Lucrarea Duhului Sfânt în planul veşnic al lui Dumnezeu

B. Exemple 1. Prezidarea adunării lui Israel; conducerea lucrărilor materiale şi spirituale de la Templul Domnului În conducerea triburilor lui Israel, la intrarea în Canaan, ,,Moise a vorbit Domnului şi a zis: «Domnul, Dumnezeul duhurilor oricărui trup, să rânduiască peste adunare un om care să iasă înaintea lor, şi să intre înaintea lor, care să-i scoată afară şi să-i vâre înăuntru, pentru ca adunarea Domnului să nu fie ca nişte oi care n-au păstor»” (Numeri 27:15-17). Cârmuirea este o necesitate de fiecare dată când ne adunăm, orice slujbă trebuie coordonată şi orice discuţie presupune un moderator, unul care ştie când trebuie început şi când trebuie încheiat. În organizarea activităţilor de la Cortul Domnului, erau unelte sfinte, care trebuiau aşezate şi purtate, lucrare pentru care a fost numit un cârmuitor: ,,Iată socoteala locaşului cortului întâlnirii, făcută după porunca lui Moise, prin îngrijirea leviţilor, sub cârmuirea lui Itamar, fiul preotului Aaron” (Exodul 38:21); ,,Acestea sunt slujbele familiilor fiilor gherşoniţilor în cortul întâlnirii şi ce au ei de păzit sub cârmuirea lui Itamar, fiul preotului Aaron” (Numeri 4:28). Pentru o altă lucrare, ,,Moise a zis copiilor lui Israel: «Să ştiţi că Domnul a ales pe Beţaleel, fiul lui Uri, fiul lui Hur, din seminţia lui Iuda. L-a umplut cu Duhul lui Dumnezeu, duh de înţelepciune, pricepere şi ştiinţă, pentru tot felul de lucrări...I-a dat şi darul să înveţe pe alţii, atât lui cât şi lui Oholiab, fiul lui Ahisamac, din seminţia lui Dan” (Exodul 35:30-34). ,,Moise a chemat pe Beţaleel, Oholiab şi pe toţi bărbaţii iscusiţi în mintea cărora pusese Domnul pricepere, şi anume pe toţi cei cu tragere de inimă la lucrul acesta ca să-l facă” (Exodul 36:2). Deci erau mai mulţi care lucrau, dar Beţaleel şi Oholiab cârmuiau întreaga lucrare şi ceilalţi erau ucenicii lor sau muncitori, peste care aceştia conduceau. Să ne amintim şi de altă perioadă din istoria evreilor, când prin Neemia şi Ezra s-au reorganizat lucrările în plan spiritual şi administrativ. ,,Iată preoţii şi leviţii ...Amaria, Maluc, Hatuş, ... Matania, care cârmuia împreună cu fraţii săi cântarea laudelor” (Neemia 12:8). Deci nu toţi au darul să fie dirijori, nu toţi sunt buni să conducă cântări în adunare, chiar dacă au capacitatea să cânte. 2. Presbiteri – cârmuitori spirituali; diaconi – cârmuitori administratori (Fapte. 13:2; 6:1-6; Romani 15:18; 1 Corinteni 15:10; 14:23; 15:4; Galateni 1:1; 1 Timotei 3:4-5, 12; 5:17; Tit 1:5-11; 1 Petru 5:1) În Noul Testament avem două categorii de cârmuitori. Prezbiterii, care sunt o continuare a bătrânilor sinagogilor, evident cu atribuţiile din Biserică şi cârmuitori administrativi, diaconii. Cârmuitorilor spirituali li se cereau şi condiţii de propovăduire, capacitatea de învăţare şi în acelaşi timp viaţă sfântă. Celor administrativi nu li se cerea neapărat capacitatea de învăţare, doar să dea dovadă de integritate şi să aibă abilitatea să organizeze lucrurile. În Fapte 13:2 ne este prezentată lansarea în lucrare a lui Barnaba şi a lui Saul, prin Duhul Sfânt. „Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat”. Probabil ar fi dorit şi alţii să plece în misiune, sau hotărârea forumului de conducere să fi fost alta, nu ştim. Mesajul Duhului Sfânt a fost o confirmare a opţiunii lor, sau a fost o corectare a părerii lor. În unele situaţii poate fi într-un fel, în altele în altfel. În misiunea aceea, citim în Fapte 14:23 că ei au rânduit cârmuitori. O lucrare pe care nu are cine să o cârmuiască este un trup fără cap. ,,Au rânduit prezbiteri în fiecare Biserică şi după ce s-au rugat şi au postit, i-au încredinţat în mâna Domnului, în care crezuseră”. Între timp, la Ierusalim pentru că erau mii de credincioşi, lângă apostoli au fost aşezaţi mai mulţi prezbiteri, despre care aflăm mai târziu. ,,Când au ajuns la Ierusalim, au fost primiţi de Biserică, de apostoli şi de prezbiteri, şi au istorisit tot ce făcuse Dumnezeu prin ei” (Fapte 15:4). Cred că erau o ceată numeroasă. Citim tot din Fapte, 20:20, unde observăm darul de cârmuire al prezbiterilor. ,,Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriţi Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său”. Păstorire înseamnă să cârmuieşti, să păzeşti, să hrăneşti, după cum scria un prezbiter apostol: ,,Sfătuiesc pe prezbiterii dintre voi, eu, care sunt un prezbiter ca şi ei, un martor al patimilor lui Hristos şi părtaş al slavei care va fi descoperită. Păstoriţi turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bună voie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câştig mîrşav, ci cu lepădare de sine.

Nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărţeală, ci făcându-vă pilde turmei.” (1 Petru 5:1-3). Să privim la condiţiile care se cer acestor lucrători, potrivit recomandării apostolului Pavel: ,,Adevărat este cuvântul acesta: «Dacă râvneşte cineva să fie episcop, doreşte un lucru bun»... Dar trebuie ca episcopul să fie fără prihană, bărbatul unei singure neveste, cumpătat, înţelept, vrednic de cinste, primitor de oaspeţi, în stare să înveţe pe alţii. Să nu fie nici beţiv, nici bătăuş, nici doritor de câştig mârşav, ci să fie blând, nu gâlcevitor, nu iubitor de bani; să-şi chivernisească bine casa, şi să-şi ţină copiii în supunere cu toată cuviinţa. Căci dacă cineva nu ştie să-şi cârmuiască bine casa lui, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu? Să nu fie întors la Dumnezeu de curând, ca nu cumva să se îngâmfe şi să cadă în osânda diavolului. Trebuie să aibă şi o bună mărturie din partea celor de afară, pentru ca să nu ajungă de ocară şi să cadă în cursa diavolului. Diaconii, de asemenea, trebuie să fie cinstiţi, nu cu două feţe, nu băutori de mult vin, nu doritori de câştig mârşav: ci să păstreze taina credinţei într-un cuget curat. Trebuie cercetaţi întâi şi numai dacă sunt fără prihană, să fie diaconi” (1 Timotei 3:1-10). Din Tit 1:5-6 observăm că în fiecare biserică trebuie să fie astfel de lucrători. ,,Te-am lăsat în Creta, ca să pui în rânduială ce mai rămâne de rânduit, şi să aşezi prezbiteri în fiecare cetate, după cum ţi-am poruncit: Dacă este cineva fără prihană, bărbat al unei singure neveste, având copii credincioşi, care să nu fie învinuiţi de destrăbălare sau neascultare”. În 1 Timotei 5:17 este scris în mod concret că prezbiterii trebuie să aibă capacitatea de cârmuire, dar unii, cred eu, se evidenţiază prin cârmuire: ,,Prezbiterii care cârmuiesc bine, să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu propovăduirea şi cu învăţătura, pe care o dau altora”. Posibil să fie unii prezbiteri cu dar profetic, alţii cu dar evanghelistic şi să nu aibă o vocaţie specială pe linia cârmuirii. În ideea aceasta, în luarea unei decizii trebuie să se unească toţi, dar în organizare este bine să fie lăsaţi sau promovaţi cei care au darul de a cârmui, de a organiza, de a conduce. Ei trebuie să fie ascultaţi, pentru că au capacitatea să organizeze lucrurile. Dacă pe deasupra se mai ostenesc cu învăţătura, cu atât mai bine. În Biserica de la Ierusalim, diaconii au fost aleşi ca să cârmuiască în problemele administrativ gospodăreşti, în împărţirea ajutoarelor de toate zilele. Pentru această lucrare apostolii au zis: ,,De aceea, fraţilor, alegeţi dintre voi şapte bărbaţi, vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfânt şi înţelepciune, pe care îi vom pune la slujba aceasta” (Fapte 6:3). Activităţile practice ce trebuie să revină în administrare celor cu darul cârmuirii şi administrării sunt legate de conducerea adunărilor locale şi de organizarea activităţilor de misiune. Administratorii trebuie să aibă neapărat darul cârmuirii, ca şi dirijorii şi cei care se ocupă de secretariat sau de publicistică. Oamenii care au capacitatea să organizeze sunt un „dar” şi pentru timpul de rugăciune şi cu atât mai mult pentru alte servicii speciale din adunare. Cunosc sistemul de organizare a unei biserici române din Europa, în construirea unui local cu multiple funcţionalităţi, sub coordonarea unui om cu acest dar. El nu era din comitetul adunării, dar şi-a investit timpul şi capacităţile împreună cu soţia lui, care cunoştea foarte bine limba acelei ţări şi lucrarea nu doar că s- a terminat într-un timp relativ scurt, dar au reuşit să o termine fără să aibă datorii în bancă. Când s-a încheiat construcţia, urmau să aibă alegeri şi fratele acela m-a întrebat: „Dacă la următoarele alegeri fraţii vor să mă aleagă în comitet, să accept sau nu? Tot ce am făcut a fost pentru Domnul şi niciodată nu m-am gândit să ajung în conducerea adunării”. Am meditat şi i-am spus: „Acceptă, pentru că lucrarea are nevoie şi de o cârmuire administrativă şi te va durea sufletul, după cât s-a investit şi ţi-ai consumat energia, să vezi că o ia în administrare cineva care nu are capacitatea să întreţină această lucrare, dar să nu te amesteci în problemele spirituale ale prezbiterilor”. Aşa s-a întâmplat, adunarea l-a ales în conducere şi ferice de el dacă îşi va înţelege locul în continuare. Domnul să binecuvânteze pe toţi cei care cârmuiesc, să se lase mai întâi călăuziţi de Domnul şi apoi să facă lucrarea cu toată inima şi cu toată puterea cu care au fost învestiţi de „sus” şi de „jos”.

VI. DARUL MILOSTENIEI A. Prezentare Termenul original este eleeo - a avea milă, compasiune, a acorda ajutor pentru consecinţele păcatului. Sub acest înţeles, darul milei nu se confundă cu darul dărniciei care este un ajutor financiar, material. Omul milos va ajuta şi el în plan material, dar mai întâi are destoinicia şi pasiunea de ajutor spiritual printr-o compasiune extraordinară, pentru oamenii care suferă consecinţele păcatului. Cei mai buni evanghelişti sunt cei cu darul milosteniei, după cum este scris: „Cine face milostenie, s-o facă cu bucurie” (Romani 12:8). Cel mai mare evanghelist milos a fost Domnul Isus: ,,Când a văzut gloatele, I s-a făcut milă de ele, pentru că erau necăjite şi risipite, ca nişte oi care n-au păstor” (Matei 9:36). Cei milostivi înţeleg realitatea omenirii păcătoase şi acţionează cu scopul salvării ei, dacă sunt acceptaţi. Ei sunt gata să îi dorească mântuirea, asemenea lui Dumnezeu care a fost milos dintotdeauna. Oamenii sunt mântuiţi prin mila divină, despre care ştiau şi cei din Israel, cărora Ezechia le-a zis: ,,Nu fiţi ca părinţii voştri şi ca fraţii voştri, care au păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului părinţilor lor şi pe care de aceea i-a dat pradă pustiirii, cum vedeţi. Nu vă înţepeniţi grumazul, ca părinţii voştri; daţi mâna Domnului, veniţi la sfântul Lui locaş, pe care l-a sfinţit pe vecie şi slujiţi Domnului, Dumnezeului vostru, pentru ca mânia Lui aprinsă să se abată de la voi. Dacă vă întoarceţi la Domnul, fraţii voştri şi fiii voştri vor găsi milă la cei ce i-au luat robi şi se vor întoarce în ţară. Căci Domnul, Dumnezeul vostru, este milostiv şi îndurător şi nu-Şi va întoarce Faţa de la voi, dacă vă întoarceţi la El” (2 Cronici 30:7-9). Deci mila operează doar în condiţii de pocăinţă. Să nu creadă cineva că Dumnezeu îi va mântui şi pe cei ce nu se întorc la El. Fiul risipitor, din pilda spusă de Domnul Isus Hristos, a avut parte de o atitudine de milă din partea tatălui, pentru că şi-a recunoscut profund vinovăţia, nu a avut pretenţii nefondate. Iată cum suntem sfătuiţi şi noi, dar dacă îndemnul este general, cei ce au darul milosteniei vor fi mult mai receptivi. ,,Fraţilor, dacă s-a rătăcit vreunul dintre voi de la adevăr şi-l întoarce un altul, să ştiţi că cine întoarce pe un păcătos de la rătăcirea căii lui, va mântui un suflet de la moarte, şi va acoperi o sumedenie de păcate” (Iacov 5:19-20). Mila trebuie să acţioneze nu doar pentru păcătoşii de afară, ci şi pentru cei căzuţi, care au şanse de recuperare. Să cauţi pe unul care nu mai vine la biserică, să-ţi fie milă de un copil răzvrătit. Iată ce scrie şi Iuda 1:22-23 - ,,Mustraţi pe cei ce se despart de voi; căutaţi să mântuiţi pe unii, smulgându-i din foc; de alţii iarăşi fie-vă milă cu frică, urând până şi cămaşa mânjită de carne”. Şi pentru a înţelege diferenţa dintre a avea sau a nu avea milă, citim din Iona, unde Dumnezeu intră în dialog cu profetul, care era pe o poziţie neconciliantă, tocmai datorită faptului că Dumnezeu avea milă şi el nu avea. Totuşi Dumnezeu a găsit un punct sensibil care să-l facă pe Iona să înţeleagă. ,,S-a rugat Domnului, şi a zis: «Ah! Doamne, nu este aceasta tocmai ce ziceam eu când eram încă în ţara mea? Tocmai lucrul acesta voiam să-l înlătur fugind la Tars. Căci ştiam că eşti un Dumnezeu milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate, şi că Te căieşti de rău!... Atunci şi Domnul a zis: «Ţie îţi este milă de curcubetele acesta, care nu te-a costat nici o trudă şi pe care nu tu l-ai făcut să crească, ci într-o noapte s-a născut şi într-o noapte a pierit. Şi mie să nu-Mi fie milă de Ninive, cetatea cea mare, în care se află mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni, care nu ştiu să deosebească dreapta de stânga lor, afară de o mulţime de vite!»” (Iona 4:2-11). Deci Dumnezeu se justifică în acţiunile Lui, în mila pe care o are faţă de oameni. Pe lângă mila mântuitoare, a altă caracteristică a celor milostivi, este milă de cei bolnavi şi compasiune faţă de cei întristaţi, dar nu le lipseşte nici mila faţă de cei săraci. Domnul întreba prin profet: ,,Ţi s-a arătat, omule, ce este bine, şi ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci dreptate, să iubeşti mila, şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?” ( Mica 6:8). Oamenii cu darul milei nu o fac din silă, ci aşa cum am citit şi în Romani 12:8, „ cu bucurie”, după cum şi Dumnezeu nu ne mântuieşte dintr-o milă repulsivă, pentru că noi insistăm, ci dintr-o milă izvorâtă din dragoste. În Iacov 2:13-16, observăm mila în diferite compartimente ale vieţii: „…căci judecata este fără milă pentru cel ce n-a avut milă; dar mila biruieşte judecata. Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să

spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana de toate zilele, şi unul dintre voi le zice: «Duceţi-vă în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă!” fără să le dea cele trebuincioase trupului, la ce i-ar folosi?»” Înţeleptul atenţionează şi el în Proverbe 4:21, 31, ,,Cine dispreţuieşte pe aproapele său face un păcat, dar ferice de cine are milă de cei nenorociţi…Cine asupreşte pe sărac, batjocoreşte pe Ziditorul său, dar cine are milă de cel lipsit, cinsteşte pe Ziditorul său”. Evreii au fost educaţi în spiritul milei, dar nu toţi au înţeles cum lucrează mila, aşa cum rezultă din una din pildele Domnului Isus Hristos: ,,Din întâmplare, se cobora pe acelaşi drum un preot; şi, când a văzut pe omul acesta, a trecut înainte pe alături. Un levit trecea şi el prin locul acela; şi când l-a văzut, a trecut înainte pe alături. Dar un samaritean, care era în călătorie, a venit în locul unde era el şi când l-a văzut, i s-a făcut milă de el” (Luca 10:31-33). Teoretic, a înţeles şi învăţătorul, ce cerea Legea şi ce înseamnă milă, când a răspuns: „Cel ce şi-a făcut milă cu el” (vers. 37a), dar îi lipsea aplicaţia milei, de aceea Domnul i-a zis: „Du-te de fă şi tu la fel” (vers. 37b). Mila este un dar foarte important, dar nu ştiu ce dar aţi căuta mai repede, decât pe cel al cârmuirii. Cârmuitorul stă undeva în faţă şi direcţionează, dar cel cu milă are grijă de cei rătăciţi şi rămaşi în urmă. Sunt unii care excelează în milă. Iov de exemplu, s-a îndurat de nenorociţi, de orfani, de văduve, fapte care l-au recomandat înantea lui Dumnezeu, alături de alte fapte ale neprihănirii lui. B. Exemple 1. Domnul Hristos - marele evanghelist şi vindecător Nu există în Scripturi, nu am găsit un alt exemplu mai bun, decât cel al Domnului Isus Hristos. La El mila iese în evidenţă la fiecare pas. În relatarea înmulţirii pâinilor, este scris. ,,Când a ieşit din corabie, Isus a văzut mult norod; şi I s-a făcut milă de ei, pentru că erau ca nişte oi care n-aveau păstor; şi a început să-i înveţe multe lucruri” (Marcu 6:34). Întâi le-a oferit milă pentru suflet, apoi s-a preocupat de hrana lor. De aceea evangheliştii cu darul milosteniei, caută păcătoşi receptivi şi în acelaşi timp cer ajutoare să le distribuie în zonă. Dar ce e mai important la mila Domnului Isus, e faptul că ea nu s-a epuizat cu ocazia înălţării la cer. Domnul are toate darurile, dar darul milei în El este foarte evident. Are şi darul cârmuirii şi de la dreapta Tatălui cârmuieşte toate lcrurile, dar tot de acolo se exprimă atât de puternic prin darul milei. Când fariseii au condamnat pe ucenici pentru că au luat spice în ziua Sabatului şi le mâncau, fiind flămânzi, El le-a luat apărarea şi a zis: „Dacă aţi fi ştiut ce înseamnă: «Milă voiesc, iar nu jertfe» n-aţi fi osîndit pe nişte nevinovaţi” (Matei 12:7). El şi astăzi pledează în favoarea noastră: „Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem, deci, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie” (Evrei 4.15-16). 2. Stăpânul robului nemilostiv – iertarea unei datorii uriaşe, din milă Domnul Isus Hristos a spus o pildă despre un stăpân drept şi milostiv şi un rob care nu a înţeles să aibă milă, nici măcar după ce a avut parte de milă. Exemplul este de actualitate: Dumnezeu ne-a iertat de toate păcatele, iar noi în multe situaţii nu putem ierta pe cei ce ne greşesc: ,,Stăpânul robului aceluia, făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul şi i-a iertat datoria. Robul acela, când a ieşit afară, a întâlnit pe unul din tovarăşii lui de slujbă, care-i era dator o sută de lei. A pus mâna pe el şi-l strângea de gât, zicând: «Plăteşte-mi ce-mi eşti dator». Tovarăşul lui s-a aruncat la pământ, îl ruga şi zicea: «Mai îngăduie-mă şi-ţi voi plăti». Dar el n-a vrut, ci s-a dus şi l-a aruncat în temniţă, până va plăti datoria” (Matei 18:27-29). Stăpânul l-a iertat, nu din raţionamente economice, ci din milă, de aceea îi şi impută vinovăţia neiertării şi îi reîncarcă tot debitul vinovăţiei de care fusese odată iertat: ,,Oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău, cum am avut eu milă de tine?” (vers. 33). Slăvit să fie Domnul pentru mila Sa! De oameni milostivi este nevoie în orice biserică, dar în mod special în câmpul de misiune. Ei sunt cei mai buni evanghelişti, dar sunt buni şi în consiliere şi la lecţiile de cateheză. Nu există alt raţionament în mântuire, decât mila lui Dumnezeu şi a celor ce „simt” cu păcătoşii, care atunci când conştientizează starea de pierzare în care se află, sunt marcaţi de dorinţa de a primi milă.

Singurul lucru pe care-l mai poate face păcătosul este să implore mila, ca David, care a zis în disperare: „Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele!” (Psalmul 51:1). De acest har pot beneficia toţi cei ce vor să se pocăiască: ,,Fiindcă Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare de toţi” (Romani 11:32). VII. DARUL PROROCIEI A. Prezentare Prin propheteia înţelegem a prezenta gândul şi sfatul lui Dumnezeu; primirea şi comunicarea cu putere şi claritate a cuvântului lui Dumnezeu potrivit cu situaţii particulare, cu scopul cercetării, pocăintei şi edificării (Romani 12:6). Cuvântul lui Dumnezeu – Biblia, este general şi se adresează tuturor, dar prin cuvinte profetice, Domnul vorbeşte specific pentru situaţiile care diferă de la o persoană la alta, sau de la o situaţie la alta. Acest dar are o lucrare foarte vastă în istoria biblică şi în istoria Bisericii, din care putem observa cu detalii caracteristicile profeţiei. Descoperirile profetice se fac pe baza atotcunoaşterii lui Dumnezeu, a Duhului lui Dumnezeu şi se pot prezenta în diferite forme: cuvinte rostite, vedenii, vise, diferite semne, dar toate cu scopul zidirii, a formării, a învăţării poporului lui Dumnezeu. Din cele prezentate în cazul profetului Balaam vedem câteva metode sau forme prin care profeţii pot înţelege şi transmite Cuvântul lui Dumnezeu. „Balaam care şi-a rostit prorocia şi zis: «Aşa zice Balaam, fiul lui Beor, Aşa zice omul care are ochii deschişi, Aşa zice cel ce aude cuvintele lui Dumnezeu, Cel ce cunoaşte planurile Celui Preaînalt, Cel ce vede vedenia Celui Atotputernic, Cel ce cade cu faţa la pământ şi ai cărui ochi sunt deschişi»” (Numeri 24:15-16). Deci profeţii au ochi şi urechi speciale şi în mintea lor Duhul lui Dumnezeu, pune informaţii potrivit cu planurile Sale. Profeţii sunt oameni ca şi noi, dar sunt înzestraţi de Dumnezeu cu aceste abilităţi. Dumnezeu se serveşte frecvent de profeţi. Biblia vorbeşte despre obligativitatea profeţiilor pentru orice lucrare: ,,Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi proroci” (Amos 3:7). În modul Său de operare, Dumnezeu transmite mai întâi sesizarea, în vederea corectării şi în urmă lucrează potrivit cu planul Său şi atitudinea oamenilor, compatibilizând uneori într-un mod neînţeles de oameni, predestinarea şi alegerea liberă. În explicaţiiile apostolului Pavel despre darul prorociei este scris că lucrarea profetică este importantă în edificarea credincioşilor: ,,Cine proroceşte, dimpotrivă, vorbeşte oamenilor, spre zidire, sfătuire şi mângâiere. Cine vorbeşte în altă limbă, se zideşte pe sine însuşi; dar cine proroceşte, zideşte sufleteşte Biserica” (1 Corinteni 14:3-4). O profeţie poate fi adresată unui om, unui grup sau chiar plenului adunării, după cum rezultă din cele scrise în continuare: ,,Dar dacă toţi prorocesc şi intră vreun necredincios sau vreunul fără daruri, el este încredinţat de toţi, este judecat de toţi. Tainele inimii lui sunt descoperite, aşa că va cădea cu faţa la pământ, se va închina lui Dumnezeu, şi va mărturisi că, în adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru” (1 Corinteni 14:24- 25). Oamenii înţeleg mai bine o profeţie când este descoperită viaţa lor, sau când sunt sfătuiţi despre ceea ce au de făcut, fiind motivaţi să înţeleagă că este lucrarea lui Dumnezeu şi este absolut necesară. Apostolul Pavel ne prezintă rolul profeţiei şi din lucrarea sa de pionierat, oarecum independentă de cea de la Ierusalim: ,,După patrusprezece ani, m-am suit din nou la Ierusalim împreună cu Barnaba; şi am luat cu mine şi pe Tit. M-am suit, în urma unei descoperiri şi le-am arătat Evanghelia, pe care o propovăduiesc eu între neamuri, îndeosebi celor mai cu vază, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar” (Galateni 2:1-2). Profeţia l-a îndreptat spre ceilalţi apostoli de la Ierusalim pentru a se consulta cu ei, nu profeţia a tranşat problema. Înseamnă că în lucrare, profeţia nu suspendă celelelalte daruri şi nu anulează alte slujiri, dimpotrivă, le asociază. Profeţia este alături de celelalte un segment din lucrarea lui Dumnezeu. Profeţii nu sunt de sine stătători şi ei pot să aibă întrebările lor şi nu pot să dezlege toate tainele şi toate lucrurile încurcate. În 1 Timotei 1:18 avem o altă împrejurare în care Pavel şi colaboratorii săi s-au folosit de profeţii: ,,Porunca pe care ţi-o dau, fiule Timotei, după prorociile

făcute mai înainte despre tine, este ca, prin ele să te lupţi lupta cea bună”. Deci pe lângă profeţie i- a dat un sfat părintesc şi astfel, beneficiind şi de o lucrare şi de cealaltă, tânărul Timotei s-a format ca un bun slujitor în Biserica Domnului. Tot despre el citim în 1 Timotei 4:14 unde Pavel îi scrie: ,,Nu fi nepăsător de darul care este în tine, care ţi-a fost dat prin prorocie, cu punerea mâinilor de către ceata prezbiterilor”. Eu cred că Pavel şi ceilalţi, ceata prezbiterilor, au ţinut cont de descoperirea profetică prin care Timotei a fost chemat, dar şi prin activitatea lui şi-a dovedit chemarea respectivă. Aceasta înseamnă că ceata prezbiterilor nu trebuia în mod automat în urma profeţiei să îl ordineze. Ei trebuiau să chibzuiască, să lucreze cu înţelepciune, să verifice dacă el corespunde condiţiilor biblice, dar profeţia, i-a ajutat foarte mult. Noi nu cunoaştem viitorul, dar Dumnezeu îl cunoaşte şi prin profeţie poate să aducă detalii foarte importante. Domnul să lase mulţi profeţi în Biserică, dar şi celelalte daruri, care să opereze după regulile înţelepciunii şi ale dragostei. Profeţiile trebuie să aibă conţinut şi scop în conformitate cu Scriptura. Prorocii nu sunt infailibili şi prorociile lor nu trebuie luate în mod absolut ca şi Cuvântul lui Dumnezeu canonic. Şi Cuvântul lui Dumnezeu trebuie înţeles şi interpretat corect, cu atât mai mult cuvintele unor profeţi, despre care trebuie să ne informăm cu privire la viaţa lor nu numai să cercetăm mesajele lor. Să observăm din cele scrise cum trebuie să fie cercetate şi înţelese profeţiile: ,,Poate că vei zice în inima ta: «Cum vom cunoaşte cuvântul pe care nu-l va spune Domnul?» Când ceea ce va spune prorocul acela în Numele Domnului nu va avea loc şi nu se va întâmpla, va fi un cuvânt pe care nu l-a spus Domnul. Prorocul acela l-a spus din îndrăzneală: să n-ai teamă de el” (Deuteronom 18:21- 22). Deci o verificare foarte simplă, este să aşteptăm împlinirea mesajului, să vedem dacă se va adeveri sau nu, pentru că Dumnezeu se implică în acest domeniu şi le dovedeşte incapacitatea profetică şi intelectuală. El face diferenţa, după cum a spus: ,,Eu zădărnicesc semnele prorocilor mincinoşi, şi arăt ca înşelători pe ghicitori; fac pe cei înţelepţi să dea înapoi şi le prefac ştiinţa în nebunie. Dar întăresc cuvântul robului Meu, şi împlinesc ce prorocesc trimişii Mei” (Isaia 44:25- 26). La fel l-a întrebat Domnul pe Ieremia: „Ce vezi?” „Văd un vegheator”, a răspuns prorocul şi a primit explicaţia că Domnul veghează să se împlinească ce profeţeşte prin oamenii Săi. Dar în acelaşi timp veghează ca să strice aranjamentele sau ghicitoriile celor care nu sunt proroci adevăraţi. În vremea lui, Hanania a prorocit lucruri dorite de popor, dar s-a dovedit în câteva luni că a murit profetul vinovat şi nu s-a împlinit ce a spus el. Ascultând o exprimare profetică, nu este bine să ne pripim şi să o respingem fără să o analizăm, după sfatul: ,,Nu dispreţuiţi prorociile. Ci cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5:20-21). Prorocia trebuie verificată întâi în adunarea de unde este prorocul, pentru că acolo oamenii îl cunosc: ,,Cât despre proroci, să vorbească doi sau trei, şi ceilalţi să judece. Şi dacă este făcută o descoperire unuia care stă jos, cel dintâi să tacă. Fiindcă puteţi să prorociţi toţi, dar unul după altul, pentru ca toţi să capete învăţătură şi toţi să fie îmbărbătaţi” (1 Corinteni 14:29-31). Conducerea unei adunări locale şi chiar întreaga adunare mai întîi, apoi întreaga comunitate creştină din zona aceea, este chemată să analizeze cu chibzuinţă în baza Cuvântului lui Dumnezeu dacă acel mesaj este de la Domnul şi dacă scopul lui este ziditor. S-ar putea să fie forme de ghicitorie, sau să fie nişte referinţe de ordin general, horoscopic, care se împlinesc căci toată lumea are probleme şi necazuri. La fiecare se întâmplă şi bine şi rău, vorba înţeleptului din cartea Eclesiastului. Adesea am fost nevoit să spun prorocilor care au avut multe descoperiri, ceea ce scrie în Daniel 7; să noteze lucrurile de căpetenie şi să le urmărească, după cum şi prorocii din Biblie şi- au scris cărţile, nu doar alţii să-şi bată capul cu toate izvodirile minţii lor. Scopul general al profeţiilor este mântuirea oamenilor, fapt valabil înainte de venirea Domnului şi după aceea: ,,Prorocii, care au prorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mântuirea aceasta ţinta cercetărilor şi căutării lor stăruitoare” (1 Petru 1:10). ,,Fiindcă mai întâi de toate, să ştiţi că nici o prorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură. Căci nicio prorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt” (2 Petru 1:20-21). Profeţii adevăraţi au de-a face cu planul lui Dumnezeu, de aceea o profeţie din vremea noastră, se poate înţelege mai uşor în concordanţă cu profeţiile din Biblie. Amintiţi-vă că am arătat la începutul acestui studiu despre Duhul Sfânt că „grija” Lui în Vechiul Testament a fost să redacteze Scripturile, iar în Noul Testament să-i facă pe oameni să înţeleagă ce s-a scris. În

plan profetic, fiind acelaşi Duh Sfânt, va profeţi în concordanţă cu tot ce a fost profeţit încă din Vechiul Testament, a continuat în Noul Testament şi va continua până la sfârşit. Domnul să ridice proroci adevăraţi şi să-i dovedească drept mincinoşi pe cei care din îndrăzneală sau poate chiar sub influenţa unui duh străin, ar încerca să perturbeze lucrurile sfinte din vremea noastră. B. Exemple (Psalmul 74:9; Proverbe 29:12) 1. Agab, Iuda si Sila – proroci ai bisericii din Ierusalim care au slujit şi în bisericile din alte localităţi Textul biblic Fapte 11, ne prezintă pe prorocul Agab. El era din Ierusalim, dar s-a dus împreună cu alţii la Antiohia, în colaborarea dintre cele două adunări. Acolo el „s-a sculat şi a vestit prin Duhul că va fi o foamete foarte mare în toată lumea şi a şi fost pe vremea împăratului Claudiu” (vers. 28). Conducerea şi întreaga adunare au ţinut cont de acea profeţie şi cunoscând prorocul au procedat în consecinţă: „au hotărât să trimită fiecare după puterea lui, un ajutor fraţilor care locuiau în Iudeea” (vers. 29). Tot despre el citim în Fapte 21:10-11 ,,Fiindcă stăteam de mai multe zile acolo, un proroc, numit Agab, s-a pogorât din Iudea şi a venit la noi. A luat brâul lui Pavel, şi-a legat picioarele şi mâinile şi a zis: «Iată ce zice Duhul Sfânt: «Aşa vor lega iudeii în Ierusalim pe omul acela al cui este brâul acesta, şi-l vor da în mâinile neamurilor»”. Observaţi ce expresie a folosit? A mers pe sistemul Vechiului Testament în care au fost multe simboluri. Dumnezeu i-a pus pe profeţi să se comporte într-un mod simbolic: l-a pus pe Isaia să umble desculţ, i-a cerut lui Ezechiel să stea culcat pe o parte, apoi pe cealaltă, un anumit număr de zile, iar altădată să-şi facă bagajul şi să spargă zidul, plecând, ca evreii în robie. În Fapte 15:3,2 aflăm despre alţi doi proroci şi lucrarea lor. ,,Iuda şi Sila, care şi ei erau proroci, au îndemnat pe fraţi şi i-au întărit cu multe cuvinte”. Aceşti proroci au ţinut cont de hotărârea apostolilor şi a prezbiterilor din Ierusalim, slujbele lor împletindu-se spre binele adunărilor de credincioşi. Pe baza unei descoperiri Pavel s-a deplasat la Ierusalim. Acolo a fost o dezbatere în care Duhul Sfânt i-a ajutat să înţeleagă Scripturile şi au ajuns la un acord pe care l-au formulat şi în scris, iar epistola a fost trimisă tuturor fraţilor, în special bisericii din Antiohia. Prin îmbărbătările şi sfaturile din mesajele lor, cei doi proroci, au ajutat la implementarea unei doctrine corecte şi a unui climat de dragoste frăţească. Erau mulţi proroci în vremea aceea, drept dovadă mai adaug şi textele din Fapte 11:27 - ,,În vremea aceea, s-au pogorât nişte proroci din Ierusalim la Antiohia” şi Fapte 13:1- ,,În Biserica din Antiohia erau nişte proroci şi învăţători…”. Când prorocii şi învăţătorii se împacă, e harul Domnului şi prezenţa Duhului în acea adunare şi la slujbă vor fi predici consistente cât şi descoperiri profetice, prin care rugăciunile vor fi înflăcărate. 2. Fetele lui Filip – prorociţe din Cezarea După cum în Israel au fost şi femei care proroceau, în adunările de la începutul istoriei Bisericii şi în prezent, ele sunt un segment al lucrării sfinte În Cezareea, locuia Filip evanghelistul: „El avea patru fete fecioare care proroceau” (Fapte 21:9). Se pare că ele n-au avut măsura de credinţă şi de putere să profeţească ce a prorocit Agab, despre arestarea lui Pavel, dar profeţeau şi ele pentru zidirea sufletească a credincioşilor. Implicările practice ale celor ce prorocesc, în funcţie de „capacitatea” lor profetică, dată de măsura darului şi experienţa lor este binevenite în foruri conducătoare (sfat divin), grupuri de rugăciune, străjeri în adunare (descoperiri, sesizări). Prorocii trebuie să aibă fiecare ca un turn de veghe, să aibă timpul de rugăciune în care să stea înaintea lui Dumnezeu în vederea primirii mesajelor pentru popor, fiind gata să stea la îndemâna Domnului chiar pentru trimiteri în familii sau biserici.

VIII. DARUL ÎNŢELEPCIUNII A. Prezentare Termenul din original este sophia – întelepciune; o cunoastere profundă, instantanee asupra modului în care o învăţătură, o revelaţie poate fi aplicată cel mai bine într-un caz specific, în vederea rezolvarii lui; cunoaşterea şi aplicarea scopurilor divine (1 Corinteni 12:8). Darul înţelepciunii este diferit de înţelepciunea nativă pe care o au oamenii, excepţie fac cei cu incapacitate mintală, bolnavii psihici şi e diferit şi faţă de înţelepciunea pe care o are fiecare credincios, căci orice om care are Duhul lui Dumnezeu în el, are o anumită înţelepciune pe care nu o au oamenii din lume. Înţelepciunea de a pricepe Scriptura este oferită tuturor celor care cred şi sunt născuţi din nou. Celor care au darul înţelepciunii, le sunt descoperite tainele lui Dumnezeu. Cu cât un om are mai multă înţelepciune, cu atât poate să rezolve mai uşor o problemă; după cum la şcoală un elev rezolvă o problemă de matematică sau de fizică, în funcţie de nivelul cunoştinţelor lui. Sunt unele probleme, la care nici un profesor de liceu sau de facultate nu are soluţia dintr-o privire, dar un matematician emerit, o poate rezolva foarte repede. El nu doar că ştie să rezolve acea problemă după o metodă cunoscută, dar poate să descopere noi metode de rezolvare a ei. Ceva de genul acesta este omul care are înţelepciune ca dar, el se ridică deasupra capacităţii tuturor. El are o descoperire specială şi poate să rezolve diferite situaţii într-un mod desăvârşit. Iată de ce cred că este foarte necesar acest dar. Este de dorit ca toţi credincioşii să aibă înţelepciune, iar celui ce-i lipseşte înţelepciunea trebuie să o ceară de la Dumnezeu (Iacov 1:5-6). Dar aceasta nu înseamnă că toţi trebuie să ceară darul înţelepciunii. De altfel nici un dar nu poate fi cerut în mod independent sau cu o adresă exactă, excepţie fiind darul tălmăcirii căci este în completarea darului limbilor. Iacov scrie despre înţelepciunea pe care trebuie să o avem în vederea trăirii prin Duhul, ca urmare a naşterii din nou şi a căluăzirii prin Legea Duhului de viaţă în Hristos, în acord cu Cuvântul Scripturilor: ,,Înţelepciunea care vine de sus, este, întâi, curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică” (Iacov 3:17). Sunt lucruri necesare, dar acestea diferă de înţelepciunea ca dar, care e specială. Ca să înţelegem diferenţa dintre cele două funcţii ale înţelepciunii, cea pentru toţi copiii lui Dumnezeu şi cea prin care unii sunt înzestraţi în mod special, în vederea rezolvării unor situaţii complexe, ne folosim de cartea profetului Daniel unde citim: ,,Dumnezeu a dat acestor patru tineri ştiinţă şi pricepere pentru tot felul de scrieri, şi înţelepciune; mai ales însă a făcut pe Daniel priceput în toate vedeniile şi în toate visele” (Daniel 1:17). Când s-a rugat împreună cu prietenii săi pentru a i se descoperi visul lui Nebucadneţar, Dumnezeu i-a descoperit taina într-o vedenie din timpul nopţii. Cu toată înţelepciunea ce o avea, a fost nevoie de o descoperire instantanee: ,,După aceea i s-a descoperit lui Daniel taina într-o vedenie în timpul nopţii. Şi Daniel a binecuvântat pe Dumnezeul cerurilor” (Daniel 2:19). Darul înţelepciunii operează ca şi alte daruri, nefiind o permanentizare. Căci cel ce a primit darul tămăduirilor nu poate să-şi pună mâna în orice moment şi să facă vindecări, nici profetul nu poate să cunoască, doar dacă Dumnezeu îi descoperă. La fel cel cu darul înţelepciunii, nu are cheia de la toate uşile, dar în faţa unei uşi încuiate Dumnezeu îi poate da cheia şi uşa se deschide. Daniel a fost cunoscut pentru mai multe intervenţii ale înţelepciunii dumnezeieşti, după cum este scris în Daniel 5:11 - ,,În împărăţia ta este un om, care are în el duhul dumnezeilor celor sfinţi; şi pe vremea tatălui tău, s-au găsit la el lumini, pricepere şi o înţelepciune dumnezeiască. De aceea împăratul Nebucadneţar, tatăl tău, da, tatăl tău, împărate, l-a pus mai mare peste vrăjitori, cititori în stele, haldei, ghicitori”. Deci el întrecea toate capacităţile naturale şi cele de influenţă demonică sau ghicitorie, că şi diavolul este înţelept, dar nu poate fi comparat cu înţelepciunea care vine de la Dumnezeu. O situaţie specifică are nevoie de lumină de sus în condiţii de persecuţie şi anchetă: ,,Dar, când vă vor da în mâna lor, să nu vă îngrijoraţi, gândindu-vă cum sau ce veţi spune; căci ce veţi avea de spus, vă va fi dat chiar în ceasul acela; fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui

vostru va vorbi în voi” (Matei 10:19-20). Dumnezeu poate să lase spontan şi la nevoie, peste oricare dintre credincioşi o sclipire de înţelepciune, pentru vremuri în care ai nevoie de avocaţi. Darul înţelepciunii nu operează individual, ca şi în cazul darului de învăţătură, de exemplu, ci împreună cu alte daruri. La apostolul Pavel, darul înţelepciunii era împletit cu mai multe daruri, iar la Daniel, cu darul profeţiei. Acest dar este dat pentru unele slujbe mai speciale, unor oameni care au nevoie de el, în slujbe de conducere sau de transmitere a unui mesaj concret de la Dumnezeu. Pavel menţionează despre sine: ,,Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat harul acesta să vestesc neamurilor bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos şi să pun în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia acestei taine, ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile; pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veşnic, pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru” (Efeseni 3:8-11). Dacă îngerii sunt interesaţi de aceste lucrări, înseamnă că Dumnezeu a putut lăsa la apostoli prin darul înţelepciunii, nişte revelaţii, pe care nici ei nu le au. Pavel a explicat profeţii şi simboluri tainice, dar Dumnezeu i-a dat şi capacitatea să organizeze oamenii în activitatea de misiune. Gândiţi-vă că în epistolele din Biblie este doar o parte redusă, deşi importantă din predicile lui: „Prin descoperire dumnezeiască am luat cunoştinţă de taina aceasta, despre care vă scrisei în puţine cuvinte” (Efeseni 3:3). Câtă înţelepciune i-a dat Dumnezeu! Tot el scria în 1 Corinteni 2:12-13, că el nu a pretins că este singurul care a beneficiat de aceste descoperiri, despre îndeplinirea planului divin. ,,Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile, pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său. Şi vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuinţând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti”. Aici se împleteşte înţelepciunea specială cu înţelepciunea pe care trebuie să o aibă fiecare credincios. Ei primeau prin înţelepciune deosebită anumite descoperiri, iar credincioşii care ascultau predica, înţelegeau cât aveau ei nevoie. Să dea Dumnezeu să pricepem şi noi toţi ceea ce avem nevoie şi Domnul să dea acest dar cui vrea, după repartiţia Duhului sfânt. Atunci când este darul înţelepciunii, totul se simplifică. Amintiţi-vă numai de Solomon, ce simplu a fost să judece între cele două femei care se certau de la un copil viu şi unul mort. Înţelepciunea, născoceşte planuri la care nici nu te-ai gândit. Dumnezeu are capacităţi pe care noi nu le-am pătruns, oricât am fi de avansaţi în cunoaştere. Slăvit să fie Domnul! Amin! B. Exemple 1. Iosif – Ţafnat Paeneah – „descoperitor de taine” Iosif, fiul patriarhului Iacov, a fost cercetat de Duhul Domnului prin descoperiri încă din adolescenţă, iar după un traseu sinuos, s-a dovedit că a fost înzestrat de Dumnezeu cu darul înţelepciunii, ceea ce el a recunoscut, în faţa monarhului egiptean, care l-a rândul lui, a declarat deschis această lucrare. Oamenii au rămas uimiţi de răspunsurile înţelepciunii lui, aşa se explică cum dintr-un întemniţat a ajuns peste noapte mare vizir în Egipt, al doilea om în stat. ,,Iosif a răspuns lui faraon: «Nu eu! Dumnezeu este Acela care va da un răspuns prielnic lui faraon!» ... Şi faraon a zis lui Iosif: «Fiindcă Dumnezeu ţi-a făcut cunoscut toate aceste lucruri, nu este nimeni care să fie atât de priceput şi atât de înţelept ca tine»” (Geneza 41:16-39). 2. Beţaleel – invenţii sfinte Beţaleel a primit înţelepciune potrivit cu nevoile şi specificul vremii lui: ,,Moise a zis copiilor lui Israel: «Să ştiţi că Domnul a ales pe Beţaleel, fiul lui Uri, fiul lui Hur, din seminţia lui Iuda. L-a umplut cu Duhul lui Dumnezeu, duh de înţelepciune, pricepere şi ştiinţă, pentru tot felul de lucrări»” (Exodul 35:30-31). Domeniul în care el a avut descoperiri privea lucrarea locaşului sacru din pustie. Imaginaţi-vă că ar fi dat Moise cortul să-l construiască unor meseriaşi oarecare, ce nu mai văzuseră aşa ceva, cum ar fi un fel de licitaţie din vremea noastră. Ce ar fi ieşit de acolo? Beţaleel a primit înţelepciune şi pentru el era totul simplu, doar trebuia să urmărească şi să-i dirijeze

pe ceilalţi cum să facă şi în final toate lucrurile au fost realizate după chipul pe care Moise l-a văzut pe munte. 3. Ezra – un om între Moise şi Pavel „Acest Ezra a venit din Babilon: era un cărturar iscusit în Legea lui Moise, dată de Domnul, Dumnezeul lui Israel” (Ezra 7:6). Împăratul şi-a dat seama de capacităţile acestui om, ca şi faraon despre Iosif, dar poate nu toţi au sesizat aceasta, căci înţelepţii îşi ascund ştiinţa şi i-a zis:,,Şi tu, Ezra, după înţelepciunea lui Dumnezeu pe care o ai, pune judecători şi dregători care să facă dreptate la tot poporul de dincolo de Râu, tuturor celor ce cunosc legile Dumnezeului tău; şi fă-le cunoscut celor ce nu le cunosc” (Ezra 7:25). Ezra s-a evidenţiat prin compilarea Scripturilor V T reorganizarea cultului lui YHWH, care după robia babiloneană risca să-şi piardă din semnificaţie, ori aşteptarea lui Mesia. Întreg planul lui Dumnezeu, avea mare nevoie de un astfel de om, care prin înţelepciunea lui Dumnezeu să fie folosit nu doar pentru generaţia sa, ci pentru multe alte generaţii, direct sau indirect prin ceea ce a făcut. 4. Pavel – completarea revelaţiei Scripturilor El scria pe o temă ce nici în vremea noastră nu este limpede tuturor cercetătorilor Bibliei: ,,Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine până va intra numărul deplin al neamurilor” (Romani 11:25). O altă taină ce i-a fost descoperită lui Pavel a fost taina răpirii, care va fi concomitentă cu învierea - ,,Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi” (1 Corinteni 15:51). Cum a aflat aceste taine? Prin înţelepciunea care i-a fost dată de la Dumnezeu, nu doar prin studierea scrierilor sfinte. Apostolul Petru recunoaşte în 2 Petru 3:15-16 că apostolul Pavel avea darul înţelepciunii, când a scrs: ,,Să credeţi că îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântuire, cum v-a scris şi preaiubitul nostru frate Pavel, după înţelepciunea dată lui, ca şi în toate epistolele lui, când vorbeşte despre lucrurile acestea. În ele sunt unele lucruri grele de înţeles, pe care cei neştiutori şi nestatornici le răstălmăcesc ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor”. Aceste taine ale înţelepciunii sunt greu de asimilat de către cei ce le aud chiar şi după ce au fost descoperite prin oamenii ce au darul înţelepciunii. Este foarte indicat ca cei care conduc să aibă darul înţelepciunii. Este foarte necesar şi pentru cei care lucrează la traducerea Bibliei. Cei care se ocupă de consiliere, de analiza unor lucruri, judecăţi, certuri, neînţelegeri au şi ei nevoie de o măsură suplimentară de înţelepciune, ca să dea soluţii înţelepte, în cauzele pe care le cercetează. Dumnezeu să ridice astfel de oameni şi să dea acest dar tuturor care au nevoie de el! IX. DARUL CUNOŞTINŢEI A. Prezentare Prin gnosis se înţelege a căuta să cunoşti, a cerceta, a investiga; descoperirea prin Duhul Sfânt a unui adevăr, informatii despre ceva, cineva; revelaţia supranaturală a unei fapte sau întâmplări necunoscute (1 Corinteni 12:8). Prin darul cunoştinţei ai imaginea clară şi descoperirea concretă asupra unui om sau asupra unei lucrări, dar uneori este foarte greu de descifrat dacă descoperirea unui profet a fost sută la sută profeţie sau a fost acolo şi un cuvânt de înţelepciune sau de cunoştinţă care se asociază foarte bine cu darul profetic. Cei care au darul cunoştinţei ajung să cunoască în mod real, o lucrare, după cum citim despre Domnul Isus: ,,Isus, care le cunoştea gândurile, a zis: «Pentru ce aveţi gânduri rele în inimile voastre?»” (Matei 9:4) Aceeaşi expresie apare şi în Matei 12:25 - ,,Isus, care le cunoştea gândurile…”. Cunoaşterea, prin lumina Duhului este mai practică decât profeţia, după cum am auzit un cuvânt din partea Domnului pentru un slujitor, căruia i se spunea că îi va fi dat mai mult să lucreze cu darul cunoştinţei, decât cu darul profeţiei pentru că avea nevoie de acest dar în discuţiile particulare cu oamenii. Domnul, cunoscându-le gândurile, spunea exact care era problema în mintea lor, pe când dacă nu cunoşti ce are cineva în minte s-ar

putea să discuţi despre un subiect care este paralel cu realitatea Ca o comparaţie: Un medic are în faţă un pacient care îi spune simptomele bolii, iar el, după ştiinţa medicală pune un diagnostic prezumtiv. Dar dacă are aparatură prin care poate să vadă în interiorul omului şi ia analize din sânge sau prin puncţii din diferite organe, diagnosticul rezultat poate fi altul. La fel este cu darul cunoştinţei. Domnul, beneficiind de acest dar, a putut să-i trateze pe ucenici cu multă fineţe, la obiect, atunci când i-a ispitit gândul ierarhizării lor: ,,Apoi le-a venit în gând să ştie cine dintre ei ar fi cel mai mare. Isus le-a cunoscut gândul inimii, a luat un copilaş, l-a pus lângă El…” (Luca 9:46-47). Cei care au darul cunoştinţei sunt folosiţi de Dumnezeu, Cel care cunoaşte toate lucrurile, dar le descoperă în parte (Deuteronom 29:29), pentru contracararea lucrărilor diavolului. În mod special, darul cunoştinţei are de-a face cu stările de păcat şi cu lucrările de rătăcire ale diavolului. De aceea zicea şi profetul Mica prin Duhul: ,,Dar eu sunt plin de putere, plin de Duhul Domnului, sunt plin de cunoştinţa dreptăţii şi de vlagă, ca să fac cunoscut lui Iacov nelegiuirea lui, şi lui Israel păcatul lui” (Mica 3:8). B. Exemple a) Elisei – cunoaşterea evenimentelor în timp şi spaţiu. Episoadele repetate din 2 Împăraţi 6, unde este scris că împăratul Siriei îşi făcuse diferite planuri cum să atace Israelul şi toate au fost dejucate, arată utilitatea acestui dar. La un moment dat, împăratul a bănuit că cineva trădează şi a făcut un sfat întrebând: „«Nu voiţi să-mi spuneţi care din noi este pentru împăratul lui Israel?» Unul din slujitorii săi a răspuns: «Nimeni, împărate, domnul meu; dar prorocul Elisei, care este în Israel, spune împăratului lui Israel cuvintele pe care le rosteşti în odaia ta de culcare»” (vers. 11-12). Aici este o imagine fizică a războiului, dar noi avem de-a face cu aspecte atât de ordin fizic cât şi spiritual şi dacă există un cuvânt de cunoştinţă se beneficiază de anihilarea planurilor celui rău. Tot despre Elisei şi chiar alţi proroci citim în 2 Împăraţi 2 că aveau o cunoaştere concretă: ziua răpirii lui Ilie la cer. Dar în 2 Împăraţi 4:27, aflăm despre acelaşi Elisei, care recunoaşte în faţa slujitorului lui că s-a întâmplat ceva deosebit şi Domnul nu-i făcuse cunoscut, despre familia gazdă din Sunem ,,Şi cum a ajuns la omul lui Dumnezeu pe munte, i-a îmbrăţişat picioarele. Ghehazi s-a apropiat s-o dea înapoi. Dar omul lui Dumnezeu a zis: «Las-o, căci este tare amărâtă şi Domnul mi-a ascuns lucrul acesta şi nu mi l-a făcut cunoscut»”. De abia în momentul acela Dumnezeu i-a făcut cunoscut că fiul murise. d) Daniel - înţelepciune, cunoaştere, profeţie Criza declanşată de visul uitat al regelui din Babilon, a determinat pe tinerii evrei din slujba împăratului să se roage cu stăruinţă înaintea Domnului, pentru a le descoperi visul şi interpretarea lui: „După aceea i s-a descoperit lui Daniel taina într-o vedenie în timpul nopţii. Şi Daniel a binecuvântat pe Dumnezeul cerurilor. Daniel a luat cuvântul şi a zis: «Binecuvântat să fie Numele lui Dumnezeu, din veşnicie în veşnicie! A Lui este înţelepciunea şi puterea. El schimbă vremurile şi împrejurările; El răstoarnă şi pune pe împăraţi; El dă înţelepciune înţelepţilor şi pricepere celor pricepuţi! El descopere ce este adânc şi ascuns; El ştie ce este în întuneric şi la El locuieşte lumina.... Pe Tine, Dumnezeul părinţilor mei, Te slăvesc şi Te laud că mi-ai dat înţelepciune şi putere şi mi-ai făcut cunoscut ce Ţi-am cerut noi; căci ne-ai descoperit taina împăratului!” (Daniel 2:19-23). În rugăciunea lui de mulţumire, profetul arată complexitatea fenomenului, care în raport cu expunerea de faţă arată o împletire a mai multor daruri ale Duhului Sfânt, care au operat în toată istoria planului de mântuire. c) Petru -. descoperirea unui păcat ascuns După părerea celor mai mulţi, Petru a descoperit pe Anania şi Safira pe baza darului de cunoştinţă. ,,Petru i-a zis: «Anania, pentru ce ţi-a umplut Satana inima ca să minţi pe Duhul Sfânt…? Nu ai minţit pe oameni, ci pe Dumnezeu»” (Fapte 5:3-4). Apostolul i-a rostit sentinţa, pe care a repetat-o după trei ore şi pentru soţia lui, care a minţit şi ea. Rezultatul spiritual a fost o stare

de teamă de Dumnezeu: „o mare frică a cuprins toată adunarea” (vers. 11). Deci este foarte important darul cunoştinţei pentru a te lupta împotriva păcatului şi a planurilor diavolului. Poate tot un cuvânt al cunoştinţei a fost şi în intervenţia promptă şi categorică pe care a avut-o Petru în Fapte 8 în faţa lui Simon din Samaria, când l-a descoperit imediat că nu avea inima curată. Este nevoie ca cei care au acest dar să fie factori de decizie, care să stea la posturi de veghe, dar este nevoie şi de predici însoţite de duh de cunoştinţă. Poate vi s-a întâmplat sau aţi auzit pe alţii spunând: a fost descoperit în timpul predicii, a vorbit exact în problema mea. Cunoştinţa poate să opereze în timpul predicii, a profeţiei sau a discuţiilor libere, toate cu scopul pocăinţei, pentru cei ce acceptă smerirea. Evident că numai Dumnezeu le cunoaşte pe toate prin „cunoştinţa (Lui) desăvârşită” (Iov 11:7). Dumnezeu să înzestreze oameni cu darurile Duhului, în vederea îndeplinirii cu succes a planului de mântuirea în vremea noastră! X. DARUL CREDINŢEI A. Prezentare Cuvântul pistis, are în limba greacă sensul de cunoaştere, încuviinţare, încredere în adevăruri divine, iar în înţeles biblic este darul şi harul de a identifica intenţiile planului lui Dumnezeu şi siguranţa încrederii în voia şi scopurile Sale (1 Corinteni 12:9). Darul credinţei are la bază Cuvântul lui Dumnezeu, după cum darul credinţei mântuitoare se bazează pe Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Definiţia credinţei din Evrei 11:1, este valabilă şi pentru darul credinţei. ,,Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. Pentru că prin aceasta, cei din vechime au căpătat o bună mărturie”. Toţi trebuie să credem fără rezerve pentru că fără credinţă este imposibil să ne apropiem de Dumnezeu să fim mântuiţi, dar unii au darul, să creadă în anumite lucrări şi astfel să le poată face posibile. Cei trei tineri din Babilon şi-au declarat deschis credinţa în Dumnezeu şi minunea a fost o lucrare de slavă pentru Dumnezeu, de care a fost uimit împăratul. ,,Iată, Dumnezeul nostru, căruia Îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins, şi ne va scoate din mâna ta, împărate…Nebucadneţar a luat cuvântul şi a zis: „Binecuvântat să fie Dumnezeul lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, care a trimis pe îngerul Său şi a izbăvit pe slujitorii Săi care s-au încrezut în El, au călcat porunca împăratului şi şi-au dat mai degrabă trupurile lor decât să slujească şi să se închine altui dumnezeu decât Dumnezeului lor!” (Daniel 3:17-28). Evident că nu în toate situaţiile Dumnezeu a intervenit. Au fost atâţia martiri, care au rămas doar cu credinţa lor mântuitoare. În Evanghelii întâlnim multe lucrări pe parcursul cărora Domnul cerea celor în cauză, celor apropiaţi sau persoanei cu care trebuia să se facă acea lucrare de credinţă. Astfel cu ocazia vindecării fiicei lui Iair, Domnul l-a îmbărbătat să rămână ferm în credinţă, în provocarea şi ispita celor care îi ziceau că fetiţa deja a murit: ,,Dar Isus, fără să ţină seamă de cuvintele acestea, a zis fruntaşului sinagogii: «Nu te teme, crede numai!»” (Marcu 5:36). În umblarea pe mare a lui Petru, lucrarea s-a realizat prin credinţa într-un cuvânt pe care Domnul i l-a spus. Cuvânt valabil pentru el atunci. Nu putem să avem pretenţia ca măcar odată în viaţă să umblăm şi noi pe ape, celorlalţi le-a spus doar să fie fără frică în faţa pericolului furtunii şi a valurilor. ,,Isus le-a zis îndată: «Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!» «Doamne», I-a răspuns Petru, «dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe ape»” «Vino!» i-a zis Isus. Petru s-a coborât din corabie şi a început să umble pe ape ca să meargă la Isus. Dar, când a văzut că vântul era tare, s-a temut; şi fiindcă începea să se afunde, a strigat: «Doamne, scapă-mă!» Îndată, Isus a întins mâna, l-a apucat şi i-a zis: «Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?»” (Matei 14:27-31). Dacă nu s-ar fi îndoit putea să meargă până ar fi dat mâna cu Domnul. Un cuvânt spus de Domnul şi crezut are mare putere, de aceea Domnul a lăudat pe sutaşul roman pentru cuvinte rostite cu credinţă: „«Ci, zi o vorbă (a spus el Domnului prin trimişii lui) şi robul meu va fi tămăduit». ,,Când a auzit Isus aceste vorbe, S-a minunat de sutaş, S-a întors spre norodul, care mergea după El şi a zis: «Vă spun că nici chiar în Israel n-am găsit o credinţă atât de mare»” (Luca 7:7-9).

Domnul aşteaptă de la ucenicii Săi să creadă în lucrările Sale, care pot fi extraordinare: ,,Isus a luat cuvântul şi le-a zis: «Aveţi credinţă în Dumnezeu! Adevărat vă spun că, dacă va zice cineva muntelui acestuia: «Ridică-te şi aruncă-te în mare» şi dacă nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut. De aceea vă spun că, orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit şi-l veţi avea»” (Marcu 11:22-24). Din cele observate până aici, rezultă că nu se poate trasa o linie de demarcaţie categorică şi foarte clară până unde lucrează un dar al credinţei special şi până unde putem să tindem fiecare dintre noi în credinţă, întrucât este recomandabil să credem toţi în lucrările lui Dumnezeu. Să credem atunci când ne rugăm, că Dumnezeu va lucra în biserică şi va face diferite lucrări supranaturale. Totuşi, unii întrec cu mult măsura de credinţă a celor ce cred şi ei în puterea divină, având un dar de credinţă de la Duhul lui Dumnezeu. Aceştia trebuie să stea la îndemâna lui Dumnezeu şi dacă El pune credinţă în ei în vederea împlinirii unor lucrări necesare mântuirii oamenilor şi care vor purta amprenta slavei lui Dumnezeu, să se roage pentru realizarea lor. Cât despre ceilalţi, să tindem să avem o măsură cât mai mare de credinţă şi Domnul să lucreze! Darul credinţei se asociază şi lucrează de regulă împreună cu alte daruri. La apostoli întâlnim frecvent darul credinţei în efectuarea unor tămăduiri sau al minunilor. Aceste daruri se întrepătrund foarte mult, deşi au şi aspecte distincte. Domnul a vorbit despre o gamă largă de lucrări care au la bază credinţa. ,,Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi osândit. Iată semnele care vor însoţi pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi; vor lua în mână şerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnavi şi bolnavii se vor însănătoşa” (Marcu 16:16-18). A scoate demoni nu-i o lucrare comună tuturor, chiar în vremea apostolilor, dar au fost mulţi care au vorbit în limbi noi, o lucrare pentru care trebuie o credinţă mai mică. Domnul spunea ucenicilor să aibă credinţă în El, în Numele Lui, că datorită Lui se fac aceste lucrări şi ele pot să fie mari şi minunate: ,,Adevărat, adevărat, vă spun, că cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea; pentru că Eu mă duc la Tatăl: şi orice veţi cere în Numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul. Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face” (Ioan 14:12-14). Iar unuia care avea un copil demonizat i-a zis: „Tu zici: «Dacă poţi!»…Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede!” (Marcu 9-23). Dar pentru a păstra măsura înţelepciunii, să ne amintim cum a lucrat credinţa de-a lungul istoriei, fie în efectuarea unor miracole, fie în păstrarea mărturiei sfinte: ,,Prin credinţă au cucerit ei împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul săbiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe. Femeile şi-au primit înapoi pe morţii lor înviaţi; unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea, care li se dădea, şi au fost chinuiţi. Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferestrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi, – ei, de care lumea nu era vrednică – au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului. Toţi aceştia, măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ce le fusese făgăduit; pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi” (Evrei 11:33-40). Iată cum pe unii credinţa i-a făcut să execute în Numele Domnului minuni, iar pe alţii, tot credinţa i- a făcut să reziste şi să suporte toate greutăţile vieţii. Dar şi unii şi alţii au avut credinţă în Dumnezeu. B. Exemple 1. Avraam – părintele celor credincioşi La Avraam credinţa este evidentă pentru că nu a avut înaintaşi în vremea sa în materie de credinţă, ca noi, care avem pe lângă o istorie lungă de martori credincioşi şi părinţi credincioşi. Credinţa lui a fost manifestată mai întâi în procesul ascultării de Dumnezeu, dar a operat şi în plan miraculos, atunci când a fost conceput Isaac şi atunci când se gândea la învierea lui, când trebuia să- l jertfească pe munte: ,,Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei…Prin credinţă a

adus Avraam jertfă pe Isaac…Căci se gândea că Dumnezeu poate să învie chiar şi din morţi: şi, drept vorbind, ca înviat din morţi l-a primit înapoi” (Evrei 11:9,17,19). Domnul Isus a vorbit despre credinţa lui Avraam, când a zis iudeilor: „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea: a văzut-o şi s-a bucurat” (Ioan 8:56). 2. Moise – credinţa minunilor prezente şi a răsplătirii viitoare Prin Moise s-au realizat foarte multe minuni, care au necesitat o credinţă mare, dar primul act de credinţă a fost părăsirea Egiptului şi asocierea cu poporul lui Dumnezeu.: ,,Prin credinţă a părăsit el Egiptul…Prin credinţă a prăznuit el Paştele…Prin credinţă au trecut ei marea Roşie…” (Evrei 11:27-29). Totul a fost posibil numai prin credinţă, iar atunci când s-a îndoit în credinţă a fost pedepsit, de unde rezultă că Dumnezeu are aşteptări pe măsură de la cei înzestraţi cu daruri speciale. 3. Ilie – cuvinte de autoritate al credinţei Profetul Ilie ne este dat de apostolul Iacov ca exemplu de credinţă, în contextul rugăciunilor pentru bolnavi, dar cu referire şi la alte asocieri ale darurilor Duhului: ,,Ilie era un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi; şi s-a rugat cu stăruinţă să nu ploaie şi n-a plouat deloc în ţară trei ani şi şase luni. Apoi s-a rugat din nou şi cerul a dat ploaie şi pământul şi-a dat rodul” (Iacov 5:17- 18). Slăbiciunile lui n-au fost păcate pe care să şi le permită sub motivaţii temperamentale. Ele au fost, potrivit relatărilor biblice datorate întristării că nu mai putea să slujească sau posibile probleme fizice, dar credinţa l-a făcut să se roage până n-a mai plouat şi apoi până a plouat din nou, iar în altă situaţie până când a înviat copilul văduvei din Sarepta (1 Regi 17:1-24;18:41-46). 4. Stefan - credinţa asociată cu minunile Din Noul Testament îl amintesc pe Ştefan, un bărbat „plin de credinţă” (Fapte 6:5). El a avut darul credinţei în asociere cu darul minunilor, nu numai al credinţei mântuitoare: ,,Ştefan era plin de har şi de putere şi făcea minuni şi semne mari în norod” (Fapte 6:8). Lucrarea efectuată de Domnul prin el a fost de o anvergură importantă, care arată că predicarea însoţită de daruri are un efect mult mai puternic (Evrei 2:3-4). 5. Pavel – semnele credinţei şi ale apostoliei La apostolul Pavel credinţa se asociază foarte clar cu darul tămăduirilor, dovadă cazul ologului din Listra: ,,El şedea jos şi asculta pe Pavel când vorbea. Pavel s-a uitat ţintă la el şi fiindcă a văzut că are credinţă ca să fie tămăduit, a zis cu glas tare: «Scoală-te drept în picioare» Şi el s-a sculat dintr-o săritură şi a început să umble” (Fapte 14:9). În Fapte 20:10 îl întâlnim pe Pavel, în faţa lui Eutih căzut şi declarat mort zicând: „Nu vă tulburaţi, căci sufletul lui este în el”. Deci Pavel a primit încredinţarea că este voia lui Dumnezeu ca acel tânăr să revină la viaţă. De aceea el a vorbit cu siguranţă înainte ca minunea să se producă. Un caz concret de manifestare a darului credinţei apare la Pavel în călătoria şi naufragiul în drum spre Roma. El a primit un cuvânt de la Dumnezeu printr-un înger, apoi rămânând încredinţat le-a vorbit celorlalţi: ,,Un înger al Dumnezeului, al căruia sunt eu şi căruia Îi slujesc, mi s-a arătat azi noapte şi mi-a zis: «Nu te teme, Pavele; tu trebuie să stai înaintea Cezarului; şi iată că Dumnezeu ţi-a dăruit pe toţi cei ce merg cu corabia împreună cu tine». De aceea, oamenilor, liniştiţi-vă, căci am încredere în Dumnezeu că se va întâmpla aşa cum mi s-a spus” (Fapte 27:23- 25). Evenimentele s-au întâmplat întocmai, fapt pentru care cu siguranţă apostolul s-a rugat. Corabia nu a ajuns la ţărm, dar oamenii au ajuns prin înot, alţii pe resturi de lemn din corabie şi nu a murit nici unul dintre ei. În lucrarea Domnului, cei care sunt dedicaţi rugăciunii, sunt oameni care se pun la îndemâna lui Dumnezeu pentru ca să-i folosească pe linie de credinţă. Este mare nevoie de astfel de oameni în consiliere spirituală, familială, în predici scurte de îmbărbătare, dar în mod deosebit în rugăciuni pentru lucrări supranaturale: minuni sau vindecări. Ei pot fi implicaţi cu succes şi în lucrări de strângere de ajutoare pentru misiune.

XI. DARUL MINUNILOR A. Prezentare Termeniul dunamis înseamnă putere inerentă, a fi capabil, în stare. Darul minunilor este puterea supranaturală prin care unii slujesc ca intermediari prin care Dumnezeu modifică sau suspendă acţiunile sau legile naturii cu scopul autentificării mesajului lui Hristos şi glorificării lui Dumnezeu. Minunile sunt intervenţii supranaturale în ordinea obişnuită a naturii. Minunile dumnezeieşti sunt o necesitate de autentificare a mesajului Domnului Hristos, Cel care a spus: „Toată puterea mi s-a dat în cer şi pe pământ” şi o slavă pentru Dumnezeu. Minunile sunt importante ca oamenii să le vadă, să fie dovedită puterea lui Dumnezeu în lucrarea Evangheliei. Au fost momente în istoria celor credincioşi, când Dumnezeu a lucrat cu mai mare putere, dar niciodată El nu S-a lăsat fără mărturii. Nicodim a recunoscut că minunile Domnului îl recomandau, când zice: „Învăţătorule, ştim că eşti un Învăţător, venit de la Dumnezeu; căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el” (Ioan 3:2). Sunt iluzionişti care pot să hipnotizeze mulţimi de oameni; diavolul poate realiza şi el câte o minune, în ceea ce-i este îngăduit, dar de-a lungul istoriei au fost atâtea situaţii în care oamenii şi demonii au trebuit să recunoască faptul că minunile purtau amprenta lui Dumnezeu, numit în cartea Psalmilor: „Singurul care face minuni”. Slăvit să fie El! Domnul a vorbit despre necesitatea minunilor ca oamenii să înţeleagă mai uşor, să-şi dea seama şi să accepte mesajul Evangheliei: ,,Isus i-a zis: «Dacă nu vedeţi semne şi minuni, cu nici un chip nu credeţi!»” (Ioan 4:48). „«V-am spus», le-a răspuns Isus «şi nu credeţi. Lucrările, pe care le fac Eu, în Numele Tatălui Meu, ele mărturisesc despre Mine…Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu Mă credeţi. Dar dacă le fac, chiar dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi măcar lucrările acestea, ca să ajungeţi să cunoaşteţi şi să ştiţi că Tatăl este în Mine şi Eu sunt în Tatăl »” (Ioan 10:25-38). Minunile au continuat să fie prezente şi după înălţarea Domnului la cer şi au „acompaniat” lucrarea misionarilor, dar toate acestea „costă”: „…cum vom scăpa noi, dacă stăm nep ăsători faţă de o mântuire aşa de mare, care, după ce a fost vestită întâi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o, în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite minuni, şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după voia Sa!” (Evrei 2:3-4). Iată de ce Domnul mustra cetăţile în care a făcut multe semne: Betsaida, Horazim, Capernaum, afirmând că sunt mai condamnabile în ziua judecăţii decât alte regiuni care n-au avut parte să vadă asemenea lucrări speciale (Matei 11:20-24). În mod special evreii au văzut multe minuni, fiindcă ei au fost un popor format prin minuni, în schimb grecii cereau înţelepciune (1 Corinteni 1:22). Dacă minunile lui Dumnezeu sunt pentru slava Lui şi mântuirea oamenilor, minunile Satanei, în special în vremurile din urmă, nu sunt pe fond de adevăr şi sfinţenie şi nu duc la pocăinţă. Când Simon magul făcea minuni în Samaria, oamenii spuneau: „Aceasta este puterea lui Dumnezeu cea care se numeşte mare”. După ce minunile efectuate prin Filip s-au dovedit net superioare, Simon a trecut de partea evanghelistului. Ulterior, a vrut să fie inclus în nucleul de slujitori din biserica de atunci şi într-un sincretism, irealizabil de altfel, probabil folosind şi forţele malefice de care dispunea, să primească şi el puterea vizibilă a lui Dumnezeu. El a vrut să beneficieze de acest dar şi să lucreze, dar Domnul l-a oprit prin apostoli. Domnul Isus a avertizat pe ucenicii Săi şi aceasta priveşte în primul rând pe slujitorii Bisericii. În Matei 24:24 este scris: ,,Căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi”. Diavolul ştie că minunile te fac să crezi mai uşor, fie un adevăr, fie o minciună. În mod profetic, Domnul a vorbit în Matei 7:22-23 despre unii care nu doar că vor crede, ci despre unii care vor face asemenea lucrări în detrimentul sufletului lor. ,,Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?» Atunci le voi spune curat: «Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege»”. Rătăcirea pe bază de miracole va fi accentuată în ultima generaţie, dar tocmai aici este diferenţa dintre cei ce au primit „dragostea adevărului” - care este lucrarea Duhului Sfânt şi cei ce

vor Duhul Sfânt, doar aşa, pentru senzaţie, fără a accepta control Lui desăvârşit în fiinţa lor: ,,Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osîndiţi” (2 Tesaloniceni 2:8-12). Deci va folosi toate metodele pedagogice, politice, teologice, inclusiv miracole, pentru ca să înşele, dar nu va reuşi să inducă în eroare decât pe cei care nu iubesc adevărul şi acceptă în viaţa lor stări de păcat. Aceştia vor fi foarte uşor înşelaţi. Diavolul are curse pregătite pentru toţi oamenii, dar în primul rând îi caută pe cei care sunt influenţabili. Însă şi Dumnezeu ştie cum să-Şi aleagă oamenii. Şi, dacă veghează, rămân smeriţi şi sfinţi, vor ieşi biruitori. Despre aceeaşi situaţie şi vreme scrie şi în Apocalipsa 13:13-14 cum prorocul mincinos, fiara a doua, va face semne mari şi minuni cu scopul atragerii oamenilor în rătăcire: ,,Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se pogoare foc din cer pe pământ, în faţa oamenilor. Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele, pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei”. B. Exemple 1. Moise – minuni unice În mod repetat Dumnezeu l-a folosit pe Moise pentru egipteni şi pentru evrei: „În Israel nu s-a mai ridicat prooroc ca Moise pe care Domnul să-l fi cunoscut faţă în faţă. Nici unul nu poate fi pus alături de el, în ce priveşte toate semnele şi minunile pe care a trimis Dumnezeu să le facă în ţara Egiptului împotriva lui faraon, împotriva supuşilor lui şi împotriva întregii ţări şi în ce priveşte toate semnele înfricoşătoare pe care le-a făcut Moise cu mână tare înaintea întregului Israel” (Deuteronom 34:11-12). Prezenţa suplimentară a minunilor, în raport cu alte perioade istorice, a fost determinată de momentul istoric al eliberării şi autenticitatea revelaţiei de pe Sinai, fapt reluat la cote maxime prin revelaţia Domnului Isus Hristos. . 2. Elisei – profetul minunilor Elisei a fost folosit de Dumnezeu pentru efectuarea mai multor minuni diverse şi interesante: fierul de la secure s-a ridicat anulând legea gravitaţiei, mâncarea dintr-o oală s-a dezinfectat prin făina pusă în ea, fără alte substanţe chimice, apele amare au devenit potabile şi bune la gust prin sarea dintr-o farfurie, untdelemnul s-a înmulţit, etc. Privind cu atenţie, toate acestea au fost necesare şi în ele S-a slăvit Dumnezeu. Elisei era omul care nu făcea spectacole. Peste tot el a recunoscut mâna şi autoritatea lui Dumnezeu. 3. Petru şi Pavel– apostoli cu darul minunilor În Fapte 5:12, este scris că ,,Prin mâinile apostolilor se făceau multe semne şi minuni în norod”. Nici nu ştim exact ce fel de minuni şi nu despre toţi apostolii avem date concrete în ce fel au fost folosiţi de Dumnezeu în miracole, deşi această lucrare le era cunoscută încă de când i-a trimis Domnul prima dată în lucrarea Lui. Dar despre Petru şi Pavel avem mai multe relatări cu privire la miracolele efectuate de Duhul prin ei. În Fapte avem prezentată învierea Tabitei. Iată cum s-a întâmplat. ,,Petru a scos pe toată lumea afară, a îngenuncheat şi s-a rugat; apoi, s-a întors spre trup, şi a zis: «Tabita, scoală-te!» Ea a deschis ochii, şi, când a văzut pe Petru, a stat în capul oaselor” (Fapte 9:40). Când a primit încrederea prin rugăciune că Dumnezeu vrea să o învie, a poruncit şi minunea s-a produs. „El i-a dat mâna, a ridicat-o în sus, a chemat îndată pe sfinţi şi pe văduve şi le-a pus-o înainte vie. Minunea aceasta a fost cunoscută de toată cetatea Iope şi mulţi au crezut în Domnul”. Apostolul Pavel apare făcând o minune care nu are de-a face cu magia neagră, adică a face rău cuiva, ci printr-o lucrare ce a deschis drum liber Cuvântului, pe care darurile îl susţin: ,,Atunci Saul, care se mai numeşte şi Pavel, fiind plin de Duhul Sfânt, s-a uitat ţintă la el şi a zis: «Om plin

de toată viclenia şi de toată răutatea, fiul dracului, vrăjmaş al oricărei neprihăniri, nu mai încetezi tu să strâmbi căile drepte ale Domnului? Acum, iată că mâna Domnului este împotriva ta: vei fi orb şi nu vei vedea soarele până la o vreme. Îndată a căzut peste el ceaţă şi întuneric, şi căuta bâjbâind nişte oameni, care să-l ducă de mână” (Fapte 13:9-11). Drept urmare, dregătorul Sergius Paulus, care „şi-a arătat dorinţa să audă Cuvântul lui Dumnezeu”, „a crezut şi a rămas uimit de învăţătura Domnului”. Dumnezeu a pus în duhul lui Pavel siguranţa că acel om va fi scos din raza de efect perturbatoare a Evangheliei, pentru ca dregătorul să fie mântuit. Altă referinţă din slujirea lui Pavel este în Fapte 19:11-12 şi priveşte lucrarea din Efes, unde „Dumnezeu făcea minuni nemaipomenite prin mâinile lui Pavel; până acolo că peste cei bolnavi se puneau basmale sau şorţuri, care fuseseră atinse de trupul lui şi-i lăsau bolile şi ieşeau afară din ei duhurile rele”. Privind lucrarea, el explică succesul Evangheliei şi prin prezenţa darurilor de putere: „fie prin puterea semnelor şi a minunilor, fie prin puterea Duhului Sfânt. Aşa că, de la Ierusalim şi ţările de primprejur, până la Iliric, am răspândit cu prisosinţă Evanghelia lui Hristos” (Romani 15:19). 4. Stefan şi Filip – alţi slujitori din Biserica de la Ierusalim cu darul minunilor Ştefan a fost amintit la darul credinţei, care „favoriza” puterea miracolelor efectuate prin el: „făcea minuni şi semne mari în norod” (Fapte 6:8). Tot în vremea aceea, Filip care era evanghelist ca şi slujire, iar ca funcţie în biserică era diacon, a fost folosit de Duhul prin acest har ,,Filip s-a coborât în cetatea Samariei şi le-a propovăduit pe Hristos. Noroadele luau aminte cu un gând la cele spuse de Filip, când au auzit şi au văzut semnele, pe care le făcea” (Fapte 8:5-6). Observaţi că pe lângă ce uu auzit a fost nevoie de ceea ce au văzut, care a sporit efectul Evangheliei. Domnul să învrednicească evangheliştii şi bărbaţii de slujbă, ca prin ei să se vadă mâna şi puterea lui Dumnezeu! Oamenii care au darul de la Dumnezeu ca prin ei să se facă minuni sunt cei mai de folos în zonele de misiune şi în timpuri de prigoană. Amintiţi-vă de cutremurul din Filipi - o minune a lui Dumnezeu şi efectele ei imediate. Unii pot crede şi fără minuni, dar alţii au nevoie de ele. Să ne rugăm ca Domnul să facă minuni, acolo unde este necesar să salveze vieţi şi să lucreze şi pentru binele unor oameni, care vor fi ajutaţi prin miracole. XII. DARUL TĂMĂDUIRILOR A. Prezentare Originalul grecesc iama înseamnă vindecare, dar are şi sensul de a face întreg. Tămăduirea este lucrarea de intermediere prin care Dumnezeu restaurează sănătatea oamenilor fără mijloace naturale; puterea supranaturală de a vindeca boli (1 Corinteni 12:9, 28). Promovarea vindecării supranaturale nu înseamnă că noi, creştinii, suntem împotriva folosirii tratamentelor umane, între care primează cele naturiste, urmate de alte terapii şi tehnici chirurgicale, dovadă colaborarea apostolului Pavel cu un medic şi tratamentul recomandat lui Timotei (Coloseni 4:14; 1 Timotei 5:23). Sunt interzise de învăţătura biblică doar tehnicile medicale paralele care au la bază presupuse bioenergii, care sunt de factură spiritistă. Totodată încrederea în puterea divină de recuperare a sănătăţii nu are de-a face cu salturi de pe streaşina Templului, sau cu un regim de viaţă nesănătos. Faptul că Dumnezeu vindecă este un har ce însoţeşte fenomenul iertării. Iertarea reabilitează Duhul, iar vindecarea reface trupul. Domnul, prin jertfa Sa a ridicat păcatele şi bolile noastre. În final, la revenirea Sa, va „reface” total şi trupul nostru, dar tot în virtutea jertfei de atunci. Deci pentru noi este plătită vindecarea, este plătit un trup nou, din moment ce l-am dat pe acesta Domnului. Duhul şi trupul nostru sunt ale lui Dumnezeu, dar sănătatea veşnică vine în etapa a doua. Aici, pe pământ, chiar dacă ne vindecă Domnul, organele revitalizate sunt tot supuse îmbătrânirii şi morţii. Este de dorit să avem în adunări darul vindecărilor, a al tămăduirilor, căci deşi ştiinţa medicală a avansat, este plină lumea de bolnavi. Trebuie să credem Cuvântul lui Dumnezeu care ne dă posibilitatea „accesării” acestor daruri supranaturale. Să ne rugăm ca Dumnezeu să ridice oameni de care să se folosească în lucrarea de vindecare. Să credem în împlinirea promisiunii Domnului făcută ucenicilor, referitoare

la vestirea Evangheliei şi „actele doveditoare”: „ îşi vor pune mâinile peste bolnavi şi bolnavii se vor însănătoşa” (Marcu 16:17-18). Scripturile Noului Testament prezintă baza legală şi operaţională a vindecărilor. Iată un caz de tămăduire urmat de altele şi o explicaţie: ,,Isus S-a dus apoi în casa lui Petru şi a văzut pe soacra acestuia zăcând în pat, prinsă de friguri. S-a atins de mâna ei şi au lăsat-o frigurile; apoi ea s-a sculat şi a început să-I slujească. Seara, au adus la Isus pe mulţi îndrăciţi. El, prin cuvântul Lui, a scos din ei duhurile necurate şi a tămăduit pe toţi bolnavii, ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul Isaia, care zice: «El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre»” (Matei 8:14-17). Efectul tămăduirilor poate fi observat şi din atitudinea poporului din vremea aceea: ,,După aceea, Isus S-a dus dincolo de marea Galileii, numită marea Tiberiadei. O mare gloată mergea după El, pentru că vedea semnele pe care le făcea cu cei bolnavi” (Ioan 6:1-2). Domnul i-a criticat atunci, pentru că mai întâi îi interesa mâncarea (Ioan 6:26), apoi vindecările şi nu socoteau prioritară mântuirea sufletului. Sunt diverse moduri de procedură în vindecarea supranaturală: ungerea cu untdelemn, rostirea unui cuvânt pe bază de credinţă, rugăciuni ale credinţei, atingerea din partea celor care au acest dar. Când Domnul a vindecat slăbănogul de 38 de ani, a folosit doar un cuvânt al puterii divine şi i-a zis: „Scoală-te... ridică-ţi patul şi umblă” (Ioan 5:8), dar altuia i-a uns ochii cu tină şi apoi l-a pus şi pe el să facă o lucrare: „«Du-te de te spală în scăldătoarea Siloamului» (care, tălmăcit, înseamnă: Trimis). El s-a dus, s-a spălat şi s-a întors văzând bine” (Ioan 9:7). Am citit despre un caz din Africa de Sud, cu ocazia trezirii printre zuluşi, când mai mulţi bolnavi, printre care doi orbi n-au reuşit să se urce în camionul care-i transporta la locul adunării şi când a fost rugăciunea pentru bolnavi, s-au vindecat acolo în drum. În toate aceste situaţii, elementul comun este ca şi în cazul Domnului Isus Hristos: ,,puterea Domnului era cu El, ca să vindece” (Luca 5:17); ,,Şi tot norodul căuta să se atingă de El, pentru că din El ieşea o putere, care-i vindeca pe toţi” (Luca 6:19). Este nevoie ca Duhul să împartă daruri de tămăduire, ele fiind o necesitate în orice vreme. Cunosc o familie de pe valea Mureşului, în care se născuse o fetiţă ce avea o boală care necesita un tratament mai greu şi de durată. Doctoriţa i-a sfătuit să înceapă repede tratamentul. Ei au acceptat, dar numai după rugăciunea de binecuvântare, care datorită orarului aglomerat al slujitorului de sector a putut avea loc numai într-o slujbă de joi seara. În seara aceea, spre surprinderea lor, a intrat fratele Ioan Mazăre de la Boşorod. A fost chemat la rugăciunea de binecuvântare şi inspirat a rostit cuvinte pline de putere pentru vindecare şi fetiţa s-a vindecat complet. Un frate din Bihor, care era bolnav pe moarte, mi-a povestit cum s-a vindecat singur acasă, când într-o zi, în timp ce se ruga, Domnul i-a spus că s-ar putea vindeca oricând, dar nu are credinţă. E a întrebat: „Doamne, dar ce să fac să dobândesc credinţă?” Şi Domnul i-a spus: „Citeşte vindecările din Evanghelii!” La un moment dat, după ce a citit vindecările scrise în Matei, a început să se roage şi a venit peste el o măsură de credinţă şi de putere şi a fost vindecat. Adesea o vindecare naşte credinţă şi pot urma altele. Noi trebuie să ne rugăm cu stăruinţă pentru că Dumnezeu doreşte să realizeze aceste lucrări - să fim gata în sfinţenie pentru orice lucrare bună, bazându-ne pe făgăduinţele divine, evident cu respectarea condiţiilor de împlinire a voii lui Dumnezeu: „El a zis: «Dacă vei asculta cu luare aminte glasul Domnului, Dumnezeului tău, dacă vei face ce este bine înaintea Lui, dacă vei asculta de poruncile Lui şi dacă vei păzi toate legile Lui, nu te voi lovi cu nici una din bolile cu care am lovit pe Egipteni; căci Eu Sunt Domnul, care te vindecă»” (Exodul 15:26); „El îţi iartă toate fărădelegile tale El îţi vindecă toate boalele tale” (Psalmul 103:3). B. Exemple 1. Isus Hristos – marele medic (Isaia 53:4) ,,Isus străbătea toată Galilea, învăţând pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi tămăduind orice boală şi orice neputinţă care era în norod” (Matei 4:23). Deci El a

primit Duhul fără măsură, de aceea putea să vindece toate bolile, toţi bolnavii: ,,Isus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând orice fel de boală şi orice fel de neputinţă, care era în norod” (Matei 9:35). Doar în Nazaret nu a putut să facă minuni datorită împotrivirii şi necredinţei lor. Au fost însă şi alte împotriviri şi comentarii din partea aripii tradiţionale a religiunii lor, în general referitoare la Sabat, ca orar de vindecare, fiind o zi de odihnă, dar Domnul a acţionat în milă şi adevăr: ,,Atunci a zis omului aceluia: „«Întinde-ţi mâna!» El a întins-o şi mâna s-a făcut sănătoasă ca şi cealaltă” (Matei 12:13). 2. Petru şi Pavel – asocierea minunilor şi tămăduirilor Dintre lucrările efectuate de Dumnezeu prin cei doi apostoli, prezint câte două referinţe. În cazul apostolului Petru, prima apare la începutul lucrării din Ierusalim, iar a doua în provinciile învecinate. În ambele este evidenţiat Numele Domnului Hristos, iar efectul este asociat cu mântuirea oamenilor, cu deschiderea pentru credinţa în Domnul. „Atunci Petru i-a zis: «Argint şi aur, n-am; dar ce am, îţi dau: În Numele lui Isus Hristos din Nazaret, scoală-te şi umblă!»” (Fapte 3:6); „Acolo a găsit un om, anume Enea, care zăcea de opt ani olog în pat. «Enea” i-a zis Petru «Isus Hristos te vindecă; scoală-te şi fă-ţi patul». Şi Enea s-a sculat îndată” (Fapte 9:33-34). La apostolul Pavel sunt prezentate videcări în masă, la Efes şi pe insula Malta, ceea ce dovedeşte din plin prezenţa unui dar de tămăduire: ,,Şi Dumnezeu făcea minuni nemaipomenite prin mâinile lui Pavel; până acolo că peste cei bolnavi se puneau basmale sau şorţuri, care fuseseră atinse de trupul lui şi-i lăsau bolile, şi ieşeau afară din ei duhurile rele” (Fapte 19:11-12); ,,Tatăl lui Publius zăcea atunci în pat, bolnav de friguri şi de urdinare. Pavel s-a dus la el, s-a rugat, a pus mâinile peste el, şi l-a vindecat. Atunci au venit şi ceilalţi bolnavi din ostrovul acela, şi au fost vindecaţi ” (Fapte 28:8-9). Implicările practice ale celor înzestraţi de Duhul cu daruri de vindecare sunt în echipe de misionari. În plan local şi regional ei sunt cei mai potriviţi pentru rugăciuni şi vizite la bolnavi, dar şi pentru rugăciuni şi îndemnuri cu mărturisiri despre lucrările lui Dumnezeu (Fapte 15:12). XIII. DARUL DEOSEBIRII DUHURILOR A. Prezentare Termenul original este diakrisis - a separa pe unul de altul, a distinge, iar în plan religios, cunoaşterea supranaturală a duhurilor. Darul deosebirii duhurilor este cunoaşterea interioară de a deosebi ce se află în spatele unor cuvinte şi fapte (1 Corinteni 12:10). Darul deosebiri duhurilor este foarte necesar datorită influenţelor celui rău în acţiunile umane în domeniul religios şi datorită imixtiunilor filozofice, care de fapt sunt tot o influenţă de natură spirituală negativă în lucrarea Domnului. Să observăm două caracteristici ale acestor fenomene prin câteva situaţii din Scriptură, în care se vede felul în care diavolul se maschează ascunzându-şi adevărata intenţie. Domnul Isus Hristos spunea în Matei 7:15 - ,,Păziţi-vă de proroci mincinoşi. Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt nişte lupi răpitori”. Cine ar putea să-şi dea seama după imaginea blănii, cine se ascunde sub ea, sau ce gând poartă un om care predică sau profeţeşte cu o vorbire blajină şi expresii biblice. Din discuţia purtată de Domnul cu ucenicii, pe tema identităţii Sale şi a planului mesianic, se poate vedea cât de uşor poate fi un om înşelat şi prin el, cei ce relaţionează cu el. Aici este scris mai întâi despre declaraţiile unor oameni referitoare la Domnul Isus. ,,Ei au răspuns: «Unii zic că eşti Ioan Botezătorul; alţii: Ilie; alţii: Ieremia, sau unul din proroci». «Dar voi», le-a zis El, «cine ziceţi că sunt?» Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: «Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!» Isus a luat din nou cuvântul şi i-a zis: «Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri»” (Matei 16:14-17). Se observă o diferenţă fundamentală între cunoaşterea lui Petru şi respectiv părerile celorlalţi oameni din popor, dar în discuţia ce a urmat, după ce Domnul le prezintă ucenicilor scopul principal al prezenţei Sale pământeşti: răstignirea, moartea şi învierea glorioasă scrie. ,,Petru L-a luat de o parte şi a început să-L mustre,

zicând: «Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întâmple aşa ceva!» Dar Isus S-a întors şi a zis lui Petru: «Înapoia Mea, Satano: tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor»” (Matei 16:22-23). Iată că Petru de data aceasta nu a mai gândit sub influenţa Duhului lui Dumnezeu, ci a revenit la gândirea sa de om, stare în care putea foarte uşor să fie influenţat de diavol. În contextul amăgirilor iminente şi chiar generale, trebuie să fim atenţi şi avem nevoie de „sondări” profunde în spiritele oamenilor: ,,Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor” (1 Timotei 4:1). Asistăm la influenţe demonice pe linie doctrinară şi uneori nu este uşor să deosebeşti o învăţătură falsă, fiind o manipulare demonică foarte bine regizată. Doar Duhul ştie, chiar cu anticipaţie şi cunoaşte în mod explicit toate situaţiile de amăgire: ,,Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi” (2 Tesaloniceni 2:9-10). Aici cred că se include şi învăţătura teologică, atât de variată în forma şi sursa ei. În cartea Iov avem în acţiuni practice, dovada puterii şi forma acţiunilor diavolului. Ştiţi că după o şedinţă în faţa Domnului, Satan a primit aprobarea să-l atace pe Iov. Satan şi-a continuat ispitirea, nu s-a oprit după ce i-a distrus averea lui Iov, i-a ucis copiii şi a îndepărtat soţia şi prietenii de la el, ci a continuat să-l ispitească până ce Dumnezeu a venit şi a îndepărtat negura din jur şi l-a readus în prosperitate. Iată ce declara Elifaz în discursul lui, referitor la influenţele demonice, manifestate prin gânduri, pe care el nu le-a identificat corect: ,,Un duh a trecut pe lângă mine… Tot părul mi s-a zbârlit ca ariciul…Un chip cu o înfăţişare necunoscută era înaintea ochilor mei. Şi am auzit un glas care şoptea încetişor: „Fi-va omul fără vină înaintea lui Dumnezeu? Fi-va el curat înaintea Celui ce l-a făcut? Dacă n-are încredere Dumnezeu nici în slujitorii Săi, dacă găseşte El greşeli chiar la îngerii Săi” (Iov 4:15-18). Unde scrie în Biblie că Dumnezeu este nemulţumit de activitatea îngerilor Săi? În Psalmi este scris că ei îndeplinesc poruncile lui Dumnezeu şi sunt nişte duhuri slujitoare, nicidecum care se abat şi nu îndeplinesc ceea ce Dumnezeu le cere, dar diavolul induce în eroare. O altă caracteristică a deosebirilor duhurilor este faptul că acest dar se asociază cu puterea eliberării de demoni. Altfel nu ar fi un mare câştig să ştii că Satana s-a ascuns în cineva, dar să nu-l poţi îndepărta. Duhul Sfânt nu doar deosebeşte natura unei lucrări, dar are şi autoritate asupra tuturor celorlalte duhuri. Aşa Şi-a împuternicit şi însărcinat Domnul ucenicii, după cum şi El iese în evidenţă prin deosebirea şi autoritatea ce o are: ,,Atunci I-au adus un îndrăcit orb şi mut; şi Isus l-a tămăduit, aşa că mutul vorbea şi vedea. Toate noroadele, mirate, ziceau: «Nu cumva este acesta Fiul lui David?» Când au auzit fariseii lucrul acesta, au zis: «Omul acesta nu scoate dracii decât cu Beelzebul, domnul dracilor!» Isus, care le cunoştea gândurile, le-a zis: «Orice împărăţie dezbinată împotriva ei însăşi, este pustiită; şi orice cetate sau casă, dezbinată împotriva ei însăşi, nu poate dăinui. Dacă Satana scoate afară pe Satana, este dezbinat; deci, cum poate dăinui împărăţia lui? Şi dacă Eu scot afară dracii cu ajutorul lui Beelzebul, fiii voştri cu cine-i scot? De aceea ei vor fi judecătorii voştri. Dar dacă Eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi»” (Matei 12:22-28). Deci împărăţia în faza ei nou testamentală prevedea şi autoritatea scoaterii duhurile necurate. Dintr-un caz prezentat în evanghelii şi explicaţiile Domnului rezultă că identificarea şi eliberarea de demoni se realizează prin puterea divină: „Doamne, ai milă de fiul meu, căci este lunatic şi pătimeşte rău: de multe ori cade în foc, şi de multe ori cade în apă. L-am adus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece” (Matei 17:15-16). Ucenicii au fost neputincioşi în faţa acestei lucrări şi Domnul le-a explicat: „Din pricina puţinei voastre credinţe, le-a zis Isus. «Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: «Mută-te de aici colo» şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă. Dar acest soi de draci nu iese afară decât cu rugăciune şi cu post»” (vers. 20-21). Autoritatea de a scoate demoni se bazează ca şi celelalte lucrări spirituale pe actul credinţei. Duhul lui Dumnezeu, care a avut putere de creaţie atât în lumea spirituală cât şi cea fizică, poate să facă orice mutaţii în lumea spirituală şi fizică. Puterea cu care este împuternicit

omul cu darul deosebirii duhurilor în vederea îndepărtării forţelor demonice, este superioară puterii celorlalţi credincioşi, care au o măsură limitată necesară de deosebire a duhurilor, datorită faptului că au în ei Duhul lui Dumnezeu. Iată ce scrie despre lucrarea generală de deosebire a duhurilor: ,,Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi proroci mincinoşi. Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Anticrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum” (1 Ioan 4:1-3). Expresia: ,,Isus Hristos a venit în trup” înseamnă mărturisirea Domnului Hristos venit să ridice păcatul lumii, jertfa şi înălţarea Sa la cer. Orice om care nu-l prezintă pe Isus în centrul lucrării şi nu-I dă toată slava Lui, fie el vindecător sau făcător de minuni, este suspect. Să fim atenţi pentru că Scriptura afirmă că sunt hristoşi mincinoşi (Matei 24:24), apostoli mincinoşi (2 Corinteni 11:13), proroci mincinoşi(2 Petru 2:1), evanghelişti cu o altă evanghelie (Galateni 1:6- 7), păstori lupi răpitori (Fapte 20:29-30) şi învăţători mincinoşi (2 Petru 2:1). Toate formele de lucrare au fost falsificate de diavolul. Cum a fost dusă în rătăcire toată lumea musulmană, sau cum au apărut alte erezii: mormonismul, bahaismul, etc. Sunt mulţi răpitori care ştiu prin cuvântări dulci - profesionişti în arta oratoriei, care pot să atragă mulţimi. Dacă se pune prima cărămidă greşit, degeaba se zideşte apoi la firul cu plumb. Numai Duhul lui Dumnezeu poate să ne dea lumină ca să nu fim înşelaţi (Iuda 1:10-13, 19-20). B. Exemple 1. Mica – un profet ce vedea în lumea spirituală Imaginea împăraţilor Ahab şi Iosafat, reuniţi în consiliu de război, motivaţi de sute de proroci, care în unanimitate promiteau victoria: „Suie-te şi Domnul îl va da în mâinile împăratului” (1 Regi 22:6), atrage atenţia prin atitudinea rezervată a lui Iosafat, care cunoştea pe Domnul. El nu avea darul deosebirilor duhurilor, dar Duhul lui Dumnezeu care era în el îl făcea să nu aibă încredere în acele sute de mesaje. La cererea lui a fost adus Mica, un profet ce vedea în lumea spirituală. Omul lui Dumnezeu ce avea acces la informaţii originale, a zis cu încredere: „Ascultă dar cuvântul Domnului! Am văzut pe Domnul stând pe scaunul Lui de domnie şi toată oştirea cerurilor stând lângă El, la dreapta şi la stânga Lui. Şi Domnul a zis: «Cine va amăgi pe Ahab, ca să se suie la Ramot din Galaad şi să piară acolo?» Şi au răspuns unul într-un fel, altul într-altul. Şi un duh a venit şi s-a înfăţişat înaintea Domnului şi a zis: «Eu îl voi amăgi». Domnul i-a zis: «Cum?» «Voi ieşi» a răspuns el «şi voi fi un duh de minciună în gura tuturor prorocilor lui» Domnul a zis: «Îl vei amăgi şi-ţi vei ajunge ţinta; ieşi, şi fă aşa!»” (1 Împăraţi 22:19-22). Ahab nu şi-a dat seama de pericolul în care se afla şi a mers la moarte. Iosafat a fost salvat, dar a fost pedepsit ulterior pentru unirea sa cu cei răi. 2. Isus Hristos - identificare şi autoritate în lumea spiritelor Domnul Isus Hristos citea cu o claritate desăvârşită ce era în inima oamenilor. El identifica duhurile pe nume şi poruncea apoi cu autoritate să elibereze oamenii (Marcu 5:8-9; 9:25). „Duhurile necurate, când Îl vedeau, cădeau la pământ înaintea Lui şi strigau: «Tu eşti Fiul lui Dumnezeu». Dar El le poruncea îndată cu tot dinadinsul să nu-L facă cunoscut” (Marcu 3:11-12). Din această cunoaştere completă a duhurilor prezint cazul din Luca 9:51-55, în care se poate observa cât de înşelător şi de subtil poate să fie Satan: ,,Când s-a apropiat vremea în care avea să fie luat în cer, Isus Şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim. A trimis înainte nişte soli, care s-au dus şi au intrat într-un sat al samaritenilor, ca să-I pregătească un loc de găzduit. Dar ei nu L-au primit, pentru că Isus Se îndrepta să meargă spre Ierusalim. Ucenicii Săi, Iacov şi Ioan, când au văzut lucrul acesta, au zis: «Doamne, vrei să poruncim să se pogoare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut Ilie?» Isus S-a întors spre ei, i-a certat şi le-a zis: «Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi!»” Domnul le-a explicat ucenicilor gândirea divină salvatoare, în contrast cu scopurile

demonice distructive: ,,Căci Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască” (Luca 9:56). În final problema s-a rezolvat uşor prin plecarea în alt sat unde li s-a oferit găzduire. 3. Petru – cenzura lucrătorilor Satanei Incidentul apostolului Petru, care a avut discernământ spiritual, identificând cu claritate intenţia duhului care era peste Simon, evidenţiază importanţa darului deosebirii duhurilor în lucrarea misionară şi incadrarea slujitorilor în adunare: ,,Tu n-ai nici parte, nici sorţ în toată treaba aceasta, căci inima ta nu este curată înaintea lui Dumnezeu. Pocăieşte-te dar de această răutate a ta, şi roagă-te Domnului să ţi se ierte gândul acesta al inimii tale, dacă este cu putinţă; căci văd că eşti plin de fiere amară şi în lanţurile fărădelegii” (Fapte 8:21-23). 4. Pavel – capacitatea de îndepărtare a obstacolelor demonice Pavel este prezentat în Fapte 13, într-o imagine de conflict spiritual în prima călătorie misionară, când a întâlnit un vrăjitor, care se împotrivea înaintării Evangheliei: ,,Atunci Saul, care se mai numeşte şi Pavel, fiind plin de Duhul Sfânt, s-a uitat ţintă la el şi a zis: «Om plin de toată viclenia şi de toată răutatea, fiul dracului, vrăjmaş al oricărei neprihăniri, nu mai încetezi tu să strâmbi căile drepte ale Domnului? Acum, iată că mâna Domnului este împotriva ta: vei fi orb şi nu vei vedea soarele până la o vreme»” (Fapte 13:9-11). El a identificat puterea diavolului care voia să înşele şi a eliminat-o cu autoritate. Apostolul Pavel a întâmpinat un caz deosebit în Filipi, când un duh rău a încercat o imixtiune prin asociere paşnică în lucrarea sfântă aflăm: ,,Roaba aceasta s-a luat după Pavel şi după noi şi striga: «Oamenii aceştia sunt robii Dumnezeului Celui Preaînalt şi ei vă vestesc calea mântuirii». Aşa a făcut ea timp de mai multe zile. Pavel, necăjit, s-a întors şi a zis duhului: «În Numele lui Isus Hristos îţi poruncesc să ieşi din ea». Şi a ieşit chiar în ceasul acela” (Fapte 16:17- 18).. Slăvit să fie Domnul pentru asemenea lucrări! În aceste condiţii, este de înţeles de ce în discuţia dintre un duh rău şi fiii lui Sceva, demonul a afirmat: „Pe Isus Îl cunosc şi pe Pavel îl ştiu; dar voi, cine sunteţi?” (Fapte 19:15-16). Duhurile nu cedează decât în faţa unei autorităţi superioare, prin care sunt identificate şi eliminate. Domnul să ridice oameni cu autoritate şi tuturor să ne dea discernământ să ştim ce vine de la Dumnezeu şi ce este o înşelare demonică. Iată de ce avem nevoie de oameni „autorizaţi” în foruri de conducere şi pentru a fi recrutaţi şi trimişi în lucrare, dar şi pentru consiliere spirituală şi rugăciuni de eliberare. XIV. DARUL LIMBILOR A. Prezentare Glossa - limbă, limbaj; vorbirea într-o limbă neînvăţată în mod intelectual; comunicarea unui mesaj divin către Dumnezeu sau popor (1 Corinteni 12:10). Vorbirea în limbi este un fenomen supranatural cu utilitate în vederea zidirii credincioşilor, de aceea suntem îndemnaţi să-l folosim într-un mod înţelept. Prima manifestare a vorbirii în limbi apare în Fapte 2:8 de ziua Cincizecimii, unde se vede clar utilitatea ei. Aici oamenii întrebau: ,,Cum dar îi auzim vorbind fiecăruia din noi în limba noastră, în care ne-am născut?” În Fapte 10:44-46, observăm şi la neamuri acest fenomen binecuvântat. ,,Pe când rostea Petru cuvintele acestea, S-a pogorât Duhul Sfânt peste toţi cei ce ascultau Cuvântul. Toţi credincioşii tăiaţi împrejur, care veniseră cu Petru, au rămas uimiţi când au văzut că darul Duhului Sfânt s-a vărsat şi peste neamuri. Căci îi auzeau vorbind în limbi şi mărind pe Dumnezeu...”. Dacă apostolul şi oamenii ce l-au însoţit şi-au dat seama că oamenii din casa lui Corneliu măresc pe Dumnezeu, posibil să fi fost acolo o tălmăcire, sau o vorbire într-o limbă cunoscută, ca la Ierusalim. Pe lângă cazurile prezentate în cartea Fapte, avem explicaţii referitoare la darul limbilor în 1 Corinteni 14: ,,În adevăr, cine vorbeşte în altă limbă, nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu; căci nimeni nu-l înţelege, şi, cu duhul, el spune taine” (1 Corinteni 14:2). Corelat cu cazurile din Fapte 2

şi 10, unde este scris că ei vorbeau lucrurile minunate ale lui Dumnezeu şi-L măreau, rezultă că fără interpretare, nimeni nu-l înţelege pe cel ce vorbeşte în limbi, cu excepţia situaţiilor în care există între cei prezenţi oameni care cunosc pe cale naturală limba respectivă. Acele cuvinte sunt numite taine sau lucruri minunate, în sensul că nu sunt cuvinte obişnuite şi cu atât mai puţin fără sens. Apostolul Pavel aduce un argument din Scripturi privitor la fenomenul vorbirii în alte limbi, ca semn: ,,În Lege este scris: «Voi vorbi norodului acestuia prin altă limbă şi prin buze străine; şi nici aşa nu Mă vor asculta, zice Domnul». Prin urmare, limbile sunt un semn nu pentru cei credincioşi, ci pentru cei necredincioşi. Prorocia, dimpotrivă, este un semn nu pentru cei necredincioşi, ci pentru cei credincioşi” (1 Corinteni 14:21-22.). Aparent, contextul pare controversat prin semnele diferite în care se constituie vorbirea în limbi şi prorocia, dar, folosindu-ne de referinţa din Isaia înţelegem că vorbirea în limbi este un semn negativ – de condamnare pentru cei necredincioşi din poporul lui Dumnezeu, iar prorocia este un semn pozitiv pentru cei din afara poporului lui Dumnezeu, care intră în contact cu darurile Duhului. O altă sesizare în raport cu relaţia dintre cele două daruri apare în versetele 39 şi 40: ,,Astfel, deci, fraţilor, râvniţi după prorocire, fără să împiedicaţi vorbirea în alte limbi. Dar toate să se facă în chip cuviincios şi cu rânduială ”. Deci vorbirea în limbi are utilitatea ei şi nu poate fi suspendată de prorocie cu valoarea ei mai mare în adunare, cu condiţia respectării fiecărei lucrări într-o organigramă bazată pe înţelepciune şi dragoste, aflată sub călăuzirea Duhului Sfânt. Problemele de ordin practic apar şi datorită posibilităţii de uz frecvent şi de falsificare a acestui dar, de aceea el operează într-un mod desăvârşit numai cu darul interpretării limbilor. Apostolul recomandă limitarea vorbirii în limbi în adunare, la o întrebuinţare particulară – aici fiind util, în absenţa darului pereche - tălmăcirea limbilor: „Cine vorbeşte în altă limbă, se zideşte pe sine însuşi… (El laudă pe Dumnezeu şi în duhul lui el se întăreşte) Aş dori ca toţi să vorbiţi în alte limbi, dar mai ales să prorociţi. Cine proroceşte, este mai mare decât cine vorbeşte în alte limbi; afară numai dacă tălmăceşte aceste limbi, pentru ca să capete Biserica zidire sufletească” (1 Corinteni 14:4-5). Dacă o persoană vorbeşte în adunare în alte limbi, care nu sunt traduse, este pentru ceilalţi ca şi un predicator care vorbeşte într-o limbă fără traducător. Dacă este interpretată, dintr-odată capătă valoare şi ceilalţi sunt încurajaţi sau sfătuiţi: ,,În adevăr, fraţilor, de ce folos v-aş fi eu, dacă aş veni la voi vorbind în alte limbi şi dacă cuvântul meu nu v-ar aduce nici descoperire, nici cunoştinţă, nici prorocie, nici învăţătură?” (vers. 6). Fenomenul este explicat şi prin alte domenii de activitate: ,,Chiar şi lucrurile neînsufleţite, care dau un sunet, fie un fluier sau o alăută: dacă nu dau sunete desluşite, cine va cunoaşte ce se cântă cu fluierul sau cu alăuta? Şi dacă trâmbiţa dă un sunet încurcat, cine se va pregăti de luptă? Tot aşa şi voi, dacă nu rostiţi cu limba o vorbă înţeleasă, cum se va pricepe ce spuneţi? Atunci parcă aţi vorbi în vânt. Sunt multe feluri de limbi în lume, totuşi niciuna din ele nu este fără sunete înţelese. Dar dacă nu cunosc înţelesul sunetului, voi fi un străin pentru cel ce vorbeşte, şi cel ce vorbeşte, va fi un străin pentru mine” (vers. 7-11). Şi acest dar trebuie să se înscrie în regula generală a funcţiei darurilor: mântuirea oamenilor, în diferite etape de dezvoltare spirituală şi proslăvirea lui Dumnezeu: ,,Altminteri, dacă aduci mulţumiri cu duhul, cum va răspunde «Amin» la mulţumirile, pe care le aduci tu, cel lipsit de daruri, când el nu ştie ce spui? Negreşit, tu mulţumeşti lui Dumnezeu foarte frumos, dar celălalt nu rămâne zidit sufleteşte” (vers. 16-17). Vorbirea în limbi poate fi practicată la rugăciunea individuală sau publică, în funcţie de utilitatea ei, după cum se dă exemplu pe sine apostolul Pavel: ,,Mulţumesc lui Dumnezeu că eu vorbesc în alte limbi mai mult decât voi toţi. Dar în Biserică, voiesc mai bine să spun cinci cuvinte înţelese, ca să învăţ şi pe alţii, decât să spun zece mii de cuvinte în altă limbă” (vers. 18-19). Cred că în rugăciunile lui particulare, menţionate frecvent în epistole, folosea foarte mult aceste mijlociri şi laude pentru Dumnezeu. El este explicit şi categoric, atunci când scrie: ,,Fraţilor, nu fiţi copii la minte; ci, la răutate, fiţi prunci; iar la minte, fiţi oameni mari” (vers. 20); ,,Dacă sunt unii, care vorbesc în altă limbă, să vorbească numai câte doi sau cel mult trei, fiecare la rând: şi unul să tălmăcească. Dacă nu este cine să tălmăcească, să tacă în Biserică şi să-şi vorbească numai lui însuşi şi lui Dumnezeu” (vers. 27-28). În concluzie, apostolul n-a avut o pledoarie împotriva vorbirii în alte limbi, ci a explicat cum trebuie folosit cu randament timpul în părtăşiile frăţeşti.

B. Exemple 1. Cei 120 din Ziua Cincizecimii – coborârea Duhului Sfânt „În ziua Cincizecimii, (ucenicii şi cei apropiaţi, care aşteptau împlinirea promisiunii Domnului Isus Hristos) erau toţi împreună în acelaşi loc. Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei şi s-au aşezat câte una pe fiecare din ei. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească” (Fapte 2:1-4), „lucrurile minunate ale lui Dumnezeu” (vers. 11). Putem aprecia că vorbirea în alte limbi este un dar ce se primeşte adesea în primele momente ale prezenţei Duhului lui Dumnezeu. Explicaţiile acestui fenomen au fost prezentate la capitolul referitor la botezul cu Duhul Sfânt, dar cu siguranţă utilitatea sa reclamă prezenţa lui şi pe parcursul vieţii de umblare şi călăuzire sub cârmuirea Duhului. 2. Casa şi prietenii lui Corneliu – reeditarea cazului din Ierusalim - Cincizecime Lucrarea Duhului a fost foarte evidentă în cazul trecerii Evangheliei la alte popoare, în afara naţiunii Israel. Trimiterea şi chemarea lui Petru în casa lui Corneliu, au fost determinate de vedenii, iar dovada de necontestat a oferirii Duhului lui Dumnezeu, peste cei ce au fost regeneraţi prin Cuvânt, s-a realizat şi prin vorbirea în alte limbi, ceea ce l-a determinat pe Petru să observe asemănarea cu ceea ce s-a întâmplat la Ierusalim de Cincizecime: „Pe când rostea Petru cuvintele acestea, S-a pogorât Duhul Sfânt peste toţi cei ce ascultau Cuvântul. Toţi credincioşii tăiaţi împrejur, care veniseră cu Petru, au rămas uimiţi când au văzut că darul Duhului Sfânt s-a vărsat şi peste neamuri. Căci îi auzeau vorbind în limbi şi mărind pe Dumnezeu” (Fapte 10:44-46). 3. Ucenicii din Efes – o nouă experienţă spirituală Apostolul Pavel aduce la cunoştinţa ucenicilor lui Ioan lucrarea Duhului Sfânt, despre care mentorul lor vorbise, iar ei au acceptat-o imediat. Drept urmare „minunea” s-a produs ca în celelalte cazuri. Vorbirea în alte limbi este asociată frecvent cu prorocia, pentru că ambele pot apărea, atunci când omul se umple de Duhul lui Dumnezeu: ,,Când au auzit ei aceste vorbe, au fost botezaţi în Numele Domnului Isus. Când şi-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt S-a pogorât peste ei şi vorbeau în alte limbi, şi proroceau” (Fapte 19:5-6). În vremea noastră, în contextul atitudinilor extreme, fie de respingere, fie de factură charismatică necontrolată, cei ce au primit acest dar pot să-l folosească în rugăciune individuală din „odăiţă”, în cea colectivă, cu caracter personalizat sau în plenul adunării cu tălmăcire. Toate au un efect benefic în creşterea spirituală şi în mod deosebit în mijlocirile şi descoperirile tainice. XV. DARUL INTERPRETĂRII LIMBILOR A. Prezentare Termenul original este hermenia – interpretare prin cunoaşterea supranaturală a mesajului (cuvântului) celui ce vorbeşte în limbi (1 Corinteni 12:10). Tălmăcirea dă valoare profetică, vorbirii în alte limbi. Ea este un dar complementar. Ca şi alte daruri care se asociază, aceste două sunt absolut complementare, iar părtăşia şi lucrarea sfântă le poate încadra armonios pe toate: ,,Ce este de făcut atunci, fraţilor? Când vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o cântare, altul o învăţătură, altul o descoperire, altul o vorbă în altă limbă, altul o tălmăcire, toate să se facă spre zidirea sufletească” (1 Corinteni 14:26). O slujbă binecuvântată, o biserică bogată cu adevărat, nu ca cea din Laodicea, va avea şi acest dar necesar edificării spirituale a membrilor ei, cu condiţia administrării lui în acord cu alte lucrări şi într-o relaţionare înţeleaptă în comunitatea frăţească: ,,Dacă sunt unii, care vorbesc în altă limbă, să

vorbească numai câte doi sau cel mult trei, fiecare la rând: şi unul să tălmăcească” (1 Corinteni 14:27) Interpretarea limbilor este un dar ce trebuie cerut. Iată ce scrie în 1 Corinteni 14:12-13 - ,,Tot aşa şi voi, fiindcă râvniţi după daruri duhovniceşti, să căutaţi să le aveţi din belşug, în vederea zidirii sufleteşti a Bisericii. De aceea, cine vorbeşte în altă limbă, să se roage să aibă şi darul s-o tălmăcească”. Există două posibilităţi: ca să tălmăcească cel care vorbeşte în altă limbă sau un altul. ,,Fiindcă, dacă mă rog în altă limbă, duhul meu se roagă, dar mintea mea este fără rod. Ce este de făcut atunci? Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea” (vers. 14-15). Altfel nu există o utilitate pentru toată adunarea. Menţionarea folosirii darului şi imposibilitatea utilităţii singulare a vorbirii în limbi certifică exemple necunoscute (1 Corinteni 12:10, 13). Nu ne rămâne altceva de făcut decât să trecem la aplicare, să cerem Domnului să dea şi acest dar pentru ca să fim zidiţi sufleteşte. Să dea Dumnezeu să deosebim pe cine vorbeşte şi tălmăceşte prin Duhul de cel care nu vorbeşte şi tălmăceşte prin Duhul. Oamenii care au darul tălmăcirii sunt necesari la timpul de rugăciune şi la grupuri de misiune. CONCLUZII. ÎNCHEIERE Toata lucrarea (opera), divină se realizează prin Duhul. Domnul Isus Hristos a citat din Scripturile sfinte, care au fost „redactate” pentru dezvăluirea planului etern, ceea ce-I revenea Lui, ca autor principal în această măreaţă lucrare: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi şi să vestesc anul de îndurare al Domnului” (Luca 4:18-19). Ucenicii – urmaşii Domnului, trebuiau să aştepte trimiterea „făgăduinţei” pentru intrarea în lucrare, potrivit cu etapa aferentă generaţiei lor, pentru efectuarea lucrării prin Duhul, care coordonează lucrarea în Biserica Domnului Hristos, pe cele două componente prezente încă din perioada patriarhilor şi a poporului eliberat din Egipt: Cuvântul şi fenomenele supranaturale aferente: „Căci, dacă Cuvântul vestit prin îngeri s-a dovedit nezguduit, şi dacă orice abatere şi orice neascultare şi-a primit o dreaptă răsplătire, cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare, care, după ce a fost vestită întâi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o, în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite minuni şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după voia Sa!” (Evrei 2:2- 4). Potrivit chemării şi slujirii prin darurile Duhului, vor urma răsplătirile în Împătăţia eternă, când se vor auzi cuvintele: „Bine, rob bun; fiindcă ai fost credincios...” (Luca 19:17). „Lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă: ziua Domnului o va face cunoscută, căci se va descoperi în foc. Şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia” (1 Corinteni 3:13). Aşadar, să slujim Domnului, în slujba Duhului, care este mai cu slavă decât cea a „slovei”, cu toată dăruirea şi bucuria, dar plini de o teamă sfântă, după îndemnul apostolului, care după ce prezintă doctrina mântuirii, face o provocare generală la slujire, către credincioşii din Roma: „Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită. Prin harul, care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi, să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine; ci să aibă simţiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credinţă pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia. Căci, dupăcum într-un trup avem mai multe mădulare, şi mădularele n-au toate aceeaşi slujbă, tot aşa, şi noi, care suntem mulţi, alcătuim un singur trup în Hristos; dar, fiecare în parte, suntem mădulare unii altora. Deoarece avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat...” (Romani 12:1-6). Dar cel mai important fenomen realizat de Duhul, potrivit proiectului din eternitate, motiv pentru care şi Domnul nostru Isus Hristos şi-a dat viaţa pentru noi, va fi accederea noastră la slavă – la viaţa veşnică în prezenţa lui Dumnezeu. Pentru aceasta suntem formaţi prin „legea Duhului de

viaţă în Hristos Isus” (Romani 8:2), după ce am fost scoşi de sub condamnare. Duhul lui Dumnezeu ne preia de la prima fază a convertirii până la înviere. Statutul şi realitatea noastră spirituală sunt minunate, de aceea, în condiţiile date, nu se mai pune problema ascultării legaliste, ci a împlinirii voii lui Dumnezeu, care a devenit: „bună, plăcută şi desăvârşită”, fapt care nu suspendă ispitele impulsurilor firii, dar oferă condiţii de control şi siguranţă: „Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte într-adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui. Şi dacă Hristos este în voi, trupul vostru, da, este supus morţii, din pricina păcatului; dar duhul vostru este viu, din pricina neprihănirii. Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi, va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi. Aşa dar, fraţilor, noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti, ca să trăim după îndemnurile ei” (Romani 8:9-12). În aceste condiţii, se aşteaptă „cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu”. Având „cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru.Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi” (Romani 8:23-24). În aşteptare, beneficiem de asistenţa totală a duhului, care „mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu” şi astfel „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său” (Romani 8:26-28). Domnul să-Şi lase Duhul Său peste toţi şi să lucreze în toţi, iar noi să fim sensibili la vocea Lui călăuzitoare până la îndeplinirea finală a planului divin de răscumpărare a creaţiei! AMIN!