Corabia lui Noe

2 Părintele IOSIF TRIFA

Corabia lui Noe 3 Preot IOSIF TRIFA CORABIA LUI NOE

4 Părintele IOSIF TRIFA

Corabia lui Noe 5 Cuvânt înainte Istoria cu Noe şi potopul din Biblie are foarte multă ase- mănare cu noi şi vremile noastre. Când citeşti în Biblie despre vremile din timpul potopului, parcă ai citi despre vremile şi oa- menii de azi. „Şi se stricase pământul înaintea lui Dumnezeu şi se umpluse de fărădelege – zice Biblia. Şi a văzut Domnul Dumnezeu că pământul era stricat şi tot omul s-a abătut de la calea sa” (Fac 6, 11-12). Oamenii din timpul lui Noe nu s-au îndreptat. Au stăruit în păcate şi fărădelegi până când a sosit urgia apelor şi i-a înecat. Precum a fost în zilele lui Noe, aşa e şi azi şi aşa va fi şi în ziua cea mare când va sosi sfârşitul lumii. A spus Însuşi Mân- tuitorul acest lucru: Că „precum a fost în timpul lui Noe, aşa va fi şi la venirea Fiului Omului. Precum era în zilele cele mai înainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie şi n-au ştiut nimic până ce a venit potopul şi i-a luat pe toţi, aşa va fi şi la venirea Fiului Omului” (Mt 24, 37-39). Trăim vremuri biblice. Trăim vremuri în care parcă cerul de sus ne strigă: Oameni buni! Vine urgia... Lăsaţi-vă de rău- tăţi şi intraţi în corabia mântuirii sufleteşti. Însă oamenii îşi văd înainte de păcate şi fărădelegi.

6 Părintele IOSIF TRIFA Cartea aceasta iese ca un strigăt de deşteptare a păcăto- şilor. În numele Domnului, cartea aceasta cheamă pe oameni să iasă degrabă din răutăţi şi să intre îndată în corabia mân- tuirii. Sibiu, la 1 iulie 1930 IOSIF TRIFA, preot, redactorul foii «Lumina Satelor»

Corabia lui Noe 7 Noe şi familia lui „Şi se stricase pământul înaintea lui Dumnezeu şi se um- pluse de nedreptate. Şi S-a uitat Dumnezeu spre pământ şi a văzut că pământul era stricat; pentru că tot omul s-a abătut de la calea sa... Şi a zis Dumnezeu: «Pierde-voi de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut, de la om până la do- bitoc şi de la cele ce se târăsc pe pământ până la păsările cerului...»”. Dar Noe a aflat har înaintea Domnului Dumne- zeu. Noe era un om drept şi fără prihană. El umbla (trăia) în

8 Părintele IOSIF TRIFA legătură cu Dumnezeu. „Şi Noe avea trei feciori: pe Sem, pe Ham şi Iafet” (Fac 6, 1-12). Grozavă stricăciune sufletească era pe vremea lui Noe! De unde şi cum se făcuse această stricăciune? Ne spune Biblia şi acest lucru. „Fiii lui Dumnezeu – spune Biblia – s-au ameste- cat cu fetele (şi cu fiii) oamenilor” şi pe urmă s-au stricat cu toţii (Fac 6, 4). Urmaşii lui Abel s-au amestecat cu urmaşii lui Cain... cei buni s-au amestecat cu cei răi şi pe urmă s-au stricat cu toţii. Ah, ce mişel mare este diavolul! El a făcut lucrul acesta. Începând din grădina Edenului, Satana a lucrat neîncetat să strice ceea ce a făcut Dumnezeu. El a lucrat – şi lucrează mereu – să strice, mai ales pe om, făptura cea mai aleasă a lui Dumnezeu. Multe apucături şi mişelii foloseşte Satana pen- tru a-şi ajunge acest scop. Apucătura cea mai des folosită e cea de pe vremea lui Noe. Satana amestecă binele cu răul, lu- mina cu întunericul, neghina cu grâul... iar din această ames- tecătură totdeauna câştigul e al lui. Domnul a pus un hotar statornic pe vecie între bine şi rău, între întuneric şi lumină, între oamenii cei duhovniceşti şi cei lumeşti (Rom 8 şi I Cor 2, 14). Însă Satana umblă neîncetat să strice acest hotar; să amestece pe cele sufleteşti cu cele lumeşti, pe cei buni cu cei răi, ştiind bine că din acest amestec iese seceriş bogat pentru împărăţia lui. Aşa a stricat Satana şi lumea de azi. Creştinătatea de azi e un amestec de lumină cu întuneric... e un amestec în care cele lumeşti au biruit pe cele sufleteşti, „duhul lumii a biruit duhul Domnului”... neghina a copleşit grâul. Cei mai mulţi oameni îşi pierd sufletul tocmai pe urma acestui amestec. Fereşte-te şi păzeşte-te, dragă cititorule, de această apucătură a Satanei! Şi ce ne mai spune Biblia despre oamenii din timpul lui Noe? Ne spune că erau „viteji” mari, erau „oameni uriaşi” cu

Corabia lui Noe 9 „nume mare”: „Uriaşi erau pe pământ în zilele acelea, oameni viteji cu nume” (Fac 6, 4). Se vede din cuvintele acestea că oamenii de pe atunci erau în plin „progres”, cum s-ar zice azi. Ce folos însă de acest „progres” şi de „vitejia” lor, dacă viaţa lor cea sufletească era putredă şi îi aştepta pieirea? Aşa sunt şi vremurile noastre. Răsună şi în zilele noastre „progresul” şi „civilizaţia” pe toate terenurile. „Vitejii” mari şi „vitejii” vremurilor noastre: zboară cu trenuri accelerate şi automobile, lucrează cu maşini, zboară chiar şi prin văzduh. E plină lumea de „progres”. Însă, vai, acest „progres” n-ajung­ e nimic. Viaţa cea sufletească a oamenilor este putredă... Lumea e plină de regres sufletesc... E plină de cumplitele stricăciuni sufleteşti după care vor veni osânda şi pieirea. Un singur om credincios trăia pe timpul potopului. Acela era Noe. Cine era acest Noe? Un om „drept şi fără prihană”, ne spune Biblia (Fac 6, 9). N-avea alt „nume” mare, decât atât. Poate că era un om bătrân, sărac şi fără „nume”. În ochii lumii, poate că n-avea nici o trecere, în schimb avea trecere în ochii Domnului: era alesul Domnului. Despre Noe spune Biblia că „trăia în legătură cu Dum- nezeu”, era alesul şi iubitul Domnului (Fac 6, 9). Ah, ce mult spun aceste cuvinte! Acesta este începutul mântuirii noastre sufleteşti: legătura cu Dumnezeu. Domnul n-avea cu cine vor- bi pe vremea potopului. Cu ajutorul păcatului, diavolul stri- case legătura dintre Dumnezeu şi oameni. Oamenii nu mai aveau urechi şi ochi pentru cele sufleteşti (aşa e şi azi). Era plină lumea de surdo-muţi cu sufletul (ca şi azi). Singur Noe îşi păstrase legătura cu Dumnezeu, îşi păstrase credinţa. Credinţa este un telefon minunat, este un telefon ceresc prin care Dom- nul vorbeşte cu cei credincioşi şi le descopere tainele mântuirii sufleteşti. Cine a pierdut credinţa a pierdut mântuirea.

10 Părintele IOSIF TRIFA Noe trăia în legătură cu Dumnezeu. Ah, ce înţeles adânc se află în aceste cuvinte! E tot înţelesul mântuirii noastre sufle- teşti. A trăi în legătură cu Dumnezeu nu înseamnă a te scăpa de „datoriile” cele sufleteşti, spunând seara şi dimineaţa în grabă mare câte un „Tatăl nostru” şi aruncând câteva cruci, ci în- seamnă a trăi clipă de clipă o viaţă cu Domnul, o viaţă retrasă din „duhul lumii acesteia” (Ef 2, 2). A spune că eşti un creştin, dar trăieşti în toate modele şi desfătările lumii este o minciună mare şi de suflet pierzătoare. Noe trăia în mijlocul unei lumi dospită de fărădelegi şi stricăciuni sufleteşti. El însă nu s-a lă- sat dospit de această lume stricată. El şi familia lui trăiau o via- ţă retrasă în Domnul, în rugăciune, în legătură cu Dumnezeu. Aici se arată puterea credinţei. Iată opt oameni pe care nu i-au putut birui păcatele şi stricăciunile unei lumi întregi ce se cufunda în pieire. Iată opt oameni care se ţineau de Domnul într-o furtună de fărădelegi. Pe vremea lui Noe răsuna lumea ca şi azi de jocuri, ospeţe, chefuri şi desfătări. Însă Noe şi fa- milia lui trăiau retraşi în Domnul, în rugăciune. „Vitejii” îşi petreceau, ei se rugau. Aşa e şi azi. A trăi în legătură cu Dumnezeu înseamnă a trăi contra lumii, contra „duhului lumii acesteia”, înseamnă a suferi hule, batjocuri şi ocări. Biblia nu ne spune, dar Noe îşi va fi auzit şi batjocuri destule de la „vitejii” cei cu „nume”. Va fi râs lumea de el... Va fi strigat după el: „Da’ ce-i, moşule? De ce nu mai ieşi din bârlog cu feciorii şi nurorile tale?” Însă lui Noe nu-i păsa de batjocurile lor. El petrecea retras în Domnul, în rugăciune. Într-un sat de lângă Sibiu, cunosc trei femei care citesc cu râvnă mare Psaltirea, alte cărţi religioase şi «Lumina Satelor». De când au intrat în Oastea Domnului s-au retras cu totul în rugăciune, într-o viaţă ferită de duhul şi modele acestei lumi. Se strâng toate la un loc, se roagă, citesc şi îşi petrec în cele

Corabia lui Noe 11 duhovniceşti. Pe la jocuri şi petreceri nici cu jandarmii nu le-ai mai putea duce. De la sine înţeles, lumea strigă după ele cu hule şi bat- jocuri. Strigă că s-au „pocăit” şi stau oamenii să arunce cu pietre în casele lor. Însă lor nu le pasă de gura lumii. Mântu- irea sufletului lor este mai scumpă decât toate batjocurile şi prigoanele. Iată, aceasta este viaţa cea retrasă din „duhul acestei lumi”. Noe şi familia lui ne sunt o predică vie, sunt un strigăt, o strigare să nu ne dăm după „duhul lumii acesteia”... să trăim o viaţă retrasă în Domnul, în rugăciune, în cele sufle- teşti. Cele opt suflete din chipul de mai jos parcă ne strigă: „Fiii Domnului! Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume, căci prietenia acestei lumi este vrăjmăşie cu Dumnezeu... Cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dum- nezeu” (Iac 4, 4). Şi încă ceva îmi vine în gând, privind familia lui Noe. Noe a trăit într-o casă cu trei feciori şi trei nurori şi toţi petreceau în cele sufleteşti. Mă gândesc la casele de azi unde sunt două- trei nurori. Ah, ce iaduri grozave sunt cele mai multe astfel de case! Viaţa celor din ele se trece în zavistii, în certuri şi împe- recheri... în seceriş bogat pentru diavolul. De ce? Pentru că în aceste case s-au stins credinţa şi rugăciunea. Dragă cititorule! Noe şi familia lui stau în faţa ta cu o întrebare: Ce fel de viaţă trăieşti tu? Trăieşti după „duhul care este acum în lume” ori trăieşti o viaţă retrasă în Domnul, în rugăciune, în grijile mântuirii sufleteşti? Este casa ta o casă pe care o aşteaptă corabia mântuirii sau este o casă pe care o aşteaptă potopul? Fă-ţi singur socoteala!

12 Părintele IOSIF TRIFA Rugăciune Preabunule Doamne şi Tată Ceresc! Simt că s-a ameste- cat şi în sufletul meu lumina cu întunericul, binele cu răul. Şi simt că întunericul m-a biruit, răul m-a copleşit. Ajută-mă, Doamne, ajută-mă cu darul şi harul Tău să pot scăpa din această stare nenorocită. Dintr-un om lumesc, aju- tă-mă să mă fac un om duhovnicesc, un om ce trăieşte în con- tră cu „duhul acestei lumi”. Lumea de azi vuieşte ca un mare râu al fărădelegilor şi al stricăciunilor sufleteşti. Ajută-mă, Doamne, şi mă întăreşte să pot înota contra valurilor acestui râu! Întăreşte-mă, Bunule Doamne, contra ispitelor ce îmi vin de la lume şi de la oamenii cei lumeşti! Întăreşte-mă contra prigoanelor ce se ridică împotriva mea, ca să pot trăi o viaţă cu Tine şi să pot dobândi fericirea cea veşnică!

Corabia lui Noe 13 Noe clădeşte corabie după planul lui Dumnezeu „Şi a zis Domnul Dumnezeu către Noe: «Sfârş­ itul a tot omul vine înaintea Mea, că s-a umplut pământul de nedreptate de la dânşii (oameni) şi iată voi pierde pe ei şi pământul. Iar tu fă-ţi corabie din lemn de gofer (chiparos); despărţitori (că­ mări) vei face prin corabie şi o vei smoli pe dinăuntru şi pe dinafară cu smoală. Şi aşa vei face corabia: de trei sute de coţi lungimea, cincizeci de coţi lăţimea şi de treizeci de coţi înălţi-

14 Părintele IOSIF TRIFA mea ei. Să faci corăbiei o fereastră sus lată de un cot; uşa să o pui în latura corăbiei; şi cămări cu câte două şi trei rânduri de poduri vei face în ea. …Şi vei intra în corabie tu şi feciorii tăi»” (Fac 6, 13-18). O, ce înţeles adânc este în această corabie de mântuire! Pământul se stricase pe timpul lui Noe. Dumn­ ezeu ho- tărâse pierderea lui. Ziua urgiei era hotărâtă. Nu o hotărâse numai Dumnezeu, ci o hotărâse şi stricăciunea oamenilor. Sfârşitul oricărei stricăciuni este pierzarea. Toţi oamenii erau hotărâţi pierzării. Valurile potopului, valurile piei­rii, aveau să acopere tot pământul. Pe Noe urmau să-l scape din valu- rile pieirii darul şi ajut­orul Domnului. El singur nu se putea mântui; faţă de valurile potopului nu putea face nimic pentru mântuirea lui. Fără darul şi ajutorul Domnului ar fi pierit şi el în valurile potopului. O, de am înţelege că în acea stare suntem şi noi! „Toţi suntem păcătoşi” (Rom 3, 23). Valurile morţii trebuie să vină peste noi. Dreptatea lui Dumnezeu cere pedeapsa şi pierzarea noastră, a tuturor, căci „plata păcatului este moartea” (Rom 6, 23). Valurile morţii trebuie să vină peste noi. Din această judecată şi pierzare numai o intervenţie, nu- mai un ajutor din afară ne pot scăpa. Noi singuri nu putem dobândi mântuirea. Sentinţa ni s-a rostit: „plata păcatului este moartea”. Numai o corabie de mântuire ne poate scăpa şi pe noi din această pierzare. Pe Noe l-a scăpat Dumnezeu din apele potopului, dându-i o corabie de mântuire. Corabia lui Noe închipuie întreagă taina mântuirii noastre sufleteşti. Corabia lui Noe a fost o închipuire, a fost o icoană înainte-vest­itoare despre mântuirea omului şi a omenirii, prin Jertfa cea mare şi sfântă a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Corabia lui Noe închipuie pe Iisus Mântuitorul

Corabia lui Noe 15 şi Jertfa Lui cea sfântă. Vom afla taina aceasta cercetând felul cum a fost cădită corabia. Despre mărimea coră­biei Dumnezeu a zis să aibă o lungime de trei sute de coţi, o lăţime de cincizeci de coţi şi o înălţime de treizeci de coţi. Mărimea aceast­a, luată în mic – în proporţia omului – dă exact mărimea unui om bine dezvoltat, şezând culcat pe spate. Lungimea corăbiei este de şase ori cât lăţimea şi de zece ori cât înălţimea. Tocmai atât e şi mărimea unui om când şade culcat pe spate. Corabia lui Noe închipuie pe Domnul şi Mântuitorul nos- tru Iisus Hristos care S-a coborât cu trupul în mormânt, în ape- le morţii, să ne izbăvească pe noi din pierzare. „Noe! Fă-ţi corabie din lemn de chiparos”, i-a zis Dum- nezeu lui Noe. Lemnul trebuia mai întâi tăiat ca să poată fi folosit la construirea corăbiei mântuitoare. Trebuia mai întâi doborât la pământ. Asta închipuie moartea Mântuitorului. Ii- sus Mântuitorul zicea despre Sine că-i „pomul cel verde” (Lc 23, 31). Dar acest „pom verde” a fost tăiat şi doborât la pă- mânt. Mântuitorul a suferit moarte şi S-a coborât în mormânt pentru ca să devină corabie de mântuire pentru noi păcătoşii. Chiparoşii a trebuit să fie tăiaţi, a trebuit să li se ia viaţa, ca să devină corabie de adăpost. Iisus Mântuitorul a trebuit să moară ca noi să fim mântuiţi. Dacă n-ar fi murit El, mântuirea noastră ar fi fost pierdută. Ne-am fi înecat cu toţii în valurile pieirii sufleteşti. Corabia lui Noe închipuie pe Domnul şi Mântuitorul nos- tru Iisus Hristos, cu mâinile întinse şi pironite pe Crucea Gol- gotei. Corabia lui Noe închipuie Crucea mântuirii... Închipuie moart­­ea şi Jertfa cea scumpă a scumpului nostru Mântuitor. Fără această moarte şi Jertfă nu este mântuire. Corabia lui Noe închipuie şi Biserica Domnului nostru Ii- sus Hristos pentru că şi temeiul şi temelia Bisericii sunt Cru- cea, sunt Jertfa Mântuitorului.

16 Părintele IOSIF TRIFA Corabia lui Noe închipuie şi Taina Botezului pentru că şi botezul înseamnă cufundarea în apele morţii şi învierea la o viaţă nouă prin darul morţii şi învierii Domnului. Corabia lui Noe închipuie – precum am zis – şi Biserica lui Hristos. Noi vom stărui în cartea aceasta să arătăm corabia lui Noe ca pe o icoană a Jertfei scumpului nostru Mântuitor, pentru că Jertfa aceasta este şi temeiul şi temelia Bisericii. Bi- serica lui Hristos este clădită şi zidită pe Jertfa Crucii şi pe darurile Crucii (temelia bisericii are formă de cruce). Un credincios adevărat al Bisericii este acela care s-a adâncit mai mult în Jertfa Crucii. În corabia Bisericii intră cu adevărat numai acela care a intrat în înţelegerea şi adâncirea Jertfei scumpului nostru Mân- tuitor. De aceea noi vom stărui asupra acestei Jertfe. Despre corabia lui Noe ne spune mai departe Biblia că avea multe încăperi, avea două rânduri de cămări. Încăperi multe are şi corabia mântuirii noastre sufleteşti. Pentru toţi cei care vor să scape într-însa, de urgia cea mare din Ziua Judecă- ţii, este loc destul. Pentru toţi are loc destul (Lc 14, 22). Corabia era unsă cu smoală pe dinăuntru şi pe dinafară. Smoala închipuie, pe de o parte, păcatele noastre. El „S-a făcut păcat pentru noi” (II Cor 5, 21). „Domnul a aruncat asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor” (Is 53, 6). Pe de altă parte, smoala închipuie darul şi harul mântuirii. Ne apără de valurile pieirii sufleteşti. Despre uşa şi fereastra corăbiei vom vorbi altă dată. Acum vom spune numai atât: corabia lui Noe a închipuit pe Dom- nul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi Jertfa Lui cea sfântă. Dreptatea lui Dumnezeu cerea pierzarea lumii şi a omului. Din această pierzare pe Noe l-a scăpat corabia, iar pe noi ne scapă Iisus Omul. El a fost făcut păcat pentru noi. Peste Cel ce era

Corabia lui Noe 17 curat şi fără de păcat au trecut toate valurile judecăţii lui Dum- nezeu. „Toate talazurile şi valurile Tale peste mine au trecut, Doamne” (Ps 41, 10). Mântuitorul a fost acoperit de valurile păcatelor noastre, a suferit moarte ca să ne câştige corabie de mântuire sufletească. Şi încă ceva să învăţăm privind cum lucrează Noe la co- rabie: o viaţă întreagă a lucrat Noe la corabia mântuirii lui din potop. O viaţă întreagă trebuie să lucrăm şi noi la corabia mân- tuirii noastre sufleteşti. Noe lucra după planul lui Dumnezeu. Domnul Dumnezeu îi arată tot anume cum să lucreze corabia. Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie, din Evanghelie ne arată şi nouă tot anume – şi aşa de frumos – cum să lucrăm la mântu- irea sufletului. Planul mântuirii noastre sufleteşti se află spus pe larg şi amănunţit în Biblie, în Sfânta Scriptură. Câţi însă studiază acest plan şi câţi se apucă de lucru? „Spune-mi, te rog, de meşteşuguri – zice Sf. Ioan Gură de Aur – oare dacă voim a le cunoaşte, n-avem de lipsă să ne apucăm de lucru ca să le deprindem? De pildă, dacă voieşte cineva să fie căpitanul unei corăbii, se apucă de treabă. Voieş- te să fie negustor, se apucă de treabă. La orice fel de meşteşug trebuie omul a se deprinde şi a se apuca de lucru. Tot aşa şi cel ce voieşte să fie un creştin adevărat, trebuie a se apuca de lucru. Nu e destul numai că voieşte omul a se face creştin, ci alături cu voinţa, trebuie să se apuce şi de lucru. Dar dacă vom dormita, dacă sforăind vom aştepta să intrăm în ceruri, cum vom aştepta să moştenim Împărăţia Cerurilor?” Eu te întreb, iubite cititorule, unde ai ajuns tu cu lucrul mântuirii sufleteşti? Ori poate nu te-ai apucat încă de lucru? Ce mai aştepţi? Potopul, moartea? Ia seama, Domnul strigă la tine să te apuci de lucru. N-auzi tu glasul Domnului Iisus cum strigă la tine: „Lucraţi până este ziuă, căci vine noaptea când nimenea nu mai poate lucra” (In 9, 4)?

18 Părintele IOSIF TRIFA Preabunule Doamne şi Tată Ceresc! Sunt şi eu unul din- tre cei osândiţi la moarte şi pieire sufletească pentru păcatele şi fărădelegile mele. Din această osândă nimeni nu mă poate scăpa decât Jertfa cea scumpă a Fiului Tău. Iisuse, scumpul meu Mântuitor! Jertfa Crucii Tale este corabia mântuirii mele. Ajută-mă, Doamne, şi mă scapă şi pe mine prin această corabie mântuitoare. Duhule Sfinte, adă-mi aminte că scăparea mea este cora- bia, dar adă-mi aminte că şi eu trebuie să lucrez la mântuirea sufletului meu!

Corabia lui Noe 19 În vreme ce Noe lucra la corabia mântuirii… Biblia nu ne spune mai amănunţit ce s-a întâmplat în tim- pul de când Domnul i-a spus lui Noe să facă corabie de mân- tuire, până în clipa când a sosit potopul. S-a făcut socoteala că Noe a lucrat la corabie 120 de ani biblici (anii biblici erau mai mici decât cei de acum). Ce s-a întâmplat în acest timp? Ne putem închipui.

20 Părintele IOSIF TRIFA Lumea chefuia şi râdea de lucrul lui Biblia ne spune că se făcuse în lume o stricăciune genera- lă. „Se stricase tot pământul şi tot omul se abătuse de la calea lui” (ca şi azi). În mijlocul acestei lumi stricate a început Noe să-şi lucreze corabia. Ce vor fi zis oamenii văzând pe Noe că începe a clădi o casă aşa de mare? Cu siguranţă, vor fi sărit la el cu întrebări de batjocură: – Ce faci, moşule?... ce va fi cu şura asta aşa de mare? Ai de gând să te îmbogăţeşti?... – Dragii mei, – le va fi răspuns Noe – Domnul mi-a spus că va pierde pământul cu potop... lăsaţi-vă de răutăţi... Veniţi să ne facem corabie de mântuire!... – Ce potop?... Ce Dumnezeu?... – vor fi zis păcătoşii. Ai înnebunit, moşule? Moş Noe şi-a pierdut minţile!... Dar Noe tăcea şi lucra. Lucra şi plângea de mila unei lumi pe care o aştepta potopul dar ea nu voia să se trezească din răutăţi. Lucrurile se vor fi petrecut aşa cum arată chipurile de mai sus. Noe cu familia lui lucra la corabia mântuirii, iar lumea chefuia şi petrecea. Chefuitorii îl vor fi arătat cu degetul pe Noe, strigând în batjocură: – Uitaţi-vă, măi, că a înnebunit moş Noe... S-a apucat să-şi facă o şură mare... Cică vine potopul... ne-a chemat şi pe noi în şura lui. – Lasă, moş Noe, că venim noi în şura ta... Lucrează nu- mai şi o gată, c-apoi venim şi noi cu lăutarii, să facem în ea o petrecere, că tare-i potrivită pentru treaba asta!

Corabia lui Noe 21 Lumea batjocorea lucrarea lui Noe, dar Noe tăcea şi lucra. Lucra şi plângea de mila unei lumi pe care o aştepta prăpă- dul. Ceea ce s-a petrecut pe vremea lui Noe, se petrece şi azi. Să ne închipuim că s-ar ivi un ales al Domnului şi ar începe să strige prin lume: „Oameni buni, să ştiţi că vine prăpădul lumii... Domnul mi-a spus acest lucru... lăsaţi-vă de răutăţi!” Ce credeţi, l-ar asculta cineva? Da, de unde? Lumea ar râde de vestirea lui şi şi-ar vedea înainte de păcate şi fărădelegi. Ba încă, pe vestitor l-ar înhăţa şi poliţia, spunând că „tulbură” viaţa oamenilor. Dar ceea ce s-a întâmplat pe timpul lui Noe, se întâmplă şi azi, fără să se ivească vreun Noe. Ca pe vremea lui Noe, lumea e împărţită şi azi în două ta- bere. De o parte sunt cei puţini-puţini care lucrează la corabie

22 Părintele IOSIF TRIFA – care sunt cuprinşi şi aprinşi de dorul mântuirii sufleteşti – iar de altă parte sunt cei mulţi-mulţi care îşi văd de păcate şi nici habar nu au de cele sufleteşti. Lumea cea mare râde şi azi şi îşi bate joc de cei puţini care lucrează corabia mântuirii lor sufleteşti. Un ostaş din Oastea Domnului îmi spunea că i-a chemat pe oameni să vină şi ei la citirile biblice pe care le ţin ostaşii Domnului, să asculte şi ei învăţături sufleteşti. „Venim bucuroşi, venim cu toţii – i-au răspuns oamenii – dacă aveţi acolo... rachie şi lăutari”. Lumea a fost, este şi va fi până la sfârşitul ei, împărţită în două tabere: în „­ oamenii cei lumeşti” – care n-au nici o înţele- gere şi nici o plăcere pentru cele sufleteşti – şi în „oamenii cei duhovniceşti”, care se zoresc după lucrul mântuirii sufleteşti (Rom 8). Tu, cititorule, din care tabără eşti? „Precum a fost în zilele lui Noe” aşa e şi azi şi aşa va fi şi în ziua când va sosi sfârşitul lumii. Ziua aceea îi va apuca pe oameni chefuind şi petrecând, ca pe timpul lui Noe. A spus Însuşi Mântuitorul acest lucru: „Că precum a fost în timpul lui Noe, aşa va fi şi la venirea Fiului Omului. Precum era în zilele cele mai înainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua în care a intrat Noe în corabie şi n-au ştiut nimic până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, aşa va fi şi la venirea Fiului Omului” (Mt 24, 37-39). Ah, în ce gro- zavă orbie sufletească trăieşte lumea de azi... o orbie după care vor veni prăpădul şi pieirea. Trăim vremuri biblice. Trăim parcă vremuri prevestitoare despre ziua cea mare când „Fiul Omului va veni fără de veste pe norii cerului, să judece pământul (Mt 25). Trăim vremuri în care parcă cerul de sus ne strigă: „Oameni buni, vine urgia!... Lăsaţi-vă de răutăţi şi păcate!” Însă oamenii îşi văd înainte de păcate şi fărădelegi şi râd de cei ce predică întoarcerea la

Corabia lui Noe 23 Dumnezeu. Cu adevărat, „precum a fost în zilele lui Noe”, aşa e şi azi. Un ostaş din Oastea Domnului – Henţ Florea, cantor în comuna Clit, Bihor – îmi scrie: „Cu­cernice părinte sufletesc! Minunată este predica lui Noe cu corabia. Parcă văd cum va fi râs de moş Noe când a strigat pe oameni să se lase de răutăţi, dar ei nici habar n-au avut de cele sufleteşti. Eu sunt cantor la două biserici. Strig şi eu la oameni cu cântările, strig cu sfântul Apostol, strig cu sfânta Cazanie, strig cu cărţile ce le-am comandat de la redacţia foii «Lumina Sate- lor», strig în după-amiezi în uliţe şi nu aude nimeni. La ascul- tători tot mai este câte unul, dar la faptă, ba. Ba, încă mai zic către mine că e destul cu ale mele, să mai înceapă şi ei cu ale lor vorbe lumeşti. Iar eu le zic: Bine, dragii mei, vă veţi căi voi odată că n-aţi ascultat de cuvintele mele, dar atunci va fi prea târziu, întocmai cum au păţit oamenii de pe timpul lui Noe”. Preabunule Doamne şi Tată Ceresc! Poate că şi eu sunt din tabăra celor mulţi-mulţi care nici habar nu au de cele su- fleteşti. Poate că şi eu sunt un om lumesc care nu înţelege lu- crurile cele duhovniceşti şi pe oamenii cei duhovniceşti. Aju- tă-mă, Doamne, ajută-mă să scap înainte de a veni potopul, pieirea sufletului meu! Şi după ce am scăpat, ajută-mă să scap şi pe alţii care trăiesc în pieire şi pierzare!

24 Părintele IOSIF TRIFA Ce spun istoria şi ştiinţa despre potop Ceea ce spune Biblia despre potop este un lucru deplin adeverit şi din partea istoriei. În istoria tuturor popoarelor din lume s-a păstrat tradiţia şi amintirea unui potop care a înecat pământul. Se află în istoria haldeilor, perşilor, egiptenilor şi chinezilor. Tradiţia potopului s-a păstrat până şi în America. Geologia, ştiinţa care se ocupă cu cercetarea straturilor de pământ, adevereşte şi ea acest lucru. Geologia vorbeşte despre o lume „antidiluviană” (de dinainte de potop); o lume cu plan- te şi animale ce s-au stins. Istoria spune că potopul a fost cam prin anii 1600-1700 după facerea lumii. Unii spun că potopul a fost în anul 1656 după facerea lumii. În anul 1656, noiembrie 17 a intrat Noe în corabie. Învăţaţii mai spun că pe timpul potopului a fost o lume întreagă de oameni. Stricăciunea sufletească de care vorbeşte Biblia încă e adeverită prin faptul că neamul cainiţilor a apucat cu măiestriile, a clădit oraşe, s-a îmbogăţit, iar unde este bogă- ţie acolo e şi stricăciune. Oamenii dinaintea potopului ajunse- seră la o cultură şi bunăstare foarte înaintate. Însăşi decăderea lor era un semn de bogăţie şi înaintare. Clădirea corăbiei lui Noe încă este o dovadă despre cât de înaintat era meşteşugul acelor vremuri. Potopul s-a petrecut în Asia şi e adeverit şi de faptul că Asia e leagănul tuturor animalelor. Acolo li s-a conservat seminţia. Şi, iată aşa, chiar şi istoria şi ştiinţa omenească întăresc, cu- vânt cu cuvânt, tot ceea ce spune Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu.

Corabia lui Noe 25 „Noe, intră în corabie tu şi toată casa ta!” Când corabia a fost gata, „Domnul Dumnezeu a zis către Noe: «Noe, intră în corabie, tu şi toată casa ta (Fac 7, 1) şi din toate dobitoacele, şi din toate fiarele, şi din toate păsările, din orice făptură şi din toate vietăţile ce se târăsc pe pământ, câte două să iei în corabie, parte bărbătească şi parte femeiască să fie» (Fac 6, 19-20). Şi a intrat Noe în corabie cu fiii săi, cu nevastă-sa şi cu nurorile sale. Şi din toate dobitoacele curate şi necurate, din păsări şi din tot ce se târăşte pe pământ au intrat în corabia lui Noe, două câte două, parte bărbătească şi parte femeiască, precum poruncise lui Domnul Dumnezeu” (Fac 7, 7-9). O, ce înţeles adânc este în această istorie de-spre intrarea lui Noe în corabie! Am amintit mai înainte că corabia lui Noe a preînchipuit pe Iisus Mântuitorul şi Jertfa Lui cea Sfântă. O, ce dar mare este nouă Jertfa Mântuitorului! Ea este corabia mântuirii noastre sufleteşti. Dar această „corabie” pentru noi nu valorează nimic dacă nu intrăm în ea, dacă nu ne folosim de ea. Corabia lui Noe n-ar fi valorat nimic pentru el, dacă n-ar fi intrat în ea. „Noe, intră în corabie, tu şi toată casa ta!”... Acesta a fost cuvântul de mântuire şi chemarea de mântuire ce i s-a dat lui Noe. Aceasta este şi azi chemarea noastră de mântuire. Evan- gheliile sunt pline de cei chemaţi să intre la mântuire. O evan- ghelie ne spune de cei chemaţi să intre la cina cea mare (Lc 14,

26 Părintele IOSIF TRIFA 16-20). O alta ne spune de zece fecioare, chemate să intre cu Mirele la ospăţ (Mt 25). Sunt şi acestea tot atâtea chemări după care s-a închis uşa ca la corabia lui Noe. O, binecuvântată Carte a lui Dumnezeu, care eşti Biblia, Sf. Scriptură! Cum se potrivesc învăţăturile tale! Cele scrise în cartea Ta despre timpul potopului, cu mii de ani înainte de venirea lui Hristos, iată sunt o oglindă a Evangheliei. Noe! Intră în corabie, tu şi toată casa ta... este a­ceasta o strigare ce a strigat nu numai pe Noe, ci ea ne strigă şi pe noi, pe mine şi pe tine, dragă cititorule. Dom­nul ne cheamă să in- trăm în corabia mântuirii sufleteşti pe care ne-a câştigat-o cu scump Sângele Său. Domnul ne cheamă să-L primim pe El şi Jertfa Lui cea sfântă. Uşa a-cestei „corăbii” este Iisus Mân- tuitorul, căci El a zis: „Eu sunt Uşa... Prin Mine de va intra cineva, se va mântui” (In 10, 9). Aceasta este Uşa – aceasta

Corabia lui Noe 27 este singura Uşă – prin care putem scăpa şi intra înăuntru, în corabia mântuirii. Lumea aceasta este plină de valurile ispitelor... este plină de păcate şi de plata păcatului care este moartea (Rom 6, 23)... este plină de stricăciune şi de pieire sufletească. O uşă de scă- pare stă larg deschisă în faţa acestui potop de pieire sufleteas- că. E uşa mântuirii noastre prin Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Intră, dragă cititorule, prin această Uşă, în cora- bia mântuirii sufleteşti. Intră tu şi toată casa ta! Mântuieşte-te pe tine şi pe alţii! Intră îndată în corabia mântuirii sufleteşti... intră chiar azi, căci ca mâine poate va fi prea târziu! Uşa se va închide fără de veste şi tu vei rămâne afară, în potopul pieirii sufleteşti. Eu te întreb, dragă suflete, eşti tu acum în corabie, sau afară de corabie? Dacă eşti afară, de ce nu intri? De ce? O, ce lucru fioros s-a întâmplat pe timpul lui Noe! Ani- malele au intrat în corabia mântuitoare, dar oamenii n-au vrut să intre. Animalele au presimţit primejdia, dar oamenii, ba. Şi încă ceva. Animalele intrate în corabia mântuirii s-au îmblân- zit... şi-au pierdut firea cea sălbatică de a se muşca şi sfâşia unele pe altele. Asta e o icoană ce închipuie schimbarea omu- lui care a intrat în corabia mântuirii sufleteşti. Dintr-un om rău, îndărătnic, zavistuitor, gata de ceartă şi de sfadă, devine deodată un miel paşnic, blând şi iertător. Paşnica împreună- petrecere a animalelor din corabia lui Noe închipuie pacea, dragostea şi frăţietatea ce le-a adus Evanghelia între popoarele şi neamurile din lume... închipuie creştinismul viitorului, când se va împlini profeţia de la Isaia proorocul: „...atunci lupul va paşte împreună cu mielul şi pardosul se va culca împreună cu iedul şi viţelul, cu leul şi taurul împreună vor paşte şi un Prunc mic îi va paşte pe ei... şi pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului” (Is 65, 25).

28 Părintele IOSIF TRIFA Popoarele de azi nu sunt în această icoană. Popoarele de azi nu sunt în corabia mântuirii sufleteşti, căci dacă ar fi în co- rabie nu s-ar duşmăni, nu s-ar muşca şi nu s-ar mai omorî une- le pe altele cu războaie. Omenirea e afară de corabia mântuirii. Numai oameni singuratici, numai puţini-puţini sunt înăuntru, în corabie. Ia seama, dragă cititorule, că poate nici tu nu eşti înăuntru în corabie; atunci dobitoceştile patimi n-ar avea putere asupra ta. Câtă vreme eşti plin de ură, de mânie, de înşelăciune, de pa- timi, de păcate şi de răutate, să ştii că nu eşti în corabie! Când intri cu adevărat în corabie, dintr-un dobitoc necurat te faci un mieluşel nevinovat, dintr-o fiară sălbatică te faci o oaie blândă. 120 de ani a lucrat Noe la corabie, 120 de ani a strigat pe oameni în fiecare zi: „Oameni buni, vine potopul... lăsaţi-vă de răutăţi!” Când norii prevestitori de primejdie au început a se grămădi, Noe a intrat în corabie. Păcătoşii nici atunci n-au înţeles primejdia. Corabia era deschisă, dar n-au intrat. Aşa e şi în zilele noastre. Pământul s-a umplut de stri- căciune. Tot omul s-a abătut de la calea sa. Cerul sufletesc al omenirii e încărcat de norii cei negri ai urgiei lui Dumnezeu. O revărsare a mâniei lui Dumnezeu a început să picure din aceşti nori. Trăim vremuri pline de urgie... pline de fel de fel de ară- tări şi semne cereşti. Trăim vremuri în care parcă cerul de sus ne strigă: „Oameni buni! Vine prăpădul... vine ziua cea mare a Judecăţii... lăsaţi-vă de răutăţi... intraţi în corabia mântuirii sufleteşti!”... Dar oamenii îşi văd înainte de păcate şi fărădelegi. Nu- mai cei credincioşi se spăimântă. Numai credinţa vede norii urgiei lui Dumnezeu grăm­ ădindu-se. Numai credincioşii simt primejdia şi se grăbesc să intre în corabia mântuirii sufleteşti. Aici voi aminti o întâmplare ce întăreşte istoria cu potopul lui Noe:

Corabia lui Noe 29 În primăvara anului 1928 a fost un groaznic cutremur în Bulgaria. În acest cutremur s-a adeverit că vitele presimt pră- pădul cutremurului. Un sat a fost distrus. În preseara cutremu- rului, vitele au luat-o razna la câmp. Aşijderea şi şoarecii au părăsit casele, ieşind afară la câmp. Noaptea a venit prăpădul. Vitele şi şoarecii au scăpat, dar oamenii, ba. Această întâmplare întăreşte şi ea istoria cu potopul lui Noe. Necredincioşii spun: „Cum s-a putut să intre în corabia lui Noe atâtea animale sălbatice? Cine le-a strâns şi cine le-a băgat în corabie? Întâmplarea din Bulgaria, iată, ne dă răspun- sul: le-a băgat în corabie presimţirea prăpădului. Animalele au presimţit potopul şi au intrat degrabă în corabie. Ele s-au mân- tuit, dar oamenii, ba. Se ridică însă întrebarea: se poate oare ca animalele să fie înzestrate cu simţiri mai alese decât omul? Se poate oare ca şoarecul cel mic să ştie mai mult decât omul cel făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu? La această întrebare, un mare învă- ţat creştin răspunde: Şi omul a avut acest simţ al presimţirilor. L-a avut, dar l-a pierdut. L-a pier- dut tocindu-şi puterile sufleteşti cu fel de fel de patimi rele. Prin păcat omul a pierdut o mare parte din zestrea sufle- tească ce a avut-o de la Dumnezeu. Între acestea a pierdut şi presimţirea

30 Părintele IOSIF TRIFA dezastrelor. Numai cei credincioşi mai au o parte din această zestre. Se şi vede acest lucru: lumea e plină de semne şi arătări cereşti, dar câţi se înspăimântă de ele? Şi câţi intră în „cora- bie”? A intra în corabie înseamnă a ieşi din duhul acestei lumi şi din răutăţile ei şi a începe o viaţă nouă cu Domnul. Mulţi ar intra în corabie, dar nu se îndură să-şi lase patimile şi păcatele. Un om îmi spunea că ar intra în Oastea Domnului dacă i-am lăsa pipa şi „sudalmele cele mărunte”. Ah, ce greu intră omul în lucrurile mântuirii sufleteşti, dar în cele rele îndată-i gata să sară. Nu-l poţi pleca pe om să-i citeşti o carte bună, dar la cârciumă îndată-i gata să intre. Preabunule Doamne! Ajută-mă să mă pot rupe şi eu din duhul acestei lumi! Ajută-mă să pot şi eu ieşi din lume şi să intru în corabia mântuirii! Şi după ce am scăpat, ajută-mă să scap şi pe alţii, sco- ţându-i din valurile lumii şi aducându-i în corabia mântuirii noastre sufleteşti!

Corabia lui Noe 31 „Noe, Noe, slobozi-ne şi pe noi în corabie!”... Când s-au ivit norii vestitori de primejdie „Noe a intrat în corabie cu familia lui şi două câte două din orice făptu- ră care are suflare de viaţă, precum îi poruncise lui Domnul Dumnezeu. Apoi Domnul a închis uşa după El... a încuiat Domnul Dumnezeu uşa pe dinafară” (Fac 7, 15-16). După ce a intrat Noe în corabie, au început ploile şi poto- pul. „Şi a căzut ploaie pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi şi creştea apa şi se înmulţea foarte pe pământ” (Fac 7, 17-18). Ce vor fi făcut păcătoşii în timpul acesta? Ne putem închipui. La început nu vor fi dat însemnătate ploilor. Vor fi crezut că sunt nişte ploi ca altele. Dar când au început a veni valurile şi ploaia se revărsa înainte, o spaimă mare i-a cuprins. Abia atunci şi-au adus aminte de vorbele lui Noe, că va fi potop. „Oameni buni, – vor fi strigat bătrânii – se plineşte ceea ce a spus moş Noe... vine potopul... vine pră- pădul”. Spaima începu să alerge de la om la om, din sat în sat... Apele începură a îneca locurile mai joase. O spaimă mare cuprinse pe tot omul. Toată lumea alerga acum spre corabia lui Noe şi cerea intrare, dar acum era prea târziu. Corabia era încuiată. Însuşi „Domnul Dumnezeu o încuiase pe dinafară” (Fac 7, 16). O ceată de oameni bate cu putere în uşa corăbiei, strigând: – Noe, Noe, deschide-ne uşa! – Cine sunteţi voi? – întrebă Noe.

32 Părintele IOSIF TRIFA – Noi suntem vecinii tăi... Noi suntem cei care veneam seara la tine şi ascultam predicile tale... Ştii cât de mult ne plăceau cuvintele tale... Ştii bine, moş Noe, că ne pusesem şi noi în gând să ne lăsăm de răutăţi şi să intrăm în corabia ta... Slobozi-ne, Noe! – Ei, dragii mei – va fi spus Noe – apoi vedeţi, vă spuneam eu să n-amânaţi aceste lucruri... Ce folos că vă plăcea Cuvân- tul lui Dumnezeu, dacă n-aţi ieşit la vreme din răutăţi... Ce folos că aţi ascultat cu plăcere 120 de ani cuvintele mele, dar n-aţi intrat la timp în corabie? De altcum eu nu mai pot face nimic pentru voi... Chiar dacă aş vrea să vă slobod, nu pot, căci „Domnul Dumnezeu a încuiat uşa pe dinafară”. O altă ceată de oameni bate la uşa corăbiei: – Noe, Noe, deschide-ne uşa corăbiei! – Cine sunteţi voi?

Corabia lui Noe 33 – Noi suntem lucrătorii care ţi-am ajutat la clădirea coră- biei. Ştii bine că am lucrat împreună cu tine şi familia ta 120 de ani la corabia aceasta. Slobozi-ne acum şi pe noi în ea!... – Ei, dragii mei – va fi răspuns Noe – e adevărat că şi voi aţi lucrat la corabia aceasta. Dar voi aţi lucrat cu ziua şi pentru bani, pentru câştig. Nu credinţa v-a adus la lucru, ci câştigul şi plata ce vi le-am dat! (Mă gândesc aici la acei vestitori ai Evangheliei care văd în slujba lor numai o carieră, ca şi oricare alta, de făcut câştig bănesc cu ea). Aduceţi-vă aminte că şi voi râdeaţi de corabia mea... Nici voi n-aţi crezut în potop... Aţi lucrat numai de dragul câştigului. De altcum, eu chiar dacă aş vrea, nu pot face nimic pentru voi, căci Dumnezeu a încuiat corabia. O altă ceată bate la uşa corăbiei: – Noe, Noe, deschide-ne uşa! – Cine sunteţi voi? – Noi suntem, Noe, cei care am râs de corabia ta şi de predicile tale. Dar acum ne pare rău. Acum numai, vedem în ce nebunie mare am trăit. Iartă-ne, moş Noe, şi ne sloboade în corabie!... – O, dragii mei, – va fi răspuns Noe – 120 de ani am strigat neîncetat pe voi să vă lăsaţi de răutăţi, dar voi aţi râs de chema- rea mea. Acum v-aţi trezit, dar e prea târziu. Pocăinţa voastră bate la uşă, dar această pocăinţă e o pocăinţă prea târzie. Nu vă mai poate ajuta... De altcum, eu nici nu pot să fac nimic pentru voi, căci Dumnezeu a încuiat uşa pe dinafară... Ceea ce s-a petrecut în timpul lui Noe, se petrece şi azi şi se va petrece şi când va veni „Fiul Omului”. Păcătoşii trăiesc în nepăsare de cele sufleteşti. Ei se trezesc numai când soseşte potopul, când soseşte moartea, dar atunci e prea târziu, e prea târziu!

34 Părintele IOSIF TRIFA Spaima din timpul potopului închipuie spaima din ziua de apoi când „Fiul Omului va veni fără de veste pe norii cerului, să judece pământul” (Mt 25, 31). Cei care vor fi pe pământ şi cei care vor fi în mormânt se vor umple atunci de spaimă mare. Va fi şi atunci un potop su- fletesc din care nu vor scăpa decât cei ce se vor afla înăuntru, în „corabie”... cei ce se vor afla că au trăit o viaţă cu Domnul. Dragă cititorule, vecinii lui Noe strigau să-i sloboadă în corabie, spunând că le-au plăcut predicile şi sfaturile cele bune. Dar din această plăcere nici o mântuire n-au câştigat. Poate că şi tu, iubite cititorule, ai gânduri bune... Poate că citeşti cu plăcere această carte... Poate că eşti cuprins uneori de fior su- fletesc, dar, bagă de seamă: toate acestea n-ajută nimic, câtă vreme nu te laşi de răutăţi, câtă vreme eşti afară de corabie. De cinci ani de zile, un om îmi spune mereu că are de gând să intre în Oastea Domnului. Dar ce folos de gândul lui, dacă nu intră. Ce folos de cei care trec dintr-un an într-altul, cu gând să se lase de răutăţi, dar nu se lasă? Ce folos de cei care mor cu gândul cel bun de a intra în Oastea Domnului, dar n-au intrat mai curând, la timpul lor! Dragă cititorule! Toţi cei care băteau în uşa corăbiei lui Noe erau foarte aproape de izbăvire. Nu-i despărţea decât o uşă de scândură groasă. Dar ce folos de această apropiere, dacă nu erau înăuntru, în corabie? Dacă Noe ar fi strigat dinăuntru: – Nu vă temeţi! Iacă şi voi sunteţi aici lângă corabia mân- tuirii... – Ce folos că suntem aici dacă nu suntem înăuntru!... – ar fi răspuns cei din afară. Poate că aşa e şi cu tine, dragă cititorule. Poate că şi tu eşti numai aproape de corabia mântuirii. Ţii anumite porunci, faci anumite rugăciuni, păzeşti anumite datini, dar de năravurile

Corabia lui Noe 35 cele rele nu te laşi. Unui tânăr din Evanghelie, care se lăuda în faţa Mântuitorului că „ţine poruncile”, Domnul i-a răspuns că este „aproape de Împărăţia lui Dumnezeu” (Marcu 12, 34). Poate că aşa te lauzi şi tu că „nu omori, nu furi, nu aprinzi”, dar cu asta eşti numai aproape de Dumnezeu, eşti numai lângă corabia mântuirii, câtă vreme viaţa ta nu curge întreagă spre Domnul şi nu o trăieşti cu Domnul. Dragă cititorule! Uşa corăbiei lui Noe a stat 120 de ani deschisă şi pe urmă s-a închis. Până trăieşte omul, toate uşile mântuirii sunt deschise şi Domnul ne cheamă să intrăm în „co- rabie”. Dar în clipele morţii, această uşă deodată se închide. Ferice de cei intraţi înăuntru şi vai de cei rămaşi afară! Eu te întreb, eşti tu în corabie sau afară de corabie? De eşti afară, de ce nu intri înăuntru? De ce? Aduceţi-vă aminte de pilda celor zece fecioare din Evanghelie (Mt 25). Cele cinci fecioare nebune s-au trezit din somn numai când a sosit mirele. Atunci au alergat şi ele îngrozite să intre la ospăţ şi, bătând la uşă, strigau: „Doamne, Doamne, deschide-ne nouă!” Dar stri- garea lor era zadarnică. Uşa se închisese. Uşa nu se mai deschidea. O po- căinţă prea târzie bătea la uşă. Uşa nu s-a mai deschis. Ele întârziaseră şi rămăseseră afară, în noapte şi întuneric. Prin nebunia lor pierduseră bucuria marelui ospăţ, pierduseră chemarea Mirelui. Închipuie şi pilda aceasta pe cei care nu-

36 Părintele IOSIF TRIFA mai în clipa morţii se trezesc şi bat la uşă, dar atunci e prea târziu, e prea târziu... Dragă cititorule! Ia seama. Anul acesta este, poate, cel din urmă an din viaţa ta când uşa mântuirii mai stă încă deschisă pentru tine... Luna aceasta este, poate, cea din urmă lună când corabia mai stă încă deschisă pentru tine… Ziua aceasta sau noaptea aceasta este, poate, ultima zi sau noapte când uşa mai stă încă deschisă pentru intrarea ta şi mântuirea ta... Duhule Sfinte, trezitorule al păcătoşilor! Poate că şi eu sunt între cei care n-au intrat în corabie... Poate că şi eu sunt între cei care amână, din zi în zi şi din an în an, lucrurile mân- tuirii sufleteşti. Poate că uşa mântuirii mele stă gata să se în- chidă anul acesta, luna aceasta sau chiar în ziua aceasta, şi eu, nebunul, îmi văd înainte de păcate. Trezeşte-mă, Duhule Sfinte, trezeşte-mă din starea aceas- ta de pierzare şi mă ajută să intru în corabia mântuirii mele sufleteşti!

Corabia lui Noe 37 Învăţaţii din timpul lui Noe n-aveau înţelege- re pentru chemările sufleteşti ale potopului Biblia nu ne spune mai amănunţit ce fel de lume era înain- te de potop. Ne spune numai atât că se înmulţiseră oamenii şi se stricaseră foarte. Cu siguranţă însă se poate spune că înainte de potop a trăit o lume foarte înaintată. Însăşi corabia lui Noe – cea clădită cu mare meşteşug – este şi ea o dovadă despre ştiinţa şi înaintarea oamenilor din acele vremuri. Lumea dina- intea potopului era plină de bogăţie, de luxuri, de cultură şi de ştiinţă. Dar, vai, toate acestea nu erau de nici un folos, pentru că toate erau otrăvite cu otrava păcatelor şi stricăciunilor sufle- teşti (şi oare azi nu e tot aşa?) Lumea dinaintea potopului va fi fost plină de ştiinţă şi de oameni învăţaţi, aşa cum e şi cea de azi. Dar ştiinţa şi învăţaţii n-au dat nici o importanţă lui moş Noe şi predicilor lui. Ce trecere ar fi putut avea moş Noe, un om neînvăţat din popor, în lumea învăţaţilor? „Gazetele” din acele vremuri vor fi scris în batjocură despre cum s-a ivit un bătrân „super­stiţios” ce predică un potop. Ştiinţa va fi râs, spunând că un astfel de potop este o „prostie”; el este contra „legilor naturale”. Ploile îşi au legile lor naturale. Şi oare ce se va fi întâmplat când au început ploile poto- pului? Toată lumea „cultă” din acele vremuri se va fi îndreptat spre părerile ştiinţei, ale meteorologiei. Ştiinţa aceasta se va fi grăbit să explice oamenilor cauza ploilor. Gazetele vor fi fost

38 Părintele IOSIF TRIFA pline de părerile specialiştilor de la Meteorologie. Învăţaţii de acolo se vor fi înfundat cu capul în cărţi şi îşi vor fi tremurat ochelarii pe nas să explice oamenilor „cauzele naturale” ale ploilor (aşa cum se vede în chipul de mai sus). În toate părţile vor fi răsunat telefoanele şi telegramele aducătoare de veşti. „Alo, Egipt!... Alo, China!... ce maximum de umiditate e pe acolo? „Pe aici – vor fi răspuns cei întrebaţi – plouă de 15 zile. Toate semnele arată că acesta e maximum de umiditate. Baro- metrul cedează... ploile vor înceta”...

Corabia lui Noe 39 După astfel de vorbiri şi ocoşeli, gazetele vor fi ieşit cu ştiri aducătoare de linişte: „În Egipt şi China apele scad... meteorologia spune că a fost o generală rupere de nori. De la Ecuator s-a abătut un curent aducător de ploi torenţiale ce în curând vor înceta”. Cititorii se vor fi culcat liniştiţi la cap cu înştiinţările ofici- oase ale Institutului Meteorologic. Dar ocoşelile ştiinţei nu le-au fost de nici un folos. Apele au crescut şi pe toţi i-au înecat, împreună cu cei învăţaţi.

40 Părintele IOSIF TRIFA Ştiinţa de pe timpul potopului vedea numai ploaia, dar nu vedea mâna şi mânia lui Dumnezeu dinăuntrul ploilor. Ştiin- ţa râdea de potopul lui Noe. Potopul nu încăpea în socotelile ştiinţei. El rupea „legile naturale”; el aparţinea credinţei, iar ştiinţa nu prea are credinţă. Aşa e şi azi. Ştiinţa se sileşte să le explice pe toate numai prin puterile ei şi pe „cale naturală”. Într-o carte am citit „stu- diul” unui învăţat care spune despre potopul lui Noe că a fost o „revărs­ are a mărilor”, un „lucru natural”. De ani de zile, viaţa noastră este plină de fel de fel de sem- ne şi arătări cereşti. Chiar şi mersul vremii este parcă o arătare cerească. Avem ierni cu revărsări de ape şi veri cu uragane, grindine, secete etc. De la o zi la alta, vremea se schimbă cu totul. Ştiinţa pe toate se sileşte să le explice pe cale naturală. Despre schimbarea vremii spune că „s-au ivit pete în soare” şi de aici furtunile şi vijeliile. De-i spui că-s de la Dumnezeu, te râd învăţaţii şi zic că eşti „superstiţios” şi „prost”. Ca şi pe timpul lui Noe, ştiinţa n-are nici azi ochi să vadă mâna şi mânia lui Dumnezeu dindărătul multelor năpăstuiri ce ne îmblătesc de ani de zile. Semnele şi arătările vremilor aparţin credinţei, de aceea ştiinţa n-are ochi să le vadă şi să le înţeleagă. Ştiinţa şi învăţaţii n-au înţelegere pentru chemările sufle- teşti ale urgiilor din zilele noastre. Nici ştiinţa, nici oamenii din ziua de azi n-au ochi sufle- teşti să vadă mâna şi mânia lui Dumnezeu dindărătul urgiilor ce vin peste noi. Când se va apropia sfârşitul lumii cu: cutre- mure de pământ, cu semne în lună şi în soare, cu zguduirea pământului (Mt 24), lumea se va prăpădi, citind comunicatele liniştitoare ale Institutului de Meteorologie. Semnele şi arătările cereşti ce ne urmăresc de ani de zile sunt chemările Domnului... sunt ploi şi furtuni ce ne cheamă

Corabia lui Noe 41 să intrăm în corabie. De ani de zile plouă mereu la necazuri şi greutăţi. De ani de zile s-a slobozit peste noi un potop de necazuri şi greutăţi. O mână nevăzută, de sus din cer, parcă ne urmăreşte şi varsă peste noi urgie şi osândă. De ani de zile, Domnul vorbeşte cu noi prin fel de fel de semne şi arătări ce- reşti, dar noi, ochi avem şi nu le vedem, minte avem şi nu le pricepem. Ca şi lumea de pe timpul lui Noe, noi n-avem ochi sufleteşti să vedem mâna şi mânia lui Dumnezeu dindărătul urgiilor ce s-au slobozit peste noi. Văd oamenii semnele şi ară- tările cereşti, se înfricoşează de ele, dar n-ascultă chemarea lor: de răutăţi nu se lasă şi în corabie nu intră (intră la crâşmă şi beau „să le treacă de necaz”). Dragă cititorule! Trăim vremuri biblice. Trăim vremuri ce strigă pe noi şi ne cheamă să intrăm în corabie. Vremile noas- tre sunt strigarea Domnului: „Treziţi-vă, oamenilor, din rău- tăţi, căci vin apele morţii... vine ziua cea înfricoşată a urgiei... intraţi în corabia mântuirii”! Pleacă îndată, dragă suflete, şi intră în corabie! Nu vezi cum cresc apele stricăciunilor? N-auzi cum vuiesc valurile fă- rădelegilor? Nu vezi cum se îneacă oamenii în potopul răutăţi- lor? Şi tu stai liniştit? Eu socot că, după câteva sute de ani, după ce se va fi pră- pădit de mult rândul acesta de oameni, urmaşii noştri vor vorbi despre noi şi rândul acesta de oameni, întocmai cum vorbim noi despre oamenii din timpul potopului. Dascălii acelor vre- muri vor povesti despre noi copiilor din şcoală, zicând : „Fost- a în vremile acele că oamenii părăsiseră cu totul pe Dumnezeu şi Dumnezeu i-a certat pe ei cu multe pedepse să se întoarcă din calea răutăţilor. Trimis-a peste ei războaie înfricoşate, tri- mis-a scumpete nemaipomenită, necazuri nemaiauzite, trimis- a secete, grindine, potopuri şi fel de fel de urgii, dar ei nu s-au îndreptat, ci au murit în păgânătăţile lor”.

42 Părintele IOSIF TRIFA Un om mă întreba, de ce oare Dumnezeu nu mai face ata- re minune, poate atunci oamenii s-ar mai înfricoşa. O, dragă suflete, i-am răspuns eu, Dumnezeu face şi azi minuni. E plină lumea şi vremile noastre de semne şi arătări cereşti, numai cât oamenii n-au ochi sufleteşti să le vadă şi să le înţeleagă.

Corabia lui Noe 43 Groaznica pieire a celor ce n-au intrat în corabie Potopul – icoana Judecăţii de Apoi „În anul şase sute din viaţa lui Noe, în luna a doua, în ziua a şaptea a lunii, în ziua aceea s-au desfăcut toate izvoa- rele adâncului celui mare şi stăvilarele cerului s-au deschis. Şi s-a făcut ploaie pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi... apele au crescut şi au acoperit toţi munţii înalţi care erau sub cer. Cu cincisprezece coţi s-au înălţat apele deasupra munţilor şi au acoperit toţi munţii cei înalţi. Şi a pierit orice făptură care se mişca pe pământ. Şi tot omul, şi toate câte aveau suflare de viaţă, şi tot ce era pe uscat au murit. Şi s-a stins tot ce era viu pe faţa a tot pământul, de la om până la dobitoc, orice făptură ce avea viaţă, cele ce se târăsc şi păsă- rile cerului. N-a rămas decât Noe singur şi cei ce erau cu el în corabie” (Fac 7, 10–24). Ah, ce privelişte grozavă se vede în chipul de mai jos! Este sfârşitul celor care n-au intrat în corabie... este groaznica judecată a celor care râseseră de corabia lui Noe şi de chemări- le mântuirii sufleteşti. Chipul de mai jos închipuie urgia Jude- căţii de apoi când toţi cei ce trăiesc în fărădelegi şi nepăsare de cele sufleteşti îşi vor lua pedeapsa pieirii veşnice. Dar să luăm lucrurile pe rând, aşa cum se vor fi petrecut. Apele potopului vor fi înecat mai întâi locurile joase. Oa- menii de la şes vor fi fugit pe locurile mai înalte. Cei de la

44 Părintele IOSIF TRIFA dealuri vor fi stat încă liniştiţi o bună parte din timpul ploilor. Mulţi din ei vor fi coborât la şes să fure câte ceva de la cei fugari. Sărmanii! Nu ştiau că şi pe ei îi aşteaptă aceeaşi osân- dă. Apele potopului i-au scos mai întâi pe cei de la şesuri şi oraşe, din casele, avuţiile şi desfătările lor. Ş-apoi, rând pe rând, şi pe ceilalţi.

Corabia lui Noe 45 Potopul cu apele lui este icoana morţii. Când vine moar- tea, omul trebuie să-şi lase casa, avuţiile şi desfătările. Moartea îl scoate pe neaşteptate din toate acestea. De ai căuta să alungi pe cineva din casa şi din avuţia sa, ar fi în stare să te toace în cap, dar moartea îl alungă îndată, pe neaşteptate. În timpul creşterii apelor, oamenii din vremea potopului vor fi încercat să ia cu ei ce se putea lua: bani, vite, haine, scumpeturi etc., dar, vai, degrabă le-au pierdut pe toate. Când vine moartea, omul nu poate lua cu el nimic din această lume trecătoare. Când apele potopului au început să acopere şi dealurile, spaima oamenilor a crescut şi mai mult. Ei alergau acum din deal în deal. Fiecare se silea să ajungă la munte, la locurile cele mai înalte. Cei scăpaţi în munţii cei înalţi vor fi răsuflat uşuraţi... se credeau scăpaţi... dar uşurarea lor n-a ţinut mult. Apele au început să acopere şi munţii. Oamenii şi animalele se căţărau pe piscurile munţilor. Căutau un reazem de scăpare, dar toate reazemele se prăbuşeau. Ziua mântuirii trecuse, acum era ziua judecăţii. Văzduhul era plin de strigătele de disperare ale oamenilor şi de urletele fioroase ale animalelor. Dar nimic nu mai folosea. Timpul mântuirii trecuse. Corabia se închisese. Acum era timpul urgiei. Spaima şi groaznicul sfârşit al celor înecaţi în potop închi- puie moartea şi sfârşitul cel groaznic al necredincioşilor. Cel credincios, cel ce trăieşte o viaţă cu Domnul, aşteaptă moartea liniştit. El a scăpat de moarte. El este înăuntru, în corabie. El „a trecut din moarte la viaţă” (In 5, 24). Pentru el, moartea este o mutare, o trecere „acasă la Domnul”. Nu aşa este cel necredincios. Pentru cel necredincios moartea este un lucru grozav, o mare spaimă. O viaţă întreagă îşi bate joc cel necredincios de cele sufleteşti, dar în clipele morţii se cutremură... presimte urgia ce-l aşteaptă... presimte

46 Părintele IOSIF TRIFA potopul pieirii sufleteşti... aude vuind apele morţii şi aleargă grăbit să afle o scăpare, un reazem sufletesc. Dar trezirea lui e zadarnică... corabia s-a închis... ziua vieţii lui a trecut, a sosit noaptea când nu mai poate lucra nimic (In 9, 4)... a sosit ziua urgiei. De când eram preot la ţară îmi aduc aminte de un necre- dincios care, în ceasurile morţii, după ce s-a spovedit, s-a în- cleştat cu atâta putere de patrafir, încât abia l-am putut scoate din mâinile lui. Sărmanul! Se simţea fără nici un reazem su- fletesc... în clipele din urmă căuta acest reazem, dar atunci era prea târziu, prea târziu. Icoana cu potopul, cu cei ce se prăpădesc în apele potopu- lui, mai închipuie şi ziua cea mare a Judecăţii de Apoi... ziua urgiei şi a pedepsei pent­ru cei care au trăit o viaţă fără Dum- nezeu. „Că precum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi la venirea Fiului Omului”. Când Domnul Se va arăta pe norii cerului, înconjurat de sfinţii Săi îngeri (Mt 24), o spaimă mare îi va cu- prinde pe cei ce vor fi în mormânt şi pe cei ce vor fi pe pământ. Dar spaima aceasta o vor avea numai cei necredincioşi... nu- mai cei ce trăiesc în fărădelegi şi cei care au murit în fărădelegi şi nepăsare de cele sufleteşti. Ca odinioară potopul, ziua cea mare a Judecăţii îi va afla pe oameni şi sufletele lor împărţiţi în două tabere mari: cei care au intrat în corabia mântuirii, cei care au trăit o viaţă cu Domnul – şi cei care au trăit în păcate şi nepăsare de cele sufleteşti. Atunci numai vor vedea necredincioşii nebunia în care au trăit... atunci numai se vor trezi din orbia lor cea sufletească, dar atunci va fi prea târziu. Timpul mântuirii va fi trecut. Ah, ce privelişte grozavă se vede în chipul cu potopul! Văzduhul e plin de strigătele celor ce se îneacă în apele po- topului. În clipele pierzării, oamenii se vor fi rugat cu căinţă

Corabia lui Noe 47 mare şi cu lacrimi fierbinţi, strigând: „Dumnezeul lui Noe, ai milă de noi şi ne izbăveşte!”... Dar căinţa lor era prea târzie. Timpul mântuirii trecuse. Aşa va fi şi în ziua cea de apoi. Va fi plin văzduhul de strigătul şi plânsul păcătoşilor: „Doamne, Doamne, iartă nebunia noastră... tremurăm de groaza pieirii... nu ne lăsa să cădem în focul iadului”... Dar această strigare nu va mai ajuta nimic. Timpul mântuirii a tre- cut. În văzduh va răsuna teribila judecată: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic!” (Mt 25, 41). Toţi pe câţi potopul i-a aflat afară din corabie au pierit. Toţi pe câţi îi va afla ziua Judecăţii afară din corabia mântuirii sufleteşti, vor cădea în potopul cel de foc al iadului. Chipul potopului, cu înfricoşata vedere a celor ce se înea- că în valurile apelor, închipuie ziua cea înfricoşată a Judecăţii. „Apoi am văzut scaun de domnie şi pe Cel ce şedea pe el... Şi râu mare de foc curgea pe dinaintea lui... Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului. Şi a fost deschisă Cartea Vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor. Şi oricine n-a fost găsit scris în Cartea Vieţii a fost aruncat în marea cea de foc” (Apoc 20, 11-15 şi Daniel 7, 10). Cei scrişi în Cartea Vieţii sunt cei „din corabie”... sunt cei ce trăiesc cu Domnul o viaţă de putere creştinească. Între care dintre aceştia eşti tu, cititorule? Eu te întreb, eşti tu în corabie sau afară din corabie? Dacă eşti afară, de ce nu intri? Aştepţi să sosească potopul, aştepţi să sosească moartea, când nu vei mai putea face nimic? Dragă suflete nemântuit! Intră îndată în corabie, intră chiar azi, căci ca mâine poate va fi prea târziu! Moartea ne poate veni pe neaşteptate, iar după moarte urmează Ziua cea mare a Judecăţii, urmează potopul cel de foc. Lumea şi oamenii vor trece printr-un nou potop, de foc. „Prin Cuvântul lui Dumnezeu a pierit odinioară lumea îneca-

48 Părintele IOSIF TRIFA tă în apă, iar cerurile şi pământul de acum sunt păstrate prin acelaşi Cuvânt pentru focul din Ziua de Judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi” (II Ptr 3, 5-7). Cu toţii va trebui să trecem prin acest potop de foc, cu toţii va trebui să trecem prin judecata zilei de apoi. Numai cei intraţi în corabie vor scăpa de valurile de foc ale acestui potop, ceilalţi vor fi aruncaţi cu toţii în marea cea de foc. Dragă suflete nemântuit! În numele Domnului Iisus, eu te chem din nou să intri îndată în corabia mântuirii.

Corabia lui Noe 49 Cei ce s-au căţărat pe corabie Când apele potopului au început a creşte şi corabia a înce- put a pluti, mulţi dintre oameni se vor fi căţărat pe corabie, în nădejdea că vor scăpa cu viaţă. La început ei vor fi stat liniştiţi. Corabia plutea lin peste întinsul apelor. Ei se credeau mântuiţi. Însă pe urmă a venit urgia valurilor. Apele şi valurile s-au înfu- riat şi pe toţi i-au măturat în adâncul pierzării. Cei care s-au căţărat pe corabia lui Noe sunt icoana celor mulţi-mulţi, care cred că se pot mântui ţinându-se şi de cele sufleteşti şi de cele lumeşti... încercând să slugărească şi Dom- nului şi diavolului. Ah! Lumea e plină de oameni care se ţin de corabie, sunt aproape de corabia mântuirii, dar nu intră în ea. Sunt atâţia creştini, evlavioşi la vedere, cucernici la înfăţişare; ei fac regulat anumite rugăciuni, ţin anumite posturi şi datini, dar de răutăţi nu se lasă şi în corabie nu intră. Viaţa lor se scur- ge în pizme, în duşmănii, în clevetiri, în minciuni, înşelăciuni şi alte răutăţi mai mari sau mai mărunte. Ei sunt aproape de corabie, se ţin de corabie, dar nu sunt înăuntru. Sunt atâţia şi atâţia oameni care se roagă dimineaţa lui Dumnezeu, dar mai târziu Îl suduie pe Dumnezeu... se duc duminica dimineaţa la biserică, iar după-amiază se îmbată la cârciumă. Ei vor să fie cu Domnul, dar nici cu diavolul nu vor să se strice. Toţi aceştia sunt între cei care se agaţă de corabie, dar nu intră în ea.

50 Părintele IOSIF TRIFA Aici este locul să apăs iarăşi pe cuvintele Mântuitorului: „Nu puteţi sluji la doi stăpâni: şi lui Dumnezeu şi Mamonei”. Mântuirea sufletului nu cunoaşte o împăcare, nu cunoaşte o cale de mijloc între Domnul şi diavolul, între cele sufleteşti şi cele lumeşti, între lumină şi întuneric. Ce legătură poate avea lumina cu întunericul, Hristos cu Veliar? (II Cor 6, 14-15). Îm- părăţia lui Dumnezeu şi mântuirea sufletului cer o rupere totală între cele lumeşti şi cele duhovniceşti, cer o rupere, pe de-a- ntregul, cu duhul acestei lumi. Mântuirea sufletului cere să in- trăm în corabie. În corabie, ori afară din corabie... cu Domnul ori cu lumea – acesta este hotarul dintre moarte şi viaţă. O altă cale, de mijloc, nu este. Însă diavolul, mişelul cel mare, lucră cu zi, cu noapte, ca omul să aleagă tocmai calea aceasta de mijloc, nici înăuntru în