Lucrarea Duhului Sfânt în planul veşnic al lui Dumnezeu

lucrarea Duhului Sfan



Lucrarea Duhului Sfânt în planul veşnic al lui Dumnezeu Iosif Anca

Prefaţă Printr-un început, dar fără de început, prin creaţia văzută şi nevăzută, spirituală şi materială, Duhul Sfânt apare activ în lucrare şi este implicat permanent conform planului divin de răscumpărare a creaţiei, conceput de „Fericitul şi singurul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor” (1 Timotei 6:15). Duhul care ne-a oferit Scripturile, ce abundă în imagini şi taine ale mântuirii, adesea realizate în mod supranatural, iese în evidenţă, prin opera Celui ce avea Să-L proslăvească prin Biserică, într-un mod în care toate fiinţele din univers aveau să fie atrase de „înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veşnic pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru” (Efeseni 3:10-11). Lucrarea de faţă nu cuprinde tot ceea ce spune Biblia despre Duhul Sfânt, se axează doar pe dimensiunea eternă şi operativă a Duhului lui Dumnezeu, care transcende toată Biblia şi toată istoria umană. Frumuseţea divină care ne va uimi prin şekina eternă, la care vom fi părtaşi, ne determină, atunci când realizăm în duhul minţii noastre ceea ce ni se oferă, să oferim şi noi un control total Duhului lui Dumnezeu, scop în care se înscriu şi paginile acestei cărţi, care s-a născut din lecţii de studiu biblic în adunare. Prezentarea unei imagini de ansamblu, structurată pe perioada de dinaintea venirii şi de după venirea lui Mesia – perioada de culme a operei divine - este urmată de sistematizarea simplă a lucrării Duhului Sfânt în fiecare individ care poate deveni un loc sacru – Templu al Duhului Sfânt. Celelalte lecţii detaliază prin teoretizări şi exemplificări biblice, darurile Duhului, potrivit operativităţii lor în susţinerea Cuvântului mântuitor. Pe lângă un scop catehetic, într-o formă de teologie biblică, cel puţin în parte Lucrarea Duhului Sfânt în planul veşnic al lui Dumnezeu, capătă accente apologetice şi polemice, dacă ne gândim la problemele doctrinare şi practice ce au apărut în cursul istoriei Bisericii, fie prin imixtiunea filozofiei, care a încercat după tipologia gândirii greceşti să încadreze divinitatea în existenţa şi lucrarea sa, fie după diferitele practici de sorginte magică, care continuă să încadreze lucrarea Duhului într-un plan total mistic şi miraculos, eliminând efectele de ordin natural şi intelectual asupra minţii umane. Astfel, Biserica fie s-a instituţionalizat şi locul lucrărilor Duhului, şi darurile Sale a fost luat de ritualuri şi sacramente, fie a deviat în forme charismatice, în care spectacolul de senzaţie primează în raport cu înnoirea vieţii şi sfinţenia, atributul fundamental al divinităţii. Iată de ce, aşa ca epistolele din primul veac, studiul acesta s-a constituit dintr-o nevoie practică actuală, când unii încearcă prin forţări de teologie biblică să răsucească înţelesul simplu şi clar al referinţelor despre lucrarea Duhului Sfânt, negând existenţa acţiunii darurilor Duhului Sfânt, sau schimbând înţelesul natural al lucrării lor, iar alţii, trec peste lucrarea naşterii din nou şi călăuzirea Duhului de viaţă în Hristos, forţând intrarea direct în sfânta sfintelor, evitând curtea altarului, pe care se arde tot ceea ce este firesc şi se produce spălarea, intrând apoi cu teamă, prin trăirea în lumina sfeşnicului, ofranda zilnică pe masa punerii înaintea Domnului şi prezenţa nelipsită de la altarul tămâierii – pe aici şi numai aşa se trece, ajungând în locul prezenţei miraculoase a lui Dumnezeu. Aceasa este „sfinţirea lucrată de Duhul, spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Hristos” (1 Petru 1:2). Binecuvântarea pe care o doresc tuturor ce vor citi Lucrarea Duhului Sfânt în planul veşnic al lui Dumnezeu este cuprinsă în urarea explicită a apostolului Petru, cel pe care Duhul Tatălui l-a învăţat să-L recunoască pe Mesia. Ucenicul care a fost învrednicit să rostească prima predică în prezenţa umplerii cu Duhul Sfânt şi a împărţirii darurilor sale, după cum scria profetul Ioel, la Cincizecime şi care fost părtaş la prima imagine a extinderii lucrării Duhului la alte popoare, surprinde dimensiunea divină şi umană a colaborării şi coroborării în lucrarea sfântă: „Harul şi pacea să vă fie înmulţite prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Isus Hristos! Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea, care este în lume prin pofte” (2 Petru 1:2-4).

Lucrarea Duhului Sfânt în planul veşnic al lui Dumnezeu PREZENTARE GENERALĂ INTRODUCERE 1. Dumnezeu realizează totul (prin Duhul) după un plan etern conceput în divinitate (Efeseni 1:4- 11). Duhul a fost, este şi va fi prezent de-a lungul derulării planului lui Dumnezeu în univers (Evrei 9:11-14) 2. Se impune o studiere strict biblică pentru că identitatea şi lucrarea Duhului au fost subiectul multor controverse teologice în biserici, instituţii şi concilii I. LUCRAREA ETERNĂ A DUHULUI SFÂNT 1. Activitatea de creaţie a universului şi a fiinţelor vii (Geneza 1:1-2; 2:7; Numeri 27:16; Iov 33:4; Psalmul 104:30; Isaia 40:12-14; Ezechiel 37:9) 2. Activitatea de răscumpărare a fiinţelor create şi restabilirea deplină a Împăraţiei lui Dumnezeu în univers (Geneza 6:3; Isaia 63:7-14; Ioan 16:7-15; Romani 8:1-2, 14, 26-28) II. LUCRAREA DUHULUI SFÂNT ÎN ETAPELE MÂNTUIRII (numai Duhul Sfânt cunoaşte totul şi revelează etapizat, dupa plan) A. Lucrarea Duhului Sfânt în Vechiul Testament 1. Inspirarea lui Moise şi a profeţilor în scrierea Bibliei (Cuvântul lui Dumnezeu), pentru a prezenta planul de mântuire în Domnul Hristos (1 Petru 1:10-12; 2 Petru 1:19-21; 2 Timotei 3:16; 1 Corinteni 2:6-14; Fapte 8:34; 2 Samuel 23:2; Ezechiel 11:1) 2. Călăuzirea şi susţinerea lucrărilor supranaturale cu patriarhii şi Israel (în special) şi cu toată umanitatea (în general): a) perioada Genezei (Geneza 6:3; 41:38) b) perioada Exodului: minunile eliberării (Exodul 3:3; 4:1-9; 8:19; Numeri 11:25); facerea Cortului (Exodul 35:30-35) c) perioada cuceririi Canaanului şi a altor războaie (Numeri 27:18; Judecători 14:6; 1 Samuel 10:6; 11:6; 16:13-17) d) perioadele profeţilor şi ale înţelepţilor (1 Impăraţi 18:36-37; 2 Impăraţi 2:9,16; Mica 3:8) B. Lucrarea Duhului Sfânt în Noul Testament 1. Continuarea şi finalizarea planului divin prin venirea lui Mesia a) intrarea în lucrare (Luca 1:41, 67; 2:25; 4:1, 14, 18-19) b) derularea şi certificarea lucrării (Ioan 3:34; Romani 8: 11; 1 Timotei 3:16; Evrei 9:14) 2. Fondarea şi conducerea executivă a Bisericii (Apocalipsa 2-3) a) lucrarea la nivel colectiv (local si universal) în istorie (Fapte 1:5,8; 2:4; 9:31; 15:28) b) lucrarea la nivel individual: de la naşterea din nou la înviere şi proslăvire (Tit 3:5-7; 1 Corinteni 3:16; 12: 8-10; Galateni 5:20-23; Romani 8:2, 9-11) C. Lucrarea Duhului Sfânt la înviere 1. Transformarea de la răpire şi înviere, prin primirea unui trup duhovnicesc va oferi nemurirea (Romani 8:11, 23; 1 Corinteni 15:47-51) 2. Cei proslăviţi vor scăpa de judecată, dar ei vor participa activ la derularea ei (1 Corinteni 6:2-3), căci Duhul Sfânt i-a făcut să se judece în viaţa aceasta (1 Corinteni 10:31-32) şi a realizat în ei

ispăşirea în mod desăvârşit; ei nu mai sunt de judecat, dar pot judeca dupa înţelepciunea şi dreptatea divină (Romani 8:1,2,16; 1 Corinteni 2:15) ÎNCHEIERE 1. Duhul Sfânt este numit: Duhul Domnului (Zaharia 4:6); Duhul Tatălui (Matei 10:20); Duhul Fiului (Galateni 4:6), Duhul lui Dumnezeu (Romani 8:9); Duhul lui Isus Hristos (Romani 8:9); Duhul Sfânt (Fapte 1:5); 2:33,38); Duhul adevărului (Ioan 14:27); Duhul harului (Evrei 10.29); Duhul cel veşnic (Evrei 9:14); Duhul slavei (1 Petru 4:14); Duhul de viaţă (Romani 8:2). 2. Lucrarea Duhului în V T şi N T se completează, realizând mântuirea, prin recuperarea creaţiei (Romani 8:15-23) PREZENTARE GENERALĂ

INTRODUCERE Duhul Sfânt, Duhul lui Dumnezeu, a fost, este şi va fi foarte activ de-a lungul derulării planului lui Dumnezeu pentru întreg cosmosul. De aceea vreau să privim la lucrarea Duhului Sfânt în desfăşurărea ei, în cadrul planului lui Dumnezeu de-a lungul veşniciilor. Iată ce este scris despre planul veşnic, pe care îl are Dumnezeu: „În El (Domnul Isus Hristos), Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii (înainte de Geneza 1:1), ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, dupăce, în dragostea Lui (motivaţia supremă), ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voiei Sale, spre lauda slavei harului Său pe care ni l-a dat în Prea Iubitul Lui. În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său, pe care l-a răspândit din belşug peste noi, prin orice fel de înţelepciune şi de pricepere; căci a binevoit să ne descopere taina voiei Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi (şi vom vedea noi că acest plan ne-a fost descoperit prin Duhul Sfânt), ca să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri, şi cele de pe pământ. În El am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia, care face toate după sfatul voiei Sale” (Efeseni 1:4-11). Deci tot ce se întâmplă aparţine unui plan, după o organigramă concepută şi executată de Dumnezeu de-a lungul istoriei. Vrem să studiem care este rolul Duhului Sfânt în acest plan etern. Planul apartine Tatălui, este realizat în Domnul Hristos, dar Duhul lui Dumnezeu este omniprezent în toate etapele lui. Iată cum este descrisă în Evrei 9:11-14 relaţia lucrativă dintre Fiul şi Duhul, în momentul crucial al răscumpărării creaţiei: „Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta; şi a intrat, odată pentru totdeauna, în Locul prea sfânt, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică. Căci dacă sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa unei vaci, stropită peste cei întinaţi, îi sfinţeşte şi le aduce curăţirea trupului, cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului cel viu!” Deci avem de-a face cu un Duh veşnic, care lucrează, a lucrat în veşnicia trecută, lucrează în prezent şi va fi la fel de activ în viitor. Duhul Sfânt are foarte multe denumiri, în funcţie de lucrările desfăşurate. De-a lungul istoriei au apărut tot felul de controverse şi identitatea şi lucrarea Duhului au fost subiectul multor dezbateri teologice. Diferite concilii au emis doctrine pneumatologice, dar dezbaterea rămâne complexă. Dumnezeu Tatăl a fost văzut în viziunile profeţilor învăluit în slavă; Domnul Hristos a trăit pe pământ, a înviat şi s-a arătat multora, dar Duhul Sfânt unde şi sub ce formă a fost văzut, în mod fizic sau în vedenii, într-o formă antropomorfică? Haideţi să intrăm în dezbaterea aceasta folosindu-ne în mod strict de argumentaţii biblice, fără să avem pretenţia că noi vom lămuri toate lucrurile. Vreau doar să înţelegem ceea ce este necesar pentru noi şi ca scop aplicativ să putem aprecia lucrarea Duhului lui Dumnezeu din istorie, din univers şi totodată să lăsăm pe Duhul lui Dumnezeu să facă lucrarea în mod desăvârşit în noi şi prin noi în vremea noastră. Într-o primă lecţie, vom avea o prezentare generală a lucrărilor Duhului Sfânt, urmând ca în lecţiile viitoare să privim la detalii, la domeniile implicării Lui, ca în final să avem un orizont mai lărgit sau poate nişte noţiuni mai sistematizate sau cel puţin mai aproape de inima noastră. Fie Harul şi Duhul lui Dumnezeu, dacă tot vorbim despre El, peste noi şi lucrarea aceasta. Amin. I. LUCRAREA ETERNĂ A DUHULUI SFÂNT

Ce a lucrat şi lucrează Duhul cel veşnic? Duhul Sfânt a fost foarte activ în creaţia universului, în creaţia materială, fizică şi a fiinţelor vii, în ceruri şi pe pământ. Despre aceasta este scris în Geneza 1:1-2. „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul (o definire foarte generală, dar iată un prim detaliu). Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor”. Ce înţelegeţi de aici? Inspecta terenul, făcea planuri. După această survolare a pământului, aflat într-o stare amorfă, s-au născut în fiecare zi elementele binecunoscute nouă şi atât de necesare ale biosferei noastre, ba chiar mai mult, ale cosmosului înconjurător. În Geneza 2:7 observăm intervenţia lui Dumnezeu în crearea omului. „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă (aici este intervenţia Duhului lui Dumnezeu) şi omul s-a făcut astfel un suflet viu”. După cum odinioară Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra pământului şi apoi a apărut mişcarea de formare a tuturor lucrurilor viaţă, la fel, ne putem imagina, că Duhul lui Dumnezeu stătea deasupra lui Adam şi abia la contactul cu Duhul lui Dumnezeu el a primit viaţă. În Numeri 27:16, Moise L-a numit pe Dumnezeu: „Domnul, Dumnezeul duhurilor oricărui trup”. Putem spune că duhul omului, sau duhurile trupurilor sunt de provenienţă divină, de altfel nu ar putea să fie o altă sursă de viaţă. La fel s-a exprimat şi Elihu, referindu-se la existenţa lui: „Duhul lui Dumnezeu m-a făcut şi suflarea Celui Atotputernic îmi dă viaţă” (Iov 33:4). Deci Duhul Sfânt este agentul operant al creaţiei. Iată de ce scrie în Psalmul 104:30 cu referire la celelalte vieţuitoare de pe pământ după o enumerare a activităţilor lor: „Îţi trimiţi Tu suflarea: ele sunt zidite şi înnoieşti astfel faţa pământului”. Pentru completarea celor afirmate şi argumentarea lor, citim referinţe despre „construcţia” cosmosului. „Cine a măsurat apele cu mâna lui? Cine a măsurat cerurile cu palma şi a strâns ţărâna pământului într-o treime de măsură? Cine a cântărit munţii cu cântarul şi dealurile cu cumpăna? Cine a cercetat Duhul Domnului şi cine L-a luminat cu sfaturile lui? Cu cine S-a sfătuit El, ca să ia învăţătură? Cine L-a învăţat cărarea dreptăţii? Cine L-a învăţat înţelepciunea şi I-a făcut cunoscut calea priceperii?” (Isaia 40:12-14). Cosmosul atât de imens şi de neînţeles este creaţia lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu a fost cel care a făcut să mişte toate, să ia fiinţă, să aibă viaţă. O imagine plastică a intervenţiei Duhului Sfânt în apariţia mişcării, a vieţii, o avem în Ezechiel 37, unde profetul este dus într-o vale plină de oase. În această imagine sumbră, profetul a fost întrebat: „Fiul omului, vor putea oare oasele acestea să învieze?” (v. 3a), iar el a răspuns cu înţelepciune: „Doamne, Dumnezeule, tu ştii lucrul acesta!” (v. 3b). Cu alte cuvinte: „Doamne, Tu poţi, depinde dacă ai în plan lucrarea aceasta”. Iată felul în care Dumnezeu a făcut ca viaţa să apară: „El mi-a zis: «Prooroceşte şi vorbeşte duhului! Prooroceşte, fiul omului şi zi duhului: «Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: «Duhule, vino din cele patru vânturi, suflă peste morţii aceştia, ca să învieze!»” (v. 9). Deci din materie moartă, Duhul lui Dumnezeu produce materie vie. Ţineţi minte acest adevăr şi gândiţi-vă că planul lui Dumnezeu a fost unul de răscumpărare, nu doar de creaţie şi înţelegeţi că dacă Duhul Sfânt a participat atât de activ la creaţie, El nu putea să abandoneze creaţia. El este în egală măsură agentul răscumpărător în creaţie, adică în recuperarea fiinţelor create şi restabilirea deplină a împărăţiei lui Dumnezeu în univers. Grija fundamentală a Duhului lui Dumnezeu este să readucă oamenii în comuniune cu Creatorul, să restabilească mediul înconjurător pentru ca planul bine gândit al lui Dumnezeu de fericire şi de slavă să fie realizat. Duhul lui Dumnezeu a avut ca obiectiv, recuperarea creaţiei, restabilirea lucrurilor care au fost afectate prin apariţia răului, a păcatului. Potrivit celor scrise în Geneza 6, într-o stare generală de degradare a omenirii, Duhul lui Dumnezeu era foarte preocupat de creaţie. Aici, în versetul 3 este scris: „Atunci Domnul a zis: «Duhul Meu nu va rămâne pururea în om, căci şi omul nu este decât carne păcătoasă: totuşi zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani»”. Aici avem şi o notă la subsol, în traducerea D. Cornilescu, care prezintă o alternativă de traducere la cuvintele: „nu va rămâne pururea în om” /: „nu se va lupta sau nu va stăpâni”, căci se luptă o vreme, dar dacă nu poate recupera, abandonează. Să observăm lucrarea de recuperare, efortul de salvare, felul în care Duhul lui Dumnezeu se luptă ca să nu fie pierderi, în Isaia 63:7-14 - „Voi vesti îndurările Domnului, faptele Lui minunate, după tot ce a făcut Domnul pentru noi! Voi spune marea Lui bunătate faţă de casa lui Israel, căci i-a făcut după îndurările şi bogăţia dragostei Lui. El a zis: «Negreşit, ei sunt poporul Meu, nişte copii care nu vor fi necredincioşi!» Şi astfel El S-a făcut

Mântuitorul lor. În toate necazurile lor n-au fost fără ajutor, şi Îngerul care este înaintea Feţei Lui i-a mântuit; El Însuşi i-a răscumpărat, în dragostea şi îndurarea Lui şi necurmat i-a sprijinit şi i-a purtat în zilele din vechime. Dar ei au fost neascultători şi au întristat pe Duhul Lui cel sfânt; iar El li s-a făcut vrăjmaş şi a luptat împotriva lor. Atunci poporul Său şi-a adus aminte de zilele străvechi ale lui Moise şi a zis: «Unde este Acela, care i-a scos din mare, cu păstorul turmei Sale? Unde este Acela care punea în mijlocul lor Duhul Lui cel sfânt; care povăţuia dreapta lui Moise, cu braţul Său cel slăvit; care despica apele înaintea lor, ca să-Şi facă un Nume veşnic; care îi călăuzea prin valuri, ca un cal pe loc neted, fără ca ei să se poticnească?» «Ca fiara, care se pogoară în vale, aşa i-a dus Duhul Domnului la odihnă. Aşa ai povăţuit Tu pe poporul Tău, ca să-Ţi faci un Nume plin de slavă!»” De multe ori lucrarea Duhul Sfânt nu s-a putut realiza pentru că unii s-au împotrivit, cum a spus Ştefan evreilor de mai târziu: „Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt. Cum au făcut părinţii voştri, aşa faceţi şi voi” (Fapte 7:51). Să observăm activitatea Duhului Sfânt şi cu texte din Noul Testament,. În Ioan 14:16-18 sunt cuvintele Domnului Isus, care prezintă felul cum Duhul lui Dumnezeu se luptă pentru recuperarea creaţiei, pentru salvarea omenirii: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; şi anume, Duhul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şi va fi în voi. Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi”. Alte detalii sunt menţionate în Ioan 16:7-11: „Totuşi, vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite. Şi când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata. În ce priveşte păcatul: fiindcă ei nu cred în Mine; în ce priveşte neprihănirea: fiindcă Mă duc la Tatăl şi nu Mă veţi mai vedea; în ce priveşte judecata: fiindcă stăpânitorul lumii acesteia este judecat”. Acestea sunt forme de lucrare ale Duhului Sfânt, la care se adaugă cele scrise în continuare, cu referire la cei credincioşi: „Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi. Tot ce are Tatăl, este al Meu; de aceea am zis că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi” (vers. 13-15). Deci Stăpânul tuturor lucrărilor sfinte este Tatăl, Domnul Isus este cel ce a realizat prin ispăşire opera de mântuire, iar Duhul Sfânt apare ca un agent care proslăveşte pe Fiul, în conformitate cu planul veşnic al Tatălui, de recuperare a cosmosului. În Romani 8 este prezentată lucrarea operativă a Duhului, mai întîi ca un principiu – lege, generatoare de viaţă - „În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii” (vers. 2). După ce se explică funcţiunea acestei legi – aspecte ce vor fi detailate mai târziu, se face o privire de ansamblu – în perspectiva eternităţii, a lucrării Duhului Sfânt: „...noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi... Şi Cel ce cercetează inimile, ştie care este năzuinţa Duhului; pentru că El mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu... spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său” (vers 23-28). II. LUCRAREA DUHULUI SFÂNT ÎN ETAPELE MÂNTUIRII După ce am arătat că Duhul Sfânt a participat în mod direct la creaţie, iar după ce oamenii au căzut în păcat, se luptă pentru recuperarea ei, conform planului lui Dumnezeu, să observăm lucrarea Lui pe cele două segmente majore ale dispensaţiei: înainte de prima venire a Domnului Hristos şi realizarea ispăşirii şi după aceea, până în „vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor” (Fapte 3:21). A. Lucrarea Duhului Sfânt în Vechiul Testament În Vechiul Testament, Duhul Sfânt a avut responsabilitatea primordială în inspirarea lui Moise şi a tuturor profeţilor biblici - scrierea Bibliei, care este Cuvântul lui Dumnezeu, ce dezvăluie planul de mântuire în Domnul Hristos. Numai Duhul lui Dumnezeu cunoaşte toate detaliile planului de mântuire, îngerii nu le cunosc pe toate, ei doar execută lucrări, în virtutea unui mandat divin. Astfel, toate Scripturile Vechiului Testament vorbesc despre Domnul Hristos,

descoperind prin Duhul de-a lungul generaţiilor prin profeţi, ce avea să se împlinească la vremea rânduită pentru realizarea mântuirii. Să observăm „grija” Duhului Sfânt pentru scrierea revelată şi inspirată a Vechiului Testament. Iată ce scrie apostolul Petru despre aceasta: „Prorocii, care au prorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mântuirea aceasta ţinta cercetărilor şi căutării lor stăruitoare (Dar de unde pasiunea aceasta la proroci? Ce scop aveau ei să se frământe şi să-şi lase duhul cuprins de aceste viziuni?) Ei cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate. Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri, pe care vi le-au vestit acum cei ce v-au propovăduit Evanghelia, prin Duhul Sfânt trimis din cer şi în care chiar îngerii doresc să privească” (1 Petru 1:10-12). El explică valoarea acestor descoperiri, prin prisma inspiraţiei Duhului: „Şi avem cuvântul prorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre. Fiindcă mai întâi de toate, să ştiţi că nici o prorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură. Căci nici o prorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt” (2 Petru 1:19-21). Aşadar Scripturile Vechiului Testament au fost scrise de proroci, oameni pe care Duhul Sfânt i-a îndemnat să scrie tainele lui Dumnezeu cuprinse în planul veşnic, chiar dacă niciunul din ei nu a putut pătrunde pe deplin „taina lui Dumnezeu”. Duhul Sfânt a luat în primire pe Moise, pe Samuel, şi pe toţi ceilalţi oameni credincioşi, de aceea: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2 Timotei 3:16-17). Scripturile „dictate” de Duhul prin profeţi au fost baza de învăţătură a apostolilor şi a celorlalţi lucrători pentru ca planul lui Dumnezeu să se realizeze în bune condiţii. Opera Duhului Sfânt apare în scrierile Bibliei, după cum explica apostolul Pavel: „Totuşi ceea ce propovăduim noi printre cei desăvârşiţi, este o înţelepciune; dar nu a veacului acestuia, nici a fruntaşilor veacului acestuia, care vor fi nimiciţi. Noi propovăduim înţelepciunea lui Dumnezeu, cea tainică şi ţinută ascunsă, pe care o rânduise Dumnezeu, spre slava noastră, mai înainte de veci... (atunci când a fost conceput planul divin) Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, afară de duhul omului, care este în el? Tot aşa: nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu. Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile, pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său” (1 Corinteni 2:6-12). Scripturile Vechiului şi ale Noului Testament au fost scrise sub inspiraţia Duhului Sfânt. Cei din Vechiul Testament nu au înţeles întru totul cuvintele inspiraţiei lor, după cum întreba famenul: „Rogu-te, despre cine vorbeşte proorocul astfel? Despre sine sau despre vreun altul?” (Fapte 8:34), dar ştiau ce se întâmplă în mintea lor, ca David, care a zis: „Duhul Domnului vorbeşte prin mine şi cuvântul Lui este pe limba mea” (2 Samuel 23:2).Este plin Vechiul Testament cu expresii de genul „Domnul a vorbit” prin Moise sau prin alţi profeţi şi ei au transmis cuvintele sau imaginile simbolice descoperite de Duhul, în preocuparea Sa specifică acelei perioade. În perioada Vechiului Testament Duhul Sfânt a fost implicat puternic şi în susţinerea lucrărilor supranaturale ale lui Dumnezeu. Domnul spunea: „Tatăl lucrează” - Dumnezeu a lucrat de-a lungul perioadei patriarhilor şi de-a lungul celorlalte etape ale istoriei Israelului, din care voi aminti cel puţin câtre o lucrare. Duhul s-a ocupat în mod special de Noe în lucrarea potopului, apoi de Avraam şi urmaşii săi, dar şi de toată umanitatea în general. Să ne amintim ce spune Scriptura în perioada cărţii Geneza (4000-1700 î.e.n.), luând în detalii o singură referinţă despre prezenţa şi lucrarea Duhul Sfânt – ziua când Iosif s-a prezentat în faţa împăratului Regatului Egiptului şi a sfetnicilor săi: „Şi Faraon a zis slujitorilor săi: «Am putea noi oare să găsim un om ca acesta, care să aibă în el Duhul lui Dumnezeu?»” (Geneza 41:38). Deci Duhul era cel care i-a dat tâlcuirea lui Iosif, căci nimeni în afară de Duhul lui Dumnezeu nu putea să descopere ce avea

Dumnezeu în plan să facă. Să ştim că, dacă atunci Duhul Sfânt se ocupa de o persoană sau o familie şi astăzi ne poate veni în ajutor în diferite domenii şi probleme ale vieţii. În perioada exodului din Egipt, apar minunile eliberării şi lucrările înţelepciunii arătate în invenţiile de la facerea cortului. Toate acestea au aparţinut Duhului Sfânt. Totul a început cu o descoperire supranaturală, pe muntele Horeb: „Moise a zis: «Am să mă întorc să văd ce este această vedenie minunată şi pentru ce nu se mistuie rugul»” (Exodul 3:3). A urmat o serie de minuni - un dar al Duhului Sfânt. Moise şi evreii au înţeles că Domnul i-a cercetat, dar chiar şi egiptenii, care lucrau cu puteri oculte, au recunoscut intervenţiile divine, când au zis: „Aici este degetul lui Dumnezeu!” (Exodul 8:19), cu alte cuvinte: „Aici este Duhul lui Dumnezeu!” Minunile din Egipt au fost lucrări care au necesitat prezenţa Duhului lui Dumnezeu, ca în vremea noastră, când Dumnezeu intervine, uneori în forţă pentru eliberarea unor oameni de sub puterea întunericului. Dar, de asemenea, este nevoie de Duhul lui Dumnezeu în conducerea lucrării spirituale. Moise la un moment dat s-a văzut epuizat şi Duhul lui Dumnezeu a făcut o lucrare interesantă. „Moise a ieşit şi a spus poporului cuvintele Domnului. A adunat şaptezeci de bărbaţi din bătrânii poporului şi i-a pus în jurul cortului. Domnul S-a pogorât în nor şi a vorbit lui Moise; a luat din duhul care era peste el şi l-a pus peste cei şaptezeci de bătrâni. Şi de îndată ce duhul s-a aşezat peste ei, au început să prorocească; dar după aceea n-au mai prorocit” (Numeri 11:24-25). Care a fost sursa profeţiilor? Duhul Sfânt. La facerea Cortului, Dumnezeu a împuternicit doi oameni şi informându-l pe Moise, acesta a zis copiilor lui Israel: „Să ştiţi că Domnul a ales pe Beţaleel, fiul lui Uri, fiul lui Hur, din seminţia lui Iuda. L-a umplut cu Duhul lui Dumnezeu, duh de înţelepciune, pricepere şi ştiinţă, pentru tot felul de lucrări. I-a dat putere să născocească planuri…I-a dat şi darul să înveţe pe alţii, atât lui cât şi lui Oholiab, fiul lui Ahisamac, din seminţia lui Dan” (Exodul 35:30-34). În perioada cuceririi Canaanului şi a altor războaie, Duhul lui Dumnezeu a intervenit frecvent în mod supranatural. Când Moise şi-a încetat activitatea, a rămas peste Iosua: „Domnul a zis lui Moise: «Ia-ţi pe Iosua, fiul lui Nun, bărbat în care este Duhul Meu şi să-ţi pui mâna peste el»” (Numeri 27:18). În războaiele de cucerire a Canaanului, s-au înregistrat mai multe minuni. Ele au fost opera Duhului Sfânt. Canaanul nu a fost cucerit pe deplin pe vremea lui Iosua. Cucerirea a fost realizată de David şi Solomon, când Duhul lui Dumnezeu a fost prezent în luptele evreilor, altfel nu ar fi putut să aibă izbândă. Peste primul rege – Saul, a fost o vreme prezenţa Duhului lui Dumnezeu, după cum i-a spus profetul Samuel:. „Duhul Domnului va veni peste tine, vei proroci cu ei şi vei fi prefăcut într-alt om” (1 Samuel 10:6). Aceasta s-a dovedit cu ocazia primului război, când tânărul rege a fost cuprins de o putere, de un curaj militar, i-a fost dat şi un plan, o strategie, şi de aici a început o luptă în care el a fost biruitor: „Cum a auzit Saul aceste lucruri, Duhul lui Dumnezeu a venit peste el…” (1 Samuel 11:6) După ce a păcătuit, „Duhul Domnului s-a depărtat de la Saul” (1 Samuel 16:14). Era acelaşi mod de lucrare ca şi în Noul Testament: Duhul Sfânt poate să plece de la un om, după cum şi duhul rău poate să plece sau să revină. Duhul Sfânt a fost foarte activ în lucrările profeţilor şi ale înţelepţilor. Iată o imagine din 1 Împăraţi 18:36-37, momentul de confruntare a lui Ilie cu profeţii lui Baal: „În clipa când se aducea jertfa de seară, prorocul Ilie s-a apropiat şi a zis: «Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Israel! Fă să se ştie astăzi că Tu eşti Dumnezeu în Israel, că eu sunt slujitorul Tău şi că toate aceste lucruri le-am făcut după porunca Ta. Ascultă-mă, Doamne, ascultă-mă…»”. Minunea s-a realizat prin Duhul care era peste profet. Elisei, cel care i-a succedat lui Ilie, dorea să fie prezentă puterea Duhului lui Dumnezeu peste el, de aceea a zis părintelui său spiritual:. „Te rog să vină peste mine o îndoită măsură din duhul tău!” (2 Împăraţi 2:9) În acea zi, prin darul de cunoştinţă, fiii prorocilor au făcut referiri frecvente la minunea răpirii şi tot ei a spus despre faptul că Duhul lui Dumnezeu îl putea răpi pe profet, ca şi în cazul menţionat anterior, când a alergat înaintea carului lui Ahab. Mai adaug o referinţă ce are o asemănare clară cu cele scrise în Ioan 16, unde este arătat că Duhul Sfânt se ocupă de problema condamnării şi eradicării păcatului. „Dar eu sunt plin de putere, plin de Duhul Domnului, sunt plin de cunoştinţa dreptăţii şi de vlagă, ca să fac cunoscut lui Iacov nelegiuirea lui şi lui Israel păcatul lui” (Mica 3:8). Deci Duhul Sfânt dă cunoştintă, dă putere şi

face „reacţie” la contactul cu păcatul. De aceea se ridicau profeţii, mânaţi de Duhul Sfânt şi strigau: „La Lege şi la mărturie!; întoarceţi-vă ... zice Domnul!” În concluzie, în Vechiul Testament Duhul Sfânt s-a ocupat de inspiraţia oamenilor ce au scris Scripturile şi a fost prezent în efectuarea lucrărilor supranaturale necesare etapelor operative ale planului etern a lui Dumnezeu. B. Lucrarea Duhului Sfânt în Noul Testament Lucrarea Duhului Sfânt în Noul Testament a fost o continuare a celei realizate până atunci. Aici întâlnim apogeul lucrării Duhului Sfânt prin venirea lui Mesia, căruia Duhul nu I- a fost dat cu măsură. Aş spune că a fost vremea în care Duhul lui Dumnezeu a lucrat la capacitatea maximă. În viaţa şi lucrarea Domnului Isus Hristos, se vede foarte clar prezenţa şi rolul Duhului Sfânt. În Luca 1:41 este surprins momentul întâlnirii Elisabetei cu Maria, când Duhul Sfânt era acolo şi superviza toate aceste evenimente. În Luca 1:67, este scris despre Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul, care s-a umplut de Duhul Sfânt. În Luca 2:25, apare bătrânul Simeon, care aştepta mângâierea lui Israel şi Duhul Sfânt era peste el, drept urmare a profeţit. Peste ani, Luca 4:1 prezintă momentul de prezenţă maximă şi de împuternicire în lucrare a Domnului Hristos: „Isus plin de Duhul Sfânt S-a întors de la Iordan şi a fost dus de Duhul în pustie”. Din acest moment Domnul Hristos a fost preluat în proporţie de sută la sută de Duhul Sfânt în vederea executării lucrărilor de Mântuitor. Căci El însuşi a spus în sinagoga din Nazaret:: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi şi să vestesc anul de îndurare al Domnului” (Luca 4:18-19). Domnul a enumerat lucrările care erau profeţite din Vechiul Testament, cuprinse în planul veşnic al lui Dumnezeu. Domnul Isus S-a bucurat în Duhul Sfânt, deci şi Duhul Sfânt, că ceea ce a profeţit, ceea ce Şi-a dorit – recuperarea creaţiei - se realizează. Tot ceea ce s-a întâmplat în viaţa Domnului Isus Hristos a fost o derulare şi o certificare a întregului Vechi Testament şi a prezenţei Duhului lui Dumnezeu: „Căci Acela, pe care L-a trimis Dumnezeu, vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu-I dă Duhul cu măsură” (Ioan 3:34). Lucrarea Duhului Sfânt în viaţa Domnului Isus a culminat cu moartea ispăşitoare şi învierea glorioasă. Scriptura vorbeşte despre „Duhul cel veşnic”, prin care Domnul Hristos „S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu” (Evrei 9:14) şi despre „Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi... Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi”, identificându-L cu Duhul care locuieşte în noi (Romani 8:11). Deci aşa cum este scris şi în 1 Petru 3 Domnul Isus a fost înviat prin Duhul, care L-a împuternicit pentru lucrare - Duhul a fost cel care a validat şi a realizat întreaga lucrare: „Şi fără îndoială, mare este taina evlaviei… «Cel ce a fost arătat în trup, a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălţat în slavă»” (1 Timotei 3:16). După ce Domnul Hristos a fost înălţat la dreapta măririi, Duhul Sfânt, a continuat să lucreze la fondarea şi conducerea executivă a Bisericii. Putem spune că Duhul Sfânt este directorul executiv al Bisericii, de două mii de ani. El se ocupă de Biserică la nivel colectiv şi tot El lucrează în fiecare credincios. Aceste două laturi ale lucrării Duhului, sunt evidente în cele scrise în cartea Faptele Apostolilor. Domnul Isus a spus ucenicilor înainte de înălţare: „Căci Ioan a botezat cu apă, dar voi, nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt” (Fapte 1:5). Botezul este cufundarea în puterea Duhului Sfânt, pentru umplerea şi împuternicirea necesară continuării lucrării de mântuire: „Ci voi veţi primi o putere, când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului” (Fapte 1:8). Lucrarea s-a realizat în bune condiţii, după cum remarcă aceeaşi carte: „Biserica se bucura de pace în toată Iudea, Galilea şi Samaria, se întărea sufleteşte şi umbla în frica Domnului; şi, cu ajutorul Duhului Sfânt, se înmulţea” (Fapte 9:31). Evidenţa implicării Duhului în lucrarea universală apare în hotărârea adunării generale a apostolilor şi a prezbiterilor de la Ierusalim, referitoare la relaţia dintre Lege şi har . Ei au zis: „Căci s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă, să nu mai punem peste voi nici o altă greutate decât ceea ce trebuie, adică: să vă feriţi de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de dobitoace sugrumate şi de curvie, lucruri de care, dacă vă veţi păzi, va fi bine de voi. Fiţi

sănătoşi” (Fapte 15:28-29). O şedinţă, fie ea conciliu ecumenic mondial, fără Duhul lui Dumnezeu, este sortită eşecului, prin influenţele umane sau oculte. În fiecare om, Duhul Sfânt se ocupă de lucrarea de recuperare a lui, de la naşterea din nou până la înviere. Toate lucrările le face Duhul Sfânt: „El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru” (Tit 3:5). Cel născut din nou devine centrul activităţilor Duhului lui Dumnezeu, fapt care trebuie să ne conştientizeze de chemarea noastră: „Nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (1 Corinteni 3:16). Foarte clar se vede lucrarea Duhului în plan individual în Romani 8:2 unde şi referinţele sunt individuale:. „În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii”. Deci, de când Duhul lui Dumnezeu a preluat comanda în viaţa unui om el este izbăvit de vechiul sistem al naturii păcătoase. El nu mai este pământesc, ci duhovnicesc, având siguranţa eternităţii, dar toate cu condiţia rămânerii Duhului în om: „dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui” (Romani 8:9). Deci în Noul Testament, Duhul Sfânt a realizat o lucrare măreaţă prin Domnul Isus şi o continuă în Biserică, având în grijă fiecare credincios în procesul mântuirii şi al desăvârşirii, la care caută să adauge noi suflete, prin harul Domnului Isus şi voia Dumnezeului nostru. C. Lucrarea Duhului Sfânt la înviere Lucrarea Duhului din viaţa terestră a unui credincios se încheie la moartea fizică, dar va continua în vederea intrării în slava Împărăţiei lui Dumnezeu: Şi dacă Hristos este în voi, trupul vostru, da, este supus morţii, din pricina păcatului; dar duhul vostru este viu, din pricina neprihănirii. Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi, va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi” (Romani 8:10-11). Transformarea de la răpire şi înviere, va fi lucrarea ce o aşteaptă toţi cei mântuiţi: „noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru” (Romani 8::23). Primirea unui trup duhovnicesc va conferi fiecăruia nemurirea: „Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc. Ce spun eu, fraţilor, este că nu poate carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu; şi că, putrezirea nu poate moşteni neputrezirea. Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire” (1 Corinteni 15:49-53). Dacă Domnul Hristos a realizat ispăşirea şi Duhul Sfânt Şi-a făcut lucrarea în mod desăvârşit, cei proslăviţi vor scăpa de judecată, dar ei vor participa activ la derularea ei. Ei vor judeca lumea şi pe îngeri (1 Corinteni 6:2-3), căci Duhul Sfânt i-a făcut să se judece în viaţa aceasta şi ei nu mai sunt de judecat, dar pot judeca după întelepciunea şi dreptatea divină: „Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul şi el însuşi nu poate fi judecat de nimeni” (1 Corinteni 2:15). Atunci te vei bucura de felul în care Duhul te-a învrednicit să slujeşti, căci nici un pahar de apă nu rămâne nerăsplătit. ÎNCHEIERE Duhul Sfant apare în Biblie sub mai multe denumiri, rente diversităţii şi plenipotenţei lucrării Lui. Fiecare lucrare a Duhului derivă din natura Lui şi are scop readucerea în comuniunea divină a oamenilor creaţi de Dumnezeu, dar îndepărtaţi prin păcat şi moarte. Astfel este numit: „Duhul Domnului” (Zaharia 4:6); „Duhul Tatălui” (Matei 10:20); „Duhul Fiului” (Galateni 4:6), „Duhul lui lui Dumnezeu” (Romani 8:9); „Duhul lui Isus Hristos” (Romani 8:9); „Duhul Sfânt” (Fapte 1:5; 2:33, 38); „Duhul adevărului” (Ioan 14:27); „Duhul harului” (Evrei

10.29); „Duhul cel veşnic” (Evrei 9:14); „Duhul slavei” (1 Petru 4:14); „Duhul de viaţă” (Romani 8:2). Lucrarea Duhului este un tot unitar. Ea a început la creaţie şi a continuat pe parcursul miilor de ani, conform planului etern. Cele scrise în Vechiul şi Noul Testament se completează, realizând mântuirea - recuperarea creaţiei (Romani 8:15-23). Duhul lui Dumnezeu să ne dea pricepere, să-L slăvim pe Dumnezeu Tatăl pentru „o mântuire aşa de mare” în Isus - „Acela care a fost făcut «pentru puţină vreme mai pe jos decât îngerii» ... Acela pentru care şi prin care sunt toate şi care voia să ducă pe mulţi fii la slavă”! Amin.

NAŞTEREA DIN DUH ŞI CĂLĂUZIREA DUHULUI INTRODUCERE 1. Mântuirea (în planul etern) se realizează în Domnul Hristos, dar ea este personală; la nivel de individ, omul devine Templul Duhului Sfânt (Romani 8:28-30; 1 Corinteni 6:19-20; Efeseni 1:4-6) 2. Lucrarea Duhului începe prin naşterea din nou, continuă cu călăuzirea în adevăr şi se finalizează cu proslăvirea la înviere (Ioan 16:7-13) I. NAŞTEREA DIN DUH A. Naşterea din nou (din Duh, din Dumnezeu) 1. Baza legală, juridică; redactarea şi dactilografierea noului legământ (Ieremia 31: 31-33; Ezechiel 36: 25-28; Ioan 1:13; 2 Corinteni 3:3, 14-18) 2. Duhul realizeaza „tehnic” noua viaţă prin Cuvânt explicând şi curăţind / semănând noua viaţă (Efeseni 5:26; 1 Petru 1: 23-25; Ezechiel 16) B. Botezul cu/ în Duhul Sfant 1. Oamenii sunt umpluţi şi îmbrăcaţi de Duhul (Exodul 31:1-7; Fapte 4:31; Efeseni 3:18-19; 2 Cronici 24:20; Coloseni 3:12), care este oferit ca urmare a lucrării de ispăşire, sfinţire, pentru mintea înnoită care vrea să trăiască după Duhul, după primirea Cuvântului (Ioan 7:37-39; Fapte 2:33; Romani 8:1-2; 1 Petru 4:1-3) 2. Se oferă prin credinţă, în urma (timpul) rugăciunii (Luca 11:9-13; 3:21-22; Fapte 1:14; 2:42; 8:14-16; 19:2-6; 1 Corinteni 14:4a; Isaia 28:11) 3. Preluând controlul minţii celui născut din nou se realizează locuirea Duhului Sfânt în credincios, facând posibilă închinarea „în duh şi în adevăr” (1 Ioan 3:24; Romani 8:9; Fapte 2:33-36; 1 Corinteni 3:16) 4. Dovada (manifestarea) prezenţei Duhului este spontană, unică sau repetabilă, fiind un fenomen supranatural destinat edificării spirituale (Numeri 11:25-26; Marcu 16:17-18; Luca 1:41-42, 67; Fapte 2:4;19:6) II. CĂLĂUZIREA DUHULUI 1. Călăuzirea în adevăr realizează trăirea în Hristos a celui născut din nou şi luat în stăpânire (umplut) de controlul lui Dumnezeu, printr-o nouă lege (Romani 8:1-2; 1 Corineni 2:7-16; Galateni 5:20-21; 1 Ioan 2:20, 27) 2. Procesul se realizează prin ascultarea de îndemnurile Duhului (sfaturile interioare, în minte) şi trăirea într-un mediu propice (lucrurile Duhului), Astfel se anulează faptele firii şi se produc roadele sfinţirii. Neprihănirea nu este rezultatul educaţiei / cerinţelor legii, ci al înnoirii (schimbării) condiţiilor spirituale ale omului – Legea Duhului de viaţă în Hristos, în condiţia ascultării, credinţei (Romani 8:1-14; 2 Corinteni 10:3-5; Galateni 5:16,25; Efeseni 4:17--32; Romani 6:21-22). 3. Duhul iluminează (2 Corinteni 3:16-17), învaţă (Ioan 14:26) şi mijloceşte (Romani 8:26) 4. Omul poate beneficia de acest har sau îl poate respinge, caz în care, prin hulă (păcat cu voia) cel convertit pierde posibilitatea mântuirii (Fapte 7:51; Efeseni 4:30; 1 Tesaloniceni 5:19; Evrei 10:22- 29) ÎNCHEIERE 1. Naşterea şi botezul în Duhul Sfânt sunt necesare spălării şi umplerii fiinţei înnoite, care fusese plină de păcat (Efeseni 3:14-21; 5:17-18; 1 Corinteni 1:2; Galateni 3:1-5; 4:19; 1 Petru 1:15) 2. Călăuzirea este necesară dezvoltării / creşterii / desăvârşirii fiilor lui Dumnezeu (Levitic 9:5-24; 2 Cronici 5:14; 2 Corinteni 3:8, 18) INTRODUCERE După o privire de ansamblu, ce evidenţiază valoarea operei Duhului lui Dumnezeu, în baza planului veşnic al lui Dumnezeu, ne vom concentra în cele ce urmează, pe lucrarea Duhului la nivel

de individ, pentru ca fiecare să poată înţelege şi accepta pentru sine, procesul binecuvântat al redobândirii vieţii, al atingerii scopului pentru care am fost creaţi. În faţa acestei bogăţii de har, putem spune împreună cu apostolul neamurilor: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos. În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voiei Sale, spre lauda slavei harului Său pe care ni l-a dat în Prea Iubitul Lui” (Efeseni 1:4-6). Vom prezenta mai întâi lucrarea Duhului Sfânt în procesul naşterii din nou - prima dintre lucrările Duhului Sfânt în viaţa individului. După cum Adam, primul om, a fost făcut viu atunci când Duhul a suflat peste el, la fel, omul născut după chipul celui de-al doilea Adam, nu poate să ia fiinţă, să aibă viaţă, fără a veni Duhul peste el. „Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi-născut dintre mai mulţi fraţi” (Romani 8:29). Prin această lucrare, omul devine Templul Duhului Sfânt – locul proslăvirii lui Dumnezeu (1 Corinteni 6:19-20). I. NAŞTEREA DIN DUH A. Naşterea din nou Scripturile prezintă o bază legală a operei Duhului Sfânt în naşterea din nou, pentru că Duhul Sfânt nu poate să iasă în afara legilor şi principiilor lui Dumnezeu. Chiar dacă s-a luptat întotdeauna pentru om, Duhul Sfânt operează în condiţiile legale de lucrare. Astfel în Noul Legământ i S-a deschis o uşă, o posibilitate de a prelua omul şi a-l mântui. Iată ce a fost profeţit în Vechiul Testament despre făgăduinţa Domnului şi oferta noului legământ. „Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou. Nu că legământul, pe care l-am încheiat cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână, să-i scot din ţara Egiptului, legământ, pe care l-au călcat, măcar că aveam drepturi de soţ asupra lor, zice Domnul. Ci iată legământul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu” (Ieremia 31:31-33). Această lucrare se realizează prin Duhul Sfânt în baza încheierii acestui legământ, prin care Domnul a zis: „Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu”. O făgăduinţă asemănătoare găsim şi în Ezechiel 11:19-20 - „Le voi da o altă inimă, şi voi pune un duh nou în voi. Voi lua din trupul lor inima de piatră şi le voi da o inimă de carne, ca să urmeze poruncile Mele, să păzească şi să împlinească legile Mele; şi ei vor fi poporul Meu, iar Eu voi fi Dumnezeul lor”. Observaţi că Dumnezeu n-a renunţat la cerinţele Sale, dar a adus alte condiţii pentru ca legile Sale să poată fi împlinite. El nu a schimbat principiile adevărului şi ale sfinţeniei Sale eterne, căci nu se putea anula caracterul Său desăvârşit şi imuabil, dar urma să schimbe condiţiile legământului şi prin ele posibilităţile omului de a-L asculta pe Dumnezeu. În Ezechiel 36:25-27 avem menţionată lucrarea de înnoire ce o face Duhul Sfânt: „Vă voi stropi cu apă curată şi veţi fi curăţiţi; vă voi curăţi de toate spurcăciunile voastre şi de toţi idolii voştri. Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele”. Urmarea împlinirii poruncilor şi al legilor date de Dumnezeu prin Moise, dă drept împlinirii promisiunilor din cartea Deuteronom, unde Dumnezeu condiţiona totul de ascultarea lor: „Veţi locui în ţara, pe care am dat-o părinţilor voştri; voi veţi fi poporul Meu şi Eu voi fi Dumnezeul vostru” (Ezechiel 36:28). În lucrarea naşterii din nou, totul pleacă de la o inimă nouă, adică o gândire înnoită. Despre lucrarea aceasta a vorbit Domnul Isus lui Nicodim şi lui îi venea atât de greu să înţeleagă. De aceea Domnul i-a spus: „Tu eşti învăţătorul lui Israel” şi n-ai citit despre promisiunea că Dumnezeu avea în plan, un legământ nou şi o lucrare nouă: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu... Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din

carne, este carne şi ce este născut din Duh, este duh. Nu te mira că ţi-am zis: «Trebuie să vă naşteţi din nou. Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul»” (Ioan 3:3-8). Aşadar, naşterea din nou poate fi numită şi naşterea din Duh, căci Duhul o realizează. Mai este numită şi naştere din Dumnezeu, aşa am citit aici, pentru că ea este opera lui Dumnezeu, fiind iniţiativa dragostei şi a puterii Lui, în baza unui legământ. Iată cum descrie apostolul Pavel minunea înnoirii prin Duhul, în relaţie cu cerinţele Legii şi scrierile profeţilor: „Voi sunteţi arătaţi ca fiind epistola lui Hristos, scrisă de noi, ca slujitori ai Lui, nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu; nu pe nişte table de piatră, ci pe nişte table care sunt inimi de carne” (2 Corinteni 3:3). Lucrarea naşterii din nou prin Duhul n-a fost primită de toţi evreii, după cum scria apostolul în continuare: „Dar ei au rămas greoi la minte: căci până în ziua de astăzi, la citirea Vechiului Testament, această maramă rămâne neridicată, fiindcă marama este dată la o parte în Hristos. Da, până astăzi, când se citeşte Moise, rămâne o măhramă peste inimile lor. Dar ori de câte ori vreunul se întoarce la Domnul, mahrama este luată” (2 Corinteni 3:14-16). Pentru unii rămâne perdeaua ce împiedică privirea slavei lui Dumnezeu, iar alţii beneficiază de ruperea perdelei şi accesul direct la Dumnezeu, prin Duhul: „Căci Domnul este Duhul şi unde este Duhul lui Dumnezeui acolo este slobozenia. Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Corinteni 3:17-18). Aici se înscriu explicaţiile din Tit 3:4-7: „Dar, când s- a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru; pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice”. Cum face Duhul Sfânt înnoirea aceasta, ce se întâmplă de fapt în mintea omului? Am arătat că grija fundamentală a Duhului Sfânt în Vechiul Testament a fost să scrie Scripturile. În Noul Testament, la nivel de individ, grija Lui fundamentală este să ne facă să înţelegem Scripturile pe care El le-a „dictat” profeţilor. La fiecare părtăşie sfântă, El le explică celor ce învaţă şi prin înţelegerea lor le scrie în mintea celor ce aud Cuvântul. Când înţelegem că Vechiul Testament a fost doar o perioadă premergătoare desăvârşirii, se ia măhrama şi când pricepem, Îl acceptăm pe Dumnezeu să lucreze în viaţa noastră. Duhul Sfânt vine în mintea noastră şi pe baza celor scrise în Scripturi ne învaţă despre Dumnezeu şi planul de mântuire în Domnul Hristos. Totodată ne motivează să-L ascultăm. Naşterea din nou este o nouă înţelegere şi o nouă perspectivă practică a relaţiei Dumnezeu – om. Până nu gândim aşa, cum să facem altfel, căci nu se poate acţiona în forţă sau mecanic în viaţa omului. Duhul Sfânt ne învaţă adevărul Scripturilor şi ne motivează să-l trăim. Apostolul Petru explică lucrarea Duhului ce foloseşte ca agent Cuvântul lui Dumnezeu, cu lucrarea cultivării pământului. Omul este ca şi un pământ, care în starea de păcat nu rodeşte decât spini şi pălămidă, iar dacă se taie la suprafaţă, dau din nou din rădăcini. Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, a arat pământul şi seamănă o sămânţă bună: „Deci, ca unii care, prin ascultarea de adevăr, v-aţi curăţit sufletele prin Duhul, ca să aveţi o dragoste de fraţi neprefăcută, iubiţi-vă cu căldură unii pe alţii, din toată inima; fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă, care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac. Căci orice făptură este că iarba şi toată slava ei, că floarea ierbii. Iarba se usucă şi floarea cade jos, dar Cuvântul Domnului rămâne în veac. Şi acesta este Cuvântul, care v-a fost propovăduit prin Evanghelie” (1 Petru 1:22-25). Oamenii sunt trecători, căci păcatul îi face să cadă sub osânda morţii, dar nouă ne-a fost vestit un Cuvânt al veşniciei, căci Domnul Hristos a murit pentru noi. De îndată ce pricepem lucrarea aceasta, pe care nu o poate înţelege nimeni, decât dacă Duhul Sfânt îi luminează mintea, noi nu mai suntem ca floarea ierbii - oamenii care astăzi se mândresc în lumea aceasta cu bogăţii, frumuseţe sau slavă, iar mâine mor. Noi avem un viitor veşnic, ca Duhul ce ne-a readus în comuniunea divină, chiar dacă trupul mai trebuie să aştepte accederea în nemurire.

Apostolul Pavel prezenta într-o altă imagine lucrarea naşterii din nou, comparând Biserica – marele templu al Duhului, cu o mireasă, o simbolistică prezentă şi în Vechiul Testament. Dumnezeu a identificat Israelul cu o fată care crescuse până în adolescenţă, fără să stârnească interesul cuiva, dar el a luat-o, a spălat-o, a îmbrăcat-o frumos şi a făcut-o regină. Din condiţia de robie a evreilor, Dumnezeu i-a luat şi a făcut din ei o ţară liberă şi prosperă (Ezechiel 16). Realitatea lor fizică este o imagine a noastră, ca individ şi comunitate. Noi suntem îndemnaţi, prin conştientizarea ce o face Duhul, să ne dezbrăcăm de faptele rele şi să ne îmbrăcăm cu hainele sfinţeniei şi ale slujirii, căci „...Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţat-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană” (Efeseni 5:25-27). Slăvit să fie Domnul pentru aceasta! Dumnezeu lucrează mai întâi în noi, înnoindu-ne mintea, punând o învăţătură (sămânţă) bună în noi, apoi lucrează înnoindu-ne faptele (rodind). Şi totul se petrece în timp ce Duhul Sfânt ne explică Scripturile, ne face să le pricepem şi ne dăm seama ce plan are Dumnezeu cu noi. Să ne rugăm spunând: „Doamne, dorim să schimbăm condiţia umană trecătoare cu o viaţă veşnică trăită în părtăşia şi coordonatele voii Tale!” Aşa să ne ajute Dumnezeu! B. Botezul cu/ în Duhul Sfant De îndată ce omul pricepe şi trăieşte taina naşterii din nou şi este botezat în apă, ca simbol al fenomenelor spirituale derulate în fiinţa lui, se iveşte o altă lucrare necesară în viaţa credinciosului - umplerea fiinţei înnoite cu Duhul Sfânt. Dacă înainte viaţa omului a fost plină de păcat, prin naşterea din Duhul este golită şi trebuie umplută cu ceva sfânt. Aici intervine botezul în / cu Duhul Sfânt - cufundarea în Duhul Sfânt. Sunt două expresii în Scripturi care se completează una pe cealaltă: Una afirmă că oamenii sunt umpluţi, aceasta este dovadă umplerii interiorului, cealaltă arată că oamenii sunt îmbrăcaţi, fiind dovada inundării exteriorului, a manifestărilor. De fapt ce se întâmplă? Este ca şi cum ai introduce un vas într-un recipient cu lichid. Acel vas se va umple şi va fi şi pe dinafară acoperit de acel lichid. Noi suntem „cufundaţi” în Duhul Sfânt, căci botezul este o imersiune ce ne umple şi ne acopere cu mireasma Lui sfântă. Astfel de exprimări avem încă din Vechiul Testament, din vremea facerii Cortului Domnului. Despre Beţaleel, fiul lui Uri, despre care Domnul a declarat: „L-am umplut cu Duhul lui Dumnezeu, i-am dat un duh de înţelepciune, pricepere, şi ştiinţă pentru tot felul de lucrări” (Exodul 31:3). La fel este arătat în Noul Testament, şi nu doar în ziua Cincizecimii, ci şi după aceea: „După ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul unde erau adunaţi; toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală” (Fapte 4:31). Pentru a avea dovada umplerii cu Duhul Sfânt şi nu a unei „stropiri”, trebuie să ştim măsura umplerii divine, aşa cum rezultă din rugăciunea apostolului Pavel pentru efeseni: „Şi-L rog ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru, aşa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă; pentru ca, având rădăcina şi temelia pusă în dragoste, să puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3:16-19). Acesta este scopul lui Dumnezeu cu fiecare individ, motiv pentru care rugăciunea continuă cu proslăvirea lui Dumnezeu: „Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi, a Lui să fie slavă în Biserică şi în Hristos Isus, din neam în neam, în vecii vecilor! Amin” (Efeseni 3:20-21). Gândindu-ne la aceste dimensiuni ale maturităţii spiritual,e apare nevoia umplerii. „De aceea nu fiţi nepricepuţi, ci înţelegeţi care este voia Domnului. Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh” (Efeseni 5:17-18). Câtă nepricepere, când ne mulţumim şi ne autoînşelăm că vorbim două, trei cuvinte în altă limbă, iar viaţa rămâne lipsită de pasiuni spirituale, deci de prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt. O minte înnoită vrea să trăiască după Duhul, nu după fire, care o aduce înapoi la robie. Un om care a gustat libertatea, numai dacă îşi pierde mintea sau dacă va cădea prizonier mai poate accepta o stare de robie. Odată ce am fost izbăviţi de păcat, în urma ispăşirii şi mintea ne-a fost iluminată, este normal ca să dorim să trăim prin Duhul. „Astfel dar, fiindcă Hristos a pătimit în

trup, înarmaţi-vă şi voi cu acelaşi fel de gândire. Căci Cel ce a pătimit în trup, a sfârşit-o cu păcatul” (1 Petru 4:1). Un om care a fost răstignit fizic, nu mai poate păcătui, dar noi suntem răstigniţi doar în mintea noastră, prin decizia abandonării definitive a stărilor păcătoase. „Pentru ca în vremea care ne mai rămâne de trăit în trup (din momentul pocăinţei până la moarte), să nu mai trăiască după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu. Ajunge, în adevăr, că în trecut aţi făcut voia Neamurilor, şi aţi trăit în desfrânări, în pofte, în beţii, în ospeţe, în chefuri şi în slujiri idoleşti neîngăduite” (1 Petru 4:2-3). Oamenii se miră de aceste schimbări, pentru că nu înţeleg lucrarea Duhului, după cum spunea Domnul Hristos, despre lumea care nu poate să primească Duhul. Dacă îi explici unui om din lume că anumite atitudini sunt fireşti şi păcătoase, el vede în ele doar nişte constrângeri. Potrivit noului legământ noi }i aparţinem lui Dumnezeu, iar Duhul Sfânt pune mai întâi în noi voinţa şi apoi înfăptuirea voii Lui. „Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii” (Romani 8:1-2). Aceasta este ordinea naturală a lucrurilor: întâi devii al lui Hristos, apoi Duhul te preia în stăpânire, în vederea călăuzirii în adevăr. Apa Duhului curge prin rănile Domnului Isus. Duhul Sfânt a fost dat după ce Isus a fost proslăvit (Ioan 7:37-39), aşa cum a afirmat şi Petru în ziua revărsării Duhului Sfânt peste ucenicii Domnului: „Şi acum, odată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi” (Fapte 2:33). După naşterea din nou, omul doreşte comuniunea divină, fapt care îl atrage la rugăciune. Este o dorinţă specifică noii naturi şi legitimă. Textele biblice prezintă mai multe situaţii în care oamenii au fost umpluţi cu Duhul Sfânt în timpul rugăciunii. Care este de fapt rugăciunea celui născut din nou? Dorinţa ca să trăiască după Scripturi – să facă voia lui Dumnezeu, dar aceasta se poate realiza numai prin Duhul. Este foarte greşit să ceri Duhul Sfânt doar ca un mijloc de mântuire, folosindu-l ca un tichet, care prin vorbirea în alte limbi, să-ţi ofere parola de intrare liberă în Împărăţia lui Dumnezeu. În inima unuia care stăruie după primirea Duhului lui Dumnezeu trebuie să fie dorinţa de a renunţa total la felul de viaţă lumesc, păcătos şi de a împărtăşi un nou stil de viaţă, în conformitate cu noua gândire, caracterizată de adevăr şi sfinţire, ceea ce se poate realiza prin prin „Duhul adevărului” (Ioan 14:27), adică „Duhul Sfânt” (Fapte 1:5). Doctrina referitoare la stăruinţa în rugăciune pentru primirea Duhului Sfânt este bazată pe cuvintele Celui ce botează cu Duhul Sfânt (Luca 3:16)- Domnul Isus. El a spus ucenicilor: „...Cereţi şi vi se va da: căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide. Fiindcă oricine cere, capătă; cine caută găseşte; şi celui ce bate, i se deschide... Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce i-L cer!” (Luca 11:9-13). Pe lângă învăţătura Lui, avem şi confirmarea practică – felul în care Domnul Isus a primit Duhul pentru împuternicirea în lucrare: „După ce a fost botezat tot norodul, a fost botezat şi Isus; şi pe când Se ruga, s-a deschis cerul şi Duhul Sfânt S-a pogorât peste El în chip trupesc, ca un porumbel. Şi din cer s-a auzit un glas, care zicea: «Tu eşti Fiul Meu preaiubit: în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea!»” (Luca 3:21-22). Iată ce cere din cer un fiu preaiubit? Să vină Duhul peste El, ceea ce s-a întâmplat şi în cazul ucenicilor, dar tot în urma rugăciunilor lor stăuitoare: „Toţi aceştia stăruiau cu un cuget în rugăciune şi în cereri, împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus şi cu fraţii Lui” (Fapte 1:14). Este important de remarcat că ei au continuat să stăruie în rugăciune şi după primirea Duhului Sfânt: „Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Fapte 2:42). Nici n-ar fi logic să primesc Duhul pe fondul rugăciunii intensive şi apoi să devin lipsit de acest foc sfânt. Cei care stăruiesc numai până la botezul cu Duhul Sfânt, nu au înţeles ce cer şi le va imposibil să fie călăuziţi în adevăr, fără o părtăşie „la nivel înalt” cu Duhul Domnului. Este la fel ca şi cum o fată şi-a dorit mult să se căsătorească şi s-a bucurat mult când a fost mireasă, dar după aceea nu mai doreşte să fie mereu aproape de soţul ei. Domnul Hristos este mirele / soţul care uneori are parte de un aşa comportament, din partea unora care s-au vrut cu drepturi eterne, dar fără să-şi dorească o viaţă de unire desăvârşită cu El.

Procedura, prezentată în Biblie, de primire / botez / umplere a Duhului este aşadar rugăciunea, cu sau fără punerea mâinilor. Orice altă metodă de apelare, mai mult sau mai puţin artificială, este un fel de naştere dintr-o mamă bolnavă. În cazul unei mame sănătoase şi cu o sarcină la termen, medicul sau moaşa nu are rolul decât să asiste la minunea divină. La fel, nu cred şi nu există exemple biblice, care ar necesita folosirea vreunui cuvânt magic, sau repetarea unor expresii, ce pot fi interpretate ca un efect psihologic, în urma căruia, atât cel în cauză, botezat cu Duhul Sfânt, cât şi cei prezenţi alături de el pot să aibă îndoieli. Cu cele afirmate, nu neg posibilitatea naşterii unui copil normal, deci a unei lucrări, ce apoi poate fi adevărată, în condiţii de ajutor uman, dar numai în condiţia unui „făt” sănătos, care în cazul unor cadre medicale, lipsite de experienţă, au intervenit, scurtând „durerile naşterii”. Ulterior, lucrarea se poate desăvârşi, dar toate acestea cazuri fericite nu justifică proceduri de ajutor pentru Duhul Sfânt, căci nici îngerii nu au „suflat” pe lângă Adam, ca să-L ajute pe Dumnezeu să-i dea duh omului creat. Lucrarea din Samaria dovedeşte că „Cincizecimea” este prioritară şi trebuie să aibă loc la începutul vieţii de credinţă, aşa cum afirma Ioan Botezătorul, nu doar în contextul succesiunii lucrării lui şi a Domnului Hristos, ci şi în derularea succesivă şi imediată a naşterii din nou şi a botezului cu Duhul Sfânt: „Apostolii, care erau în Ierusalim, când au auzit că Samaria a primit Cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan. Aceştia au venit la samariteni şi s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt. Căci nu Se pogorâse încă peste nici unul din ei, ci fuseseră numai botezaţi în Numele Domnului Isus” (Fapte 8:14-15). Nu cred că a fost o rugăciune pe care samaritenii să nu o fi primit ca o necesitate, fiind o dorinţă naturală a copiilor lui Dumnezeu. Lucrarea efectuată în Efes, când ucenicii lui Ioan declară că nu au auzit despre un Duh Sfânt, evidenţiază din nou rolul rugăciunii în primirea Duhului Sfânt, dar şi darul punerii m\\inilor, ca o sursă de transmitere a puterii divine, fapt confirmat şi de alte exemple biblice: „Când şi-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt S-a pogorât peste ei, şi vorbeau în alte limbi şi proroceau” (Fapte 19:6). Fenomenul vorbirii în alte limbi, prezent cu ocazia botezului cu Duhul Sfânt, se justifică prin rolul vorbirii, atât ca emanaţie principală şi directă a minţii – locul întronării Duhului Sfânt, un fel de post de radio de la care se transmit noile informaţii în acord cu noua „putere”, cât şi în rolul de autozidire, care se realizează prin acest dar (1 Corinteni 14:4a). Profeţia amintită de apostolul Pavel: „Ei bine! Prin nişte oameni cu buze bâlbăitoare şi cu vorbirea străină va vorbi poporului acestuia Domnul” (Isaia 28:11), arată că vorbirea în limbi pare o bâlbâială, fiind o vorbire într-o limbă necunoscută, totuşi este un semn al mesajului divin, pentru cei care se pierd în raţionalizări abstracte nesfârşite. În condiţii normale, manifestările iniţiale se continuă cu manifestarea permanentă a darurilor de slujire. Când Duhul Sfânt ne umple, preia controlul fiinţei noastre. Astfel se realizează închinarea în duh şi adevăr. Noi nu mai suntem ai noştri şi trupul nostru a devenit un Templu al Duhului Sfânt, care face slujbă în el. Lui îi aparţin toate compartimentele vieţii noastre, căci ne-a umplut şi ne guvernează. „Cine păzeşte poruncile Lui, rămâne în El, şi El în el. Şi cunoaştem că El rămâne în noi prin Duhul pe care ni L-a dat” (1 Ioan 3:24). Dar El nu se instalează în forţă şi chiar după ce devine proprietar de drept, prin răscumpărarea noastră, poate fi alungat din casă, prin atitudinile noastre de neascultare faţă de principiile sfinte. Totul este condiţionat: locuirea Duhului în noi, dar şi mântuirea - „dacă”: „Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă n- are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui” (Romani 8:9). Adică nu mai suntem oameni ca ceilalţi, din lume, dar nici nu mai aparţinem sistemului ei. Imaginaţi-vă că cineva v-ar spune: „Casa de pe strada x este a ta! Şi când i-ai cere cheile sau ai începe să faci unele modificări să protesteze sau chiar să se împotrivească în forţă. Ai avea motive să întrebi: „Dacă e a mea, n-am dreptul să fac ce vreau în ea?” Doamne, ajută-ne să te lăsăm ca stăpân al nostru! Există în teologia liberală ideea că Domnul Isus Hristos poate să ne fie Mântuitor, dar nu trebuie să fie neapărat şi Domn, stăpânitorul vieţii noastre, dar ea nu este biblică. Apostolul Petru a vorbit foarte clar cu ocazia prezenţei Duhului Sfânt la Ierusalim în ziua Cincizecimii: „Şi acum, odată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi... Să ştie bine dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi

Hristos pe acest Isus, pe care L-aţi răstignit voi” (Fapte 2:33-36). În aceste condiţii, El intră în camerele vieţii noastre şi schimbă tot ceea ce este rău. Va da jos imaginile idolatre şi imorale de pe pereţi, va şterge sau va închide ferestrele noastre, aranjând toate obiectele de cult sfinte pentru a putea fi un loc al prezenţei divine, în comuniune cu omul creat după chipul şi asemănarea Sa. Scriptura, alături de caietul de cântări va fi la loc de cinste pe masă. El poate schimba tot ce e în viaţa noastră, iar noi nu vom mai putea să ne rezervăm dreptul să facem ce vrem. Dacă Dumnezeu este stăpân absolut şi Tată care merită toată cinstea, atunci cum mai păstrăm forme de autoritate ce suprimă autoritatea divină? „Naşterea din nou” şi „Umplerea cu Duhul Sfânt” sunt legate inseparabil, în procesul lucrării Duhului Sfânt de readucere fiinţei umane în comuniunea divină, după cum este scris: „Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut... Astfel dar, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare” (Coloseni 3:9-12). Ce sunt aceste virtuţi sfinte? Sunt roadele Duhului Sfânt, în procesul sfinţirii şi învrednicirii noastre cu calităţi dumnezeieşti. Duhul Sfânt lucrează în mintea noastră, lămurindu-ne să renunţăm la modul de viaţă anterior convertirii şi să adoptăm un comportament duhovnicesc. Aici se impune o precizare referitoare la umplerea cu Duhul Sfânt, pentru că există uneori interpretarea că un om moral este un om plin de Duh. Vă rog să observaţi din Scripturi că manifestarea prezenţei Duhului Sfânt este spontană. Ea poate fi unică sau repetabilă. În poporul lui Dumnezeu au fost oameni care, fiind plini de Duhul, au prorocit, dar după aceea nu au mai prorocit: cei şaptezeci (Numeri 11:25-26), Elisabeta, Maria, Zaharia (Luca 1:41-42, 67). Oricum, sub o formă sau alta, prezenţa Duhului lui Dumnezeu într-un om trebuie să se manifeste într-un mod supranatural, destinat edificării spirituale a lui şi / sau a celor din jur. Dumnezeu tot ce face, face spre zidirea noastră, în schimb diavolul are interese ascunse şi distrugătoare. Un fenomen supranatural poate fi o dovadă a prezenţei Duhului lui Dumnezeu în om, sau a unei acţiuni demonice. Este scris că toată lumea zace în cel rău (1 Ioan 5:19), dar nu toţi oamenii sunt îndrăciţi. Prin ce se observă că un om este demonizat? Prin forţa supranaturală, descoperiri supranaturale, lucrări paranormale, vrăjitorii etc. Un astfel de om este deosebit de un om lumesc obişnuit, fiind stăpânit de un duh rău. La fel şi în partea spirituală pozitivă, un om caracterizat de răbdare, de blândeţe este sub influenţa gândirii biblice şi în el poate că a realizat o schmbare Duhul Sfânt, dar dacă este umplut de Duh va avea o manifestare supranaturală, aşa cum anunţa şi Domnul Hristos: „Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi osândit. Iată semnele care vor însoţi pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi; vor lua în mână şerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnavi şi bolnavii se vor însănătoşi” (Marcu 16:16-18). Botezul cu Duhul Sfânt, potrivit textelor din Fapte era însoţit de manifestări spontane ale darurilor de manifestare a Duhului Sfânt: prorocie, vorbire în limbi şi / sau de alte fenomene supranaturale: foc, cutremur (Fapte 2; 10; 19). Totodată se evidenţiază prezenţa accentuată a roadei Duhului, prin dragoste, bucurie, pace, etc. Este ceva normal ca un om plin de Duhul Sfânt să aibă manifestări care să-l dovedească, toate cu scopul mântuirii oamenilor. Lucrarea Domnului trebuie autentificată: „.. Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite minuni, şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după voia Sa!” (Evrei 2:4). Toate acestea sunt de la Duhul Sfânt, aşa cum am arătat şi despre semnele şi minunile Vechiului Testament. Toate arată că, oriunde Duhul Sfânt a fost prezent, se realizează mai întâi redactarea în inimi a Scripturilor şi a doua, minunile care însoţesc lucrarea lui Dumnezeu. Să ne rugăm şi să acceptăm ca Domnul să desăvârşească naşterea din nou în fiecare şi apoi să realizeze umplerea, în vederea călăuzirii sfinte. Să ne gândim, dintre cei două miliarde de creştini, ca evidenţă religioasă, oare câţi sunt umpluţi cu Duhul Sfânt? Pe ai Lui Domnul îi are în evidenţa umblării cu El, fie ei din generaţiile anterioare, fie din cei în viaţă. Pe ai Lui îi stăpâneşte, îi călăuzeşte şi lucrează prin ei. Cât despre ceilalţi, sunt ca cei care au văzut minuni şi au fost

botezaţi în nor şi în mare, dar nu au intrat în Canaan. Să facem totul ca Duhul lui Dumnezeu să ne ia în stăpânire şi să ne ducă până în sfânta Lui Împărăţie. Amin! II. CĂLĂUZIREA DUHULUI Duhul Sfânt care S-a implicat în scrierea Scripturilor are menirea să călăuzească credincioşii în împlinirea a tot ceea ce este scris. Această lucrare tainică este opera Duhului, dovadă fiind incapacitatea oricărei minţi umane, de-a înţelege lucrările veşnice ale lui Dumnezeu. Apostolul Pavel scria pe acest subiect, ca unul care atât în procesul mântuirii lui, cât şi în lucrarea misionară, a observat din plin aportul Duhului Sfânt în mântuire: „Noi propovăduim înţelepciunea lui Dumnezeu, cea tainică şi ţinută ascunsă, pe care o rânduise Dumnezeu, spre slava noastră, mai înainte de veci şi pe care n-a cunoscut-o nici unul din fruntaşii veacului acestuia; căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei. Dar, după cum este scris: «Lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile, pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc»” (1 Corinteni 2:7-9). Deci oamenii nu au putut să înţeleagă felul în care va lucra Dumnezeu, în vederea mântuirii oamenilor prin jertfa ispăşitoare. „Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, afară de duhul omului, care este în el? Tot aşa: nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu. Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile, pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său. Şi vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuinţând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti” (1 Corinteni 1:10-13). Înţelepciunea lumii, aflată sub influenţă demonică, este o piedică ce determină refuzul acceptării voii lui Dumnezeu şi a călăuzirii Duhului, chiar pentru cei ce au primit oferta divină: „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte” (1 Corinteni 2:14). Nimeni nu-L poate pricepe pe Dumnezeu în lucrările Sale, nici să înţeleagă pocăinţa, decât dacă îi luminează Duhul Sfânt: „Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul, şi el însuşi nu poate fi judecat de nimeni. Căci „cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-I poată da învăţătură?” Noi însă avem gândul lui Hristos” (1 Corinteni 2:15-16). Prin Duhul, gândirea lui Dumnezeu a devenit între timp gândirea noastră. Cum a gândit Domnul, în care lucra plinătatea Duhului Său, aşa gândim şi noi acum, căci ne-a racordat la aceeaşi sursă, de aceea suntem de acord cu planurile Sale şi pricepem ce vrea să lucreze în Biserică. Cum se realizează călăuzirea Duhului în tot adevărul, căci în I Ioan 3 este scris că cine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte? Odată botezaţi şi umpluţi cu Duhul Sfânt, cum putem să păstrăm această stare binecuvântată şi să avem o relaţie strânsă cu Domnul în aşa fel încât să nu păcătuim şi totodată să poată î777 mplini prin noi lucrările specifice darurilor cu care ne-a înzestrat? Haideţi să ne punem fiecare problema în modul cel mai serios şi să ne verificăm dacă suntem biruitori în ispite şi dacă suntem folosiţi în lucrările Duhului, căci numai „cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8:14). Scopul acestei călăuziri este să ne facă să trăim cum a trăit Domnul Isus Hristos. Pavel zice: „trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20). Apostolul afirmă în dezbaterea doctrinei mântuirii, că fenomenul călăuzirii devine lege naturală pentru cei ce aparţin lui Hristos: „Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii” (Romani 8:1-2). Cei încorporaţi în trupul Bisericii Sale, printr-o legătură organică spirituală cu Capul – Hristos, devin oameni ce trăiesc nu după alte reguli exterioare, ci după alte legi interioare. O altă comparaţie a unei noi naturi este în alegoria Viţa şi mlădiţele (Ioan 15). Totul se realizează prin credinţă, de aceea rugăciunea de cerere şi mulţumire către Cel Prea Înalt se referă la aportul Duhului Său: „..şi-L rog

ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru, aşa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă…şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu. Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi , a Lui să fie slava în Biserică în Hristos Isus din neam în neam, în veci de veci. Amin!” (Efeseni 3:16-21). A trăi Domnul în noi sau a fi noi în El, înseamnă a umbla călăuziţi de Duhul, a avea Duhul lui Hristos. La aceasta se referă cele scrise în Romani 8:9, că cine „n-are Duhul lui Hristos”, adică cine nu trăieşte în Hristos, în cine nu se manifestă Hristos, „nu este al Lui”. Apostolul Ioan asocia călăuzirea Duhului cu lucrarea conştiinţei şi cunoştinţa adevărului, când scria: „Dar voi aţi primit ungerea din partea Celui sfânt şi ştiţi orice lucru. V-am scris nu că n-aţi cunoaşte adevărul, ci pentru că îl cunoaşteţi şi ştiţi că nici o minciună nu vine din adevăr” (1 Ioan 2:20-21). Ungerea, putem spune că este lucrarea pe care o face Duhul Sfânt în noi, adică ştim ce-I place lui Dumnezeu, Îi înţelegem gândul şi suntem dispuşi să-L ascultăm, dar în acelaşi timp conştiinţa noastră dă acordul favorabil pentru toate acţiunile Duhului, fiind luminată de Duhul: „Cât despre voi, ungerea, pe care aţi primit-o de la El, rămâne în voi şi n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată şi nu este o minciună, rămâneţi în El, după cum v-a învăţat ea” (1 Ioan 2:27). Duhul e asistentul fiecărui copil al lui Dumnezeu, care l-a primit în plinătatea lucrării Lui. El călăuzeşte, ajută, lămureşte, iluminează etc. Domnul se ocupă de fiecare dintre noi, lăsând Duhul Său în fiinţa noastră şi unindu- ne cu Hristos. De aceea spune Scriptura, să avem în noi gândul care era în Hristos, căci „Duhul lui Hristos” (Romani 8:9) vine în duhul minţii noastre. Nu întotdeauna când Duhul Sfânt ne şopteşte ceva trebuie să treacă un fior prin noi. S-ar putea să avem momente de cercetare speciale, când nu doar să treacă un fior, ci să fim ridicaţi de la duşumea, dar fiorul acesta nu va fi de dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa, totuşi călăuzirea trebuie să fie tot timpul. Sunt şi intervenţii speciale pe care le face Duhul Sfânt, dar călăuzirea se realizează la nivelul minţii, acolo trebuie să se facă lumină în gândirea noastră. De fapt, Duhul Sfânt nu ne depersonalizează. Când Scriptura spune că noi am murit şi Hristos trăieşte în noi, nu înseamnă că personalitatea noastră a fost anulată, Duhul Sfânt ne-a evacuat totul din minte şi El face singur tot ce vrea. Duhul lui Dumnezeu lucrează împreună cu duhul nostru. Noi rămânem fiinţe independente, iar Duhul Sfânt nu ne va forţa. Noi trebuie să ştim să operăm cu îndemnurile şi cârmuirea Lui, această realitate fundamentală a vieţii duhovniceşti. Omul trăieşte sub călăuzirea Duhului, nu pe baza educaţiei, ci prin schimbarea unei legi de funcţionare a minţii, adică prin schimbarea condiţiilor spirituale. Citim despre legile ce operează în acest domeniu în Romani 7 şi 8: Pavel vorbeşte mai întîi despre Legea poruncilor: „Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească: dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului. Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc” (7:14-15). Adică eu ştiu că ar fi bine să fac altfel, dar nu pot - omul nu poate să se schimbe în bine. Explicaţia neascultării este identificată de Pavel tot printr-o lege, specifică naturii umane decăzute: „Găsesc, deci, în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine. Fiindcă, după omul dinăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele” (7:21-23). Omul aflat sub incidenţa legii naturii sale este incapabil să îndeplinească cerinţele Legii divine, chiar dacă este conştient că ea este perfectă şi că neîndeplinirea ei condamnă la moarte. Situaţia aceasta spirituală este asemănătoare celei fizice, asemeni unui cancer care pătrunde într-un trup şi celulele încep să se distrugă, până se va distruge întreg trupul. Ce se întâmplă însă în acel trup când are loc o vindecare miraculoasă? Ceva de genul acesta se întâmplă în om când vine Duhul lui Dumnezeu în mintea lui. Dacă înainte era repulsie şi revoltă faţă de poruncile care îi spuneau: să nu furi, să nu minţi şi „gena” aceea păcătoasă producea celule de noi păcate, iar omul era neputincios, acum s-a shimbat ceva în genele minţii mele. Duhul Sfânt modifică substanţa spirituală din duhul meu. De aceea eu, când voi auzi îndemnurile Duhului, în mine voi avea o reacţie normală, de acceptare a cerinţelor Legii sfinte. În mintea mea s-a întâmplat ceva, drept urmare: „Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt

în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii” (Romani 8:1-2). De când lucrează în om Legea păcatului şi a morţii? De la căderea în păcat. Este numită Legea păcatului pentru că ea îl identifică (7:13) şi a morţii pentru că plata păcatului este moartea (Romani 6:23). Aceasta este condiţia umană, de aceea nici un om nenăscut din nou nu poate să facă binele, fără să păcătuiască. În aceste condiţii, Duhul lui Dumnezeu ne-a venit în ajutor şi după naşterea din nou şi instalarea Duhului lui Hristos, care a făcut ispăşirea pentru păcatele noastre, în guvernarea noastră, putem trăi în alte condiţii, după legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, numită aşa prin prisma lucrării Duhului Sfânt şi a Domnului Hristos. În noua ipostază, lucrurile stau cu totul altfel: „Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 8:3-4). Legea cerea moartea pentru călcarea ei, de aceea Domnul Isus Hristos a murit într-un trup ca al nostru, pentru ca noi să scăpăm de condamnare, dar şi de efectele Legii păcatului: „Tot astfel, fraţii mei, prin trupul lui Hristos şi voi aţi murit în ce priveşte Legea, ca să fiţi ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi; şi aceasta, ca să aducem rod pentru Dumnezeu. Căci, când trăiam sub firea noastră pământească, patimile păcatelor, aţâţate de Lege, lucrau în mădularele noastre şi ne făceau să aducem roade pentru moarte” (Romani 7:4-5). Odată trecutul rezolvat, pornim în viaţa de credinţă, sub călăuzirea şi îndemnurile Duhului şi în condiţia aceasta nimeni nu are voie să spună: Nu pot! Duhul Sfânt nu-i neputincios. Cine nu poate nu-i născut din nou şi nu are Duhul în el, sau nu vrea să accepte întreg tratamentul spiritual. „În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, umblă după lucrurile firii pământeşti; pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului, umblă după lucrurile Duhului” (Romani 8:5). Duhul Sfânt nu te poate călăuzi dacă nu te rogi, nu citeşti Biblia, nu vii la biserică. Dacă suntem ocupaţi prea mult cu munca şi / sau în timpul liber ne dedicăm plăcerilor lumeşti, Duhul Sfânt nu poate să ne conducă. Umblarea după lucrurile Duhului este mediul favorabil în care putem să-L ascultăm.: „Şi umblarea după lucrurile firii pământeşti, este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace. Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună. Deci, cei ce sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu. Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui. Şi dacă Hristos este în voi, trupul vostru, da, este supus morţii, din pricina păcatului; dar duhul vostru este viu, din pricina neprihănirii…Aşadar, fraţilor, noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti, ca să trăim după îndemnurile ei. Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi” (8:6-13). Toate aceste proceduri duhovniceşti constituie călăuzirea Duhului, de aceea este scris în concluzie: „Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (8:14). În Galateni 5, lucrurile sunt prezentate în antiteză. De o parte sunt stările firii, de partea cealaltă cele ale Duhului şi noi ne putem verifica cum trăim: „Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul şi nu împliniţi poftele firii pământeşti” (vers. 16). Observaţi harul ce-l avem: superioritatea Duhului în confruntarea spirituală din interiorul nostru. „Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi” (vers. 17). Deci este o luptă în fiinţa noastră. Omului care a fost beţiv nu-i arde numai gura şi stomacul după băutură, ci îi arde mintea în momente de ispită. Şi aşa-i cu fiecare viciu. La mincinos vine diavolul cu ispite şi mintea lui jubilează cu minciuni pe versuri. Poate să spună o mie de şotii şi de bancuri, dar Duhul îi spune: „Acestea nu zidesc, sunt lipsite de har”. Mai mult, Duhul Sfânt îţi dă repulsie faţă de ele şi putere să te controlezi. În 2 Corinteni 10:3-5 este scris că avem arme în dotare ca să biruim: „Măcar că trăim în firea pământească, totuşi nu ne luptăm călăuziţi de firea pământească. Căci armele cu care ne luptăm noi, nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice,

întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile... Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime, care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos”. Deci în mintea noastră decidem ce să facem şi ce să nu facem, chiar dacă uneori poate trebuie să plângem, să cadem în genunchi, să strigăm, să ne luptăm şi să ne împotrivim până la moarte, pentru a fi biruitori. În minte năvălesc şuvoaiele păcatului, dar tot de acolo trebuie dat curs râurilor de apă vie ale Duhului Sfânt (Ioan 7:38-39). Deci nici un păcat nu are voie să ne stăpânească. În Efeseni 4:17-19 avem caracterizată starea omului firesc sub îndemnul abandonării acestor stări vinovate, ce aparţin omului vechi: „Iată dar ce vă spun şi mărturisesc eu în Domnul: să nu mai trăiţi cum trăiesc păgânii, în deşertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor. Ei şi-au pierdut orice pic de simţire, s-au dedat la desfrânare şi săvârşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie”. Care este originea acestei decăderi generale? „Deşertăciunea gândurilor” , pentru că totul pleacă de la minte, de aceea motivaţia este concretă: „Dar voi n-aţi învăţat aşa pe Hristos, dacă, cel puţin, L-aţi ascultat, şi dacă, potrivit adevărului care este în Isus, aţi fost învăţaţi, cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare; şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul” (Efeseni 4:20-24). El este modelul nostru de viaţă fără păcat, deşi a trăit în aceleaşi ispite ca şi noi. A fost şi El sărac şi ispitit să cârtească sau să fie prins de lăcomie. A fost şi El supărat de oameni şi ispitit să se mânie, să facă scandal şi să-i blesteme, dar s-a abţinut şi a învăţat pe alţii să binecuvânteze. Cum a putut să trăiască fără păcat? A avut Duhul Sfânt în El, dar acelaşi Duh vine şi peste noi. Uneori ni se pare că standardele divine sunt prea înalte pentru noi, dar ni se cere să le respectăm pentru că ni se oferă motivaţia şi puterea necesară: „De aceea, lăsaţi-vă de minciună: «Fiecare dintre voi să spună aproapelui său adevărul», pentru că suntem mădulare unii altora” (vers. 25). Duhul Sfânt ne va îndemna să spunem numai adevărul sau să tăcem chiar şi într- un context în care vom fi ispitiţi să minţim ca să scăpăm de o amendă sau să câştigăm ceva. Să analizăm starea spirituală cu o altă poruncă pe care îndemnul Duhului ne va ajuta să nu o călcăm, dimpotrivă, să acţionăm prin roada Duhului: „Cine fura, să nu mai fure; ci mai degrabă să lucreze cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit” (vers. 28). Dacă Duhul lui Dumnezeu a dat Legea şi ea este duhovnicească, acelaşi Duh al lui Dumnezeu instalează în minte un program de detectare ca un antivirus care depistează imediat apropierea provocării la păcat. Urmează în cercetare un domeniu mult mai greu de controlat: „Nici un cuvânt stricat să nu vă iasă din gură; ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie, ca să dea har celor ce-l aud ” (vers. 29). Şi în vorbire se poate omul controla, căci toate vorbele trec pe la biroul minţii. A pus Duhul Sfânt aviz pe ele? Iată cât de atenţi ar trebui să fim: „Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (vers. 30). De ce se întristează Duhul Sfânt? Pentru că ne-a oferit asistenţa necesară şi n-am fost ascultători de îndemnul Lui. Versetul 31 este şi mai profund - iată până unde merge călăuzirea Duhul Sfânt: „Orice amărăciune, orice iuţime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru”. Să le luăm pe rând: Orice amărăciune - câte vorbe şi lucruri nu pot să nască amărăciune. Chiar şi de la adunare poţi să te întorci amărât, dacă ceva nu a fost cum ai vrut, cu atât mai mult din activităţile cotidiene într-o lume plină de răutate. Duhul Sfânt însă te ajută în momentele de provocare şi-ţi dă pace. Orice iuţime – în mod deosebit la cei care sunt mai colerici, este o problemă să aştepte până vorbesc sau lucrează cei mai înceţi sau bătrânii, dar Duhul Sfânt ne învaţă blândeţea, una din roadele Lui şi prin înţelepciunea care vine de sus şi care este paşnică, înţelegem că oamenii sunt diferiţi. Orice mânie - dacă ar fi să dăm o probă, cine s-a mâniat astăzi să plece primul, apoi să plece cei ce s-au mâniat ieri, după ei să se retragă cei ce s-au mâniat alaltăieri. Oare câte zile ar trebui să amintim în urmă până pleacă sau rămâne ultimul? Dar Duhul Sfânt despre mânie nu ne-a sesizat? Ba da, căci El ştie că răzbunarea este a Domnului. Orice strigare - de regulă omul nu strigă decât dacă duhul îi este întărâtat; dar Duhul Sfânt vrea să se odihnească peste noi şi în momentele cele mai critice. Orice clevetire – forme de distrugere a relaţiilor şi a imaginii oamenilor, pe care Duhul Sfânt le va îndepărta prin folosirea unui limbaj al dragostei şi prin amintirea minunilor Lui.

În loc de Orice fel de răutate (de fapt unde este limita între bunătate şi răutate?) Duhul va aduce cu siguranţă bunătate şi facere de bine. Lista faptelor de nesubordonare în faţa Duhului Sfânt se încheie cu menţiunea categorică: „să piară din mijlocul vostru”. Textul biblic continuă cu prezentarea alternativelor sfinte la toate provocările firii păcătoase: „Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos” (vers. 32). Diferenţa de trăire dintre cei fireşti şi cei duhovniceşti se va vedea în ziua pronunţării sentinţelor eterne diferite, fapt pentru care noi ne judecăm acum şi ascultăm de îndemnurile Duhului Sfânt: „Şi ce roade aduceaţi atunci? Roade, de care acum vă este ruşine: pentru că sfârşitul acestor lucruri este moartea. Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v- aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit: viaţa veşnică” (Romani 6:21- 22). O întâmplare reprezentativă a avut loc după abolirea sclaviei în SUA, când un vechi stăpân a văzut pe unul din foştii servitori şi a spus din obişnuinţă: „John, ia valiza!” Negrul s-a aplecat din reflex, dar apoi şi-a amintit că nu mai are obligaţia aceasta şi l-a privit cu indiferenţă pe fostul său stăpân. La fel trebuie să ştim că diavolul nu este şeful nostru, căci prin Duhul noi am devenit liberi. Totuşi, cei care înţeleg desăvârşirea lui Dumnezeu sunt din dragoste robi ai Lui, ascultându-L. Acesta-i rodul şi dovada maturităţii, ce ne conduce spre viaţa veşnică, potrivit promisiunii Domnului Hristos: „Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu” (Ioan 14:26). Duhul Sfânt se ocupă de educaţia noastră şi ferice de noi dacă-L ascultăm! El ne învaţă şi prin călăuzire, iar în domeniile în care încă suntem deficitari, mijloceşte după voia lui Dumnezeu. „Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8:26) Omul poate beneficia de harul călăuzirii sau îl poate respinge, caz în care, prin hulă (păcat cu voie) cel convertit pierde posibilitatea mântuirii. În Vechiul Testament şi Noul Testament păcatul cu voia a fost încadrat separat de orice păcat fără voie. Ce este de fapt păcatul cu voia? Hula împotriva Duhului Sfânt, prin faptul că Duhul Sfânt este Cel care se luptă o viaţă întreagă în mintea omului pentru îndepărtarea păcatului şi înnoirea fiinţei create după chipul lui Dumnezeu. Dar dacă nu vrea şi dispreţuieşte prin refuz sistematic îndemnurile Duhului, nu mai are nicio altă posibilitate de recuperare din moarte. Duhul Sfânt nu se va lupta la nesfârşit cu omul. Abandonarea omului începe prin întristarea Duhului (Efeseni 4:30) şi sfârşeşte prin a-i deveni duşman (Isaia 63:10). Duhul Sfânt ne poate ajuta în orice luptă spirituală, dar dacă nu-l ascultăm în vremea de har, vom fi respinşi de „Duhul harului”. Despre astfel de oameni vorbea Ştefan în predica sa: „Oameni tari la cerbice, netăiaţi împrejur cu inima şi cu urechile! Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt. Cum au făcut părinţii voştri, aşa faceţi şi voi” (Fapte 7:51). Acesta-i păcatul cel grav şi veşnic (Marcu 3:28-29). Apostolul Pavel lansează o avertizare referitoare la pierderea relaţiei mântuitoare cu Duhul Sfânt: „Nu stingeţi Duhul!” (1 Tesaloniceni 5:19). Acest foc sacru arde toate legăturile păcatului şi ne păstrează într-o formă incandescentă, bună pentru slujbele sfinte, de aceea suntem îndemnaţi: „..să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţite de un cuget rău şi cu trupul spălat cu o apă curată” (Evrei 10:22). E foarte trist însă că în vremea noastră se optează tot mai mult pentru o pocăinţă negociată, în care omul face ce-i place, ca pe vremea când nu erau judecători în Israel – o imagine a refuzului de a ne lăsa guvernaţi de Duhul Sfânt. Dar ne înşelăm crezând că se ajunge în rai, cu jumătăţi de măsură, pe când textul din Evrei 10 continuă cu o determinare la o angajare totală: „Să ţinem fără şovăire la mărturisirea nădejdii noastre, căci credincios este Cel ce a făcut făgăduinţa. Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune. Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii şi cu atât mai mult, cu cât vedeţi că ziua se apropie” (vers. 23-25). Vedem de aici că Duhul Sfânt se ocupă foarte mult de noi şi prin colectivitatea frăţească, dar dacă respingem toate eforturile Lui directe şi indirecte suntem atenţionaţi cu un ultimatum înfiorător în versetele 26-27 - „Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii, şi văpaia unui foc, care va mistui pe cei răzvrătiţi”. În versetele 28-29 se

face legătura cu situaţia păcatului cu voia din vechiul legământ (Numeri 15): „Cine a călcat Legea lui Moise, este omorât fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori. Cu cât mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului, cu care a fost sfinţit, şi va batjocori pe Duhul harului?” Dacă Legea avea cerinţe ce trebuiau respectate, cu atât mai mult asistenţa permanentă a Duhului, în cadrul trupului lui Hristos, condamnă pe cel ce nu acceptă noua natură sfântă să se manifeste în acord cu armonia divină. Duhul Sfânt nu te poate ajuta dacă stai cu orele la televizor sau la fleacuri cu vecinii, dar dacă-L ascultăm, El are pentru noi întotdeauna o soluţie de ieşire din criză (Matei 10:19-20). ÎNCHEIERE Naşterea şi botezul în Duhul Sfant sunt necesare spălării şi umplerii fiinţei înnoite, care înainte fusese plină de păcat. Lucrările Duhului au un scop nobil, pentru care un părinte spiritual se ruga cu ardoare: „şi-L rog ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru, aşa încît Hristos să locuiască în inimile voastre...” (Efeseni 3:16-17).. Tot în aceeaşi epistolă, el le spunea credincioşilor: „ De aceea nu fiţi nepricepuţi, ci înţelegeţi care este voia Domnului. Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh” (Efeseni 5:17-18). Duhul este o putere creatoare de viaţă şi este Sfânt, ceea ce atestă natura noii vieţi. Sfinţirea atribuită prin ispăşirea care a produs curăţirea, trebuie păstrată prin împărtăşire, ceea ce solicită colaborarea noastră, în ascultarea de Duhul, care ne călăuzeşte în împlinirea voii lui Dumnezeu, căci „... cei ce au fost sfinţiţi în Hristos Isus, (sunt) chemaţi să fie sfinţi” (1 Corinteni 1:2) „în toată purtarea” (1 Petru 1:15). Unii credincioşi se aşteaptă la un miracol definitiv şi irevocabil prin naşterea din nou, dar oricât de autentică şi profundă ar fi ea, se poate întâmpla, ca prin necontinuarea procesului de creştere spirituală - o lucrare a Duhului Sfânt la nivel de individ, să se asiste la ceea ce s-a întâmplat cu unii din ucenicii apostolului Pavel, cărora le-a scris: „O, galateni nechibzuiţi! ...După ce aţi început prin Duhul, vreţi acum să sfârşiţi prin firea pământească?” (Galateni 3:1-3), deşi Duhul a făcut minuni prin ei (v. 5). Apostolul le-a scris: „Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile naşterii, până ce va lua Hristos chip în voi!” (Galateni 4:19). Cazul nu a fost izolat, căci în Ahaia lucrurile stăteau la fel de slab; copii ai căror părinte era acelaşi mare apostol Pavel, erau retardaţi spiritual – oameni fireşti, deşi primiseră Duhul şi chiar aveau unele din manifestările supranaturale. Iată de ce primele două fenomene spirituale studiate: naşterea din Duh şi botezul / umplerea cu Duhul îşi păstrează valabilitatea prin călăuzirea Duhului – o lucrare necesară dezvoltării / creşterii / desăvârşirii fiilor lui Dumnezeu. „Căci Domnul este Duhul; şi unde este Duhul Domnului... Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Corinteni 3:18). În concluzie, putem afirma că Duhul realizează din fiinţa decăzută a omului un templu sacru, readucându-l în comuniunea închinării din cer. Mai întîi îl sfinţeşte prin curăţire şi, îl zideşte, ceea ce se realizează prin naşterea din Duhul. Apoi se instalează în noua reşedinţă, de drept prin ispăşire şi de fapt prin botezul în / cu Duhul – fapt evidenţiat printr-o lucrare supranaturală, ca în cazul finalităţii sanctuarului din pustie: „Ei au adus înaintea cortului întâlnirii tot ce poruncise Moise; şi toată adunarea s-a apropiat, şi a stat înaintea Domnului. Moise a zis: «Să faceţi ce a poruncit Domnul; şi vi se va arăta slava Domnului»...Aaron şi-a ridicat mâinile spre popor şi l-a binecuvântat. Apoi, după ce a adus jertfa de ispăşire, arderea de tot şi jertfa de mulţumire, s-a pogorât. Moise şi Aaron au intrat în Cortul Întâlnirii. Când au ieşit din el, au binecuvântat poporul. Şi slava Domnului s-a arătat întregului popor. Un foc a ieşit dinaintea Domnului şi a mistuit pe altar arderea-de-tot şi grăsimile. Tot poporul a văzut lucrul acesta; au scos strigăte de bucurie şi s-au aruncat cu faţa la pământ” (Levitic 9:5-24). Prezenţa vizibilă a puterii divine s-a repetat la inaugurarea Templului (2 Cronici 5:14). „Cum n-ar fi cu slavă mai degrabă slujba Duhului?” (2 Corinteni 3:8). În acest context călăuzirea este simbolizată prin păstrarea slujitorilor Templului înaintea Domnului şi jertfa zilnică, ca apoi să se poată efectua

toată slujirea pentru care au fost chemaţi în folosul poporului care trebuia să devină un neam de preoţi. Această lucrare face obiectul lecţiilor ce urmează.

SLUJIREA PRIN DUHUL - DARURILE DUHULUI SFÂNT INTRODUCERE 1. Darurile Duhului se primesc prin voia şi puterea Duhului dar se „receptează” prin dedicare şi consacrare (Evrei 2:4; Luca 4:18-19; 1 Corinteni 12:8-12; Romani 11:29; 12:1-3; Fapte 13:1-3; Matei 9:37; 1 Petru 4:10-11) 2. Darurile (aptitudinile) se dezvoltă prin utilizare permanentă, în măsura ofertei divine (1 Samuel 4:1; 2 Timotei 1:6; 1 Corinteni 14:1,12; Evrei 5:13-14; Romani 12:3b) 3. Darurile se intrebuinţează după principii (rânduieli, reguli) în scopul zidirii (edificării) adunării (1 Corinteni 14:20, 26, 33, 40), desavârşirii sfinţilor (Efeseni 4:11-16). În acest scop primează utilitatea şi valoarea, sub coordonarea înţelepciunii (1 Corinteni 14: 4-9, 29), iar dragostea reglează totul în slujire (1 Corinteni 14:27-31; 13:1-13) 4. Există tendinţe negative, ce trebuie evitate, căci împiedică slujirea (Matei 20:28; 1 Petru 4:11b), prin autoexcludere (1 Corinteni 12:15-18), sau excludere forţată (1 Corinteni 12:19-22) I. DARUL AJUTORĂRII / SLUJIRII1 A. Prezentare (Matei 4:11; Evrei 1:14) 1. Diakonos - slujitor; diakonia - un serviciu, o lucrare de slujire, îngrijire; antilepsis - a ajuta, a asista pe altul care este în nevoie (Romani 12:7; I Corinteni 12:28) 2. Orice comunitate locală are nevoie de lucrători diakonos, bărbaţi sau femei care văd şi rezolvă nevoile fizice ale colectivitatii (Fapte. 6:1-3; Luca 8:1-3; Filipeni 2:25) 3. Diakonos se evidenţiază dintre mulţimea de slujitori ce acţionează la nivel de familie şi colectivitate (1 Timotei 5:4, 16, 1 Corinteni12:28; Romani 12:13, 15) B. Exemple (Marcu 10:45) 1. Ioan Marcu – un diakonos al lui Pavel şi Barnaba (Fapte 13:5; 15:37-39; 2 Timotei 4:11) 2. Tabita – o femeie cu multe fapte bune (Fapte 9:36-39) 3. Fivi – o „diaconiţă a Bisericii din Chencrea” (Romani 16:1) II. DARUL ÎNVĂŢĂRII A. Prezentare (Luca 6:40) 1. Didaskalia - învaţătură, instruire, doctrină (Romani 12:7; Efeseni 4:11) 2. Învăţătorii se formează numai prin învăţătură - model Timotei (2 Timotei 1:5; 3:10-17; Fapte 16: 1-3; Filipeni 2:20-23; 1 Timotei 4:11-16) 3. Fiecare adunare trebuie să promoveze mulţi învăţători maturi (Fapte 11: 26; 13:1-2; Iacov 3:1; Tit 1:11; Evrei 5:12; 1 Timotei 6:3; Tit 2: 1-8; 2 Petru 2:1) B. Exemple (Daniel 12:3) 1. Pavel - un apostol cu darul învăţării (Fapte 18:11; 19:9; 20:20; Galateni 1; 2) 2. Apolo – un învăţător bine instruit (Fapte 18:24-26) III. DARUL ÎNDEMNĂRII / ÎNCURAJĂRII A. Prezentare (serviciu intervenţii – întreţinere - Psalmul 138:3) 1. Paraklesis; parakaleo - a mângâia, a consola, a îndemna (Romani 12:8) 2. Rolul echipei secunde (a II- a) pentru cei în creştere sau loviţi (1 Tesaloniceni 3:2; Romani 1:12; Fapte 2:40) 3. Necesitatea sprijinirii tuturor (Iosua 1:7-9;1 Timotei 6:17-18; 2 Cronici 35:2; Evrei 10:24-25) 4. Prin învăţare se introduce, se începe, iar prin îndemnare se păstrează, se reface, se reîncepe, se sporeşte şi se creşte (Romani 12:1; 1 Tesaloniceni 4:1,10; 5:14; 1 Timotei 4:13; 6:13) 1 Clasificarea darurilor spirituale cuprinde listele pauline din Romani 12 şi 1 Corinteni 12.

B. Exemple 1. Barnaba - „fiul mângâierii” (Fapte 4:36; 11:23; 13:43;14:22) 2. Iuda şi Sila – proroci cu darul îndemnării (Fapte 15:31-32) IV. DARUL DĂRNICIEI A. Prezentare (Matei 10:42; 25:31-46) 1. Metadidomi - a da, a împărţi, a împărtăşi 2. Dărnicia este un dar (ca altele) prin care se acumulează înţelept şi se oferă cu pasiune (1 Timotei 6:18; Matei 19:21; 1 Cronici 29 2-17; Exodul 25:2; 35:2,21) 3. Darnicia se raportează la nevoile existente: asigură suportul material al Bisericii şi întăreşte relaţiile din adunare (Luca 7: 4-5; 2 Regi 4: 8-10; Deuteronomul. 16:13-14) B. Exemple 1. Bogatii evrei – a da cu inimă bună (2 Samuel 17:28-29; 19:31-32); Tiba - a da cu interes (2 Samuel 16:2-4); Nabal - a nu da (1 Samuel 25:8-11) 2. Săracii macedonieni – a da din ce ai (2 Corinteni 8; 9; Filipeni 4:10-19) V. DARUL CÂRMUIRILOR A. Prezentare (1 Tesaloniceni 5:12) 1. Kubernesis - administrare, guvernare, a direcţiona, a cârmui; prohistemi - a conduce, a sta înainte, a prezida, a menţine (Romani 12:8; 1 Corinteni 12:28) 2. Cel ce conduce trebuie să fie sub controlul Duhului lui Dumnezeu şi să acţioneze pe baza principiilor de sfinţenie (Psalmul 78:72; Eclesiastul 5:8; Isaia 32:1; Luca 7:8; Marcu 10:42-45; Romani 15: 15-16) 3. Darul conducerii cuprinde un segment de lucrare care cere colaborare cu restul lucrării (Romani 15: 20-21; Galateni 2:1-10; Proverbe 8:15-16; Luca 7:1-10) B. Exemple 1. V T: prezidarea adunării (Numeri 27:15-20), conducerea lucrărilor de construcţie (Exodul 38:21; Numeri 4:28-33; Exodul 34:30-35); conducerea diferitelor forme de slujire de la Templul Domnului (1 Cronici 15:22; Neemia 12:8) 2. N T: presbiteri – cârmuitori spirituali; diaconi – cârmuitori administratori (Fapte. 13:2; 6:1-6; Romani 15:18; 1 Corinteni 15:10; 14:23; 15:4; Galateni 1:1; 1 Timotei 3:4-5, 12; 5:17; Tit 1:5-11; 1 Petru 5:1) VI. DARUL MILOSTENIEI (toată lucrarea de mântuire se datorează milei lui Dumnezeu - Romani 9:15-18;11: 32), iar păcătosul este marcat de dorinţa de a primi mila - Psalmul 31:9; 51:1) A. Prezentare 1. Eleeo - a avea milă, compasiune, a acorda ajutor pentru consecinţele păcatului (Romani 12:8) 2. Cei milostivi înţeleg realitatea omenirii păcătoase şi acţionează cu scopul salvării ei, dacă sunt acceptaţi (2 Cronici 30:7-8; Luca 15:20; Iuda 1:23; Iacov 5:20; Iona 4:2-11) 3. Pe lângă mila mântuitoare ei pot oferi şi grija pentru celelalte nevoi (Mica 6:8; Iov 19:21; Proverbe 14:21, 31; Iacov 2:13-16; Psalmul119:13; Daniel 4:27) B. Exemple 1. Domnul Hristos - marele evanghelist şi vindecător (Marcu 6:34; Evrei 4:15-16; Matei 12:7; 14:14; 20:34) 2. Stăpânul robului nemilostiv – iertarea unei datorii uriaşe, din milă (Matei 18:27-33) VII. DARUL PROROCIEI A. Prezentare 1. Propheteia - a prezenta gândul şi sfatul lui Dumnezeu 2. Descoperirile proorocilor se fac pe baza atotcunoaşterii Duhului lui Dumnezeu şi se prezintă sub diferite forme: cuvinte rostite, viziuni - vedenii, semne, cu scopul zidirii spirituale (Galateni 2:1-2; Numeri 24:15-24; 2 Petru 1:21; 1 Corinteni 14:3-4; 24-25, 1 Timotei 1:18;4:14; Amos 3:7)

3. Toate prorociile trebuie verificate cu Biblia, căci trebuie să fie în concordanţă cu planul lui Dumnezeu (Fapte 9:10-16; Deuteronom 18:21-22; Ieremia 25:32; 1 Corinteni 14:29, 32; 1 Tesaloniceni 5:21; Isaia 44:25-26). B. Exemple (Psalmul 74:9) 1. Agab, Iuda si Sila – proroci ai bisericii din Ierusalim care au slujit şi în bisericile din alte localităţi (Fapte 11:27-28; 21:10-11; 15:32) 2. Fetele lui Filip – prorociţe din Cezarea (Fapte 21:9) VIII. DARUL ÎNŢELEPCIUNII A. Prezentare 1. Sophia – înţelepciune (1 Corinteni 12:8) 2. Cuvintele (segmentele) de înţelepciune sunt diferite de înzestrări naturale şi lumina generală a credinciosului, fiind taine (Iacov 3:10-17; Matei 10:19-20; 1 Regi 3:12; 3:28; 4:30-34, 10:4; Daniel 1:17; 2:19; 5:11-12) 3. Cuvintele de înţelepciune de regulă se asociază cu alte daruri sau slujbe (Fapte 6:10; Efeseni 3:8- 11; 1 Corinteni 2:10-13) B. Exemple 1. Iosif – Ţafnat Paeneah – „descoperitor de taine” (Geneza 41:16-39) 2. Beţaleel – „invenţii sfinte” (Exodul 35-36) 3. Ezra – un om între Moise şi Pavel (Ezra 7) 4. Pavel – completarea revelaţiei (Romani 11:25,33; 1 Corinteni 15 51-58; Efeseni 3:3-4; 2 Petru 3:15-16) IX. DARUL CUNOŞTINŢEI A. Prezentare 1. Gnosis - a căuta să cunoşti, a cerceta, a investiga (1 Corinteni 12:8) 2. Descoperirile de cunostinţă se asociază cu darul profetic, dar sunt concrete şi folosesc unui scop imediat sau concret (Matei 9:4; 12:25; Luca 9: 46-47) 3. „Cuvintele” de cunoştintă uşurează munca lucrătorului creştin şi dovedesc puterea şi scopul lui Dumnezeu în contracararea lucrărilor diavolului (Mica 5:8; Ioan 2:25; 1 Corinteni14:6-7) B. Exemple 1. Elisei – cunoaşterea evenimentelor în timp şi spaţiu (2 Regi 2:5; 4:27; 6:9) 2. Daniel - înţelepciune, cunoaştere, profeţie (Daniel 2:19-23) 3. Petru -. descoperirea unui păcat ascuns (Fapte 5:1-11) X. DARUL CREDINŢEI A. Prezentare 1. Pistis - cunoaştere, încuviinţare, încredere în adevăruri divine (1 Corinteni 12:9) 2. Darul credinţei are la bază Cuvântul lui Dumnezeu ca şi în cazul credinţei mântuitoare, dar priveşte lucrări specifice (Evrei 11:1; Daniel 3:17, 28; Matei 14:24-27; 19:26; Iov 42:2) 3. Darul credinţei se asociază (lucrează) de regulă cu alte daruri (Marcu 16:17,18; Ioan 14:12; Marcu 9:23; Evrei 11:33-40) B. Exemple 1. Avraam – părintele celor credincioşi (Evrei 11:12, 17, 19; Ioan 8:56) 2. Moise – credinţa minunilor prezente şi a răsplătirii viitoare (Evrei 11:27-29) 3. Ilie – cuvintele de autoritate ale credinţei (1 Regi 17:1,13:21-24;18:41-46; Iacov 5:17-18) 4. Ştefan - credinţa asociată cu minunile ( Fapte 6:5,8) 5. Pavel – semnele credinţei şi ale apostoliei (Fapte 14:9; 20:10; 27:23-25) XI. DARUL MINUNILOR A. Prezentare

1. Dunamis - putere inerentă, a fi capabil, în stare (1 Corinteni 12:10, 28) 2. Minunile dumnezeieşti sunt o necesitate de autentificare cu efect mântuitor, de slavă pentru Dumnezeu (Ioan 3:2; 4:48; 10:25,37-38; Daniel 4:2-3; Evrei 2:3-4; 1 Corinteni 1:22; Matei 11:20- 23) 3. Minunile malefice se produc pe fond de fărădelege, iar scopul lor poate fi înşelarea celor necredincioşi (Matei 7:22; 24:24; 2 Tesaloniceni 2:9-17; Apocalipsa 13:12-15; Fapte 8 - Simon) B. Exemple 1. Moise – minuni unice (Exodul 7-11; Deuteronom 34:11-12) 2. Elisei – profetul minunilor (2 Regi 2-6) 3. Petru şi Pavel– apostoli cu darul minunilor (Fapte 5:12; 9:42; 13:8-11, 19:11; Romani 15:19) 4. Ştefan şi Filip – alţi slujitori din Biserica de la Ierusalim cu darul minunilor (Fapte 6:8:6-8:13) XII. DARUL TĂMĂDUIRILOR A. Prezentare 1. Iama - vindecare, a face întreg (1 Corinteni 12:9, 28) 2. Vindecarea este un aspect însoţitor iertării (reabilitării duhului), realizat în virtutea jertfei Mântuitorului şi slava lui Dumnezeu (Isaia 53:4; Matei 8:17; Marcu 2:5-12; Ioan 6:2) 3. Metodele vindecării supranaturale sunt: cuvântul credinţei, punerea mâinilor, ungerea cu untdelemn şi alte atingeri, toate pe fond de pocăinţă (Exodul 15:26; Luca 5:17; 6:19; Ioan 5:8,14; 9:6-11; Marcu 16:17-18) 4. Darul tămăduirilor nu anulează activitatea şi alimentaţia naturală, nici practicile medicale naturale sau chirurgicale, numai practicile cu conţinut „bioenergetic” şi de factură spiritistă (Coloseni 4:14, 1 Timotei 5:23) B. Exemple 1. Isus Hristos – marele medic (Matei 4:23-24; 9:35;12:13) 2. Petru şi Pavel – asocierea minunilor şi tămăduirilor (Fapte 3:6; 9:33-34; 14:10; 19:11-12; 28:8- 9) XIII. DARUL DEOSEBIRII DUHURILOR A. Prezentare 1. Diakrisis - a separa pe unul de altul, a distinge (1 Corinteni 12:10) 2. Darul deosebirii duhurilor este foarte necesar datorită influenţei şi amăgirilor demonice precum şi amestecului filozofic uman (Matei 7:15; 16:14-23; Iov 26:4; 1:6; 4:15-19; 1 Timotei 4:1; Iuda 1:10- 13, 19-20) Există hristoşi falşi (Matei 24:24); apostoli mincinoşi (2 Corinteni 11:13); proroci mincinoşi (2 Petru 2:1); evanghelişti mincinoşi (Galateni 1:6-7); păstori „răpitori” (Fapte 20:29- 30); învăţători mincinoşi (2 Petru 2:1) 3. Deosebirea duhurilor se asociază cu eliberarea de duhuri rele, cu autoritatea Duhului (Matei 12:22-29; 17:15-21; Luca 11:17; 1 Ioan 4:1-6 - regula deosebirii duhurilor, fără dar) B. Exemple 1. Mica – un profet ce vedea în lumea spirituală (1 Regi 22:19-25) 2. Isus Hristos - identificare şi autoritate în lumea spiritelor (Marcu 3:11-12; 5:8-9; 9:25; Luca 9:51-53) 3. Petru – cenzura lucrătorilor Satanei (Fapte 8:21-23) 4. Pavel – capacitatea de îndepărtare a obstacolelor demonice ( Fapte 13:8-11; 16:16-18); XIV. DARUL LIMBILOR A. Prezentare 1. Glossa - limbă, limbaj (1 Corinteni 12:10, 28) 2. Vorbirea în limbi este un semn supranatural cu utilitate în zidirea credincioşilor (Fapte 2:8; 10:44- 46; 1Cor.14:21-22, 2, 39) 3. Vorbirea în limbi în plen necesită tălmăcirea limbilor (1 Corinteni 14:4-20, 27-28) B. Exemple

1. Cei 120 din Ziua Cincizecimii – coborârea Duhului Sfânt (Fapte 2:4,6,8,11) 2. Casa şi prietenii lui Corneliu – reeditarea cazului din Ierusalim - Cincizecime (Fapte10:44-45) 3. Ucenicii din Efes – o nouă experienţă spirituală (Fapte 19:6) XV. DARUL INTERPRETĂRII LIMBILOR A. Prezentare 1. Hermenia – interpretare (1 Corinteni 12:10, 30) 2. Interpretarea dă valoare profetică vorbirii în alte limbi, fiind un dar complementar (1 Corinteni 14:4-10, 26-27) 3. Interpretarea este un dar ce trebuie cerut / primit tocmai pentru complementaritatea sa (1 Corinteni 14:12-13, 28) B. Exemple (menţionarea folosirii darului şi imposibilitatea utilităţii singulare a vorbirii în limbi certifică exemple necunoscute - 1 Corinteni 12:10, 13) CONCLUZII. ÎNCHEIERE 1. Toată lucrarea (opera), divină se realizează prin Duhul (Luca 4:18-19; Evrei 2:4; Romani 8:1-27; 12:4-6) 2. Răsplătirea fiecăruia în Împătăţia eternă va fi după slujirea efectuată, potrivit abilităţilor primite prin Duhul (Luca 19:15-26; 1 Corinteni 3:10-15)

INTRODUCERE În această lecţie introductivă şi generală, vom observa felul în care Duhul Sfânt lucrează prin darurile Sale. Activitatea Bisericii – lucrarea mântuirii, nu se poate face doar cu resurse umane, pentru că este o lucrare supranaturală. Este nevoie ca Duhul Sfânt să convingă oamenii şi să dea dovada că această lucrare este opera lui Dumnezeu. Dacă totul ar fi de factură omenească, s-ar stinge, vorba lui Gamaliel, dar dacă este de la Dumnezeu trebuie să se vadă. Noul Testament ne oferă câteva imagini, realităţi din Biserica Primară, felul cum au evoluat lucrurile în primele decenii: „..în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite minuni, şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după voia Sa!” (Evrei 2:4: Biblia conţine şi învăţături despre perspectiva şi felul în care Duhul Sfânt lucrează prin darurile Sale supranaturale. El operează cu ele şi după cum şi Domnul Isus a avut nevoie de împuternicirea Sfântului Duh, pentru toate lucrările care L-au dovedit a fi de la Dumnezeu, aşa are nevoie şi Biserica. El spunea în sinagoga din Nazaret reluând profeţia lui Isaia: „Duhul Domnului este peste Mine...” (Luca 14:18), după care enumeră lucrările ce urma să le facă. El Şi-a împuternicit ucenicii să facă aceleaşi lucrări, fapt ce i-a mirat, văzând puterea cu care au fost înzestraţi. În aceste condiţii, avem biruinţă prin puterea lui Dumnezeu, care este net superioară oricăror forţe oculte care lucrează în lume. Darurile supranaturale spirituale se primesc prin voia şi puterea Duhului Sfânt. El oferă daruri şi coordonează lucrurile Bisericii, prin mandatul primit din partea lui Dumnezeu Tatăl. În consecinţă scria apostolul Pavel: „Prin harul, care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi, să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine; ci să aibă simţiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credinţă, pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia” (Romani 12:3). Deci Dumnezeu a stabilit măsura, slujba şi chemarea fiecăruia, El este cel ce cheamă, ce distribuie darurile şi n-ar fi corect ca cineva să pretindă altceva. Când fiii lui Zebedei şi mama lor au cerut să stea unul la dreapta şi altul la stânga Lui în Împărăţia viitoare, Domnul Isus le-a spus că lucrurile sunt decise de Tatăl. Răsplătirile din Paradis sunt determinate de lucrarea de pe pământ a fiecărui credincios, dar Duhul decide ce să lucreze fiecare: „De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înţelepciune; altuia, să vorbească despre cunoştinţă, datorită aceluiaşi Duh; altuia credinţa, prin acelaşi Duh; altuia, darul tămăduirilor, prin acelaşi Duh; altuia, puterea să facă minuni; altuia, prorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi altuia, tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte. Căci, după cum trupul este unul şi are multe mădulare şi după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, – tot aşa este şi Hristos” (1 Corinteni 12:8- 12). Observaţi cum se fac referiri repetate la competenţa Duhului, în distribuirea darurilor. Poate, în nepriceperea noastră, ne luăm îndrăzneala să spunem: „Doamne dă-mi darul minunilor”. Îmi amintesc de un tânăr care se ruga: „Doamne, dă-mi darul tămăduirilor”. El era râvnitor, văzând lipsa acestui dar, iar Domnul i-a vorbit, explicându-i într-un mesaj profetic despre greutăţile purtării unui dar şi problemele ce vor apărea în viaţa lui. De atunci au trecut peste douăzeci de ani şi cei care am cunoscut situaţii de-a lungul anilor, am putut vedea justeţea deciziei divine de a nu-i oferi acest dar. S-ar putea să vă gândiţi la unele situaţii în care cineva a avut un dar sau altul şi s-a pierdut. Este scris de asemenea că lui Dumnezeu nu-i pare rău de darurile date şi de chemarea făcută şi dacă cineva nu-i credincios, totul se pierde (Romani 11:29). Duhul Sfânt împarte cui vrea, dar nu este nedrept. Dumnezeu ştie cum să împartă. Noi, ca părinţi, când împărţim lucrări la copii, ne uităm la puterile fiecăruia, nu numai la nevoi, dar Dumnezeu, care este un stăpân atotputernic şi înţelept, nu are dreptul să facă aşa cum vrea. Adonia, fiul lui David, care pretindea titlul de monarh, a recunoscut, în final, că Domnul repartizase tronul lui Solomon, aşa cum a înţeles şi tatăl său David, ca venind prin alegerea divină. Noi poate am fi ales pe altul, dar ne-am fi putut înşela ca Samuel în faţa fiilor lui Isai. Deci Dumnezeu ştie ce face şi, cum zice El, aşa rămâne, degeaba am mai vrea noi într-un fel sau altul să modificăm repartiţiile. Iată un exemplu din perioada Bisericii primare: „Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: «Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat»” (Fapte 13:2). Misiunea ce a urmat a dovedit că Duhul Sfânt ştie ce are de făcut şi ce face, face bine.

Felul acesta de a lucra al Duhului Sfânt nu trebuie să ne arunce într-o expectativă pasivă. Partea noastră este o deschidere permanentă spre Dumnezeu. Darurile nu le primesc oamenii care nu vor să lucreze, care şi dacă le-au primit, ca şi cel cu un talant, nu lucrează. Domnul i-a chemat în slujire pe cei din Antiohia, „pe când slujeau Domnului şi posteau”, căci darurile se primesc prin consacrare. Cine este gata spune: „Iată-mă, trimite-mă!”, dacă este curat la suflet are toate şansele să fie învrednicit cu o lucrare sfântă. Să fie o realitate cântarea: „Sunt aici, la dispoziţia Ta”. Dumnezeu văzându-ne disponibili, sinceri, va fi grabnic să ne împartă darurile Sale. Domnul spunea: „Mare este secerişul, dar puţini sunt lucrătorii!” (Matei 9:37). Adică ar fi greşit să-I spunem lui Dumnezeu: Doamne, de ce nu disloci mai multe forţe, de ce nu ai mai mulţi trimişi? Dumnezeu ne-ar răspunde: Eu aş trimite, dar pe cine? Şi iarăşi ajungem la ideea aceasta: „Iată-mă, trimite-mă!”. Cum trebuie să-L aşteptăm pe Dumnezeu în lucrările Sale? Apostolul Pavel, după ce prezintă doctrina mântuirii în Romani 1-11, continuă: „Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită” (Romani 12:1-2). Înainte de a face o anumită slujbă, trebuie să ai slujba consacrării, să te pui la îndemâna lui Dumnezeu şi El va vedea la ce eşti bun să te folosească. Vei vedea şi tu şi vor vedea şi alţii. Cum să te aduci ca o jertfă vie? Mai întâi în tinereţe, când eşti sănătos, să-ţi faci timp pentru Dumnezeu, să mijloceşti în rugăciune, să fii gata să slujeşti în Biserică sau unde eşti trimis, să studiezi şi să te pregăteşti, făcănd ceea ce ţine de tine. Să fii ca şi o unitate de militari care stau în cazarmă şi în fiecare zi se instruiesc, aşteaptă ordinele şi dacă va sosi vreun ordin din partea comandamentului, pornesc pe un front sau altul, gata de luptă. Prezenţa la slujbele adunării, este o dovadă că vă puneţi la îndemâna lui Dumnezeu. Faptul că sunteţi gata să intraţi într-o zi de post, să mergeţi într-o misiune, să vizitaţi un bolnav, să citiţi din Scripturi, să faceţi orice din ceea ce se cere şi puteţi, este o formă concretă de a te pune la îndemâna lui Dumnezeu. Dar lucrarea din biserică nu seamănă cu cea din lume şi în slujba sfântă trebuie să fii altfel decât ce se caută în societate. De exemplu, dacă cineva vrea să avanseze în societate prin politică, se implică într-o campanie electorală, îşi pregăteşte oamenii din jurul lui, dar Domnul le spunea ucenicilor când au fost gata să se certe care să fie cel mai mare, că între ei nu trebuie să fie ca în lume. Apostolul Petru îndemna şi el la o slujire ce evidenţiază pe Dumnezeu, de la care şi prin care sunt toate: „Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul, pe care l-a primit. Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu. Dacă slujeşte cineva, să slujească după puterea, pe care i-o dă Dumnezeu: pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu prin Isus Hristos, a căruia este slava şi puterea în vecii vecilor! Amin” (1 Petru 4:10-11). La fel el încuraja primirea de oaspeţi, o formă de manifestare a darului slujirii. Dacă ai o casă în care poţi primi pe cineva, ori de câte ori auzi că vin musafiri, fii gata s-o faci cu bucurie. Ori de câte ori poţi să dai o masă cuiva, fă-o cu drag. Atât ni se cere; cu ce avem să ne punem la îndemâna Domnului. Orice slujire are un început şi orice lucrare trebuie să se dezvolte, dar aceasta nu se poate realiza decât prin utilizare permanentă, prin slujire de zi cu zi. De exemplu, tinerii pot să dea un îndemn la rugăciune. Poate la început vor avea emoţii, dar după ce se obişnuiesc, s-ar putea ca, dacă ei studiază Cuvântul cu rugăciune şi pasiune sfântă, Domnul să le dea lumină şi să-i inspire tot mai mult. Să observăm cu câteva citate biblice felul în care ar trebui să se dezvolte darul Duhului pe care o persoană l-a primit, pentru că nu întotdeauna cei ce au primit un dar duhovnicesc pot fi folosiţi de Dumnezeu la capacitatea programată. În Evrei 5, este scris despre unii care de mult trebuiau să fie învăţători, dar ei erau încă elevi în clasele primare. Dar de ce nu au ajuns învăţători? Fiindcă nu au frecventat şcoala şi nu au practicat nici cele învăţate. Amintiţi-vă că Samuel a fost chemat ca proroc, în adolescenţă şi Domnul nu înceta să i Se arate. Astfel, în timp, a dobândit experienţă şi „Chemarea lui Samuel a ajuns la cunoştinţa întregului Israel” (1 Samuel 4:1). Este evident aici că pentru orice credincios creşterea în slujire trebuie să se deruleze în paralel cu

creşterea în maturitate fizică şi intelectuală, dar şi cu o maturizare spirituală. Dacă cineva ştie să predice deosebit, sau profeţeşte, dar este un clevetitor lipsit de evlavie, nu va avea viitor stabil în lucrarea Domnului. În dezvoltarea unui dar spiritual se cere râvnă. Pavel îi scrie unui tânăr promiţător şi foarte dăruit, Timotei: „De aceea îţi aduc aminte să înflăcărezi darul lui Dumnezeu, care este în tine prin punerea mâinilor mele” (2 Timotei 1:6). Dacă are cineva darul profeţiei, cum poate să şi-l înflăcăreze? Să fie omul care aleargă la rugăciune. Ca o regulă generală, este scris: „Urmăriţi dragostea. Umblaţi şi după darurile duhovniceşti, dar mai ales să prorociţi…Tot aşa şi voi, fiindcă râvniţi după daruri duhovniceşti, să căutaţi să le aveţi din belşug, în vederea zidirii sufleteşti a Bisericii” (1 Corinteni 14:1, 12). Dar atenţie, căci aici accentul cade pe colectivitatea fraţilor, nu pe cineva în mod individual. În biserică, darurile sunt un bun colectiv, chiar dacă sunt date fiecăruia în parte. Este foarte important să avem daruri diverse, într-o măsură mare, căci prin pasiune şi lucrare, darurile se îmbogăţesc şi vom avea belşug de rod spiritual. Altfel rămânem cu măsuri mici şi cu daruri care în timp se pot pierde. Unii au avut în tinereţe descoperiri, alţii au predicat, dar s-au apucat mai mult cu problemele vieţii şi n-au mai avut, în timp, nici vedenii, nici cuvânt în predici. Darul lor a rămas o amintire într-un ştergar, o dovadă pentru judecata care le va fi nefavorabilă. Vă întreb în modul cel mai solemn şi fiecare să-şi dea răspuns lui: „Aţi primit vreun dar şi nu lucraţi cu el?” Lenea şi risipa sunt un mari păcate, când în lucrarea Domnului este atât de mare nevoie. Haideţi să punem mâna pe mistrie sau pe sabie, pe trâmbiţă sau pe orice altă lucrare ce ne-a fost dată şi să ne rededicăm Domnului. Să fim cu toţii lucrători în Biserica Lui, dar lucrători maturi care pot să presteze orice muncă la capacitatea la care i-a destinat Duhul. Darurile Duhului Sfânt operează după anumite principii şi rânduieli, determinate de scopul lor - zidirea Bisericii. Domnul nu dă daruri pentru senzaţii tari sau pentru spectacol şi nici doar ca să avem noi activitate să nu ne plictisim în Biserică. De aceea este păcat să nu îţi foloseşti darul, dar te poţi face vinovat şi prin întrebuinţarea nepotrivită. Pavel spunea: „Vai de mine dacă nu vestesc Evanghelia!”. Era vai fiindcă, datorită inactivităţii lui, unii nu puteau fi mântuiţi. Darurile din Biserică nu-s aşa ca şi pasiunile din sport, nu sunt un hobby. Sunt daruri necesare, sunt o slujbă. Înainte de a fi mecanic sau profesor de specialitate, fiecare ar trebui să ştie ce dar spiritual a pregătit Duhul pentru el. Dacă nu ar fi mecanici, cu timpul nu ar mai fi maşini, dacă nu ar mai fi dascăli nu ar mai învăţa copiii şi ar rămâne analfabeţi, dar dacă nu mai sunt daruri în Biserică, rămânem toţi fără viaţă. Darurile întreţin şi dezvoltă viaţa Bisericii. În 1 Corinteni 14, capitol ce se ocupă de întrebuinţarea darurilor Duhului, se repetă ideea de edificare a comunităţii locale: „pentru ca să capete Biserica zidire sufletească” (vers. 5); „să le aveţi din belşug, în vederea zidirii sufleteşti a Bisericii” (vers. 12). Făcând aici o comparaţie cu zidirea, toate darurile din biserică sunt ca şi cum am avea mai multe echipe cu tot felul de muncitori specializaţi. Unii sapă fundaţii, alţii sunt zidari sau tâmplari, alţii lucrează la partea electrică sau la cea termică şi în final, în urma cooperării lor, casa este zidită. Aşa este şi în plan spiritual, dar toate trebuie făcute „cu rânduială”. De exemplu, nu se poate face instalaţia electrică sau termică dacă nu sunt gata pereţii. Nu se poate pune acoperişul dacă nu este turnată centura pe care se va aşeza. Toate au o ordine şi trebuie să aştepte unii după alţii. La fel întreabă apostolul şi tot el dă răspunsul ce pune în lumină diversitatea organizată eficient: „Ce este de făcut atunci, fraţilor? Când vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o cântare, altul o învăţătură, altul o descoperire, altul o vorbă în altă limbă, altul o tălmăcire, toate să se facă spre zidirea sufletească” (vers. 26); „Dar toate să se facă în chip cuviincios şi cu rânduială” (vers. 40). Să ne dea Domnul harul să lucrăm în acord unii cu alţii, nu în ceartă! Scopul lucrărilor Duhului, aşa cum l-am prezentat de la începutul lucrării – mântuirea oamenilor şi aducerea lor în comuniunea divină, prin dobândirea chipului şi asemănării lui Dumnezeu, se impune şi în operarea darurilor şi a slujbelor în Biserică. Epistola către Efeseni, în întregime poartă amprenta realizării planului etern de răscumpărare, accentuând rolul Bisericii în acest plan divin: „Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, proroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos” (Efeseni 4:11-12). Deci prin aceşti slujitori se pregătesc alţii, ca şi ei la rândul lor să lucreze, prin darurile Duhului şi sub efectul roadei Lui: „până vom ajunge toţi la

unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire; ci, credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos. Din El tot trupul, bine închegat şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei şi se zideşte în dragoste” (vers. 13-16). Iată cât de armonios se lucrează, prin aportul fiecărui membru activ, într-o biserică matură. Cei din Corint beneficiau de harul de a avea multe daruri în biserică, pentru că apostolul Pavel a avut harul din partea Domnului, ca pe unde mergea să se roage pentru oameni şi ei să profeţească sau să primească alte daruri. Dar ei nu erau maturi spiritual, căci în acelaşi timp se certau de la probleme materiale şi aveau dezbinări pe teme spirituale, care au făcut să stagneze lucrarea Domnului între ei. Pavel se aştepta ca după câtă investiţie s-a făcut acolo, ei să fie mai maturi. Mă întreb, oare în biserica noastră nu S-ar aştepta Domnul să fim mai duhovniceşti? Îmi amintesc de un mesaj în care Domnul spunea unuia dintre lucrători: „Am aşteptat mai mult de la tine”. Oare de la câţi dintre noi a aşteptat mai mult şi n-a putut să Se folosească de noi? Doamne ajută-ne să ne dedicăm lucrării Tale! Se spunea zilele trecute că în ultimii 10 ani în biserica noastră s-au botezat aproximativ 550 de suflete. Oare ce maturitate au aceştia? Câţi dintre ei au fost înzestraţi cu darurile Duhului Sfânt? Câţi lucrează în mod real? Câţi sunt activi? Ce frumos ar fi în biserică să fie cum spunea Moise: „Să dea Domnul ca tot poporul să fie alcătuit din profeţi”. Să fie şi învăţători pe care să-i trimitem în misiune şi oameni de slujire încât să rezolvăm toate problemele sociale ce se ivesc. Să avem oameni care să se roage nu numai pentru zona noastră, ci pentru toate meridianele pământului. În capitolele următoare ne vom opri pe rând la darurile Duhului Sfânt pentru a le vedea spectrul de activitate şi pentru a ne găsi şi noi locul în lucrarea sfântă. Să nu fim superficiali şi să credem că sunt doar două daruri, unul de predică sau de cântare, de scenă publică şi altul ascuns, de rugăciune. Sunt diverse daruri. De exemplu, darul îndemnării este un dar de valoare deosebită. Dacă într-o zi, ridici doar un om prin sfătuire şi îmbărbătare, într-o săptămână ai pus şapte oameni pe picioare. Cum spunea un frate din Chicago că atunci când s-a dăruit Domnului, în fiecare zi vizita cel puţin un bolnav şi în weekend doi pe zi. Importante sunt toate lucrările spirituale, ca şi cele materiale, fie cele computerizate, fie cele mecanice, depinde de ce este nevoie. M-am uitat, de exemplu în biserică şi dacă un uşier lipseşte, sau unul din fraţii care se ocupă cu colecta, lucrarea suferă. Imaginaţi-vă că venim la biserică şi nu găsim paznicul să ne deschidă poarta. Toate lucrurile sunt frumoase dacă se fac din dragoste, ca pentru Domnul şi pentru fraţii cu care vom moşteni împărăţia. În ce priveşte slujirea în Trupul lui Hristos se manifestă unele atitudini negative în întrebuinţarea darurilor Duhului, care trebuie contracarate prin înţelepciune. Citind primele versete din 1 Corinteni 14 se observă o confruntare între cineva care ar putea să vorbească în alte limbi şi un altul care poate să prorocească. Pavel recomandă slujirea publică a celui care proroceşte, pe motiv că: „Cine vorbeşte în altă limbă, se zideşte pe sine însuşi; dar cine proroceşte, zideşte sufleteşte Biserica” (vers. 4). El prezintă o ordine valorică a rezultatelor slujirii, când scrie: „Aş dori ca toţi să vorbiţi în alte limbi, dar mai ales să prorociţi. Cine proroceşte, este mai mare decât cine vorbeşte în alte limbi; afară numai dacă tălmăceşte aceste limbi, pentru ca să capete Biserica zidire sufletească” (vers. 5). Este normal să primeze darul care are o capacitate mai mare. De exemplu: dacă avem două maşini, una care realizează zece piese pe minut şi alta care realizează doar două piese pe minut, cu care este indicat să lucrăm când avem un timp limitat de execuţie? Normal, cu cea care lucrează mai eficient. Dacă un predicator într-o jumătate de oră poate să dezbată o problemă, care să fie clară pentru biserică este mai indicat să predice el decât un altul care în acest timp poate dezvolta numai o idee. Cineva a spus după ce a terminat de predicat: „Vă rog să mă scuzaţi că am folosit atât timp, dar eu sunt ca şi un meseriaş mai slab, care abia termină într-o oră ceea ce altul mai calificat termină în zece minute”. La fel am putea spune despre toate celelalte daruri. În toate primează înţelepciunea, prin capacitatea ei operativă. Dar, dacă aşa stau lucrurile să nu cădem într-o extremă greşită şi să creadă cineva că este mai capabil, fiindcă nu e vorba de capacitatea lor, ci de ce le-a dat Dumnezeu în dar. Unul a sădit, altul a udat, dar Dumnezeu a făcut

să crească. Una din greşelile Bisericii de-a lungul istoriei ei, a fost împărţirea membrilor între clerici (slujitori) şi laici (cei slujiţi), unii pe scenă, ceilalţi în sală, cei din faţă crezându-se iniţiaţi, iar celorlalţi rămânându-le ispita să critice şi numai dacă vor să împlinească. Nu este biblică o astfel de împărţire. Biserica Domnului este formată în întregime din oameni chemaţi să slujească, iar dacă nu este aşa e vina noastră. Un alt mod de eliminare a problemelor este principiul dragostei, care impune o slujire colectivă, prin a da întâietate unul altuia. De exemplu, un frate poate să explice bine Cuvântul, dar nu o să slujească întotdeauna el, pentru că şi alţii au nevoie să se formeze. Primul frate se va limita şi va da cuvântul şi altora. Primul predică 40 minute, dar va predica şi celălalt 15 minute. Sau corul bisericii va cânta trei cântări, iar un frate un solo sau un grup o cântare. Sunt reglementări şi pentru cei ce vorbesc în limbi şi pentru profeţi, ca şi pentru cel ce are o cântare şi despre cel se ocupă cu învăţătura: „Dacă sunt unii, care vorbesc în altă limbă, să vorbească numai câte doi sau cel mult trei, fiecare la rând: şi unul să tălmăcească. Dacă nu este cine să tălmăcească, să tacă în Biserică şi să-şi vorbească numai lui însuşi şi lui Dumnezeu. Cât despre proroci, să vorbească doi sau trei şi ceilalţi să judece. Şi dacă este făcută o descoperire unuia care stă jos, cel dintâi să tacă ” (1 Corinteni 14:27-30). În vremea răpirii lui Ilie la cer, Domnul nu a descoperit această taină numai lui Elisei, a descoperit-o încă la 50 din fiii prorocilor, deşi nu aveau măsura de dar a lui Elisei. Dacă reuşim să împletim înţelepciunea şi dragostea, vom încadra pe fiecare corect şi îi vom pune să slujească pe toţi după măsura capacităţii lor. Nimeni nu are voie să se supere în adunare. De exemplu, unul trimite un bilet că are o cântare şi se supără că nu a fost pus să o cânte, dar şi eu primisem o predică în minte în timpul slujbei şi nici pe mine nu m-au pus, căci altul a predicat atunci. La fel, să se supere cel a primit o descoperire, dar care trebuie să aştepte pentru a o transmite? Nu, pentru că şi altul poate primi acea descoperire şi trebuie găsit momentul rostirii ei „cu rânduială”. Ceva asemănător se poate întâmpla cu cel ce vrea să slujească primind fraţi musafiri în casa lui, dar poate să-i ia altul înaintea lui. În toate acestea, dragostea este cea care armonizează slujirea noastră. Orice dar folosit fără dragoste nu are efect şi nu ajută la nimic: „Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor. Şi chiar dacă aş avea darul prorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut şi munţii şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic” (1 Corinteni 13:2). Chiar dacă cineva ar cunoaşte tot planul lui Dumnezeu pentru toate bisericile şi ar fi cel mai „tare” în Apocalipsa, sau dacă ar curge minunile din el, e tot nimic fără dragoste. De ce? Pentru că în adunare este ca în familie: dragostea îi face pe cei mai înzestraţi să se ocupe de cei mai slabi. Dacă copilul tău nu ştie să vorbească, să-i dai peste gură, afirmând cu superioritate: „Te rog să vorbeşti ca mine, că eu am facultatea de litere”. Aşa nu o să vorbească în veac. Dacă copilul tău ia un ciocan să bată un cui şi tu trebuie apoi să-l scoţi cu cleştele, că nu l-a bătut bine, este bine să-l laşi şi pe el să se iniţieze şi, în timp, va deveni un bun meseriaş. Sau o mamă, nu poate lăsa o fată de zece ani să facă mâncarea de una singură, dar o poate lăsa să pregătească unele ingrediente. Numai în dragoste poţi aduce pe alţii la nivelul tău, acceptând să vezi pe altul şi mai sus, dar dacă nu-i dragoste te superi, gândindu-te că la următoarele alegeri cineva s-ar putea să te devanseze. Să luăm modelul lui Ioan Botezătorul, care a zis despre succesorul lui: El să crească şi eu să mă micşorez, deşi măsura era stabilită de Dumnezeu, căci toţi slujim numai pentru o vreme. Oricine pune corect problema slujirii, realizează că este nevoie de cât mai mulţi slujitori, dar dacă privim darul ca o întâietate, gândim altfel: Şeful nu mai are nevoie de alt şef. Doamne, dă-ne priceperea sfântă! În întrebuinţarea darurilor există greşeala să apreciem anumite daruri şi să subapreciem altele, sau chiar să nu le acceptăm. Iată cum prezintă Pavel această stare în imaginea trupului uman. „Astfel, trupul nu este un singur mădular, ci mai multe” (1 Corinteni 12:14). O extremă se manifestă prin autoexcludere, fiindcă unii se cred mai puţin înzestraţi de Domnul: „Dacă piciorul ar zice: «Fiindcă nu sunt mână, nu sunt din trup», – nu este pentru aceasta din trup? Şi dacă urechea ar zice: «Fiindcă nu sunt ochi, nu sunt din trup» – nu este pentru aceasta din trup? Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Dacă totul ar fi auz, unde ar fi mirosul? Acum dar Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum a voit El. Dacă toate ar

fi un singur mădular, unde ar fi trupul? Fapt este că sunt mai multe mădulare, dar un singur trup. (cealaltă extremă este ispita excluderii forţate, dar) Ochiul nu poate zice mâinii: «N-am trebuinţă de tine»; nici capul nu poate zice picioarelor: «N-am trebuinţă de voi»” (1 Corinteni 12:15-21). Luând funcţionalitatea trupului, nimeni să nu spună: „Eu nu am un dar important!” sau „Numai eu am un dar important!” Ce folos am avea dacă în locul urechii am avea încă doi ochi, să vedem şi lateral şi să nu auzim deloc, cu ce ne-ar ajuta? Dacă degetul cel mic ar lipsi, cine ar spune: Este bine că nu-s numai patru. Totuşi pe predicator îl poate paşte ispita să creadă că activitatea Bisericii constă numai în predică, după care se poate spune: Amin!. Dar este nevoie şi de rugăciune şi de multe alte activităţi sfinte. Predicatorii şi cântăreţii au nevoie şi de alţii, care nu ştiu să predice sau să cânte, dar Domnul le-a dat posibilităţi materiale şi inimă bună pentru a sluji ca şoferi sau ca gazde ospitaliere. Deci să ne acceptăm cu dragoste unii pe alţii, căci avem multă nevoie unii de alţi, asemenea organele trupului. Domnul să ne dea harul să slujim după darul şi puterea ce ne-a dat-o! Dacă în lecţiile de până aici ne regăseam cu toţii, întrucât fiecare trebuie să aibă parte de naşterea din nou, botezul cu Duhul Sfânt şi călăuzirea Duhului, în lecţiile care urmează atenţia se împarte în două imagini: una spre interior, fiecare după darul lui şi alta spre exterior, spre celelalte daruri complementare. I. DARUL AJUTORĂRII / SLUJIRII A. Prezentare Darul slujirii va fi studiat în asociere cu darul ajutorării, care îl completează: ,,Cine este chemat la o slujbă, să se ţină de slujba lui” (Romani 12:7a). Expresia în limba greacă pentru slujire este diakonia, ceea ce înseamnă un serviciu, o lucrare de slujire, de îngrijire. De aici avem termenul intrat şi în limba română diacon – diakonos - un slujitor al oamenilor. În Biserica Primară ei au fost numiţi aşa datorită slujirii, serviciului lor de împărţire a darurilor, a bunurilor materiale pe care le administrau în mod colectiv. Darul „ajutorărilor” (1 Corinteni 12:28), în greacă antilepsis, este priceperea şi dorinţa de a ajuta pe altul care este în nevoie. Diferenţa dintre slujire şi ajutorare constă în faptul că cel ce slujeşte poate să facă singur o lucrare, iar cel care are darul ajutorării, ajută pe altul să-şi facă mai bine lucrarea, să desfăşoare mai bine o activitate. Generalizând şi complementând cele două aspecte, am putea spune că acest dar este serviabilitatea ce-i ajută pe alţii să poată sluji mai bine, să-şi împlinească scopul şi slujba la care i-a chemat Domnul prin Duhul Sfânt. Pasiunea celor ce înţeleg să slujească, să-i ajute pe alţii să-şi poată împlini menirea, este un dar de frunte al Duhului Sfânt şi îndrăznesc să spun şi foarte bine răsplătit în ziua aceea. Pentru identificarea şi promovarea acestui dar în trupul lui Hristos, în mod special la nivelul adunării locale, să observăm câteva caracteristici ale slujirii şi ajutorării. Gândiţi-vă la îngeri, ei sunt „duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea?” (Evrei 1:14), cu care îi putem compara pe aceşti slujitori tereştri. Îngerii realizează servicii pentru Dumnezeu în favoarea creştinilor. Ceva asemănător fac cei care au darul slujirii sau ajutorării. Să luăm un exemplu de slujire, de serviabilitate a îngerilor: Matei 4:11 - ,,Atunci diavolul L-a lăsat. Şi deodată au venit la Isus nişte îngeri şi au început să-I slujească”. Probabil I-au adus mâncare, apă, L-au ajutat să se deplaseze de acolo, nu ştiu ce alt serviciu au mai făcut, dar cred că au făcut o lucrare chiar de ordin fizic. Într-o comunitate de credincioşi, întotdeauna este nevoie de lucrători diakonos - slujitori bărbaţi sau femei. Aceştia observă foarte uşor nevoile şi au capacitatea şi bunăvoinţa să le împlinească. Textul biblic din Fapte 6:1-3 prezintă încadrarea în mod oficial în Biserică a primilor diaconi: ,,În zilele acelea, când s-a înmulţit numărul ucenicilor, evreii care vorbeau greceşte, cârteau împotriva evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la împărţeala ajutoarelor de toate zilele. Cei doisprezece au adunat mulţimea ucenicilor şi au zis: «Nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să slujim la mese. De aceea, fraţilor, alegeţi dintre voi şapte bărbaţi, vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfânt şi înţelepciune, pe care îi vom pune la slujba

aceasta»”. În mulţimea credincioşilor de la Ierusalim, se cerea o organizare mai bună, dar cu siguranţă au fost unii dintre acei credincioşi ce slujeau şi înainte de instituirea acestui oficiu, după cum şi astăzi nu putem să rezumăm acest dar la diaconii ordinaţi, chiar dacă ei ar trebui să fie cei dintâi implicaţi în slujirea materială. Imaginaţi-vă ce presupunea slujba de diacon atunci. Cred că trebuiau să se scoale de dimineaţă şi probabil se culcau ultimii, după ce mânca ultimul sărac sau ultimul frate întors de pe drumurile Ierusalimului din misiune. Această slujire a fost prezentă şi în timpul misiunii Domnului Hristos: ,,Isus umbla din cetate în cetate şi din sat în sat şi propovăduia şi vestea Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu. Cei doisprezece erau cu El şi mai erau şi nişte femei, care fuseseră tămăduite de duhuri rele şi de boli; Maria, zisă Magdalena, din care ieşiseră şapte draci. Ioana, nevasta lui Cuza, ispravnicul lui Irod, Susana şi multe altele, care- L ajutau cu ce aveau” (Luca 8:2-3). Aceste femei slujitoare îşi puneau la îndemână timpul şi bunurile lor, căci peste tot în lucrarea Domnului este necesară slujirea materială. În lucrarea apostolului Pavel, întâlnim mai mulţi diakonos, între care un credincios din Filipi. El îl descria astfel: ,,...Epafrodit, fratele şi tovarăşul meu de lucru şi de luptă, trimisul şi slujitorul vostru pentru nevoile mele” (Filipeni 2:25). Ştiţi că Pavel era într-o relaţie bună cu filipenii, care-i trimiteau când puteau câte un ajutor şi acest bărbat i-a slujit în acea perioadă. Trebuie menţionat că în lucrarea Domnului, mai mulţi sunt chemaţi să slujească mai întâi în familie. ,,Dacă o văduvă are copii sau nepoţi de la copii, aceştia să se deprindă să fie evlavioşi întâi faţă de cei din casa lor şi să răsplătească ostenelile părinţilor, căci lucrul acesta este plăcut înaintea lui Dumnezeu…Dacă nu poartă cineva grijă de ai lui şi mai ales de cei din casa lui, s-a lepădat de credinţă, şi este mai rău decât un necredincios…Dacă vreun credincios, fie bărbat, fie femeie, are văduve în familie, să le ajute, şi să nu fie împovărată cu ele Biserica, pentru ca să poată veni în ajutor celor cu adevărat văduve” (1 Timotei 5:4,8,16). Fiecare soră în casa ei este diaconiţă, dar şi orice bărbat care are în îngrijire pe lângă soţie, părinţii sau copiii este un slujitor. Unii, dacă au timp şi posibilităţi financiare, pot interveni şi în alte familii cu situaţii grele. O soră se poate duce la altă soră mai în vârstă să-i facă cumpărături sau curăţenie. Un bărbat poate ajuta la munci mai grele. Deci o slujire generală, toţi suntem îndemnaţi să o facem, dar unii au darul slujirii / ajutorării. Aceşti bărbaţi sau femei se evidenţiază prin capacitatea de a face cumpărăturile potrivite, de a interveni oportun şi totdată ştiu să vorbească frumos încât să se bucure cei ce beneficiază de serviciile lor. Unii credincioşi au probleme de sănătate sau sunt plecaţi în lucrare şi alţii din biserică se evidenţiază prin lucrarea ce o fac în mod sistematic în ajutorarea familiilor lor. Aceştia au darul slujirii. De exemplu, la noi în biserică toate grupurile de tineri au un sector de slujire pentru bătrîni, dar avem un grup special pentru ajutorare, dar nu toţi tinerii din acest grup s- au remarcat în timp, prin acest dar. Unii pot să-şi găsească chemarea prin acest dar, alţii au alte chemări, alte daruri. Oricum, sunt multe alte domenii de slujire şi ajutorare. În Romani 12:13 este un îndemn general, dar cu accent special pentru darul slujirii / ajutorării. ,,Ajutaţi pe sfinţi, când sunt în nevoie. Fiţi primitori de oaspeţi”, iar versetul 15 priveşte partea sufletească a problemei. ,,Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng”. Trebuie ajutat şi cel ce urmează să aibă o nuntă în familie şi cel care a căzut bolnav. Să nu uităm că Domnul Isus Hristos S- a identificat şi El având darul acesta, deşi a primit slujirea femeilor la nevoie.,,Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi!” (Marcu 10:45). Amintiţi-vă cum a fost gata să spele picioarele ucenicilor. Este o cinste pentru cineva să poată sluji. Să nu fim ca acel caporal care a văzut într-o dimineaţă pe un colonel că îşi face singur cizmele cu cremă şi dintr-un impuls necontrolat a spus: „Domnule colonel, dumneavoastră vă faceţi singur cizmele?” La care colonelul a zis: „Dar caporale, ţie cine ţi le face?” „Soldaţii”, a răspuns el. B. Exemple 1. Ioan Marcu - un diakonos al lui Pavel şi Barnaba În prima călătorie misionară, a lui Saul / Pavel şi Barnaba, trimişi de Duhul Sfânt de la Antiohia, a fost nevoie de un slujitor: -. Aici este scris că Pavel cu Barnaba au plecat în prima misiune „...Aveau de slujitor pe Ioan” (Fapte 13:5). Ce servicii credeţi că făcea? Ceea ce era necesar pentru călătorie şi pentru locurile unde poposeau. Tot despre el citim în Fapte 15:39, unde aflăm că

Pavel a fost nemulţumit de faptul că Ioan Marcu i-a părăsit la un moment dat. Eu, de aici înţeleg că era foarte mare nevoie să aibă un slujitor devotat, altfel suferea misiunea. ,,Neînţelegerea aceasta a fost destul de mare, ca să-i facă să se despartă unul de altul. Barnaba a luat cu el pe Marcu şi a plecat cu corabia la Cipru”. Mai târziu aflăm că Pavel s-a întâlnit din nou cu Ioan Marcu şi a beneficiat de slujirea lui. El scria în 2 Timotei 4:11 - ,,Numai Luca este cu mine. Ia pe Marcu şi adu-l cu tine; căci el îmi este de folos pentru slujbă”. 2. Tabita – o femeie cu multe fapte bune ,,În Iope, era o ucenică numită Tabita, nume, care în tălmăcire se zice Dorca. Ea făcea o mulţime de fapte bune şi milostenii” (Fapte 9:36). Ea era recunoscută la nivelul comunităţii de credincioşi, dar îndeosebi era persoana ce avea în vedere pe cei în nevoie, aşa cum rezultă din versetul 39 unde este scris „Toate văduvele l-au înconjurat (pe Petru) plângând şi i-au arătat hainele şi cămăşile, pe care le făcea Dorca, pe când era cu ele”. Domnul a avut o răsplată pentru asemenea servicii şi aici pe pământ, apoi i-a îngăduit să mai trăiască şi să slujească, pentru o răsplată mai mare în veşnicii. Îmi amintesc de o soră văduvă care îngrijea copiii unei alte mame, după ce s-a recăsătorit cu un soţ căreia îi murise soţia şi rămăseseră patru copii mai mici. Într-o noapte a avut un vis în care i s-a arătat cum truda ei se reflecta în cununa ce o aştepta în cer. 3. Fivi – o „diaconiţă a Bisericii din Chencrea” ,,Vă dau în grijă pe Fivi, sora noastră, care este diaconiţă a Bisericii din Chencrea; s-o primiţi în Domnul, într-un chip vrednic de sfinţi, şi s-o ajutaţi în orice ar avea trebuinţă de voi; căci şi ea s-a arătat de ajutor multora şi îndeosebi mie”(Romani 16:1). Pavel recomanda această femeie pentru abilitatea ei de slujire şi administrare. Probabil avea capacitatea să mobilizeze şi alte surori la nevoie. Cert este că sunt femei care în aspecte gospodăreşti nu numai că au capacitatea necesară efectuării diferitelor lucrări, dar sunt şi mai sensibile la nevoile slujitorilor şi ale familiilor din adunare, împletind acoperirea nevoilor materiale cu cele sufleteşti. Cei cu darul slujirii, diaconii şi diaconiţele după Scripturi, sunt cei mai recomandaţi în organizarea şi supravegherea slujbelor materiale aferente lucrării sfinte. Cât este de bine, mai cu seamă în bisericile mari, să fie oameni formaţi care să se ocupe de prietenii ce vin la adunare. Am văzut uneori prin adunări, oameni din afară care veniseră la slujbă şi stăteau lângă uşă în picioare, deşi mai erau locuri în partea din faţă, sau cel puţin puteau nişte tineri să se ridice şi să le ofere locul lor. Uneori mergând la evanghelizări, nu am găsit parcare decât la peste o sută de metri de la poarta bisericii. La altele, erau supraveghetori ce plasau musafirii şi dirijau toată lucrarea de parcare. Sunt importante şi lucrările tehnico – materiale, pentru care meseriaşi potriviţi pot avea chemarea slujirii sistematice. Este nevoie ca şi cei tineri, să fie gata să poată fi folosiţi de Domnul în slujire, fiecare cu ceea ce este capabil. Un alt domeniu de slujire în care suntem şi noi implicaţi este editarea unor materiale de învăţătură creştină: reviste, cărţi etc. Avem slujitori ce se ocupă cu tehnoredactarea, cu distribuţia şi am văzut că o fac cu pasiune. O latură de slujire, are în vedere misiunile din adunările de la ţară sau alte puncte de evanghelizare, pentru care avem unii şoferi consacraţi. Un alt compartiment de slujire este asigurat în special de surori care îngrijesc surorile bolnave sau ajută mamele cu mulţi copii. Să nu uităm şi de vizitarea bolnavilor la spital, lucrare în care am văzut unii credincioşi devotaţi. Domnul să binecuvânteze pe toţi care slujesc şi ajută lucrarea sfântă şi să-i facă să-şi înţeleagă chemarea şi pe alţii, pentru ca darul acesta să asigure suportul material al lucrării spirituale! Amin! II. DARUL ÎNVĂŢĂRII A. Prezentare Darul învăţării - didaskalia - învăţătură, instruire, doctrină; înţelepciunea de a explica relevant adevărurile Bibliei; didaskalos - învăţător, om care are darul de la Duhul lui Dumnezeu să explice curat şi sistematic Scripturile (Romani 12:7; Efeseni 4:11).

Învăţătorii sunt un segment important al lucrării din adunările locale, dar ei nu se pot forma numai prin învăţătură. Domnul Isus Hristos a fost marele Învăţător. El învăţa tot norodul, dar pe unii i-a format ca învăţători (Luc 6:40). Cazul Timotei prezintă caracteristicile şi un model de formare a unui învăţător. Pavel îi scria: ,,Îmi aduc aminte de credinţa ta neprefăcută, care s-a sălăşluit întâi în bunica ta Lois şi în mama ta Eunice şi sunt încredinţat că şi în tine” (2 Timotei 1:5); ,,Tu, însă, ai urmărit de aproape învăţătura mea, purtarea mea, hotărârea mea, credinţa mea, îndelunga mea răbdare, dragostea mea, răbdarea mea, prigonirile şi suferinţele care au venit peste mine în Antiohia, în Iconia şi în Listra. Ştii ce prigoniri am răbdat; şi totuşi Domnul m-a izbăvit din toate…Tu să rămâi în lucrurile, pe care le-ai învăţat şi de care eşti deplin încredinţat, căci ştii de la cine le-ai învăţat; din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Hristos Isus” (2 Timotei 3:10-15). Mai întîi a fost învăţat în familie şi apoi a aprofundat învăţătura apostolică prin învăţătura apostolului Pavel. La Timotei s-a văzut că are darul învăţării, fiindcă urmărea învăţătura, era interesat şi preocupat de citirea şi studierea Scripturilor. Pavel, la rândul lui, l-a sesizat şi l-a luat cu el în lucrare. Timotei a avut şi o bună recomandare din partea credincioşilor din zona lui (Fapte 16:1-3). Deci în mod normal, într-o familie de credincioşi, cel cu darul învăţării se va observa din copilărie, prin pasiunea lui pentru citit şi studierea singur sau împreună cu alţii a învăţăturilor sfinte. Peste ani, Pavel scria despre acest ucenic învăţător: ,,Căci n-am pe nimeni, care să-mi împărtăşească simţirile ca el, şi să se îngrijească într-adevăr de starea voastră. Ce-i drept, toţi umblă după foloasele lor şi nu după ale lui Isus Hristos. Ştiţi râvna lui încercată; cum, ca un copil cu tatăl lui, a lucrat ca un rob împreună cu mine pentru înaintarea Evangheliei” (Filipeni 2:20-22). Apostolul Pavel a insistat mereu ca învăţătorul Timotei să rămână total dedicat învăţăturii: „Până voi veni, ia seama bine la citire, la îndemnare şi la învăţătura pe care o dai altora. Nu fi nepăsător de darul care este în tine, care ţi-a fost dat prin proorocie, cu punerea mânilor de către ceata presbiterilor. Pune-ţi pe inimă aceste lucruri, îndeletniceşte-te în totul cu ele, pentru ca înaintarea ta să fie văzută de toţi. Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii pe care o dai altora: stăruieşte în aceste lucruri, căci dacă vei face aşa, te vei mântui pe tine însuţi şi pe cei ce te ascultă” (1 Timotei 4:13-16). Fiecare adunare trebuie să promoveze lucrarea de învăţătură, prin care se formează oameni şi pentru alte segmente de lucrare. Adunarea din Antiohia Siriei este un exemplu de comunitate creştină în care s-a promovat lucrarea de studiu sistematic şi a devenit o bază de misiune pentru tot bazinul mediteranean. Acolo s-a format apostolul Pavel şi alţii: „Un an întreg, au luat parte la adunările Bisericii şi au învăţat pe mulţi oameni. Pentru întâiaşi dată, ucenicilor li s-a dat numele de creştini în Antiohia” (Fapte 11:26); ,,În Biserica din Antiohia erau nişte proroci şi învăţători: Barnaba, Simon, numit Niger, Luciu din Cirena, Manaen, care fusese crescut împreună cu cârmuitorul Irod şi Saul. Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: «Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat»” (Fapte 13:1-2). Acum vă supun atenţiei câteva versete, referitoare la învăţătură, care aparent se contrazic: ,,Fraţii mei, să nu fiţi mulţi învăţători, căci ştiţi că vom primi o judecată mai aspră” (Iacov 3:1). Îmi amintesc de un frate care m-a întrebat la o părtăşie frăţească despre o practică creştină şi în timp ce eu îmi formulam răspunsul în minte, el a continuat spunând: „Vezi ce ne spui, că noi aşa vom face!” Parcă dintr-odată m-a făcut să iau poziţia de drepţi în interiorul meu, gândindu-mă la responsabilitatea învăţăturii. Învăţătorii vor avea o judecată mai aspră pentru că ei nu sunt ca un om care este singur în maşină, ci ca un şofer de autobuz care are în grijă zeci de persoane, pentru care va fi responsabil dacă îi duce în bune condiţii la destinaţie. În ideea aceasta am putea spune că nu este indicat să fim învăţători, dar un alt pasaj biblic adresat tot evreilor, ca şi epistola lui Iacov, condamnă lipsa de învăţători: ,,În adevăr, voi care de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă de cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. (Ei trebuiau să evanghelizeze pe alţii, dar aveau încă nevoie ca să asculte predici de evanghelizare) Şi oricine nu se hrăneşte decât cu lapte, nu este obişnuit cu cuvântul despre neprihănire, căci este un prunc. Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească

binele şi răul” (Evrei 5:12-14). Textul care face lumină, este tot unul referitor la evrei şi care explică de ce erau de condamnat unii învăţători, a căror viaţă şi învăţătură nu era conformă cu adevărul: Dar mai este un alt verset, o altă idee unde este scris: ,,În adevăr, mai ales printre cei tăiaţi împrejur, sunt mulţi nesupuşi, flecari şi amăgitori, cărora trebuie să li se astupe gura. Ei buimăcesc familii întregi, învăţând pe oameni, pentru un câştig urât, lucruri, pe care nu trebuie să le înveţe” (Tit 1:10-11). Deci nu este greşit să fie mulţi învăţători, numai să se ţină „de cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Isus Hristos şi de învăţătura care duce la evlavie” (1 Timotei 6:3). Învăţătorii eretici sunt un mare pericol, de aceea trebuie evitaţi (2 Petru 2:1). B. Exemple 1. Pavel - un apostol cu darul învăţării Saul / Pavel s-a remarcat încă de la începutul lucrării sale, ca un bun învăţător; aceasta pe lângă alte daruri ale Duhului, ce i-au fost date. Astfel în lucrarea sa apostolică, rămânea în acele adunări nou formate şi se ocupa de creşterea spirituală a credincioşilor. Iată câteva locaţii misionare, în care a slujit ca învăţător: Corint - ,,Aici a rămas un an şi şase luni şi învăţa printre corinteni Cuvântul lui Dumnezeu” (Fapte 18:11), Efes - ,,...Pavel a plecat de la ei, a despărţit pe ucenici de ei şi a învăţat în fiecare zi pe norod în şcoala unuia numit Tiran” (Fapte 19:9).; ,Ştiţi că n-am ascuns nimic din ce vă era de folos şi nu m-am temut să vă propovăduiesc şi să vă învăţ înaintea norodului şi în case şi să vestesc iudeilor şi grecilor: pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos” (Fapte 20:20-21). Este o diferenţă între lucrarea unui evanghelist şi a unui învăţător. Evanghelistul cheamă oamenii la pocăinţă, printr-o predică ce cuprinde adevărurile începătoare ale Evangheliilor, iar învăţătorul continuă să predea toată materia Scripturilor.Sunt unii evanghelişti ce nu au multe mesaje, adesea se repetă, dar unul cu darul învăţării poate să înveţe în fiecare zi şi de fiecare dată va fi ceva nou, aducând creştere spirituală în cunoaştrea lui Dumnezeu şi a lucrărilor Sale. 2. Apolo – un învăţător bine instruit „La Efes, a venit un iudeu numit Apolo, de neam din Alexandria. Omul acesta avea darul vorbirii şi era tare în Scripturi. El era învăţat în ce priveşte Calea Domnului, avea un duh înfocat şi vorbea şi învăţa amănunţit pe oameni despre Isus, măcar că nu cunoştea decât botezul lui Ioan. A început a vorbi cu îndrăzneală în sinagogă. Acuila şi Priscila, când l-au auzit, l-au luat la ei şi i-au arătat mai cu de-amănuntul Calea lui Dumnezeu” (Fapte 18:24-26). Frumuseţea darului lui era dată nu numai de calităţile intelectuale şi vocaţionale, ci şi de acceptarea formării permanente, ceea ce a permis calificarea lui. De aceea este scris despre el şi lucrarea ce a efectuat-o: „a ajutat mult, prin harul lui Dumnezeu, pe cei ce crezuseră; căci înfrunta cu putere pe iudei înaintea norodului şi le dovedea din Scripturi că Isus este Hristosul” (Fapte 18:27-28). Recomandările de implicare pentru cei cu darul învăţării, sunt diferite forme de studiu biblic, în măsura darului şi a pregătirii necesare: predică, ucenicie, profesori de religie, media creştină, învăţare de la om la om (Tit 2: 1-8). În vederea implicării noastre, să fim motivaţi de răsplata celor ce învaţă adevărurile eterne: „Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele, în veac şi în veci de veci” (Daniel 12:3). Peste toate acestea fie şi rămână harul lui Dumnezeu. Amin! III. DARUL ÎNDEMNĂRII / ÎNCURAJĂRII A. Prezentare Termenii originali sunt: paraklesis; parakaleo - a mângâia, a consola, a îndemna. Darul îmbărbătarii este lucrarea mângâierii, abilitatea de vindecare prin cuvinte de încurajare, de ridicare a celor slabi, de întărire a celor deznădăjduiţi. Prin acest dar, cei care se simt obosiţi, apăsaţi sau sunt ispitiţi să abandoneze o lucrare, sunt reînvioraţi şi ajutaţi să rămână credincioşi pentru a sluji mai departe Domnului (Romani 12:8).

Prin învăţare se introduce, se începe, iar prin îndemnare se păstrează, se reface, se reîncepe, se sporeşte şi se creşte. Apostolul îndemna frecvent, „Încolo, fraţilor, fiindcă aţi învăţat de la noi cum să vă purtaţi şi să fiţi plăcuţi lui Dumnezeu, şi aşa şi faceţi, vă rugăm şi vă îndemnăm în Numele Domnului Isus...” (1 Tesaloniceni 4:1) şi le recomanda şi lor să facă la fel: „să îmbărbătaţi pe cei deznădăjduiţi; să sprijiniţi pe cei slabi, să fiţi răbdători cu toţi” (1 Tesaloniceni 5:14). Se pot distinge trei situaţii / stări în care este neapărată nevoie de îmbărbătare. Pentru începe o lucrare este nevoie să fii îndemnat. Un frate a insistat de mine să încep să predic, un an şi jumătate după cum este scris: ,,Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească” (Romani 12:1). Dar uneori se întâmplă că le începem şi le abandonăm, ne pierdem elanul şi este nevoie de un al doilea îndemn, situaţie despre care Pavel scria preventiv lui Timotei: ,,Te îndemn, înaintea lui Dumnezeu, care dă viaţă tuturor lucrurilor şi înaintea lui Hristos Isus, care a făcut acea frumoasă mărturisire înaintea lui Pilat din Pont, să păzeşti porunca, fără prihană şi fără vină până la arătarea Domnului nostru Isus Hristos” (1 Timotei 6:13). A treia situaţie are în vederea obţinerea unor rezultate mai bune, în vederea trăirii la parametri în creştere spirituală:, după îndemnul: „.şi iubiţi în adevăr pe toţi fraţii, care sunt în toată Macedonia. Dar vă îndemnăm, fraţilor, să sporiţi tot mai mult în ea” (1 Tesaloniceni 4:10). Să observăm câteva caracteristici specifice pentru ca cei în cauză să-şi poată identifica mai uşor chemarea şi pentru a aprecia pe cei ce au darul acesta. Aşa cum am arătat în partea introductivă despre daruri, fiecare este important datorită faptului că este necesar. Chiar dacă unele sunt mai vizibile, iar altele mai ascunse, toate sunt binevenite în cadrul Bisericii. Cei care au darul îndemnării pot fi numiţi: echipa a doua – oamenii de intervenţii. Întâi lucrează cei care învaţă, dar oamenii nu sunt nişte aparate pe care să le porneşti şi să funcţioneze fără nici o eroare. Şi după cum maşinile se defectează şi trebuie reparate, la fel oamenii se poticnesc şi, dacă nu este cine să-i „repornească”, lucrarea suferă. Tocmai de aceea am putea numi pe sfătuitorii cu darul îndemnării - echipa de intervenţie. Dacă totul ar fi ca în matematică, ne-am rezuma la simple informări şi programări, dar apar probleme multiple: oboseală, certuri, boli şi alte întristări în lumea noastră cutreierată ce cel rău şi cohortele lui demonice. Astfel, între slujba dintre două părtăşii de la adunare, este nevoie adesea să se intervină prin cei cu darul îndemnării. Ferice de comunitatea locală unde cei care îşi înţeleg menirea să lucreze în echipa de întreţinere, de intervenţii sunt activi în orice vreme. Pare o echipă fără mari rezultate, căci ei nu pot raporta, ca cei ce lucrează în producţie, câte produse finite au realizat. Într-o fabrică, cei de la întreţinere s-ar bucura să nu aibă mult de lucru, dar dacă utilajele se strică şi nu mai funcţionează la parametri normali, ei trebuie să intervină. Pentru că fără ei nici ceilalţi nu ar mai putea raporta producţie şi astfel toţi ar pierde. Putem spune că învăţarea este echivalentă cu porunca pe care Elisei a dat-o lui Naman; dar a fost gata Naman să asculte? Nu, ci a fost nevoie de mulţi sfătuitori şi de multe îndemnuri. Cu ajutorul acelor îndemnuri el a acceptat, s-a cufundat în apă potrivit cu numărul cerut şi minunea vindecării s- a produs (2 Regi 5). Lucrarea îmbărbătării este evidenţiată în lucrarea apostolului Pavel, care după ce a făcut o bună lucrare în Tesalonic, a înţeles că este nevoie să intervină echipa a doua şi el însuşi a contribuit la instalarea ei. „..şi v-am trimis pe Timotei, fratele nostru şi slujitorul lui Dumnezeu în Evanghelia lui Hristos, ca să vă întărească şi să vă îmbărbăteze în credinţa voastră, pentru ca nimeni din voi să nu se clatine în aceste necazuri; căci ştiţi singuri că la aceasta suntem rânduiţi” (1 Tesaloniceni 3:2). Tesalonicenii primiseră credinţa cu multă bucurie, dar aveau nevoie să fie stimulaţi şi îmbărbătaţi. Pavel a ştiut că unii din echipa lui trebuiau să facă lucrarea îmbărbătării, socotind-o asociată celei de evanghelizare şi învăţătură pe care el o presta cu succes. La nevoie, şi el era gata să îmbărbăteze, să ajute. Iată cum s-a adresat în epistola către Romani 1:11-12 celor pe care nu-i întâlnise, dar despre a căror credinţă auzise. ,,Căci doresc să vă văd, ca să vă dau vreun dar duhovnicesc pentru întărirea voastră, sau mai degrabă, ca să ne îmbărbătăm laolaltă în mijlocul vostru, prin credinţa, pe care o avem împreună şi voi şi eu”. Îndemnarea a fost necesară încă de la începuturile Bisericii, după cum este scris în Fapte 2:40 - ,,Şi, cu multe alte cuvinte, mărturisea, îi îndemna, şi zicea: «Mântuiţi-vă din mijlocul acestui neam ticălos»”.

Nimeni să nu se creadă invincibil, cum se credea David, în Psalmul 30, când Domnul îl aşezase pe un munte tare şi credea că niciodată nu se va clătina. Sunt credincioşi mai slabi pe care aproape tot timpul trebuie să-i îndemnăm şi să-i încurajăm, dar să ştiţi că există momente când fiecare are nevoie de încurajare. Nu este nimeni care să poată să meargă toată viaţa cu fruntea sus şi să nu-i cadă barba în piept şi să fie nevoie ca altul să-l încurajeze. Şi profetul Ilie era supus aceloraşi slăbiciuni şi a avut un moment de deznădejde, încât a fost nevoie de un înger să-l întărească. Chiar Domnul Isus Hristos a fost întărit de un înger înaintea Calvarului. Moise şi Ilie au fost trimişi să vorbească cu El, apoi în Ghetsimani a venit un înger să-l întărească. Iată ce i-a spus Dumnezeu lui Iosua după ce Moise a murit, pentru că el până atunci a fost un bun ajutor, dar orice problemă grea cădea pe Moise. Când s-a văzut singur în faţa poporului şi în faţa Canaanului pe care trebuia să-l cucerească, Dumnezeu care cunoaşte ce este în inima oamenilor s-a adresat exact cu cuvintele potrivite. Dacă Iosua ar fi avut un curaj, un elan prea mare, Dumnezeu l-ar fi temperat. Dar el dimpotrivă, se simţea slab şi Dumnezeu i-a zis: ,,Întăreşte-te numai şi îmbărbătează-te, lucrând cu credincioşie după toată legea pe care ţi-a dat-o robul Meu Moise; nu te abate de la ea nici la dreapta nici la stânga, ca să izbuteşti în tot ce vei face ” (Iosua 1:7). Dumnezeu a insistat în îmbărbătarea lui, repetându-i: ,,Nu ţi-am dat Eu oare porunca aceasta: „Întăreşte-te şi îmbărbătează-te? Nu te înspăimânta şi nu te îngrozi, căci Domnul, Dumnezeul tău, este cu tine în tot ce vei face” (vers. 9). Iată că este absolută nevoie să fie sprijiniţi şi cei care conduc. O altă împrejurare de îmbărbătare este în 2 Cronici 35:2, unde cu ocazia reformei după găsirea cartea legii din timpul regelui Iosia, preoţii erau timizi, în ţară aveau mai mult curaj oamenii idolatri şi Iosia a fost nevoit să recurgă la încurajarea celor credincioşi: ,,A pus pe preoţi în slujbele lor şi i-a îmbărbătat la slujba Casei Domnului”. Îndemnul poate avea şi rolul de determinare a unei acţiuni de binefacere sau a unei alte lucrări sfinte: ,,Îndeamnă pe bogaţii veacului acestuia să nu se îngâmfe şi să nu-şi pună nădejdea în nişte bogăţii nestatornice, ci în Dumnezeu, care ne dă toate lucrurile din belşug, ca să ne bucurăm de ele. Îndeamnă-i să facă bine, să fie bogaţi în fapte bune, să fie darnici, gata să simtă împreună cu alţii, aşa ca să-şi strângă pentru vremea viitoare drept comoară o bună temelie pentru ca să apuce adevărata viaţă” (1 Timotei 6:17-19). În concluzie, de fiecare dată când ne strângem chiar dacă nu învăţăm ceva nou, este bine că ne îndemnăm unii pe alţii, ne încurajăm. ,,Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune” (Evrei 10:24). B. Exemple 1. Barnaba - „fiul mângâierii” Poate că Barnaba, un levit, de neam din Cipru este cel mai remarcabil exemplu de om cu darul îndemnării, de aceea a şi fost numit ,,fiul mângâierii” (Fapte 4:36). Lucrarea lui a început la Ierusalim, dar a continuat la Antiohia: ,,Când a ajuns el şi a văzut harul lui Dumnezeu, s-a bucurat şi i-a îndemnat pe toţi să rămână cu inimă hotărâtă alipiţi de Domnul” (Fapte 11:23). Pentru ca cei ce primiseră de curând credinţă să nu cadă în ispita seminţelor căzute pe stâncă, Barnaba ştia că oamenii trebuie încurajaţi. Nu vă lăsaţi datorită ispitelor, încercărilor, abătuţi, ci rămâneţi fermi, încercaţi să-i ajutaţi pe cei care sunt slăbiţi. Tot despre Barnaba citim în Fapte 13:43 că, în timp ce era cu Pavel în prima călătorie misionară, au folosit îndemnarea. ,,Şi după ce s-a împrăştiat adunarea, mulţi din iudei şi din prozeliţii evlavioşi au mers după Pavel şi Barnaba, care stăteau de vorbă cu ei, şi-i îndemnau să stăruie în harul lui Dumnezeu”. Probabil îi încurajau şi îi orientau spre cele de sus, cum au făcut-o şi în situaţia critică, în Listra, unde Pavel a fost împroşcat cu pietre: „întărind sufletele ucenicilor” (Fapte 14:22). 2. Iuda şi Sila – proroci cu darul îndemnării În Biserica Primară a apărut o primă frământare doctrinară majoră, referitoare la Lege. Dezbaterea a fost necesară pentru că iudaizatorii au zdruncinat sufletele credincioşilor şi destabilizarea privea şi câmpurile de misiune. Apostolii şi prezbiterii au discutat, au primit lumină de la Duhul Sfânt şi au formulat o scrisoare pe acel subiect pentru Antiohia şi alte zone unde oamenii se convertiseră la creştinism. Scrisoarea a fost transmisă prin doi oameni care aveau darul îndemnării. Ei erau potriviţi să prezinte concluziile pentru că fiecare lucrare are nevoie de o

atitudine potrivită. Mângâietorii trebuie să fie ca medicul, care câteodată vindecă, dar întotdeauna trebuie să mângâie. În Fapte 15:30-32 este scris despre ei: ,,Ei deci, şi-au luat rămas bun de la Biserică şi s-au dus la Antiohia, unde au dat epistola mulţimii adunate. După ce au citit-o, fraţii s- au bucurat de îmbărbătarea, pe care le-o aducea. Iuda şi Sila, care şi ei erau proroci, au îndemnat pe fraţi şi i-au întărit cu multe cuvinte”. Oamenii cu darul îndemnării nu spun nişte noutăţi, dar te înviorează. Vindecarea sufletească este un dar care se întâlneşte cu predilecţie printre proroci. Un Cuvânt din partea Domnului e cu atât mai bine venit cu cât este împletit cu o îmbărbătare. Domnul să ridice şi în biserica noastră mulţi oameni cu darul îmbărbătării, multe femei cu darul încurajării. Aveţi pe cine să mângâiaţi, sunt destui oameni trişti. Unul e supărat că lucrează prea greu, altul că nu are de lucru; o fată e necăjită că nu se mărită, o femeie e necăjită că s-a măritat şi are probleme. Să fie câţi mai mulţi lucrători împreună cu Dumnezeu, care au un puternic dar al mângâierii. Duhul Sfânt este numit Mângâietorul. Oamenii cu darul îndemnării, sunt cei mai potriviţi pentru timpul de rugăciune zilnic şi cu atât mai mult pentru stăruinţa în rugăciune. Ei vor îndemna biserica să se roage şi, chiar dacă nu se produce minunea să se vindece cel pentru care se roagă cel puţin va fi încurajat. De asemenea, ei sunt buni ca să facă vizite la bolnavi. Cei cu darul îndemnării sunt bineveniţi şi în familiile care întâmpină crize. Dacă într-un conflict li se prezintă unor soţi doctrina familiei, datoriile soţului, datoria soţiei, cine ştie dacă învaţă, dar dacă este cineva care să-i încurajeze, situaţia se poate detensiona. Ştiu un frate care a fost îndemnat să împace o familie tânără, dar alţii care nu aveau darul îndemnării i-au spus, că n-are rost, fiindcă şi lor le spuseseră şi e treaba lor dacă vor să divorţeze. El s-a dus şi a vorbit cu ei aproape o zi întreagă, cu soţul, cu soţia, cu femeia la care locuiau, care le dăduse casa şi spre seară i-a lăsat împreună şi sunt împreună şi în zi de azi. Mângâietorii sunt indicaţi pentru consiliere spirituală, dar şi în organizări în vederea primirii oaspeţilor şi transmiterii saluturilor. IV. DARUL DĂRNICIEI A. Prezentare Termenul din limba greacă a Noului Testament este metadidomi, ceea ce înseamnă a da, a împărţi, a împărtăşi. Darul dărniciei este contribuirea cu bunuri financiar-materiale în susţinerea economică a membrilor adunării şi a lucrării lor, în mod liber, cu bucurie şi spre slava lui Dumnezeu (Romani 12:8). Dacă cel care are darul învăţării acumulează foarte uşor în minte şi se poate exprima uşor, celui cu darul îndemnării îi vin îndemnurile şi nu te lasă întristat şi inactiv, la fel, cel cu darul dărniciei are capacitatea de la Dumnezeu şi harul să adune fonduri, din munca lui şi a altora şi prin el se deschid izvoarele binecuvântării lucrării Domnului şi a copiilor Lui. Acela are înţelepciunea şi buna dispoziţie să acumuleze bani sau alte valori materiale şi să le redistribuie. Darul dărniciei nu are de a face cu o donaţie totală şi unică, cum a cerut Domnul unui bogat şi cum a spus Petru: „Iată că noi am lăsat tot şi Te-am urmat; ce răsplată vom avea?” (Matei 19:27) Au fost mai mulţi oameni în istoria creştină care şi-au vândut averile şi au plecat în misiune predicând Evanghelia ca apostolii. Evident că şi aceştia vor fi răsplătiţi pentru ce au făcut, dar darul dărniciei presupune posibilitatea de a da toată viaţa. Exemplul lui Zacheu, care şi-a deschis inima şi a decis: „Iată, Doamne, jumătate din avuţia mea o dau săracilor; şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi împătrit” (Luca 19:8), poate permite ca din cealaltă jumătate de avere ce a rămas aducătoare de venituri, să ajute în continuare. Dacă el şi-a păstrat procentul dărniciei, a fost un om cu darul dărniciei. Şi din cazul lui Zacheu se poate evidenţia bucuria celor care pot să dea, ce poate fi comparată cu bucuria celui care face o altă lucrare spirituală. Un alt exemplu minunat îl avem în David, omul care a mai oferit daruri, dar cel mai mult a dat pentru Casa Domnului: ,,Mi-am întrebuinţat toate puterile să pregătesc pentru Casa Dumnezeului meu aur pentru ceea ce trebuie să fie de aur, argint pentru ceea ce trebuie să fie de argint, aramă pentru ceea ce trebuie să fie de aramă, fier pentru ceea ce trebuie să fie de fier şi lemn pentru ceea ce trebuie să fie de lemn, pietre de onix şi pietre scumpe de legat, pietre

strălucitoare şi de felurite culori, tot felul de pietre scumpe şi marmură albă multă” (1 Cronici 29:2). A fost o poruncă prevăzută în Lege donaţia lui? Nu! Deci, a avea darul dărniciei este diferit de a da zeciuială Domnului, aceasta suntem toţi datori. David a avut posibilităţi să doneze pe măsura avutului lui, dar pasiunea lui pentru a da este remarcabilă, de aceea deschide o listă prin provocarea lui şi pentru alţi demnitari şi chiar pentru poporul de rând: ,,Mai mult, în dragostea mea pentru Casa Dumnezeului meu, dau Casei Dumnezeului meu aurul şi argintul pe care-l am, afară de tot ce am pregătit pentru casa sfântului locaş: trei mii de talanţi de aur, de aur de Ofir şi şapte mii de talanţi de argint curăţit, pentru îmbrăcarea pereţilor clădirilor, aurul pentru ceea ce trebuie să fie de aur, şi argintul pentru ceea ce trebuie să fie de argint şi pentru toate lucrările pe care le vor face lucrătorii. Cine vrea să-şi mai aducă de bunăvoie astăzi darurile înaintea Domnului?” (1 Cronici 29:3-6). ,,Poporul s-a bucurat de darurile lor de bunăvoie, căci le dădeau cu dragă inimă Domnului; şi împăratul David de asemenea s-a bucurat mult” (1 Cronici 29:9). Evreilor li se spunea în mod repetat să dea celor nevoiaşi, dar recomandarea era: „cu bucurie”, din ceea ce ţi-a dat Dumnezeu, din binecuvântarea Lui. Domnul să ne ajute şi nouă! Dărnicia se raportează la nevoi; oamenii care au darul dărniciei văd situaţiile în mod real şi apreciază oportunităţile înţelept. De ce îndemnăm pe cineva? Fiindcă vedem că este deznădăjduit. De ce trebuie să dăruim? Fiindcă este nevoie. Darul dărniciei are o asemănare cu darul îndemnării, ajutorării, prin faptul că întăreşte relaţiile din biserică. Cei care se ajută vor face ca dragostea dintre fraţi să crească, căci prin darul dărniciei sunt întreţinuţi săracii şi este asigurat suportul financiar al misiunii. Cum ar fi putut Evanghelia să ajungă până la marginile pământului fără acest dar? Cine ar fi susţinut săracii despre care a spus Domnul că vor fi întotdeauna printre noi, dacă nu cei care au acest dar? Amintiţi-vă de acel ofiţer roman despre care au spus evreii că iubeşte neamul lor şi le-a zidit sinagoga (Luca 7:4-5). Nu ştiu cât a fost de costisitoare lucrarea, dar a fost un efort ce nu era dator să-l facă, şi iubirea lui s-a manifestat dăruind. Amintiţi-vă şi de femeia aceea din Sunem, o femeie cu darul dărniciei şi de faptul că nu exista o însemnare în Lege pentru susţinerea prorocilor care se deplasează prin ţară. Nu, căci Elisei nu era levit, însă ea a văzut nevoia lucrării lui Dumnezeu. A vorbit cu bărbatul ei să-i facă prorocului o cameră la mansardă şi a pus acolo mobilierul necesar. Credem că l-a şi servit cu cele necesare şi evident a făcut curăţenie după plecarea lui (2 Împăraţi 4:8). Primirea de oaspeţi este foarte mult asociată cu darul dărniciei. Amintiţi-vă de Marta şi slujirea ei, de care Domnul a beneficiat cu toţi ucenicii. Greşeala ei a fost o preocupare în exces, de aceea să nu uite surorile ce slujesc, să stea liniştite la slujbă, apoi să facă ce este necesar. Dumnezeu a prevăzut în Lege acoperirea nevoilor celor nevoiaşi, dintre evrei sau străinii din ţară. În Deuteronom 16:14-15 este scris: ,,Să te bucuri la sărbătoarea aceasta, tu, fiul tău şi fiica ta, robul şi roaba ta şi levitul, străinul, orfanul şi văduva care vor fi în cetăţile tale. Să prăznuieşti sărbătoarea şapte zile în cinstea Domnului, Dumnezeului tău, în locul pe care-l va alege Domnul; căci Domnul, Dumnezeul tău, te va binecuvânta în toate roadele tale şi în tot lucrul mâinilor tale şi de aceea să fii vesel”. Iar apostolul Pavel amintea despre fericirea de a da (Fapte 20:35). Ce îţi încântă sufletul: să dai sau să primeşti? Sunt situaţii în care Dumnezeu ne îngăduie să fim în postura să primim, dar să-L rugăm să avem posibilitatea să dăruim permanent cu bucurie. Aceasta este una din manifestările Duhului Sfânt (1 Timotei 6:18). B. Exemple 1. Bogatii evrei – a da cu inimă bună ,,Când a ajuns David la Mahanaim, Şobi, fiul lui Nahaş, din Raba fiilor lui Amon, Machir, fiul lui Amiel, din Lodebar şi Barzilai galaaditul, din Roghelim, au adus paturi, lighene, vase de pământ, grâu, orz, făină, grâu prăjit, bob, linte, uscături, miere, unt, oi şi brânză de vacă. Au adus aceste lucruri lui David şi poporului care era cu el, ca să mănânce; căci ziceau: «Poporul acesta trebuie să fi suferit de foame, de oboseală şi de sete, în pustie»” (2 Samuel 17:27-29). Motivaţia acestor oameni este demnă de urmat. Ei au dat pentru că era nevoie. În contextul din ţară ar fi putut să se eschiveze, aşa cum au procedat oamenii din Sucot şi Penuel cu Ghedeon, refuzând să dea hrană soldaţilor obosiţi (Judecători 8). Dintre toţi cei darnici s-a evidenţiat ,,Barzilai, galaaditul, ...

El îngrijise de împărat în timpul şederii lui la Mahanaim, căci era un om foarte bogat” (2 Samuel 19:31-32). Acest om bogat nu a obosit în facerea binelui, a ajutat până când nu a mai fost nevoie şi a încheiat mandatul cu bucurie, dovadă că dărnicia nu este o lucrare doar ocazională. Tot în raport cu David, sunt prezentaţi în istoria biblică alţi doi oameni bogaţi. Unul care a dăruit şi el, dar din interes – Ţiba, care şi-a ascuns un plan rău, în spatele unei dărnicii, când a zis: „Măgarii sunt pentru casa împăratului, pentru călărie, pîinile şi roadele de vară sunt pentru hrana tinerilor şi vinul pentru potolirea setei celor ce vor fi obosiţi în pustie... Mă închin cu plecăciune! Să capăt trecere înaintea ta, împărate, domnul meu!” (2 Samuel 16:2-4). Altul, care nu a vrut să dăruiască nimic, deşi avea o datorie, cel puţin morală, faţă de David – Nabal. El a refuzat zicând: „Cine este David şi cine este fiul lui Isai? Astăzi sunt mulţi slujitori care fug de la stăpâni. Şi să-mi iau eu pâinea, apa, şi vitele mele pe care le-am tăiat pentru tunzătorii mei şi să le dau unor oameni care sunt de nu ştiu unde?” (1 Samuel 25:10-11). Cine nu vrea să dea are întotdeauna motive să se scuze, dar cine are darul dărniciei, are întotdeauna motive să dea. 2. Săracii macedonieni – a da din ce ai Exemplul credincioşilor din Macedonia dovedeşte că darul dărniciei cu posibilitatea de a dărui pentru lucrarea Domnului este posibil să opereze şi prin cei săraci. Pavel declara despre ei: ,,Vă mărturisesc că au dat de bună voie, după puterea lor şi chiar peste puterile lor. Şi ne-au rugat cu mari stăruinţe pentru harul şi părtăşia la această strângere de ajutoare pentru sfinţi” (2 Corinteni 8:3). Şi nu au făcut-o numai o dată, ci ori de câte ori au avut ocazia, aşa cum aprecia apostolul: ,,Am avut o mare bucurie în Domnul, că, în sfârşit, aţi putut să vă înnoiţi iarăşi simţămintele voastre faţă de mine. Vă gândeaţi voi la aşa ceva, dar vă lipsea prilejul... Ştiţi voi înşivă, filipenilor, că, la începutul Evangheliei, când am plecat din Macedonia, nici o Biserică n-a avut legătură cu mine în ce priveşte «darea»” şi «primirea» afară de voi. Căci mi-aţi trimis în Tesalonic, odată, şi chiar de două ori, ceva pentru nevoile mele” (Filipeni 4:10-15). Aceste daruri pentru apostolul Pavel erau în afară de ce strânseseră ei să trimită la Ierusalim. Deci cei care au darul dărniciei dau unde este nevoie şi cu consecvenţă şi într-o parte şi în alta, dau acum dar şi altădată. Domnul să-i ajute şi să le umple vistieriile şi să le păstreze o mare răsplată în Împărăţia Lui, după cum le dorea şi Pavel filipenilor: „Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos” (Filipeni 4:19). Iată şi câteva exemple practice – lucrări în care pot fi învestiţi cei care au darul dărniciei. Susţinerea misionarilor este cea mai mare necesitate, pentru că mântuirea este o prioritate ce nu poate fi comparată cu nimic din lume. Să nu o luaţi aceasta ca pe o pretenţie din partea celor ce sunt duşi în câmpuri misionare, iar dacă vor fi şi oameni care vor căuta un câştig mârşav, eu cred că cei cu darul dărniciei au şi lumină de la Dumnezeu să ştie la cine trebuie să dea. Dacă cineva dă ceva acolo unde nu se investeşte în mod curat şi pe urmă află, există riscul să nu mai dea altădată cu încredere şi bucurie. Voi ilustra aceasta printr-o întâmplare: Un beduin mergea pe cămila lui şi a întâlnit un om care mergea pe jos. Acesta din urmă l-a rugat să-l ia şi pe el pe cămilă. Beduinul a cumpănit puţin apoi a acceptat, dar omul luat de ocazie era un bandit, care după ce s-a văzut călare, i-a făcut vânt beduinului de pe cămilă şi a fugit cu ea. Necăjit, stăpânul rămas pe jos a spus: „Nu-mi pare rău de cămilă căci mai am destule, dar mi-am pierdut încrederea în oameni şi-mi pare rău de cei pe care n-o să-i mai iau pe cămilă, deşi nu sunt hoţi ca tine”. Alte lucrări pentru care este nevoie de donatori consacraţi sunt construcţiile şi întreţinerea locaşurilor de închinare. În Romania, după Revoluţie s-au construit multe clădiri în care mulţi oameni au investit cu dăruire. Să nu uităm nici de ajutorarea săracilor. Dau ca exemplu biserica nr.1 din Viena care ajută în mod regulat săracii în multe locuri din ţară. Dovada dărniciei lor este şi biserica din Viena ridicată pe cheltuiala lor, fără credite bancare. O altă lucrare în care suntem şi noi implicaţi sunt publicaţiile creştine. Unii se ocupă cu tehnoredactarea, alţii cu distribuţia. În lucrarea acesta nu s-a cerut la nimeni nici un ban niciodată, doar ne-am rugat, luându-l ca model pe George Muler care întreţinea opt mii de orfani fără să ceară cuiva ajutor. Într-o vreme când am mărit tirajul (în prezent este de opt mii de exemplare), mă rugam cu ocazia trecerii dintre ani, pentru fondurile necesare în noul an. Atunci am pus un semn în rugăciune. „Doamne, acum la început de an, dă-mi

încredinţarea în noaptea aceasta că ai semnat actul adiţional pentru noul an şi fă să vină cineva la acastă oră târzie şi să facă o donaţie pentru reviste. La 12 şi jumătate noaptea o soră din adunare ne- a căutat spunând: „La cine pot să fac acum o donaţie pentru revistă?” Mie îmi bătea inima de mulţumire înaintea lui Dumnezeu care a ascultat rugăciunea mea; sora aceea putea să vină a doua zi, căci nu era nici o urgenţă în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie. Dumnezeu să binecuvânteze pe toţi dăruitorii, în toate domeniile lucrării sfinte şi în îngrijirea celor în nevoie! Amin! V. DARUL CÂRMUIRILOR A. Prezentare Darul cârmuirilor este menţionat între darurile existente în Adunarea Domnului: ,,Şi Dumnezeu a rânduit în Biserică, întâi, apostoli; al doilea, proroci; al treilea, învăţători; apoi, pe cei ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor şi vorbirii în felurite limbi” (1 Corinteni 12:28). Termenii în originalul Noului Testament sunt kubernesis - administrare, guvernare, a direcţiona, a cârmui şi prohistemi - a conduce, a sta înainte, a prezida, a menţine. Prin darul cârmuirilor se fac planuri şi se organizează lucrări pentru realizarea voii lui Dumnezeu în adunare; capacitatea de a atrage, de a motiva şi de a direcţiona activitatea membrilor adunării pentru îndeplinirea slujbelor lor - „Cine cârmuieşte, să cârmuiască cu râvnă” (Romani 12:8). În referinţele la această lucrare, apostolul Pavel scria: ,,Vă rugăm, fraţilor, să priviţi bine pe cei ce se ostenesc între voi, care vă cârmuiesc în Domnul şi care vă sfătuiesc” (1 Tesaloniceni 5:12). În primul rând, cei care cârmuiesc trebuie să fie sub controlul lui Dumnezeu şi să conducă potrivit cu principiile Lui, între care cea dintâi este sfinţenia, la care se adaugă altele: „Atunci împăratul va împărăţi cu dreptate şi voievozii vor cârmui cu nepărtinire” (Isaia 32:1) .Ei nu sunt nişte conducători precum monarhii lumii. Ei pot fi comparaţi cu oameni aflaţi sub autoritate şi care exercită autoritate, cum afirma despre sine sutaşul pe care Domnul l-a lăudat pentru credinţa lui: ,,Căci şi eu, care sunt sub stăpânirea altuia, am sub mine ostaşi. Şi zic unuia: «Du-te!» şi se duce; altuia: «Vino!» şi vine; şi robului meu: «Fă cutare lucru!» şi-l face” (Luca 7:8). Sau cum spunea Solomon în cartea Eclesiastul 5:8: „Căci peste cel mare veghează altul mai mare şi peste ei toţi Cel Prea Înalt”. De aceea, orice conducător, orice cârmuitor al unei lucrări din adunare trebuie să înţeleagă că întotdeauna, cel dintâi şi cel mai mare este şi rămâne Dumnezeu, dar El conduce numai după principiile Sale. Dumnezeu nu se schimbă, nu ia atitudini privilegiate sau lipsite de temei. Să luăm câteva citate biblice pentru a vedea aceste adevăruri. În Psalmul 78:72 este scris despre un om după inima lui Dumnezeu care a înţeles cum să cârmuiască pe Israel în Domnul. ,,Şi David i-a cârmuit cu o inimă neprihănită şi i-a povăţuit cu mâini pricepute”. Dacă ar fi fost numai neprihănirea şi nu ar fi avut capacitatea să cârmuiască, nu era bun să fie conducător. Dacă cineva are doar abilităţi de organizare, manageriale şi este neprihănit, iarăşi nu este bun de lider în poporul sfânt. Tot din perioada lui David şi a lui Solomon avem descrieri despre alţi oameni cu darul cârmuirii. 1 Cronici 15:12-18 este scris despre felul în care trebuie organizate unele activităţi la Casa Domnului, dar preoţii şi leviţii nu puteau să realizeze acele lucrări fără sfinţirea necesară. Împăratul David le-a zis: „Voi sunteţi capii de familie ai leviţilor, sfinţiţi-vă, voi şi fraţii voştri şi suiţi chivotul Domnului, Dumnezeului lui Israel, la locul pe care i l-am pregătit... Preoţii şi leviţii s- au sfinţit ca să suie chivotul Domnului, Dumnezeului lui Israel... Şi David a zis căpeteniilor leviţilor să aşeze pe fraţii lor cântăreţi cu instrumente de muzică, cu lăute, harfe şi ţimbale şi să sune din ele cântări răsunătoare, în semn de bucurie. Leviţii au aşezat pe Heman, fiul lui Ioel; dintre fraţii lui, pe Asaf, fiul lui Berechia; şi dintre fiii lui Merari, fraţii lor, pe Etan, fiul lui Cuşaia, apoi împreună cu ei pe fraţii lor de a doua mână: pe Zaharia, Ben, Iaaziel, Şemiramot, Iehiel, Uni, Eliab, Benaia, Maaseia, Matitia, Elifele şi Micneia şi Obed-Edom şi Ieiel, uşieri”. Între aceşti „capi” apare şi un dirijor: ,,Chenania, căpetenia muzicii între leviţi, cârmuia muzica, fiindcă era meşter” (1 Cronici 15:22).

În Noul Testament, Domnul vorbeşte despre cârmuire după principiile sfinte, diferite de cele din societatea laică, evidenţiind slujirea în dragoste a cârmuitorilor. ,,Isus i-a chemat la El şi le-a zis: «Ştiţi că cei priviţi drept cârmuitori ai neamurilor, domnesc peste ele şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Dar între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să fie robul tuturor. Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi!»” (Marcu 10:42-45). În Romani 15:15-16, apostolul Pavel vorbeşte despre slujba sa apostolică, dar în acelaşi timp despre principiile pe baza cărora el coordona lucrarea. ,,Totuşi, ici colea v-am scris mai cu îndrăzneală, ca să vă aduc din nou aminte de lucrurile acestea, în puterea harului, pe care mi l- a dat Dumnezeu, ca să fiu slujitorul lui Isus Hristos între neamuri. Eu îmi împlinesc cu scumpătate slujba Evangheliei lui Dumnezeu, pentru ca neamurile să-I fie o jertfă bine primită, sfinţită de Duhul Sfânt”. El avea autoritatea să scrie, având chemarea să completeze Scripturile, să organizeze, să înfiinţeze biserici şi să aşeze slujitori în ele. Pentru că există diferite segmente în lucrarea Evangheliei, cârmuitorii trebuie să colaboreze şi să-i provoace pe cei din subordinea lor în a lucra în unitate, dar pentru aceasta trebuie înţelepciune: „Prin mine împărăţesc împăraţii şi dau voievozii porunci drepte. Prin mine cârmuiesc dregătorii şi mai marii, toţi judecătorii pământului” (Proverbe 8:15-16). De exemplu, ce s-ar întâmpla într-o biserică dacă cei din domeniul muzicii ar fi foarte bine organizaţi, dar nu ar colabora cu fraţii păstori, cu prezbiterii, cu cei de la fanfară, de la orchestră şi ar rămâne numai corul ca o organizare de sine stătătoare, ca stat în stat. În lucrarea lui Dumnezeu, trebuie să funcţionăm ca într-un trup. Mâna acţionează singură, dar totuşi este dependentă de trup. La fel orice alt organ. Când cei care cârmuiesc conlucrează bine, lucrarea progresează, dar o adunare dezbinată este sortită nimicirii. Exemplul capacităţii de cârmuire a lui David, se observă şi când a pus pe fiul său Solomon rege. Noul rege era „tânăr şi plăpând” şi regatul ajunsese foarte mare, iar David ştia ce înseamnă o împărăţie dezbinată, din vremea lui Saul şi Iş Boşet, de aceea i-a adunat pe toţi liderii politici, militari şi religioşi, organizându-i şi pregătindu-i pentru lucrările ce urmau. Rezultatul a fost supunere faţă de împăratul Solomon şi prosperitate în ţară. Pavel se destăinuie şi scrie referitor la colaborarea lui cu alţi lideri ai Bisericii. După asumarea chemării lui apostolice, deşi primise Evanghelia direct de la Domnul Isus Hristos şi prin el se făceau semne şi minuni, iar lucrarea avea succes, el totuşi se consultă cu ceilalţi: ,,După patrusprezece ani, m-am suit din nou la Ierusalim împreună cu Barnaba; şi am luat cu mine şi pe Tit. M-am suit, în urma unei descoperiri şi le-am arătat Evanghelia, pe care o propovăduiesc eu între neamuri, îndeosebi celor mai cu vază, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar” (Galateni 2:1-2). Dar şi cei de la Ierusalim, au avut o atitudine frăţească, în vederea promovării lucrării în diferite regiuni: ,,Cei ce sunt socotiţi ca fiind ceva ... cei cu vază nu mi-au adăugat nimic. Ba dimpotrivă, când au văzut că mie îmi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei netăiaţi împrejur, după cum lui Petru îi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei tăiaţi împrejur, – căci Cel ce făcuse din Petru apostolul celor tăiaţi împrejur, făcuse şi din mine apostolul neamurilor – şi când au cunoscut harul, care-mi fusese dat, Iacov, Chifa şi Ioan, care sunt priviţi ca stâlpi, mi-au dat mie şi lui Barnaba, mâna dreaptă de însoţire, ca să mergem să propovăduim: noi la neamuri, iar ei la cei tăiaţi împrejur” (Galateni 2:6-9). Pavel, deşi avea autoritate de la Dumnezeu, nu s-a amestecat în sectorul şi lucrarea altuia. A ştiut ce-i este dat lui să cârmuiască şi a înţeles că şi alţii cârmuiesc. ,,Şi am căutat să vestesc Evanghelia acolo unde Hristos nu fusese vestit, ca să nu zidesc pe temelia pusă de altul, după cum este scris: «Aceia, cărora nu li se propovăduise despre El, Îl vor vedea, şi cei ce n-auziseră de El, Îl vor cunoaşte»” (Romani 15:20-21). Şi-a înţeles lucrarea şi astfel nu a intrat în conflict decât cu cei care erau în conflict şi cu Dumnezeu. Pentru că este logic ca cei care slujesc lui Dumnezeu să fie într-o legătură bună unii cu alţii. Domnul să ridice în toate compartimentele conducători cu multă înţelepciune, să poată să organizeze lucrurile, să colaboreze între ei, pentru ca toată lucrarea să se realizeze în dragoste care este legătura desăvârşirii.