Maria_Ploae_print

De aici, din sânul familiei îmi luam energia. Am avut şi mare noroc cu mama Elena – Iaia, 51 cum a fost botezată de Ana mai târziu, care m-a ajutat să-mi cresc copiii. Iaia a fost foarte bună şi înţeleaptă şi cu mare dragoste pentru mine şi apoi pentru copiii noştri. Prin ei Iaia s-a împlinit, iar mie mi-a asigurat liniştea de acasă, dar şi de la filmări, căci ştiam că sunt pe mâini bune. Cu venirea fiecărui copil pe lume, ne rugam ca Iaia să mai trăiască măcar până ce respectivul copil începe şcoala, ca să-i putem agăţa cheia de gât. Mulţumim lui Dumnezeu că Iaia a trăit până la 92 de ani, când Oana Maria, cea mai mică dintre copii avea deja 16 ani. Când s-a dus dincolo am suferit cu toţii foarte mult. Părintele Ilie Georgescu, pe care îl avem şi acum duhovnic, mi-a spus atunci să mă liniştesc căci „Iubirea nu se termină aici”. Maternitatea şi grija pentru copii nu numai că nu m-au costat profesional, dar m-au şi ajutat. Cu fiecare naştere m-am simţit îmbogăţită nu numai pentru viaţă ci şi pentru scenă. Când fiul nostru Nicolae avea vreo şapte ani a fost distribuit de Viorel Sergovici în filmul Vox Maris. Personajul principal avea două vârste – copilul şi tânărul. Nicolae al meu juca copilul şi actorul Mihai Verbinski juca tânărul. Eu jucam un rol mai mic, eram mama. Lui Nicolae i se puneau lentile de con- tact ca să aibe ochi albaştri ca Verbinski. Când îi puneam lentilele încercam să-i dau mici sfaturi, cum să-şi spună replica şi cum să fie mai relaxat. Şi el îmi spunea: „Vezi tu de tine, că eu joc rolul principal!”. (Zâmbeşte)

Maria Ploae alături de fiul ei Nicolae -1983 52

53 Maria Ploae alături de fiicele ei Ana și Oana Maria - 1989

Tot la acest film el mi-a negociat un contract mai bun. Neacceptând pentru el decât o anumită sumă, mi-au mărit şi mie contractul ca să nu fiu mai prejos. Acum, Nicolae conduce studioul de dublaj pe care îl avem de mulţi ani şi are grijă de noi. Este tată, are doi copii şi îşi construieşte propria lui casă. Bucurii de acestea am avut cu fiecare dintre copii. Filmam cu regizorul Horia Popescu la vila Minovici, era un teleplay, jucam alături de Vladimir Găietan. Eram o familie, aveam copii şi Oana Maria era unul dintre ei. Avea vreo cinci anişori, era tare scumpă şi foarte vorbăreaţă. Horia era topit după ea. Cât au durat repetiţiile a fost adorabilă, era când pe sub masă, când pe fotolii, vorbea de una singură şi făcea fel de fel de năstruşnicii. Când s-a dat motor, era deja obosită, avea „bâzdâc” şi spre disperarea lui Horia n-a mai vrut să facă nimic. Acum Oana Maria este o actriţă adevărată şi face pe lângă actorie multe alte lucruri: regie de dublaj la desene animate, masaj medical şi spectacole coregrafice cu foc. 54 Ana, sora ei mai mare despre care am mai vorbit, este regizor de teatru şi am avut şansa şi feri- cirea să joc în două dintre spectacolele puse în scenă de ea la Teatrul Foarte Mic : „89, 89, fierbinte după 89” şi „Vitamine”. Recent, Ana a primit şapte nominalizări la „New York Innovative Theatre Awards” pentru piesa „Windows” montată la New York, iar acum este prezentă la Festivalul Inter- naţional de Teatru din Edinburgh cu ultimul ei spectacol, „Long Distance Affair.” Aţi jucat şi roluri de îndrăgostită, în filme, în teatru... Da, da.

55 În filmul „Un bulgăre de humă” 1989

Şi nu există tentaţia de a amesteca planurile, personajul cu persoana reală, să-ţi vezi partenerul într-o altă lumină şi să te îndrăgosteşti de el? Ba da, există, dar eu am fost „şmecheră”, cum ar spune băiatul meu, Nicolae. Am fost pasională în rol, dar când se terminau filmările sau spectacolul deveneam eu însămi şi alergam la copiii mei şi la bărbatul meu. Eu şi Niculae ne-am iubit şi ne iubim şi nu ne-am făcut figuri urâte. Mi-aduc aminte, eram prin clasa a zecea, stăteam în bancă şi mai erau două, trei ore până se terminau cursurile. Îmi era foame şi mă gândeam cu bucurie că în curând voi fugi acasă unde mă aştepta o mâncare bună şi liniştea familiei mele din Bucureşti. Îmi surâdea confortul acesta şi mă gândeam cu teamă dacă voi fi și eu în stare să asigur copiilor mei această linişte şi bunăstare. Mă simţeam slabă şi nepregătită să înfrunt viaţa şi atunci men- tal am făcut un fel de legământ cu Dumnezeu: „Doamne, am să mă străduiesc să nu greşesc, să fac ceea ce trebuie, Tu ajută-mă!” Aşa că ştiam de când eram elevă să-mi înfrânez sentimentele şi să fac ceea ce vreau. 56 Dar înainte de a-l cunoaşte pe domnul Mărgineanu? Nu m-am îndrăgostit cu adevărat de nimeni. Am avut mici experienţe sentimentale dar nimic important. Am vorbit despre dragoste. La polul opus este singurătatea. V-aţi simţit vreodată singură? Cred că de multe ori ne simţim singuri chiar şi cei care avem familii. Oricât de mult ne-am iubi soţul, copiii, sunt momente în care rămânem singuri. Cred că singurătatea este o trăsătură cu care ne naştem. Şi pe care putem s-o învingem, în general. Dar sunt foarte multe momente când suntem singuri şi când avem de luat hotărâri importante. Singurătatea depinde mult şi de firea fiecăruia. Dacă eşti un om sensibil, e mai pregnantă.

Simţindu-mă rănită uneori de copii sau de soţ, automat m-am simţit singură. Cred însă că 57 depinde de voinţa noastră, de înţelepciunea noastră, să nu facem să devină prea statornice astfel de momente. Deci nu trebuie să hrăneşti sentimentul ăsta. Nu, nu! Nu trebuie hrănit. Artiştii sunt mai fertili în perioadele lor de singurătate, decât în cele de dragoste... Da, ca poet de exemplu, poţi fi mai fertil în suferinţă decât în fericire, dar ca actor ai nevoie de stabilitate şi de bucurie, că altfel nu poţi să te concentrezi. Cel puţin eu aşa am fost. Nu puteam să mă concentrez dacă aveam o supărare cu Niculae mai ales. Eşti mai apt când lucrurile merg bine, când este armonie în familie, când e armonie între tine şi ceilalţi. Altfel, eşti într-o nelinişte, într-o tulburare care nu se poate să nu se vadă pe scenă sau în faţa camerei de filmat. În filmul „Promisiuni\" regizat de Elisabeta Bostan

În filmul „Faimosul Paparazzo” 58

59 Alături de Marcel Iureș, în filmul „Faimosul Paparazzo” de Nicolae Mărgineanu 1997

Alături de Ana Mărgineanu.

Sunteţi de acord că e o cruce căsnicia, aşa 61 cum este şi călugăria, şi că nu poţi s-o duci Imagini din spectacolul fără sacrificii şi fără anumite compromisuri? „Vitamine” regizat de Părintele Ioanichie Bălan spunea că şi căsnicia e Ana Mărgineanu la o cruce, cum este şi călugăria, şi amândouă sunt Teatrul Foarte Mic la fel de grele. Viaţa, în general, este o cruce. Tot 2006 ce facem este să purtăm o cruce. Important este cum o purtăm. De ce credeţi că simţim această greutate pe sufletul nostru? Uneori mă gândesc că parcă viaţa mea a fost prea frumoasă; că parcă Dumnezeu mi-a dat o cruce foarte uşoară. Şi ştiţi că se spune că încercările ne sunt date din dragoste, ca noi să ne transformăm, să înţelegem rostul nostru. Aşa încât uneori mă gândesc că poate a fost prea frumos, prea uşor pentru mine. Maica Domnului ne spune că aici este Valea Plângerii şi că această trimitere a noastră aici este o încercare, putem să ne transformăm în bine sau în rău, depinde de noi ce alegem, dar chiar şi dacă facem alegerea cea bună este greu, pentru că omul îşi complică viaţa. Ne simţim sufletul apăsat şi nu mai vedem lumina care ne uşurează viaţa.

62 Într-o căsnicie, poate fi întreţinută dragostea În spectacolul la intensitatea iniţială? „Trei femei înalte” regizat de Vlad Massaci Da, şi mai mult decât atât. la Teatrul de Comedie Cel puţin, cum simţim noi, eu şi bărbatul meu – că nu ştiu cum este 2003 în general. Noi simţim că dragostea s-a transformat. Nu mai este aceeaşi ca la început, nu mai e de aceeaşi natură cumva. Suntem la vârsta când ne facem griji unul pentru celălalt şi simţim că dragostea, de fapt, este mai puternică. Şi este firesc să fie aşa, pentru că tot ce s-a întâmplat între noi ne-a legat, şi cele bune, şi cele rele, şi copiii, şi filmele. Acum, foarte tare ne leagă grija pentru copii şi pentru nepoţi. La nivelul trăirii dragostei, există o diferenţă între generaţia tânără de astăzi şi generaţia dumneavoastră? Da, de regulă există diferenţe între generaţii. Ducem o viaţă mai mult citadină. Îi simt pe tineri, în general, mai vulnerabili, mai uşor de ademenit spre rătăcire, din păcate. Şi nu le poţi da esenţialul, dacă ei nu-l primesc. Le dai dragoste, îi ajuţi să-şi crească copiii, dar nu le poţi da esenţialul fără voia lor. Şi care este esenţialul? E credinţa în Iisus Hristos. Este singurul lucru care ne poate ţine pe drumeagul cel bun.

63 În spectacolul „89,89, fierbinte după 89...” regizat de Ana Mărgineanu la Teatrul Foarte Mic, 2004

64

• Întâlnirea cu Hristos Faptul că sunteţi credincioasă se datorează şi copilăriei din Moldova? 65 Sigur, pentru că mama mea este foarte credincioasă şi ne-a învăţat şi pe noi aşa. Ea nu se culca niciodată fără să se roage, oricât ar fi fost de obosită. O vedeam şi ne aşezam şi noi în genunchi la icoană, pentru că părinţii ne-au fost model. Dacă ei se închinau, ne închinam şi noi. Duminica nu lipseaţi de la Liturghie. Cum vă pregătea mama dvs. pentru mersul la biserică? Sâmbătă seara ne spăla pe toţi şi avea grijă ca hainele noastre bune să fie curate şi călcate. Era o întâlnire mare, în biserica din Bărboasa, care de pe atunci ştiam că este casa lui Dumnezeu. Eu aveam o singură rochiţă de ieşit în lume şi eram fericită de câte ori o îmbrăcam. Mama culegea cele mai frumoase flori din grădină şi le ducea la biserică. Ne ridica în braţe până la icoane să ne închinăm şi să le sărutăm, apoi ne ducea la altar şi ne îndemna să dăm o lumânare şi un pomelnic părintelui Toma Popescu care era paroh la Dealul Perjului. Părintele ne binecuvânta şi noi îi sărutam mâna. Dânsul a fost naşul de cununie al părinţilor mei şi ne-a şi botezat pe noi toţi copiii, deci ne era mai mult decât preot, un părinte spiritual. Când ne întorceam de la biserică, mâncam şi apoi părinţii se odihneau sau stateau de vorbăm cu vecinii, iar noi copiii ne jucam. Era într-adevăr o zi de tihnă şi de cinstire a lui Dumnezeu.

Îl aveaţi pe Dumnezeu cu dvs. şi în restul timpului, sau îi dedicaţi doar duminica? Tot timpul era Dumnezeu în viaţa noastră. De altfel, la ţară nici nu poţi trăi altfel. Îmi amintesc că eu mergeam cu oile şi de multe ori mă prindeau ploi mari, cu flugere şi trăznete. Atunci mă rugam să mă apere Dumnezeu. Odată a căzut un fulger la doi paşi de mine, dar n-am păţit nimic. Părinţii mei nu se aşezau la masă fără să rostească „Tatăl nostru” şi să-şi facă semnul crucii. Când începeau orice treabă, întâi se închinau. Când mama făcea o mâncare, o binecuvânta. Tot anul era împărţit după calendarul bisericesc: când e voie să munceşti şi când e zi de biserică, de rugăciune şi odihnă. V-aţi mutat în Bucureşti, într-un oraş mare, cu un alt ritm al vieţii, cu alte obiceiuri şi alte norme. Era în plin comunism, când credinţa era considerată o dovadă de obscurantism, iar manifestarea ei publică o lezare a politicii de stat. Cum v-aţi păstrat credinţa? 66 Am păstrat-o în suflet, dar nu şi în practică. Există un stih care îmi place foarte mult şi care se cântă în biserică mai ales la botez: „Câţi în Hristos v-aţi bo- tezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat.” În perioada aceea eram doar botezată în Hristos. Fără să te rogi, să mergi la biserică, să te mărturiseşti, să iei Sfânta Împărtăşanie, nu poţi să te numeşti creştin cu adevărat. Totuşi, a rămas în mine o flacără, care a crescut imediat când cineva m-a tras de mânecă. Acela a fost actorul Dragoş Pâslaru – azi monahul Valerian de la Schitul Pătrunsa.Era după 1989 şi el ne-a chemat să mergem la biserica Sf. Vasile, vizavi de Casa Enescu, unde se făcea o slujbă de sfinţire a icoanei Sfântului Filimon, patronul artiştilor. Acolo l-am cunoscut pe părintele Paul Mărăcine, parohul bisericii şi duhovnicul lui Dragoş Pâslaru. În ziua aceea am intrat în biserică şi am rămas mai în spate, în stânga.

Am îngenunchiat pe covor, avându-i lângă mine pe copii, pe Ana, 67 Oana Maria şi Nicolae. Stăteau şi ei cuminţi în genunchi. Şi nu ştiu ce mi s-a întâmplat că m-am simţit dintr-o dată copleşită de o stare care m-a făcut să plâng. Am plâns mult, era un plâns bun. Mă gândeam la mama, la biserica satului meu, la faptul că nu m-am mai împărtăşit de când eram copil. Acea Sfântă Liturghie n-am s-o uit niciodată şi nici pe părintele Paul Mărăcine, care respira o bunătate nemărginită. Am revenit la Sfinţia sa duminică de duminică şi ne-a devenit duhovnic. Am înţeles atunci că nepracticarea credinţei te împiedică să conştien- tizezi greşelile şi păcatele pe care le faci şi mai ales gravitatea lor. M-am cutremurat. De atunci nu m-am mai dezlipit de Biserică şi de duhovnic. Din păcate, părintele Paul Mărăcine ne-a părăsit, mergând la cele veşnice. Alături de Florin Piersic în filmul „Pintea” de Mircea Moldovan 1975

68 Alături de Ion Caramitru în filmul „Stefan Luchian”, 1980

Nu vă este greu să vă manifestaţi credinţa în lumea actorilor, care pare una mai degrabă dedicată jocului – în cel mai larg înţeles – decât unei vieţi al cărei rost este mântuirea sufletului? Actorii sunt în marea lor majoritate credincioşi. Cei mai mulţi nu intră pe scenă fără să se închine. De exemplu, i-am văzut acum recent, la premiera spectacolului „Ne-am dat la câini”. Toţi şi-au făcut cruci mari înainte de a intra în scenă, şi cei care jucau pe securişti şi cei care jucam pe deţinuţii politic. Noi, actorii ştim că talentul ne vine de sus, ştim că avem datoria să înmulţim talanţii, şi pe urmă rugăciunea ne calmează emoţiile şi ne ajută să menţinem această stare de har pe care o numim talent. Cum împăcaţi meseria cu credinţa, având în vedere că nu jucaţi doar roluri de personaje pozitive? N-am o problemă cu personajele negative, ar fi şi plictisitor să joci numai oameni buni. Noi, actorii ne dorim personaje cât mai diverse. În Institut Octavian Cotescu şi Ovidiu Schumacher ne-au obişnuit să jucăm mai ales personaje pe contre emploi, adică cât mai depărtate de caracterul nostru; de fapt ne-au învăţat să cunoaştem cât mai bine universul sufletului omenesc, complexitatea şi amploarea lui. Şi noi să facem faţă oricărui fel de personaj. Nu este rău dacă joci un personaj negativ, căci contează opera ca întreg, mesajul final. Şi dacă mesajul este unul bun este în ordine.

70

71 În filmul „Și va fi...\" (Presentiment) de Valeriu Jereghi, 1992

72 În filmul „Dincolo de pod” de Mircea Veroiu, 1975

Dan Verona a scris o poezie foarte frumoasă: „Invocare către Sfântul Mucenic Filimon”, sfântul artiştilor, poezie de care mă slujesc foarte mult şi care spune aşa la un moment dat: „O Sfinte îmbrăcat în Hristos..., Pune cuvânt pentru noi, Ca să primim şi noi darul de a gândi şi juca Spre zidirea aproapelui nostru şi nu spre rătăcirea lui....” În “Faimosul paparazzo” (1999) am jucat rolul unei prostituate şi nu m-a deranjat, pentru că filmul avea ca mesaj trezirea conştiinţei şi raportarea noastră şi a faptelor noastre la Creator. În general am încercat să evit personajele urâte. A fost important pentru 73 mine să joc cu bucurie şi să transmit bucurie celor care mă văd. Ştiţi că în credinţa noastră creştină se pune un mare accent pe smerenie. Poate fi un actor smerit? M-am gândit şi eu că meseria asta te expune slavei deşarte. E normal să vrei să ai succes, dar e periculos dacă îi dai prea multă importanţă şi crezi că totul ţi se cuvine. Rişti să îţi pierzi harul. Ca să rămâi în limitele normalului, a bunului simţ, tot cu ajutorul credinţei te poţi ajuta. Totuşi, noi aducem bucurie oamenilor care vin la teatru şi pleacă fericiţi, mai ales dacă spectacolul este unul pozitiv, care te luminează. Deci smerenia în teatru vine tot prin practicarea credinţei.

Actorii, ca toţi artiştii, au mult orgoliu, iar în lumea teatrului şi a filmului ciocnirea orgoliilor este frecventă. Nu e greu să-ţi păstrezi echilibrul sufletesc în aceste condiţii? Da, aşa este, în lumea teatrului şi a filmului sunt orgolii şi uneori se ciocnesc şi nu iese nimic bun din asta. Mă duc cu gândul la neamul nostru care a suferit atât de mult şi a îndurat ne- dreptăţi strigătoare la cer şi totuşi a iertat şi a iubit. Şi când spun asta, nu pot să nu mă gândesc la doamna Aspazia Oţel-Petrescu, care a răbdat 14 ani în închisorile comuniste şi care spune în cartea ei Strigatam către Tine Doamne, că trebuia nu numai să îi ierte pe torţionari, ci şi să-i iubească, pentru ca sufletul ei să fie curat, să nu existe înăuntru decât o stare bună, de iubire, pentru că starea de iubire te vindecă şi te ajută să rezişti. Aşa că revenind la teatru mă gândesc, ce rost ar avea orgoliile noastre? De când v-aţi întors pe calea Bisericii, care e lucrul cel mai important pe care l-aţi învăţat? Sunt multe lucruri pe care le-am învăţat, dar toate duc spre unul singur, esenţial, acela de a fi 74 aproape de Dumnezeu, de a fi în comuniune, de a-L iubi pe Dumnezeu. Este şi prima poruncă, de altfel. Dacă pe asta o împlineşti, pe toate le împlineşti. Iubindu-L pe Dumnezeu, ţi se dă un dar minunat, acela de a te înălţa duhovniceşte. Ce simţiţi când vă rugaţi? Când mă rog simt pace, linişte şi bucurie şi de multe ori este ca şi rezolvat lucrul pentru care mă rog. Nu întodeauna cer ceva. De cele mai multe ori mulţumesc. Gândindu-mă la starea asta de rugăciune, îmi amintesc versurile sublime ale ieromonahului Ghelasie de la Frăsinei: „Fă-ţi mintea Prunc Fă-ţi inima Prunc, Fă-ţi toate simţurile Prunc, Asemenea Pruncului Hristos Şi cu Pruncul Dumnezeiesc Zi Rugăciunea Tatălui Ceresc”.

În filmul „Și va fi...\" (Presentiment) de Valeriu Jereghi 1992 75

76

A fost ceva în viaţa dvs. care v-a În filmul „Binecuvântată ajutat în urcuşul duhovnicesc? fii, închisoare” de Da, pregătirea pentru rolul Nicoletei Nicolae Mărgineanu Grossu din filmul Binecuvântată fii, 2003 închisoare! (2002), regizat de soţul 77 meu Nicolae Mărgineanu. Cum v-aţi pregătit pentru acest rol? Dacă în general sunt nerăbdătoare să înceapă filmările, în acest caz răsuflam uşurată ori de câte ori se amânau. Şi s-au tot amânat. Aveam de jucat ceva ce nu cunoşteam. Nicoleta Grossu ajunge în închisoare şi se trezeşte deodată distrusă, singură, speriată, înnebunită. Luată din viaţa ei frumoasă şi dusă în iad. Acolo are o experienţă mistică de o pro- funzime extraordinară. Îl cunoaşte pe Dumnezeu şi reuşeşte să trăiască după poruncile Sale. O face cu o sinceritate şi o dăruire copleşitoare, învăţându-le şi pe celelalte deţinute.

78 În filmul „Binecuvântată fii, închisoare” alături de Eugenia Bosânceanu și Simona Popescu 2003

Ori această trăire în Dumnezeu eu nu o cunoşteam, sau în orice caz nu o cunoşteam la inten- 79 sitatea Nicoletei Grossu. Şi asta mă speria, pentru că nu ştiam ce am de jucat. M-a ajutat mult cartea ei, pentru că descrie acolo foarte bine cum L-a cunoscut pe Iisus, care S-a aşezat în sufletul ei ca o prezenţă fizică. “L-am cunoscut şi din acel moment nu m-a mai părăsit” - spune Nicoleta. Aşa încât, după patru ani de detenţie, susţine că niciodată nu a fost mai fericită ca în închisoare, pentru că niciodată nu L-a simţit mai aproape pe Dumnezeu. Aici era cheia pentru mine: cum să joc eu această stare? M-am pregătit rugându-mă şi citind cărţi de memorialistică scrise de cei care au suferit în temniţele comuniste. Tare mult m-au îmbogăţit cărţile acestea. Şi le recomand tuturor românilor.

Ce cărţi aţi mai citit pe acest subiect? \"Strigat-am către tine, Doamne!\",de Aspazia Oţel Petrescu, o mărturie tulburătoare, \"Închisoarea noastră cea de toate zilele\", a lui Ion Ioanid, \"Jurnalul fericirii\", de Nicolae Steinhardt, \"Întoarcerea la Hristos\", de Ioan Ianolide, \"Amfiteatre şi închisori\", de Nicolae Mărgineanu, socrul meu, şi multe altele. Socrul dvs. nu v-a împărtăşit şi direct din experienţa sa? Ba da, dar numai lucrurile bune. Pentru că tata avea o fire foarte optimistă. Toţi anii cât a 80 stat la închisoare avea în gând şi în suflet ideea că peste două săptămâni va fi eliberat şi au trecut cele două săptămâni pe parcursul celor 17 ani. Două săptămâni cât 17 ani. Pe de altă parte, tata era un mare om de cultură, deşi era fiu de ţăran. Făcuse studii strălucite în psihologie şi era prieten cu cei mai mari psihologi ai lumii. Ştia multe limbi străine şi avea foarte mult de dăruit celorlalţi. Alături de optimism şi acesta este unul din motivele pentru care a rezistat. Ştiind mult, dăruia mult. De fapt, îşi făcea profesia în închisoare. Majoritatea celor care au trecut prin închisori spun că n-ar renunţa la perioada detenţiei tocmai pentru că au ieşit înbogăţiţi din punct de vedere spiritual.

81 Cadru din filmul „Binecuvântată fii, închisoare” , 2003

În filmul „Întoarcerea din iad\" de Nicolae Mărgineanu 1983 82

Cum aţi reuşit până la urmă să jucaţi În filmul „Întoarcerea rolul Nicoletei? din iad” alături de Constantin Brânzea, Când am mers la Jilava să filmăm am început în regia lui Nicolae printr-o slujbă de sfinţire a celulelor şi de pomenire Mărgineanu, 1983 a celor care au pierit aici. A venit un preot, chiar preotul închisorii Jilava. Eu am făcut colivă şi am împărţit-o colegelor. Eram între zidurile unde se suferise enorm, scrijelite încă cu numele celor care au trecut pe acolo. În Fortul 13 era sinistru: umed, rece şi urât mirositor, cu paturile din vremea stalinistă, aco- perite de saltele pe care au bolit şi şi-au dat duhul nenumăraţi români. Eram încă îndoită şi căutam un semn că fac bine ce fac, spre zidirea omului cum ziceam. Şi am primit semnul care mi-a dat curaj şi certitudinea că este bine ceea ce fac. Chiar după slujba de pomenire am văzut pe jos, legată de piciorul unui pat o cruciuliţă împletită din sfoară atât de frumoasă şi de bine lucrată, făcută de un călugăr, cred. Purta patina timpului. Probabil că a fost a unui deţinut care, fie a fost mutat de acolo şi n-a mai apucat să-şi ia cruci- uliţa, fie a murit. Le era interzis să aibă asupra lor cruciuliţe sau alte însemne creştine. O păstrez şi acum cu mare sfinţenie, agăţată la icoană.

84 La filmări a fost o atmosferă de mare În filmul evlavie, de parcă s-ar fi aflat cu noi şi Ni- „Mirajul dragostei” coleta Grossu. Şi acum când mă întâlnesc de Valeriu Jereghi, 2006 pe stradă cu actriţele cu care am jucat ne spunem: „Tu îţi aduci aminte ce bine era la Jilava şi ce fericite eram noi acolo?”. Pentru că a fost o atmosferă binecu- vântată, ne simţeam ca nişte surori, nu mai exista nimic din rivalitatea pe care o au actorii. Eram fericite că făceam şi noi parte, chiar dacă doar printr-o ex- perienţă cinematografică, din trecutul acesta istoric. Ne simţeam solidare, de fapt, cu suferinţa neamului nostru. Dincolo descenă şi deplatouldefilmare, în viaţa dvs. de toate zilele, aţi avut vreo suferinţă care putea să vă îndepărteze sau să vă apropie de Dumnezeu? Suferinţe şi încercări sunt mereu şi au fost. Mai mici, când au fost copiii mici, mai mari când copiii au crescut. Am avut şi momente de deznădejde legate de sănătatea mea şi a soţului meu. Când primeşti vestea rea, nu-ţi vine să crezi, eşti şocat şi te întrebi de ce? De ce eu?

În filmul „Mirajul dragostei” de Valeriu Jereghi, 2006 85

86

Pe toate însă le-am depăşit şi am simţit nemăsurata iubire a lui Dumnezeu după ce ne-am calmat, ne-am rugat şi am sperat. Important este să nu te laşi niciodată copleşit de disperare. V-aţi îndoit vreodată de Dumnezeu? Nu. Dar am avut întrebări, ezitări. Este firesc, pentru că noi ne credem atotştiutori şi că-l putem cuprinde pe Dumnezeu. Credinţa este să crezi fără să vezi, să ştii că există o lume nevăzută, la care nu ai acces decât dacă ţi se arată. Să avem încredere în cei care văd, cum sunt sfinţii noştri şi părinţii îmbunătăţiţi duhovniceşte. 87 În filmul „Undeva în Est” de Nicolae Mărgineanu 1990

88 Maria cu fiica ei Ana și fiul ei Nicolae, 1985

89

90 În filmul „Logodnicii din America” alături de Marcel Iureș în regia lui Nicolae Mărgineanu, 2007

Aveţi evlavie mai mare la vreun sfânt, la care vă rugaţi mai des? Am veneraţie pentru toţi sfinţii, dar mă rog mai ales către Maica Domnului, pentru că o simt mai aproape. Este grabnic ajutătoare, are cea mai mare trecere la Dumnezeu şi îi port şi numele. 91

92 Psaltirea Maicii Domnului mă ajută foarte În filmul mult. În ultima vreme, şi eu şi soţul meu ne-am „Logodnicii din America” îndrăgostit de părintele Arsenie Boca. N-am ştiut despre el în timpul comunismului şi ne-am ruşinat că am fost contemporani cu un sfânt şi nu l-am cunoscut. Mai ales că într-o perioadă a fost foarte aproape de Bucureşti, când a pictat biserica din satul Drăgănescu. Ardelenii îl consideră sfântul lor, şi pe bună dreptate. Am fost de mai multe ori la Mănăstirea Prislop, unde este mormântul părintelui Arsenie Boca, şi am fost atât de impresionată. De ce anume? Aţi simţit ceva special la mormântul său? Cred că nu există nicăieri pe pământ loc de re- culegere mai frumos decât acesta. Fie vară, fie iarnă mormântul este acoperit de flori. Florile se revarsă şi peste celelalte morminte ale măicuţelor. Aşa cum însuşi părintele Arsenie prorocise, mormântul său a devenit loc de pelerinaj. Mereu vin oameni cu flori în mâini şi lumânări să sărute crucea părintelui, să-şi spună necazurile şi să afle alinare. Părintele este prezent căci plecăm de acolo senini, fericiţi, cu dorinţa de a reveni cât mai curând.

În filmul „Logodnicii din America” alături de Oana-Maria Mărgineanu, 2007 93

Suntem în postul Crăciunului. Într-o lume tot mai străină de Dumnezeu, în care sărbătorile religioase au devenit prilejuri de explozie a consumerismului, în care se pune accentul pe cele materiale, nu pe cele sufleteşti, mai puteţi simţi spiritul adevărat al Crăciunului, bucuria Naşterii Domnului? Da, îl simt de fiecare dată ca şi atunci când eram copil. Şi dacă am ţinut postul Crăciunului, toată tradiţia bucătăriei româneşti capătă o altă însemnătate, atunci când vine sărbătoarea. (Râde) Normal că mi-e dor să mănânc o sărmăluţă şi să beau un pahar cu vin. Dar în afară de asta, ce mă face să mă bucur enorm, să-L simt pe Iisus în inimă, să-L cinstesc şi să-mi dea lacrimile de fericire este primirea colindătorilor. Facem bradul, punem cadouri sub el şi aşteptăm. Sunt două, trei grupuri de colindători, studenţi sau absolvenţi de la Teologie, care ne cunosc, vin în fiecare an şi cântă colinde. Printre ei și cei din Valea Plopului în frunte cu Părintele Rafael. 94 Îi primim în salon, cu toată familia adunată: noi, copiii şi nepoţii – Maria, Elena şi Matei. E momentul de vârf. Sigur că, din punct de vedere liturgic, sărbătoarea e a doua zi la slujbă, dar în ajun, cu colindătorii, trăim o emoţie mai mare. Şi după aceea mai cântă şi fetiţa mea Oana Maria. Anul acesta mi-am propus să spun şi eu un colind de Dimitrie Cirezu. Un colind care se termină aşa: „Leru-i leru-i Doamnele, Cum şi-adună toamnele De pe umeri poamele, Să se-adune şi la voi Cârdurile mari de oi Şi cirezile de boi, Că Iisus, în noaptea asta, Creşte-n suflete la noi.” Interviu realizat de Claudiu Târziu

95

• Cronici • DINCOLO DE POD, regia Mircea Veroiu ● \"Personajul pe care îl întruchipează Persida este frumuseţea. Întreagă, totală. Şi fizică şi spiriuală, făcută din graţie, înţelepciune, decenţă, bunătate, ţinută, iubire, vitejie. Într-o lume mocnită şi duşmăoasă, de burghezie mijlocie, Persida, Sida, este ca un val de oxigen. Trebuie felicitat regizorul care a găsit o atât de potrivită interpretă în tânăra debutantă, Maria Ploae. Focalizarea poveştii pe chipul splendid al Persidei are un moment culminant în originalul final al filmului. Este pur şi simplu figura acestei fermecătoare făpturi, nu în prim sau groplan, ci oarecum în plan total căci este un portret imens care umple tot ecranul, întâi în stop-cadru, apoi topindu-se în „fondu” prelungit.\" D.I. Suchianu 96 Romania Literara 26 februarie 1976 ● Carnet cinematografic „Dincolo de pod” \"...Genericul interpreţilor vădeşte o rară intuiţie în privinţa unor foarte tinere talente. Ne gândim la felul în care se afirmă în acest film Maria Ploae (Pesida), prezenţă de o incontestabilă distincţie şi fineţe, actriţă de o surprinzătoare sobrietate a mijloacelor...\" Natalia Stancu-Atanasiu Scânteia, 25 februarie 1976 ● Recitind pe clasici, azi \"...Toţi actorii (este şi un merit regizoral) sânt, foarte organic, ai acestui film. Aş menţiona-o, în primul rând, pe Maria Ploae, interpreta Sidei : eroina lui Slavici, cu „faţa ei curată ca o floare de cireş”, frumuseţe fragedă şi suavă, şi-a aflat pe ecran o reprezentare foate bogată în înţelesuri şi priviri. ...\" Călin Căliman, Contemporanul, februarie 1976

97

• BINECUVÂNTATĂ FII INCHISOARE, regia Nicolae Mărgineanu ● \"Maria Ploae – una dintre foarte puţinele actriţe cu destin cinematografic din istoria şcolii româneşti de actorie – face un personaj ataşant, fremătător şi, mai ales, verosimil.” Eugenia Vodă România literară 20-26 noiembrie 2002 ● \"Chipul Mariei Ploae avea să-şi releve valenţele de palimpsest. Fardul distinsei persoane arestate abuziv se va şterge repede, dezvăluind în suită infinite suferinţe inimaginabile, până când îşi va dobândi seninătatea pe care însăşi actriţa o posedă, ca dovadă a talentului ce a purtat-o printre atâtea ipostaze până să se confrunte şi confunde cu identitatea acestei fiinţe speciale. Personalitate căreia ecranul îi potenţează exemplaritatea : revelaţia ei divină devine verosimilă şi capătă forţă de propagare.” Irina Coroiu 98 Cotidianul din 2 decembrie 2002 ● \"Actul actoricesc n-a fost unul de „interpretare” ci unul de retrăire. Martiriul nu se „interpretează”, ci se trăieşte; de aceea îl întâlnim atât de rar pe ecrane. „Imi propusesem să incasez cât mai mult din cât a suferit Nicole” - se destăinuie Maria Ploae, povestind modul cum au fost realizate scenele de tortură. Mărturisirile altor actori îi susţin atitudinea „Pe platou domnea o atmosferă spirituală cu totul aparte, desprinsă parcă din spiritualitatea lui Nicole, din cea a cărţii.” declară Maria Rotaru, interpreta unui rol secundar... ... „lumina din privirile tuturor „deţinutelor” cu candele în mâini, cântând în celula întunecoasă şi rece „Hristos a înviat” exprimă, (pentru mine, cel puţin) cele mai autentice clipe de fericire colectivă pe care le-am întâlnit pe ecran....” „...A ieşi din sala de proiecţie în stare de rugăciune. Işi poate dori arta filmului ceva mai mult?”... Elena Dulgheru Luceafărul, 20 noiembrie 2002

99 În filmul „Binecuvântată fii, închisoare” de Nicolae Mărgineanu 2003

În filmul „Binecuvântată fii, închisoare” 2003