul mişcării kibbutz – sau aşezări colective. Tot acum au fost puse bazele indus- triei citrice, ale unor noi oraşe (ca, de pildă, Tel Aviv, înfiinţat în 1909); al programelor sociale; al industriei evreieşti. Din 1880, când atitudinea Britaniei faţă de Imperiul Otoman s-a schimbat radical, Germania a fost protectoarea Sultanului. Dar această situaţie s-a schimbat prin înfrângerea Germaniei în cel de-al doilea război mondial. Când forţele britanice, sub conducerea gene- ralului Allenby au eliberat Ierusalimul de turci în anul 1917, a luat sfârşit dominaţia turcă şi s-a instalat regimul de conducere britanic a Palestinei prin mandat. Generalul Allenby, care era creştin, a descălecat şi a intrat în Ierusalim pe jos, deoarece, spunea el, „numai Mesia are voie să intre călare în oraşul acesta”. Cu o lună înainte, în noiembrie 2, 1917, Lordul Balfour, Ministrul de Externe britanic, dăduse publicităţii următoarea declaraţie: „Guvernul Majestăţii Sale priveşte cu bunăvoin- ţă stabilirea în Palestina a unui cămin naţional pentru poporul evreu...” Nu declaraţia Balfour a fost aceea care a creat statul evreu, dar a avut rolul de a pregăti calea înfiinţării sale. Lordul Balfour a fost un creştin, care a crezut în restaurarea Israelului. Declaraţia lui a umplut de bucurie pe restauraţioniştii britanici şi pe sioniştii evrei. Bucuria n-a ţinut însă multă vreme, deoarece nu s-au produs schimbări prea mari la început. Până în 1920, Palestina a fost administrată de guvernul militar britanic, care a ignorat Declaraţia Balfour. Când, în cele din urmă, guvernul britanic a numit primul Înalt Comisar, alegerea s-a oprit asupra lui Herbert Samuel, un evreu, care se silea să facă mai uşoară viaţa noilor colonişti. El este acela care a stabilit ebraica ca limba a treia vorbită ofi- cial în Palestina.

Visul care s-a împlinit 23 Aproape de la început, s-au iscat probleme între arabi şi evrei. Mulţi au fost factorii c are au dus la crearea tensiunii dintre ei. Politica şi metodele guvernului britanic s-au deo- sebit radical de cele ale turcilor, care conduseseră regiunea respectivă 400 de ani. Deodată ţara a fost invadată de un număr mare de imigranţi evrei proveniţi din medii, culturi şi limbi eterogene. Însăşi caracterul ţării trecea printr-o profundă schimbare. Arabii, care nu puteau suferi deloc aceste modificări, au început să organizeze tulburări împotriva evreilor. În 1919 sioniştii au ajuns la o înţelegere amicală cu Emirul Faisal, conducătorul mişcă- rii arabe, crezând că vor putea trăi în bună înţelegere cu aceştia. Dar situaţia s-a schimbat atunci când fratele lui Faisal, Abdullah, a pătruns în Palestina în fruntea unei bande de ghe- rile în 1921. Winston Churchill, Ministrul Britanic pentru colonii, i-a dat recunoaşterea de Emir lui Abdullah şi, cu o trăsătură de condei, a împărţit în două Palestina, creând noul teritoriu mandatar al Transiordaniei. Spera ca astfel să-i liniştească pe arabi, dându-le patru cincimi din totalul teritoriului. În 1922, britanicii au ridicat problema Palestinei în faţa Ligii Naţiunilor, care a confirmat hotarele stabilite. E vrednic de remarcat faptul că preşedintele american Woodrow Wilson, un creştin şi un bun cunoscător al Bibliei, şi-a trimis protestul său împotriva acestui act arbitrar de par- taj: Cauza sionistă e legată de securitatea hotarelor biblice şi are în vedere dezvoltarea economică a ţării. Asta înseamnă că nordul Palestinei trebuie să se întindă până la râul Litani şi izvoarele Muntelui Hermon; la răsărit, hotarul trebuie să cuprindă câmpiile Jaulon şi Haran. Altfel, vom asista la un exemplu de mutilare. Aş vrea să vă reamintesc faptul că nici Washingtonul, nici Parisul nu şi-au manifestat opoziţia faţă de planul sionist sau faţă de stabilirea acestor hotare biblice, pe care le consider indispensabile... (Duvernoy, pag. 115). Concesiile oferite de Winston Churchill arabilor nu au reuşit să pună capăt opoziţiei acestora, care s-a manifestat, în continuare, prin tot felul de tulburări şi acte de terorism. Uneori Armata Britanică a suprimat aceste tulburări arabe; alteori a înăbuşit organizaţia evreiască de auto-apărare Haganah. În 1929, arabii s-au răsculat pentru că evreii se rugau la „Zidul Plângerii” şi apoi au măcelărit şaptezeci de evrei lipsiţi de apărare la Hebron, în ziua de Sabat. După aceea, Haganah a organizat instruirea unui corp de voluntari, care să apere aşezările mai mici izolate. În anii care au urmat acestor incidente, britanicii au înarmat „bande de pace” for- mate din arabi cu vederi moderate, pentru a apăra ţara de bandele de terorişti arabi, întâlnite mai la tot pasul. Frământări, conflicte şi succese În pofida tuturor acestor greutăţi, evreii au continuat să se dezvolte frumos. Îndată după Declaraţia Balfour, au început să imigreze o mulţime de tineri evrei din Europa de Răsărit. Pe la mijlocul anilor 1920, meşteşugari şi comercianţi din pătura de mijloc au început

24 Ultimul cuvânt asupra Orientrului Mijlociu să se stabilească în oraşele şi satele din Palestina, clădind fabrici, prăvălii, hoteluri şi resta- urante. Dintre toate, industriile construcţiilor şi drumurilor au cunoscut cea mai mare dez- voltare. Fondul Naţional Ebraic a cumpărat parcele însemnate de teren pentru stabilirea noilor sosiţi, cu banii puşi la dispoziţie de organizaţiile sioniste din alte ţări. Federaţia Generală a Muncitorilor Evrei, Histadrut, a fost înfiinţată în anul 1922. S-a creat în cadrul Histadrutului o serie de cadre destinate să preia conducerea primului guvern al Israelului, imediat după înfiinţarea lui în anul 1948. Odată cu partajul din 1922, s-a interzis orice imigraţie în zona de răsărit a Palestinei – adică în Transiordania. Dar asupra arabilor nu s-au impus niciun fel de restricţii în calea imigrării lor în patria evreilor. Arabii au intrat în voie acolo, profitând de salariile mai mari şi de condiţiile mai bune de trai rezultate în urma dezvoltării economice iniţiate de evrei. Aşa se face că, în vreme ce populaţia ebraică a crescut cu 375.000 între cele două războaie mondiale, populaţia ne-evreilor a crescut cu 380.000. Interesant e faptul că arabii s-au înmulţit cel mai mult în zonele evreieşti cele mai dezvoltate (de pildă, în Haifa au cunoscut o creştere de 216 la sută), în vreme ce prin părţile unde nu au imigrat prea mulţi evrei, creş- terea arabilor a fost neglijabilă. Urcarea la putere a lui Hitler în anul 1933 a fost cauza unei masive imigrări a evreilor. Prin 1936 deja se stabiliseră peste 164.000 de evrei în Palestina. Unii din ei au reuşit să aducă cu ei sume mari de capital pentru investiţii. Proprietarii de pământ arabi, care nu locuiau pe terenurile lor, au profitat de această situaţie, vânzând pământ mlăştinos, pietros sau nisipos la preturi exorbitante. Evreii au plătit peste 20 de milioane de dolari proprietari- lor arabi între 1933 şi 1935. Apoi au trecut la drenarea mlaştinilor, udarea deşerturilor şi plantarea lor cu pomi fructiferi şi culturi. Deşi majoritatea evreilor nu mai avuseseră con- tact cu munca câmpului de secole, în scurt timp şi-au câştigat o îndemânare neobişnuită, făcând pustiul să dea roade bogate. Creşterea încordării dintre evrei şi arabi în tot restul anilor 1930 a creat alte tensiuni între noii imigranţi evrei şi guvernul mandatar al Marii Britanii. În pofida faptului că exista un puternic element pro-sionist în sânul opiniei publice britanice, din considerente practi- ce, căutând soluţii de moment, adesea guvernul britanic făcea totul pentru a-i îmbuna pe arabi. La izbucnirea celui de-al doilea război mondial, în anul 1939, aproape toată populaţia evreiască între 18 şi 50 de ani – în total, 136.000 de persoane – s-au oferit imediat să se înroleze voluntar în Armata Britanică. În prima fază, britanicii n-au ales decât vreo câteva sute de specialişti, dar până la finele războiului, peste 26.000 de evrei din Palestina au slujit în Brigada Evreiască. Lupta cot la cot împotriva unui duşman comun a întărit legăturile de prietenie dintre britanici şi evrei, mai ales că majoritatea arabilor din Palestina erau indife- renţi sau chiar pro-nazişti. Muftii arabi din Ierusalim îndeosebi se manifestau pe faţă în favoarea naziştilor şi chiar au vizitat Germania în 1941, pentru a oferi ajutorul arab în cadrul aşa-numitei „soluţii finale a problemei evreieşti” pe care o puneau la cale naziştii. Numărul mare de forţe militare staţionate în Orientul Mijlociu pe aproape toată durata celui de-al doilea război mondial a avut un efect binefăcător asupra economiei Palestinei. Producţia agricolă a crescut, în special după ce noile aşezări evreieşti au ajuns să dezvolte

Visul care s-a împlinit 25 părţile mai mănoase ale ţării. Industria şi tehnologia materialelor necesare războiului au î nflorit şi ele. Atât pentru evrei, cât şi pentru arabi, a fost un timp de linişte, cam aşa cum e ochiul unui mare uragan. Odată cu terminarea celui de-al doilea război mondial, s-au pornit să bată vânturi puternice, care n-au scăzut în intensitate încă nici astăzi.

3 Durerile naşterii unei naţiuni Destinul comunităţii evreieşti şi, în ultimă analiză, al întregii populaţii de evrei din lumea întreagă a atârnat în balanţă din 1946 până în 1948. Până la lăsarea mea la vatră în aprilie 1946, fusesem un spectator interesat, dar pasiv al desfăşurărilor din Palestina. Deşi am fost profund mişcat de împlinirea vizibilă a profeţiilor biblice, nu mă gândeam deloc să particip şi eu cu ceva la acest tablou măreţ. Dar Dumnezeu, în providenţa Sa, hotărâse altfel. Un timp, după ce am fost lăsat la vatră, Lydia şi cu mine am continuat să locuim cu fetiţele noastre la Ramallah. Curând însă vecinii noştri arabi ne-au dat de înţeles, în ter- meni răspicaţi, că nu mai sunt dispuşi să tolereze prezenţa unor fetiţe evreice în mijlocul lor. N-am avut altceva de făcut decât să ne mutăm la Ierusalim, înainte ca ura ce clocotea în ochii vecinilor noştri să izbucnească pe faţă împotriva fetiţelor noastre şi să le facă cine ştie ce rău. La Ierusalim, tensiunea creştea încontinuu. Acte de sabotaj din partea organizaţiilor secrete ale evreilor atrăgeau după sine răzbunarea şi represaliile forţelor militare britani- ce. Conflictele armate au tulburat pacea, şi aşa firavă, care mai dăinuise o vreme. Arabi, înarmaţi cu puşti, se postau pe acoperişurile caselor sau pe alte înălţimi şi trăgeau la întâmplare în trecători. Noaptea era o beznă cumplită pe străzi şi nu întâlneai ţipenie de om, căci nimeni nu avea curajul să iasă afară. În pofida stării permanente de încordare, am reuşit să mă înscriu la cursurile postuni- versitare ale Universităţii Ebraice de pe Muntele Scopus, în apropiere de locul unde îmi terminasem serviciul militar. Cu unele întreruperi sporadice, am reuşit să-mi termin stu- diile în următoarele optsprezece luni. Efectele partajului În noiembrie 29, 1947, Naţiunile Unite au votat divizarea Palestinei în două state separate, unul evreu şi altul arab. Din acest moment, lucrurile au degenerat rapid la Ierusalim, ajungându-se la starea de război nedeclarat. Evreii şi arabii nu mai voiau să trăiască alături unii de alţii. Oraşul a fost scindat în mai multe tabere armate, unele sub controlul evreilor, altele sub cel al arabilor. Din punct de vedere oficial, britanicii răspundeau de menţinerea ordinii şi respectarea legilor. Forţele militare avute de ei la dispoziţie erau mult peste necesarul cerut pentru împlinirea onorabilă a acestei sarcini. Spre dezamăgirea mea, britanicii au procedat cu totul altfel. În loc să-şi facă datoria, ei au tolerat – ba, chiar uneori au sprijinit pe faţă actele de jaf şi omor săvârşite de bandele armate de arabi împotriva evreilor. În plus, s-au folosit de superioritatea lor militară pen- 26

Durerile naşterii unei naţiuni 27 tru a-i împiedica pe evrei să-şi facă rost de armele necesare pentru a se apăra. Fiind un bun cunoscător al modului de operare a Armatei Britanice, am fost obligat să trag o singură concluzie, că reprezentanţii oficiali ai ţării mele în Palestina din vremea aceea făceau tot ce le stătea în putinţă, cu excepţia războiului deschis, să împiedice crearea statului Israel. Un element major din cadrul „forţelor de securitate” aflate sub conducerea britanicilor a fost Legiunea Arabă. Era forţa militară oficială a Transiordaniei (rebotezată mai târziu Iordania) – instruită, echipată militar, finanţată şi comandată de britanici. Dar, în ce-i pri- vea pe evrei, Legiunea Arabă nu le oferea absolut nicio siguranţă. Dimpotrivă, a fost cea mai puternică dintre forţele arabe care s-au aliat împotriva evreilor. În seara zilei de decembrie 12, 1947, Dumnezeu a îngăduit ca una din fetitele noastre să audă o conversaţie, din care am aflat că un camion plin de soldaţi din Legiunea Arabă se pregătea să ne atace casa. Întrucât eram total lipsiţi de apărare în faţa acestui fel de „securitate“, am ieşit cu toţii, în şir indian, pe străzile întunecate ale Ierusalimului. După ce am rătăcit vreo două ore, am găsit adăpost pentru noapte la o misiune creştină america- nă. Dimineaţa, arabii musulmani din cartierul acela au trimis vorbă misionarului de servi- ciu că dacă va continua să adăpostească fetitele noastre evreice, vor da foc clădirii misiu- nii. Aşa se face că după alte douăzeci şi patru de ore, iar ne-am trezit refugiaţi pe străzile Ierusalimului. În următoarele două luni, am trăit din plin viaţa de refugiat, până când, în cele din urmă, am fost invitaţi să ne mutăm într-o clădire încăpătoare a unei misiuni din centrul zonei evreieşti a Ierusalimului. Misionarii care o ocupaseră erau în curs de a părăsi ţara şi ne-au rugat să luăm în primire clădirea şi să avem grijă de ea pe timpul cât vor lipsi ei. Acolo am locuit în lunile următoare când s-a înfiinţat statul Israel. Ierusalimul împresurat Între timp, zona evreiască a Ierusalimului devenise un oraş sub stare de asediu. Toate comunicaţiile încetaseră cu comunităţile arabe de la nord, est şi sud. Spre vest, bande înar- mate de arabi tăiaseră ruta care ducea la Tel Aviv şi regiunea de pe coasta mării. Britanicii n-au făcut nimic pentru a-i ţine în frâu pe aceşti arabi, ci, dimpotrivă, i-au împiedicat pe evrei să ia măsurile necesare pentru redeschiderea drumului dintre Tel Aviv şi Ierusalim. Drept urmare a acestui fapt, zona în care locuiam a fost lăsată neaproviziona- tă cu alimente şi astfel a ajuns în pragul înfometării. În 14 mai 1948, forţele britanice s-au retras, în cele din urmă, din Palestina şi statul Israel a fost proclamat oficial. Dar chiar a doua zi, toate naţiunile arabe din jur au declarat război împotriva Israelului şi au început operaţii militare de calibru mare împotriva lui, cu intenţia mărturisită de a-l distruge. Peste patru milioane de oameni, cu armate moderne, bine echipate, au pornit astfel la luptă împotriva unei naţiuni mici, ce abia se născuse, cu o populaţie ce nu depăşea 640.000, a cărei armată de voluntari se formase în doar 48 de ore şi era lipsită de orice echipament modern.

28 Ultimul cuvânt asupra Orientului Mijlociu La 17 mai, Legiunea Arabă a început să bombardeze sectorul evreiesc al Ierusalimului, folosind artileria grea. Primul proiectil a explodat la câţiva metri de clădirea în care locu- iam. O bucată colţuroasă din acest proiectil a zburat înăuntru, prin fereastra deschisă şi, trecând printre două din fetiţele noastre, s-a oprit în zidul opus, lăsând o gaură de 5 cm. Când s-a răcit acest fragment de proiectil, l-am luat în mână şi l-am cercetat. Era jumăta- tea de jos a unui proiectil, pe care erau imprimate elegant cuvintele: Made in Britain! Legiunea Arabă a continuat să bombardeze Ierusalimul aproape o lună, făcând o mul- ţime de victime în rândurile populaţiei civile. Arabii nu s-au străduit deloc să-şi limiteze atacurile la ceea ce puteau fi considerate obiective militare, ci au tras cu nemiluita în spita- le, biserici şi clădiri diplomatice, deşi acestea erau clar marcate cu semnele de rigoare. Pe la începutul lunii iunie, Naţiunile Unite au reuşit să impună, pentru o vreme, înce- tarea ostilităţilor în Palestina. Timp de patru săptămâni, aceasta a pus capăt luptelor pe scară mare, deşi focurile de armă sporadice şi micile încăierări au continuat. Am profitat de încetarea ostilităţilor pentru a scrie o scrisoare Rectorului Secund al Universităţii din Cambridge (care s-a întâmplat să-mi fie prieten apropiat), în care i-am descris evenimen- tele din Palestina văzute de mine personal în ultimele şase luni. L-am rugat să se foloseas- că de bunele sale oficii pentru a face cunoscută situaţia atât guvernului, cât şi presei. Scrisoarea mea se încheia cu următorul rezumat: „Am scris cele de mai sus dintr-o profundă convingere... care merită să fie spusă apă- sat şi adusă la cunoştinţa tuturor... Pot să rezum concluziile mele în patru puncte: l. Din noiembrie 1947, guvernul britanic s-a opus sistematic punerii în practică a hotă- rârii Naţiunilor Unite cu privire la Palestina şi înfiinţarea unui stat evreu. 2. În cadrul Palestinei, actuala politică a guvernului britanic este calculată în aşa fel, încât să mărească posibilitatea prelungirii şi înăspririi luptelor. 3. În afara Palestinei, efectul politicii britanice este acela de a submina Organizaţia Naţiunilor Unite. 4. Bombardarea la întâmplare a Ierusalimului, care a ţinut douăzeci şi şapte de zile şi nopţi, este o operaţiune britanică, chiar dacă nu a fost definită ca atare. În încheiere, îngăduie-mi să dau glas la două întrebări care mi se formează acum în minte: ştie oare poporul britanic ce se face în numele lui în Palestina? Dacă da, atunci este el mulţumit?” În faza aceasta însă toate serviciile obişnuite de poştă ale ţării încetaseră şi, până să ajungă scrisoarea mea la rectorul secund, a fost prea târziu ca să mai aibă vreun efect. O naţiune născută într-o singură zi De îndată ce a expirat armistiţiul de patru săptămâni, imediat au reînceput luptele cu toată forţa dinainte. Încetarea ostilităţilor îi ajutase atât pe evrei, cât şi pe arabi să-şi conso- lideze poziţiile şi să facă noi provizii. S-a mai produs o schimbare, ce nu se putea explica doar în termeni militari de strategie şi muniţii.

Durerile naşterii unei naţiuni 29 A fost vorba de unul din acei factori intangibili şi imposibil de definit din cadrul rela- ţ iilor umane, pe care istoriile oficiale nu reuşesc să-l consemneze. Totuşi, efectul lui a fost hotărâtor. Privind lucrurile în noua lumină pe care am dobândit-o de la sosirea în Israel, am considerat acest factor drept desfăşurarea celei mai puternice forţe din cadrul relaţiilor umane – mă refer la Cuvântul profetic al lui Dumnezeu. După toate normele în uzanţă, sorţii erau copleşitor de potrivnici Israelului. Cu toate acestea, am urmărit cu uimire cum războiul s-a îndreptat, la început mai încet, dar irevocabil, împotriva armatelor arabe. Până la sfârşitul anului 1948, practic, toate armatele arabe invadatoare fuseseră obligate să se retragă şi statul Israel s-a înfiinţat în cadrul unor graniţe puţin mai mari decât cele propuse iniţial de Naţiunile Unite. (Vezi cronologia evenimentelor dintre 1947 şi 1982, de la sfârşitul acestei cărţi.) Fără îndoială, pentru evrei nu încetaseră încă nici pe departe conflictele şi imensele sacrificii, dar un fapt de importanţă extraordinară făcea ca toate celelalte să pălească în importanţă: statul Israel se născuse şi supravieţuise! Încă o dată, am găsit în cuvintele unuia dintre profeţii Israelului un bun rezumat al evenimentelor la care fusesem martor ocular. Relatarea, scrisă cu mii de ani înainte, e neîntrecută în ce priveşte vioiciunea descrierii şi oprirea exact asupra acelor detalii care s-au dovedit atât de semnificative în împlinirea profeţiei: Cine a mai auzit aşa ceva? Unde s-a mai văzut un lucru ca acesta? Oare poate să se nască o ţară într-o zi sau o naţiune să ia fiinţă într-o clipă? Dar de îndată ce au apucat-o pe Sion durerile naşterii, iată că ea a şi născut copiii ei (Isaia 66:8). Exact asta mi se îngăduise să văd cu ochii mei! Într-o singură zi – la 14 mai 1948, Israel s-a născut ca naţiune completă, cu guvernul ei, cu forţele armate şi cu toate funcţiile administrative de stat. E adevărat că totul fusese improvizat în ultimul moment şi la scară mică. Dar toate elementele necesare fuseseră prezente acolo, gata pentru momentul potri- vit când Israel avea să devină un stat suveran în cadrul graniţelor sale. Nu ştiu să mai fi avut loc un asemenea eveniment în istoria omenirii. 1948, ultimul an petrecut de noi în Ierusalim, a fost plin de primejdii şi greutăţi, dar toţi am scăpat cu bine. Spre sfârşitul acelui an, Lydia şi cu mine ne-am mutat împreună cu familia în Britania. Privind în urmă, am recunoscut cu mulţumire faptul că plătiserăm un preţ destul de mic pentru privilegiul de a fi văzut cu ochii noştri poate cea mai importantă împlinire a unei profeţii biblice de la începutul primului secol. Retrospectiva din Britania Întors în tara natală, după o absenţă de şapte ani, am reflectat în continuare la rolul jucat de Britania în ultimii ani ai mandatului ei din Palestina. Sunt britanic din naştere şi mândru de această moştenire. Nu îmi face nicio plăcere să consemnez faptele rele comise de reprezentanţii oficiali ai Britaniei.

30 Ultimul cuvânt asupra Orientului Mijlociu Totuşi, cred că este important ca faptele să fie arătate clar, pentru că se pot învăţa lecţii însemnate, care pot fi de folos pentru alte naţiuni şi guverne de astăzi. Cum am arătat în capitolul precedent, poporul Britaniei a avut o contribuţie unică la înfiinţarea statului Israel. Timp de peste trei secole, creştinii din Britania întreţinuseră o viziune spirituală, bazată pe Biblie, potrivit căreia Dumnezeu dorea să facă din poporul evreu o naţiune suverană, aşezată iarăşi în ţara lui. Din punct de vedere politic, această viziune a fost exprimată de oameni mari, cum ar fi Lordul Shaftesbury şi Lordul Balfour. Declaraţia Balfour din 1917, făcută în numele guvernului britanic, a fost aceea care a pus în mişcare procesele politice care au dus, după 31 de ani, la stabilirea statului Israel. Mai mult, guvernul britanic a fost acela care a luat măsura hotărâtoare de a pune înaintea Naţiunilor Unite viitorul Palestinei. După toate acestea, cât de mare a fost inconsecvenţa şi ipocrizia aceluiaşi guvern bri- tanic, când a încercat să submineze decizia Naţiunilor Unite, împotrivindu-se creării sta- tului Israel! O atare purtare a pătat reputaţia Britaniei şi s-a dovedit a fi începutul unui îndelungat declin naţional. Această schimbare în cadrul politicii britanice, într-un moment crucial din istoria Orientului Mijlociu, a survenit fără nicio decizie oficială din partea parlamentului britanic şi fără ca marea majoritate a poporului britanic să ştie de ea sau să-şi dea seama ce se întâmplă. Care au fost factorii care au contribuit la această schimbare radicală? Mai întâi, a fost vorba de nişte calcule – ce n-au fost niciodată formulate public – bazate pe considerente economice şi politice convenabile. Încă din 1939, se ştia că lumea va fi curând confruntată cu o mare criză de petrol. În acelaşi timp, economiile tuturor naţi- unilor dezvoltate au ajuns să depindă tot mai mult de cantităţile de petrol aflate în continuă scădere. O mare parte din rezervele de ţiţei ale lumii erau însă controlate de naţiunile arabe din Orientul Mijlociu. Ţelul nemărturisit al politicii britanice a fost acela de a res- pecta de formă Declaraţia Balfour, în timp ce pe din spate căuta să câştige bunăvoinţa arabilor, prin activităţi necinstite de sabotare a statului evreu ce se forma atunci. În al doilea rând, elementele latente de antisemitism din cadrul britanicilor au început acum să iasă la suprafaţă. Ca în cazul calculelor privitoare la petrol, aceste elemente anti- semite nu au fost lăsate să se exprime public (deşi unii comandanţi militari au făcut şi declaraţii publice antisemite). Totuşi, aceste sentimente au influenţat deciziile politice cheie şi, încă şi mai mult, aplicarea lor în practică. Cei care au cedat în faţa acestor sentimente – şi au imprimat asemenea direcţii politi- cii britanice pentru Orientul Mijlociu – au neglijat un aspect foarte important, anume că există o forţă morală şi spirituală în destinele naţiunilor. Responsabilitatea guvernului britanic depăşeşte simplele calcule de ordin economic sau militar. A sacrifica principii morale şi spirituale pe acest altar nu va putea niciodată servi interesele adevărate ale niciu- nei naţiuni. Ironia face ca aceste calcule, din care se naşte o asemenea purtare pe plan politic, să dea exact rezultate diferite de cele scontate. Să ilustrăm ideea respectivă cu un citat din Exod. Israeliţii erau străini în Egipt şi [din punct de vedere omenesc, n.tr.] soarta le era hotărâtă de faraonul care ocupa tronul în peri-

Durerile naşterii unei naţiuni 31 oada aceea. La un moment dat, s-a urcat pe tron un rege despotic, aducând cu el ,,o nouă p olitică ebraică”. O găsim exprimată limpede în cuvintele următoare: „Uite ce e”, a zis el poporului, „israeliţii au devenit prea numeroşi pentru noi. Haideţi să fim şi noi şmecheri cu ei, pentru că altfel ne vor întrece la număr şi dacă o fi să izbuc- nească războiul, ei se vor uni cu duşmanii noştri, luptând împotriva noastră, şi apoi vor părăsi tara ” (Exod 1:9-10). Aşadar, noul rege a răsturnat politica predecesorilor săi şi i-a asuprit pe israeliţi. Relatarea Bibliei ne arată însă în continuare că toate şmecheriile sale nu au fost în stare cu nimic să împiedice împlinirea finală a planului lui Dumnezeu pentru Israel. Dimpotrivă, aceste eforturi s-au dovedit a avea un efect dezastruos pentru Egipt. Aşa sfârşesc întot- deauna „considerentele de ordin practic” din purtările oamenilor, atunci când acestea se opun planurilor clar revelate ale lui Dumnezeu! Citez un singur verset din Proverbe, care redă succint totala zădărnicie de a te împotrivi planurilor lui Dumnezeu: Nu este nicio înţelepciune, nicio pricepere, niciun plan care să poată reuşi împotriva Domnului (Proverbe 21:30). Tot aşa, doar un verset voi cita din Iov, care ne arată că destinul oricărei naţiuni este hotărât, în ultimă instanţă, de Dumnezeu: El face naţiunile mari şi tot El le nimiceşte; El măreşte naţiunile şi tot El le împrăştie (Iov 12:23). Pentru orice naţiune sau guvern, este un lucru practic să caute bunăvoinţa Dumnezeu, Cel atotputernic, dar este extrem de nepractic să-şi atragă supărarea Lui.



PARTEA II ÎMPLINIREA PROFETICĂ



4 Planul dinainte stabilit al lui Dumnezeu Dacă naşterea Israelului a fost miraculoasă, atunci tot aşa a fost şi dezvoltarea acestei naţiuni minuscule. În primul ei deceniu de existenţă, această naţiune infantilă de mai puţin de 640.000 de locuitori a absorbit un număr de două ori mai mare de imigranţi, mulţi din- tre aceştia fiind refugiaţi. Israelul le-a dat locuinţe, i-a îmbrăcat, i-a hrănit şi i-a învăţat limba ebraică, educându-i şi pregătindu-i pentru ocuparea unei slujbe. Chiar şi într-o ase- menea dezvoltare internă rapidă, Israelul a reuşit să-şi clădească forţele de apărare şi să ţină în frâu naţiunile arabe din jur. Nu intră în scopul acestei cărţi să ofere o istorie detaliată a statului Israel. Totuşi este imposibil să înţelegem magnitudinea presiunilor sub care există Israel astăzi fără să fim conştienţi global de evenimentele ce au survenit de la 1948 încoace. Aşadar, pentru acei cititori care nu sunt familiarizaţi cu această perioadă din istoria Israelului, am pregătit o sumară cronologie, ce se găseşte în secţiunea specială de la sfârşitul volumului de faţă. Presiunile la care a fost şi este mereu supus Israelul sunt poate fără egal în istorie: vecini ostili, cinci războaie, terorism, inflaţie, reportaje trunchiate despre ei în presă, boicoturi eco- nomice. Această naţiune mică, cu o populaţie de mai puţin de patru milioane, ocupă un teri- toriu de sub 8.000 de mile pătrate. Prin contrast, vecinii arabi sunt în număr de 150 de milioa- ne, ocupând cinci milioane de mile pătrate. Armatele Ligii Arabe se ridică la aproape un milion de oameni, în contrast cu armata de numai 164.000 de soldaţi a Israelului. Totuşi, naţiunea aceasta a continuat să crească şi să înflorească. În ciuda tuturor presiu- nilor, israeliţii seamănă şi seceră, zidesc şi produc, dezvoltându-şi cultura. În spatele tuturor acestor realizări, stă un fapt care nu se poate trece cu vederea: la mijloc stă în joc însăşi supravieţuirea Israelului. Aceeaşi forţă supranaturală imponderabilă care a dat naştere naţi- unii continuă s-o păzească şi s-o susţină. Mai simplu spus, fiecare zi de existenţă a Israelului reprezintă încă o minune. Aşa cum am văzut deja, cheia înţelegerii acestui miracol – precum şi a întregii situaţii critice din Orientul Mijlociu – se poate găsi în revelaţia profetică a Bibliei. Tocmai în Orientul Mijlociu istoria şi Biblia se intersectează. De patru mii de ani încoace, acest adevăr a avut valabilitate, dar niciodată mai mult ca în ziua de astăzi. Tema centrală a profeţiilor biblice, aşa cum se desfăşoară ele sub ochii noştri în pre- zent, gravitează în jurul ţării şi a poporului Israel. Dumnezeu Îşi aduce la îndeplinire pla- nul Său dinainte stabilit de a-i readuna pe evrei din împrăştierea lor mondială şi de a-i reaşeza în patria lor strămoşească. Cel mai bun mod de a înţelege acest plan este de a lăsa Cuvântul lui Dumnezeu să vorbească singur. În Biblie, Dumnezeu Însuşi a rostit deja ultimul Cuvânt asupra Orientului Mijlociu. 35

36 Ultimul cuvânt asupra Orientului Mijlociu „În ziua aceea” Profetul Isaia zugrăveşte un tablou cuprinzător al strângerii din nou a Israelului „din cele patru colţuri ale pământului”: În ziua aceea Rădăcina lui Iese va sta în picioare ca un steag pentru popoare; naţiu- nile se vor ralia în jurul lui şi locul lui de odihnă va fi slăvit. În ziua aceea Domnul Îşi va întinde mâna a doua oară să-şi recâştige rămăşiţa lăsată printre popoarele Asiriei, din Egiptul Inferior, din Egiptul Superior, din Cuş, din Elam, din Babilonia, din Hamat şi din insulele mării. El va ridica un steag pentru naţiuni şi va aduna exilaţii Israelului; El va aduna poporul împrăştiat al lui Iuda din cele patru colţuri ale pământului. Gelozia lui Efraim va dispare şi duşmanii lui Iuda vor fi nimiciţi; Efraim nu va mai fi geloasă pe Iuda, nici Iuda nu-i va mai purta duşmănie lui Efraim. Vor năvăli pe coastele Filistiei spre apus; împreună vor prăda poporul de la răsărit. Vor pune mâna pe Edom şi pe Moab şi amoniţii le vor fi supuşi (Isaia 11:10-14). În primul plan al acestui tablou, în versetul 10, Isaia introduce „Rădăcina lui Iese” – unul din titlurile principale prin care este cunoscut Mesia în Biblie. Isaia prezice aici fap- tul că Mesia va sta ca un steag pentru popoare; naţiunile (neamurile) se vor strânge în jurul Lui; şi locul lui de odihnă va fi glorios. Toate aceste preziceri s-au împlinit în Isus din Nazaret. După ce şi-a săvârşit lucrarea pământească, Isus S-a întors la locul Lui de odihnă în slava lui Dumnezeu Tatăl. De atunci, El este „steagul” spre care au privit oamenii din toată lumea. Mulţi dintre aceştia „s-au raliat” în jurul Lui, adică, L-au recunoscut ca Salvator şi Domn şi au devenit ucenicii Lui. Şi în versetul 10 şi în 11 apare o expresie cheie: „în ziua aceea” . În cartea profetului Isaia expresia „în ziua aceea” apare nu mai puţin de cincizeci de ori – de obicei, în legătu- ră cu Mesia. Nu înseamnă întotdeauna o anumită perioadă de timp în sensul istoriei umane. Mai degrabă, prin ziua aceea se subînţelege: „acolo unde e Mesia”. Cu alte cuvin- te, Mesia creează în jurul Lui o anumită perioadă de timp. Totuşi, nu există nicio îndoială că în multe locuri din Isaia expresia în ziua aceea se referă la perioada de timp de la sfârşitul epocii actuale. În contextul de faţă, cred că ambe- le interpretări se aplică. O a doua strângere În ziua aceea, Domnul Îşi va întinde mâna a doua oară ca să-şi re-strângă rămăşiţa rămasă printre popoarele Asiriei, din Egiptul Inferior, din Egiptul Superior, din Cuş, din Elam, din Babilonia, din Hamat şi din insulele mării (versetul 11). Versetul acesta din Isaia 11 este deosebit de semnificativ – în parte, datorită mult răs- pânditei teorii după care cartea Isaia ar fi produsul mai multor autori. Această teorie a dat naştere la expresii de genul: „Isaia doi”, „Isaia trei” şi aşa mai departe. În ce mă priveşte, nu găsesc niciun temei logic pentru această teorie. Unii interpreţi ai Bibliei însă presupun

Planul dinainte stabilit al lui Dumnezeu 37 aprioric faptul că nu e posibil ca un profet al lui Dumnezeu să prezică evenimente viitoare în amănunt şi cu completă acurateţe. Un exemplu de asemenea prezicere se află în Isaia 44 şi 45, în care profetul îl numeşte pe Cirus ca fiind domnitorul ce va deschide calea întoarcerii evreilor din Babilon la Ierusalim. Deoarece Cirus este amintit aici pe nume, unii interpreţi biblici din ultimul timp au presupus că pasajul trebuie să fi fost neapărat scris de un profet de mai târziu, care a trăit pe vremea lui Cirus. După mine acest raţionament nu este valabil, deoarece eu cred în atotştiinţa lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, este cu totul posibil ca un profet al lui Dumnezeu să prezică evenimente din viitorul îndepărtat, cu acurateţe şi în mare amănunt. Nu există niciun motiv să cred că asemenea preziceri au fost scrise după ce s-a petrecut evenimentul respectiv, de către o altă persoană care s-a dat drept profet, fiind apoi atribuite unei perioa- de anterioare evenimentului. Asta ar fi curată înşelăciune, or, eu nu cred că în Cuvântul lui Dumnezeu găsim aşa ceva. Există o dovadă corolară a acestui adevăr în Sulurile de la Marea Moartă, care au fost datate în primul secol înainte de Cristos sau după Cristos. La Muzeul Israelit din Ierusalim se poate vedea sulul complet al profetului Isaia, scris în coloane paralele – de sus în jos şi de la dreapta la stânga. Cei mai mulţi interpreţi care consideră că Isaia a fost scrisă de mai mulţi profeţi împart cartea mai întâi la sfârşitul capitolului 39. În manuscrisul de care ne ocupăm, capitolul 39 se termină cu un rând înainte de sfârşitul coloanei. În asemenea caz, dacă copistul ar fi ştiut că începând de la capitolul 40 este vorba de scrierile unui alt profet, ar fi fost natural să lase ultimul rând din această coloană liber şi să treacă pe coloana a doua. Dar el nu a procedat aşa. Cu alte cuvinte, unui cărturar din această perioadă timpurie nici nu i-a trecut prin cap că Isaia ar reprezenta lucrarea mai multor profeţi. Şi nici mie nu mi-ar trece prin cap una ca asta. Mai înainte, în Isaia 11, cu mult înainte de captivitatea babiloneană, profetul prevede împrăştierea poporului evreu din ţara lui, urmată apoi de strângerea lui în aceeaşi ţară – dar nu o singură dată, ci de două ori. („În ziua aceea, Domnul Îşi va întinde mâna a doua oară pentru a-şi re-strânge rămăşiţa ce a mai rămas din poporul Lui...”). El priveşte dinco- lo de captivitatea babiloneană şi de întoarcerea în Ierusalim, şi vede o a doua împrăştiere şi o a doua strângere – adică cea de care ne ocupăm aici. Lista locurilor din care se va face strângerea a doua este foarte importantă: Asiria (reprezentată, în prezent, prin Iraq); Egiptul inferior şi superior (adică tot teritoriul Egiptului de astăzi); Cuş (identificat uneori cu Etiopia); Elamul (acum Iran sau Persia); Babilonia (iarăşi, în principal Iraq); Hamatul (Siria); şi insulele mării sau ţinuturile de pe coastă. (Cuvântul acesta tradus prin insule se poate referi la toate celelalte teritorii care au ieşire la mare – adică ceea ce am numi astăzi „continente”.) Întoarcerea evreilor din captivitatea babiloneană nu a constituit împlinirea completă a acestei preziceri, întrucât se vorbeşte despre ţări şi regiuni de pe glob din care în vremea aceea nu s-a întors niciun evreu. Evident. profetul priveşte în viitor spre o altă împrăştiere a Israelului, petrecută după captivitatea babiloneană, şi apoi el vede o altă strângere a

38 Ultimul cuvânt asupra Orientului Mijlociu Israelului ce urmează după această a doua împrăştiere. Este important să observăm că această prezicere a fost făcută foarte timpuriu în viaţa de profet a lui Isaia. Un steag pentru naţiuni Isaia dezvăluie acum planul principal al lui Dumnezeu ce urmează să fie realizat prin strângerea a doua a lui Israel: El [Domnul] va ridica un steag pentru naţiuni şi va aduna pe exilaţii Israelului; El va strânge pe poporul împrăştiat al lui Iuda din cele patru colţuri ale pământului (ver. 12). Isaia subliniază din nou faptul că această a doua strângere îi va aduna pe evrei din cele patru colţuri ale globului, o prezicere care nu s-a împlinit total prin întoarcerea din Babilon. În contextul acesta, profetul spune: „El [Domnul] va ridica un steag pentru naţi- uni”. Este important să înţelegem faptul că strângerea din nou a Israelului în ţara lor în vremea noastră este un steag pe care Domnul l-a ridicat pentru naţiuni. Cum să interpretăm metafora „steagului”? Mai întâi, un steag este desfăşurat în public adesea ridicat deasupra altor obiecte înconjurătoare, pentru a atrage atenţia. În al doilea rând, drapelul transmite un mesaj scurt şi bine precizat. Nu încape îndoială că adunarea din nou a Israelului în ţara lui a împlinit prima funcţie a steagului – aceea de a atrage aten- ţia altor naţiuni. Lucrul acesta l-am înţeles foarte bine în vara anului 1979, când a doua soţie, Ruth, şi cu mine am urmat un curs de trei luni la Universitatea Ebraică din Ierusalim. În tot acest timp, am observat că n-a fost săptămână în care Israelul să nu fie în centrul ştirilor mondiale. Adică o naţiune cu mai puţin de patru milioane de oameni, aşezată într- un teritoriu atât de mic, încât în mai toate hărţile lumii nu e loc de ajuns să se poată tipări numele ţării în spaţiul ocupat de ea, şi cu toate acestea, săptămână de săptămână era pe prima pagină a tuturor ziarelor de pe glob. Cam pe vremea aceea, Statele Unite şi-a terminat tratatul pe care-l avusese cu Taiwanul şi iniţiase relaţii diplomatice cu China Comunistă – o naţiune de aproape un miliard de oameni. Lucrul acesta a creat senzaţie în presa mondială mai puţin de vreo lună. După aceea, oamenii au uitat cu totul de evenimentul respectiv. Şi când te gândeşti că era vorba de un sfert din populaţia globului! Pe de altă parte, Israel, cu o populaţie de mai puţin de unu la sută din populaţia Chinei Comuniste, rămâne mereu în centrul atenţiei mondiale. Lucrul acesta nu e la întâmplare. Dumnezeu a ridicat un steag pentru toate naţiunile. El a reuşit să le capteze atenţia şi acum le vorbeşte prin acest steag. Ce spune El? Cred că Dumnezeu vrea ca atenţia lumii să se îndrepte asupra acestor două lucruri: Cuvântul Său şi legământul Său. Cu privire la Cuvântul Său, Dumnezeu spune naţiunilor: „Biblia, Cuvântul Meu, este o carte adevărată, relevantă şi actuală. Prezicerile ei se împlinesc şi astăzi cu acurateţe absolută”.

Planul dinainte stabilit al lui Dumnezeu 39 Cu privire la legământul Său, Dumnezeu spune: „Eu sunt un Dumnezeu care Îmi ţin legământul. Acum patru mii de ani am încheiat un legământ cu Avraam şi cu urmaşii lui după el. Le-am făgăduit că nu voi călca acest legământ niciodată şi nici nu l-am călcat. Legământul este şi astăzi în deplină vigoare şi îl voi face să fie dus la îndeplinire prin intermediul istoriei umane”. Toată lumea trebuie să înţeleagă două mari realităţi: Mai întâi, faptul că Biblia este Cartea menită să dea răspunsul la problemele cu care e confruntată lumea. În al doilea rând, când Dumnezeu face un legământ, el rămâne în picioare. În mijlocul unei culturi şi al unei societăţi în care cuvintele şi-au pierdut sensul, iar compromisurile sunt la ordinea zilei, când oamenii nu-şi mai iau în serios promisiunile şi angajamentele, trebuie să ni se reamintească faptul că Dumnezeu a făcut în Biblie promisiuni pe care nu le va uita nicio- dată. El a dat aviz tuturor naţiunilor că Îşi păstrează legământul şi veghează la împlinirea lui. El este un Dumnezeu preamărit peste toate naţiunile, care Îşi îndeplineşte fără greş hotărârile pe care le-a pus să fie consemnate în Scriptură. Orice naţiune care ignoră Cuvântul lui Dumnezeu o face spre marea ei pierdere. Victoriile Israelului readunat Profeţia lui Isaia continuă, arătând importanta deosebire dintre Israelul readunat şi condiţia naţiunii acesteia înainte de a fi fost dusă prima dată în exil: Gelozia lui Efraim va dispare şi duşmanii lui Iuda vor fi nimiciţi; Efraim nu va mai fi gelos pe Iuda, nici Iuda nu se va mai purta cu duşmănie împotriva lui Efraim (versetul 13). Nu uitaţi că Israelul din vremea lui Isaia fusese împărţit în două regate: regatul de nord, numit de obicei Israel sau Efraim; şi regatul de sud, numit Iuda. Mai tot timpul aces- te două regate au fost în război unul cu altul, producând o stare de instabilitate şi o lipsă de unitate, care i-a făcut să cadă pradă imperiilor invadatoare ale Neamurilor. Mai întâi, rega- tul de nord a fost dus în exil de Asiria. Apoi, peste încă vreo sută de ani, regatul de sud a fost dus şi el în exil, la Babilon. Lucrul acesta face ca profeţia lui Isaia să capete şi mai mult sens. Israel s-a dus în exil ca o naţiune divizată. Dar când se va produce restaurarea finală, va fi din nou o singură naţiune, unită. Toate rivalităţile vor fi încetat. Şi în această privinţă, istoria a urmat cursul indicat de profeţie. Aproape până în pra- gul formării din nou a Israelului ca naţiune, încă nu se alesese niciun nume oficial pentru noul stat. De fapt, alegerea numelui luase proporţiile unei crize. Unul din numele alese şi aproape unanim acceptate a fost „Iudeea”. Dar, în ultimul moment, s-a trecut la numele „Israel “. Alegerea acestui nume a confirmat împlinirea profeţiei lui Isaia. Din punct de vedere istoric, „Iudeea” se aplică numai la regatul de sud şi alegerea acestui nume ar fi însemnat să continue vechile disensiuni dintre cele două naţiuni, de nord şi de sud. Pe de altă parte,

40 Ultimul cuvânt asupra Orientului Mijlociu „Israel” este numele corect din punct de vedere biblic, pentru toată naţiunea descinsă din Avraam, Isaac şi Iacov. Alegerea acestui nume a semnalat reunirea celor două regate des- părţite. Iată încă un exemplu al desfăşurării detaliate a profeţiei în cadrul istoriei. Tabloul profetic al readunării Israelului continuă: Ei vor năvăli pe coastele Filistiei spre apus; împreună vor prăda poporul de la răsă- rit. Vor pune mâna pe pământurile Edomului şi Moabului şi amoniţii le vor fi supuşi (ver- setul 14). Deja am arătat că în Biblie Filistia şi filistean sunt rădăcinile din care provin cuvintele Palestina şi Palestinian. Citită astfel, prima parte a versetului 14 ne spune că naţiunea readunată a Israelului va năvăli pe coastele Filistiei (ale palestinienilor) spre apus – adică spre Gaza şi spre Sinai. Fără să facem niciun comentariu asupra implicaţiilor politice ale acestei afirmaţii, trebuie să recunoaştem că exact aşa s-au petrecut lucrurile. Isaia mai spune că israeliţii se vor întoarce apoi spre răsărit; şi aminteşte trei nume geografice: Edom, Moab şi Amon. În zilele noastre, aceste trei locuri se găsesc în graniţele unei singure naţiuni: Iordania. Cineva a făcut recent remarca, potrivit căreia Iordanul este un râu ciudat – este singu- rul râu din lume care nu are decât un singur mal. Cel puţin. aşa s-ar părea că stau lucrurile, dacă judecăm după ştirile care mereu pomenesc de Malul de Vest! Dar în pasajul acesta, Dumnezeu vorbeşte despre Malul de Răsărit! Nu fac niciun fel de preziceri, dar Biblia pare să ne arate că în loc ca palestinienii să cucerească Malul de Vest, la vremea potrivită, israeliţii vor prelua controlul guvernamental asupra Malului de Răsărit. Veţi zice: „Dar experţii politici nu prevăd acest lucru”. Sincer să fiu, asta nu mă deran- jează deloc! Nu este vreo situaţie din istoria modernă în care aşa-numiţii „experţi” s-o fi dat mai rău în bară decât în cazul reînfiinţării Israelului. Dumnezeu lucrează prin suferinţă În Isaia 43, profetul reia tema restaurării Israelului: Dar acum, iată ce zice Domnul – care te-a creat, Iacov, care ţi-a dat formă, o, Israele: „Nu te teme, căci te-am răscumpărat; te-am chemat pe nume; eşti al meu. Când vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine; şi când vei trece prin râuri, ele nu te vor îneca. Când vei umbla prin foc, nu te vei arde; flăcările nu-ţi vor da foc. Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău; Eu dau Egiptul pentru răscumpărarea ta, Cuşul şi Seba în locul tău. Întrucât eşti atât de scumpă şi preţuită în ochii Mei, şi fiindcă te iubesc, voi da oameni în schimbul tău şi popor în schimbul vieţii tale. Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; Eu îţi voi aduce copiii din răsărit şi te voi strânge din apus. Voi spune nordului: Renunţă la ei! [Lasă-i să vină] şi sudului îi voi spune: Nu-i mai ţine în loc. Aduceţi-Mi fiii de departe şi fiicele de la marginile pământului – pe toţi cei care sunt chemaţi după nume- le Meu, pe care i-am creat spre slava Mea, pe care Eu i-am făcut şi Eu le-am dat chip (Isaia 43:1-7).

Planul dinainte stabilit al lui Dumnezeu 41 Capitolul anterior, Isaia 42, se încheie cu o descriere a răzvrătirii lui Israel împotriva lui Dumnezeu şi a asprei judecăţi care s-a abătut asupra lor din pricina asta. Capitolul 43 începe cu cuvântul dar, pentru a arăta faptul că acum Dumnezeu Se va ocupa altfel de Israel – că se va trece de la judecată la îndurare. În primul verset din capitolul 43, Dumnezeu foloseşte două cuvinte diferite, pentru a descrie felul în care se va purta cu Israel: respectiv, verbele „a crea” şi „a forma”. A crea descrie actul iniţial al aducerii unui lucru la fiinţă, dar a forma presupune să faci un lucru anumit în felul în care doreşti să fie. Expresia din urmă ne aminteşte de lucrul unui olar. Mai întâi, Dumnezeu l-a creat pe Israel, dar acum El este în curs de a-l forma pe Israel. Când vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine; şi când vei trece prin râuri, ele nu te vor îneca. Când vei umbla prin foc, nu te vei arde; flăcările nu-ţi vor da foc (ver. 2). Iarăşi vedem exactitatea profeţiei biblice. Expresiile plastice din acest verset descriu istoria poporului evreu de-a lungul unei perioade de aproape două mii de ani. Într-adevăr, ei au trecut prin râuri şi au umblat prin foc. Nu există decât o singură explicaţie pentru faptul că au supravieţuit mereu ca popor: Dumnezeu a fost întotdeauna cu ei. Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău; Eu dau Egiptul ca preţ de răscumpărare pentru tine, Cuşul şi Seba în locul tău. Întrucât eşti atât de scumpă şi onorată în ochii Mei şi fiindcă te iubesc, voi da oameni în schimbul tău şi popor în schimbul vieţii tale (versetele 3 şi 4). Versetele acestea cuprind o extraordinară revelaţie. Noi trebuie să recunoaştem cât de mare e preţul pe care-l pune Dumnezeu pe lucruri şi pe oameni, deoarece se deosebeşte atât de mult de valorile promovate de filosofia umanistă a vremurilor noastre! Observaţi o interesantă paralelă biblică în istoria lui Iov. În legăturile Sale cu Iov, Dumnezeu a fost gata să dea Ia moarte pe cei şapte fii şi trei fiice ale sale. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a pus atât de mare preţ pe un singur om, încât i-a sacrificat toţi copiii. Dar tu şi cu mine nu gândim în felul acesta. Valorile lui Dumnezeu sunt diferite de ale noastre. Cazul lui Iov ne dezvăluie câtă suferinţă e gata Dumnezeu să îngăduie pentru a-Şi împlini planul Său cu un singur om. Totuşi, istoria respectivă nu se termină cu suferinţă. De îndată ce Iov a învăţat lecţia şi a ajuns să înţeleagă pe Dumnezeu mai deplin, Dumnezeu i-a dat înapoi exact dublu tot ce avusese la început: de două ori câte cămile avusese, de două ori asinii pe care-i pierduse şi de două ori mai mult aur şi argint decât la început. Când a fost vorba de copiii lui Iov însă, Dumnezeu nu i-a dat înapoi decât atâţia câţi avusese la început. De ce? Pentru că primii copii ai lui Iov nu s-au pierdut, ci doar au fost duşi de Dumnezeu acasă la El. Cu alte cuvinte, au plecat înaintea lui Iov. Ce scumpă des- coperire! Nu cred că vom putea înţelege istoria, în special în secolul acesta, dacă nu ne vom da seama că Dumnezeu este gata să îngăduie să se întâmple lucruri groaznice pentru a-Şi

42 Ultimul cuvânt asupra Orientului Mijlociu împlini planul Său cu o singură naţiune: Israelul. Dumnezeu a avertizat Israelul de groaz- nicele suferinţe prin care vor trece, dar în mijlocul tuturor suferinţelor le-a dat această minunată asigurare: „Întrucât eşti scumpă şi onorată în ochii Mei, şi fiindcă te iubesc, voi da oameni în schimbul tău şi popor în schimbul vieţii tale”. Când Dumnezeu Îşi declară dragostea Sa, El spune: „întrucât”, dar nu spune „de ce”. El spune Israelului: „Eu voi face asta pentru tine întrucât te iubesc”. Dar niciodată nu spune de ce îl iubeşte pe Israel. Noi creştinii am ajuns să acceptăm această dragoste neexplicată a lui Dumnezeu drept temelie a credinţei noastre. Credem că Dumnezeu a fost gata să dea Mielul fără pată al lui Dumnezeu, pe Isus Cristos, să moară pe cruce pentru păcatele noastre. Nu era în noi nimic care să merite această jertfă. Isus nu a murit pentru noi pentru că noi am fi meritat acest lucru. El a murit doar pentru un singur motiv: fiindcă ne iubeşte. Atât pentru Biserică, cât şi pentru Israel, găsim în dragostea lui Dumnezeu o suverani- tate şi o profunzime pentru care Dumnezeu nu ne dă niciodată explicaţii. Cu toate acestea, în tot ceea ce face pentru noi, Dumnezeu are un motiv, fie că e vorba de un individ, fie de o întreagă naţiune. Strâns împletită cu taina iubirii suverane a lui Dumnezeu este taina suferinţei de care îngăduie El să aibă parte iubiţii Lui. Mai târziu, profetul Isaia continuă tema suferinţei lui Israel: Iată, eu te-am curăţit, deşi nu ca pe argint; te-am încercat în cuptorul suferinţei (Isaia 48:10). Dumnezeu îngăduie ca cei pe care îi iubeşte să treacă prin suferinţă, deoarece rezulta- tul final este de o importanţă infinit de mare în ochii Lui şi lucrul acesta nu se poate realiza în niciun alt mod posibil. Readunaţi din toate ţările În Isaia 43:3-4, Dumnezeu a declarat că dragostea Sa pentru Israel va influenţa purtă- rile Sale cu alte naţiuni. În continuare, El descrie cum intervenţia Lui va afecta Israelul în mod direct: Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; Eu îţi voi aduce copiii din răsărit şi te voi strânge din apus. Voi spune nordului: „Lasă-i să plece!” şi sudului: „Nu-i mai tine”. Aduceţi-Mi fiii de departe şi fiicele de la marginile pământului – pe toţi cei care Îmi poartă numele, pe care i-am creat pentru slava Mea, pe care i-am format şi i-am făcut (versetele 5-7). Încă o dată, Dumnezeu vorbeşte despre readunarea Israelului din toate patru colţurile pământului, din cele patru puncte cardinale. (E limpede că această prezicere, ca de altfel Isaia 11, nu s-a împlinit prin întoarcerea din Babilon.) Dumnezeu ne dezvăluie aici faptul că alegerea Sa suverană este factorul decisiv în istoria umană. El îi spune lui Israel: „Eu Mi-am pus numele asupra ta; de aceea, vei fi a Mea. Tot ce fac în cadrul istoriei îl fac pen-

Planul dinainte stabilit al lui Dumnezeu 43 tru că te-am ales”. În ultimă analiză, destinul naţiunilor – ca, de altfel, al indivizilor – va fi hotărât de reacţia lor fată de alegerea suverană a lui Dumnezeu. Cât de perfect se aplică limbajul lui Isaia la re-strângerea actuală a Israelului din diferitele părţi ale lumii! Profetul foloseşte un alt verb pentru a descrie procesul prin care Dumnezeu Îşi readună poporul din cele patru puncte cardinale. În versetul 5, Dumnezeu spune: „Îţi voi aduce copiii din răsărit şi te voi aduna din apus”. Să nu uităm că fiecare din direcţiile menţionate este în relaţie cu tara Israelului. Prin urmare, „răsăritul” se referă, în principal, Ia Asia. „Apusul” indică America de nord şi de sud şi în special marea concentrare de evrei din Statele Unite. Verbele folosite aici nu arată că li s-ar pune vreo piedică evreilor din est sau din vest. De fapt, cu privire la vest, ni se pare că evreii se codesc să plece de acolo. Toate acestea corespund exact cu istoria ultimelor vremi. Când citim şi versetul 6 însă, verbele folosite pentru restrângerea lui Israel ne prezintă un tablou diferit: „Îi voi spune nordului: Lasă-i să plece! şi sudului: Nu-i mai ţine”. După cum am văzut mai înainte, „nordul” include Germania, Polonia şi Rusia. Cea mai mare din aceste naţiuni, Rusia, are şi cel mai mare număr de evrei în mijlocul ei. Până acum, Rusia a fost cât se poate de împotrivitoare în refuzul ei de a-i lăsa pe evrei să emigreze în Israel. În acest context, cuvintele lui Dumnezeu: ,,Lasă-i să plece” capătă şi mai multă însemnătate. Tot aşa, cuvintele rostite pentru sud: ,,Nu-i mai ţine” arată că cei din părţile acestea nu ar fi dispuşi să-i lase să plece. Cuvântul ebraic tradus aici prin sud denotă, în realitate, ţara Yemen. Iarăşi, alegerea verbului este potrivită. Yemenul este o ţară în care religia musul- mană este apărată cu fanatism şi opoziţia fată de Israel este foarte puternică. Cine ar fi crezut că o ţară ca aceasta va elibera aproape toată populaţia ei evreiască, de aproape 50.000, cu puţin înainte ca Israelul să devină un stat? Totuşi, exact aşa s-au întâmplat lucrurile. Iarăşi, vedem acurateţea şi autoritatea Scripturii. Judecata face loc îndurării Isaia 43 se sfârşeşte cu o reamintire a răzvrătirii Israelului şi a judecăţii care s-a abătut din pricina acestei răzvrătiri. Capitolul 44 se deschide cu cuvintele dar acum, arătând tre- cerea de la judecată la îndurare: Dar acum ascultă, O, Iacov, robul meu, Israel, pe care Eu l-am ales. Iată ce spune Domnul, Cel care te-a făcut, care ţi-a dat chip în pântece şi care te va ajuta: Nu te teme, O, Iacov, robul meu, Ieşurun, pe care Eu l-am ales (versetele 1 şi 2). De două ori apar în aceste versete cuvintele: „Israel, pe care Eu l-am ales”, subliniind astfel faptul că legăturile lui Dumnezeu cu Israel se bazează pe alegerea Sa suverană, şi nu pe meritele Israelului. O altă temă care apare mereu în capitolul acesta o găsim în îndem- nuri de genul: „Nu te teme”, „nu tremura de frică”. Având în vedere toate primejdiile prin care au trecut evreii şi pericolele cu care sunt confruntaţi şi azi din toate părţile, vom înţe-

44 Ultimul cuvânt asupra Orientului Mijlociu lege îndată cât de potrivite sunt aceste cuvinte de îmbărbătare. În continuare, Dumnezeu ne dezvăluie deznodământul spiritual al lucrurilor, pe care El l-a plănuit: Căci voi turna apă pe pământul ars de soare şi şuvoaie de apă pe terenul uscat; Îmi voi turna Duhul Meu peste odraslele voastre şi binecuvântările Mele peste urmaşii voştri (versetul 3). Fazele iniţiale ale refacerii Israelului s-au produs mai mult în domeniul politic şi geo- grafic. Dar Biblia subliniază mereu că scopul final este de ordin spiritual. Dumnezeu nu va încheia procesul de restaurare pe care l-a pus în mişcare până când nu Şi-a împlinit planul Lui spiritual, care este turnarea Duhului Său. În continuarea aceluiaşi capitol, Dumnezeu afirmă absoluta siguranţă a promisiunilor pe care le-a dat Israelului: Iată ce zice Domnul, Răscumpărătorul tău, care te-a întocmit din pântece: Eu sunt Domnul, care a făcut toate lucrurile, care singur a întins cerurile, care a desfăşurat pământul singur, care zădărniceşte semnele profeţilor falşi şi îi face de râs pe ghicitori, care răstoarnă înţelepciunea celor înţelepţi şi o preface în nebunie, care face să se întâm- ple cuvintele robilor Săi şi împlineşte prezicerile solilor Săi (versetele 24-26). Aici Dumnezeu Se declară pe Sine marele Creator, care deţine controlul suveran asu- pra tuturor lucrurilor şi fiinţelor create de El. În mod deosebit, când Dumnezeu rosteşte un cuvânt prin robii Săi, profeţii, El veghează asupra acelui cuvânt, având grijă să se împli- nească întocmai. În schimb, orice alt cuvânt, din orice altă sursă, rostit în opoziţie faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, nu se va împlini, ci va fi dat peste cap. Lucrul acesta se aplică în special la cuvintele profeţilor falşi şi ale ghicitorilor. Dumnezeu îi va reduce la zero. Ghicitorii şi profeţii falşi Cuvântul ghicitori desemnează pe toţi aceia care prezic evenimente viitoare, recur- gând la izvoare oculte. Aici sunt cuprinse toate mulţimea de forme ale acestei aşa-numite „arte”, atât de răspândite astăzi – astrologia (inclusiv horoscoapele), citirea în palmă, citi- rea în cărţi, şedinţe de spiritism (seance), plăcile „ouija” şi multe altele. Dumnezeu îi avertizează pe toţi cei care se bizuie pe asemenea activităţi că sunt sortiţi pierzării şi înşe- lăciunii finale. Declaraţia lui Isaia, potrivit căreia Dumnezeu va răsturna cuvintele profeţilor falşi, se aplică într-un mod practic, în special la situaţia actuală din Orientul Mijlociu. Cea mai puternică forţă spirituală care se opune planurilor şi scopurilor lui Dumnezeu în Orientul Mijlociu astăzi este Islamul sau, altfel spus, mahomedanismul, religia musulmană. Dar Mahomed, întemeietorul Islamului, a fost un profet fals. De aceea, de cuvintele şi mişca- rea pe care a înfiinţat-o el se va alege praful şi pulberea.