Maria_Ploae_print

2

• Viaţa pe scene Un capăt de Bucureşti, la marginea parcului Herestrău. O străduţă de case cu garduri înalte, 3 peste care se văd braţele desfrunzite ale unor pomi şi câţiva cârcei de vie arşi de bruma toamnei. Loc de oameni cu nostalgia vieţii la ţară. Aici stă familia Maria Ploae şi Nicolae Mărgineanu. O actriţă şi un regizor cărora cinematografia românească le datorează multe momente bune. Casa le seamănă: de bun gust şi ridicată cu un soi de smerenie - adică nici uriaşă, nici meschină. Sun la poartă şi îmi deschide Maria Ploae. Îmbrăcată într-o rochie neagră şi cu acelaşi zâmbet fermecător, care îi adânceşte gropiţa din obrazul drept. Mă invită în salon, o cameră luminată de ferestrele lungi care dau spre grădină, cu un perete acoperit de tablouri şi un altul de icoane pe sticlă vechi. Colecţia de icoane a aparţinut psihologului Nicolae Mărgineanu, tatăl regizorului, unul dintre marii intelectuali interbelici care au trecut prin puşcăriile comuniste. O pisică albă cu coada neagră, doarme încovrigată pe un fotoliu. Din două vaze de sticlă albastră răsucită spre cer îşi iţesc capetele vesele mai multe crizanteme. Dialogul se leagă uşor, pentru că Maria Ploae este foarte deschisă, caldă şi parcă mereu gata să împărtăşească din bucuriile vieţii ei. Iar viaţa sa pare să fie o lungă bucurie neumbrită. Am căutat-o pe Maria Ploae pentru un interviu de gazetă şi a ieşit o carte. Claudiu Târziu

• Zodia pământului, copilăria Stimată doamnă Maria Ploae, multe personalităţi publice mărturisesc că locul de baştină le este ca o amprentă pusă pe suflet, ca o pecete care le-a marcat devenirea. 4 Dumneavoastră simţiţi că rădăcinile moldoveneşti v-au influenţat în vreun fel viaţa? Am rădăcini puternice, care m-au hrănit toată viaţa. E o contradicţie între ce simt azi – iubire şi nostalgie pentru locurile natale – şi ce simţeam copilă fiind, acasă, la ţară, când visam să-mi iau zborul, să-mi desfac aripile şi să mă rup definitiv de ceea ce eram. Visul acesta îmi domina viaţa: să pot să plec, să zbor, să mi se deschidă noi orizonturi. Şi visul mi s-a împlinit. Am avut o evoluţie spectaculoasă, dacă mă gândesc că, dintr-o fetiţă copleşită de prea multe treburi în gospodărie am devenit un artist cunoscut în toată ţara. Rădăcinile mele au contat enorm şi contează. Ele mi-au dat toată seva pe tot parcursul vieţii. De acolo am moştenit, de pildă, dragostea pentru natură, care mă îmbogăţeşte şi îmi dă putere. Puterea asta vă vine din frumuseţea pe care o vedeţi în lume sau din legătura pe care o aveţi cu pământul? Şi din una, şi din alta. Noi am trăit din pământ. Părinţii mei s-au chinuit să crească cinci copii din roadele pământului. Iar noi, copiii, i-am înţeles şi i-am ajutat pe cât am putut.

5 Repetând la filmul „Stefan Luchian\" alături de regizorul Nicolae Mărgineanu, 1980

Pentru că aţi trudit din greu în agricultură, pământul nu v-a lăsat o amintire neplăcută? Mă gândesc cu groază la pământ când e vorba de noroi, de glod cum zic moldovenii. Dar altfel, pentru mine, pământul e o binefacere. Primăvara, mirosul pămîntului proaspăt arat mă îmbăta. Iar când tata ne punea pe grapă, ca să netezească arătura, eram fericiţi! Pământul mi-e drag, pentru că e roditor. Din el ies toate frumuseţile lumii: florile, pomii... Pământul e aluatul din care suntem făcuţi şi noi. El va fi şi loc de odihnă veşnică trupurilor noastre. Ce amintire mai pregnantă aveţi cu părinţii dumneavoastră? Am două perechi de părinţi. Părinţii care m-au născut, Tache şi Victoria Giugaru, mi-au rămas foarte dragi. Tata este deja dincolo. A fost un bun gospodar şi un bărbat foarte puternic, cu simţul umorului. A stat patru ani prizonier în Siberia. 6 Povestirile lui despre perioada asta erau uluitoare. A îndurat frig cumplit şi foame. A pornit spre casă într-o zi, împreună cu un consătean, căci erau liberi în toată imensitatea aceea a zăpezii. Nu aveau unde să ajungă, decât tot în mâinile sovieticilor. Au fost prinşi şi readuşi la locul lor de caznă. Când s-a sfârşit războiul au pornit pe jos spre casă şi drumul a durat luni de zile. Când tata a ajuns, în sfârşit, în sat a găsit dezastru, trecuseră ruşii, devastaseră totul, iar soţia lui, Livia, a murit la scurt timp. S-a căsătorit după o vreme cu mama, luând viaţa de la capăt şi împlinindu-se prin noi. Mama are acum 85 de ani şi se luptă în continuare cu pământul. E foarte bucuroasă că mai poate scoate roşii „româneşti” din grădina ei şi e fericită că mănâncă două roşii cu o bucăţică de pâine... Mama a rămas înrobită de dragostea pentru pământ. Ea are o vorbă: „Şi-n genunchi, şi tot muncesc pământul!”. Părinţii mei fac parte dintre acei oameni care iubesc cu adevărat pământul, care înseamnă viaţă pentru ei, înseamnă totul: să poţi să-ţi creşti copiii, să-i dai la şcoală mai departe...

Storceau totul de la pământ şi făceau totul atunci când trebuia; că pământul nu te aşteaptă, nu 7 poţi să amâni lucrurile. Cu toate astea, zilele de sărbătoare pentru ei erau zile de sărbătoare, adică duminica nu munceau, mergeau la biserică şi se rugau. De altfel, orice muncă importantă o începeau spunând Tatăl nostru. M-a impresionat la ei legă- tura foarte puternică pe care o aveau cu Dumnezeu. Spuneau mereu: „Facă-se voia Domnului!” şi „Totul depinde de Dumnezeu!”. Nu se supărau nici când era secetă şi recolta nu se făcea. Ştiau că şi asta e „lăsată de la Dumnezeu”. Iar atunci când lucrurile mergeau bine, când pământul avea tot ce-i trebuia, îi mulţumeau lui Dumnezeu. Cred că de la ei am moştenit această nevoie de Dumnezeu, deşi viaţa mea a fost cu totul altfel. Mai am o pereche de părinţi, pe care îi iubesc la fel de mult. La 12 ani am fost înfiată de sora tatălui meu, Elena, căsătorită cu Ioan Ploae, din Bucureşti. Mi-am schimbat numele din Maria Giugaru (vedeţi bine că tot nume de artist) în Maria Ploae. Ploae! Mi-a plăcut foarte mult numele ăsta de la început, poate pentru că ploaia este fertiliza- toare, iar pământul are nevoie de ploaie. (Zâmbeşte) Părinţii adoptivi n-au putut avea copii şi m-au înfiiat când am trecut în clasa a şasea. Îmi aduc aminte că eram foarte impresionaţi de ei când veneau la noi în vizită. Întotdeauna ne aduceau bomboane, cadouri, rochii... Era mare, mare sărbătoare când veneau la noi. Şi stăteau destul de mult. Mi-aduc aminte de papa, că aşa i-am spus mai târziu unchiului Ioan Ploae, după ce m-a adoptat, căci aşa a vrut el să-i spun : papa. Și când mergem la culcare să-i spun : săru- mâna, noapte bună! Deci, papa avea un cojocel pe umeri, stătea pe un scăunel cu trei picioare şi ne admira ograda în care aveam de toate, găini, purcei, vite, oi... Aveam o gospodărie foarte mare, de asta şi treburile noastre erau foarte multe. Şi când l-a cu- noscut pe bunicul, a dat mâna şi i-a spus: „Ploae!” şi bunicul a spus: „Ploaie să dea Dumnezeu!”.

8 Tache și Victoria, părinții de la țară

Cum de v-au dat totuşi în adopţie părinţii dvs. biologici, care v-au şi crescut până la o 9 vârstă destul de mare? Papa şi mama Elena îşi doreau foarte mult un copil şi nu aveau, iar ai mei aveau mulţi copii (eram cinci de toţi: Vasile, Maria, Elena, Cristina şi Doina) şi erau depăşiţi din punct de vedere material. Papa a iubit foarte mult filmul, a iubit artiştii, avea gust pentru frumos. Ştia toate filmele importante din vremea lui, toate numele de actori mari, era extraordinar! Şi s-a oprit asupra mea cu ochi de estet. (Zâmbeşte) Mi-a spus mai târziu că i-a plăcut foarte mult figura mea şi mai ales ochii şi sprâncenele. M-a ales pentru că i-am plăcut ca înfăţişare. Eram foarte slăbuţă şi oropsită şi i-a plăcut şi asta. Mi-a spus că mama parcă nu ştia să strige altceva decât: „Marşică, vezi de fată! Marşică, adă apă! Marşică, adă lemne!...”. I-am părut frumoasă şi tare chinuită şi a zis: „Eu aş lua-o pe fata asta!”. Şi atunci, mama Elena a zis: „Ei, cere-o tu, dar n-o să ţi-o dea, că e cea mai mare şi au nevoie de ea, pentru că ea e prima la toate treburile.” Şi când a venit papa în anul următor, zice: „Dragă, uite, m-am gândit să mi-o dai pe Maricica!”. „Ţi-o daaau, cumnate!!!” – a fost vorba lui tata. Părinții adoptivi din București, Ioan Ploae şi Elena Ploae

Părinţii mei nu voiau să scape de noi, dar îşi doreau să învăţăm carte şi ştiau că posibilităţile lor de a ne ţine la şcoală sunt reduse. Mama Victoria mai ales, ţinea foarte mult să facem şcoală: „Învăţaţi, mamă, învăţaţi, că cine are carte are parte!” Primele şapte clase le făceam acolo, în sat, dar după aceea trebuia să mergem la Bacău, oraşul cel mai apropiat. La Bacău însemna să găsim o gazdă. Iar pentru ca părinţii mei să plătească o gazdă, chiar în natură, adică în ce aveau prin gospodărie, era greu. Şi-apoi nu ne puteau urmări dacă învăţăm, dacă facem ce trebuie şi se temeau. Aşa încât propunerea lui papa a venit ca o rezolvare pentru mine. De altfel şi sora mea Cristina a fost înfiată de o altă soră a tatălui meu, 10 de tanti Cristina. Iar noi copiii ne doream să învăţăm. Ştiam că numai aşa vom scăpa de munca grea de la câmp. Am fost foarte bucuroasă de schimbare. În anul în care m-au cerut terminasem clasa a cincea şi pe a şasea am început-o la Bucureşti. Până atunci nu plecasem nici măcar până în alt sat. Mă duceam la şes pe Valea Berheciului, mă duceam cu oile la Rădoaia, tot aşa la deal la Gornit pentru muncile câmpului, dar mai departe de acolo nu plecasem. Bacăul îmi era necunoscut. Ce să mai vorbesc despre Bucureşti? Aşadar, am aşteptat cu mare, mare nerăbdare anul acela. Eram chiar uşor înfumurată gândindu-mă că voi pleca direct în capitală.

11 În filmul „Stefan Luchian” alături de Leni Dacian 1980

Aţi plecat, şi odată cu asta vi s-a schimbat viaţa. În oraş era totul altfel. Când vi s-a făcut prima dată dor de satul dumneavoastră? Nu prea mi s-a făcut dor. Poate şi pentru că n-am dus dorul spaţiilor largi şi înverzite, al livezilor şi florilor, căci părinţii din Bucureşti aveau casă cu grădină pe strada Dunăvăţ 91. Era o casă destul de modestă, tip „vagon”, dar cu o grădină imensă şi superbă, cu toţi pomii roditori, cu flori, cu o alee de trandafiri şi cu cişmea. Nu mi-a lipsit natura de care eram atât de legată. Eram tot timpul printre flori sau cocoţată în copaci. Atât de mult îmi plăcea grădina aceea încât nu simţeam nevoia să plec la plimbare în parc în Bucureşti. Nu mai vorbesc că nu simţeam nevoia să merg la mare sau în alte părţi pentru că eram îndrăgostită de paradisul din Dunăvăţ, peste care din păcate a trecut tăvălugul demolărilor prin anii 80... Şi totuşi, vi s-a făcut cumva dor de sat. 12 Mi s-a făcut. Mă duceam din doi în doi ani şi parcă mi se făcea frică să nu se întoarcă roata şi repede plecam! Mi se părea atât de frumoasă noua mea viaţă, că nu-mi doream să mă mai întorc la ţară. Le vedeam pe surorile mele care rămăseseră acolo, Lenuş şi Doiniţa, şi care erau destul de chinuite. Mă vedeam pe mine în ele... Şi plecam repede. Stăteam cam o săptămână, două, maximum... Şi părinţii dumneavoastră naturali ce spuneau? Nu erau foarte preocupaţi de lucrul ăsta? Nu. Ei şi-au dorit ca toţi să învăţăm şi s-au chinuit şi cu surorile mele să meargă la Bacău să le gă- sească gazdă, să înveţe... Deci visul lor era ca toţi să învăţăm şi să facem altceva decât să rămânem acolo, să ne necăjim cu pământul, mai ales că începuse colectivizarea. Am văzut cu ochii mei cum cei care s-au înscris primii în colectiv şi erau cei mai săraci oameni, îndrumaţi de activişti au intrat în ograda noastră şi ne-au luat plugul, căruţa, grapa, vitele şi toate cele trebuitoare pământului. Mama plângea şi plângeam şi noi copiii, iar tata făcea haz de necaz şi îi cinstea cu un păhăruţ de vin. Mai târziu am văzut cum toate erau lăsate în paragină în ograda colectivei...

Acum, când vă uitaţi în urmă, vă mai este ceva drag din satul acela? Vă încearcă nostalgia? Sunt foarte multe amintiri care-mi sunt dragi, dar, altfel, lumea s-a schimbat şi satul s-a schimbat. De exemplu şesul acela pe care-l iubeam eu tare, Valea Berheciului, lunca Berheciului, era un loc cu iarbă şi sălcii, unde ne adunam noi copiii satului, cu animalele şi ne jucam şi eram foarte fericiţi. Ne jucam în felul nostru: fie că făceam scrânciob din sălcii şi ne legănam până leşinam de râs şi cădeam, că se desfăceau crengile sălciilor, fie că făceam iaz şi prindeam peşte, fie că făceam foc şi coceam păpuşoi, bostani sau cartofi... Când mă gândesc la lucrurile astea, vorba lui Creangă, „parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie”, dar când mă duc acolo, văd că-i totul altfel. După colectivizare, lunca a fost trans- 13 formată în pământ arabil. Au dispărut sălciile, râul parcă nici el nu mai este acelaşi, se cultivă ba porumb, ba nu ştiu ce... În orice caz, nu mai e nimic din ce era. Pădurile nu mai sunt nici ele. După revoluţie, au venit alte sminteli, că oamenii au scos toate livezile, toată viţa de vie, pentru că fiecare a vrut bucata lui de pământ... În afară de ograda şi casa noastră, de Împreună cu Mihai bucătăria şi grădina noastră, în general Dinvale în spectacolul lucrurile s-au cam schimbat şi am rămas „Alice şi Lewis\" în numai cu amintiri. regia lui Nae Caranfil la Teatrul Foarte Mic

Există o tradiţie a locului, ceva specific, care v-a urmărit în amintire şi care vă este dragă şi acum? Erau trei zile pe an, cele mai frumoase zile din viaţa noastră, de hramul satului: Sfânta Măria Mică. Atunci era hramul satului. Şi noi ne pregăteam din timp pentru zilele astea. Mama făcea curăţenie mare, dădea cu var şi lipea. La lipit o ajutam şi eu. Făcea foarte multe mâncăruri, pentru că veneau neamurile din toate satele şi oricine venea era aşezat la masă. Se făceau răcituri, sarmale, pilaf cu friptură, cozonac şi altele. Dar pentru noi bucuria mare era că pe şesul ăsta minunat venea bâlciul. Se făcea bâlci. Şi asta ce înseamnă? Că veneau de departe leagăne, carusele, bărci, îngheţată, circul -până şi circul! La începutul bâlciului noi nu puteam să intrăm la spectacolele de circ, pentru că aveam puţini bănuţi dar spre sfârşitul sărbătorii circarii scoteau afară, pe scenă, aproape toate numerele şi rămâneau foarte puţine numere cu plată şi nu mai costa mult. Dacă aşteptai până în a treia zi reuşeai să vezi şi circul tot. În zilele astea când 14 veneau oameni de peste tot şi era fanfară, cântec care se auzea de departe, oamenii se îmbrăcau frumos, unii în costume populare, şi chiar şi fetiţele ca noi erau elegante şi cu părul pus pe moaţe... Era ceva ce nu vedeam în fiecare zi. Noi nu vedeam niciodată atât de multă lume. Întâlneam lume la biserică şi uneori la târg, dar numai o dată în an se umplea şesul acela, parcă nesfârşit, cu lume şi totul strălucea în altă lu- mină... Ne dădeam în scrâncioburile alea până ni se făcea rău, mâncam îngheţată... Era mare sărbătoare. Acum nu mai este.

15

Aţi jucat vreodată rolul de actriţă în copilăria dumneavoastră? Copiii joacă tot felul de jocuri cu roluri... Da, chiar am jucat teatru! Mama Victoria ştia foarte multe poezii şi cântece şi făcea parte din echipa de teatru a şcolii. Pe atunci, femeile din sat se adunau la şcoală şi făceau câte o piesă de teatru, cântau, spuneau poezii. Mică fiind, nici nu ştiu dacă eram la şcoală sau doar la grădiniţă, am văzut-o prima dată pe mama pe scenă. A fost extraordinar! Am fost fascinată de mama. Nu-mi mai aduc aminte ce juca, ci numai uimirea, bucuria şi mândria mea pentru mama. Era o piesă legată de viaţa la ţară. Ţin minte că era o lampă aprinsă (asta era toată lumina pe scenă), că la un moment dat se mâncau sar- male şi că mama era tare frumoasă. Şi ea se pricepea să joace? 16 Foarte tare! Da, era foarte talentată mama. Dacă se făcea actriţă, cred că ajungea departe, pentru că avea şi mult mai multă îndrăzneală decât am eu. Şi acum ne mai spune poezii şi cântă foarte frumos. Deci prima artistă în familie a fost mama dvs. Da, prima artistă în familie a fost mama. Mi-aduc aminte de seara aceea şi că am plecat îngân- durată acasă. Mă vrăjise spectacolul acela. Bineînţeles, în primul rând pentru că jucase mama. Pe urmă, pe aceeaşi scenă de la grădiniţă până în clasa a cincea, am spus şi eu poezii, am cân- tat, căci făceam parte din cor, şi am dansat, am jucat în piese de teatru. O dată am jucat Albă ca Zăpada. Mama îşi dorea mult să ne vadă pe scenă şi era foarte fericită. Dar era atât de emoţionată încât se uita în pământ, pentru ca nu cumva puterea privirii ei să ne tulbure şi să uităm poezia.

Ne mai jucam şi acasă de-a teatrul. Făceam mici scenete. Uneori ne umfla râsul când să ne 17 spunem replica şi ceilalţi se supărau, ni se părea că nu suntem serioşi şi că nu iese treaba bine şi se termina totul cu păruială. Vă visaţi artistă pe atunci? Nu, nu mă visam artistă, nici nu prea ştiam ce înseamnă lucrul ăsta. Dar într-un fel eram artistă. Îmi aduc aminte de o întâmplare. Eram cu vitele, le păşteam la Fântâniţă. I se spunea locului „la Fântâniţă” pentru că acolo era o fântână tare drăguţă, cu apa foarte aproape, te lăsai doar uşor peste ghizdele şi luai apă cu un fel de teică mică, scobită într-un lemn dreptunghiular. Ne era tare dragă şi la îndemână fântâniţa asta. Se făcuse deja colectivizarea, iar pământul nu mai era chiar al nostru, dar fusese cândva. Vacile mele cu viţeii păşteau mai departe prin zonă şi eu vedeam că nu-s pe pământul meu. Paznicul era şi el pe acolo prin apropiere, dar îmi ziceam că, dacă se ia de vitele mele, o să spun că nu-s ale mele, că erau mai multe animale pe acolo. Şi numai ce văd că vine la mine şi mă întreabă: „A cui sunt vitele alea care pasc acolo?” Eu spun : „Nu ştiu, nu-s ale mele.” Şi îl văd cum se duce fix la vacile mele şi la cei doi viţei, mi le ia şi le mână spre sat. Eu mă pun pe bocit şi mă ţin după el. Mă gândeam la urgia care mă aştepta acasă dacă mă duc la tata fără vaci. Eram tot mai speriată şi boceam din ce în ce mai tare. Dar paznicul mergea mai departe cu vacile mele. Atunci mi-am zis: „Doamne, ce mă fac?”. Şi m-am gândit că dacă aş muri s-ar întoarce şi mi-ar lăsa vacile. Şi atunci m-am trântit la pământ ca moartă şi n-am mai scos nici un sunet. Am stat aşa nemișcată, dar cu ochii după paznic să văd ce face. Îl văd că se întoarce cu vacile mele şi-mi spune: „Altă dată să nu le mai laşi pe pământul colectivei!” Acolo la ţară eram rupţi de ceea ce înseamnă civilizaţie. Nu aveam nici aparat de radio, nu mai vorbesc de televizor. Abia când am venit la Bucureşti am văzut ce înseamnă o piesă de teatru, cum arată o sală de teatru adevărată, o scenă... Îmi plăcea să ascult teatru radiofonic. Pe urmă am avut televizor...

În filmul „Dincolo de pod” de Mircea Veroiu,1975 18

Dar am conştientizat că vreau să mă fac actriţă şi m-am hotărât să mă fac actriţă după ce am spus câteva poezii la Casa de Cultură. Am recitat Floare albastră, de Mihai Eminescu, şi regizorul Casei de Cultură cu care făceam momente vesele, mi-a spus că recit foarte frumos şi ar trebui să mă fac actriţă. În momentul acela am înnebunit. Fratele meu Vasile, care se mutase şi el în Bucureşti şi cu care mergeam la Casa de Cultură, m-a înscris la Şcoala Populară de Artă, care era foarte bună în acele timpuri. Îi plăceau şi fratelui meu teatrul şi dansurile. Am făcut împreună Şcoala Popu- lară de Artă, având-o profesoară pe Maria Potra. Era o profesoară excelentă! Un om cult, care mi-a dat o mare deschidere spre poezie şi teatru. Atunci m-am apropiat de Eminescu, Blaga, Bacovia, Ion Barbu sau Iannis Ritsos. Tot atunci am lucrat „Domnişoara Iulia”, de Strinberg. Maria Potra m-a învăţat să descifrez o poezie, un text, o replică, să caut dincolo de vorbe.

Câţi ani aveaţi când v-a descoperit acel regizor? Eram la liceu, în clasa a zecea. După liceu, când terminasem şi cursurile Şcolii Populare de Artă am dat la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale (I.A.T.C.) şi am picat. Am continuat încă un an la Şcoala Populară de Artă, cu Paul Stratilat, la regie, şi cu Maria Potra. Eu terminasem Şcoala Populară de Artă, că doi ani se făceau, dar mergeam să mă mai antrenez, să lucrez, să-mi spun repertoriul pe scenă. În al doilea an, în 1971, am intrat la I.A.T.C. Şi i-am avut profesori pe Octavian Cotescu şi Ovidiu Schumacher care erau foarte pasionaţi şi foarte serioşi. Iarăşi am avut noroc, pentru că mult am învăţat şi de la aceşti profesori. Până la acel regizor de Casă de Cultură nu v-a mai spus nimeni că aveţi talent? Ba da. Am avut o oră de limba română deschisă la liceul Bolintineanu la care au fost invitaţi 20 Ludovic Antal, Mitzura Arghezi şi Constantin Nisipeanu, care ne-au recitat poezii. Eram impresionată. După aceea, a spus o colegă de-a mea o poezie şi apoi eu am recitat „Moartea Narcisului” de Dimitrie Anghel. Am ieşit în faţa clasei şi cu o voce tremurândă de emoţie am început să recit. S-a făcut o tăcere încât parcă îmi auzeam bătăile inimii. Constatam cu uimire că eram ascultată cu sufletul la gură. Când am terminat poezia a urmat o scurtă tăcere, apoi un ropot de aplauze. Mă aplaudau toţi, şi colegii şi cei trei artişti. M-am dus ameţită spre locul meu din ultima bancă şi în urma mea venea Ludovic Antal cu toate florile pe care le primise. Mi le-a oferit şi mi-a spus: „Pentru mama ta, care a făcut o fată aşa de talentată!”. Mai târziu am aflat că Ludovic Antal era cunoscut ca actorul cu „vocea de aur”. Mă întorceam acasă pe strada lungă a Dunăvăţului, clătinându-mă sub povara braţului de flori şi mă între- bam cui ar trebui să dau florile, mamei Victoria sau mamei Elena.

Aveam mai demult dorinţa de a spune poezii, de a mă manifesta în faţa oamenilor. La orele de 21 limba română spre exemplu, când ajungeam la orice poezie deja o ştiam. Şi de obicei mă puneau profesorii să recit. Exerciţiul ăsta m-a ajutat foarte mult. Am învăţat să trăiesc poezia. Dar tatăl Ioan, cel din Bucureşti, care era îndrăgostit de filme, nu a văzut în dumneavoastră o viitoare actriţă? Este foarte ciudat că papa m-a înfiat ca să mă ajute dar nu şi-a făcut mari vise cu mine. Nici vorbă să se gândească că eu pot să ajung mai mult decât o muncitoare. Cam aşa se gândea papa. Se gândea că poate o să fac liceul, dar nu avea mari aşteptări în legătură cu realizarea mea profesională. Şi când am aflat, am avut o scenă de furie. I-am zis: „Dar ce, eu am venit de la ţară să mă fac muncitoare? Eu vreau să ajung altceva! Vreau să învăţ!”. Atunci am avut o discuţie tare cu papa, care mi-a spus că mai bine ajung muncitoare şi rămân la oraş decât să mă fac profesoară şi să fiu trimisă la ţară, de unde mi-am dorit să plec. Voiaţi să deveniţi profesoară! Da, aşa mă gândeam, să mă fac profesoară. Profesorii erau pe vremea aceea la locul lor şi foarte dăruiţi. Majoritatea erau buni şi drepţi. Şi pentru mine, profesoara de limba franceză şi cea de limba engleză erau un model. Plăcându-mi limba română şi limba franceză, mă gândeam să mă fac profesoară. Dar revenind la papa, atunci când studentă fiind făcusem deja filmul Toamna bobocilor, papa s-a dus să vadă filmul, singur la cinema „Modern”. Sala era plină şi eu jucam alături de mari actori: Draga Oleanu-Matei, Marin Moraru, Dumitru Furdui, Emil Hosu, Monica Ghiuţă, Sebastian Papaiani şi alţii. Papa mi-a povestit cu lacrimi pe obraz că i-a venit să se ridice în picioare şi să strige: „Asta-i fata mea!”

22 • O vocaţie împlinită Cine a jucat cel mai important rol în devenirea dvs. profesională? După ce am terminat Institutul şi am început să joc treatru şi să fac filme, un mare rol în cariera mea l-a avut Mircea Veroiu. Chiar în anul în care îmi pregăteam lucrarea de stat, în ’75, am fost chemată la probe la filmul Dincolo de pod de Mircea Veroiu, şi asta era foarte important. Nu-l cunoşteam, dar ştiam că face filme care sunt foarte apreciate. Şi Mircea Veroiu într-adevăr şi-a pus foarte tare amprenta asupra mea, pentru că, făcând Dincolo de pod cu el -un mare iubitor al frumosului-, a fost pentru mine ca o şcoală de cinematografie. Noi făceam ore de cinematografie şi în cadrul Institutului, dar foarte puţin, în trecere. Adevărul e că meseria asta n-o înveţi decât la faţa locului.

23 În filmul „Toamna bobocilor” de Mircea Moldovan 1974

24 Cu Leopoldina Bălănuță în filmul „Dincolo de pod”, 1975

Dacă pentru teatru te poţi pregăti, repetând - aşa cum am repetat de-a lungul celor patru ani cu Octavian Cotescu şi Ovidiu Schumacher diverse piese sau fragmente din piese, cât mai variate - film nu prea ai cum să faci, decât în momentul în care ai şansa să joci, să fii distribuit într-un film. Şi atunci înveţi. Eu mai făcusem Toamna bobocilor şi Muntele ascuns, dar la Mircea Veroiu am simţit că exigenţele erau mult mai mari. Mircea Veroiu avea un anume stil. Repetiţiile erau foarte importante. De exemplu, la Dincolo de pod, de multe ori când avea de filmat o secvenţă dintr-un singur cadru lung, repetam o zi întreagă, pentru ca a doua zi să filmeze cadrul acela. Trebuia să fie perfect. În situaţia asta actorul ştia foarte bine ce are de jucat şi venea cu o încarcătură emoţională autentică, putea să fie pre- cis şi tensionat, un profesionist. Era foarte bine, pentru că, dacă sunt În filmul „Mânia” multe duble, la un moment dat actorul de Mircea Veroiu, 1976 se descarcă. Adică îşi pierde emoţia şi ajunge să joace mecanic, să-i lipsească exact strălucirea aia care place foarte mult. Filmul şi teatrul de bună calitate impresionează prin trăirea sinceră. Ori, dacă faci foarte multe duble, la un moment dat ajungi să imiţi starea pe care ai avut-o la început şi asta nu e bine.

Sunt actori cărora le place să intre direct în acţiune. Probabil că pentru aceştia era mai obositor pro- gramul lui Mircea Veroiu, nu? Jucam alături de Irina Petrescu, Leopoldina Bălănuţă, Florina Cercel, Andrei Finţi, Ion Caramitru, Ovidiu Iuliu Moldovan, deci dintr-o dată am fost lângă cei mai mari actori ai vremii. Şi toţi eram foarte fericiţi sub bagheta lui Mircea Veroiu.Toţi mergeam până în pânzele albe alături de el. Mircea Veroiu era şi ca om la fel de plăcut? Da, da... Am lucrat destul de mult cu Mircea Veroiu şi l-am cunoscut şi ca om. Dar el era fascinant ca 26 regizor în primul rând. Şi de ce era fascinant? În afară de faptul că ştia foarte multe lucruri să te înveţe, niciodată nu-ţi arăta, nu-ţi juca el rolul, ca să faci ca el. De exemplu, Vlad Mugur ştia să joace fantastic şi se ducea pe scenă şi-ţi arăta atât de bine, încât te complexa şi-ţi ziceai: „Eu în vecii vecilor n-o să pot să joc atât de bine!”. Mircea îţi spunea în puţine cuvinte: o nuanţă mai sus sau mai jos. Era foarte precis în ceea ce voia. El îţi dădea sentimentul că are o încredere mare în tine, că eşti singurul care poţi să faci personajul respectiv. Şi de asemenea era minunat că avea o putere de a te ocroti, de a te menaja.

În filmul „Mireasma ploilor târzii”, 1984 regizor Mircea Moldovan 27

Parcă ne ţinea pe noi, actorii, sub un clopot de sticlă, nu putea să ni se întâmple nimic rău. Sau cel puţin asta era senzaţia mea. Adevărat e că şi eu eram foarte interiorizată şi nu prea vedeam ce se întâmplă în jurul meu. Eram eu cu personajul şi atenţia la regizor şi operator, că operatorul era Călin Ghibu în cea mai bună formă a lui. Eram toţi extrem de ambiţioşi la filmul acesta, am format o echipă foarte bună. Aţi vorbit tot despre profesionist. Dar ca om cum era Mircea Veroiu? Profesia este viaţa noastră. Nu prea există graniţă între viaţa reală şi meserie. Am făcut la Praga un film unde eram parteneri. Vainstock, regizorul rus, văzuse \"Dincolo de pod\", şi ne-a ales pe pe mine și pe Mircea pentru un film, \"Înarmat şi foarte periculos\", un scenariu după autorul american Bret Harte. Am filmat împreună la Praga o lună de zile. Eu aveam pentru Mircea Veroiu emoţia şi admiraţia faţă de regizor şi când el îmi era partener în film. 28 Era foarte drăguţ şi foarte cald ca om. Multe lucruri m-a învăţat. De exemplu, când mergeam la restaurant, mă învăţa ce e bine să mănânc, ce e bine pentru o doamnă. Făceam cumpărături împreună, mi-a arătat de ce-i frumoasă Praga, mi-a arătat cum să văd frumosul din lume. Ştia să vorbească despre orice... Era foarte prietenos, în ciuda răcelii lui aparente. Când îl vedeai prima dată te speria puţin, fixându-te cu ochii lui albaştri. Dar era un om cald şi sensibil... În perioada în care am filmat la Praga eram proaspăt măritată cu Niculae şi mă gândeam la el, iar Mircea era îndrăgostit de Sivia Kerim cu care era împreună dinainte de Dincolo de pod, şi când treceau trei zile şi nu filmam amândoi spuneam că vrem să plecăm acasă. Vainstok, regizorul, petrecea o seară cu noi, luam cina împreună şi ne promitea că în curând vom filma. Aşa am petrecut o lună la Praga. A fost o mare pierdere pentru filmul românesc când Mircea a dispărut dintre noi. O mare pierdere pentru mine în mod special.

Care e rolul cel mai plin de satisfacţii pe care l-aţi jucat? 29 Sunt mai multe. Niculae, soţul meu, a revăzut zilele astea filmul Ştefan Luchian, căruia i-a scris şi scenariul, alături de Iosif Naghiu. Filmul a fost cerut la Institut, să-l analizeze studenţii şi, înainte de asta, Niculae a vrut să-l revadă. Şi a spus: „Doamne, mi-a adus aminte de toată perioada de atunci!”. Când scria scenariul, pe masa lui erau tot timpul anemone proaspete. Şi le cumpăra din Piaţa Amzei pentru că îl inspirau, dar şi pentru a-i aduce astfel un omagiu lui Luchian care a iubit foarte mult anemonele. Mi-a spus acum: „Filmul, chiar cu unele stângăcii, cu unele lucruri pe care nu le-aş mai face, mi-a adus aminte de cât suflet am pus în el”. Un film, de la scrisul scenariului până la filmare şi montaj îţi ia mai mult de doi ani din viaţă. Şi dai tot ce ai mai bun din tine. Şi aşa e cu fiecare film. Aşa am făcut şi eu. De aceea mi-e foarte greu să spun un rol care mi-a dat mai multe satisfacţii. Dar, dincolo de relaţia sentimentală pe care o aveţi cu fiecare film, aveţi criterii profesionale de departajare. E o bucăţică din viaţa dumneavoastră în fiecare film, dar, la rigoare, ştiţi care e mai bun... Da, m-aş opri la filmul Şi va fi (Presentiment) de regizorul basarabean Valeriu Jereghi, film care a obţinut Marele Premiu la Festivalul de la Costineşti în 1992 şi care mi-a adus premiul pentru cea mai bună interpretare. Filmul a participat şi la Festivalul Filmului de la Cannes în secţiunea UN CERTAIN REGARD, unde s-a bucurat de o presă foarte bună. Apoi a fost selecţionat la Festivalul Internaţional al filmului din Saint Rafael, Franţa unde am obţinut Premiul pentru cea mai bună interpretare feminină. Valeriu Jereghi este un artist adevarat, puternic, cu mult har, care te pune la încercare, mereu exigent cu el însuşi şi cu cei din jur.

Partitura actoricească din Şi va fi era impresionantă pentru orice actriţă de oriunde şi de oricând, iar povestea era sub semnul spiritualităţii – un sfârşit de lume şi un început de lume, cu o femeie, un copil, o vacă numită Lunaia şi un tanc. Majoritatea filmărilor s-au petrecut în Munţii Vrancei, în locuri greu accesibile, de aceea zburam cu helicopterul în fiecare zi până la locul filmării. Peisajul era fantastic, adăpostul personajului meu era un bulgăre de piatră imens în interiorul căruia era scobit lăcaşul care mai purta urme de icoane. În zona aceea a Munţilor Vrancei sunt multe adăposturi de genul acesta, în care au vieţuit pe vremuri sihaştrii. Într-o zi trebuia să urc într-un copac mare, în care era un roi de trei sute de albine aduse special. Eu trebuia să urc, să ignor albinele şi să iau un fagure de miere ca să-mi salvez copilul care era bolnav şi să sar de acolo victorioasă, cu fagurele într-o mână, ţinut aşa ca o făclie. Asta era indi- caţia regizorului. Aşa fac, mă urc, nu iau în seamă albinele care roiau în jurul meu, iau fagurele şi dau să sar (erau vreo 2-3 metri) şi îl aud pe Vivi Drăgan, operatorul filmului strigând: „Nu 30 sări!” N-am sărit deşi parcă şi acum îmi pare rău. Mi-au plăcut mult filmările uşor riscante şi n-aş fi vrut în ruptul capului să fiu dublată. Lucrul cu Valeriu Jereghi a fost fascinant pe de o parte dar şi foarte dificil pe de altă parte, pentru că a trebuit să uit toată experienţa mea de actriţă de până atunci şi să vin cu o prospeţime şi o autenticitate care să-i dea personajului firesc. Nu era nimic de interpretat, ci totul trebuia să fie o trăire lăuntrică în condiţii limită de viaţă.  M-am reântâlnit cu Valeriu Jereghi după 13 ani, la realizarea filmului Mirajul iubirii. Filmul a fost menirea mea şi nicicând nu am fost atât de fericită ca atunci când am făcut film sau am repetat pe scenă. Ăsta a fost felul meu de a mă exprima, de a mă simţi puternică. Vi se potriveşte mai bine filmul decât teatrul? Cred că am avut mai mult noroc pe film căci am făcut mai multe roluri în film decât în teatru.

V-a şi plăcut mai mult? 31 Mi-a plăcut şi să joc în spectacole, mi-a plăcut şi teatrul... Atâta că am fost un pic mai fericită când am făcut film. Poate că am fost dăruită cu mai multe calităţi pentru film, pentru că totuşi filmul este un pic altceva. Poate că sufletul meu a fost mai apt pentru film. Am fost genul care am trecut uşor de la o stare la alta. De exemplu, pe film poţi să începi filmările cu o scenă de la sfârşitul povestirii sau poţi să începi cu mijlocul. Am avut această putere de concentrare, de a intra în personaj, indiferent în ce fază trebuia să mă transpun. N-am suferit că nu aveam, ca la teatru, acea pregătire a personajului în timp, scenă cu scenă, prin care, cumva, stările se clădesc una pe alta şi ele te ajută, iar lucrurile merg de la sine dacă ai pornit bine treaba. Pe film este mozaicat totul, trebuie să sari de la o scenă la alta. Mie mi-a plăcut şi lucrul ăsta. Mi-a plăcut şi faptul că eram când aici, când în cele mai diverse locuri... A fost vreun rol care nu v-a plăcut şi pe care totuşi l-aţi făcut? Nu cred să fie vreunul. Până la urmă, dacă eşti în teatru, de exemplu, ai obligaţia, prin contract de muncă, să joci în orice rol eşti distribuit. Dar meseria noastră este de aşa natură, încât joci bine orice rol, chiar dacă nu-ţi place. Te prinde rolul, te face să trăieşti... Ajungi la o prietenie între tine însuţi şi personaj şi chiar fără să vrei îl asimilezi. Aşa ajungi să aperi un personaj cum a fost al meu din Logodnicii, deşi nu eşti de acord cu filosofia lui de viaţă, cu felul lui de a fi. Pentru că, de fapt, nu poţi să-l trăieşti dacă nu-l aperi. Nu eşti de acord şi îl deteşti şi îţi spui că tu niciodată n-ai putea să fii aşa, dar îl aperi. Asta este frumuseţea meseriei noastre: că îl asimilezi şi te trezeşti că îl aperi pentru că devii el.

32 În filmul „Dincolo de pod” de Mircea Veroiu, 1975

Şi te identifici şi-n viaţa reală? 33 Depinde. În general, cred că luăm câte ceva de la personaje – fie replici, fie crâmpeie de gândire... Ar fi şi păcat să nu luăm, pentru că, până la urmă, fiecare îţi dă ceva bun. Important e să alegi partea cea bună. Noi, actorii, pe de o parte ne risipim existenţa în fiecare dintre personajele pe care le jucăm, pe de altă parte ne îmbogăţim păstrând câte ceva din ele. Îmi aduc aminte că Octavian Cotescu m-a întrebat în anul întâi de facultate de ce mi-am ales meseria asta. Şi i-am răspuns: „Ca să trăiesc mai mult”. Acum, după 40 de ani de actorie, pot spune că da, am trăit mai mult, am trăit mai intens. Cu cine v-a plăcut cel mai mult să jucaţi, ca partener, fie în film, fie în teatru? Lucrurile sunt foarte diferite pe film şi pe teatru. În teatru e mai greu, pentru că suntem o familie şi, ca-n orice familie, ajungi să iubeşti, să urăşti uneori, să reproşezi şi să spui lucruri pe care nu vrei să le spui. Adică dispare acel bun-simţ, acea rezervă politicoasă faţă de colegul de scenă. În film nu dispare, pentru că filmul nu-ţi dă prea mult răgaz, acolo trebuie să fii foarte rapid, foarte eficient. Filmul se termină repede. Când ajungi la locul de filmare, nu ai timp pentru altceva, decât să repeţi şi apoi trebuie să te concentrezi ca totul să iasă bine într-un timp foarte scurt. Aşa că la filmări noi suntem foarte prietenoşi şi solidari şi nu avem timp să dezvoltăm altfel de relaţii, să ajungem mult prea familiari şi să ne certăm.

34

La nuntă Această familiaritate afectează 35 împreună cu familia jocul pe scenă? La nuntă împreună cu surorile și fratele ei Sigur, mai ales dacă ai de-a face cu parteneri mai agresivi. În teatru am fost afectată de neînţelegerile care survin între parteneri sau în- tre partener şi regizor. În film ziua costă, deci o filmare nu se poate amâna decât în mod excepţional. Şi atunci e grav. Aşadar, toţi se străduiesc să fie cât mai punctuali şi să dea ce au mai bun în ei în timp scurt. Pe când la teatru repetiţiile durează şi durează, două luni, şase luni, un an, şi ai timp să spui prea multe. Există parteneri care v-au plăcut în mod deosebit în teatru? Da. Am avut şi surprize plăcute. (Zâmbeşte) Însă, pot să spun că în film am avut o relaţie excelentă cu toţi partenerii.

A existat un partener care să vă placă foarte mult profesional, care v-a ajutat şi motivat să faceţi rolul la nivelul cel mai înalt? Da, noi spunem că suntem pe aceeaşi lungime de undă. Am avut sentimentul acesta, de exemplu cu Adrian Pintea, dar asta şi pentru că mă cunoşteam cu el încă din facultate. Am jucat împre- ună într-o piesă pusă de regizorul Mihai Dimiu, Bogdan Dragoş de Mihai Eminescu. Şi partea a doua a acestei piese era de fapt adaptată de Mihai Dimiu, era un fel de „Romeo şi Julieta” pe versurile lui Mihai Eminescu, şi era o relaţie foarte frumoasă care se crea între mine şi Adrian Pintea. Eu eram Ana, el Bogdan Dragoş. Deşi era un text greu, pe versuri, totuşi ne-a ieşit foarte frumos. Ne spunea Mihai Dimiu: „Măi, voi nici nu ştiţi ce buni sunteţi!”. Şi într-adevăr spectacolul acela ne-a ieşit excelent şi l-am jucat foarte mult timp, cu mare priză la public şi am avut şi o presă excelentă. A fost preluat și de televiziune în regia lui Cornel Todea. 36 Cu Adrian Pintea m-am mai întâlnit în multe piese făcute la televiziune, sau în filmul \"Un bulgăre de humă\", unde el îl juca pe Mihai Eminescu, iar eu eram Veronica Micle. El avea o stare pe care ţi-o transmitea, o stare profundă care te ajuta. Avea o mare putere de concentra- re. Era fascinant. Înainte de revoluţie, aţi trăit vreun episod care v-a pus în primejdie cariera din motive politice? Dar vreunul în care să fi fost favorizată politic? Chiar nu ştiu ce să spun. Nimic din ce am făcut în carieră nu cred că a suferit vreo influenţă politică. Nici n-am fost prigonită, dar nici ajutată. Faptul că eraţi nora unui fost deţinut politic nu a avut nici o importanţă? Cred că nu a avut. Probabil că ştiau foarte bine a cui noră sunt [a psihologului Nicolae Mărgin- eanu, fost deţinut politic – n. red], dar atunci se discuta atât de puţin despre lucrurile astea...

Chiar noi, eu şi Niculae, vorbeam în şoaptă. Nici socrul meu nu prea povestea despre ce a 37 pătimit. Ne vorbea mai mult despre ce i s-a întâmplat bun în închisoare. Eu am aflat după revoluţie mai multe despre deţinuţii politic, când au apărut cărţi de memorii. Am citit atunci inclusiv memoriile socrului meu şi am înţeles mai multe. Vă amintiţi să fi fost eroina vreunui moment amuzant, pe care puteţi să-l şi povestiţi (căci nu toate or fi de povestit), din culisele vreunui film sau ale unei piese? Da, îmi amintesc, dar nu este atât de amuzant. Acum râd şi eu, dar atunci am văzut mai mult partea dramatică a lucrurilor, fiind şi firea mea înclinată spre asta. Jucam în filmul Mânia, de Mircea Veroiu, o poveste despre răscoala din 1907. Aveam un rol mai mic, dar foarte frumos. Eroina mea era o slujnică la conac, se îndrăgostea de fiul boierului şi visa imposibilul: să fie mireasă. Rămâne însărcinată cu fiul boierului şi se îmbracă în rochia de mireasă a stăpânei. Având burtica mare, evident că n-o mai cuprinde rochia. Era o scenă impresionantă. Eram numai eu şi oglinda, fără vorbe. Fata aproape înnebuneşte. Vrea să-şi încheie rochia, nu poate şi sparge oglinda. A fost o mare tensiune pentru filmarea acestei scen pentru că oglinda trebuia să fie spartă dintr-o dată şi era una groasă, de cristal; nu putea fi o a doua dublă. Mircea Veroiu a ținut să fie o oglindă de cristal pentru că ținea mult la calitatea imaginii, la portretul din oglindă. Trebuia să iasă totul perfect. Apoi, începe răscoala, lume multă în curte; fata aruncă ro- chiile stăpânei pe geam şi face invitaţie generală la nunta ei. În alt cadru, este găsită în grajd, spânzurată. Şi atârna toată trena rochiei lungă, lungă, lungă. Rochia era făcută de doamna Hortensia Georgescu pe care am avut-o pictoriţă de costume la multe filme şi care mă iubea foarte mult. Rochiile ei erau întotdeauna speciale. Iar asta în mod deosebit, că era făcută -în vremurile alea, când nu prea se găseau materiale- dintr-un giulgiu de sicriu. Ţesătura aia foarte fină şi modelul acela neregulat cu flori îi dădea rochiei un aer trist şi ciudat, nepotrivit cu o rochie de mireasă, parcă prevestitor de rele.

Cu Adrian Pintea în filmul „Un bulgăre de humă” de Nicolae Mărgineanu, 1989 38

În momentul în care fata e găsită Cu Dorel Vișan spânzurată, trebuia ca fratele ei în filmul „Un bulgăre care era Florin Zamfirescu să taie de humă”, 1989 ştreangul, să mă ia, să mă aşeze într-o căruţă cu cai, neapărat cu trena atârnând în aşa fel încât s-o fluture vântul în urma căruţei. Căruţa trebuia să dea roată rondoului din faţa conacului şi să iasă pe poartă. Totul era dintr-un cadru, marca Mircea Veroiu. Şi eu am simţit că am fost luată pe braţe, că am fost pusă în căruţă, că a pornit căruţa, şi la un moment dat simţeam că mă strânge ceva de gât din ce în ce mai tare, dar nu puteam să fac nici o mişcare. Ziceam: „Doamne, de s-ar termina o dată, că nu mai pot să respir!”. Şi în sfârşit se termină, se dă „stop!”. Toată trena rochiei trecuse prin osia roţii cum trece carnea prin maşina de tocat carne şi mă tot trăgea spre roată.

Dar ceilalţi actori, regizorul, operatorul vedeau ce se întâmplă şi n-au oprit filmarea? Ce să vadă ei că eu mor? Ei au văzut cu disperare doar că trena rochiei nu fâlfâia aşa cum cum trebuia. Nu-şi dădeau seama de ce şi oricum cadrul era pornit. Când s-a oprit filmarea, a venit Mircea Veroiu şi toată echipa, s-au adunat şi s-au crucit, când m-au văzut trasă spre roată de rochie... Şi în momentul acela caii au pornit. Nu era nimeni în faţa lor, pentru că toată atenţia era concentrată pe roată, pe rochia mea şi pe gâtul meu. Veroiu, fost profesor de sport, a fost rapid, într-o clipă s-a aflat în faţa cailor, eu am fost scoasă din rochia de mireasă şi am rămas goală goluţă cu burtica de şapte-opt luni confecţionată la atelierul Operei Române. Rochia albă de mireasă atârna de osia roţii. Astfel de întâmplări ţin minte. Sigur că în fiecare film există şi faze hazlii, dar în memoria mea au rămas mai degrabă cele dramatice. 40 Sunt actori care visează o viaţă să joace un anumit rol de teatru. Alţii îşi propun să joace pe mulţi bani. Alţii îşi doresc să joace într-un film regizat de cineva anume. Dumneavoastră ce aţi aşteptat de la carieră? Vi s-a împlinit aşteptarea? Mi-am dorit să joc la cei mai buni regizori ai vremurilor – şi asta s-a întâmplat. Am lucrat cu Mircea Veroiu, Elisabeta Bostan, Horia Popescu, Valeriu Jereghi, Mircea Moldovan, Olimpia Arghir, Viorel Sergovici... După ce am făcut câteva filme, mi-am dorit foarte mult să-mi întăresc statutul de actriţă de film, pentru că şi atunci, ca şi acum, puteai să faci un film, să ai succes, să obţii un premiu şi lucrurile să se termine aici. De aceea a fost foarte important pentru mine să menţin această permanenţă cu filmul. Şi am reuşit. Nu în ultimul rând mi-am dorit foarte mult să joc în filmele soţului meu, Nicolae Mărgineanu. Şi mi s-a împlint. (Zâmbeşte)

De ce aţi dorit să jucaţi sub regia soţului dvs.? 41 Pentru că filmul ne-a unit. Ne-am cunoscut la Muntele ascuns, ne-am îndrăgostit şi apoi filmul ne-a legat foarte mult. Când ne întâlneam vorbeam despre film. Pentru mine era o mare sărbătoare filmul, şi pentru Niculae, care în perioada aceea era operator, dar îşi propusese deja să facă regie de film. Simţea că imaginea nu-l mai mulţumeşte şi că poate mai mult. Şi atunci, foarte multe filme le gândeam împreună. Porneau fie de la mine, fie de la el, şi discutam când încă nu erau nici măcar scenariu. Şi pasiunea asta ne-a legat foarte tare. Aşa cum mai târziu ne-au legat copiii. Visam împreună, proiectam împreună, discutam, ne ajutam. Niculae a fost foarte tenace şi când îşi propunea ceva, reuşea, oricât de mult s-ar fi chinuit. La scenariu de exemplu lucra foarte mult, dar lucrul odată început, nu-l mai lăsa. Deci, am visat să lucrăm împreună şi cele mai multe filme le-am făcut împreună cu Niculae. Sunt opt filme deocamdată: Stefan Luchian, Întoarcerea din Iad, Un bulgăre de humă, Undeva în Est, Faimosul Paparazzo, Binecuvântată fii, închisoare , Logodnicii din America şi Poarta Albă. În câte filme aţi jucat, de-a lungul carierei? Nu le-am numărat, dar sunt 35-40 de filme în care, în general, am avut roluri importante. Cum vedeţi lumea teatrului şi a filmului astăzi? Mai degrabă cu nostalgie. Şi cu simţ critic, desigur, pentru că multe lucruri îmi plac, unele numi plac, dar, sinceră să fiu, îmi doresc să fac în continuare parte din lumea asta. Este o dragoste pentru film şi pentru teatru care nu moare niciodată.

În filmul „Promisiuni” de Elisabeta Bostan, 1986 42

Spuneaţi undeva că aţi fi vrut să fiţi poetă sau pictoriţă ori chiar amândouă. Cariera dvs. a început cu recitatul de poezie, a continuat cu cel puţin o piesă în versuri, alături de Adrian Pintea, şi până astăzi sunteţi îndrăgostită de poezie. Aţi transferat dragostea pentru poezie şi felul dvs. poetic de a fi în actorie? Când am spus că mi-ar fi plăcut să fiu poetă sau pictoriţă, cred că m-am gândit la faptul că aceste meserii îţi dau o mare independenţă, că nu mai depinzi de regizor, de director de teatru, de parteneri. Scrii şi pictezi cum îţi place şi depinzi numai de tine, de resursele tale şi de tenaci- tatea ta. Nu ştiu în ce măsură aş fi fost o bună poetă sau o bună pictoriţă, dar în orice caz, dacă am spus asta, înseamnă că am avut de suferit într-un fel, depinzând foarte mult de alţii. Pe de altă parte, cred că vocaţia mea este să joc teatru şi film, e lucrul pe care pot să-l fac cel mai bine. Şi, ca să fiu dreaptă, da, am depins de foarte mulţi oameni şi nu mi-a fost mereu comod, dar am depins şi de energia pe care am primit-o de la cei din jur, parteneri, spectatori, regizori. 43

Aţi scris şi poezie, aţi şi pictat... Am scris şi poezie, aşa cum scrie fiecare om. Impresia lui Marin Sorescu faţă de versurile mele a fost favorabilă. Lui i le-am arătat la un moment dat, dar perioada aceea a trecut... De pictat am pictat mai încoace, exact după ce mama Elena s-a dus la cele veşnice şi sper să mă reapuc. Inspirată de colecţia de icoane pe care o avem în casă precum şi de prietena mea scenografa Jeni Crâşmaru, care face superbe icoanbe pe sticlă, a fost un moment când am simţit şi eu nevoia să pun pe sticlă culoarea, lucru care m-a fascinat. Să vezi cum apare încet-încet pe geamul la care trudeşti chipul Maicii Domnului. Nicolae şi copiii m-au încurajat foarte mult. Pe lângă creşterea nepoţeilor sper şi vreau ca acesta să fie limanul spre care mă îndrept. Altfel, poezia mi-a plăcut dintotdeauna şi acum îmi place mai mult decât oricând, pentru că simt că ea este cea care mi-a rămas credincioasă, ca să spun aşa, ea mă susţine. Iar acum simt poezia cum n-am simţit-o altădată. Viaţa te ajută să descoperi mai profund poezia, pentru că 44 partea cea mai frumoasă a poeziei e dincolo de cuvinte. Mai ales pentru un actor care vine cu trăirea, cu interpretarea, ceea ce este e o provocare. Cândva, cineva mi-a spus că sunt actriţa care face ca poezia să devină mai frumoasă decât a fost scrisă. Sigur, a fost un compliment. Îmi place să vin cu trăirea pe care mi-o sugerează ideea poeziei, dar uneori poezia este atât de complicată încât nu înţelegi exact spre ce bate autorul şi atunci tu, ca actor, ai libertatea să dai un sens la ceea ce spui, păstrând intactă forma versului. Important este ca tu să căptuşeşti ceea ce spui cu gândurile tale, cu trăirea ta, încât cel care te ascultă să înţeleagă ce vrei să spui. Neapărat spectatorul trebuie să înţeleagă şi ăsta este rolul tău, ca actor. Asta este partea care-mi place. Este un fel de colaborare a mea cu autorul, care cred că este bine primită. Şi este o taină. În ultima vreme am jucat într-un spectacol foarte necesar pentru perioada pe care o trăim. Spectacolul se numeşte „Ne-am dat la câini”, în regia lui Gavril Pinte.

E un proces al comunismului, un tribut adus miilor de deţinuţi torturaţi în închisorile comuniste. E un cântec de slavă, o recunoştinţă, o plecăciune aduse celor care s-au jertfit şi care n-au dorit decât libertatea acestui neam. Erau patrioţi adevăraţi. Acum, cuvântul ăsta, patriot, parcă s-a demodat. Ei ţineau la pământul ăsta, la neamul ăsta, şi mai ales la Dumnezeu. Şi aşa au rezistat şi ne-au lăsat şi nouă mărturiile lor de care ar trebui să ne slujim. Acest spectacol este compus pe de o parte de poezia proletcultistă, de slavă lui Lenin şi Stalin, şi pe de altă parte poezia născută după gratii. E vorba de versurile marilor poeţi ai închisorilor: Radu Gyr, Sergiu Mandinescu, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Demostene Andronescu precum şi de fragmente din cărţile mărturie ale lui Nicolae Steinhard, Elisabeta Rizea, Ioan Ianolide şi alţii.. 45 În filmul „Dincolo de pod\" alături de Irina Petrescu

46

• Cuibul sufletului: familia 47 Aţi spus că v-aţi dorit să jucaţi în filmele soţului dumneavoastră şi v-aţi înţeles foarte bine. Credeţi că soluţia unei căsnicii fericite este ca soţii să facă parte din aceeaşi breaslă? Sau nu contează neapărat asta, dar în cazul dumneavoastră a fost o potrivire fericită? Vă puteaţi îndrăgosti de un maistru militar sau de un inginer agronom? Eu cred că nu mă puteam îndrăgosti de cineva care făcea altă profesie. Eram atât de absorbită de lumea filmului încât nici nu vedeam dincolo, deci era exclus să văd pe altcineva. Sigur, în cazul nostru meseria ne-a legat şi ne-a ajutat, dar asta nu înseamnă că, pentru a merge bine o căsnicie, este necesar ca soţii să facă parte din aceeaşi breaslă. Nu! Poate să fie chiar foarte bine când sunt din lumi diferite şi se completează povestindu-şi unul altuia din experienţa lor, venind fiecare cu universul lui. În cazul nostru, însă, a fost grozav aşa.

Cum v-aţi îndrăgostit? Ce s-a întâmplat de v-aţi oprit ochii asupra lui Nicolae Mărgineanu? Probabil că erau mulţi bărbaţi frumoşi şi deja faimoşi printre colegii dvs. Aţi dat câteva nume de actori cu care aţi jucat încă de foarte devreme, care erau cunoscuţi ca având mare trecere la femei. Niculae era diferit. Avea o figură specială şi un fel delicat de a se purta. S-a îndrăgostit aşa de frumos de mine, dar nu mi-a spus. Am înţeles însă din privirea lui. Şi apoi din gesturi. De exemplu, culegea bucheţele de flori, cele mai fine flori, şi mi le dădea. Făceam filmul Muntele ascuns, în regia lui Andrei Cătălin Băleanu şi am filmat în zona Lotrului, o zonă foarte frumoasă. Niculae se căţăra şi culegea flori de stâncă şi stătea cu florile aşa, nu îndrăznea să mi le dea, de timid ce era. Dar eu ştiam că sunt pentru mine, şi ziceam: „Hai, Niculae, ştiu că-s pentru mine, dă-mi florile!”. (Râde) 48 Nu mai era foarte tânăr, trecuse deja printr-o căsnicie şi avea un copil, Petru, care avea aproape doi ani şi care a devenit într-un fel primul meu copil. Petru era și el îndrăgostit de mine şi mă întreba: „De ce l-ai luat pe tata de bărbat?”, la care eu spuneam: „Da pe cine să fi luat?”, iar el: „Pe mine!”. (Râde) Acum, Petru e mare, are doi copii, e compozitor şi la multe dintre filmele mele a făcut el muzica. Pe Niculae am simţit că mă pot baza. Aveam 24 de ani când ne-am cunoscut. Eram destul de copilă, dar lângă Niculae am simţit că pot să stau toată viaţa, aşa ocrotită mă simţeam. Mi-aduc aminte că eram la Institut, chiar în holul I.A.T.C.-ului, la intrare, în stânga, unde era şi sala de sport. Şi nu ştiu, parcă doi dintre colegii mei mă necăjiseră şi eram bosumflată şi tristă. Atunci au apărut Nicolae şi Gigi Litera, au urcat în lift şi eu ţuşti după ei în liftul acela în care aveau voie numai profesorii, nu şi studenţii. Da, Niculae a fost un om de care am simţit nevoia să mă agăţ, l-am simţit bun, ocrotitor şi foarte serios.

Nu v-aţi gândit că devenind mamă vă stricaţi cariera, vă pierdeţi locul în distribuţii, 49 că maternitatea o să vă coste profesional? Şi aici e un lucru contradictoriu, puţin ciudat în viaţa mea. Fiind cea mai mare dintre fete, dar totuşi mică, eu le-am crescut pe ultimele două surori ale mele, Cristina şi Doiniţa, şi eram tare furioasă pentru că, într-un fel, mi-au ciuntit bucuria copilăriei. Simţeam şi eu nevoia să fiu puţin liberă, să mă joc cu păpuşile, dar trebuia să stau mereu lângă ele, să le legăn, să le hrănesc şi din pricina asta multă vreme n-am putut să sufăr copiii mici. Când m-am hotărât să mă fac actriţă şi eram studentă, nu mă gândeam la căsnicie, copii şi viaţă de familie. Nu ăsta era visul meu. Dar când a venit Niculae şi a zis: „Ar trebui să facem un copil”, am acceptat în principiu, de dragul lui, deşi mi se părea că sunt prea tânără – aveam 26 de ani când m-am măritat. Când am rămas gravidă cu Ana, a trebuit să renunţ la un rol – nu era aşa important. Nu pot să vă povestesc ce schimbare, ce transformare am suferit pe parcursul celor nouă luni şi mai ales odată cu naşterea. Ana era comoara mea şi eram topită şi topită am fost după fiecare copil în parte. Acum o văd pe Ana care are o fetiţă de un an, Elena, şi văd în transformarea ei de acum, transformarea mea de atunci. O văd pe Ana pe Skype cum stă cu fata în braţe, aninată de gâtul ei ca şi cum ar fi o bijuterie, şi Ana îmi spune: „Mamă, mă face atât de fericită această dependenţă totală a Elenei de mine şi nu înţeleg cum mai târziu o să facă şi ea ce-am făcut eu. O să plece după un bărbat şi o să mă lase”. (Ana s-a măritat la New York. ) Maternitatea e ceva care vine de la Dumnezeu şi care te ajută să-ţi înţelegi rostul adevărat. E frumos şi să faci teatru şi să faci film, dar e şi mai frumos să fii mamă. Pentru mine filmările şi repetiţiile s-au împletit foarte bine cu grija şi dragostea pentru copii. Plecam de acasă de la copii cu dor de teatru şi film şi reveneam la ei cu şi mai mult dor.

50