Dialogul dintre exegeză şi teologie în predicarea biblică

CUPRINS Lista Autorilor .............................................................................5 PASTOR DR. DANIEL G. OPREAN Exegeză, teologie, predicare: O introducere ......................... 11 PASTOR CONF. DR. DANIEL MARIȘ Autoritatea Bibliei în Teologia și Predicarea Bisericii ......... 13 PROF. DR. HABIL. MARCEL V. MĂCELARU Natura teologică a narațiunilor Vechiului Testament ........... 27 DR. AMIEL DRIMBE Exegeză, Hermeneutică, Teologie: Reflecții cu privire la folosirea Vechiului Testament în 1 Corinteni ....................... 35 PASTOR PROF. DR. HABIL. CORNELIU CONSTANTINEANU Predicarea împăcării din epistolele pauline .......................... 57 PASTOR CONF. DR. CIPRIAN-FLAVIUS TERINTE Unitatea bisericii, conform epistolelor pauline ale captivității ............................................................................. 77 DRD. DUMITRU PISCUC Profilul slujitorului duhovnicesc conform epistolelor pastorale ................................................................................ 99 PASTOR DR. DANIEL G. OPREAN Teme teologice pentru predicarea din Evanghelia după Marcu ......................................................................... 117

PASTOR DR. TEODOR-IOAN COLDA Ecouri ale teologiei exodului în Evanghelia după Ioan ...... 135 DRD. CRISTIAN OPREAN PASTOR DR. DANIEL G. OPREAN Tipurile de public pentru teologie și predicare ................... 157 PASTOR DR. COSTEL GHIOANCĂ Repere exegetice și teologice pentru predicarea din Apocalipsa .......................................................................... 167 PASTOR DRD. RADU C. OPREA Recenzie Ramesh Richard, Pregătirea Predicilor Expozitive: Metodă de Predicare în Șapte Pași .................................... 187 Recenzie Don Sunukjian, Invitație la Predicare Biblică: Proclamarea Adevărului cu Claritate și Relevanță ........... 195

Lista Autorilor Daniel Mariș este doctor în teologie, Rector al Institutului Teologic Baptist din București și conferențiar universitar la Facultatea de Teologie Baptistă, Universitatea din București. De asemenea, este pastor al Bisericii Creștine Baptiste „Golgota” din București. În capitolul „Autoritatea Bibliei în Teologia și Predicarea Bisericii”, D. Mariș aduce în discuție întărirea autorității Scripturii prin actul predicării expozitive, într-un context postmodernist în care orice formă de autoritate este contestată sau respinsă. Doar o astfel de predicare biblică, fidelă textului și ancorată în autoritatea Autorului divin, va fi relevantă în vacuumul actual de autoritate. Marcel Măcelaru este doctor în teologie și profesor universitar abilitat la Institutul Teologic Penticostal din București și la Facultatea de Științe Umaniste și Sociale a Universității „Aurel Vlaicu” din Arad. În capitolul „Natura teologică a narațiunilor Vechiului Testament”, M. Măcelaru concluzionează faptul că Scripturile Vechiului Testament sunt „literatură, înrădăcinată în istorie, comunicând teologie”. În conformitate cu această definire, textele Vechiului Testament trebuie interpretate folosind metode exegetice și hermeneutice specifice literaturii istorice străvechi. Dincolo de literatură și istorie, însă, Scripturile sunt teologie par excellence. Așadar, ele trebuie abordate și cu acea atitudine reverențioasă în care Dumnezeu poate să vorbească în mod transformator. 5

6 DIALOGUL DINTRE EXEGEZĂ ȘI TEOLOGIE ÎN PREDICAREA BIBLICĂ Amiel Drimbe este doctor în teologie și referent de specialitate la Institutul Teologic Baptist din București. În capitolul „Exegeză, Hermeneutică, Teologie: Reflecții cu privire la folosirea Vechiului Testament în 1 Corinteni”, A. Drimbe arată că Pavel analizează textele Vechiului Testament folosind metodele de exegeză comune primului secol: folosește același tehnici exegetice, uneori pe aceleași texte biblice, la fel ca alți exegeți evrei din vremea lui. Cu toate acestea, rezultatele interpretării Vechiului Testament sunt foarte diferite la Pavel. Aceasta din cauza faptului că apostolul interpretează Vechiul Testament cu presupoziții hermeneutice și poziții teologice diferite. Conștientizarea faptului că poziția teologică este cea determinantă în actul interpretării, și nu metoda exegetică aleasă, va fi aplicată în domeniul predicării contemporane, autorul pledând pentru echiparea teologică adecvată a celor care predică. Corneliu Constantineanu este doctor în teologie, profesor universitar abilitat și Director al Centrului de Studii Interculturale și Interconfesionale, Facultatea de Științe Umaniste și Sociale a Universității „Aurel Vlaicu” din Arad. De asemenea, este pastor al Bisericii Penticostale „Speranța” din Timișoara. Pe lângă specializarea și publicațiile în domeniul teologiei pauline și al reconcilierii, unul dintre interesele sale majore rămâne teologia publică, adică promovarea unei înțelegeri holiste, integrative a Evangheliei ca adevăr public. În capitolul „Predicarea împăcării din epistolele pauline”, C. Constantineanu aduce împreună cele două domenii de interes, arătând că mesajul reconcilierii orizontale (împăcarea dintre om și om), ca extensie a reconcilierii verticale (împăcarea dintre Dumnezeu și om), trebuie să iasă din limitele eclesiale și să ajungă la societatea actuală, atât de măcinată și fragmentată de conflicte.

LISTA AUTORILOR 7 Ciprian-Flavius Terinte este doctor în teologie, conferențiar universitar la Institutul Teologic Penticostal din București și pastor al Bisericii Penticostale „Vestea Bună” din București. În capitolul „Unitatea bisericii, conform epistolelor pauline ale captivității”, C. Terinte își propune să sintetizeze învățătura epistolelor pauline ale captivității privitoare la unitatea Bisericii. În condițiile în care eclesiologia contemporană este masiv pătrunsă de mentalități și formule manageriale generate de mediile corporatiste, autorul reliefează cu precădere temeiurile trinitare ale unității Bisericii și abia apoi descrie rolurile atribuite de revelația biblică factorului uman în exprimarea practică a acestei lucrări dumnezeiești. Astfel, pe baza Epistolei către filipeni este conturat exemplul suprem al slujirii kenotice a Domnului Hristos, principiu și ideal al slujirii creștine. Sunt analizate apoi textele din Epistola către coloseni care chintesențializează lucrarea lui Isus de restaurare a Creației divine, lucrare miraculoasă de proporții cosmice, care începe cu plăsmuirea unei noi umanități în Hristos. Din Epistola către efeseni este abordat capitolul patru, în care apostolul Pavel prezintă magistral unitatea Bisericii ca lucrare sinergică: lucrarea fundamentală și tainică de restaurare a naturii umane este apanajul Sfintei Treimi, iar aceasta constituie temeiul tuturor imperativelor morale legate de armonizarea continuă a relațiilor interumane din cadrul Bisericii. Dumitru Piscuc este doctorand în cadrul Universității Babeș- Bolyai, cu o teză despre relația dintre conducerea bisericii și tradiția apostolică în Epistolele Pastorale. De asemenea, slujește ca diacon în Biserica Penticostală Vestea Bună din București. În capitolul „Profilul slujitorului duhovnicesc conform epistolelor pastorale”, D. Piscuc analizează profilul slujitorului, așa cum apare în textele Epistolelor Pastorale. Autorul propune trei componente fundamentale care alcătuiesc profilul slujitorului Bisericii, și anume: (1) comportament/etică; (2) educație/pregătire; și (3) fidelitate/devotament. Aceste trei componente izvorăsc din

8 DIALOGUL DINTRE EXEGEZĂ ȘI TEOLOGIE ÎN PREDICAREA BIBLICĂ perspectiva eclesiologică a autorului, Biserica fiind definită ca și „Casă a lui Dumnezeu”, o comunitate publică ce își desfășoară activitatea în lume. În această viziune eclesiologică, Dumnezeu este autoritatea ultimă; iar conducătorii bisericii, ca reprezentați ai autorității divine, au misiunea de a o reprezenta în societate cu demnitate și onoare, și de a păstra și transmite nealterată adevărata învățătură creștină, cea a Evangheliei. Daniel G. Oprean este doctor în teologie și pastor al Bisericii Creștine Baptiste „Cetatea” din Alba Iulia. De asemenea, este directorul național al mișcării de predicare expozitivă Langham. În capitolul „Teme teologice pentru predicarea din Evanghelia după Marcu”, D. Oprean dorește să arate modul cum diverse teme teologice importante pentru viața bisericii de-a lungul secolelor, se regăsesc în prima evanghelie scrisă, Evanghelia după Marcu. Scrisă, pentru o biserică în suferința persecuției, cea din Roma, mesajul Evangheliei zugrăvește chipul Fiului lui Dumnezeu, făcut om, pentru a iniția o nouă creație, cu un nou exod. El, Hristos, este zugrăvit a fi un alt David, un alt Moise, un Mântuitor nu numai pentru ai Săi, ci pentru toți, oferind o mântuire care poate fi apropriată prin credință. Marcu ne arată, chipul Robului suferind, credincios în veghea Sa, care devine nu numai modelul dar și corectivul modului nostru de a veghea. Marcu ne revelează faptul că există o călătorie vitală de la ucenicia care este superficială în rostirile ei, dar renunță la greu, până la ucenicia reținută în pretențiile ei, dar care perseverează până la sfârșit, pentru a putea deveni o ucenicie mărturisitoare și vrednică de urmat. Teodor-Ioan Colda este doctor în teologie, lector universitar la Institutul Teologic Baptist din București și pastor al Bisericii Creștine Baptiste „Golgota” din București. Capitolul „Ecouri ale teologiei exodului în Evanghelia după Ioan” reprezintă o incursiune în studiul relației dintre Evanghelia după Ioan și Vechiul Testament. Punctul de legătură al acestei

LISTA AUTORILOR 9 investigații de suprafață este tema și teologia exodului. Pe parcursul capitolului, T. Colda identifică mai multe trimiteri la Vechiul Testament, cum sunt paralelismele literare, aluziile, citatele și cazurile de intertextualitate, argumentând că toate aceste trimiteri ale evanghelistului la Vechiul Testament au ca scop conturarea noului exod eschatologic inaugurat de Isus Hristos. Cristian Oprean este absolvent al Facultății de Litere, Istorie și Teologie a Universității de Vest din Timișoara. În prezent, este student masterand al programului de Teologie Publică al Facultății de Științe Umaniste și Sociale, din cadrul Universității „Aurel Vlaicu” din Arad și doctorand al Institutului de Arheologie din Iași, Filială a Academiei Române. Scris alături de Daniel G. Oprean, capitolul „Tipurile de public pentru teologie și predicare” explorează semnificațiile faptului că teologia și predicarea sunt (și) discursuri publice. Prin urmare, teologul și predicatorul trebuie să conștientizeze tipurile de public care sunt beneficiare ale acestor discursuri. Punctul de plecare al analizei lui C. Oprean este un studiu al teologului David Tracy, care identifică trei tipuri de public pentru teologie – societatea, academia și biserica. În partea a doua a capitolului, cele trei tipuri de public identificate vor fi aplicate la cartea Faptele Apostolilor. Predicarea apostolului Pavel, așa cum este ea arătată de către evanghelistul Luca, transcende cele trei tipuri de public, Evanghelia având puterea să unească oameni de condiţii sociale diferite şi cu nevoi diferite; să transforme fiinţa umană în inseparabilitatea intelectului, sentimentelor şi voinţei; să zidească comunităţile prin studiu şi înţelegere; și să adreseze critic idolatria socială, culturală, economică, religioasă şi politică. Costel Ghioancă este doctor în teologie și pastor al Bisericii Creștine Baptiste „Adonai” din București. A predat omiletică la Institutul Teologic Baptist din București.

10 DIALOGUL DINTRE EXEGEZĂ ȘI TEOLOGIE ÎN PREDICAREA BIBLICĂ În conformitate cu titlul său, „Repere exegetice și teologice pentru predicarea din Apocalipsa”, capitolul scris de C. Ghioancă oferă cititorului câteva repere de exegeză și teologie specifice cărții Apocalipsa, ajutor binevenit în vederea abordării competente a uneia dintre cele mai dificile cărți ale Bibliei. Reperele oferite de autor sunt în mod practic ilustrate prin aplicații omiletice pe care cititorul le va găsi extrem de folositoare. Radu Oprea este doctorand în teologie și pastor al Bisericii Creștine Baptiste „Emanuel” din Timișoara. Este traducătorul cărților Pregătirea Predicilor Expozitive: Metodă de Predicare în Șapte Pași, de Ramesh Richard și Invitație la Predicare Biblică: Proclamarea Adevărului cu Claritate și Relevanță, de Don Sunukjian. În recenziile de la finalul volumului, R. Oprea ne introduce două dintre cele mai apreciate cărți de predicare scrise în perioada recentă. Înainte, însă, de-a fi autorul celor două recenzii, R. Oprea este traducătorul celor două cărți. De aici și excelenta sa cunoaștere a conținutului acestor materiale omiletice, pe care le sumarizează și evaluează într-un mod care îl va determina pe cititorul celor două recenzii să devină cititor al celor două cărți.

Exegeză, teologie, predicare: O introducere DANIEL G. OPREAN Este îndeobște recunoscut faptul că proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu este centrală pentru viața bisericilor.1 Dacă Cuvântul lui Dumnezeu este atât de important pentru comunitățile creștine, atunci, preocuparea pentru înțelegerea lui corectă trebuie să fie una primordială. O astfel de înțelegere poate fi dobândită însă, numai prin parcurgerea drumului anevoios de la înțelegerea textului biblic în contextul în care a fost scris, la înțelegerea audienței căreia mesajul acelui text biblic îi este predicat. Este argumentul acestei cărți, prin contribuția remarcabilă a tuturor autorilor, că această călătorie de la textul biblic la predica predicatorului, trebuie să se desfășoare prin împletirea armonioasă a exegezei, teologiei și predicării. Recuperarea acestei sinteze în gândirea și practica bisericilor noastre este vitală în aceste timpuri pentru orice comunitate creștină, datorită nevoii permanente pentru o teologie biblică robustă. Și asta, pentru că de multe ori practica predicării a fost despărțită de înțelegerea teologiei textului biblic, rezultatul fiind o predică care doar parafrazează textul biblic, fără a-i descoperi semnificația teologică pentru audiență. Am auzit cu toții de multe ori în contextul românesc expresia „teoria ca teoria dar practica ne omoară”. Această expresie este din păcate adesea folosită, pentru a pune în contrast exegeza și teologia. Însă, aplicarea expresiei de mai sus, la teologie în general, și la lucrarea de predicare în special, este periculoasă și neproductivă, pentru că ascunde o profundă neînțelegere a termenilor teoria – contemplarea realității divine și praxis – faptă, lucrare.2 De la Maxim Mărturisitorul ne-a rămas afirmația că, 11

12 DIALOGUL DINTRE EXEGEZĂ ȘI TEOLOGIE ÎN PREDICAREA BIBLICĂ contemplarea fără lucrare, teoria care nu este sprijinită pe practică, nu se deosebește cu nimic de închipuire, de fantezie fără subzistență reală…tot așa lucrarea, dacă nu este însuflețită de teorie, este stearpă și înțepenită ca o statuie.3 Există un alt pericol, pe care această carte încearcă să-l prevină. Acela al separării diverselor dimensiuni ale teologiei, separare care conduce la diletantism teologic și homiletic nu de puține ori exprimat în aroganță teologică. Prin contrast umilința teologică se exprimă prin înțelegerea faptului că teologia biblică oferă fundamentele, teologia practică, țintele, și teologia sistematică, conținutul,4 pentru o dezvoltare holistică a unui predicator credincios lui Dumnezeu și de folos comunității din care face parte. Oferim așadar această carte cu ocazia aniversării a 10 ani de la începutul miscării de predicare expozitivă în România. În pofida începutui firav, mișcarea s-a dezvoltat din ce în ce mai viguros. Acum, în întreaga țară sunt părtășii ale predicatorilor, care ocazionează întâlniri periodice ale acestora pentru a călători împreună de la text la predică. Dedicăm această carte acestor truditori cu predicarea Scripturii, alături de spusele apostolului Pavel care trebuie să devină rugăciunea noastră a tuturor: Căci noi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu, cum fac cei mai mulți; ci vorbim cu inimă curată, din partea lui Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu, în Hristos (2 Corinteni 2: 17) 1 Karl Barth, Church Dogmatics, vol 1/1: The Doctrine of the Word of God, Edinburgh, T& T Clark, 1936, p. 1. 2 Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Bucureşti, Anastasia, p. 232. 3 Maxim Mărturisitorul, Capita theologica et oeconomica, Suta IV, cap. 88, P.G., t. 90, col. 1341-1344. 4 Barth, Church Dogmatics, p. 4-5.

Autoritatea Bibliei în Teologia și Predicarea Bisericii DANIEL MARIȘ Introducere Biblia a ocupat dintotdeauna un loc important în viața și lucrarea Bisericii. Această lucrare discută despre autoritatea Bibliei și importanța acesteia în teologia și predicarea Bisericii, în contextul în care criticile îndreptate împotriva autorității Scripturii sunt formulate de cele mai multe ori atunci când învățăturile biblice sunt aplicate la contextul cultural actual. Predicarea biblică într-un astfel de context ostil este un mijloc de afirmare și consolidare a autorității Scripturii în viața și lucrarea Bisericii. Conceptul autorității este folosit cu mai multe sensuri, în funcție de context. Teologul N.T. Wright discută despre sensurile multiple ale cuvântului „autoritate”, subliniind că în Biserică sau în societate acesta poate avea semnificații diferite. În context social, afirmația despre cineva că este o autoritate se referă la faptul că persoana respectivă este recunoscută în domeniul ei de activitate, în timp ce în contextul unui grup organizat, cuvântul autoritate face trimitere la persoana căreia i s-a încredințat responsabilitatea conducerii. În acest context, autoritatea reprezintă dreptul sau puterea de a cere ascultare celor din subordine.1 În schimb, așa cum remarcă același autor, în contextul Bisericii, întrebarea legată de semnificația cuvântului autoritate a avut atașată de ea și alte întrebări practice: „Cum ar trebui organizate lucrurile în viața Bisericii? Care sunt liniile de demarcație ale comportamentului acceptabil, ținând cont de doctrinele 13

14 DIALOGUL DINTRE EXEGEZĂ ȘI TEOLOGIE ÎN PREDICAREA BIBLICĂ Bisericii?”2 În același timp, aceleiași întrebări i-au fost atașate și alte întrebări teoretice: „Unde ne îndreptăm atenția când ne uităm după autoritate în Biserică? Unde am putea găsi această autoritate? Cum putem ști că am găsit-o? Ce facem cu documentele ‘autoritative’, dacă le avem?”3 Wright este de părere că tocmai în acest context au avut loc cunoscutele dezbateri legate de autoritatea acordată Scripturii, tradiției sau rațiunii.4 El sugerează că, în ultimul secol, celor trei subiecte li s-a adăugat și experiența emoțională, care rivalizează cu primele trei. Sursa autorității Scripturii Ținând cont de faptul că autoritatea reprezintă dreptul sau puterea de a pretinde ascultare, putem spune că, din perspectiva credinței creștine, Dumnezeu are dreptul și puterea deplină să ceară ascultare, deoarece El este Creatorul și Stăpânul tuturor lucrurilor. Wright afirmă că autoritatea Scripturii trebuie privită ca parte a unei autorități divine mai largi, deoarece această autoritate are sens pentru un creștin numai dacă este o manifestare a autorității Dumnezeului triunic, exercitată prin Scriptură.5 Aceeași idee o exprimă și H.D. MacDonald, care consideră că abordarea subiectului autorității biblice trebuie să înceapă cu Dumnezeu însuși, deoarece în ultimă instanță toată autoritatea rezidă în El.6 După ce trece în revistă principale surse ale autorității în bisericile creștine de-a lungul timpului, Bruce Milne ajunge și el la aceeași concluzie: „sursa primară a autorității este Dumnezeu Însuși, care ni se descoperă prin cuvintele Scripturii”7. Această afirmație scoate în evidență trei adevăruri esențiale: Dumnezeu a luat inițiativa și ni s-a revelat, Dumnezeu a venit la noi, în persoana lui Isus Hristos, noi ajungem la cunoașterea lui Dumnezeu prin intermediul Scripturii. Carl Henry vorbește și el despre faptul că Dumnezeu este sursa autorității Scripturii, în termenii următori: „Biblia este rezervorul și canalul de comunicare al adevărului divin, relatarea scrisă, plină

AUTORITATEA BIBLIEI ÎN TEOLOGIA ȘI PREDICAREA BISERICII 15 de autoritate, expunerea naturii și voii lui Dumnezeu.”8 Afirmația lui Carl Henry accentuează faptul că Dumnezeu a cauzat scrierea Scripturii și, prin ea, El ne vorbește astăzi așa cum a vorbit poporului Său, atunci când cuvintele Scripturii au fost transmise prima dată. În discuția despre autoritatea Bibliei, o întrebare pusă frecvent este legată de natura autorității Scripturii. Putem, oare, vorbi despre autoritatea Scripturii, în sens subiectiv, ca „forță coercitivă”, având puterea de a constrânge pe cineva să creadă? Acestei întrebări, i se alătură cea a autorității absolute, având în vedere că mai mulți factori pot determina credința cuiva. De asemenea, putem vorbi despre autoritatea Scripturii în sens obiectiv, ca „standard de evaluare”, așa cum afirmă mărturisirea de credință a bisericilor baptiste din România: „Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu scris prin inspirația Duhului Sfânt, este singura regulă și normă de credincioșie și purtare în viața aceasta.”9 Dar acest lucru nu înseamnă că credincioșii se închină unei cărți, ci mai degrabă că ei acceptă Scriptura ca singura autoritate în materie de credință și trăire. O altă întrebare, la fel de importantă, este cea legată de „manifestarea autorității Bibliei” și de „mijloacele” prin care ea se manifestă. Având în vedere că, nici conștiința individului și nici sentimentele acestuia nu sunt infailibile, ele nu pot funcționa ca autoritate în viața credinciosului. Astfel, în termeni biblici, putem spune că doar cunoașterea Bibliei modelează conștiința omului. Luând în considerare și alte surse ale autorității în bisericile creștine istorice, cineva ar putea obiecta împotriva afirmației că Biblia reprezintă singura autoritate, afirmând că Biserica a canonizat Scripturile. Așadar, cum putem noi respinge „autoritatea Bisericii” în favoarea Scripturilor, când Scripturile vin de la aceeași Biserică? Un posibil răspuns la această întrebare ar putea sublinia faptul că, în stabilirea canonului Scripturii, Biserica nu a creat o nouă autoritate, ci mai degrabă a recunoscut-o și a ratificat- o pe cea existentă.

16 DIALOGUL DINTRE EXEGEZĂ ȘI TEOLOGIE ÎN PREDICAREA BIBLICĂ Bruce Milne atrage atenția că, de-a lungul istoriei creștinismului, bisericile creștine au apelat la o varietate de voci pe care le-au considerat surse ale autorității, începând cu „crezurile creștine” formulate în primele veacuri, continuând cu „mărturisirile de credință” din perioada Reformei și până la „vocea lăuntrică” prin care Dumnezeu vorbește conștiinței fiecărui om.10 El argumentează că nici una din aceste voci nu poate fi considerată autoritate absolută, deoarece autoritatea lor se bazează fie pe alte surse primare, ca în cazul crezurilor creștine sau mărturisirilor de credință, fie pe experiența personală limitată. Schițând un scurt istoric al locului pe care l-a ocupat Scriptura în Biserica creștină de-a lungul istoriei, N.T. Wright subliniază că aceasta a fost întotdeauna centrală pentru viața Bisericii. Totuși, el subliniază următoarele: Reformatorii veacului xvi au făcut apel la Scriptură împotriva tradițiilor dezvoltate în Biserică în decursul Evului Mediu; Bisericile provenite din Reformă accentuează toate (așa cum făcuseră primii Părinți ai Bisericii), importanța centrală a Bibliei. Luterane, reformate, anglicane, presbiteriene, baptiste sau metodiste, ori cele penticostale mai noi, toate acordă în mod oficial Scripturii locul central în credința, viața și teologia lor. Acest lucru a demarcat Bisericile de după Reformă de Bisericile Ortodoxă Răsăriteană și Romano-Catolică, care au o concepție mai complexă și întrețesută cu privire la modul în care operează Scriptura în viața Bisericii.11 N.T.Wright sugerează, de asemenea, că putem privi autoritatea Bibliei în mod special în relație cu misiunea încredințată Bisericii, dar și în relație cu viața Bisericii.12 El subliniază că, de la bun început, Scriptura a avut un loc cheie atât în viața liturgică a Bisericii, cât și în ucenicia Bisericii. În opinia lui, folosirea Bibliei în închinare e un indiciu că Biblia continuă să fie „un mod central în care Dumnezeu se adresează poporului Său și un mod central în care poporul Său îi răspunde”.13 În același timp, citirea și studierea Scripturii a fost văzută de la începutul Bisericii drept centrală pentru ucenicie, pentru „felul în care trebuie să creștem în iubirea lui Dumnezeu.”14 Cu toate acestea, Wright atrage atenția asupra

AUTORITATEA BIBLIEI ÎN TEOLOGIA ȘI PREDICAREA BISERICII 17 faptului că Biblia „nu trăiește doar în Biserică”, și aceasta deoarece vocația Bisericii este de a fi mereu deschisă lumii lui Dumnezeu. Ca parte a acestei deschideri, ea trebuie să dialogheze permanent cu cultura contemporană, cea care pune întrebări tot mai complexe cu privire la Biblie.15 În opinia lui Wright, citirea Scripturii, în general, și folosirea ei în Biserică, în special, este afectată de interacțiunea dintre cultura modernă și post modernă, iar locul Bibliei în misiunea și viața Bisericii este din nou contestat în mod masiv. Criticile îndreptate împotriva autorității Scripturii sunt formulate de cele mai multe ori atunci când învățăturile biblice sunt aplicate la contextul cultural actual. Așa cum subliniază Wright: „E destul să menționăm problema eticii sexuale ca să înțelegem cât de importantă, dar și cât de dificilă poate fi chestiunea autorității biblice.”16 Tocmai de aceea, problema autorității Scripturii trebuie analizată în contextul cultural actual, ostil acesteia. Autoritatea Scripturii în contextul colapsului autorității Mare parte din gândirea etică a perioadei moderne a fost în mod fundamental ostilă noțiunilor de autoritate și ascultare.17 Încă din secolul al XVII-lea, în cultura occidentală, Scriptura, tradiția și obiceiurile sociale moștenite, au încetat să mai funcționeze eficient, ca surse de autoritate în gândire sau acțiune. Carl Henry, unul dintre teologii evanghelici exponențiali ai secolului XX, în lucrarea intitulată Dumnezeu – revelație și autoritate, vorbește despre „revolta omului modern împotriva autorității” și atrage atenția asupra faptului că „respectul față de autoritate este contestat aproape pretutindeni și aproape în orice formă.”18 Cu toate acestea, el consideră că punerea în discuție a autorității este un lucru bun, întrucât Biblia subliniază că întreaga autoritate derivată trebuie să dea socoteală lui Dumnezeu pentru felul în care este folosită – bine, greșit sau abuziv.19

18 DIALOGUL DINTRE EXEGEZĂ ȘI TEOLOGIE ÎN PREDICAREA BIBLICĂ Faptul că cei ce dețin puterea o pun în slujba unor scopuri egoiste sau imorale, chiar sub pretextul slujirii altora și al promovării unor cauze bune, nu poate decât să stârnească scepticismul cu privire la legitimitatea oricărei autorități. Biblia, în tot parcursul ei, îi condamnă cu fermitate pe cei ce folosesc puterea într-un mod opresiv în vederea exploatării altora: Isus face o diferențiere netă între cei ce folosesc puterea să stăpânească peste alții (Matei 24:24-28) și cei ce îi servesc cu adevărat.20 Încercând să răspundă la o întrebare tot mai acută legată de justificarea autorității umane de orice fel, Carl Henry notează că, în contextul actual nu numai autoritatea religioasă, dar și autoritatea politică și academică sunt puse în discuție. El îl citează pe Dermot MacDonald, care susține că problema autorității pentru și în viața etică este una dintre cele mai presante și mai provocatoare probleme moderne.21 În același context, Carl Henry subliniază că, în învățătura creștină, întreaga autoritate legitimă provine de la Dumnezeu, iar pierderea credinței în Dumnezeu atrage după sine, în scurt timp, punerea în discuție a bazei transcendentale a oricărei autorități și inițiază o căutare după unele alternative umaniste.22 Dar, după cum afirmă tot el, alternativa umană pentru Dumnezeul suveran se dovedește a fi în cele din urmă un monolog proiectat pe un ecran cosmic.23 Mai mult, pierderea de către omul modern a Dumnezeului atotputernic creează un gol de care profită imediat ideologiile puternice ale vremii. De aceea, Henry atrage atenția asupra pericolului care amenință generația ostilă autorității lui Dumnezeu: Generația rebelă care se sustrage autorității lui Dumnezeu, pregătește fără să vrea calea unor programe totalitare, care promovează într-un mod declarativ bunăstarea publică.24 Pe de altă parte, tot el vorbește și despre lipsa de putere a Bisericii în absența unei autorități a Scripturii. Fără o Scriptură plină de autoritate, biserica este lipsită de putere în bătălia pentru regenerarea oamenilor, dar și în confruntarea cu ispitele lui Satan.

AUTORITATEA BIBLIEI ÎN TEOLOGIA ȘI PREDICAREA BISERICII 19 Acolo unde biserica nu mai trăiește pe baza Cuvântului lui Dumnezeu, ea rămâne cu propriile resurse și destul de curând este copleșită de atacurile lui Satan și de mizeria păcatului și a morții.25 Discutând despre dezintegrarea culturală și colapsul autorității, Scott Gibson notează că Biserica a căzut victimă acestui colaps.26 În opinia sa, creștinismul instituționalizat, copleșit de compromisul cu pluralismul și de adulterul spiritual, a avut un efect direct asupra autorității în problema deciziilor etice.27 Astfel, schimbarea majoră din cultura actuală, de la absoluturile Scripturii la „supremația sinelui”, a făcut ca autoritatea absolută în luarea deciziilor etice să fie: „istorisirea mea”, „călătoria mea”, „sentimentele mele”.28 James Montgomery Boice are dreptate când afirmă că lipsa unei autorități veritabile se numără printre cauzele esențiale ale confuziei din sânul Bisericii creștine de azi.29 De aceea, el subliniază că sursa autorității în creștinism, potrivit înțelegerii protestante, este Cuvântul lui Dumnezeu revelat. Biblia are autoritate pentru că este rezultatul direct al insuflării din partea lui Dumnezeu. Tot el sugerează că problema autorității ar putea fi privită și din perspectiva modului în care suntem convinși sau devenim convinși de autoritatea Bibliei. Ce anume din Scriptură sau din studiul Scripturii ar trebui să ne convingă că ea este Cuvântul lui Dumnezeu?30 În opinia lui, sensul deplin al expresiei „Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu“, nu este că Dumnezeu a vorbit doar pentru a ne da Biblia, ci că El continuă să vorbească omului prin ea.31 Richard L. Mayhue accentuează importanța autorității Scripturii în viața practică și în proclamarea biblică, parafrazând cuvintele marelui reformator, Martin Luther: „mințile noastre trebuie să fie captive autorității divine manifestate în Cuvântul lui Dumnezeu, în predicarea noastră și în practicile noastre.”32

20 DIALOGUL DINTRE EXEGEZĂ ȘI TEOLOGIE ÎN PREDICAREA BIBLICĂ Autoritatea Scripturii afirmată prin predicarea biblică Analizând provocările contemporane cu care se confruntă predicatorii în activitatea de predicare, John Stott sublinia faptul că predicarea biblică este indispensabilă în creștinism, deorece ea se bazează pe adevărul că Dumnezeu a folosit cuvinte ca să se reveleze pe sine oamenilor. Potrivit lui Stott, “Cuvântul lui Dumnezeu este scriptural, întrupat și contemporan.”33 Acest aspect este fundamental în creștinism și, de aceea, accentul pus pe predicare este unic. Deși fiecare religie are învățătorii ei, mulți dintre ei cu o oarecare charismă în prezentarea învățăturilor, aceștia nu transmit altceva decât tradiții antice și învățături etice.34 Numai predicatorii creștini se consideră purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu, vorbind cuvintele lui Dumnezeu: Ca niște buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit. Dacă vorbește cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu. Daca slujește cineva, să slujească după puterea pe care i-o dă Dumnezeu: pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu prin Isus Hristos, a căruia este slava și puterea în vecii vecilor! Amin. (1 Petru 4:10-11) Accentul principal al kerygmei apostolice, în privința modului de folosire a Scripturii, este acela că ea are autoritate divină. În prim-planul Scripturii se găsesc profeții și apostolii care pretind că sunt purtătorii de cuvânt, aleși și autorizați de Dumnezeu (Evrei 1:1-2).35 Convins fiind că predicarea trebuie să ofere o punte între lumea biblică și lumea modernă, John Stott se întreabă pe bună dreptate: „Într-o lume care fie nu este dispusă să asculte, fie nu este în stare de aceasta, cum ne mai putem păstra convingerea de a continua să predicăm și încă într-o manieră eficientă?”36 Una dintre convingerile sale principale era că predicarea cu putere a Cuvântului lui Dumnezeu poate reda „vitalitatea bisericii”: Cred cu tărie că predicarea trebuie să ofere o punte între lumea biblică și lumea modernă…Cred cu adevărat în predicare și consider că nimic nu

AUTORITATEA BIBLIEI ÎN TEOLOGIA ȘI PREDICAREA BISERICII 21 are puterea de a reda sănătatea și vitalitatea bisericii, pentru a-i conduce pe membrii ei la maturitate în Hristos, decât o reîntoarcere la predicarea autentică, biblică și contemporană.37 În opinia teologului englez, dacă Biserica vrea să aibă parte de o perioadă de înflorire, atunci are nevoie de o recuperare a predicării puternice, biblice, cu credincioșie. În acelaș timp, el constata pe bună dreptate că, în prezent, avem de-a face cu un progres din punct de vedere al mijloacelor de comunicare și de o stagnare din punct de vedere al eficienței predicării. Haddon Robinson, analizând și el motivele care au condus la deprecierea predicării în perioada contemporană, notează următoarele: Predicarea are loc într-o societate suprasaturată de comunicări... În contextul în care mijloacele de informare în masă ne bombardează cu sute de mii de „mesaje pe zi”, în care actori care fac reclame vorbesc cu sinceritatea unui evanghelist, predicatorul s-ar putea să pară doar un alt agent de publicitate care, în cuvintele lui John Ruskin, “jonglează cu doctrinele vieții și morții”.38 Dar ceea ce e și mai important, în opinia lui Haddon Robinson, este faptul că omul de la amvon simte ca nu mai are un „mesaj autoritar”.39 Acesta trăiește uneori sentimentul că ascultătorii sofisticați din bănci au mai multă credință în cărțile de știință decât în textele predicate. Din această cauză, pentru unii predicatori, pasiunea comunicării devine mai stimulatoare decât mesajul. Cu toate acestea nu orice pledoarie pasionată de la amvon posedă autoritate divină. Predicatorul poate predica orice cu glas răsunator, la 11:30 duminica dimineața, după ce s-au cântat cântările. (O teorie economică, o nouă filosofie religioasă, vechi lozinci religioase, etc.) Dar când un predicator nu reușește să predice Scripturile, el își abandonează autoritatea. El nu-i mai confruntă pe ascultători cu un cuvânt de la Dumnezeu, ci doar cu un alt cuvânt de la oameni. Acesta este motivul pentru care mare parte din predicarea modernă nu stârnește mai mult decât un căscat larg. Dumnezeu nu este în ea.40

22 DIALOGUL DINTRE EXEGEZĂ ȘI TEOLOGIE ÎN PREDICAREA BIBLICĂ Pe de altă parte, așa cum menționează același autor, acțiunile sociale apelează în mai mare masură la o altă parte a bisericii decât vorbirea și ascultarea. La ce sunt bune cuvintele credinței, se întreabă ei, când societatea cere fapte ale credinței.41 Într-o perioadă în care este încurajată acțiunea, cuvintele apostolilor au o relevanță deosebită: „Nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să slujim la mese.” (Fapte 6:2) Pentru scriitorii Noului Testament, predicarea este mijlocul prin care lucrează Dumnezeu. Apostolul Petru le amintește cititorilor săi că ei au fost „născuți din nou nu dintr-o sămânță care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu.” (1 Petru 1:23) Haddon Robinson consideră că tipul de predicare care transmite cel mai bine forța autorității divine este predicarea expozitivă, pe care o definește astfel: Predicarea expozitivă este comunicarea unui concept biblic, derivat și transmis printr-un studiu istoric, gramatical și literar al pasajului în contextul său, concept pe care Duhul Sfânt îl aplică mai întâi la personalitatea și experiența predicatorului și apoi îl aplică, prin el, ascultătorilor.42 Un aspect important al acestei definiții este că „pasajul biblic guvernează predica”. Cu alte cuvinte, autorul biblic determină substanța predicii expozitive. După cum notează Robinson, în multe predici, pasajul biblic citit în fața adunării se aseamănă cu imnul național cântat la un meci de fotbal – el marchează începutul, dar nimeni nu mai aude de el toată după amiaza.43 Cel de-al doilea aspect important al acestei definiții este că „predicatorul comunică un concept”. Francis Schaeffer, în lucrarea Adevărata spiriualitate, afirmă că bătălia pentru cucerirea oamenilor are loc pe tărâmul ideilor. Predicarea Evangheliei înseamnă idei, idei înflăcărate aduse oamenilor așa cum le-a revelat Dumnezeu în Scriptură. Ea este o sumă de idei pline de conținut, care produc o transformare când se acționează pe baza lor.

AUTORITATEA BIBLIEI ÎN TEOLOGIA ȘI PREDICAREA BISERICII 23 Un alt aspect demn de subliniat este că „acest concept vine din textul biblic.” Acesta se ocupă mai întâi de felul în care predicatorul ajunge la mesaj și în al doilea rând de felul în care îl comunică. Amândouă implică examinarea formelor gramaticale, istorice și literare. În ultimă instanță, afirmă Robinson, cel care dă autoritate predicii nu este predicatorul, ci textul biblic. Din acest motiv, predicatorul pune un accent deosebit pe explicarea Scripturii, concentrând în acest fel atenția ascultătorului asupra Bibliei. Dacă oamenii din bănci trebuie să facă un efort să-l înțeleagă pe predicator, el însuși trebuie să trudească pentru a-i înțelege pe scriitorii Bibliei. Predicatorul își așează scaunul acolo unde au stat autorii biblici. Pentru a înțelege mesajul, el încearcă să-și croiască drumul înapoi în lumea Scripturilor. Definiția predicii expozitive mai subliniază un aspect particular, și anume că predicatorul nu poate fi separat de mesaj. Cu alte cuvinte, adevărul trebuie aplicat la „personalitatea și experiența predicatorului.” Robinson observă cu regret că mulți predicatori eșuează ca și credincioși, mai înainte de a eșua ca predicatori, deoarece nu gândesc biblic. William Barclay, diagnosticând cauza malnutriției spirituale în viața slujitorilor lui Dumnezeu, afirmă: “Cu cât permite un om mai mult ca mintea lui să devină delăsată, leneșă și fără vlagă, cu atât mai puțin poate să- i vorbească Duhul Sfânt. Predicarea adevărată vine atunci când inima iubitoare și gândirea disciplinată sunt puse la dispoziția Duhului Sfânt.”44 Concluzia lui Robinson este că Dumnezeu este mai interesat de formarea mesagerului decât de cea a mesajelor; și, întrucât Duhul Sfânt îi confruntă pe oameni în principal prin Biblie, predicatorul trebuie să învețe să asculte ce are să-i spună Dumnezeu, mai înainte ca el să vorbească în numele lui Dumnezeu. Duhul Sfânt aplică adevărul la personalitatea și experiența predicatorului și, prin predicator, la ascultătorii săi. De aceea, un predicator gândește în trei domenii. Mai întâi, ca „exeget”, el se luptă cu sensurile date de scriitorul biblic. Apoi, ca „om al lui Dumnezeu”, el vrea să afle

24 DIALOGUL DINTRE EXEGEZĂ ȘI TEOLOGIE ÎN PREDICAREA BIBLICĂ felul în care Dumnezeu vrea să-l schimbe pe el. În cele din urmă, ca „predicator”, el se gândește la ceea ce Dumnezeu vrea ca el să spună bisericii. Aplicația dă scop predicii. Predicatorul este legat de durerile, plângerile și temerile turmei sale. De aceea, el studiază Scripturile întrebându-se ce le spun ele credincioșilor care trec prin durere și vinovăție, prin îndoială și moarte. Conștient că predicarea este mijlocul prin care lucrează Dumnezeu, predicatorul trebuie să țină cont că autoritatea de a predica nu derivă din alegerea lui ca predicator, nici a bisericii, ci din partea lui Dumnezeu. Remarcabilele cuvinte, scrise de apostolul Pavel credincioșilor din Tesalonic, vorbesc despre originea divină a mesajului bazat pe Cuvântul lui Dumnezeu și impactul acestuia în viața ascultătorilor: „De aceea mulțumim fără încetare lui Dumnezeu că, atunci când ați primit Cuvântul lui Dumnezeu, auzit de la noi, l-ați primit nu ca pe cuvântul oamenilor, ci, așa cum și este în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, care lucrează și în voi care credeți.” (1Tesaloniceni 2:13) Concluzii Sursa autorității în creștinism, potrivit înțelegerii protestante, este Cuvântul lui Dumnezeu revelat. Biblia are autoritate pentru că este rezultatul direct al insuflării din partea lui Dumnezeu. Am văzut că, în zilele noastre, toate formele de autoritate sunt contestate: familie, școală, stat, biserică, Biblie, Dumnezeu. Deși uneori contestarea anumitor forme de autoritarism poate fi justificată, credincioșii creștini trebuie să fie capabili să distingă între adevărata și falsa autoritate; între tirania care strivește umanitatea și autoritatea rațională, sub care omul își găsește libertatea autentică. Autoritatea Scripturii este importantă atât în viața practică, cât și în proclamarea biblică; cu atât mai mult cu cât tema autorității în etică este una dintre cele mai presante și mai provocatoare probleme moderne.

AUTORITATEA BIBLIEI ÎN TEOLOGIA ȘI PREDICAREA BISERICII 25 Trăim într-o vreme în care mijloacele de comunicare media devin tot mai clar o arenă pentru miturile și valorile culturii moderne, dar și „creatorul” imaginii despre lumea în care trăim. Această imagine are un caracter secular și comercial. Ea se transmite printr-un limbaj universal, în întreaga lume. Dacă Biserica nu poate comunica în limba și cultura generației de azi, ea riscă să piardă contactul cu lumea din jur. O reîntoarcere la predicarea autentică, biblică și contemporană poate reda sănătatea și vitalitatea bisericilor de azi și poate conduce la maturitate pe membrii acestora, fâcând astfel relevant mesajul Evangheliei pentru lumea de azi. 1 N.T. Wright, “How can the Bible be Authoritative?,” Vox Evangelica 21, 1991, p. 7-32, accesibil pe site-ul www.ntwrightpage.com, 2 Wright, “How can the Bible be Authoritative?,” p. 7-32. 3 Ibidem, p. 7-32. 4 Ibidem, p. 7-32 5 N.T. Wright, Scriptura și autoritatea lui Dumnezeu, trad. Ioan Ică Jr., Sibiu, Deisis, 2016, p. 35. 6 H.D. McDonald, “Biblia și autoritatea ei,” în Dicționar evanghelic de teologie, ed. Walter A. Elwel, trad. Livius T. Percy, Oradea, Editura Cartea Crestină, 2012, p. 124. 7 Bruce Milne, Know the Truth, Nottingam, IVP, 2006, p. 29. 8 Carl F.H. Henry, Dumnezeu – revelație și autoritate, vol. 4, Oradea, Editura Cartea Creștină, 1999, p. 5. 9 Mărturisirea de credință a Cultului Creștin Baptist din România, Oradea, Făclia, 2018, p. 97. 10 Milne, Know the Truth, pp. 27- 29. 11 Wright, Scriptura și autoritatea lui Dumnezeu, p. 14-15. 12 Wright, “How can the Bible be Authoritative?,” p. 7-32. 13 Wright, Scriptura și autoritatea lui Dumnezeu, p.15. 14 Ibidem, p. 15. 15 Ibidem, p. 16. 16 Ibidem, p. 8. 17 David J. Atkinson, David H. Field, eds., New Dictionary of Christian Ethics and Pastoral Theology, Downers Grove, IVP, 1995, p. 178. 18 Henry, Dumnezeu - revelație și autoritate, p. 5. 19 Ibidem, p. 5. 20 Ibidem, p. 5. 21 H. Dermont MacDonald “The Concept of Authority”, Faith and Thought: Journal of the Victoria Institute 95, 1966, p. 33, citat de Henry, Dumnezeu - revelație și autoritate, vol. 4, p. 6. 22 Henry, Dumnezeu - revelație și autoritate, p. 6. 23 Ibidem, p. 6.

26 DIALOGUL DINTRE EXEGEZĂ ȘI TEOLOGIE ÎN PREDICAREA BIBLICĂ 24 Ibidem, p. 6. 25 Carl F.H. Henry, The Authority and Inspiration of the Bible, citat de Richard L. Mayhue, “The Authority of Scripture,” The Master’s Seminary Journal, 15/2, 2004, p. 236. 26 Scott M. Gibson, “Biblical Preaching in An Anti-Authority Age,” Reformation & Revival, 2000, pp. 36-7, 27 Gibson, “Biblical Preaching,” p. 37. 28 Ibidem, p. 37. 29 James Montgomery Boyce, Fundamente ale credinței crestine, trad. Corneliu Simuț, Oradea, Editura Institutului Biblic Emanuel, 2000, p. 46. 30 Boyce, Fundamente, p. 46. 31 Boyce, Fundamente, p. 46. 32 Mayhue, “The Authority of Scripture,” p. 236. 33 John Stott, Greg Scharf, The Challenge of Preaching, Carlisle, Langham Preaching Resources, 2013, p. 3. 34 Stott, Scharf, The Challenge of Preaching, p. 3. 35 Henry, Dumnezeu - revelație și autoritate, p. 27. 36 John Stott, Puterea predicării, trad. Emanuel Contac, Cluj-Napoca, Logos, 2004, p. 83. 37 Stott, Puterea predicării, p. 303. 38 Haddon Robinson, Predicarea biblică, Viena, BEE, p. 13. 39 Robinson, Predicarea biblică, p. 13. 40 Ibidem, p. 15. 41 Ibidem, p. 13-14. 42 Haddon W. Robinson, Arta comunicării adevărului biblic, Cluj-Napoca, Logos, 1998, p. 20. 43 Robinson, Predicarea biblică, p. 16. 44 William Barclay, citat de Robinson, Predicarea biblică, p. 19.

Natura teologică a narațiunilor Vechiului Testament MARCEL V. MĂCELARU Vechiul Testament ne prezintă o istorie fascinantă. Aceasta începe cu actul creației și geneza rasei umane, trece cu pași repezi peste mii de ani de istorie timpurie, și se concentrează apoi, în exclusivitate, asupra originii, vieții și sorții unui popor unic – poporul Israel. Aflăm din această relatare despre un om numit Avraam, ales de Dumnezeu să devină tatăl unei națiuni,1 vedem începuturile timide ale acestui vis național în nașterea târzie a lui Isaac și ne temem pentru soarta acestui popor nou născut când citim în istoria lui Iacov și a fiilor lui despre consecințele pe care le are nefericita lor decizie de a emigra în Egipt − locul unde acești urmași ai lui Avraam gustă amărăciunea sclaviei și sunt amenințați cu extincția datorită unei politici extreme de control natal practicată de către asupritorii egipteni. Istoria aceasta însă nu se încheie în Egipt. Dumnezeu, care inaugurează ideea unui popor deosebit când îi promite lui Avraam urmași și o țară, este cel care, de data aceasta, asigură continuitatea acestui plan prin faptul că îl alege pe Moise să devină eliberatorul lor. Începând cu îngenuncherea egiptenilor sub asprimea a zece urgii și cu trecerea israeliților prin mare, aflăm în continuarea acestei istorii despre miraculoasa lor „evadare” din Egipt. Obiectivul foștilor sclavi este să se stabilească în Canaan, „țara unde curge lapte și miere”, promisă de Dumnezeu proto-părintelui lor. Călătoria înspre această țară, însă, durează nu mai puțin de patruzeci de ani – un timp lung, dar o întârziere necesară; pentru că această călătorie este folosită de Dumnezeu pentru a-i 27

28 DIALOGUL DINTRE EXEGEZĂ ȘI TEOLOGIE ÎN PREDICAREA BIBLICĂ transforma într-un popor sfânt (vezi Exod 19:6). Punctul culminant al acestei geneze naționale îl constituie încheierea legământului dintre Dumnezeu și israeliți, în cadrul căruia aceștia primesc Legea divină (Exod 19:1−24:11).2 Această primă parte a istoriei poporului Israel se încheie cu o campanie de cucerire a țării promise și cu așezarea israeliților în teritoriile astfel obținute. După cucerirea Canaanului, istoria vechi-testamentară descrie viața poporului Israel dintr-o perspectivă teologică, accentuând legătura, stabilită de Dumnezeu, între respectarea legământului și continuitatea israeliților ca posesori ai țării promise. Surprinzător, israeliții eșuează în mod lamentabil, pentru că standardele de credincioșie și comportament stabilite prin Lege nu sunt niciodată respectate în totalitate. De fapt, vedem din istoria poporului Israel relatată în Vechiul Testament că acest eșec are ca rezultat pierderea țării promise și revenirea la statutul de sclavi, de data aceasta în Babilon. Totuși, viziunea unui „popor sfânt” nu se stinge. Dumnezeu intervine din nou în favoarea israeliților, pune capăt exilului babilonian, și re-stabilește națiunea ca teocrație sub conducerea lui Ezra și a lui Neemia. Astfel, această concluzie a istoriei poporului Israel, caracterizată de speranța unui nou început, re-aduce în centrul atenției cititorului scopul întregii relatări – perpetuarea ideii unei existențe, am putea spune, „teologice,” sub umbrela legământului și definită prin Lege. *** Studiul istoriei Vechiului Testament schițată mai sus a stârnit mult interes, de-a lungul anilor și în diferite cercuri. În mod tradițional, acest interes a fost strâns legat de semnificația teologică atribuită Bibliei. În ultimul secol, însă, odată cu înflorirea metodei istorico-critice de analiză a textului biblic, interpretarea narațiunilor Vechiului Testament care compun această istorie, a luat direcții noi. Acestea sunt acum tratate ca fiind un ansamblu de texte referitoare la originile și viața poporului Israel, care au atât

NATURA TEOLOGICĂ A NARAȚIUNILOR VECHIULUI TESTAMENT 29 elemente specifice scrierilor istorice, cât și caracteristicile unor opere literare; și care pledează în favoarea unui scop ideologic bine definit: acela de a „construi” imaginea unui popor sfânt, ales de Dumnezeu și plasat într-o țară a făgăduinței.3 Evident, acest punct de vedere asupra narațiunilor Vechiului Testament are la bază observații pertinente cu privire la natura textelor biblice. Pe de-o parte, acestea relatează evenimente și menționează detalii despre trecut, toate acestea fiind plasate într- un cadru spațial și temporal bine definit. Pe de altă parte, existența unor elemente precum dezvoltarea atentă a personajelor, intriga și simetria structurală dovedește că, în redactarea acestei istorii, creativitatea literară a autorilor biblici a jucat un rol important.4 De fapt, observații de acest fel au dus la schimbarea de paradigmă interpretativă menționată mai sus, rezultatul fiind o mai mare preocupare în rândurile cercetătorilor biblici față de valoarea istorică sau literară a textelor biblice, și o diminuare a preocupărilor de natură teologică. Un bun exemplu al consecințelor acestei noi abordări interpretative îl avem în disputa, oarecum caustică, iscată în ultimele decenii între aşa numiții „maximalişti” şi „minimalişti” cu privire la natura narațiunilor vechi-testamentare și interpretarea acestora. Pe de-o parte, maximaliștii, care leagă validitatea textului biblic, și automat valoarea teologică a acestuia, de istoricitatea sa, susţin că narațiunile vechi-testamentare raportează cu fidelitate evenimente reale, istorice, din viața Israelului antic.5 Pe de altă parte, minimaliștii, care pun la îndoială faptul că materialul biblic conține informaţii istorice demne de încredere, tratează narațiunile vechi-testamentare nici mai mult nici mai puțin decât ca ficțiuni literare.6 Sugerăm însă că alinierea la oricare dintre aceste două poziții nu folosește, deoarece nici una dintre acestea nu reflectă cu fidelitate natura și scopul textului biblic. De fapt, din moment ce în textul biblic caracteristicile istorice sunt combinate cu cele literare, o interpretare corectă a acestuia va ține cont de ambele aspecte. Mai mult, deoarece natura textului, dovedită clar de

30 DIALOGUL DINTRE EXEGEZĂ ȘI TEOLOGIE ÎN PREDICAREA BIBLICĂ preocuparea autorilor și cititorilor acestuia cu realități transcendente, este una teologică, metodologia de interpretare adoptată va trebui să țină cont de dimensiunea teologică a Scripturii. Propunerea pe care o avansez este că o astfel de cale de mijloc, în procesul de interpretare a istoriei relatate în Vechiul Testament, devine posibilă numai în condițiile în care această istorie este percepută ca fiind o transpunere în proză, structurată după un plan prestabilit, a vieții Israelului antic. Așa după cum explică Hayden White,7 există trei tipuri de relatări istorice: în originalul francez – annale, chronique şi histoire. În annale, evenimentele sunt prezentate în ordine cronologică, fără însă a face din această ordonare un principiu structural. În chronique, avem de-a face cu un plan structural simplu, care leagă evenimentele relatate între ele pe baza principiului de cauză-efect. În histoire, însă, evenimentele sunt încadrate într-un plan structural bine definit, având la bază o motivație (teleologie) specifică; o astfel de încadrare (narativizare) se realizează prin prezentarea anumitor evenimente ca fiind motive tematice inaugurale, a altor evenimente ca fiind motive terminale şi a altora ca fiind motive de tranziție, legând astfel evenimentele relatate într-o narațiune coerentă.8 Sugerăm că modelul propus de White se aplică și istoriei vechi-testamentare: texte de tip annale au fost selectate și aranjate în compoziții de tip chronique care, la rândul lor au fost asamblate într-o histoire, într-un proces de dezvoltare textuală care este motivat teologic.9 Avantajul acestui model este că el rezolvă hermeneutica dihotomică promovată de maximaliști și minimaliști, prin eliminarea nevoii poziționării interpretului la unul din cei doi poli. Mai mult, acest model re- direcționează atenția interpretului asupra teologiei care stă la baza planului structural al istoriei Vechiului Testament și, în consecință, asupra acelei dimensiuni a textului biblic care este asociată cu descoperirea/cunoașterea lui Dumnezeu și a modului în care El acționează în istorie.

NATURA TEOLOGICĂ A NARAȚIUNILOR VECHIULUI TESTAMENT 31 Incidental, perspectiva oferită aici asupra istoriei Vechiului Testament corespunde teoriilor curente cu privire la modul în care s-a dezvoltat textul biblic. Astfel, pe când în modelul lui White vorbim de annale, chronique și histoire, în ceea ce privește istoria formării textului biblic putem vorbi de variate surse literare, care au fost adunate și combinate în cadrul unor compoziții literare de dimensiuni mai mari, pe parcursul unui proces repetitiv de editare și actualizare a tradiției literare vechi-testamentare, proces care se încheie în perioada de stabilizare a acestei literaturi prin canonizare. Acest pas final în procesul de formare a textului biblic, pasul canonizării Scripturii, are o importanță deosebită, deoarece el este totodată și primul pas în procesul de interpretare al acestui material. Aceasta pentru că, datorită procesului de canonizare, indiferent de cadrul interpretativ adoptat, cititorul Scripturii va avea întotdeauna de-a face cu textul biblic în forma lui fixată canonic. Notabil, însă, canonizarea nu aduce numai o standardizare a textelor biblice din punct de vedere al formei, ci totodată este procesul care cauzează strângerea acestor texte, variate atât din punct de vedere istoric cât și literar, într-un tot unitar, motivat teologic.10 De aceea, chiar și atunci când obiectivele cercetătorului cu privire la studiul Bibliei sunt numai de natură istorică sau literară, datorită faptului că materialul la care acesta are acces este textul în forma lui canonică, considerentele teologice care au stat la baza canonizării Scripturii vor rămâne întotdeauna un aspect al procesului de interpretare. În acest mod, dimensiunea teologică a Scripturii este intrinsec legată nu numai de procesul istoric prin care aceasta a ajuns la noi, dar și de toate contextele interpretative în care a fost și este ea citită. *** Implicația afirmațiilor făcute mai sus este că ceea ce numim aici „istoria vechi-testamentară” reprezintă un întreg coerent, chiar

32 DIALOGUL DINTRE EXEGEZĂ ȘI TEOLOGIE ÎN PREDICAREA BIBLICĂ dacă, istoric vorbind, narațiunile din care este aceasta constituită provin din contexte diferite și din mâinile mai multor autori. O astfel de posibilitate este explicată în mod sugestiv de către Gérard Genette.11 Acesta arată că narațiunile, ca părți constitutive ale unei istorisiri (în originalul francez − histoire), diferă din punct de vedere al rolului pe care îl îndeplinesc de istorisirea din care fac parte. Narațiunile, explică Genette, reprezintă semnificanții, adică elementele discursului (în cazul de față texte scrise), pe când istorisirea este semnificatul, adică întregul univers tematic, compus după un plan prestabilit, care depășește semnificația oricărei narațiuni la nivel individual. Așadar, din această perspectivă, istoria vechi-testamentară este nu numai suma narațiunilor care o constituie, ci chiar mai mult, este un construct literar-teologic al cărui scop depășește simpla relatare a vieții Israelului antic. Din punct de vedere literar, ea reflectă logica interpretativă care a dus la aranjamentul ei structural actual;12 însă din punct de vedere teologic, istoria Vechiului Testament corespunde noțiunii de „narațiune canonică”, avansată de așa- numita „teologie narativă”.13 După cum explică R. Kendall Soulen, narațiunea canonică este un instrument interpretativ care oferă posibilitatea citirii Bibliei într-un mod coerent din punct de vedere teologic, în pofida complexității ei istorice și literare.14 Astfel, putem spune că istoria Vechiului Testament este, în mod concomitent, un martor al conceptelor și ideilor lumii antice care a dat naștere Scripturii și o reflectare a viziunii interpretului contemporan cu privire la modul în care narațiunile istorice din Vechiul Testament „stau împreună” ca întreg teologic. *** Din argumentul de mai sus deducem faptul că Biblia se aseamănă, în primul rând, cu alte cărți: la o primă examinare, ceea ce avem în Biblie este o colecție de creații literare de diferite dimensiuni și forme. De aceea, o abordare a Bibliei ca literatură

NATURA TEOLOGICĂ A NARAȚIUNILOR VECHIULUI TESTAMENT 33 este întru-totul justificată. În al doilea rând, însă, este necesar să accentuăm faptul că această literatură nu poate fi definită ca ficțiune. Faptul că ea a originat în contexte istorice specifice, că relatează evenimente istorice verificabile și că adresează audiențe reale, dovedește că Biblia este literatură înrădăcinată în istorie, justificând astfel și analiza istorică a acestui text. În final, însă, dincolo de acestea, planul general tematic după care este concepută această carte sugerează o a treia caracteristică a Scripturii, un adevăr referitor la natura textului biblic care devine evident atunci când preocuparea autorilor Scripturii față de relația Dumnezeu– umanitate–creație este luată în considerare. Această preocupare a dat naștere la trei dimensiuni specifice ale Bibliei – caracterul revelator (deoarece vorbește despre Dumnezeu și scopurile Lui), autoritatea deontologică (deoarece prezintă un standard unic de etică și morală) și viziunea misiologică (deoarece cheamă cititorul la a participa activ în implementarea scopurilor divine în creație). Evident, aceste accente ale textului biblic au fost importante pentru comunitatea în care acesta a fost canonizat și totodată sunt recunoscute de comunitățile în care Biblia este primită ca și canon. Toate acestea indică faptul că dincolo de literatură și istorie, Biblia este teologie par excellence și, în consecință, trebuie tratată ca atare. În concluzie, putem defini Biblia ca literatură, înrădăcinată în istorie, comunicând teologie. Aceste trei caracteristici ale Bibliei merg mână în mână și o interpretare corectă a acestei cărți va ține în echilibru considerentele literare, istorice și teologice. Nu trebuie însă neglijat faptul că, în contextul predicării, ceea ce adresează cu adevărat nevoile audienței nu este nici frumusețea literară și nici accesul la informație istorică, deși, evident, acestea fac parte din munca de pregătire a predicatorului. Mai degrabă, ceea ce va avea cu adevărat un impact pozitiv asupra audienței provine din bogăția adevărurilor teologice enunțate.

34 DIALOGUL DINTRE EXEGEZĂ ȘI TEOLOGIE ÎN PREDICAREA BIBLICĂ 1 Folosirea termenului de „națiune” în acest context este justificată în lumina argumentului dezvoltat de către Anthony D. Smith (Chosen Peoples: Sacred Sources of National Identity, Oxford, Oxford University Press, 2003, p. 44-65) cu privire la rolul crucial pe care l-a avut conceptul ebraic de „legământ” la dezvoltarea unei identități naționale etno-religioase în Israelul antic. 2 Pentru rolul determinant pe care îl joacă acest episod în formarea identității naționale israelite, vezi, Marcel V. Măcelaru, Discursul etno-național în Biblia Ebraică: repere metodologice în analiza narațiunilor istoriografice veterotestamentare, București, Ed. Universitară, 2012, p. 83-112. 3 Vezi, de exemplu, E. Theodore Mullen, Narrative History and Ethnic Boundaries: The Deuteronomistic Historian and the Creation of Israelite National Identity, Atlanta, Scholars Press, 1993. 4 Conform argumentului lui Baruch Halpern, „Doctrine by Misadventure: Between the Israelite Source and the Biblical Historian,” în Richard Elliot Friedman, ed., The Poet and the Historian: Essays in Literary and Historical Biblical Criticism, Chico, Scholars Press, 1983, p. 41-73. 5 Vezi, de exemplu, istorii ale Israelului antic precum, John Bright, A History of Israel, Philadelphia, Westminster, 1959. 6 Vezi, de exemplu, Thomas L. Thompson, The Bible in History: How Writers Create a Past, London, Jonathan Cape, 1999. 7 Hayden White: The Content of the Form: Narrative Discourse and Historical Representation, Baltimore, John Hopkins University Press, 1987, p. 1-25; Figural Realism: Studies in the Mimesis Effect, Baltimore, John Hopkins University Press, 1999, p. 27-42; „The Mode of Emplotment,” în Robert M. Burns și Hugh Rayment- Pickard, eds., Philosophies of History: From Enlightenment to Postmodernity, Oxford, Blackwell, 2000, p. 292-294. 8 Hayden White, Metahistory: The Historical Imagination in Nineteenth-Century Europe, Baltimore, John Hopkins University Press, 1973, p. 5. 9 Cu privire la legătura dintre concepția despre lume și viață a autorilor Scripturii și teologia biblică, vezi, David J.A. Clines, Interested Parties: The Ideology of Writers and Readers of the Hebrew Bible, JSOTS 205, Sheffield, Sheffield Phoenix Press, 1995, p. 9-25. 10 Despre canonizare și consecinţele acesteia, vezi Jed Wyrick, The Ascension of Authorship: Attribution and Canon Formation in Jewish, Hellenistic and Christian Traditions, Cambridge, Harvard University Press, 2004; Lee Martin McDonald și James A. Sanders, eds., The Canon Debate, Peabody, Hendrickson, 2002, p. 3-263. 11 Gérard Genette: Narrative Discourse, Ithaca, Cornell University Press, 1980, p. 25-26; Narrative Discourse Revisited, Ithaca, Cornell University Press, 1988, p. 13-14. 12 Vezi, în privința aceasta, Marcel V. Măcelaru, „Periodization in Biblical Historiography: On the Structure and Unity of Israel’s Story,” Kairos 6/2, 2012, p. 117- 133. 13 Cu privire la „teologia narativă”, vezi M. Goldberg, Theology and Narrative: A Critical Introduction, Nashville, Trinity Press, 2001; G. Fackre, „Narrative Theology: An Overview,” Interpretation 37/4, 1983, p. 340-352; George W. Stroup, The Promise of Narrative Theology, Eugene, Wipf & Stock, 1997. 14 R. Kendall Soulen, The God of Israel and Christian Theology, Minneapolis, Augsburg Fortress, 1996, p. 13.

Exegeză, Hermeneutică, Teologie: Reflecții cu privire la folosirea Vechiului Testament în 1 Corinteni AMIEL DRIMBE Conform definiției pe care John Stott o dă predicării expozitive, aceasta trebuie să fie caracterizată de fidelitate față de textul biblic, claritate în expunere și relevanță în aplicații.1 În studiul acesta, voi accentua fidelitatea față de text, analizând modul în care Pavel interpretează Vechiul Testament în 1 Corinteni. Relația dintre exegeză, hermeneutică și teologie, care va rezulta în urma acestei analize, va fi ulterior aplicată la predicarea creștină, predicatori și audiență. Considerații generale În prima sa epistolă către Corinteni, Apostolul Pavel citează Vechiul Testament de circa douăzeci de ori. Opt dintre scrierile vechi-testamentare sunt citate explicit, după cum urmează: Isaia, citat de șapte ori (1:19; 2:9; 2:16; 9:10; 14:21; 15:32; 15:54); Psalmii, de patru ori (3:20; 10:26; 15:25; 15:27); Geneza, de două ori (6:16; 15:45); Deuteronomul, de două ori (5:13; 9:9); Exodul (10:7), Iov (3:19), Ieremia (1:31) și Osea (15:55), câte o dată. Pe lângă aceste citări explicite, mai pot fi identificate o serie de aluzii sau ecouri literare (1:20; 3:17; 5:7; 6:2; 6:12–13; 6:17; 10:20–22; 11:3; 13:5; 14:25; 16:2), midrașuri asupra unor secțiuni din Vechiul Testament (e.g., 10:1–11; 15:27–28), trimiteri generale către colecția Vechiului Testament (4:6; 14:34), ș.a.m.d.2 35

36 DIALOGUL DINTRE EXEGEZĂ ȘI TEOLOGIE ÎN PREDICAREA BIBLICĂ Atunci când aceste uzanțe ale Vechiului Testament sunt analizate într-un context literar mai larg, cum este cel al iudaismului palestinian al celui de-al Doilea Templu,3 se conturează următoarea observație: Pavel folosește aceleași metode de interpretare a Vechiului Testament ca ale altor exegeți evrei contemporani, cum ar fi Rabinul Hillel, Iosif Flavius, Filon din Alexandria, exegeții de la Qumran (esenienii), Matei sau autorul cărții Evrei, aplicând uneori metode identice pe texte identice (e.g., LXX Deuteronom 24:5 în Filon, Virt. 125–147, 160; Spec. 1.260; Iosif Flavius, Ant. 4.233; Talmudul: B. Mez’ia 88b–89a; Yebam. 4a; Pavel, 1 Corinteni 9:9).4 Cu toate acestea, rezultatele interpretării lor diferă semnificativ. Pe baza acestei observații, studiul de față își propune să răspundă la întrebarea „Dacă acești exegeți folosesc aceleași metode de interpretare, chiar aceleași texte, de ce rezultatul interpretativ este diferit?”, arătând influența decisivă a presupozițiilor hermeneutice și a pozițiilor teologice în actul interpretării biblice. Pavel, un exeget al generației sale În prima parte a secolului întâi, Rabinul Hillel identifica șapte reguli sau metode de interpretare rabinică a Vechiului Testament (middoth), folosite de majoritatea exegeților de atunci. Dintre acestea, cele mai uzitate erau metodele qal wa-homer (regula deducției „de la ușor la greu” sau „de la mic la mare”, identificabilă prin formula „dacă [așa]... [atunci] cu atât mai mult”) și gezerah shawah (regula echivalenței textuale; două texte din Vechiul Testament, luate din secțiuni diferite, sunt alipite spre a alcătui un singur citat, fiind alăturate pe baza unor cuvinte sau idei comune). Deși nu este inclusă în middoth, o altă metodă foarte răspândită în primul secol a fost pesherul, sau aplicația „directă” a Vechiului Testament la situații familiare exegetului. Acest procedeu este identificabil mai ales prin formulele „semnificației” sau ale „împlinirii”: „[aceasta] înseamnă [asta]”, „[atunci/acum] s-a împlinit [asta]” sau „atunci se va împlini [asta]”.5

EXEGEZĂ, HERMENEUTICĂ, TEOLOGIE: REFLECȚII CU PRIVIRE LA 37 FOLOSIREA VECHIULUI TESTAMENT ÎN 1 CORINTENI Deloc surprinzător, aceste tehnici exegetice apar și în scrierile lui Pavel, limitându-mă în acest studiu la câteva exemple din 1 Corinteni: 9:9–10; 10:1–11; 15:25–27; 15:54–55.6 La urma urmei, Pavel a fost „un produs al generației sale”, folosind aceleași metode exegetice, pe care le-a deprins în anii de instruire rabinic- fariseică, și după convertirea la creștinism.7 Pentru concizie, voi prezenta un singur exemplu pentru fiecare metodă, cu accent pe exemplele în care Pavel aplică același procedeu exegetic pe același text, la fel ca alți exegeți care îi sunt contemporani. Qal wa-homer În 1 Corinteni 9:9–10, Pavel interpretează Deuteronom 24:5 aplicând metoda qal wa-homer: dacă textul Vechiului Testament descrie dreptul animalului de povară de a beneficia de pe urma efortului depus pe ogor, „cu atât mai mult” acest text presupune dreptul lucrătorului creștin de a beneficia pe de urma efortului depus pe „ogorul” Evangheliei (9:11). Dar aceeași metodă (qal wa- homer) este aplicată la același text (Deut. 24:5) și de către Filon, Iosif Flavius sau rabinii menționați în Talmud. La Filon (Virt. 125– 147, 160), cei care învață să trateze cu respect animalele de povară („cele fără de rațiune”), vor învăța „cu atât mai mult” să respecte „ființele înzestrate cu rațiune”: „căci Legea nu a fost dată spre folosul animalelor lipsite de rațiune, ci mai ales pentru binele celor cu rațiune și înțelepciune” (Spec. 1.260). În Ant. 4.233, Iosif Flavius deduce dreptul tuturor muncitorilor de a beneficia de pe urma muncii lor, făcând trimitere la același exemplu al animalului de povară care beneficiază de pe urma efortului depus pe ogor (Deuteronom 24:5). Apoi, învățăturile rabinice (b. B. Mez’ia 88b) apără dreptul culegătorilor zilieri de a consuma produse de pe câmp sau din livadă, ca răsplată pentru munca depusă: dacă animalul de povară are acest drept, „cu atât mai mult” îl are stăpânul animalului de povară (b. B. Mez’ia 89a).8

38 DIALOGUL DINTRE EXEGEZĂ ȘI TEOLOGIE ÎN PREDICAREA BIBLICĂ Aceeași metodă exegetică este aplicată pe același text, dar Pavel duce interpretarea textului într-o direcție diferită, către predicarea Evangheliei și misiunea creștină (1 Corinteni 9:9–14): În adevăr, în Legea lui Moise este scris: „Să nu legi gura boului care treieră grâul!” Pe boi îi are în vedere Dumnezeu aici? Sau vorbește El înadins pentru noi? Da, pentru noi a fost scris astfel; căci cine ară trebuie să are cu nădejde, şi cine treieră grâul trebuie să-l treiere cu nădejdea că va avea parte de el. Dacă am semănat printre voi bunurile duhovnicești, mare lucru este dacă vom secera bunurile voastre vremelnice? Dacă se bucură alții de acest drept asupra voastră, nu ni se cade cu mult mai mult nouă? Dar noi nu ne-am folosit de dreptul acesta; ci răbdăm totul, ca să nu punem vreo piedică Evangheliei lui Hristos. Nu știți că cei ce îndeplinesc slujbele sfinte sunt hrăniți din lucrurile de la Templu şi că cei ce slujesc altarului au parte de la altar? Tot aşa, Domnul a rânduit ca cei ce propovăduiesc Evanghelia să trăiască din Evanghelie. Gezerah shawah Psalmul 110:1 (LXX Psalmul 109:1) este „pasajul din Vechiul Testament cel mai frecvent citat în Noul Testament”,9 fiind folosit de Isus (Matei 22:43–45), Pavel (1 Corinteni 15:25–27), Petru (Fapte 2:33–36; 1 Petru 3:21–22) sau autorul cărții Evrei (1:13). De fapt, se consideră a fi textul cel mai des folosit de către prima generație de creștini, în dezbaterile privitoare la identitatea sau mesianitatea lui Isus din Nazaret.10 În cercetarea modernă, a existat o discuție prelungită cu privire la existența unor așa-numite testimonia, selecții bine conturate de texte din Vechiul Testament cu caracter mesianic, pe care primii creștini le-au asimilat și folosit în scop apologetic, în dezbaterile cu evreii contemporani (Matei 22:43–45; Fapte 2:33–36).11 O astfel de colecție de texte apologetice extrase din Vechiul Testament a fost descoperită la Qumran, și anume documentul 4QFlorilegium (4Q174),12 descoperire care a reaprins discuția privitoare la existența colecțiilor apologetice creștine. Dacă într-adevăr au existat astfel de testimonia creștine, atunci Psalmul 110 a fost în mod cert parte a colecției, de unde și larga sa răspândire în creștinismul primar.

EXEGEZĂ, HERMENEUTICĂ, TEOLOGIE: REFLECȚII CU PRIVIRE LA 39 FOLOSIREA VECHIULUI TESTAMENT ÎN 1 CORINTENI Un argument în favoarea existenței acestor testimonia este acela că texte mesianice diferite sunt aduse împreună prin procedeul gezerah shawah, fiind preluate în această combinație pre-stabilită de scrieri ale Noului Testament (cvasi)independente (cf. Romani 9:33; 1 Petru 2:6–8).13 În 1 Corinteni 15:25–27, Pavel folosește gezerah shawah, combinând Psalmul. 110:1 și Psalmul. 8:7 prin cuvintele comune de legătură „tot, toți, toate” și „sub picioarele lui” („Căci trebuie ca El să împărățească până va pune pe toţi vrăjmașii sub picioarele Sale […] Dumnezeu, în adevăr, «a pus totul sub picioarele Lui»”). Aceeași combinație, realizată prin aceeași metodă rabinică, dar ca parte a unui argument mai extins, găsim la autorul cărții Evrei, care aduce împreună Psalmul 110:1 și Psalmul 8:7 în Evrei 1:13 și 2:5–9 („căruia din îngeri i-a zis El vreodată: «Șezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut al picioarelor Tale?» […] În adevăr, nu unor îngeri a supus El lumea viitoare despre care vorbim […] «toate le-ai supus sub picioarele Lui»”).14 Există o largă dezbatere printre exegeții evrei din antichitate cu privire la Psalmul 110, dacă ar trebui sau nu citit într-o cheie mesianică. Deși e greu de precizat care poziție s-a bucurat de o susținere mai largă, cert este că au fost rabini care au argumentat în favoarea caracterului mesianic al Psalmului (cf. Midrash Ps. 1.18, 29; 18.36; Gen. Rab. 85.9; Num. Rab. 18.23; b. Ned. 32b). Dar a-L identifica pe „Domnul meu” din Psalmul 110:1 cu o persoană contemporană, post-veterotestamentară — cum au făcut primii creștini cu Isus din Nazaret — este ceva radical, fără precedent. Surprinzător, acest psalm lipsește din scrierile qumraniene, cu toate că esenienii aveau motive întemeiate să folosească Psalmul 110 pentru a argumenta mesianitatea conducătorului lor (cf. 11QMelch).15 De aici și concluzia mai multor comentatori recenți, că Pavel a preluat interpretarea mesianică a Psalmul 110:1, cât și alipirea de Psalmul 8:7 prin gezerah shawah, de la comunitățile creștine primare cu care a avut

40 DIALOGUL DINTRE EXEGEZĂ ȘI TEOLOGIE ÎN PREDICAREA BIBLICĂ legături.16 Cu toate acestea, Pavel duce interpretarea Psalmului într-o direcție diferită (cf. Evrei 2:5–9), profitând de gama largă de interpretare oferită de expresia „toți, toate” (1 Corinteni 15:24–27), și anume către „supunerea” definitivă a morții, ca urmare a învierii lui Isus: 1 Corinteni 15:24–28 Evrei 2:8–9 Căci trebuie ca El să împărățească „toate le-ai supus sub picioarele până va pune pe toţi vrăjmașii sub lui.” În adevăr, dacă i-a supus toate, picioarele Sale. Vrăjmașul cel din nu i-a lăsat nimic nesupus. Totuși, urmă, care va fi nimicit, va fi acum, încă nu vedem că toate îi moartea. Dumnezeu, în adevăr, „a pus totul sub picioarele Lui”. Dar sunt supuse. Dar pe Acela care a când zice că totul I-a fost supus, se fost făcut „pentru puțină vreme mai înțelege că afară de Cel ce I-a supus prejos decât îngerii”, adică pe Isus, totul. Şi când toate lucrurile Îi vor fi Îl vedem „încununat cu slavă şi cu supuse, atunci chiar şi Fiul Se va cinste” din pricina morții pe care a supune Celui ce I-a supus toate suferit-o; pentru ca, prin harul lui lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie Dumnezeu, El să guste moartea totul în toţi. pentru toţi. Pesher Metoda pesher („interpretare”) a devenit cunoscută în sfera cercetării biblice mai ales după descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă (Qumran), exegeții esenieni folosind des această metodă de „interpretare” (e.g., 1QpHab; 1Q14; 4Q161–167; 4Q169–177; 4Q247; 11Q13). Deși unii cercetători consideră pesherul a fi „metodă exegetică”, acesta este mai degrabă un reflex interpretativ, care trădează imediat presupozițiile hermeneutice sau pozițiile teologice cu care exegetul se apropie de textul Vechiului Testament. Folosind formule directe de genul „[aceasta] înseamnă [asta]”, „[aceasta] se referă la [asta]” sau „[aceasta] s-a împlinit [în asta]”, exegetul tratează Vechiul Testament cu convingerea că acesta i se adresează în mod direct lui, generației lui, comunității care îi împărtășește credința, conducătorului acestei comunități, ș.a.m.d.17

EXEGEZĂ, HERMENEUTICĂ, TEOLOGIE: REFLECȚII CU PRIVIRE LA 41 FOLOSIREA VECHIULUI TESTAMENT ÎN 1 CORINTENI În pesher se vede poate cel mai clar influența decisivă a convingerilor personale în actul interpretării. Pe acest considerent, voi discuta mai pe larg pesherul abia în secțiunea privitoare la rolul convingerilor teologic-eschatologice în interpretarea Vechiului Testament. Până atunci, însă, am să enunț faptul că, pentru exegeții esenieni, Vechiul Testament se „împlinește” în comunitatea lor (Qumran) și în conducătorul comunității („Învățătorul neprihănirii”). Pentru exegeții creștini, Vechiul Testament se „împlinește” în comunitatea lor (Biserica) și în Conducătorul comunității (Isus Hristos).18 Pe baza acestor convingeri, exegeții de la Qumran aplică texte din Psalmi sau din scrierile profeților Isaia și Osea, folosind tehnica pesher, direct la comunitatea lor și la conducătorul ei (e.g., 4Q165 1–2; 4Q 167 10; 4Q173 2). Pavel, în schimb, va aplica texte din aceleași cărți ale Vechiului Testament (Psalmul 8:7; 110:1; Isaia 25:8; Osea 13:15) la Isus Hristos și la comunitatea creștină (e.g., 1 Corinteni 15:25–27, 54–57). În cazul lui Isaia 25:8 și Osea 13:14, va folosi chiar aceeași tehnică pesher („atunci se va împlini cuvântul care este scris”, 15:54),19 dar va duce interpretarea către învierea lui Isus Hristos și către biruința finală a comunității creștine, în fața morții (1 Corinteni 15:54–57): Când trupul acesta, supus putrezirii, se va îmbrăca în neputrezire, şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?” Boldul morţii este păcatul; şi puterea păcatului este Legea. Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos! Concluzie Folosind aceleași texte din Vechiul Testament și aplicând aceleași metode exegetice, Pavel ajunge la interpretări diferite, ca de exemplu predicarea Evangheliei și misiunea creștină (1 Corinteni 9:9–14) sau biruința creștină asupra morții, pe baza învierii lui Isus Hristos (1 Corinteni 15:25–27, 54–57). Aceasta

42 DIALOGUL DINTRE EXEGEZĂ ȘI TEOLOGIE ÎN PREDICAREA BIBLICĂ pentru că exegeza lui este controlată de hermeneutică și teologie. Parafrazându-l pe Richard Hays, chiar dacă Pavel folosește middoth, interpretarea îi este influențată de convingerile sale creștine mai mult decât de orice listă de reguli exegetice avizate.20 Acest aspect va fi dezvoltat în secțiunea următoare. Pavel, un interpret cu convingeri convertite Sistemul hermeneutic paulin este unul complex, după cum au arătat, între alții, Richard Hays și Francis Watson.21 Conștient de aspectul acesta, ca și de riscul supra-simplificării,22 dar din dorința de a fi simplu și concis, voi argumenta că Pavel interpretează Vechiul Testament prin trei lentile hermeneutice majore: eclesiologică, hristologică și eschatologică. Aceste trei abordări sunt rezultatul convingerilor teologice însușite în urma experienței de pe drumul Damascului.23 Hermeneutica eclesiologică La fel ca în celelalte epistole în care Pavel face trimitere la Vechiul Testament (e.g., Romani, Galateni), și în 1 Corinteni există o preferință față de interpretarea eclesiologică a textelor vechi-testamentare (1:19, 31; 2:9, 16; 3:19–20; 4:6; 5:13; 9:8–10; 10:1–11; 14:21, 25, 34). O astfel de preferință este explicabilă prin faptul că, în comunitățile cărora le scrie Pavel, nu identitatea lui Hristos era aprig disputată (hristologia), ci cea a Bisericii (eclesiologia) — mai ales sub aspectul relației dintre recenta comunitate a urmașilor lui Isus și poporul istoric al lui Dumnezeu, Israelul.24 Prin urmare, în 1 Corinteni, Pavel folosește Vechiul Testament mai ales pentru a-și contura înțelegerea cu privire la identitatea și natura comunităților creștine (10:32). Iar faptul că textele Vechiului Testament sunt aplicate direct corintenilor (e.g., 9:10; 10:11) este urmarea convingerilor lui Pavel că biserica locală se află „într-o continuitate fundamentală cu istoria lui Israel”:25

EXEGEZĂ, HERMENEUTICĂ, TEOLOGIE: REFLECȚII CU PRIVIRE LA 43 FOLOSIREA VECHIULUI TESTAMENT ÎN 1 CORINTENI  Dumnezeul și „Tatăl” lui Israel este și Dumnezeul și „Tatăl” corintenilor (1:3; 8:5; cf. Deuteronom 1:31; 2 Samuel 7:14; 1 Cronici 22:10; Psalmul 103:13; Ieremia 3:19); iar ei, la fel ca Israelul Vechiului Testament, sunt ai lui Dumnezeu: „biserica lui Dumnezeu” (1:2; 10:32; 11:22; 15:9; cf. LXX 2 Samuel 14:13; LXX Exodul 8:18; LXX Judecători 20.2; Psalmul 50:7; Osea 2:23; Mica 2:8), „ogorul lui Dumnezeu”, „clădirea lui Dumnezeu” (3:9; cf. 1QS 8.5–6; 8.8–9; 11.8; 4Q259 2.13–14; CD 3.18–4.10), „Templul lui Dumnezeu” (3:16–17).26  La fel ca Israelul Vechiului Testament, corintenii sunt „cei chemați” de Dumnezeu (1:2; 1:9; 1:26; 7:17–18); sunt cei „sfinți” (1:2; 6:1–2; 6:11; cf. 2 Timotei 2:10), puși în contrast cu „păgânii” (5:1; 12:2) și cu „cei de afară” (5:12–13; cf. 1 Corinteni 7:12–16, 39; Exodul 34:15–16; Deuteronom 7:3; Neemia 13:23–25).  Într-un sens neprecizat, corintenii se deosebesc de „Israelul după trup” (10:18); cu toate acestea, ei sunt descendenții israeliților din generația post-exod („părinții noștri”, 10:1).27  Corintenii sunt cei în care se împlinesc așteptările eschatologice ale lui Israel, ei fiind „cei care vor judeca lumea... și îngerii” (6:2–3; cf. Daniel 7:22; Sol. 3.8; 4.16; 1 Enoh 1.9; 38.5; 91.15; 108.12–13; 1QpHab 5.4–5, 4QpIsaa [4Q161] 8–10.20; 4QEnochc 1 6.14–15; 4QEnochg 1 4.22– 23) și „vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu” (6:9–11; cf. LXX Exodul 15:17–18; Isaia 49:8–13; Daniel 7:22; 12:13; 1 Macc. 2:56–57).28 Această convingere teologică, a „continuității fundamentale cu istoria lui Israel” are implicații asupra modului în care Pavel citește și aplică Vechiul Testament, considerând că Scripturile lui Israel sunt în aceeași măsură ale corintenilor (10:11). Prin urmare, textele

44 DIALOGUL DINTRE EXEGEZĂ ȘI TEOLOGIE ÎN PREDICAREA BIBLICĂ care inițial vizau situații concrete din poporul Israel, sunt aplicate la situații concrete ale bisericii din Corint (9:3–14; 10:1–14).  În 4:6, Corintenii sunt îndemnați „să nu treacă peste ce este scris”; adică să ia seama la acele texte din Vechiul Testament pe care Pavel le-a adus ca argument până în acest punct din scrisoare (1:19, 31; 2:9, 16; 3:19–20), texte care sunt aplicate la dezbinările cauzate de preferința față de un anumit „slujitor”.29  În 5:13, Pavel folosește o formulă de excomunicare consacrată, foarte prezentă în Deuteronom (LXX Deuteronom 13:6; 17:7; 19:19; 21:21; 22:21, 24; 24:7), formulă prin care erau excluși din poporul lui Dumnezeu cei care se făceau vinovați de încălcarea legământului, mărturie mincinoasă, adulter, răpire și furt. Pavel citează și aplică formula de excomunicare în cazul celui vinovat de incest, care trebuie exclus din adunarea corintenilor (5:1–13).30  În capitolul 10, „lucrurile care s-au întâmplat” cu generația post-exod vizează în mod nemijlocit generația creștinilor corinteni („nouă”): „au fost scrise pentru învățătura noastră” (10:11), „ca să ne slujească nouă drept pilde” (10:6, 11). Pe baza acestui raționament (10:6), „căderile” israeliților sunt aplicate la situațiile din Corint, prin comparații directe (10:6–10, 12).  În capitolul 14, Pavel aplică „Legea” (o referire generală la Vechiul Testament), la două situații inedite din „adunarea” corintenilor. În contextul originar, LXX Isaia 28:11–12 este un avertisment pentru conducerea religioasă a Ierusalimului și a Samariei (LXX Isaia 28:1–29); dar Pavel aplică avertismentul profetului la folosirea improprie a darului vorbirii în limbi (14:21). În 14:34, „Legea” (posibil o referire la Geneza 3:16; cf. Iosif Flavius, Adv. Ap. 2.25.201) este aplicată la situația acelor femei corintene care trebuie „să tacă în adunare”.31

EXEGEZĂ, HERMENEUTICĂ, TEOLOGIE: REFLECȚII CU PRIVIRE LA 45 FOLOSIREA VECHIULUI TESTAMENT ÎN 1 CORINTENI Cu aceeași hermeneutică eclesiologică, a „continuității fundamentale”, este interpretat, în 1 Corinteni 9:8–14, pasajul din LXX Deuteronom 25:4. „Legea” (9:8), care în cazul acesta se referă la Pentateuh („Legea lui Moise”, 9:9), a fost scrisă „înadins pentru noi... da, pentru noi” (9:10). De aici și saltul interpretativ, de la dreptul agricultorului de a beneficia de o parte a recoltei (9:10), la dreptul evanghelistului de a beneficia de „recolta materială” (9:11, 14). Așadar, Pavel aplică textului aceeași metodă exegetică pe care o aplică și alți exegeți contemporani, și anume qal wa-homer. Dar ajunge la rezultate interpretative diferite pentru că folosește o hermeneutică diferită; una care este produsul convingerii teologice că Biserica se află într-o continuitate fundamentală cu Israelul Vechiului Testament, devenind destinatara directă a Scripturilor lui Israel. Hermeneutica hristologică Conform lui Richard Hays, „Pavel recitește Scripturile Vechiului Testament cu imaginația convertită de moartea și învierea lui Isus”.32 Devenind un interpret post-Christum, „convingerea centrală” a lui Pavel este aceea că Vechiul Testament își găsește împlinirea în Isus Hristos și Biserică (e.g., 1 Corinteni 15:3–4; 10:11).33 Iar această „convingere” devine factor formator decisiv al hermeneuticii pauline. Prin urmare, Pavel va interpreta hristologic numeroase texte ale Vechiului Testament, uneori în moduri surprinzătoare, după cum ne-o arată în 1 Corinteni. Mă voi rezuma la cinci exemple:  În 1:31, Pavel modifică textul LXX Ieremia 9:23, înlocuind sintagma „în El” (cu referire la Dumnezeul lui Israel) cu „în Domnul” (cu referire la Hristos; cf. 2 Corinteni 10:17). Caracterul radical al acestei citiri hristologice, în care lui Isus îi este atribuită identitatea Dumnezeului lui Israel, se evidențiază de exemplu prin comparația cu Filon, De spec.

46 DIALOGUL DINTRE EXEGEZĂ ȘI TEOLOGIE ÎN PREDICAREA BIBLICĂ leg. 1.57.311: „De aceea, după cum spune și Legea, Dumnezeu singurul să îți fie lauda și slava ta supremă.”34  În LXX Isaia 40:13, profetul pune o întrebare, ca parte dintr-o serie de interogații ce impun răspunsul „nimeni în afara Domnului Dumnezeului lui Israel” (Isaia 40:12–14). Pavel citează întrebarea lui Isaia și îi răspunde în 1 Corinteni 2:16, „Domnul [Dumnezeu]” fiind aici identificat cu „Hristos” (cf. Romani 11:33–34).35  În 1 Corinteni 8:6, Pavel face trimitere la Deuteronom 6:4, Shema sau principala confesiune a monoteismului iudaic. Dar nu se oprește la a face aluzia, ci o și adaptează într-un mod revoluționar, fără precedent, împărțind Shema între „Dumnezeu Tatăl” și „Domnul Isus Hristos” și conturând, astfel, confesiunea „monoteismului hristologic”. Adaptarea paulină trebuie să fi fost pricină de scandal, Shema fiind în acea perioadă rugăciunea prin excelență a evreilor evlavioși (cf. b. Ber. 1.1–2, 2.5; Iosif Flavius, Ant. 4.8).36  Cei mai mulți comentatori sunt de părere că interpretarea dată de Pavel „stâncii spirituale care venea după [poporul Israel]” (1 Corinteni 10:4) își are originile în tradiția exegetică evreiască (e.g., Bib. Ant. 10.7; 11.15; 20.8; t. Sukkah 3.11; b. Shab. 35a; b. Pesach 54a; Gen. Rab. 62.4; Num. Rab. 1.2; 9.14; 19.25–26; Tg. Onq. Num. 21.16–20). Conform fantezistelor interpretări rabinice, stânca din pustiu ar fi prins viață, luând-o pe urmele israeliților, spre a le fi mereu la îndemână.37 O interpretare ceva mai sobră este oferită de Richard Hays. Hays analizează textele din Deuteronom 32:4, 15, 18, 30–31, comparând versiunea ebraică și traducerea grecească (LXX). În versiunea ebraică a Deuteronom 32, „Dumnezeu” este numit în repetate rânduri „Stânca”. În traducerea grecească, însă, substantivul ebraic „stâncă” este înlocuit cu genericul theós („Dumnezeu”). Dacă Pavel a fost conștient de această înlocuire, atunci pentru el „Stânca” mișcătoare din pustiu a fost, în prima etapă de interpretare,

EXEGEZĂ, HERMENEUTICĂ, TEOLOGIE: REFLECȚII CU PRIVIRE LA 47 FOLOSIREA VECHIULUI TESTAMENT ÎN 1 CORINTENI „Dumnezeul” care mergea alături de popor, purtându-i necontenit de grijă. În etapa post-Christum, însă, „Stânca [este] Hristos”, printr-o nouă identificare hristologică a Dumnezeului lui Israel.38  Același LXX Deuteronom 32 este reluat de Pavel în 1 Corinteni 10:22 (cf. Deuteronom 32:19–21). Avem în acest pasaj o nouă citire hristologică a Vechiului Testament, „Domnul” referindu-se aici la Hristos (10:20–21), dar și o citire eclesiologică, „fiii și fiicele... copiii” din Deuteronom 32:19–20, devenind creștinii din Corint. Întrebuințând o hermeneutică cu sens dublu, Pavel îl vede pe Hristos în textele Vechiului Testament și textele Vechiului Testament prin Hristos, ambele citiri izvorând din convingerea că Isus poate fi identificat cu Dumnezeul lui Israel. Din punctul meu de vedere, la originea acestei convingeri a stat în primul rând învierea lui Isus Hristos din morți (e.g., Romani 1:4). Realitatea acestei surprinzătoare învieri proto-eschatologice,39 care suprapune veacurile și aduce veșnicia în prezent, îl face pe Pavel să (re)interpreteze anumite pasaje din Vechiul Testament în moduri radicale, până acolo că merge conștient contra textului originar (e.g., Romani 10:5–11).40 O astfel de interpretare este cea din 1 Corinteni 15:54–55, Pavel rescriind aici, în mod fundamental, sensul textului din Osea 13:14, nu atât prin alipirea lui de Isaia 25:8, prin metoda gezerah shawah, cât mai ales prin faptul că citește acest text prin lentila învierii lui Hristos. Ceva nemaiîntâlnit, chiar de neînchipuit s-a petrecut între momentul în care scrie Osea și momentul interpretării lui Pavel: învierea lui Hristos. Iar învierea justifică această citire inovatoare, care trece dincolo de sensul intenționat de autorul vechi-testamentar. Aceeași este și situația pasajului 1 Corinteni 15:25–27. Sub aspect exegetic, Pavel urmează tehnica pre-stabilită a comunităților creștine primare, alipind Psalmul 110:1 și Psalmul

48 DIALOGUL DINTRE EXEGEZĂ ȘI TEOLOGIE ÎN PREDICAREA BIBLICĂ 8:7 prin gezerah shawah. Cu toate acestea, interpretarea lui diferă chiar față de cea a autorului cărții Evrei (cf. Evrei 1:13; 2:5–9), fiind în mod decisiv influențată de aceeași realitate a învierii lui Isus Hristos și de convingerea că aceasta garantează învierea eschatologică a tuturor credincioșilor (cf. 1 Corinteni 15:27–28; Evrei 2:8). Tocmai această speranță eschatologică îl face pe Pavel distinct în concluziile interpretative, subiect pe care urmează să îl dezvolt în secțiunea următoare. Din nou, convingerea teologică are prioritate în fața metodei exegetice consacrate. Hermeneutica eschatologică Reluând discuția pe care am început-o în secțiunea „Pesher”, în concepția lui C.K. Barrett, nici o altă observație cu privire la modul în care comunitatea de la Qumran folosește Vechiul Testament nu este atât de importantă precum aceea că esenienii considerau că trăiesc vremurile din urmă (e.g., 4Q174; 4Q177) și, drept urmare, Vechiul Testament este scris pentru ei și despre conducătorul lor, „Învățătorul neprihănirii” (e.g., 1QpHab 7.4–5; 4Q174).41 Cu exact aceeași presupoziție, am văzut deja aceasta, operează și autorii Noului Testament, în general, și Pavel, în special. Am să duc acum discuția înspre domeniul ceva mai concret al eschatologiei. Pentru Pavel, învierea lui Hristos a adus veacul viitor (eschatonul) în prezent, declanșând astfel „sfârșitul veacurilor” sau „vremurile din urmă” (e.g., 1 Tesaloniceni 5:15–17; 1 Timotei 4:1). În consecință, mesajul central al Vechiului Testament se împlinește în Conducătorul mișcării (e.g., 1 Corinteni 15:1–4) și în comunitatea creștină, care trăiește aceste vremuri din urmă (10:11): „Aceste lucruri [consemnate în Vechiul Testament] s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fost scrise pentru învățătura noastră, peste care au venit sfârșiturile veacurilor.” Așadar, acesta este punctul în care scrierile creștine și cele qumraniene au cel mai mult în comun. Ambele consideră că