Toate câte le învăţăm despre cultura Împărăţiei lui Dumnezeu în locurile arătate mai sus trebuie apoi duse în compania noastră, la locul nostru de muncă, în şcoala în care suntem elevi sau profesori. În următorul stadiu, trebuie să ţintim să ducem cultura Împărăţiei lui Dumnezeu în oraşul nostru, apoi în ţara noastră şi apoi, în epoca aceasta a globalizării, în lumea întreagă. Abia când înţelegem toate acestea, devenim agenţii Împărăţiei lui Dumnezeu, prin care Dumnezeu intenţionează să-şi stabilească Împărăţia în toate naţiunile pământului. Aşadar, unităţile în care trebuie să implementăm Împărăţia lui Dumnezeu şi să creăm cultura împărăţiei lui Dumnezeu sunt: eu-individul, familia mea, grupul mic de părtăşie, biserica locală, compania sau afacerea noastră, serviciul nostru (fabrica, biroul, şcoala, etc.), oraşul nostru, ţara noastră, planeta noastră. Să le discutăm ceva mai pe larg pe fiecare. Individul. Lucrul cel mai important pentru mine este că am ieşit de sub cel rău, am fost născut din Dumnezeu şi am intrat în unire şi părtăşie (comuniune şi comunicare) Cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt. Nimic în lume nu este mai de preţ ca relaţia aceasta. Primul lucru care mi se cere ca să o păstrez şi să mă adâncesc în ea, este să-mi fac timp pentru Dumnezeu, prin citirea Cuvântului, meditaţie, dialog cu Dumnezeu. În al doilea rând, mi se cere să umblu în lumină. Orice păcat (ascultare de cel rău) este o trădare a Majestăţii şi a Preaiubitului meu şi în acelaşi timp este o infectare a fiinţei mele cu otrava celui rău. Din partea mea este un act de lipsă de înţelepciune; este o nebunie! De aceea, înainte de toate trebuie să am în mine trăsăturile pe care le-am descoperit în Sfânta Treime: bunătatea care este atentă la cei din jurul meu, adevărul (credincioşia faţă de cuvântul dat), dragostea care se dăruie şi smerenia care mă face să caut foloasele celor din jurul meu (altruism). 49
Să le accentuăm: „Fie-vă groază de răutate şi lipiţi-vă tare de bunătate (Romani 12:9). „Nu te lăsa biruit de răutate, ci biruieşte răutatea prin bunătate” (Romani 12:21). „Cei nedrepţi nu au drept de cetăţenie în Împărăţia lui Dumnezeu” (1 Cor. 6:9). „Ferice de cei flămânzi şi însetaţi (adică, pasionaţi, înflăcăraţi) pentru dreptate, cinste, corectitudine” (Matei 5:6). „Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului: Oricine nu trăieşte în dreptate nu este de la Dumnezeu” (1 Ioan 3:10). „Preaiubiţilor, dacă astfel ne iubeşte Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii. Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu; dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi dragostea Lui a ajuns desăvârşită în noi” (1 Ioan 4:11-12). Mai specific. În lumea aceasta a răutăţii, noi alegem să iubim şi să dăruim bunătate. Şi mai ales, în lumea aceasta a corupţiei, noi alegem să nu mai minţim, să nu mai furăm, să nu mai nedreptăţim pe alţii, ci să fim oamenii adevărului, corectitudinii, integrităţii. Cultura Împărăţiei pentru noi ca indivizi înseamnă bunătate, adevăr (corectitudine), dragoste, smerenie şi altruism. Familia noastră. Familia umană trebuie să fie o oglindire a Familiei Sfintei Treimi. Aceasta înseamnă că ţintim să avem între noi relaţii trinitariene. Pentru aceasta, învăţăm să acordăm tuturor membrilor familiei noastre valoarea pe care le-o acordă Dumnezeu. Pentru El, fiecare are atâta valoare încât a considerat că merită să-l dea pe Fiul lui pentru ei. Pentru că au valoare imensă în ochii lui Dumnezeu, decidem să-i cinstim pe toţi aşa cum îi cinsteşte Dumnezeu. Vom vorbi cu fiecare numai cuvinte care înalţă, care produc bucurie, care exprimă dragoste şi apreciere. Ca soţi, ne vom cinsti soţiile, le vom acorda tot timpul atenţia necesară şi vom fi sensibili la simţămintele lor, la aspiraţiile lor. Ca soţii, ne vom cinsti şi onora soţii şi le vom acorda respectul cuvenit capului familiei. Ca părinţi, ne vom face timp pentru copiii noştri, le vom da 50
totdeauna dragostea noastră, bunătatea noastră, aprecierea noastră, pentru ca ei să poată creşte în atmosfera pe care am învăţat-o din Familia divină. Ca răspuns la dăruirea noastră de noi înşine copiilor noştri, aceştia îşi vor cinsti părinţii ascultându-i şi arătându-le respectul lor. Vom aduce pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt să fie participanţi la viaţa noastră în familie. În felul acesta, vom aduce Împărăţia lui Dumnezeu în casa noastră, ca să se facă aici voia lui Dumnezeu cum se face în ceruri. Grupul de părtăşie. Fiecare dintre noi ar trebui să facem parte dintr-un grup mic (circa şase-zece persoane) în care să studiem Cuvântul lui Dumnezeu împreună, să ne împărtăşim problemele, să ne rugăm unii pentru alţii şi să gândim împreună proiecte pentru extinderea Împărăţiei lui Dumnezeu. Un grup este cu atât mai bun cu cât membrii grupului sunt mai încrezători unii în alţii, în aşa măsură încât fiecare să-şi poată mărturisi falimentele, greşelile, ispitele şi să poată cere ajutorul celorlalţi pentru a birui în luptele acestea. Fiecare copil al lui Dumnezeu trebuie să aibă pe cineva faţă de care să dea socoteală de tot ce face. Un grup bun poate fi locul unde se creează această responsabilitate în faţa altor persoane. Importanţa şi modul de funcţionare a unui asemenea grup trebuie tratate în altă parte. Biserica locală. În concepţia Domnului Isus, Biserica este înainte de toate un grup de părtăşie mai larg, în care ne adunăm să ne închinăm lui Dumnezeu, să ne hrănim sufleteşte şi să ne zidim unii pe alţii. Aici, mai mult decât oriunde altundeva, trebuie să urmărim crearea culturii Împărăţiei lui Dumnezeu. Pentru aceasta, să ne uităm mai întâi la poruncile date Bisericii sau la aspectul comunitar al vieţii spirituale. De pe la anul 1600 încoace a început procesul individualizării vieţii spirituale. Au început să apară cărţi 51
despre ceea ce trăieşte creştinul în lăuntrul lui pe parcursul vieţii creştine. În bisericile de stat (catolicism, luteranism, calvinism, anglicanism) se punea accentul pe corectitudinea doctrinei şi pe executarea slujbei (liturghiei) exact după regulile prescrise. Aici individul era înregimentat prin întreaga concepţie despre creştinism ca fiind un aspect al vieţii naţionale. În bisericile separate de stat, fiindcă erau persecutate sau, cel puţin, limitate în drepturi, bisericile nu puteau exercita o viaţă comunitară deplină. De aici tendinţa indivizilor de a face ce pot ei, şi de a se mulţumi cu puţinul pe care i-l putea oferi mica biserică locală. Procesul de „privatizare a evlaviei”, de transformare a religiei într-o problemă strict a individului, s-a dus la limitele extreme în Statele Unite, unde Guvernului i se interzice să se amestece în problema religiei. Astfel, prin definiţie, viaţa spirituală este o problemă a individului. Tendinţa acestui individualism creşte tot mai mult şi la noi. Unul dintre modurile în care se manifestă este prin a spune că poţi fi creştin şi fără să fii membru într-o biserică. Altul este să nu permiţi bisericii să se amestece în viaţa ta personală. Domnul Isus a fost cel care a conceput şi a creat Biserica. El ne-a dat învăţăturile despre trăire în comunitatea Bisericii Sale. El a formulat dreptul Bisericii de a-i judeca pe membrii ei şi de a-i „lega” sau de a-i „dezlega”. Apostolul Pavel a dezvoltat învăţătura Domnului nostru formulând învăţătura despre Biserică arătând că ea este Trupul lui Cristos, iar membrii ei sunt mădulare ale trupului care, cu darurile lor specifice, participă la creşterea întregului. Tot el ne-a învăţat că scopul lucrării slujitorilor Bisericii este desăvârşirea membrilor ei până ajung toţi la asemănare cu Cristos. Viaţa aceasta în comunitatea Bisericii poate fi înţeleasă cel mai bine când studiem poruncile date de Domnul Isus şi de 52
apostoli pe tiparul a ceea ce trebuie să ne facem „unii altora” şi „unii pe alţii”. Datoria noastră este să creăm structuri în cadrul cărora să poată fi exercitate şi împlinite aceste funcţii de zidire reciprocă, exprimate prin aceste porunci. Iată care sunt ele: Porunci pozitive (ce ne să facem unii altora): 1. Iubiţi-vă unii pe alţii, cum v-am iubit Eu pe voi (Ioan 13:34) 2. Fiţi buni unii cu alţii (Efeseni 4:32) 3. Îngăduiţi-vă unul pe altul (Col.3:13; Efes.4:2) 4. Iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi pe voi Cristos (Efes.4:32; Col. 3:13) 5. Primiţi-vă (acceptaţi-vă) unii pe alţii, cum v-a primit (acceptat) Cristos pe voi (Romani 15:7) 6. Supuneţi-vă unii altora (Efes. 5:21) 7. Slujiţi-vă unii altora în dragoste ( (Galateni 5:13) 8. Suntem mădulare unii altora (Rom. 12:5; Efes. 4:25) 9. Mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele (1 Cor. 12:25) 10. În smerenie, fiecare să privească pe altul mai pe sus decât el însuşi (Filp.2:3) 11. În cinste, fiecare să dea întâietate altuia (Rom. 12:10) 12. Să veghem unii asupra altora şi să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune (Evrei 10:24) 13. Îndemnaţi-vă unii pe alţii (Evrei 3:13) 14. Învăţaţi-vă unii pe alţii (Col.3:16; Rom.15:14) 15. Sfătuiţi-vă unii pe alţii (Col.3:16; Rom. 15:14) 16. Mângăiaţi-vă (încurajaţi-vă) unii pe alţii (1 tes.4:18) 17. Mângăiaţi-vă şi întăriţi-vă unii pe alţii (1 Tes. 5:11) 18. Mărturisiti-vă unii altora păcatele (Iacov 5:16) 19. Rugaţi-vă unii pentru alţii (Iacov 5:16) 20. Purtaţi-vă unii altora sarcinile (Gal.6:2) 53
21. Trăiţi în pace (în armonie) unii cu alţii (Rom.12:16) 22. Să aveţi aceleaşi simţăminte (unitate) unii faţă de alţii (Rom.12:16) 23. Vorbiţi unii cu alţii din Cuvântul lui Dumnezeu (Efes. 5:19) 24. Căutaţi să vă faceţi plăcere, în ce este bine, ca să vă zidiţi unii pe alţii (Rom.15:2) 25. Să creşteţi în dragoste unii faţă de alţii (1 Tes. 3:12) Porunci negative (ce să nu ne facem unii altora): 1. Să nu vă înşelaţi unul pe altul (Levitic 25:14) 2. Să nu vă minţiţi unii pe alţii (Col.3:9) 3. Să nu vă urâţi unii pe alţii (Tit 3:3) 4. Să nu ne invidiem unul pe altul (Gal. 5:26) 5. Să nu ne întărâtăm unul pe altul (Gal. 5:26) 6. Să nu vă vorbiţi de rău unii pe alţii (Iacov 4:11) 7. Să nu ne mai judecăm unii pe alţii (Rom.14:13) 8. Să nu vă plângeţi unii împotriva altora (1 Cor.4:6) 9. Nici unul să nu se fălească cu unul împotriva celuilalt (1 Cor.4:6) 10. Să nu mergeţi la judecată unul cu altul (1 Cor.6:6) 11. Să nu vă muşcaţi şi să nu vă mâncaţi unii pe alţii (Gal.5:15) 12. Să nu vă nimiciţi unii pe alţii (Gal.5:15) Întrebare cheie pentru pastori: Când, unde şi cum se împlinesc aceste porunci în Biserica păstorită de tine? Dacă Biserica ta nu este organizată în aşa fel încât în ea să se poată exercita aceste porunci ale vieţii în Trupul lui Cristos, înseamnă că Biserica ta nu îşi îndeplineşte funcţia ei esenţială. Biserica trebuie să devină modelul de comunitate a Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. O comunitate care oglindeşte relaţiile din Sfânta Treime. O comunitate în care toţi 54
oamenii au valoare dumnezeiască, în care toţi se cinstesc unii pe alţii. O comunitate a onoarei, a preţuirii fiecărui individ. Aceasta este cultura Împărăţiei lui Dumnezeu! Noi trebuie să o creăm, să o realizăm realmente între noi toţi. Să o ilustrăm pentru ca lumea să poată vedea ce înseamnă societatea lui Dumnezeu, ce înseamnă Împărăţia lui Dumnezeu unde se face voia lui Dumnezeu pe pământ aşa cum se face în ceruri! Utopie? Imposibilitate? Dimpotrivă, din moment ce este proiectul lui Dumnezeu pentru societatea umană, când noi acceptăm să implementăm acest proiect, Dumnezeu vine cu toate forţele Lui dumnezeieşti şi face ca proiectul să se împlinească. Ceea ce ni se cere este să-l înţelegem, să-l credem şi să ne apucăm de lucru. Oraşul nostru. Pe măsură ce realizăm acest proiect divin în noi înşine, în familia noastră, în grupul nostru de părtăşie şi în Biserica noastră, începem să-l ducem în compania (firma) noastră, la locul nostru de muncă, în şcoala noastră, etc. Ducem acolo hotărârea noastră de a nu minţi, de a nu înşela, de a nu fura, cu un cuvânt hotărârea noastră de a fi cinstiţi, integri, adevăraţi şi drepţi. Ne ducem acolo plini de bunătate, de dragoste, de smerenie şi de altruism. Ne ducem acolo încărcaţi de prezenţa lui Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. În felul acesta devenim aluatul divin care începe să pătrundă şi să schimbe toată societatea. În felul acesta devenim sarea pământului şi lumina lumii. Atitudinea noastră faţă de cultura lumii. Cultura românească actuală prezintă răul ca fiind ceva natural. Este o cultură a relativităţii şi a permisivităţii. Nu este nevoie să o descriem noi, fiindcă am crescut şi trăim în ea. Ca evanghelici, ne-am retras pe cât posibil din această cultură. Din cauza aceasta am fost percepuţi ca anti-cultură, sau 55
pur şi simplu fără cultură. Între noi, ne-am creat o sub-cultură, o cultură de ghetou, de refugiu din societate. Manifestul acesta ne cheamă să devenim creatorii unei noi culturi, nu numai pentru noi, ci pentru întreaga societate. În loc să fim timizi, în loc să ne retragem şi să ne izolăm, căpătăm curajul şi demnitatea celor care aduc în neamul lor cultura nobleţei divine. Avem de adus o contribuţie hotărâtoare, care va aduce o nouă viaţă şi o nouă lumină în societatea noastră. Cea mai mare provocare Pentru a realiza acest proiect, ne mai trebuie încă un element, şi anume, o Evanghelie însoţită de putere, în care lucrările pe care le făcea Isus le facem şi noi. Un lucru fundamental care stă la baza acestui Manifest este că „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat să nimicească lucrările Diavolului” (1 Ioan 3:8). Reduse la esenţe, lucrările diavolului sunt trei: corupţia morală, stăpânirea demonică şi boala. Iată de ce, Fiul lui Dumnezeu făcea trei lucruri: 1. Predica Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu ca să desfiinţeze corupţia morală; 2. Elibera oamenii de duhuri rele; şi 3. Vindeca bolnavii. Când i-a trimis pe ucenicii săi în lume, le-a spus că îi trimite exact aşa cum L-a trimis pe El Tatăl Său, adică, cu aceeaşi putere şi autoritate şi ca să facă aceleaşi trei lucruri: să predice Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu, să elibereze oamenii de duhuri rele şi să vindece bolnavii. Domnul Isus a adus aici pe pământ Împărăţia lui Dumnezeu. Pentru a avea imaginea generală a ceea ce a făcut Fiul lui Dumnezeu, trebuie să adăugăm că El a introdus aici Noul Legământ al lui Dumnezeu cu oamenii care acceptă să vină în Împărăţia Lui. El a vorbit pe larg despre acest Noul 56
Legământ îndată după ce a celebrat cu ucenicii Cina, înainte de răstignire. Găsim discursul Lui pe această temă în Ioan 14-17. Vom scoate în evidenţă ideile de bază ale Noului Legământ, aşa cum le găsim în textul acesta. Prin Noul Legământ, Domnul Isus Se obligă să ne ducă în Împărăţia cerurilor, aşa cum prin Vechiul Legământ Dumnezeu Se obliga să-i ducă în ţara Canaan. Când Domnul Isus ne-a dat toată învăţătura Lui, Însuşi Dumnezeu Tatăl a vorbit prin El. El a făcut tot ce a făcut (minuni, vindecări, eliberări) fiindcă Dumnezeu le-a făcut prin El. Acum, este rândul nostru să fim una cu Dumnezeu, aşa cum a fost Domnul Isus, să vorbim cum a vorbit Domnul Isus și să facem tot ce a făcut Domnul Isus. De ce? Fiindcă în rugăciunea finală, în care Domnul Isus raportează Tatălui Său că Şi-a împlinit misiunea, El raportează şi lucrul acesta: „Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimis Eu pe ei în lume” (Ioan 17:18). Domnul Isus insistă că nu cere ca ei să fie scoşi din lume, ci doar „să-i păzeşti de cel rău” (17: 15). Rezultă de aici că, aşa cum Tatăl L-a trimis pe El să înceapă războiul cu cel rău, acum ei vor continua războiul. Este semnificativ faptul că atunci când li se arată după învierea din morţi, Domnul Isus le repetă trimiterea: „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.” Apoi adaugă două lucruri colosale: „După aceste vorbe, a suflat peste ei şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt! Celor ce le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi celor ce li le veţi ţinea, vor fi ţinute” (Ioan 20:21-22). Repet încă odată: Îl credem noi pe Fiul lui Dumnezeu? Credem noi că tot ce a spus El este adevărat? Literalmente şi totalmente adevărat? Discursul acesta începe tocmai cu invitaţia: „Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine!”. 57
Şi promisiunea cea mai mare este: „Cine crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu!” Lucrarea la care ne cheamă Domnul Isus, de a predica Împărăţia lui Dumnezeu, de a elibera oamenii de duhurile necurate şi de a vindeca bolnavii, nu sunt elemente lăturalnice, ci sunt însăşi esenţa planului lui Dumnezeu în lume şi sunt esenţa Noului Legământ pe care l-a încheiat Domnul Isus cu noi! O observaţie extrem de importantă Lucrările acestea nu sunt date de Domnul Isus numai unor oameni speciali, ci sunt date tuturor ucenicilor Lui! El le dă tuturor ceea ce Tatăl i-a dat Lui… El ne vrea pe toţi să fim parteneri cu El în lucrarea de cucerire a planetei pământ pentru Dumnezeu. El vrea ca noi toţi să aducem aici ceea ce este în cer! De pe tronul Lui, la dreapta Tatălui, El conduce operaţiunea aceasta. Dar, ca şi Tatăl Său, El se face dependent de noi: El realizează doar atât cât Îl credem noi şi cât îndrăznim noi să cucerim. Ca şi în Vechiul Legământ, Dumnezeu i-a adus până în Canaan. Apoi El le spune: „Orice loc pe care-l va călca talpa piciorului vostru, vi-l dau, cum am spus lui Moise” (Iosua 1: 3). Cât vom îndrăzni să păşim înainte, atât vom cuceri noi. Şi cât nu vom cuceri noi, Dumnezeu va ridica pe alţii să cucerească! Garanţia Lui este că „prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi” (Efeseni 3:20). Problema noastră este că nu îndrăznim să gândim larg şi să cerem tot ce ne-a promis El că ne va da! Domnul Isus S-a legat cu legământ să ne dea tot ce i-a dat Lui Tatăl Său. S-a obligat prin legământ! Trebuie doar să-L credem şi să îndrăznim să pornim la acţiune! Eliberarea oamenilor de duhuri rele şi vindecarea lor de boli fizice şi psihice nu este un subiect secundar în planul lui Dumnezeu, ci face parte integrantă din restaurarea omului după 58
chipul lui Dumnezeu; eliberările şi vindecările sunt parte integrantă din venirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ şi sunt parte integrantă din Noul Legământ pe care l-a încheiat Domnul Isus cu noi. Cu alte cuvinte, ele sunt parte din voia lui Dumnezeu ca să se facă şi pe pământ cum se face în ceruri. De ce nu vedem noi atunci mai multe asemenea lucrări minunate? Cauzele sunt multiple şi noi vom semnala aici doar câteva. În primul rând, acest lucru se datorează lipsei noastre de înţelegere (1) a caracterului lui Dumnezeu, (2) a planului lui Dumnezeu şi (3) a metodelor lui Dumnezeu. Dumnezeu este bun şi bogat în bunătate şi este întotdeauna bun şi bunătatea Lui nu se sfârşeşte niciodată. Dumnezeu nu vrea ca noi să fim bolnavi. Nu-i adevărat că Dumnezeu trimite unora dintre copiii Lui o boală prin care să le formeze caracterul. Este adevărat că El foloseşte chiar şi boala pentru a-şi duce la îndeplinire planurile Sale în noi, dar boala în sine este una dintre lucrările celui rău şi cel rău este cauza ultimă a tuturor bolilor. Păcatul omului îl împuterniceşte pe diavolul să-şi producă lucrările lui în omenire şi în natură. Dumnezeu, în bunătatea Lui, a rezolvat problema răului şi a bolilor pe crucea de la Calvar, unde El a purtat şi păcatele noastre şi bolile noastre. În crucea Domnului Isus se află suficientă iertare de păcate şi suficientă vindecare pentru toată omenirea. Dar Dumnezeu a hotărât ca planul Lui de restaurare a omenirii prin Cristos să se facă numai prin participarea ucenicilor lui Cristos la această lucrare. 1.Dumnezeu Îşi caută oameni care să-I audă chemarea, să-L creadă sută la sută şi să accepte să devină instrumentele Lui în această lume. Toată puterea nemărginită a lui Dumnezeu le stă la dispoziţie, atât pentru propria sfinţenie – fără de care nimic altceva nu se va întâmpla – cât şi pentru a manifesta bunătatea lui Dumnezeu prin convertiri, prin eliberări şi prin vindecări. În legământul Lui cu noi, Domnul Isus S-a angajat 59
solemn să ne dea tot ce I-a dat Lui Tatăl Său când L-a trimis în lume. 2.Domnul Isus a făcut trei lucrări: a predicat Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu, a eliberat oamenii de sub stăpânirea duhurilor rele şi a vindecat bolnavii. El i-a învăţat pe ucenicii Săi cum să fie oamenii care seamănă cu Tatăl lor şi apoi i-a trimis în lume să facă şi ei cele trei lucrări pe care le-a făcut El. „Isus Cristos este acelaşi, ieri, azi şi în veci” (Evrei 13:8). El nu-şi schimbă nici caracterul, nici planul, nici metodele. Şi El nu se va lăsa până nu va aduce voia lui Dumnezeu precum în cer aşa şi pe pământ. El este Supranaturalul care a intrat în natural. Pentru cei care s-au făcut una cu El, supranaturalul devine natural. Înainte de a locui cu El în Împărăţia cerurilor, ei aduc cerurile pe pământ prin unirea lor cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, Împărăţia cerurilor va coborî pe pământ. Piedici în calea vindecărilor şi a eliberărilor Cea mai mare piedică este mentalitatea secularizată. Astăzi au loc treziri spirituale extraordinare în ţări ca Argentina, Brazilia, Mexic, Mozambic şi China. Toate sunt însoţite de eliberări şi de vindecări care sunt dincolo de puterea minţii noastre secularizate de a le crede. De exemplu, sunt documentate sute de cazuri de vindecare de orbi din naştere şi circa şapte sute de învieri din morţi? Dar câţi dintre noi le pot crede? O constatare elementară este aceasta: Cu cât sunt oamenii mai needucaţi, cu atât ei pot crede mai puternic în minuni şi între ei se întâmplă minuni. Explicaţia nu stă în a spune că sunt primitivi şi atât. Explicaţia este în faptul că educaţia modernă este secularizată, adică de la primele clase primare le formează copiilor mentalitatea că lumea materială este cea reală şi că ea se conduce după legi de cauză-efect şi deci, minuni nu se mai întâmplă. O misionară în Mozambic (cu doctorat în teologie de la Londra, deci nu o „primitivă” 60
oarecare), prin care se fac multe minuni extraordinare, a spus recent în Statele Unite că minţile copiilor de aici sunt ”ruinate” chiar de către biserică! După ce am trăit o viaţă în Europa sau America de Nord, unde ne-am însuşit gândirea „modernă”, ne va fi foarte greu să venim la „metanoia”, la schimbarea gândirii în sensul de a ne armoniza gândirea cu gândirea Domnului Isus! Dar dacă o vom face, aceasta va fi revoluţia cea mai mare pe această planetă. Oare n-ar putea începe această revoluţie şi reformă religioasă în România? Eu Îl cred pe Domnul meu şi Îl ascult. Prin urmare, am făcut un legământ cu El că ori de câte ori voi predica Evanghelia, la sfârşit voi da ocazie celor care o doresc, să-mi pun mâinile peste ei şi să mă rog pentru vindecarea şi eliberarea lor. Problema nu este câtă putere există în mine pentru minuni, deşi Noul Testament îmi dă o mulţime de asigurări că Dumnezeu mi-a pus la dispoziţie această putere, ci este una de ascultare de Domnul meu. Chemarea mea este să ascult ce-mi porunceşte El şi eu cred că El Îşi va ţine cuvântul şi va însoţi predicarea Împărăţiei cu „semne şi minuni”. Dar mai există o dimensiune a lucrării lui Dumnezeu. Dacă o generaţie de tineri vor accepta să-şi schimbe gândirea după gândirea Domnului Isus şi vor începe şi ei să aştepte ca predicarea lor să fie însoţită de Dumnezeu de semne şi minuni, lucrul acesta va demonstra întregii Românii şi Europei întregi că Evanghelia Împărăţiei nu stă în vorbe, ci în putere şi în fapte, prin Duhul Sfânt! Atunci lumea va vedea slava lui Dumnezeu! Înainte de orice altceva suntem chemaţi să o rupem cu orice păcat cunoscut din viaţa noastră şi să dezvoltăm pasiunea de a fi oameni după chipul Domnului nostru. Numai într-un climat de sfinţenie se va putea declanşa minunea unei mari treziri spirituale în România. Iată de ce eu mă voi concentra în 61
continuare pe a aduce Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu, care este Evanghelia refacerii chipului lui Dumnezeu în om, Evanghelia sfinţeniei. Şi în domeniul acesta ne izbim de aceeaşi problemă: lipsa de credinţă a oamenilor „modernizaţi” care spun că nu este posibil să trăieşti aici, în cultura noastră coruptă, o viaţă de sfinţenie. Chemarea pe care ne-o face Cuvântul lui Dumnezeu este: „să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu” (2 Cor.7:1). Cu alte cuvinte: „să vă duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cu cutremur” (Filipeni 2:12). Iată chemarea Lui pentru noi în România: „Să fiţi fără pată şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu fără vină (ireproşabili), în mijlocul unui neam ticălos şi stricat (corupt), în care străluciţi ca nişte lumini în lume ţinând sus Cuvântul vieţii” (Filipeni 2:15-16). Dumnezeu ne pune la dispoziţie şi puterea necesară pentru a împlini această poruncă. Dar şi în acest domeniu este nevoie de învăţătură sistematică şi de acceptarea mesajului Domnului Isus că voia lui Dumnezeu este să se facă aici pe pământ aşa cum se face în ceruri. Prin venirea Fiului lui Dumnezeu la noi, Cerul invadează pământul; Supranaturalul invadează naturalul; Supranaturalul devine naturalul! Sfinţenia vieţii este parte integrantă şi esenţială a acestui Supranatural! Ne rugăm şi lucrăm ca această rugăciune să devină realitate în viaţa noastră şi prin noi în ţară şi în lume: „Vie Împărăţia Ta: Facă-se pe pământ voia ta aşa cum se face în ceruri!” 62
Search
