Revista Portile Norduui, nr 10-11/2019

aş vrea o oră să fiu Dumnezeu acolo unde cuvântul cel dintâi înfiripează viaţă Din volumul „Concis” – editura Vinea 2019 50

IOAN NELU GODJA (Austria) Festivitate românească dedicată \"Zilei Europei\" a XIII a ediție, Austria 2019, organizată de Cercul Cultural Româno-Austriac \"Unirea\" ÎN SEMN DE MULȚUMIRE, DRAGI ROMANI ORIUNE V-ATI AFLA Astăzi 10 iunie 2019, a doua Zi Sfântă de Rusalii sărbătorită de Romano Catolici iar noi fiind în această țară, unde majoritatea populației este de această confesiune, sărbătorim cu drag și noi alături de ei. Fiind și zi liberă mi-am permis să scriu câteva cuvinte prin care doresc să aduc mulțumiri tuturor celor care în urmă cu câteva zile mi-ați fost alături in realizarea frumosului eveniment, spun eu, ”Izvor de Suflet Românesc”. Imi amintesc cu nostalgie de anii copilăriei când la noi de Sfintele Sărbători de Rusalii și nu numai, masa era încărcată cu prăjituri și cozonac, oala cu sarmale calde pe marginea sobei stătea pregătită în așteptarea musafirilor, goștilor cum spun bănățenii. Ce frumos era pe atunci, nu pentru că eram eu copil fără griji și probleme, dar parcă satul era altul, oamenii erau altfel, căldura sufletească, dragostea de a fi cu toții împreună, de a sărbători, de a se vizita vecinii și rudele între ele era parcă un ritual. Trăiesc cu speranța că totuși se va întâmpla o minune și că tinerii noștri vor reveni la satul de odinioară, la obicei, la port, cântec și joc, la sinceritate și omenie, la respect și bunătate. Si revenind la evenimentul despre care am început să vă amintesc, în numele Forurilor Culturale pe care le reprezint, Cercul Cultural Romano Austria, RadioTV Unirea, președinte și vicepreședinte pe Europa la Asociația Jurnaliștilor Români de Pretutindeni cu sediul în Canada cât și al meu Personal, 51

mă adresez Domniilor Voastre și pe această cale aducându-vă un Însemn de Mulțumire. Prezența dumneavoastră fizică într-un număr mare m-a ajutat să trec peste atât de cunoscuta sintagmă NIMENI ȘI NICIODATĂ NU E SINGUR PE PĂMÂNT Dragi prieteni, această formula de adresare este una fără sloganuri, este o formulă directă, de suflet, izvorâtă din simțăminte, spuse și trăite. Poate dumneavoastră știți că un român când a ales calea singurătății își poartă crucea ca pe un refren care îl însoțește peste tot, cum doina de jale, doina de dor, nu pot fi traduse ci simțite. Am lăsat acasă un Plai de dor Maramureșul meu drag, dar prin toate activitățile cultural spirituale am făcut punte, nod între lumea de Acasă și cea de a doua casă aici în Austria. Unii dintre dumneavoastră ați fost acum la \"Ziua Europei\" ediția 13 pentru prima dată, alții ați revenit și pentru toate acestea eu vă mulțumesc cu toată simțirea. Sunt recunoscător d-lui Lukas Marcel Vosicky în calitate de reprezentant al Societății Austro-Române din Viena pentru că mereu a fost alături de mine, dar îi mai sunt recunoscător că vorbește limba mamei mele, limba română. Dumneavoastră celor care ați reprezentat zona de obârșie fie prin port, fie prin grai, limba, cântare, zicală, strigare, carte, ba chiar și bucate tradiționale, vă mulțumesc! Vă mulțumesc pentru jertfelnicie și sunt absolut convins că odată cu prezența dumneavoastră ați adus o parte din trăirile satului tradițional de altădată. Va mai mulțumesc și pentru faptul ca m-ați ajutat ca de Ziua Europei, A Romanilor de Pretutindeni, ați făcut auzit Glasul nostru pretutindeni unde se trăiește și se simte românește. Dragi români vă rog să mă considerați un prieten, care a reușit doar prin dumneavoastră să adune regiuni ale României în Patria Sa Adoptiva, Banat, Ardeal, Crișana, Oltenia, Maramureș, Transilvania Sa aducă Bucureștiul în Capitala Austriei, Să adune din Cetatea Albei Iulia pâna ce Mara scăldând cei doi frați Mureșul și Oltul pe Valsul Dunării Albastre tocmai a înscrie INSEMNE DE DRAGOSTE. Sa faci 3 activități în trei zile purtând ca stindard un singur mesaj IZVOR DE SUFLET ROMÂNESC nu este ușor. De aceea, mâna dumneavoastră întinsă am simțit-o ca un stâlp de care oricine este plecat are nevoie a se sprijini. Desigur sunt atâtea de spus, dar nu își au rostul aici, însă orice efort al dumneavoastră de care nu ați ținut cont este ca o vecernie de suflet pentru mine ca organizator Fără dumneavoastră Ziua Romanilor de pretutindeni era o Fântână secata iar Ziua Copilului era ca O sărbătoare a unui Prunc fără Mamă. 52

Dragi frați va rog sa primiți Gratitudinea mea și sunt absolut convins ca orice faptă nu rămâne neînsemnată. Venirea dumneavoastră la noi acasă în Wiener Neustadt dincolo de Acasă, a însemnat să capăt încredere să fac pe mai departe toate câte le gândesc laolaltă cu dumneavoastră întru drag de țară, de neam, de pământ și suflet românesc. Fiecare trăire a dumneavoastră aici a mers la sufletul meu și orice s-ar spune aceste cuvinte consacrate sunt clare, \"Unde-i unul nu-i putere, Unde-s doi puterea crește\" drept pentru care vă adresez cu respect sincere felicitări și mulțumiri! Ca să vă conving de toate câte spun trebuie sa facem socoată generațiilor care s-au prins în hora neamului românesc de la 8 ani la aproape 80 de ani. Horă cu adevărat românească în compania artiștilor de mare calitate pe care vreau să-i amintesc,Tudor Limbean (micul patriot), Andra Sâiu, Delia Rădmăneștean, Alexandru Făgădar, Petru Panduru și inegalabilul Cor al Casei de Cultură Mihai Viteazu jud.Cluj, dirijor Pr. Sebastian Zăhan. Acest lucru care nu trebuie demonstrat ci meditat pentru că Tinerețea este o vârstă, Bătrânețea este o stare, Fiecare ați adus cu dumneavoadtră lada de zestre pe care ați personalizat-o prin ceea ce ați crezut dumneavoastră mai bine. Căci Strop cu Strop se face iaz de care noi aici avem nevoie spre a ne astâmpăra Setea. Dragi prieteni, Ziua Romanilor de Pretutindeni, Ziua Europei, Ziua copilului fac un Mănunchi de Izvor de suflet românesc încheiat cu Agapa frățească tocmai în Duminica Orbului cu Pildele, care izvorăsc din Cartea Sfântă, agapă organizată de către comunitatea românească și membrii Bisericii Ortodoxe Române Sfânta Cuvioasa Parascheva din Wiener Neustat, a cărei Preot Paroh este Preacucernicul Părinte Răzvan Gască. Primiți va rog sincera mea prețuire la care adaug mulțumiri și considerație fiecăruia în parte și haideți sa întindem Hora Bucuriei de aici până la dumneavoastră și să ne amintim de dulceața feliei gustate din tortul prieteniei, în seara de neuitat 1 Iunie, 2019 Austria. Și încă ceva, să dovedim că numărul 13 este numărul care nu a fost fatidic, din contră sau cum spun morosenii mei, Dragu-mi unde-am zânit Și cu cin m-am întâlnit. Pâna la ediția următoare vă rog să primiți sincere mulțumiri! Reușita ediției a XIII a Zilei Europei vi se datorează din plin! Prezența dumneavoastră aici cu mine a adus un plus de notorietate iar ecoul nu se va stinge pâna când fumul se va preface în alt drum înspre dumneavoastră ca un însemn de mulțumire. Al dumneavoastră pentru totdeauna, Nelu Godja RTV Unirea-Austria 53

MARIA FRANDOS (Anglia) Cursa de prins șoareci Nu era propriu zis o cursă de prins șoareci. Încercaseră cîteva dar n-au funcționat. Unul le-a dat ideea cu borcanul: se pune un băț de chibrit pe podea, peste care se așează cu grijă un sîmbure de nucă și un cub mic de cașcaval. Deasupra se potrivește bocanul încercîndu-se menținerea lui în echilibru cu un alt băț de chibrit care să formeze o punte între borcan și dușumea, bețele atingîndu-se la extremități într-un unghi de 45 de grade. Bineînțeles că este un mecanism complicat și necesită răbdare și timp pentru a-l desăvîrși, chiar artă am putea spune. Șoarecele intră atras de miezul de nucă și de mirosul cașcavalului, fragila construcție se mișcă și...pac! Borcanul cade avîndu-l prinzonier în vidul din interiorul lui pe lacomul șoarece care se ridică speriat pe labele dinapoi 54

rostogolindu-și mărgelele ochilor. Așteaptă bănuitor să se întîmple ceva dar prin transparența sticlei lucrurile din jur par a-și păstra realitatea imediată așa că, cedează și ronțăie pe rînd din nucă și cașcaval. Se decide să ia sîmburele cu el dar vrînd să iasă, se izbește de pereții borcanului; încearcă să se cațere dar alunecă; iar se cațără și iar alunecă pe pereții de sticlă. Chițcăie neajutorat, dă ocol borcanului în cercuri tot mai largi și febrile căutînd o ușă, o fereastră, o fisură, pipăie fiecare mm de spațiu cu labele, adulmecă, chiar încearcă să răstoarne borcanul, proptindu-se pe labele dinapoi. În afară nu răzbate nici un sunet din lupta asta inegală, uneori un zgomot înfundat pe care mai marii casei nu l-ar auzi nici dacă ar fi în aceeași încăpere. Mai face cîteva ocoluri disperate, se oprește cu labele din față împreunate, poate se roagă la Dumnezeul șoarecilor, nu știm. Dar tot ce vede e o umbră întunecată între borcan și fereastră care i se arată în toată splendoarea ei pisicească! Pupilele i se măresc și i se micșorează din pricina poftei, după cum tot atît de bine ar putea fi doar efectul luminii. Ar putea răsturna borcanul cu o singură lovitură de labă dar e sătulă și preferă să asiste la spectacol făcîndu-și siesta. Așa cum stă tolănită, pare imensă, umple încăperea toată, tot Universul neamului șoricesc! Inima șoarecelui o ia la galop, spaima îl face să-și schimbe culoarea. Reîncepe alergatul pe lîngă pereții de sticlă, imaginile de dincolo de borcan se schimbă odată cu goana lui: piciorul scaunului, al mesei, al lavaboului, un petec de covor albastru. Nu! Hotărît nu! El nu poate să rămînă închis în borcanul acesta strîmt, îl așteaptă toate frumusețile lumii, toate poemele de dragoste nemaiscrise și nemaicitite, el are de ronțăit cărțile visurilor pînă la ultima scoarță... 55

În răstimpuri, soarele răsare și apune nepăsător, anotimpurile vin și se duc urmînd legile mecanice, precise ale lumii din afară. Transparența borcanului îi dă uneori iluzia libertății, în cîte o primăvară vede o creangă de cireș înflorit în rama ferestrei, colțul unei stele; parfumul greu de magnolii răzbește prin noapte pînă la el tulburîndu-i simțurile amorțite și somnul. Atunci face semne cu labele dinainte celor din neamul lui, cei care își îngăduie un răgaz îi răspund, fiecare închis ermetic în borcanul lui. Izbutește chiar să se simtă fericit și spațiul meschin din borcan să i se pară cea mai bună lume dintre toate lumile posibile. Dar ajunge umbra pisicii, ba chiar un mieunat ca mustățile și coada să i se prefacă în spirale de frică. Poate că pisica a murit demult ori s-a mutat în altă parte dar șoarecelui îi e îndeajuns umbra fricii ca să-și reînceapă cercurile, în spațiul îngustat din interior. Încă n-a aflat nici ce-l menține în viață, nici de ce nu-și încetinește goana. Nu cunoaște nimic în afara cursei nebunești, continuă să alerge și să pipăie pereții, acum și o simplă zgîrietură i-ar fi fost de ajuns. Coada și mustățile i-au albit de tot, are spatele încovoiat și labele îi sînt pline de noduri de la izbiturile repetate. Se oprește tot mai des să-și tragă sufletul, e slăbit și abia dacă mai e în stare să facă un ocol întreg; uneori adoarme imaginîndu-și că încă mai aleargă. Ochii, rotunzi și vii odinioară i-au devenit apoși, e aproape orb, lăcrimează des dar poate din pricina bătrîneții sau a reverberației luminii. E atît de tîrziu și abia acum a înțeles că șansele sînt egale: să mori hăituit între pereții borcanului ori odată liber, să te înhațe pisica... Se culcă pe dușumeaua goală, pe partea stîngă și își înăbușă odată cu respirația, ultimul oftat. 56

Nu i-a mai rămas nimic decît așteptarea făgăduinței, ceata de îngeri care să-l ducă în locul acela „cu verdeață unde nu este nici întristare nici suspin”... Dar nici un înger nu se arată, puțina lumină rămasă se preface într-un întuneric dens, de smoală. Vineri,17 iunie 2011 Maria Frandoș New York 57

MARIA NAGY (Ungaria) Boccsàss meg Bocsáss meg szerelmem , bocsáss meg , hogy szeretlek oly nagyon ! Te vagy a mindenem , napkeltém és napnyuktom . Bocsáss meg , nem kérek semmit , engedd hogy szeresselek ahogy csak én tudlak ! Takarjalak be lelkemmel este , reggel napkeltékor , õruljek , hogy vagy nekem , nem vagy csak képzelet . Bocsàss meg szerelmem , bocsàss meg ! Szeretlek oly nagyon , bocsàss meg ! 58

MIHALY GANEA PAP (Ungaria) A Transilvania klinika Nincs megelégedve a külalakjával? Az orrát íveltebbé, az ajkát érzékibbé szeretné tenni? A fülét, esetleg a túlságosan telt csípőit szeretné korrigálni? A Transilvania Sebészeti Klinika visszaadja az önbizalmát és új életet lehel önbe. Betegeinknek minden szempontból kifogástalan, diszkrét ellátást biztosítunk. Nálunk megszabadulhat a ráncaitól, vonzóbbá varázsoljuk az orrát vagy az állát, megnagyobbítjuk a mellét és eltüntetjük testének apró esztétikai hibáit. A Transilvania Klinika az európai sebészeti normáknak megfelelően dolgozik, megbízható, szakmai szempontból kifogástalan szolgáltatásokat nyújt… Ez volt az 1989-es események utáni Románia első plasztikai sebészetet hirdető reklámja. G. doktor elsétált a Tecuci-i Securitate-hoz. - Ha jól tudom, mostantól kezdve RHSz a neve, azaz Román Hírszerző Szolgálat. - Igen, doktor úr! – mondta a tiszt. G. az úr szó hallatán megborzongott. A rideg kő- és betonépületben disszonáns akkordként visszhangzott a szó. Kissé nevetségesnek, sőt sutának tűnt. Már nem volt elvtárs. Nem elvtárs, hanem úr. Doktor úr. S a vele szemben álló férfi sem elvtárs, hanem tiszt úr. És méghozzá milyen előzékeny úr. Baciu őrnagy szavai csengtek a fülébe, azé a Baciué, aki a Szekuritáte tisztje volt. - Ej, doktor, doktor, micsoda gazember maga… doktor elvtárs. 59

Feleszmélt. Most már minden más. A helyiség ugyanaz, de a bútorzata megváltozott. A bútorzat is, az ember is más. A falak üresek voltak, hiányzott a vezér, a hőn szeretett Nicolae Ceauşescu elvtárs portréja. És más is hiányzott. A bútorokat átrendezték. - Foglaljon helyet – intett a tiszt. Mi járatban nálunk? - Én – szólalt meg G. zavartan – kérdezni szeretnék valamit. - Ki vele, doktor úr, hadd halljuk! – biztatta barátságosan a tiszt. - Hát, nem is tudom, hol kezdjem. G. összeszedte minden bátorságát és teljes komolysággal fordult a szemközt ülőhöz. - Uram, én szeretném otthagyni az állami állásomat. Megtehetem ezt anélkül, hogy letartóztatnának? - Istenem, doktor úr, hiszen maga szabad ember. Azt tesz, amit a kedve tart. Elmehet bármikor, bárhova dolgozni. - Ez biztos? – kérdezte G. hitetlenkedve. Egészen biztos? - Biztos, doktor, egészen biztos. - És írógépet is vehetek magamnak? - Persze, hogy vehet. Bármit vehet. Amire csak szüksége van. - Akár fegyvert is? – kérdezte felbátorodva. Vadászfegyvert, például? - Vadászfegyvert is, doktor úr. Ha akarja, segítünk, beszélünk a rendőrséggel. G-nek eszébe jutott, hogy a rendőrséget csak egy fal választja el tőlük. A rendőrség neve is megváltozott. Régen milícia volt, most rendőrség. A cégér megváltozott ugyan, a főnök azonban maradt. Vâlcu elvtárs. Vâlcu főhadnagy elvtársból Vâlcu főhadnagy úr lett. Elbúcsúzott, kilépett az épületből az utcára. Minden megváltozott. Mint eső után a gomba, megjelentek a butikok. A világ butikokból állt. Üdítőt és fánkot árultak. Üdítőből és fánkból állt a világ. Akinek volt miből, gyorsan beindított egy butikot, ahol üdítőt, fánkot és rágógumit árult. Főleg rágógumit. Megjelentek a déligyümölcsök. Mangó, kivi… Mangó, kivi és rágógumi. Mindenütt lehetett kapni őket. A vállalkozó szelleműek butikot nyitottak. Tecuci-on a szabadság üdítővel és fánkkal kezdődött, nemsokára pedig naranccsal és rágógumival folytatódott. Hemzsegtek a vállalkozók, az emberek jókedvűek, boldogok voltak. Ja, és a zacskók. A szép, színes műanyag zacskók, amelyeket a diákok mappa gyanánt használtak. Reklámzacskók, tele pucér hölgyekkel és kigyúrt, izmos férfiakkal. Milyen mozgalmas ez a világ, gondolta G. miközben átvágott a Főutcán a kórház felé. Valaki azonban kizökkentette a gondolataiból. 60

- Jó napot, doktor! Ismerős volt a hangja. Gelică. Gelică, a Dacia szerviz karosszéria javítója, akinek G. műtötte a feleségét. Epekővel. - Jó napot, Gelică – mondta a doktor. Az utóbbi időben nem láttam a szervizben. Le kellene festeni a csomagtartóm fedelét, végigsúrolta egy eltévedt golyó. Amikor a Román Televíziónál voltam, Bukarestben, az autó után. A „Forradalom” napján. Mit szól hozzá? Á, doktor, én már nem dolgozom ott. Felmondtam, most már saját magamnak dolgozom. - Hogyhogy, már nem karosszéria javítással foglalkozik? Mi a fenével foglalkozik maga, Gelică, üdítőt meg fánkot árul? - Dehogyis, doktor. Nem. Én sokkal kifizetődőbb dologgal foglalkozom. Hiszen szabadok vagyunk. Szabadon léphetjük át a határt. Mehetünk Európába. - S maga Európába jár? - Igen, doktor. Nemrég voltam Németországban, hoztam magamnak onnan egy olcsó autót, egy Volkswagen mikrobuszt. Ott áll a Rómeó vendéglője előtt. Forgalomba is írattam már. Azzal megyek Törökországba. - Törökországba? S ott mit csinál? A válasz meghökkentette G-t. Gelică válasza egy történelmi korszak kezdetét fémjelezte. Az 1989-es román forradalom utáni korszakét. Gelică közelebb lépett és bizalmasan súgta. - Van egy jól jövedelmező üzletem. Kurvákat szállítok Törökországba. Igen, kurvákat viszek Törökországba. Megtöltöm a mikrobuszt bigékkel és kiviszem őket. A törökökhöz. - Bravó, Gelică! A doktor a váratlan bizalomtól meghökkent, majd feleszmélt. Pedig maga jó szakember volt. Ki javítja ezután az autómat? Gelică undorral legyintett, a válasz egyértelmű volt. Aztán gyorsan kereket oldott. Sietett, elvégre most már vállalkozó. Szabad polgára egy szabad európai országnak. Romániában forradalom tört ki, és még mindig nincs vége. A forradalom fánkkal, üdítővel és naranccsal folytatódott. Aztán mangóval, kivivel, rágógumival és fánkkal. S üdítővel. Na meg kurvákkal. Ez volt a román forradalom. G. beszállt a kék színű Daciába és elhagyta a várost. Hét kilométer után megállt a mezőn, az ötös kilométerkőnél. Azon az úton, amely Tecuci-ot és Mărăşeşti-et köti össze. Az ötös kilométerkőnél elhagyatott épület áll. Valaha óvoda működött benne. A 7. számú állattenyésztő egységnél dolgozók gyermekei számára építették. A hét tehénhez – így ismerte mindenki a helyet. Bámulta az épületet és közben gondolkodott. Negyven éven át a kommunisták 61

azzal hencegtek, hogy kórházat építenek majd Tecuci-on. Hencegtek, hencegtek, de tenni nem tettek semmit. Minden maradt a régiben: új kórház nélkül. Az egyetlen város volt, ahol nem épült új kórház. Az okot nem volt nehéz kitalálni. Az új kórházba új orvosok kellenek. Ez lett volna a vég. A csalás, az inkompetencia, a csúszópénz, a szakmaiságnak még a nyomát is nélkülöző orvosi beavatkozások, egy szóval: a Tecuci-i orvoslás vége. A „Tecuci-i vakbélgyulladás” vége. Majd én felépítem, mondta ki G. fennhangon. Én. Megépítem a kórházat. Saját kezűleg. Megmutatom a kommunistáknak, hogy egy tisztességes, szorgos máramarosi képes megcsinálni azt, amit ők negyven éven át nem tudtak. Csinálok egy kórházat. Egy húsz ágyas kórházat, és elnevezem Transilvania Klinikának. Az elkövetkező hónapokban G. egy kezdeményező csoportot gyűjtött össze, amely megalapította a Romániai Magánorvosok és Gyógyszerészek Egyesületét. A központjuk Bákóban volt. Összehívta az első közgyűlést, amelyen bemutatta az ötletét. Elkészült a helyi és az országos szórású televízióadókban lejátszott dokumentumfilm. Műsort készítettek a Focşani-i televízióadó számára. Ott ugyanis létrejött egy stúdió, amelynek adását Tecuci- on is nézni lehetett. Közben megkereste Marilena Ţirică-t, hogy bankhitelt kérjen. A hölgy a Bancoop Kereskedelmi Bank igazgatója volt. A protokoll által megkövetelt hezitálás után jóváhagyta neki a háromszázezer lejes hitelt. G. azonnal Piteşti-re utazott. Meleg, ígéretes nyári nap volt. Líviát is magával vitte. Az asszony szerette volna otthagyni a kőolajszondáknál betöltött állását. G. határozott. Elege volt abból, hogy Lívia naponta mindenféle információt kellett jelentsen, emellett rutinszerűen hetente kellett jelentést írjon a Szekuritáte számára is. Fogalma sem volt róla, hogy mire használták. A jelentgetés része volt a munkaköri leírásnak. A szocialista egységek vezetőinek jelentést kellett írniuk az állambiztonsági szerveknek. Egyértelmű. És egyben kötelező is volt. Líviával együtt besétáltak a Piteşti-i Dacia gépkocsigyárba, az igazgatót keresték. Az előcsarnokban sokan voltak, csaknem két órát kellett várakozniuk. Amikor rájuk kerül a sor, megjelent még egy bukaresti kérelmező, a Nemzeti Megmentési Front csúcsvezetéséből. Bőrüléses Dacia kellett neki. Bőrrel kárpitozott, kombi Dacia. Ez aztán a luxus. Szabadság és luxus. Az autókat úgy vásárolták, mint a cukrot, mondta a Constantin Stroe vezérigazgató, aki hajdanában a gyár mérnöke volt. 62

A folyosón G-nek lehetősége volt megpillantania egy ritkaságszámba menő, Dacia 1300 sportkocsit. Nem azt, amit mindenki ismert, hanem egy lehajtható fedelűt. Lehajtható fedél, értik? Abban az időben ez szinte csodaszámba ment. A látványtól megbabonázva lépett be az igazgatóhoz. - Egy autót szeretnék… hajszál híján azzal folytatta, hogy: amilyet a váróterem falán látni. Aztán még időben feleszmélt. És kijózanodva folytatta: igazgató elvtárs… azazhogy igazgató úr, mi egy MENTŐAUTÓT szeretnénk. - Nem értem, mondta az igazgató. Nem értem, miféle autót kérnek? - Mentőautót. Amiben legyen hordágy és oxigénpalack és minden, ami a mentőautó alapfelszereléséhez hozzátartozik. A kórháznak kell. A Tecuci-i Transilvania Klinika számára vásároljuk. A Galac megyei Tecuci-ra kell. Constantin Stroe igazgatónak tátva maradt a szája. Megszokta már, hogy az emberek mindenféle kéréssel fordulnak hozzá. Különféle faksznikkal. Metálszínű festék, ilyen-olyan kárpitozás, bőr, motor, kerék, extrák, stb. A legfurcsább, legképtelenebb kérésekkel bombázták, de mentőautót még senki nem kért tőle. Ez az orvos bizonyára meghibbant. Hogy 1991-ben, amikor minden épeszű román állampolgár azért vásárol autót, hogy felvágjon vele és kiélje a kommunizmus évei alatt felgyűlt összes frusztrációját, mert annak idején, ugye, nem lehetett csak úgy autót venni, jön ez a fickó és mentőautót kér. Egy őrült doktor. Aki otthagyta a finom, langymeleg állását az állami kórházban, ahova a diplomán kívül a világon semmiféle befektetés nem szükséges ahhoz, hogy behajthassa a betegektől az adómentes napi csúszópénzét, és ideállít, hogy neki mentőautó kell. Amivel betegeket tud szállítani. Hát ez kész őrültség. - Ej, micsoda kérés ez, doktor, ilyenről még nem hallottam. És milyen kellene? - Hát olyan, amilyenről az előbb beszéltem. Ugyanolyan felszereltségű, mint az állami mentőautóké. Stroe doktor kivette a doktor kezéből a kérvényt, sebtében elolvasta, majd ráírt valamit. - Jóváhagytam, menjenek át a kereskedelmi osztályra. A kereskedelmi osztályon újabb sort kellett kiállniuk. Épp akkor jelentették be, hogy az autók árát százezer lejjel megemelik. - Remélem, hogy ez a mentőautókra nem érvényes, gondolta G. De hiába. A határozat Bukarestből, a minisztériumból, illetve a Dacia gyár vezetőségétől érkezett, úgyhogy egyértelmű volt. Az áremelés minden gépkocsira érvényes. 63

Vissza az igazgatóhoz. Constantin Stroe azonnal megértette, hogy mi a helyzet. Felhívta a kereskedelmi osztály igazgatóját. - Aláírtam a doktornak egy autót, miért nem akarod kiadni? - Kiadom én szívesen, de az új áron. - Nem! – dühöngött Stroe. Neki a régi áron adod. Azaz 120 ezer lejért. Ráírom a kérvényére is. Constantin Stroe az aláírása mellé még odafirkantotta: Jóváhagyva a 120 ezer lejes áron. És hozzátette: a nép egészsége érdekében. A kereskedelmi igazgató a hóna alá vette a mappáját és kifele indult. - Várj! – szólt utána Stroe. Még van valami. A másik visszafordult az ajtóban. - Felszerelitek mindennel, és úgy adjátok ki. Teljes felszereléssel. - Igenis! – mondta a másik. Aztán Constantin Stroe, a Dacia gyár igazgatója intett. - Sok siker, doktor. Így még egy számítógépre is marad pénze. Viszontlátásra. G. elhűlve távozott. A piros rendszámtáblás új autóval elszáguldott Bukarestbe, a piperai raktárba. Egyszer már járt itt. Akkor egy HC90-es típusú számítógépet vásárolt. Másnesszalagos számítógépet. Volt egy monokróm, zöld színű képernyője is. Ezen dolgozta fel a betegein végzett kísérleteinek eredményeit. A számítógépes neurometriai eredményeket. A programot, a betegek számítógépes neurometriai felmérését két Tecuci-i mérnök segítségével dolgozta ki. - Van pénzem. Egy számítógépet szeretnék - mondta a bukaresti igazgatónak. - Küldjék ide az eladási osztályvezetőt! Idősebb mérnök lépett be. - Állíts össze a doktornak egy számítógépet. - Rendben van. A mérnök kifele indult. - Várj. Vigyázz, ne legyen több 180 ezernél. Ennyit tud fizetni érte. 180 ezer lejt. G. körülbelül fél órát várakozott az igazgató irodájában. Megérkezett a monitort és a gépet tartalmazó doboz. G. hitetlenkedve nézte a dobozt, amelyen a Pacard felirat díszelgett. G. indulni készült, az igazgató pedig feléje fordult és azt mondta: - Nézzen be máskor is, doktor. A kapunál van még egy doboza. G. kilépett az épületből és a kapu felé indult. A nemrég vásárolt Dacia mentőautója a kapu előtt várt rá. Volt forgófénye, szirénája és hordágya. Hordágy a betegeim számára, gondolta G. Ha már úgyis magánrendelésre 64

jönnek, akkor legyen mindene a kórháznak. Mentőautója is. G. nem tudta, hogy akkoriban, sőt évekkel később is, az egész országban kizárólag a Transilvania Klinika rendelkezett saját mentőautóval. A piperai üzem bejárata előtt türelmesen várakozott a mentőautó. G. boldog volt, ma sikerrel zárult a napja. Neki is, a betegeinek is. Akkor jött rá, hogy ő az egyetlen magánorvos egész Romániában. Az egyetlen, aki fiatalon, karrierje felívelésének kellős közepén feladta az ÁLLAMI állását és vakon bízva az új román demokrácia jövőjében, MAGÁNvállalkozásba kezdett. Az üzem kapujában egy tisztviselő nagyméretű, lezárt dobozzal várta. G. a forgófényt és fényszóróit bekapcsolva száguldott végig Bukaresten. Olykor szirénázott is. Csakúgy repült Tecuci felé, maga mögött hagyta Urziceni-t, Râmnicu Sărat-ot és Focşani-t. Sürgős dolga volt. Sürgősen Tecuci-ra kellett mennie, a Transilvania Klinikára. A nővérek előkészítették már a műtőt. Csak este jutott eszébe a doboz, amit az igazgató a számítógép mellé adott neki. A nővérkék kibontották a dobozt. G. meghökkent. A dobozban egy Robotron nyomtató lapult. Focşani-ban megalakult az első magántelevízió, az STF, amely az éteren keresztül sugározta a műsorait, valamivel később pedig egy kábeltévés társaság is. G. kezelte a cég tulajdonosát és annak családtagjait is. Vizsgálatokat, kezelést rendelt el, szükség esetén beutalta őket. Vătăşoiu, Marteş, Buscă. Barátok és páciensek is egyben. Adriana, az STF bemondónője egy alkalommal így beszélt: „A médiából nap mint nap arról értesülünk, hogy a világon milliónyi ember hal meg. Századunk betegségei kíméletlenül sújtanak le. A kutatók világszerte megpróbálják felvenni a harcot velük. A legtöbb esetben pontosan tudjuk, hogy mik okozzák korunk betegségeit, de nem mindig ismerjük a kezelést, amely enyhülést hoz és visszaadja egészségünket. Az egészségügy mindig a kultúra és a társadalom jólétének a mércéje is egyben. Az egészségügy tükrözi az államnak a lakosság és annak jóléte, értékei iránti felelősségvállalását. Mindannyiunknak, akik páciensként fordultunk az állami egészségügyi intézményekhez, volt kellemetlen élményünk az ellátással kapcsolatban. Be kell ismernünk, hogy az orvosi kompetencia nem mindig képes pótolni a felszereltséget, azaz a műszerek, a gyógyszerek hiányát. A román állam által felvállalt, teljesen térítésmentes betegellátás azonban nagyon nagy tévedés, amelynek megvoltak és vannak a hátulütői. A vírusos hepatitisz robbanásszerű terjedése csak egyike a problémáknak. Az állami hiányosságokat pótoló magánszektor nélkül az egészségügyben nem számíthatunk normalitásra.” Románia első magánkórházának megnyitóján mindenki ott volt, egyetlen szakember, a vak sebész kivételével. A polgármester is eljött. De a tiszteletbeli 65

vendégek a kubaiak voltak. Kuba Köztársaság nagykövete, illetve a havannai Nemzetközi Gén- és Biotechnológiai Intézet igazgatója. A megnyitó rövid volt. G. bejelentette, hogy a Galac megyei Tecuci-on nemrég alakult Transilvania Klinika a rák biológiai terápiájának kutatását is felvállalja. Ez volt G. életének nagy álma. A rák biológiai terápiájának kutatása. Oprescu doktor is ott volt. Sorin Oprescu, a szenátus tagja, a főváros jövendőbeli főpolgármestere. A Transilvania Klinika annak idején sebészeti és betegellátási szolgáltatásokat kínált. Több részlege volt, a 20 ágyas központi a legfontosabb. Itt olyan szabadidőközpont működött, amelyet nemcsak a betegek, hanem bárki igénybe vehetett. Aztán következett a műtő. A műtéteket G. végezte, aki több tucat szakvizsgát tett, hogy elnyerhesse a sebész főorvosi címet. Harminc éves karrierje alatt körülbelül tízezer műtétet hajtott végre, a legkülönfélébb fajtákból. A Transilvania Klinika alternatívát jelentett az állami betegellátással szemben, hiszen az egészségügy sem a kormányon levők, sem a közember számára nem volt prioritás. A klinika az ország legelső magánkórháza volt. Az intenzív osztályt képező három betegágyat fél milliárd lej értékű felszereléssel látták el, a legmodernebb fajtából. Számítógépes eletrokardiográf, 16 cm mélyre ható ekotomográf, endoszkóp, jól felszerelt röntgenszoba, Elaisa típusú diagnosztizáló felszerelés, amely gyorsan és hatékonyan fényt derít a különféle betegségekre. Egyszóval, jól felszerelt kórház volt. A műtétek elvégzéséhez olykor akár 11 fős csapat is összegyűlt. Sikeresen kezelték a leukémiát, elsősorban a szakirodalomban tüskesejtként ismert módszerrel. A klinika a modern biotechnológia és géntechnika legfrissebb termékeivel is el volt látva. A legjobb minőségű interferonnal kezelték a betegeket, még a HIV-fertőzötteknél is szép eredményt értek el. A cirózisos betegeknél is látványos eredményeket értek el, és az itt használt antibiotikumok is csúcsminőségűek voltak. Az abban az időben legújabbnak számító, harmadik generációs cefalosporinokat használták. A klinika szakemberei számára nem jelentett problémát sem a szívinfarktus, sem az égési sebek kezelése, hiszen a legkorszerűbb technikát használhatták. A tengerentúlról különleges, erre a célra gyártott ládákban érkezett a bio- és géntechnológiával előállított Streptokináz, illetve a bőrszövet növekedését elősegítő szerek. A keresztény szellemben képzett ápolónők együttérzéssel bántak a szenvedő betegekkel. Az itt dolgozó orvosok mindannyian kifogástalan szakemberek voltak. A számítógépes technika segítségével a betegséget annak kezdeti fázisában lehetett azonosítani, így a gyógyulásnak is nagyobb volt az esélye. A tudományos kutatásokkal foglalkozó osztály a B vírusos hepatitisz és az AIDS interferonos kezelési lehetőségeit, 66

illetve a sztreptokináz és a bőrszövet növekedés serkentő hatását vizsgálta. Az értékelést a számítógépes neurometrikai vizsgálatok és a hagyományos laborvizsgálatok összehasonlításával végezték, ezt kiegészítettek a vírusmarkerek vizsgálatával, amely akkoriban Romániában még újdonságnak számított. A klinikai második épülete Bákótól 20 km-re, Horgeşti-en volt, itt működött a munkaegészségügyi részlet és a klinika által támogatott, 50 diákot számláló főiskolai kollégium. G. a bákói egyetemmel együttműködési megállapodást írt alá, mely szerint az egyetem kinetoterápia szakos hallgatói a Transilvania Klinikán végezhetik a gyakorlatukat. G. egyetemi oktató lett, Bákóban és Tecuci-on is tanított. Nekilátott létrehozni és akkreditáltatni a Keleti Tudományegyetemet, hogy ott közgazdaságot és egészségügyi menedzsmentet, illetve orvosi asszisztensképzést nyújthasson. G. utolsó szakképesítése mondhatni egyedülálló volt akkoriban. Kedvelte a kihívásokat, így hát a plasztikai sebészettel is próbálkozott, remélve, hogy hamarosan elindíthatja az első román plasztikai sebészeti iskolát. Nekilátott hát, hogy beszerezze a plasztikai műtétek végzéséhez szükséges engedélyeket. A Transilvania Klinika olyan posztgraduális képzést nyújthatott volna, amely az országos szintű keresletnek is megfelelt volna. A klinikán nagyon komplex műtéteket végeztek. Görbe lábat, aszimmetrikus csípőt korrigáltak, az orr, mell, valamint az ajkak és az áll plasztikáját is vállalták, méghozzá európai nívón. Megkezdődött az együttműködés a lyoni Rivoilan doktorral, a sebészcsapatnak gyakran volt tagja az európai hírnevű, Moldva Köztársaságból érkezett Cotea Viorel doktor. Rövid ideig úgy tűnt, hogy a klinika teljes mértékben a plasztikai műtétekre szakosodik. A helyzet azonban más volt. A legfontosabb mindig is az általános sebészet volt, ezt követte a bel- és szívgyógyászat, a gasztroenterológia, dermatológia, szemészet, fülorrgégészet és a többi szakágazat. Hogyha a helyzet megkívánta, kisegítő orvosokat hívtak a műtétek elvégzésére. A beteg döntötte el, hogy melyik sebész végezze a műtétet, és kik segédkezzenek neki. Súlyos máj- és epeproblémákat, nehezen hozzáférhető daganatokat is műtöttek itt. A klinikának több kisebb rendelője volt, de az ő hatáskörébe tartozott néhány ipari létesítmény orvosi rendelője is. A felszerelése kifogástalan volt, laboratóriumai korszerűek, minden elképzelhető problémát kezelni tudtak. Két gyógyszerlerakata működött, egyik Bákóban, a másik Tecuci-on, és az 67

intézmény felvállalta az ASIMED néven ismert programot is, azaz a kereskedelmi egységek dolgozóinak rendszeres munkahelyi kivizsgálását. 2002-ben G. végigvizsgálta az ország összes olyan alkalmazottját, akik a vízenergia szakágazatában dolgoztak. Az eredményeket egy tudományos ülésszak keretében ismertették, a Hidroelectrica Rt. vezetőségének jelenlétében. G. huszonhárom megye, valamint a főváros több mint hatezer dolgozóját mérte fel, gyakorlatilag mindenkit, aki a vízenergia területén tevékenykedett. A dolgozók egészségi állapotát a G. által kifejlesztett számítógépes neurometria módszerével vizsgálták. A Iaşi-i Orvosi és Gyógyszerészeti Egyetem professzora, Neamţu doktor által pontosnak és megbízhatónak ítélt, nem invazív módszerrel minden betegséget korán lehetett diagnosztizálni. G. elsőként beszélt a magas feszültségű mágneses, illetve elektromágneses térnek a generátorok, illetve a magasfeszültségű vezetékek közelében dolgozó munkások szaporító szerveire gyakorolt hatásáról. Az ilyen jellegű munkát végzők periodikus áthelyezését, illetve kiemelt javadalmazását javasolta. Később a módszert a másfajta munkát végzők vizsgálatára is kiterjesztette. G. karrierje fellendült. Számos, orvosokat és gyógyszerészeket tömörítő szervezet fordult hozzá az országos ernyőszervezet létrehozásának kérdésében, és vezető funkciót kapott az országos képviselői testületben. Tizenöt év múlva már a Román Nemzeti Biztosítópénztár Igazgatótanácsának a tagja volt. Vérmesen küzdött a csúszópénz rendszere ellen. Már jóval azelőtt egyetemi oktatókat szerződtetett Iaşi-ból és Bákóból, akiknek a feladata az volt, hogy a diákokkal foglalkozzanak. Kiszemelte magának a Mezőgazdasági Gimnázium épületét, amelyet a termelőszövetkezetek megszűnése után bezártak, és megpróbálta megszerezni a Tecuci-i Keleti Egyetem számára. Ekkor következett a meglepetés. Kérését a helyi, illetve a megyei hatóságok elutasították. Az épület nagy előadótermében a Kántorképző iskola óráinak adtak helyet, amelyről úgy döntöttek, hogy fontosabb a közösség számára, mint az egyetem. Ez volt az első nagy csalódás. Azután beköszöntött a csúszópénz időszaka. Először az akkreditálásért, azután a pénzügyi ellenőröknek kellett fizetni. Amikor a klinika dolgozói távoli, nehezen megközelíthető helyekre, például bányavállalatok vagy más, hasonló jellegű ipari létesítmények munkásait szálltak ki megvizsgálni, karavánnal mentek, magukkal szállítva a kivizsgálásokhoz szükséges felszerelést. A vizsgálatok során kiszűrték a betegeket, majd tovább irányították a klinika megfelelő részlegére, alaposabb 68

kivizsgálások elvégzésére. Komplex laborvizsgálatokat, kardiológiai, ultrahangos és számítógépes neurometriai felmérést is végeztek. Minden nagyon jól működött, de olykor érződött, hogy G-nek nem sok tapasztalata van az egészségügyi menedzsment és marketing területén. A hatalmas keresletet felkészült szakemberek hiányában egyedül próbálta meg lefedni. Olaru doktor, a bákói laktanya orvosa, akivel az ország első, orvosokat és gyógyszerészeket tömörítő egyesületét létrehozta, elpártolt tőle. Megkedvelte a „kis figyelmességeket”, amelyekkel az orvosi felszerelést és gyógyszereket importáló cégek halmozták el az orvosokat és gyógyszerészeket tömörítő egyesületek vezetőségét. Megkezdődött a lefizetések, illetve a román egészségügy kifosztásának korszaka. A Nemzeti Egészségügyi Biztosító Pénztár vezető testületének tagjaként G. sikeresen melléfog. Az, hogy elutasítja a lefizetést, rengeteg kellemetlenséget okoz. Egy adott pillanatban a Galac Megyei Biztosító Pénztár megtagadja a Transilvania Klinikától az szerződéses alapon elvégzett vizsgálatok megtérítését, aminek következtében az intézmény fizetésképtelenné válik. A gonosz pénzügyi manőver telibe találja G-t. Nem sokkal ezután G. felfedi a tervet, mely szerint az Adrian Năstase miniszterelnök által vezetett Ellenőrző Bizottság 80 milliárd lejt tervez engedményezni a Biztosítópénztárnak. A közpénzekkel való visszaélés felfedése miatt Eugen Ţurlea, a Biztosítópénztár elnöke és Valeriu Simion alelnök a nemrég letűnt „aranykorra” jellemző ördögi mosollyal róják ki rá a büntetést. Furcsán lépnek fel ellene. Polgári pert indítanak, amelyben azzal vádolják, hogy négy év tanácsadói karrierje alatt a megengedettnél 70 millió lejjel nagyobb összegben bonyolított le telefonbeszélgetést hivatali telefonjáról. Bírságokkal együtt az összeg negyedmilliárd lejre rúg, és exponenciálisan növekszik. G. ügyét a Tecuci-i bíróság tárgyalja. Alapfokon a bíróság elutasítja a Biztosítópénztár keresetét és G. javára dönt. Egy darabig csend van. Vihar előtti csend. G. elfeledkezik a kommunista módszerről, a felszín alatti hadműveletekről. Bután bízik a román igazságszolgáltatásban és minden más kimegy a fejéből. Négy év múlva arra ébred, hogy a már amúgyis kevés nyugdíját az összeg behajtása érdekében felére csökkentik. Megélhetésre alig futja belőle. Kevesebbet kap kézhez, mint egy utcaseprő. Élete végéig fizetnie kell. Az Állam nem kegyelmez, és nem felejt. Hogy melyik állam? A Ţurlea és Simion állama. Meg a hasonszőrűeké. G. marad továbbra is a szolgálatos balek. Az egészségügyben tevékenykedő korrupt vezetők miatta estek el néhány milliárdnyi lej csúszópénztől. A biztosítópénztár vezetőtanácsának tagjaként G. 69

nemcsak kényelmetlen, hanem egyenesen veszélyes. Pusztán amiatt, hogy tisztességes. A fiúknak volt gondjuk arra, hogy megfellebbezzék a Tecuci-i ítéletet a galaci bíróságon. És itt következett a gazemberség. A támadást aljasan, a mélyből indították. G-nek nem kellett tudnia semmiről. Megfosztották G-t a védekezés lehetőségétől. Meg kellett büntetni. Négy évvel később végrehajtják rajta az ítéletet. Tél kellős közepén fekete síálarcos csendőrök lakoltatják ki otthonából, majd megfosztják attól a nyugdíjtól is, amely a negyven évi nyugdíjalap befizetése után jár. Ó, Európa, hol vagy, amikor ilyesmik történnek?! G. nem kellett tudjon semmiről. A bíróság beidézte, de ő egyetlen idézést sem kapott kézhez. G. nem tudott semmiről, a határidők mindegyike lejárt, az ítélet pedig egyértelmű volt. G. csak a végrehajtók megjelenésekor értesült mindenről. Végrehajtás, fellebbezés nélkül. Romániában az igazság nem győz. Csak a mások igazsága. A határidők igazsága. A szolgálatos balek elveszti a pert, mert nem reagál a megadott határidőn belül. A határidők pedig gyorsan követik egymást. Visszaút már nincs. Ha lejárt a határidő, elvesztetted a pert. A dossziéba csak egy irat kerül be. Az, hogy kiküldték az idézést. Beidézték, de nem jelent meg. Így működik a gépezet. Az idézést általában a sajtóban is megjelentetik. Ami azt jelenti, hogy minden román állampolgár naponta végig kellene olvasnia az ország összes sajtótermékét, hogy megbizonyosodjon afelől, hogy egyetlen bíróság sem idézte be aznap, és hogy nem kés le semmiféle fellebbezési határidőt. G. állandó lakhellyel rendelkezett. Közéleti személyiség volt. Pontos személyazonossággal és lakcímmel rendelkező polgár. Az igazságszolgáltatásban dolgozó korrupt, inkompetens egyének behódoltak a szintén korrupt egészségügyi söpredéknek. Büntetés volt ez a javából. G. emlékezetében kitörölhetetlenül élnek a bukaresti, illetve a más helységekben tapasztalt visszaélések. Egy alkalommal neki is felajánlottak egy millió dollárt egy minisztériumi közbenjárásért. Jenica is ott volt. Jenica Roman, aki alkalmazottja volt a klinikán. Határozottan visszautasította. Sőt, a főnökének is beszámolt az esetről, szintén a Jenica jelenlétében. Azért, mert a főnöknek tetszett a lány. Valahányszor Bukarestben összefutottak, a főnöke mindig érdeklődött Jenica felől. Olykor meghívta a rendelőjébe egy pohát whiskyre. Ez volt a főnök, Ţurlea professzor. Ţurlea professzor, a közgadaságtudomány doktora. S a tét? Nos, egy aláírásra volt szükség. A nemzeti egészségügyi hálózat informatikai felszerelésére vonatkozó szerződést kellett aláíratni. Így írják a történelmet. Bismarck törvényeinek története Romániában. Az istenverte 70

törvény. Az istenverte közbeszerzés. Megkozmetikázva, ahogy kell. Nos, Bismarck még álmában sem gondolta volna, hogy mivé fajulnak a törvényei. Hát ez van. G-nek egy hibája volt: nem értette meg, hogy a román egészségügyet nem lehet addig megreformálni, amíg csúszópénz létezik. Hiszen egyetlen orvos sem fogja kívánni a változást mindaddig, amíg jól meg tud élni úgy, hogy az állam felszerelését használhatja, és ezért a pácienstől adómentes paraszolvencia jár. Ennyit a reformról. * 71

NINA LAVRIC ( Elveția ) Inocenta clipă Priveam infinitul într-o menire, Mă grăbeam prin labirint alergând, Îmi doream să străbat o nemărginire, În cale de vis cercam să o prind. Mă lua cu ea această depărtare, Frunza amintirii urme deslușea, Mă găseam în scrânciob pe o mare, Inocenta clipă vocea-mi dezlega! Moare un Pământ A obosit Pământul în tăcere Și suferă! E-mbolnăvit prea crunt! A tot rodit în lanurile vremii Și nu a fost, El nu a fost văzut! Cum zace Terra, fața-i sfârtecată, Supusă-n chinuri, făr’a se opri, 72

Mai plânge-o ploaie, cearcă să străbată Arterele-i ce sunt prea cenușii! Mai căută izvoarele stejarii, Sămânța vieții i se stinge-n jar, Se înmulțesc, de se plodesc tiranii, Din mici se fac din ce în ce mai mari! Ei pun la încercare un nou secol, Tot numărând venitul lor pe rând, Fixează locul, măsurând-i rostul, Se cred stăpâni, mereu tot chefuind! Se îndesesc ferestrele în ceruri, Se mișcă munții cei din ocean Și apele pornesc de-a valma-n cercuri De-i fac ravagii! Îl găsim orfan ! Ce grea îi e primejdia ce-l paște, Ah, Terra, cu pământ în rod și chin, Ajuns aici el nu ne mai cunoaște: Țin loc de codri cupe cu venin! Celor străbuni cu inimi sângerate Li-e arsă fruntea, devenim urgii! Pornesc ghețarii întru încrustare, Înecuri de speranțe cu toți viii, Meridiane pleacă-n evadare, Ajunge Ecuatorul în Siberii! Ne strigă semnul crucii a-ntrebare, Îi bate inima în clopot pe altar, Din orizonturi pare să apară Vreun colț de iarbă să răsară iar! Să vină, oare, rând să nu mai fie? Legendele își amintesc toți sfinții, Pământul prefăcut e în stafie, Noi l-am robit, își căuta părinții! Ne pasc ghețarii până-n luna iunie, Ajungem în Crăciun, pomi înfloriți! A obosit Pământul, osia ne zguduie, Tot căutând spre noi, cei adormiți!. Ne pomenim, puterile îi seacă, E rândul nostru acum să chibzuim: A obosit Pământul, se îneacă!.. Noi nu găsim un timp să-l deslușim; La căpătâi stau păsărele cârd Cu aripile uitate într-un crâng... Unde ne suntem noi, oamenii iubind?! 73

Suntem miopi?! Dar... Moare un Pământ ! Leru-i ler Leru-i ler și iară ler, Trec hotare peste cer, Iau în mână a mea steluță, Să-mi seamăn mama, tăicuța: Leru-i ler, leru-i ler! Leru-i ler, afară-ger! Cerne bolta cea înaltă, Râde casa înflorată, Glasuri de copii o scaldă: Lerule- ler, Lerule-ler! Leru-i ler, până la cer! Ningă Florile de măr-- Coroniță de fecioară Până hăt în primăvară: Leru-i ler, Lerule-ler! Leru-i ler și iară ler, Are tata trei feciori: Unul e-n Italia, Altul în Canada , da, Cel’lalt e în Spania . Și-i tot cheamă: leru-i ler Șă-i învațe să iubească Scumpa Țară Românească: Că de-acolo-i limba noastră: Vin Carpați să tălmăcească Vița noastră strămoșească! Să-i dăm aripi să-nflorească! Leru-i ler, Leru-i ler! Țara-i una, unu-i neamul Să depunem tot elanul Anul ăsta și la Anul Să facem să se mândrească, Urmași să ne pomenească! Leru-i ler! Leru-i ler: Mulți ani binecuvântați Între surori, între frați! 74

Leru-i ler, Leru-i ler, Lerule! La Anul și la Mulți ani!.. Din Suceava în Pohoarne , Dobrogea ori Timișoara, De la Iași la București, Baia -Mare ori Pitești, Chișinău ori Călăraș Leru-i ler, frați- făurași! Leru-i ler până la cer, Leru-i ler cu flori de măr! Adă-ne Doamne, Tu, ziua Să semănăm cu toții muma: Leru-i ler, leru-i ler, Lerule.! La Mulți Ani!.. Cu mult respect și stimă deosebită! Nina Lavric Geneva, Elveția 75

MARIA SAVA ( Franța ) Federico Garcia Lorca În ziua de 5 iunie 1898, în casa lui Federico Garcia Rodriguez, agricultor înstărit, şi a Vicentei Lorca Romero, învăţătoare în Fuente Vaqueros, sătuc din mijlocul câmpiei granadine, vedea lumina zilei cel care va fi unul din cei mai mari poeţi ai secolului al XX- lea, Federico Garcia Lorca. Întotdeauna poetul își va evoca anii copilăriei cu mare bucurie în suflet pentru că niciodată copilul din sine nu va dispărea: „Copil fiind, am trăit în mijlocul naturii şi atribuiam fiecărui lucru, obiect, arbore sau piatră, personalitate şi suflet. Vorbeam cu ele şi le iubeam.” ”Granada nu poate ieși din propria-i casă. Ea nu seamănă cu alte orașe ridicate pe țărmul mării sau pe maluri de fluvii, orașe care călătoresc și se întorc îmbogățite cu ceea ce au văzut. Solitară și pură, Granada se face mică, își închide sufletul în ea însăși și nu cunoaște altă ieșire decât în înălțimea ei naturală de stele.” (F.G. Lorca, Impresiones y paisajes) ”De fapt, nu numai Granada: întreaga Andaluzie. Cu stâncile tăcute din Jaen și vuietul scoicilor din Cadiz. Cu arcele, coloanele și calotele suspendate din Cordoba și turnurile portocalii din Sevilia. Cu nopțile grele de mireasmă și vis din Almeria sau Malaga și cu sclipirea tragică, de alb definiv, a cuțitelor din Albacete. Cu nebunul sunet nocturn al ghitarelor de pretutindeni și cu frumusețea oarbă a atâtor cântece și ritmuri care coboară din timpuri de ceață și lumine cunoscute.” (Darie Novăceanu) Acesta e splendida casă în care s-a născut poetul, ”paradisul închis pentru cei mulți”. La vârsta de șase ani, a plecat în Almeria unde a început să studieze muzica. Datorită mamei sale devine un pasionat al ghitarei şi al pianului. Învaţă o 76

mulţime de cântece, mai ales, cântece populare andaluze. Ritmuri precum peteneras, granadinas, seguidillas, soleares se vor regăsi în lumeaplină de taină recreată în ”Cântecele bătrânești”: ”Începe plânsul/ ghitarei./ Se sparg cupele arborilor/ pline cu dimineață./ Începe plânsul/ ghitarei./ E inutil/ s-o faci să tacă./ Plânge monoton/ cum plânge apa,/ cum plânge vântul/ peste zăpadă./ E cu neputință/ s-o faci să tacă./ Plânge lucrurile/ pierdute departe./ Nisipul din Sudul fierbinte/ visând camelii albe./ Plânge săgeata fără țintă,/ amurgul fărăzori/ și prima pasăre/ moartă în ramuri./ O, ghitară!/ inimă rănită /de cele cinci săbii.” (F.G. Lorca, Ghitara, trad. Darie Novăceanu) În 1918, îşi publică prima carte de proză poetică, „Impresiones y paisages”, pe propriile speze, şi-o dedică profesorului său de muzică din Granada, Antonio Segura. Tot în această perioadă leagă o prietenie strânsă cu Manuel de Falla, cu Pedro Salinas şi cu Jorge Guillen. „Alături de poet - poet nu numai prin poezia sa-plutea o adiere ca de briză, iluminată de propria-ilumină. Atunci nu bătea vântul iernii, nici dogoarea verii: bătea... Federico”, îi evoca, peste ani, chipul, prietenul său J Guillen. În primăvara lui 1919, ajunge la Madrid pentru continuarea studiilor. Au fost anii lui de aur. Ani în care marile genii ale Spaniei se formau, anonimi, fiindu-I colegi sau prieteni: Salvador Dali, Luis Bunuel, Moreno Villa, Emilio Prados, Pepin Bello, Angel del Rio ş.a. Residencia Estudiantil era un adevărat creuzet de cultură în care Federico strălucea prin concertele sale din Beethoven, Chopin, Debussy, Ravel pe care le dădea colegilor pe un pian învechit şi obosit, concerte care întotdeauna se terminau cu cântece populare andaluze. În 1921 debutează cu ”Libro de poemas” („Cartea de poeme”). ”Cartea de poeme nu-i/ decât o toamnă defunctă”, spune poetul la finalul poemului ”Ars poetica”. Poemele sunt ”aceste oglinzi ale îndurerării”, în care, de multe ori, intuiția depășește cunoașterea. Momentul este neprielnic pentru debut - lucru care se vede din slabele ecouri la apariţia cărții. La acea vreme era la modă ultraismul, curent corespondent suprarealismului francez. Ca orice –ism, apăruse într-o perioadă de criză a poeziei spaniole, obosită, dar nu pierdută, deoarece încă se mai simţeau ecourile din Antonio Machado, Unamuno, Juan Ramon Jimenez. Deși, aparent, riguros construit, ultraismul n-a reușit să facă școală. Nici Federico Garcia Lorca n-a fost atras de mirajul acestui tip de suprarealism, în rândurile căruia s-au înscris mulţi, prea mulţi poeţi, dar din care au rămas prea puţini. El se va menţine pe linia tradiţiei, rămânând foarte apropiat spiritului poporului său, fiind un conservator dinamic al trecutului printr-o exaltare lucidă a temelor şi motivelor regionale. Dar tocmai în această atmosferă de liniște, poetul se desăvârșește și scrie cele mai frumoase versuri, adevărate imnuri închinate frumoasei sale Granada. Iată o schiță de portret pe care i-o face Vicente Alexaindre: ”Dimineață, râdea vesel, limpede, de mai multe ori, ca un râu din câmpie, de unde părea să vină mereu. În timpul zilei, evoca aceeași câmpie proaspătă, verde, cu foșnet de măslini cenușii peste pământul roșiatic; într-o succesiune de peisagii spaniole care 77

depindeau de oră, de starea lui sufletească, de lumina privirilor sale; poate și în funcție de persoana pe care o avea în față. Eu l-am văzut, în târziu de noapte, apărând deodată, pe o prispă misterioasă, când luna semăna cu el și-i arginta obrazul; și mi s-a părut că brațele sale se sprijineau pe aer, dar că picioarele stăteau înfipte în timp, în secole, în îndepărtatele rădăcini ale pământului hispan, nu știu până unde, căutând înțelepciunea profundă, cea care-i scăpăra în ochi, arzându-i buzele sau străluminându-i fruntea gânditoare. Nu, nu era copil în astfel de clipe. Cât de bătrân, cât de bătrân, cât de antic, cât de fabulos, cât de mitic! Să nu vi se pară o ireverență: numai vreun bătrân cantautor- cântăreț-de flamenco, numai vreo bătrână bailaora -dansatoare-, deveniți statui de piatră, i-ar putea semăna. Numai un îndepărtat munte andaluz, fără vârstă, văzut pe un cer înnoptat, ar fi putut să se înfrățească lui în astfel de clipe.”Cultivând metafora clasică sau populară, promovând structuri poetice moderne însă păstrând profunzimea sentimentelor dintr-o realitate imediată, Lorca are meritul uriaş de-a fi dus la apogeu poemul-cântec, poemul romanţă, dar şi cel de a fi scris poezie clasică precum oda şi sonetul. ”Cartea de poeme” abundă în definiţii lirice în defavoarea imaginilor poetice, esenţială rămânând sinceritatea, dorinţa de comunicare. Într-un moment de criză existențială, iată-l pe poet cum își strigă durerea către Creator: ”Inima mea e aici,/ Doamne,/ înfige-ți sceptrul în ea, Doamne./ E ca o gutuie/ cu multă toamnă/ putredă./ Zmulge-i scheletele/ de șoimi lirici/ care-au rănit-o atât de mult,/ atât de mult,/ iar dacă ai cioc,/ ciuruiește-I coaja plictisită...” În iunie 1922, împreună cu prietenul său Manuel de Falla, pune la cale organizarea uneia dintre cele mai strălucite sărbători ale cântecului andaluz: Fiesta del Cante Jondo. În ziua de 19 februarie va prezenta în sala Centrului Artistic din Granada conferința ”Cante Jondo” (El primitivo canto andaluz). Consideră că o mare influență a avut-o ”cântecul bătrânesc” și asupra școlii muzicale ruse moderne. Astfel, în 1847, Glinka vine în Granada unde se împrietenește cu un celebru ghitarist de atunci, Francisco Rodriguez Murciano. Întorcându-se în Rusia a explicat prietenilor particularitățile cântecului andaluz pe care le-a folosit și în compozițiile sale. ”Ca să vedeți și dumneavostră felul în care modulațiile triste și gravul orientalism din ”cântecul” nostru a influențat, din Granada la Moscova, felul în care melancolia Velei (clopotul din Torre de la Vela, palatul Alcazaba) a fost culeasă de clopotele misterioase ale Kremlinului.” Cu această ocazie, publică şi studiul ”Cântecul bătrânesc, originile, valoarea şi influenţa sa asupra artei muzicale europene” . Adoptarea cântecului liturgic de către Biserica spaniolă, invazia sarazinilor şi sosirea numeroaselor grupuri de ţigani, lumea acesta misterioasă şi rătăcitoare, va da forma definitivă „cântecului bătrânesc”... „Această lume, sosind în Andaluzia noastră, a unit foarte mult vechile elemente native cu cele aduse de ei, la fel de vechi, dând forma definitivă a ceea ce noi numim astăzi „cântec bătrânesc”... În Spania, ”cântecul bătrânesc” a exercitat o neîndoielnică influenţă asupra tuturor muzicienilor, asupra acelora pe care eu îi numesc „marea coardă spaniolă”, 78

începând cu Albeniz, până la Falla şi trecând prin Granados...” Sărbătoarea a avut un succes răsunător. Alături de organizatori, din juriu au mai făcut parte: Andre Segovia, marele cântăreţ ghitarist, şi Antonio Chacon, supranumit „împăratul cântecului bătrânesc”. Multă vreme au răsunat ecourile acestui festival în întreaga Andaluzie. Zece ani mai târziu, Federico Garcia Lorca va publica volumul ”Poema del Cante Jondo”, dovedind încă o dată forţa de seducţie a tradiţiei andaluze. Poetul n-a copiat ”cântecul bătrânesc”, ci a recreat poeme atât de profunde încât, uneori, pot fi confundate cu textele populare. La noi, numai Eminescu a putut sintetiza lirica populară la modul sublim, scoţând la suprafaţă esenţene bănuite de frumuseţe. Un alt lucru care-I alătură pe cei doi poeţi este tocmai aparenta simplitate a acestor poeme de inspiraţie folclorică. „Am spune că niciunde ca aici nu există o comunicare mai substanţială a poezieis paniole cu poezia românească a dorului. Acest dor românesc pe care interpreţii grăbiţi, după ce îi citează pe Eminescu sau Blaga, îl traduc pentru Iberia prin saudade, cuvânt propriu numai Portugaliei. Căci limba spaniolă n-a acceptat, în acestcaz un singur cuvânt: nostalgia, anoranza şi pena definesc, împreună şi separat, dorul nostru.” (Darie Novăceanu) Lorca preferă termenul pena, care pentru român înseamnă chin. Şi pentru a dovedi că nici stilizarea, nici profunzimea emoţiei şi nici ambianţa liricii populare andaluze nu este întâmplătoare, Lorca notează în studiul său de cantejondo (cântecul bătrânesc): ”Andaluzul ori strigă spre stele, ori sărută pulberea roşie a drumurilor. Pentru el, „tonul mediu nu există”... În siquiriyagitana, perfect poem al lacrimilor, melodia plânge deopotrivă cu versurile. Se aud clopote pierdute în adâncuri şi se văd ferestre deschise în zori. Siquiriya începe cu un strigăt teribil, un strigăt care desparte peisajul în două emisfere egale, după aceea glasul se domoleşte, se opreşte pentru a face loc unei linişti impresionante, măsurată şi ea. O linişte în care fulgeră chipul crinului fierbinte, lăsându-I urmele pe cer. Apoi începe melodia ondulatorie şi fără sfârşit, într-un sens deosebit de Bach. Melodia nesfârşită a lui Bach este rotundă, fraza se poate repeta la infinit, într-un cerc; melodia siquiriyei se pierde în plan orizontal, ne scapă din mâini, o vedem îndepărtându-se către un punct de aspiraţie comună şi pasiune perfectă, acolo unde sufletul nu poate să debarce.” Poemul „Linişte” mă duce cu gândul către incantaţiile blagiene: ”Ascultă, fiule, liniştea./ E o linişte ondulată,/ o linişte/ în care se prăbuşesc văi şi ecouri/ şi care-apleacă frunţile/ către pământ. ” În 1923, îşi ia licenţa în drept, după o perioadă fertilă în care se întâlneşte cu marea poezie a Spaniei prin Antonio Machado, andaluz ca şi el, şi cu Miguel de Unamuno, profesor în Salamanca sa de piatră. Va rămâne în Granada unde va întreprinde obişnuitele sale călătorii în câmpiile andaluze, iar toamna, de obicei, se va întoarce la Madrid, la Residencia, locul în care s-a format. La 13 februarie 1926, ţine o conferinţă despre Don Luis de Gongora, la Ateneul din Granada: „A fost distractivă pentru cei prezenţi, pentru că mi-am propus să explic ”Singurătăţile” ca să le înţeleagă şi să nu fie proşti... şi le-au înţeles!”îi scria lui Jorge Guillen. În mai 1927, se află la Barcelona împreună cu Salvador Dali 79

pentru a pune în scenă piesa de teatru ”Mariana Pineda”. Tot înacest an îi apare volumul de poeme ”Canciones” (Cântece), volum care cuprinde poeme din epoca de formare. În conferinţa despre volumul ”Singurătăţi” al lui Gongora, Lorca afirmă: „Un poet trebuie să fie profesor în toate cele cinci simţuri corporale... în următoarea ordine: văz, pipăit, auz, miros, gust. Pentru a putea fi stăpânul celor mai frumoase imagini, trebuie să deschidă porţi de comunicare între toate simţurile şi de foarte multe ori să-şi suprapună senzaţiile şi chiar să le ascundă naturaleţea...”Şi cât de magistral o face Garcia Lorca în poemul ”Despărţire”, poem de o simplitate dezarmantă, caracterizat prin două cuvinte: simetrie şi simplitate. „Dacă mor,/ lăsaţi balconul deschis./ Copilul mănâncă portocale./ (Din balconul meu îl văd.)/ Secerătorul seceră grâul./ (Din balconul meu îl văd.)/ Dacă mor,/ lăsaţi balconul deschis.” Format în frumoasa Andaluzie la umbra unui Seneca, Martial, Lacan, Gongora, Ramon Jimenez, Antonio Machado, Manuel de Falla şi mulţi alţii, lirica sa nu poate fi înţeleasă fără a pătrunde spiritul Granadei . „Nici tu, nici eu, nici altcineva (îi spunea lui Gerardo Diego) nu ştie ce este Poezia. Ea se află aici, priveşte-o. Ţin focul ei în mâinile mele. Îl înţeleg şi lucrez cu el în mod desăvârşit, dar mi-e cu neputinţă să vorbesc despre el. În conferinţele mele am vorbit de multe ori despre poezie, dar despre singurul lucru despre care nu pot să vorbesc ce este poezia mea. Şi asta nu pentru că aş fi inconştient de ceea ce fac. Dimpotrivă. Dar dacă este adevărat că sunt poet prin graţia lui Dumnezeu ori a vreunui demon, e tot atât de adevărat că sunt şi prin graţia tehnicii şi chinului, şi că îmi dau seama, de ceea ce reprezintă şi este un poem.” Generaţia de poeţi căreia i-a aparţinut Federico Garcia Lorca a fost cea mai solidară şi cea mai reprezentativă în istoria literaturii spaniole. Nume cu rezonanţă precum Pedro Salinas, Rafael Alberti, Guillen, Gerardo Diego nu se lasă atrase în barca suprarealismului, ci continuă pe linia lui Unamuno, Antonio Machado, Ramon Jimenez. Apoteotic, în ceea ce priveşte apariţia creaţiilor sale, în anul 1928 publică ”Romancero gitano” (în traducere liberă: ”Balade lirice țigănești”) . Este volumul în care geniul lui Lorca atinge plenitudinea sa poetică. ”Cartea, în totalitatea ei, chiar dacă poartă denumirea de ”gitano”, nu-i decât un poem al Andaluziei și-i spun ”gitano” pentru că ”gitano” este ființa cea mai elevată, cea mai profundă, cea mai aristocratică din lumea mea, partea cea mai reprezentativă din felul ei de-a fi, cea care păstrează focul, sângele și alfabetul adevărului andaluz și universal.”Același punct de vedere îl găsim și la Unamuno: ”Declar că recunosc întreaga influență asupra literaturii populare, asupra folclorului și asupra mentalității pe care gitanul a exercitat-o în Spania.”De la ”romanțele” scrise de Lope de Vega sau Don Luis de Gongora nimeni nu mai abordase această specie literară. Și iată că Lorca publică optsprezece ”romanțe” în care sunt evocate figuri, scene, credințe, sentimente, pasiuni ale acestor ”gitanos”; plânsetul se împletește cu zâmbetul fără să altereze 80

acel fond sobru care caracterizează Spania. Așa cum consideră Darie Novăceanu, în noianul de studii dedicat volumului, nu s-a pus îndeajuns accentul pe conexiunea acestei specii (romanța) cu tragedia. Importantă nu este neapărat tematica, subiectele fiind considerate de unii vulgare, cât faptul că poetul a reușit să surprindă”întreaga dimensiune morală andaluză” ”venită din multe părți și din multe timpuri”. Volumul este o imagine vie a Andaluziei, cu lumea ei amestecată în care ţiganul, maurul şi sefardul au creat o adevărată cultură. Pentru frumusețea inegalabilă a versurilor citez din poemul ”San Gabriel (Sevilia)”:”Un frumos copil de trestii/ umeri lați, mijloc subțire,/ chip de măr cuprins de noapte,/ gură tristă, ochi imari,/ putere de-argint fierbinte,/ veghează strada pustie./ din lac fin, pantofu-irupe/dalii de aer, în urmă-i/ lăsând două ritmuri, triste/ cântece spre cer să urce./ nu există-n țărm de mare/ palmier ca el mai mândru,/ nici împărat cu coroană,/nici luceafăr care trece./ când înclină fruntea peste/ pieptul lui de matostat,/ noaptea caută câmpuri vaste căci să îngenunche-ar vrea./Singure, ghitare cântă/ pentru Sfântul Gabriel,/ Arhanghelul ce învață/ porumbițele să zboare,/ dușman sălciei pletoase./ Sfinte Gabriel, copilul/ plânge-n mama lui. Țiganii,/ nu uita, îți dăruiră/ hainele în care umbli. ”Universul tragic al romanțelor vine dintr-o dezlănțuire năprasnică- în opt din acestea se săvârșește o moarte violentă. Sângele andaluz, cu vechimea lui misterioasă asemeni unui fluviu subteran, fierbe în ”liniștea mutilată” ce acoperă lumea florilor înghețate de spaimă. Deasupra, stăpânește albă și rece, Luna. În niciuna din aceste ”romancero gitano” nu se împărtășește bucuria. Doarchinul (pena), teama, singurătatea, neliniștea, tragismul sentimentelor. Într- una din aparițiile sale în public, poetul își susține cu mare acuratețe punctul de vedere cu privire la ”Romancero gitano”: ”...cartea constituie o imagine a Andaluziei, cu țigani, cai, arhangheli, planete, cu adierea iudee și cu adierea romană, cu râuri, cu crime, cu nota vulgară a contrabandistului și lumea celestă a copiilor dezbrăcați din Cordoba, cei care-și râd de Don Rafael. O carte în care abia este exprimată Andaluzia cea care se vede, dar în care vibrează cea care nu se vede. (...) O carte în care personajele sunt figuri care servesc de fundal milenar pentru un riguros personaj important, Chinul (Pena), cel care pătrunde în măduva oaselor, în seva arborilor și nu are nimic comun cu melancolia, nici cu nostalgia, nici cu o altă afecțiune sau durere sufletească, fiind un sentiment mai mult extraterestru; un chin andaluz, luptă a inteligenței pătimașe cu misterul ce-o înconjoară.” În 1929, Fernando del Rios, unul din profesoriilui din Granada, îl invită săfacă o călătorie în America, scoţându-l din starea de tristeţe în care se afundase, mai ales, din cauza situaţiei politico-economice din țară. Ajuns în America, intuieşte perfect modul de viaţă ale cărui dimensiuni se conturau prin rasism, moartea violentă, alienare. Lorca surprinde toate acestea în volumul său ”Poetul la New York”, volum în care spaţiul universului său liric se lărgeşte. În afară de populaţia neagră în care descoperă „axul spiritual al Americii”, nimic nu-l atrage 81

în Lumea Nouă. Oraşul tentacular ucide în egală măsură natura şi sufletul oamenilor. Imagini apocaliptice sfâşie retina şi toate simţurile intră în alertă: „pentru că uneori ospăţul scurt al păianjenului /ajunge să rupă echilibrul întregului cer...” „O, lume! O femei uşoare! O, soldaţi! /trebuie să călătoreşti prin ochii idioţilor,/libere câmpuri prin care şuieră vipere cenuşii,/ privelişti pline de morminte ce produc/ cele mai proaspete mere,/ pentru a face să vină lumina nemăsurată/ de care se tem bogaţii în spatele lentilelor,/ mireasma unui singur trup, /cu duble prăbuşiri de crin şi şoarece,/ pentru ca să ardă această lume care poate/ să urineze lângă un geamăt/ sau pe geamurile pe care se înţeleg valurile/ ce niciodată nu se mai repetă.” (Nocturnă în Battery Place) Deşi considerată multă vreme de către exegeţi „o simplă escapadă lirică”, ”Poetul la New York” reprezintă o autodepăşire de sine, un volum de o profunzime inegalabilă în centrul căruia se află Omul înconjurat de o teribilă singurătate construită de sine însuşi, aşa cum în spaţiul opus celui american, bietul Ivan Denisovici se claustra în propria închisoare. Cu o trecere prin Cuba, se întoarce în Granada natală în toamna anului 1930. Spania intra deja în primele convulsii politice, iar poetul simţea înainte de toate responsabilitatea de cetăţean. Anul 1932 e cât se poate de încărcat: apare prima ediţie la ”Poema del Cante Jondo”, publică conferinţa închinată lui Gongora şi, împreună cu Eduardo Ugarte, fondează compania de Teatru universitar La Barraca, care devine una dintre cele mai ilustre companii de teatru din Spania prin repertoriul abordat. Toamna lui 1933 îl găşeste la Buenos Aires, unde Lola Membrives pune în scenă ”Nunta însângerată”. Îşi trăieşte din plin gloriaşi în Argentina, dar la întoarcerea acasă, află ştirea dispariţiei prietenului său Ignacio Sanchez Mejias, ucis în arenă de un taur, ocazie cu care scrie ”Bocet pentru Ignacio Sanchez Mejias...”Consacrarea lui ca poet este definitivă în 1935 şi devine o voce aparte în lirica spaniolă. Alături de alți intelectuali semnează Manifestul Antifascist. În poezia lui Federico Garcia Lorca, două teme sunt esenţiale: Moartea şi Iubirea. Moartea are cu totul alte semnificaţii decât în mod obişnuit la Lorca: „În toate ţările, moartea înseamnă sfârşit. Când vine ea, perdelele se las în jos. În Spania, perdelele se trag. Se ridică până sus. Mulţi oameni trăiesc aici neştiuţi între ziduri, până-n ziua-n care mor şi sunt scoşi afară. Un mort în Spania este mai viu decât în oricare parte a lumii: profilul său e tăios, răneşte ca un brici.” ”Bocet pentru Ignacio Sanchez Mejias” este poezia care ilustrează cel mai bine cosmicitatea Morţii în viziunea lui Garcia Lorca. Moartea unui toreador în timpul corridei este o moarte aristocratică, o moarte eroică şi plină de solemnitate. Corrida este pentru spanioli o sărbătoare, „cea mai cultă sărbătoare”, este drama desăvârşită a spaniolului care atunci îşi descoperă supremele tristeţi şi supremele lacrimi. Arena este unicul loc în care moartea intră împodobită de cea mai orbitoare frumuseţe. Dacă pentru noi corrida e doar o luptă sângeroasă, aşa cum o descria şi Octavian Paler, pentru spaniol are o semnificaţie aparte – este artă pură şi tradiţie totodată. Toreadorul este un ales sprijinit de duh în lupta sa cu taurul. Adevăratul toreador este cel care oferă 82

publicului o „lecţie de muzică pitagoreică, făcându-l să uite că îşi aruncă în mod permanent inima în coarnele taurului.” Ignacio Sanchez Mejias, eroul bocetului lorkian, este un mare prieten, poet şi toreador care a făcut din etica sa profesională un adevărat „sacerdoţiu”. Curajul lui în confruntarea cu taurii era de neconceput de către ceilalți toreadori. Poemul este alcătuit din 4 părţi: ”Împungerea şi moartea”, ”Sângele prăbuşit”, ”Trupul prezent” şi ”Sufletul absent” scoțând în evidenţă atracţia poetului către simetrie, către o arhitectură dusă către perfecţiune asemenea templelor greceşti. În conferinţa ”Teoria şi jocul duhului” poetul dezvăluie esenţa morţii spaniole surprinsă de marile spirite ale Spaniei Eterne: „Capetele îngheţate de luna pictată de Zurbaran, galbenul de unt şi galbenul de fulger aparţinând lui El Greco, povestirea părintelui Siguenza, toată opera lui Goya, absida bisericii din Escorial, toată sculptura policromă, cripta casei ducale Osuna, moartea cu ghitară din capela lui Benavente din Medina de Rioseco echivalează, în ceea ce au cult, cu pelerinajul pentru Sfântul Andrei din Teixido, unde morții au locurile lor anume în procesiune, cu bocetele femeilor din Asturia, cu foarte culta corrida, formând triumful popular al morţii spaniole.”În corespondenţa sa cu caricaturistul Louis Bagaria, Federico respinge ideea de artă pentru artă. „În acest moment dramatic pentru lume, artistul trebuie să plângă şi să râdă cu poporul său. Trebuie să lăsăm din mâinile noastre florile de crin şi să ne scufundăm în noroi până la mijloc, pentru a-i ajuta pe cei care caută crinul adevărat... Vreau să fiu bun. Ştiu că poezia în frumuseţează spiritul, dar durerea omului şi nedreptate apermanentă care pluteşte peste lume, peste timpul şi peste gândirea mea mă împiedică să-mi mut casa printre stele.” ”Dacă Babel reînvie/ Iar speranța piere-n vânt/ Ce torță va lumina/ Drumurile pe Pământ?” (F.G. Lorca, Cântec de toamnă) Atitudinea lui de om al cetăţii nu scapă Escadroanelor negre, care îl arestează pe 24 iulie şi-l închid la Viznar, fără să-i dea posibilitatea să mai comunice cu cineva. În noaptea de 19 spre 20 august este executat, împreună cu alţi trei tovarăşi, în câmpia Viznar, la 9 kilometri de Alfgar. Se spune că ar fi rostit în acele clipe: „Sunt eu...poetul...Lorca”. Însă nici n-au vrut să-l bage în seamă. Nici astăzi nu se ştie unde-I este trupul. A fost văzut trecând între puşti,/ Pe un drum lung,/ Ieşind în câmpul rece, /cu stele, încă, spre dimineaţă./ L-au ucis pe Federico,/ Când s-apropiau zorii./Plutonul de călăi/ Nu i-au privit chipul./ Şi-au închis ochii;/ s-au rugat: nici Dumnezeu nu te mai salvează!/ Mort a căzut Federico /- sânge pe tâmple şi plumb în pântece -/ ...Crima s-a petrecut în Granada,/ Să ştiţi-biataGranadă! Granada lui... (Antonio Machado) Astfel, sfârşea în mod tragic, ucis de către Ignoranţă, unul din marii poeţi ai lumii: Federico Garcia Lorca. 83

”Dacă-albastrul este- un vis, Inocența ce se face? (...) Dacă moartea este moarte, De poeți ce s-o alege și de lucruri adormite de toți oamenii uitate?” (F.G. Lorca, Cântec de toamnă) Bibliografie: 1. Federico Garcia Lorca, Carte de poeme, Editura Univers, București, 1986 2. Ovidiu Drâmba, Geniul Spaniei, Editura Saeculum Vizual, București, 2007 84

ȘTEFAN DORU DANCUȘ (Anglia) DIN VOLUMUL ‘’SCRUM’’ *** mi-am împreunat mâinile de azi înainte gândurile mele vor merge spre altcineva spre Dumnezeu probabil nu spre tine aşa frumos e firul tău de păr rămas în aşternutul nopţii trecute încât orhideelor le e ruşine să înflorească oare de ce tot mereu la tine vin senzuală floare a sufletului meu pierdut? floarea mea de primăvară nu vezi tu restriştea în care Dumnezeu îmi cere să mai trăiesc o zi? dacă El e bătrân şi sărac - eu de ce mereu la tine vin de ce îmi împreun palmele iată-mă în genunchiat iubirea mea cum oare voi putea demonstra altora faptul că am împreunat nişte palme şi că în ieslea cu fân ai născut tu frumoasa frumoaselor lumii iar Dumnezeu îmi cere să mai trăiesc o zi? 85

*** poezia se scrie de cei morţi aşa ne-au învăţat nu de “ăia” cu pletele risipite pe şosele poezia se scrie în costum şi la cravată nu de ăia ce-şi cerşesc cmormântul poezia e rimă şi punctuaţie nu contează sângele şi ochii zdrobiţi nu, domniile noastre! nu! poetul e mereu în sală ce contează că gospodina Floarea îi pune laurii în ciorba de fasole ei nu mor pe sub poduri ca ăia alţii de prin ţările cu negri avem spitale ultra moderne unde să moară prietene frate al meu de auzi cum se face schimbul între orele noastre de simţi că îţi spun: prietene dragul meu atunci ştii că bărbatul şi femeia din lumea asta se urăsc şi devin pentru totdeauna acelaşi clovn *** caşi cum celulele trupului ar fi clipele pe care le ucid că aşa vreţi Dvs. Ca şi cum sângele meu descompus în laborator ar fi orele mele de trăit ca şi cum părinţii mei ar fi doar o chestiune de timp ca şi cum nu ar fi trebuit să strig că sunt vinovat de când m-am născut ca şi cum aş putea învinge logica axonilor a cromozomilor a centrilor nervoşi de care vă e milă uneori Dvs. aveţi planuri aveţi ieşiri de urgenţă din poezie numai nebunii scapă din lagărul ăsta uite un adevăr pentru care merită să mor *** 86

stau pe lama cuvântului spus la nervi torenţii m-au dus până la picioarele voastre m-au trimis într-o seară enormă de somn răul făcut de mine şi de alţii zace tăiat de corzile unei viori pe care noaptea nu o înţelege nu-ţi spune nimeni nimic aici unde te-ai rupt cu un sunet cosmic în două unde ai lăsat şi stânci şi valuri unde numai păcatele te duc la vale unde pentru tine numai sfârşitul lumii se roagă Doamne îndreptarea mea a fost doar o cale bătută cu ciocanele pe nicovală în ea am crezut când mi-am crescut copiii prin praful ei am târât cadavrele celor ce lăcrimau inspirând narcoticul ei scump am făcut prăpăd plânge poetule acum nu-ţi mai cere nimeni nimic locuinţa ta se duce la vale un ştergar însângerat îţi va păstra chipul până la judecata finală nu mai ai arginţi nu mai poţi cumpăra nici vinde nu mai eşti tu cel care desluşea semnele Cerului ai rămas doar sunet de strună ruptă lângă drum cruce plăpândă *** să ne revoltăm am spus aruncând ţigările să ne facem constructori de roţi să începem cu baia mare sau copşa mică să devenim mistici credibili cu cearcăne şi bărbi expresive să ne revoltăm odată la naiba soţiile ne-au adus merinde la baricadă puşti drapele ţeluri - toate ziarele scriu despre noi - s-a decretat stare excepţională. la naiba am spus aruncând ţigările ne revoltăm! în ţărână au rămas sângerând zarurile *** nu mai staîngenunchiDoamne acum eu suntpescaunulelectric vinoînbraţelemele 87

rotulele Tale mari s-au ciobit umblând după alţii te voi iubi ocroti şi hrăni până la capăt ştii Doamne orbul e tovarăş nu ştiu unde vom ajunge amândoi ce bine-ţişadecudrumul credeaică Te voi salva dar înziua de azipăsările nu cântă copacii nu foşnesc avioanele cad oamenii mor prea curând iartă-mă credinţa n-a mutat munţii din loc ridică-ţi genunchii sunt moneda plătită pentru drumul Tău înapoi *** numai tu eşti atât de timidă în zori şi asişti cu atâta tristeţe la moartea de seară aş putea să iubesc la nesfârşit înflorirea ta – fatala ta dispariţie însă grijile de zi cu zi mă doboară voi fi în curând perna ta de frunze oricâtă groază de moarte port zilnic în spate şi-n gânduri mireasma ta de fecioară înnebuneşte veacul prin care păşesc mereu căutându-te sclavul unor trasee exacte vino în munţi pe-nserate când călugării dorm şi numai clopotul unei stele singuratice bate pe pământ *** nu se mai opresc la mine la masa unde stau cu barbă de poet român. trec toţi îi văd – se fac că nu mă văd. 88

sunt viitorii – se întâlnesc în spatele blocurilor gri fac sex pe lângă tomberoane scriu poezii fenomenale aş putea scrie despre amărăciune despre clipele de sticlă dar şi paharul e o clepsidră şi amarul Doamne dacă se sparg sticlele doar fântâna ramâne a noastră iar ochii sub bocancii un lung şir de soldaţi migrează spre ţara ce-mi ia viaţa pentru a-şi întreţine iluzia că-mi aparţine De adăugat ce mai am !!!!!!!!!!!!!! 89

VIRGINIA PARASCHIV Secretul lunii “Uite Secretul lunii, să văd dacă îl vei decripta vreodată”. - Ne întâlnim diseară, la eşafod. Ia-ţi umbrela cu tine, s-ar putea să plouă. Hai, că trebuie să închid. Cred că plânge Pussy la uşă. Domnişoara închise telefonul. Făcu o piruetă, se-mpiedică de căruciorul cu rotile, drăcui criza de spaţiu locativ, şi deschise uşa, să intre pisica. Privi cu insistenţă preşul de la intrare. Era pisica doamnei de la patru, nu venise Pussy. Mica haimana felină îşi făcea veacul prin oraş şi ajungea acasă când şi cum. Odată, Pussy venise după miezul nopţii, puţea a pardoseală de spital. Făcuse o expediţie pe strada Ciumei Timpurii, mânată de lătratul unei potăi. Nimerise sub carul mortuar, peste care cioclii argintii aruncau găleţi de var stins în apă fiartă şi dezinfectată cu cloramină. Biata Pussy, udă ciuciulete, alerga printre cadavrele strivite pe trotuar, zburlindu-şi coada şi strănutând. Cadavrele de unică folosinţă, buşite şi tăvălite fără milă, plezniseră din cusături, lăsând în urma lor dâre de rumeguş şi ghemotoace de talaş. Fuseseră executate în pripă şi improvizat, de muncitorii de la fabrica de mobilă, aflată în fierbinţeală sindicală, sub clasica deviză „vrem să muncim, nu să cerşim”. După aventura funebră, Pussy ajunsese acasă ologită, cu fundiţa de la gât pleoştită, aidoma şi volănaşele de la vestuţă. Pussy miorlăia patetic. Când i se deschise uşa, făcu un salt precis şi decis în căruciorul pentru handicap, din hol. Căruciorul era un model din vechea generaţie, masiv, greoi, rigid, cu nişte roţi impunătoare, sofisticat spiţate (odată se făcuse praf perdeaua, încâlcită între spiţe). Domnişoara câştigase obiectul la tombolă, la balul închinat de 90

municipalitate, vârstei a treia. Mediile viu interesate o invidiau. În epoca demult apusă, a umanismului spontan, domnişoara făcuse o afacere rentabilă, închiriind cu ora şi cu ziua căruciorul, pentru pacienţii cu piciorul în ghips, scrântit sau fracturat. Iernile cu gheaţă şi polei, verile cojilor de pepeni glisante, asigurau profitul. Se-nroşise firul telefonic de solicitări: băbuţe şi moşulici fără astâmpăr, cădeau pe capete, pleznindu-şi oasele fragile. Dar vremea convalescenţei patriarhale trecuse de demult. Libera iniţiativă a domnişoarei, fusese sugrumată de un odios proces de calomnie. Rudele unui venerabil pacient ţintuit în faimosul cărucior, o dăduseră în judecată, pentru rele tratamente aplicate unui om în suferinţă. De fapt, bătrânul traumatizat de accident şi de subita abstinenţă, se văieta că i-au intrat gândacii de bucătărie pe sub ghips şi se credea şi om păianjen. Încerca să se caţere pe pereţi. Utilajul folosit de domnişoară nu avea centură de siguranţă. Bătrânul, plonjând în cărucior, în visul său de a escalada pereţii, s-a ales cu capul spart. Domnişoara, chemată în instanţă, a plătit pentru daune morale şi materiale. Afacerea s-a dus de râpă, domnişoara a rămas compromisă, şi a rămas fără venit suplimentar impozabil. A simţit cum a ajuns până la ea recesiunea. Oraşul somnola. Agenţii economici moţăiau. Primarul asista neputincios la picoteala enoriaşilor electorali. De când cu debranşarea şi raţionalizarea utlităţilor orăşeneşti, secase până şi apa de la subsol. Criza avea şi ea partea ei bună; amorţiseră ţânţarii. Oamenii dormeau neîntorşi şi nu mai săreau din somn isterici, înjurând guvernul, reforma şi instalatorul. Alesul prim nu mai răcnea prin interfon. Se relaxase şi prinsese drag de politica uşilor deschise. Domnişoara a fost şi ea primită în audienţă, împinsă de râvna dialogului constructiv. Aflase de proiectul de reabilitare. S-a ales cu misiunea de a îngriji pe Pussy, pisica magică din anturajul intrigant al Cleopatrei. Vecina de la demisol, primise în gestiune vipera vivantă, la borcan. N-avea nicio grijă, aştepta placid deznodământul idilei răsuflate. Pussy, alergică la pasiuni carnale, îi zgâria pe peţitorii Cleopatrei, insuflându- le teroare şi decenţă, în abordarea vedetei deificate. A dracului pisică vagaboandă, lăsase urme adânci pe coapse şi pe muşchii pectorali. Când curtea Cleopatrei s-a golit de prima serie de peţitori, pisica s-a dus la cortul unde urma să aibă loc episodul răpirii din serai. Ea a sărit la vena jugulară a unui eunuc. Acesta se iţea nevinovat la pâlcul de fecioare ce ţopăiau pe salteaua pneumatică, ascunsă ochilor profani de brâul de apă din acvariul circular. Eunucul privea bălăceala simulată şi aştepta intrarea triumfală a hoţilor de fete. Atunci era momentul să invoce energic, numele vizirului Ibrahim. Ibrahim trebuia să vină în fuga mare, cu şalvarii fluturând, zbierând dezonorat, dar fără oamenii de ordine şi iatagan. Eunucul avea să se dea de şapte ori cu fruntea de o pătrăţică din şahul pardoselei. Ibrahim frustratul, era planificat să-i crape ţeasta cu un sfeşnic contondent. Pe urmă acţiunea se bifurca, Ibrahim îşi refăcea seraiul, prin jaf şi prădăciune, precum predecesorii, iar fecioarele răpite trebuiau târâte de cămile, despletite, pentru că-l jeleau pe fostul lor stăpân, frumosul Ibrahim, şi se 91

strâmbau a crampe, la dansul din buric, în faţa onoratei asistenţe. Numai o fecioară scăpa cu viaţă, pentru că avea perucă şi era mandatată să transfere posterităţii, prin cântări, tragica poveste. Eunucul n-a mai apucat să intre în pielea slugii omorâte, din cauza pisicii egiptene. Metempsihotica a sărit la gâtul bietului flăcău. Acesta a dat u răcnet de spaimă şi durere, strict autentic. Desincronizarea grosolană de planul calculat al acţiunii, l-a trimis instantaneu în şomaj fără plată şi preaviz. I s-a desfăcut contractul, pentru neglijenţă şi indisciplină la locul de muncă. Un tânăr frezor aşchietor la combinat, aflat pe lista de aşteptare a reconversiei profesionale silite, a ocupat urgent postul vacant, de eunuc. Rănitul, sfâşiat la gât, a fost livrat,înfăşurat pe o targă cu zurgălăi, bolniţei pentru leproşi. Pussy a zbughit-o din cort, nu se ştie unde. O caută nişte copii cărora domnişoara le-a promis răsplată. Cum se zvonise că se bagă peşte în meniul sclavagist, copiii incercară să ia urma pisicii rătăcitoare, la arena de gladiatori. Leii mugeau în groapă a lehamite şi a pustiu. Gladiatorii nu-i mai întărâtau, părăsiseră arena şi se regrupaseră sub copertina birtului persan. Nici vorbă de festin cu peşte, gladiatorii se ocupau cu semnarea unei note violente de protest.O ştire de ultima ora confirmă o presimţire colectivă sumbră, şi anume ca atestatul de sclav profesionist va fi conferit în exclusivitate culturiştilor de la trupele speciale care aveau nevoie de finanţare extrabugetară. Protestatarii erau ferm hotărâţi sa nu cedeze presiunilor şi ameninţau ca, în caz de nesoluţionare a revendicărilor lor, vor tine piept agresiunii, cu preţul vieţii, cu suliţele şi săgeţile din dotare. Copiii au şters-o englezeşte din zona de conflict. Se plictisiseră de responsabilitate şi s-au dus să caşte gura la scenele fierbinţi ale păcatului originar. Cuplul primordial venea agale de la piaţă, de unde procurase un coş de mere agăţătoare. Perechea se târguise mult cu neguţătorul din Carpaţi. Merele fosforescente erau casabile, aşa că tinerii însurăţei păşeau cu grijă. Ii păştea în ziua aceea ghinionul, pentru că tocmai atunci când se apropiau de capătul aleei paradisiace, le-a tăiat calea o pisică neagră. Era chiar Pussy, tăvălită prin substanţă fumigenă, cu blăniţa năpârlită şi cu ochii injectaţi. Cei doi s-au luat la ceartă, din senin, erau geloşi unul pe altul. El şi-a adus aminte că ea, atunci când cânta aria seducţiei funeste, se uita la dublură. La rândul ei îl suspecta că se căsătorise din interese meschine şi că amâna consumarea actului nupţial, din lipsă de afecţiune şi pentru că era pervers. Striperul adamic nu mai suportă insinuările, se înfurie, trânti coşul, cu mere cu tot, şi ieşi pe trei cărări din perimetrul genezei fructifere. Femeia se duse sub copac şi se puse pe bocit. Se ştergea la ochi cu frunzele de viţă din stoc, înduioşând mulţimea privitoare. Dintr-odată se auzi un zgomot asurzitor. De sus, Icar făcea lumii semne vesele cu mâna. Nu venise clipa prăbuşirii, de abia se făcea plinul piscinei. Femeia ţipa isteric după ajutor. Şarpele gonflabil din copac explodase împroşcând-o pe mireasa amărâtă, cu un şuvoi de gel. Pussy fu proiectată spre Icar care, vigilent, 92

luă repede înălţime. Pisica plonjă drept în faţa copiilor, care o înhăţară cu agilitate. Copiii cu pisica în braţe porniră în alai, veseli de captură. Se furişară pe lângă ghilotină, atenţi să nu-i vadă profesorii. Nu aveau chef de părinţii lor spirituali. De altfel cadrele didactice erau prea preocupate cu exersarea descăpăţânării, ca să le mai ardă de şcolari. Făcuseră un scut uman impresionant; niciun impostor nu era admis la ritualul ghilotinării. Pentru aşa ceva trebuia să ai stil, altminteri tragica grandoare aluneca în ridicol şi banalitate. Numai dascălii puteau avea o gestualitate studiată şi o fizionomie adecvată. Mulţimea de intelectuali dogmatici avea a consimţi subtil, prin mimică şi replici justiţiare oportune, la tăierea capului. Condamnaţii la moarte, aşişderea, nu trebuiau să facă fiţe exhibiţioniste, erau obligaţi la supunere şi la maximă sobrietate. Când ghilotina vâjâia, asistenţa îşi pleca fruntea, în semn de reculegere sfioasă în faţa despărţirii subite a capului de trup. Procedura se desfăşura repede şi bine; mai urmau la rând doar câţiva vinovaţi pasibili de pedeapsa capitală, doi marchizi, un prinţ paricid, un tâlhar de drumul mare şi un şarlatan de duzină. Puştii scăpară neobservaţi, o tuliră pe după fântâna stelei căzătoare. Fântâna era dezactivată. Copiii ştiau că, în afara oglinzii încastrate în fundul fântânii, acolo nu mai era nimic deosebit. Se săturaseră demult de strâmbături şi de schimonoseli în oglinda zgâriată şi plină de spărturi. Se simţeau mai în largul lor în câmpul din afară de oraş, un maidan pur sânge, bun de joacă şi de ştrengării. Între timp se înserase binişor. Se făcea apelul la eşafod. Recruţii stăteau smirnă, în poziţie de drepţi. Făcuseră o treeabă bună, platoul strălucea de curăţenie. Civilii, răsfiraţi în grupuri mici, eterogene, îşi făceau promenada preliminară. O bătrânică ţinea căuşul palmelor peste lumânările pe care tocmai le aprinsese, una pentru vii, alta pentru morţi. După ce-şi făcu o cruce, băbuţa urcă pe treptele eşafodului şi se aşeză cuviincios pe podium, într-o parte. Oftă şi se uită la lume. Ar fi sporovăit şi ea cu oamenii, acolo, pe platou, dar nu o mai ţineau picioarele să umble. Nu avea stare nici să rămână la ea acasă, cu gândurile ei de om bătrân şi bolnav. Îi plăcea să zăbovească în tihnă şi să-şi tragă sufletul la eşafod. Când vedea că vine convoiul de dezertori tunşi chilug, ştia că mai durează mult programul. Îi plăcea să privească şi mai ales să audă cum zdrăngăneau lanţurile ferecate, la picioare, cum ţipau de milă femeile tinere, şi cum îi spovedea preotul pe condamnaţi, cu multă bunătate şi răbdare. Domnişoara casieră nu-i cerea băbuţei să cumpere bilet. O lăsa în plata ei pe biata bunicuţă, şi cu ea, şi fără ea, tot nu putea distribui prea multe bilete. Era plin platoul de blatişti şi de invitaţi de onoare, de gazetari acreditaţi şi neacreditaţi. Şi apoi, nici domnişoara nu voia să se ia în serios. Era în sinea ei foarte înciudată că nu o acceptaseră şi pe ea la probe, deşi mulţi celibatari fusese exceptaţi de la regulament. Şi pe deasupra nu ştia nimic de Pussy. Mai avea o zi şi trebuia s-o predea pe Pussy, Cleopatrei. Primarul îi spusese că vedeta era generoasă cu cei care-i îngrijeau pisica, de acum celebră pe micile ecrane. Numai domnişoara ştia cum o scosese la capăt cu despăgubirea, după proces. Şi acum, altă belea. Dacă ar fi ştiut că patrupeda era atât de haimana, nu ar fi luat-o 93

în custodie. Văzu într-o doară două luminiţe verzi sub eşafod. Privi îndeaproape, înviorată de speranţă. Nici vorbă de Pussy. Erau doi puştani care fumau pe ascuns nişte ţigări primite de la soldaţi. Zărindu-i pe viitorii delincvenţi, domnişoara îşi aminti de ceata de copii trimişi în căutare. Se pipăi în geantă şi se îngrozi. Batoanele de ciocolată păstrate pentru micii detectivi se topiseră peste batistă. Dominşoara privi cu jind la eşafod. În vreme ce proiectoarele se aprindeau deasupra fiecărui punct de lucru, copiii îşi făceau un foc independent, din paie, frunze şi crenguţe. Munciseră din greu şi încropiseră un rug de toată frumuseţea. Legaseră pisica de lăbuţe, cu şireturi. Se opintiseră cu animalul recalcitrant. Erau speriaţi de atîta forţă. Pisica priponită se zbătea. Aşezaţi în cerc, în jurul rugului improvizat şi al pisicii, copiii bolboroseau descântece şi formule de exorcizare, aşa cum văzuseră la adulţi. Scena avea un farmec primitiv. Unul din băieţi avea lacrimi de furie în ochi. Fratele lui, eunucul dat afară din serviciu, se infectase la gât şi făcuse febră mare. L-au dat de la spital, să moară în intimitate acasă. Ăsta micu fugise speriat de agonia fratelui său, care se făcuse la faţă ca un monstru. Când încă mai avea grai, bolnavul îl privise îndelung pe prâslea şi apucase să-i şoptească: „ Bă, e naşpa cu banii pentru bicicleta ta!” Băiatul tresări înfiorat de amintire. Copiii dădeau de zor cu formalităţile de legalizare a torturii finale. Intonară în cor sentinţa. Apoi... Nu mai există niciun apoi, nici implicit nici explicit. Urmează doar secretul lunii, un secret clasificat. *** 94

VIRGINIA PARASCHIV LES VIERGES NOIRES La Triade indo-européenne de la Féminité Une brillante définition poétique de la féminité, entièrement, on trouve au commencement du poème de Titus Lucretius Carus, « De rerum natura ». Venus, déesses conventionnelle, plus que nécessaire au début d’un grand œuvre philosophique, sociologique, scientifique, comprime dans sa définition poétique, la trinité de l’essence féminine : - la mère, « genitrix », « alma Venus …concelebras », « per te concipitur », - la force d’une « domina » «te, dea, te fugiunt venti, te nubila caeli adventum que tuum”, - l’amante , « voluptas » . Donc le fragment de l’incipit de l’œuvre, presque oublie. Un œuvre qui n’a n’une liaison au thème du christianisme, tant plus aux saintes vierges noires : Aeneadum genetrix, hominum divomque voluptas, alma Venus ……… concelebras, per te quoniam genus omne animantum concipitur visitque exortum lumina solis: te, dea, te fugiunt venti, te nubila caeli adventumque tuum ………………………… per te quoniam genus omne animantum concipitur visitque exortum lumina solis:… te, dea, te fugiunt venti, te nubila caeli adventumque tuum , ……………………… te, dea, te fugiunt venti, te nubila caeli adventumque tuum, ……………………. Mais, on voit tout clairement la triade indo-européenne de la féminité. Et puis, un truisme exclusivement appliquée pour cet auteur adepte à l’épicuréisme, philosophe matérialiste. Ou, il est matérialiste mais il développe une théorie fascinante liée des dés et déesses du polythéisme. Ces représentations divines sont si faibles, si inconsistantes atomiques, qu’elles non ni une puissance, elles sont froides et indifférentes. Dans le fabuleux poème de la littérature roumaine, Hypérion (auteur, Mihai Eminescu), le personnage du 95

titre, l’étoile immortelle, messianique, le fils de son PERE, après son expérience tragique dans l’espace tellurique, désolé, il conçoit (en roumain) : Trăind în cercul vostru strâmt Norocul vă petrece, Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor şi rece (Luceafărul, Mihai Eminescu). Trad. française Dans votre vie sans horizon Trop de hasard se mêle. Dans l'univers à moi, je reste Glacial et immortel\". (trad. George Pruteanu, 1970) Le fils immortel, restera pour toujours, immortel et froid, indifférent à la vie. Or, Lucrèce a aperçu la grande crise du polythéisme, il a eu le pressentiment du point terminus d’une religion. On attendait, que ‘est qu’on attendait !? Autre chose, autre croyance, plus viable ? Au-delà des spéculations, on voit déjà la méfiance dans l’anthropomorphisme religieux. La religion chrétienne apportera dans l ‘Europe la Sainte Trinite ; Le Dieu unique en trois personnes; le Père, le Fils et le Saint Esprit. Un Dieu sans visage et tout à fait transcendantale, Eternel. Le Fils, Christ, visibles temporairement aux hommes, mais d’essence divine. Et Saint Esprit, transcendantale, sans aucun signe anthropomorphique. Dieu, Christ, Saint Esprit, la Trinite, représentés par le triangle équilatérale sacré, composition géométrique qui se développe aves des valeurs symboliques, abstraites. Une religion messianique, persuasive et pleine d’espérance pour les opprimes qui va comprendre presque toute l’Europe. Toujours de l’esprit indo-européen, on peut ajouter l’autre triade, la triade profane du pouvoir, du pouvoir sur les foules, sur les populations : -Pontifex maximus- le contrôle psychique sur l’âme, sur la croyance, sur l’imaginaire, d’où les mites, dans leurs éléments religieux. -Le roi, imperator-le contrôle politique de l’organisation de l’ état, le souvent soumis a Pontifex maximus. 96

-Miles- le contrôle du pouvoir sur les autres, sur les peuples , le plus souvent le servant, l’instrument arme du « roi » -Les autres, les commerçants, les professant libéraux, les artisans, les ouvriers ( selon Georges Dumézil. Les artistes…ne sont jamais des centres du pouvoir. Les paysans, tant moins. Il ne s’agit pas du moderne, ou la dynamique du pouvoir est l’autre. Mais, on doit reconnaitre , même dans nos jours, contemporains, l’ascendant des « pontife » , les plus grands ou non. Cette foie, la cote du triangle est toute variable, après le parcours historique de L’Europe . Les Pontifes religieux ont lutte eux même pour l’expansion de leur pouvoir en politique. On parle même des guerres religieuses. Mais cela n’est pas l’objet de cet essai(en passant on peut observer un mélange difficilement analysable, entre les religions, les décisions politiques et les pouvoirs militaires - donc pontifies, les rois et milites. Les formateurs d’opinion parlent, à leurs tour, au nom du paix. Le vieux rêve de l’antiquité reste toujours viable : …funde petens placidam Romanis, incluta, pacem) Paix par l’amour, amour saint du Dieu. La Trinite Sainte- la métaphysique de la féminité Nous avons parle très succinct de la triade indoeuropéenne et la sainte Trinite Chrétien. Le Dieu invisible et eternel est constante évoqué par des prières. Tous les hommes veulent se faire entendus, se faire compris, être pardonnes pour leurs péchés. Le seul « moi’ » MOI infini est Dieux, disait Victor Hugo. Dieu est donc l’infini auquel le croyant s’en va avec sa faible puissance de mortel, d’entité fini. Dans la mythologie romaine, Ovidius évoque un épisode tragicomique. Deus a trouvé ses fils et ses filles pleurent. Pourquoi si beaucoup et surprenantes de larmes dans le monde des divinités de l’Olympe ? Tout simplement, ils avaient trouvé que tous et toutes leurs fils de la terre sont mortels. Ils sont nés, s’agrandissent et meurent. D’où si une formidables tristesse et deuil, une naturelle réaction humaine, anthropo- morphiste. Le Dieu est totalement un infini, sans émotions humaines, il suffit a lui- même, le POUVOIR ABSOLU auquel nous disons nos pures et droite prières. Et pourtant, dans la Sainte Trinite il y a de l’anthropomorphisme résiduel. Fils du Dieu vivant, Jésus n’est pas venu de la chair et sang, mais de son Père qui est dans les cieux. La transcendance de Jésus Christ est presque inaccessible aux hommes, donc une histoire de la naissance sur la terre, on connait alors la Sainte Mère, La Vierge Marie. La Vierge Marie, la Mère de Jésus Christ est une femme tellurique, sans doute. Vers le XIII ème siècle, 97

pendant les croisades et du culte chevaleresque de la Merveille Femme, Parfaite, lors des Paladins s’en allaient vers la Terre Sainte, ceux confiaient la vie au revêtement de la Mère du Dieu. La Mère du Dieu avait pitié pour les pécheurs et soignait les sauver. Donc aucune indifférence suprême, mais par contre, la plus grande implication dans la vie éphémère des hommes, elle qui va arriver parmi les saints immortels. La Mère du Dieu s’était levée aux cieux prés du Saint Fils. Elle-même était sainte. Les vêtements blancs signifiaient sa pureté éternelle. Des fleurs de lis complétaient son image de Sainte. Une courte révision, pour pouvoir aller plus loin. Jésus Crist la voix du Dieu sur la terre, l’exemple sacrificiel absolu pour son Père. Sa mère tellurique sanctifiée pour son dévotion. Et la troisième entité de la terre, l’énigmatique Marie Madeleine. De nouveau une triade, ou un « volatile » lieu l’aura la deuxième femme prés de Christ, de nouvel le fatidique 3 : Marie Madeleine assimilée aux chrétiens, -comme le secret époux, -ou le disciple auquel les apôtres, surtout Petre, portaient une grande envie, - et finalement, une courtisane, élément « intrus » et indésirable, . C’est le signe du matriarcat. La mère portant un enfant, pour les chrétiens le Saint Jésus ayant une formidable mit« témoin » de la mort et de la Résurrection de Jésus. Sainte Vierge- Alma Mater sans « veto » chromatique Premièrement la Vierge, la Mère de Jésus. L’Eglise Catholique n’a jamais apporte un « veto chromatique » pour la Vierge suprême, la Mère de Jésus. On a conserve donc, sans aucune hostilité les vieilles Vierges noires, imagine selon l’archétype de la mère –alma mater, dont on a déjà dit. La mère, en même temps archétype orientale et européenne e sur sa naissance providentielle, donc un enfant UNIQUE, digne d’être vénère avec sa mère. La Sainte Vierge devienne pas seulement la MERE, mais en même temps DOMINA, domina des âmes des pécheurs, par extension, Domina des Chrétiens, une maitresse douce et indulgente. Elle aide les chrétiens de ne pas perdre le chemin vers le DIEU, le MAITRE de tous et de toutes, le MAITRE qui établi les règles de la vie et de la mort sur la terre, sur l’univers entièrement. Si l’on trouve La Vierge Sainte, la Mère de Jésus, noire, ce n’est pas rien, c’est le noir d’Isis. Les érudits se sont mis en accord sur cet aspect : « La Vierge Noire chrétienne, survivance d’un culte païen matriarcal pré-aryen : Isis. 98

On doit tenir compte que L’Eglise Catholique du premier Moyen Age, les XI- XIV siècles n’a pas impose le modèle de la Vierge Sainte, donc soit elle noire, c’est bien. Les Vierges noires sont conservées dans les muses du bassin méditerranéen occidental, mais aussi dans les églises. Certaines suscitent des pèlerinages importants, sans aucun préjuge. Les grandes foules adorent les choses vieilles, se débordant de mites régionales très puissantes, d’où de grands pèlerinages. Le culte pour les Vierges noires dépasse le simple respect pour la mère du Christ. Les Vierges noires sont liées à des rites païens de fertilité, de fécondité. On peut parler sans doute d’un syncrétisme des religions par la mémoire de la communauté, la mémoire collective. Les peuples européennes ont reçu le chrétien, on le sait, au commencement sans l’accord des autorités, les missionnaires chrétien ont été supprimes par les autorités romains, l’église catholique c’est l’héritière des vieux habitudes populaires, elle s’est organisée sans les chasser. Les Vierges noires sont restées intangibles. Le seul moment de violence sur une vierge noire et sur son église, La cathédrale Notre-Dame- de-l’Annonciation du Puy-en-Velay (Auvergne).Il s’agit d’une statue ancestrale d’Isis, métamorphosée en Vierge, dépouillée de ses richesses. Le 8 juin 1794, l’ont cherchée pour la bruler. Un jour malheureux. . . « Mais avant de mourir, la statue de cèdre noir aux yeux de verre a parlé ; un témoin raconte : « Un papyrus est sorti d’une cavité de bois et une pierre ovale portant des inscriptions égyptiennes a été retrouvée dans les cendres. Mais personne n’a voulu s’intéresser à ces choses, ni les historiens, ni les artistes, ni les philosophes, ni les hommes politiques. La vierge noire du Puy avait l’aspect d’une momie ; les bandelettes qui enveloppaient son corps ainsi que celui de son fils ne laissaient voir que leur visage. Isis, épouse d’Osiris, fécondée par Râ, le dieu soleil du ciel, portait Horus sur ses genoux. » (Jean Peyrard, histoire secrète de l’Auvergne, p.279). La vierge noire du Puy brulée a la révolution 99