ULTIMUL DRUM, autor CIPRIAN ALEXANDRESCU

Paulo José da Silva, fiul lui Flávio. Nuacționa”. După cinci luni Lúcio a fost eliberat.Sufletul lui Bala e numai iad. A așteptatîncă o lună de zile cu speranța că ucigașultatălui său va avea tupeul să se prezinte înfața lui. A așteptat în zadar, clocoteau în elcazanele iadului, așa că a hotărât săacționeze. - Te așteptam, Bala. - Nu mai spune, chiar mă așteptai!?Atunci cum se face că te găsesc atât deliniștit și cu zâmbetu' pe față? - Serios, te așteptam, bine-ai venit! Ialoc, fă-te comod, uite, ți-am pregătit oliniuță! - Vreau să fiu lucid când o să-ți zborcreierii. Falador nu se poate stăpâni și intervineși el: - Cadela! O să-ți zburăm creierii și apoio să ne pișăm pe tine. Lúcio se face că nu-l aude. - Aha! Deci, să înțeleg că tot nu te-aiapucat de droguri, te ții tare. Nici prietenultău, Geir, nu a consumat până nu demult,da' se pare că i-a dat de gust. Bala arată de parcă i-ar fi trecut unfulger prin țeastă. - Geir!? Ce treabă ai tu, cu Geir?

Coxo și Falador s-au trezit cu pistoalelela tâmplă. În spatele lor, pe culoar, suntcinci inși care îi amenință cu armele. Geirîși face loc printre ei, cu un aer debarosan.Se apleacă peste linia de cocapregătită de Lúcio, își târâie zgomotosnara stângă, se ridică și-și dă capul pespate de parcă ar vrea să și-l scoată de peumeri. - Geir, ce-ai făcut frățioare? - Ceea ce trebuia făcut. Tu ce crezi? Nupoți fi stăpânul meu, sau al Babiloniei,doar pentru că ai fost fiul lui Flávio. Visezifrumos, prietene! Pirralho, afară, are și el probleme. Adat nas în nas cu Luiz Gomes - căpitan depoliție. Luiz își freacă mustața cu degetulmare. - Ce-i cu tine, aici, piticanie? - Nu te privește, căpitane, stai în bancata! - Ce-ai zis, mă? Din două mișcări, un cot în gură și ungenunchi în stomac, l-a pus pe Pirralho înfund. - Lasă armele jos, Pirralho! Unde-sceilalți? - Lúcio... la Lúcio, lovitura în stomac i-a tăiat respirația.

Gomes îl apucă de ureche ca pe uncopil și intră cu el în clădire. - Ce-i aici mă? Lăsați armele jos, că văia mama dracului! Cei cinci care îi amenințau pe Coxo șipe Falador au deschis focul. Gomes cadegăurit, peste Pirralho. Ia stația detransmisie, mare cât capul lui, și trimiteordin: - Intervenția... să vină trupele... trimitețitrupele speciale în Babilônia... e măcel! Gomes s-a stins. Pirralho și-a luat armași a început să arunce gloanțe haotic. Coxoși Falador s-au dezmeticit și ei. Dintre ceicinci oameni ai lui Lúcio, doar doi au fostsecerați de gloanțe. Ceilalți trei au scăpatpe ușa din dos. Între timp, Bala i-a pus pistolul în gurădușmanului său de moarte. Fără săclipească i-a zburat creierii. Bala a rămasîncremenit. Lúcio stă întins fără suflare înmijlocul camerei. Răzbunarea s-a împlinit,dar Bala nu se simte deloc mai ușurat, unala mână, pentru că a ucis un om prima datăîn viața lui, a doua la mână pentru că a fosttrădat de cel mai bun prieten, de cel pecare l-a considerat frate. Geir a zburat pe geam de frică, direct înstradă. A început să tragă disperat înspreclădire cu speranța că va nimeri pe careva.

Târfa dezbrăcată și drogată, urlă cât oțin plămânii. Favela da Babilônia e înfocuri. Pirralho a fost cât pe ce să fie linșat deGeir. Falador l-a trântit la pământ. - Ne-a trădat, nenorocitul! - Cine!? Pirralho e derutat. - Geir, tâmpitule! Au trecut vreo două ceasuri de când setot tatonează, Geir trage din stradă, iarceilalți trei, oamenii lui Lúcio, trag rafalescurte de după ușa din dos. Bala stă înfund sub fereastră. E tot mai marcat deceea ce i se întâmplă. - Ăsta, ne-a vândut pe droguri. Eacelași aluat cu Lúcio. Tata l-a ghicit de laînceput, dar nu am vrut să-l cred. Dinpăcate, nu a reușit să-i citească șicaracterul lui Lúcio și a sfârșit cum asfârșit. Nu l-a mirosit la timp. Falador nu se mai poate abține: - Cadela! Mă duc să-i găuresc țeasta! - Nu, nu, nu! E al meu și ăsta.Voivedeți de cei din spate! Trupele speciale și-au făcut apariția.Falador a făcut ochii cât cepele.

- BOPE 10 , Bala, BOPE! Suntemmâncați! - Încercați să vă luați tălpășița, eurămân! Cel căruia i-a găurit piciorul când a pusprima oară mâna pe un Uzi, Coxo, îidovedește încă o dată că o să-i fie alăturipână la moarte: - Eu, unul, nu plec nicăieri, Bala. E șirăzboiul meu. Pirralho și Falador dau și ei din cap însemn că sunt de-acord cu el. Lunetiștii s-au poziționat pe douăclădiri din mahala. Ceilalți militari sunt înmijlocul străzii după mașina lor blindată.Rafale puternice au început să spargă dinnou liniștea nopții. Bala și-a luat inima în dinți și a zburatîn stradă. Geir încearcă să se salveze, aluat-o la goană pe mijlocul străzii. Unmilitar îi cere să arunce arma. Geir e preaderutat și speriat ca să mai reacționeze.Cade ciuruit pe caldarâm. Probabil a fostgăurit și de militari și de arma lui Bala. Oamenii lui Lúcio, au fost și eilichidați, fără să mai fie somați, de un10 Batalhão de Operaçőes Policiais Especiais, lb.portugheză – batalion de poliție militară din Riode Janeiro

militar care se deplasa lipit de peretele dinspatele clădirii. Următoarea și ultima luivictimă, a fost Pirralho. Imediat după,Coxo i-a trimis un glonț direct în cap. Unul dintre lunetiști, îl are în vizor peBala. Bala s-a ascuns după o ghenă degunoi. Falador și imediat după el, Coxo,au ieșit din clădire trăgând către mașinablindată. Un lunetist nu l-a lăsat peFalador să înainteze mai mult de doi pași.Cade linșat peste Coxo. Bala și-a ieșit dinminți, vede negru în fața ochilor. A ieșit dedupă ghenă. Lunetistul nu-l iartă nici pe el,îl nimerește în omoplatul drept. Coxoaruncă arma. - Gata! Ne predăm! Nu mai trageți!Gata!!! Coxo plânge ca un copil. Îl întoarce cufața în sus pe Bala, căruia îi tremură bărbiade parcă ar fi înghețat de frig. - Bala... s-a terminat! O să fi bine,rămâi cu mine! Bala s-a oprit din tremur. Stă cu ochiiațintiți către cer. - Coxo... a coborât... Cristo a coborâtde pe Corcovado! Cristo Redendor m-aauzit! Chipul lui Bala s-a luminat, un ultimzâmbet îi dezvăluie gropițele din obraji.

Figura lui te face să crezi că e încă înviață. O talpă de bocanc apasă ceafa lui Coxo. Nu știu dacă Cristo Redendor a părăsitsoclul său din vârful muntelui Corcovado,însă, ceea ce tocmai se întâmplă e într-adevăr real. Soarele a început să colorezedin nou în roșu, întregul Rio. Bala a avutdreptate, cu el sau fără el aici, soarele vacontinua în fiecare zi să mângâieBabilônia. Și asta, probabil se va întâmplapână când Soarele se va hotărî să neabsoarbă și să ne incinereze pe toți, oripână se va stinge și ne va lăsa să plutim înderivă în imensul întuneric, înghețat, alspațiului cosmic.

CONGOLEZUL JUMA Din ce cauză această poveste... Văzusem cu ochii mei când familiamea a fost curățată fără milă de cătreForce Publique11. Pe mine m-au lăsat sătrăiesc, deși în acele momente mi-aș fidorit altceva. Mi-au zis că mă lasă-n viațădoar ca să pun cotul la treabă. Dacă atuncicând se vor întoarce, n-o să găseascăplanul făcut, o să-mi taie mâinile, apoi o sămă omoare. Mi-au mai zis, în bătaie dejoc, că le-au făcut un serviciu alor mei cămai întâi i-au omorât și că abia apoi le-autăiat mâinile. Îmi venea să le crăp capeteleși să le joc cadavrele în picioare. Ce mădurea, în afara faptului că mi-au ucisfamilia? Mă durea că majoritatea celor dinForce Publique erau congolezi, unii erauchiar din tribul meu, se vânduseră ca să-șipăzească pielea. Unul dintre ei mi-a zischiar pe limba mea: „Kila mti usiozaamatunda mema utakatwa na kutupwamotoni”12. Veneau și linșau cu zecile, dacănu se făcea norma la cauciuc. Mutilau11 Lb. franceză – poliția locală12 Lb. swahili – „Orice pom care nu face roadebune, este tăiat și aruncat în foc”

copii, bărbați, femei, nu conta. Norma sauviața, asta era politica. De unde sunt și-al cui... M-am născut într-o vineri în inimapădurii, într-un luminiș. Munții Lunii șiîntreg tribul mi-au fost martori. Când ammai crescut, Nuru, mama mea, mi-apovestit că acea zi fusese cea mai lungă,iar munții își arătaseră pentru prima dată,în acel an, crestele ascuțite și lucioaseacoperite până atunci de o ceața groasă șiumedă. De aceea tatăl meu, Haji, m-anumit Juma13. Frații mei, Hanif și Daudy, se născuserăînaintea mea. Ei deja învățaseră secretelejunglei, știau să vâneze. Mergeauîmpreună cu bărbații tribului la vânătoare,străbătând jungla deasă, uneori zile întregi.Mie îmi făcuseră instructajul: nu aveamvoie să urc pe crestele munților pentru căacolo, cică, se ascund spirite care mi-ar fiputut face rău; trebuia să mă păzesc deelefanți, altfel aș fi putut muri strivit devreunul; nu aveam voie să ating șopârla cutrei coarne 14 , pentru că tribul meu o13 Lb. swahili – născut vineri14 Cameleon

consideră malefică și prevestitoare de rău;și-alte, și-alte interdicții care mai de caremai grozave. Mi-au dat o praștie. Am fostîncântat la început, dar mai apoi amînceput să strâmb din nas. Vroiam să mergși eu ca orice bărbat la vânătoare, măsăturasem să merg cu femeile să culegfructe, ciuperci și alte buruieni nenorocite.Într-o zi l-am strigat pe tata „Baba!”15 „Cee, Juma?” m-a-ntrebat zâmbind, observasecă eram îmbufnat, „Vreau să merg cu voila vânătoare. M-am săturat să stau în sat șisă trag cu praștia după ciripitoare camucioșii ăștia mai mici decât mine. M-amsăturat să culeg fructe cu femeile.” „Dar,ce crezi tu Juma, că noi, bărbații, nuculegem fructe? Păi, tu ce crezi, cemâncăm până ajungem în sat cu vânatul?”„E altceva, nu e la fel. La sfârșitulvânătorii vă întoarceți mândri și vă lăudațicu trofeele și aventurile voastre. Ce crezică pot face eu, cu o praștie?” „Păi, ce? Te-ai antrenat destul? Ești un țintaș bun?” m-aîntrebat mângâindu-mi părul scurt și creț,„Baba! Așa faci mereu, când te rog câteceva mă duci cu vorba. Eu te-am întrebatceva, ce pot să fac cu o praștie, iar tu, înloc să-mi dai un răspuns, îmi pui mai15 Lb. swahili – tată

multe întrebări ca să mă amețești.” „Măi,băiete, dar și eu am praștie” „Ei, lasă, cănu e ca a mea” „Păi, nu e. Ia trage cu ea, săvedem, poți?” Într-adevăr, era grea șicoarda era atât de întinsă că de-abiaputeam să trag de ea. „Vezi, Juma? Încănu e de tine. Ți-am dat praștia aia, ca sădevii un bun țintaș. Între timp mai crești, osă fii mai puternic și-o să poți folosi șicelelalte arme.” „Ai dreptate, dar dă-mimăcar o armă ceva mai dură, maiserioasă!” „Ce armă crezi că ți-ar trebui?”M-am gândit o clipă, iar apoi i-am ziszâmbind, arătând cu degetul înspre brâulsău „Kisu!”16 „Vrei cuțit, cuțit să fie!” Șimi-a dat un cuțit. Îi lucea lama și-n luminalunii. Tare mândru mai umblam printremucioși! Iar aproape când să mă plictisescși de cuțit, m-au luat cu ei la vânătoare.Atunci am fost cu adevărat fericit, alergamîmpreună cu tata și cu frații mei prinjungla-ntunecată, urmărind cu sufletul lagură prima mea victimă. Însă bucuria n-a durat prea mult. Înanul 1886, aveam deja doisprezece ani.Acel an a fost decisiv pentru viitorultribului meu. Au apărut oamenii regeluibelgian, Leopold al II-lea. Colonialiști16 Lb. swahili – „Cuțit!”

nenorociți! La prima vedere, erau nişteoameni cumsecade, prietenoşi, dornici săne cunoască. Pe naiba! I-au ameţit de cappe şefii de trib cu tot felul de obiecte şipromisiuni, i-au pus să „semneze” tot felulde documente, iar apoi s-au trezit că şi-aupierdut pământul. Pe lângă asta, erauobligaţi să ofere și forţă de muncăcolonialiştilor. N-ar fi fost o mareproblemă pentru noi până la urmă dacă ne-ar fi plătit, însă, ei ce-au făcut? Au impustot felul de norme. Tribul meu lucra pentruextargerea cauciucului, iar dacă nuscoteam cantitatea de cauciuc impusă deei, treceau la pedepse aspre. Tăiau mâinilecopiilor, femeilor, chiar şi a lucrătorilor,bine, mai rar lucrătorilor, pentru că aveaunevoie de ei. Mai bine de jumătate din trib,din cei care rămăseseră în viaţă, erauciungi. Hamal pentru Stanley... Eu am lucrat un an şi jumătate laextragerea cauciucului. Când se uscazeama aia lăptoasă pe corpul meu eranenorocire. Se curăţa cu tot cu piele. Dupăo lună de muncă arătam ca o zebră, dupăalte două luni parcă deveneam alb, la felca europenii. La un moment dat a apărut

omul lui Leopold, care avea nevoie dehamali, îl chema Stanley. M-a ales şi pemine. M-am bucurat că scap de colectareacauciucului, dar îmi părea rău de fraţii şipărinţii mei, care erau nevoiţi să o facă încontinuare. Bucuria n-a durat prea multpentru că s-a transformat în spaimă. Omulregelui, Stanley, era explorator şi dorea săse cocoaţe pe unul dintre vârfurileîngheţate ale munţilor, munţi care îmifuseseră interzişi până atunci de trib. Amfost nevoit să-l urmez, altfel m-ar fi ucisoamenii lui, la fel cum i-au ucis pe alţi doihamali care au început să urle de spaimăcând şi-au dat seama că trebuie să punăpiciorul pe Munţii Lunii. S-au trântit lapământ şi-au început să se zbată, de parcăintraseră în ei spiritele malefice alemuntelui. Momentul acela m-aînspăimântat cu adevărat. Am fost cufrica-n sân tot drumul. Mi se părea că audvoci, că aud cântecele unor vechi triburicare-au locuit cândva pe-acolo. Când amajuns sus, în vârf, am rămas încremenit.Ceaţa, la fel lăptoasă ca şi zeama ce-oextrăgea tribul meu, tocmai se risipise. Lafel ca-n ziua în care m-am născut. Atunciam realizat pentru prima dată, privind hăulce se deschidea înaintea ochilor mei, cănoi suntem stăpânii acelor locuri, doar noi

şi nimeni altcineva și că tot ce se întâmplacu tribul meu avea să se schimbe într-o zi,dacă spiritele vor fi de partea noastră şi nevor ajuta, aşa cum m-au ajutat şi pe minesă mă cocoţ tocmai acolo. Am fost hamalul lui Stanley până cânddorul de familie a devenit tot maiinsuportabil. Trecuseră doi ani de zile, iareu nu mai știam nimic de ei. Stanley sepurtase frumos cu hamalii, spre deosebirede ceilalți albi, de aceea am avut curajulsă-i spun că „Nu mai rezist, nu mai potcontinua. Îmi este foarte dor de părințiimei și de cei doi frați. Vă rog, lăsați-mă sămă întorc la tribul meu, la pământulmeu!”. M-a privit, parcă cu ochiiînlăcrimați, pe sub sprâncenele groase,cărunte, mi-a mângâiat apoi creștetultrecându-și mâna prin părul meu creț așacum o făcea tata și mi-a zis „ Crezi că îimai găsești sănătoși? Dacă li s-o fiîntâmplat ceva între timp? Boala somnuluiface sute de victime. Și de-ar fi doar asta.Știi și tu ce se-ntâmplă acolo. Colonialiștiiăștia își cam fac de cap.” „Simt că sunt înviața. Noaptea, înainte să adorm, parcă leaud strigătul sugrumat de dor, iar cândațipesc plutesc până în inima tribului și măarunc în dans cu ei în jurul focului ațâțatcu multă trestie uscată.” „Frumos vis,

Juma!”, mi-a zis zâmbind, „E frumos cevisezi, dar știi că pământul nu vă maiaparține. Acum tot ce-a fost al vostru eexploatat de belgieni.”„O fi pe hârtie alaltcuiva, dar eu acolo m-am născut, submuntele pe care ne-am cocoțat împreună.Inima mea aparține acelui pământ, tălpileîmi sunt mângâiate doar de acel pământ.”„Du-te!” mi-a zis hotărât, fără să mai steape gânduri. Am nimerit rău, rău de tot... Am plecat fericit, dar și cu o oarecarepărere de rău că-l las pe bătrânul Stanley,cu care, ce-i drept, n-am dus-o chiar rău.După ce-am trecut de ultima mlaștină și-am lăsat în urmă trestia înaltă, m-am văzutajuns la marginea satului. Când am intratîn sat, bătăile inimii le simțeam tot mairare. Mă sufocam când mă gândeam că aimei ar putea fi morți. Ce ușurare am simțitcând i-am văzut stând laolaltă în fațacolibei! Au căscat ochii când m-au văzutde parcă erau martorii vreunui miracol cetocmai se petrecea chiar sub nasul lor.Tata s-a ridicat tremurând, era slăbit, pieleși os, abia se mai putea ține pe picioare. Aîntins mâna dreaptă către mine, parcăvrând să-mi atigă chipul „Juma, fiule, tu

ești?” „Naam baba!” 17 . Am izbucnit înplâns cu toții. Fraților mei nu le venea săcreadă că eram în viață, iar mie nu-mivenea să cred în ce hal arătau. Au fostbiciuiți și înfometați de albii ăștianenorociți. Fiind obligați să-și facă cotelela cauciuc, nu mai aveau când să vâneze casă mănânce. Mi-am ținut mama la pieptminute în șir și am plâns. Am plâns deamărăciune. Ce suntem noi ca să ne facăasemenea lucruri albii ăștia? Se credstăpânii lumii? Au venit și ne-au luatpământurile, apoi ni i-au luat pe cei dragi.Hanif, cred că avea boala somnului, aveafebră și era plin de bube. Daudy nu maiavea dinții din față. Îl pocnise un alb cu obâtă direct peste față. Acea zi a fost ultima din viața lor.Seara, cei de la Force Publique, au venitsă verifice dacă s-a făcut norma de latex.Sub privirile mele s-a întâmplat întregmasacrul. Mi-au împușcat frații, părinții,apoi le-au tăiat mâinile, mâinile drepte, peurmă le-au aruncat într-un coș de nuielecare era deja plin cu vârf. Fiecare mânătăiată reprezenta încă un om mort, chiardacă unora le-o tăia și îi lăsa în viață. Mise strivea inima în piept. Un negrotei17 Lb. swahili – „Da, tată!”

lungan, mă ținea imobilizat. Am început săplâng și să cânt: „Baba usiniache! la, li, la, la, la Mama usiniache! La, li, la, la, la Daudy, Hanif, ndugu zangu wapenzi La, li, la, la, la, la, li, la, la...”18 Cel care a ordonat să fie uciși, unbelgian roșcat cu pistrui pe față și cu unsingur ochi, s-a răstit la mine „Tais-toi,cabot!” 19 . M-am oprit. În următoareafracțiune de secundă, m-am smucit dinstrânsoarea negroteiului lungan și i-amaruncat o lovitură de pumn fix în bărbie,după care am dispărut în stufăriș. Dacă m-au urmărit și dacă m-auprins... Îmi ardeau tălpile, iar cârcei teribili îmisugrumau gambele și complotau împotrivaevadării mele. Alergam cum n-am maialergat vreodată prin jungla congoleză.Nici la vânătoare, când mergeam împreună18 Lb. swahili – „Tată, nu mă lăsa! La, li, la, la,la/ Mama, nu mă lăsa!/ La, li, la, la, la/ Daudy,Hanif, prea iubiții mei frați/ La, li, la, la, la,/ la,li, la,la...”19 Lb. franceză – „Taci, javră!”

cu Hanif și Daudy, nu depuneam unasemenea efort. Și-atunci era în joc viațamea, a mea și-a familiei, că doar dacă nuaveam să prindem ceva de băgat lastomac, n-am fi rezistat prea mult timpdoar cu ierburi. Bine, într-adevăr, nu potpune sub semnul egalității două situațiiatât de diferite. Acum nu alergam să-miumplu stomacul, acum alergam pentru arămâne în viață, deoarece o imensă dorințăde răzbunare îmi cuprinsese întreagaființă. Aveam sufletul negru precumpielea. În fața ochilor aveam doarimaginea familiei mele scăldată-n sânge. Am alergat haotic, nu știam unde sunturmăritorii mei. Auzeam zgomote ceveneau din spate, din stânga, din dreapta.Mă simțeam încolțit. Nu trebuia să facaltceva decât să rezist, să continui săînaintez, să sper că se vor lăsa păgubași.La un moment dat am ajuns la margineaunei râpe pe care am observat-o preatârziu. M-am prăbușit ca un bolovan. Unuldintre urmăritori s-a prăbușit la doi pași demine. Era lunganul pe care-l pocnisem.Spre uimirea mea își revenise nenorocitulși-a reușit să mă ajungă, avea picioarelelungi, era înalt aproape cât trestia dinmlaștină. Am dus mâna la brâu, la kisu,arma care mi-o dăruise tata. Frumoasă

armă! Avea patru găuri de-a lungul lameicu tăiș dublu și se termina într-un mânerîmpletit în fire de cupru. L-am privit penegrotei fix în ochi. Era puțin năuc, darprivirea mea sticloasă împânzită defirișoare sângerii l-a pironit de-ai fi zis cănici nu mai respiră, doar că îl dădea de golnodul de sub bărbie care se mișca de-alungul gâtului, când sus, când jos. Mi-amscos cuțitul și i-am zis: „Wewe kuuafamilia yangu!Kuniua na mimi!”20. Întretimp a ajuns și belgianul chior îmreună cualți doi negrotei. Mă țintea cu pușcaamenințător „Qu'est-ce vous niggerschuchotez la? Est-ce que vous voulez queje chauffe le cylindre de le fusil survous?” 21 . „Tocmai îmi zicea să mă lasprins, că mă ajută el să scap mai târziu.”Belgianul chior n-a stat pe gânduri. Și-aschimbat ținta și l-a împușcat pe lungan fixîn gâtlej. Nu-i rău pentru un om cu unsingur ochi, mi-am zis, privind lunganulcăruia îi izbucnise sângele ca lava dintr-unvulcan. A horcăit doar o dată, apoi nu s-amai auzit decât strigătul unui elefant,20 Lb. swahili – „Mi-ați omorât familia! Omorâți-mă și pe mine!”21 Lb. franceză – „Ce șușotiți acolo, negroteilor?Vreți să încing țeava puștii pe voi?”

undeva în apropiere. Chiorul a pus din nouținta pe mine „Nu meriți un glonț. Tumeriți să muncești până la epuizare. Merițisă ștergem cu tine pe jos, să te umilim. Voiîncă nu ați înțeles că nu sunteți la fel canoi, că ne sunteți inferiori? Chiar nu văduce capul deloc? Noi suntem stăpânii aiciși vă punem să munciți precum animalele,doar asta sunteți, nu?” „Dacă nu mă uciziacum, într-o zi, când o să găsesc cea maibună ocazie, o să te ucid eu pe tine. Așa căgândește bine ce ai de făcut! Îți pui viața înjoc? Și, cum naiba poți să zici că-ți suntinferior? Câte lucruri, din câte pot eu face,poți să faci și tu?” „Păi tu nu faci marelucru. Doar te maimuțărești. Pentru că astaești, o maimuță.” Am întors capul de parcătocmai primisem o palmă, apoi m-amîntors și i-am vorbit printre dinți „Maimuțăzici, ăă!? Dar maimuțele pot vorbi?”„După cum se vede, da.”, a continuat prina mă lua peste picior. M-am ridicat și-amîndreptat cuțitul spre el gesticulând „Tunici nu-mi cunoști limba, iar eu o cunoscpe-a mea, pe-a ta, și-am mai învățat șiceva engleză de la bătrânul Stanley” Pe malul celălalt al râpei își făcuserăapariția un grup de arabi cu turbane pecăpățâni călare câte doi, pe câte un elefant.Din urma lor și-au făcut apariția și-un grup

de vreo zece negrotei, legați între ei, degât, cu funie. Eu mi-am dat seama deprezența lor atunci când belgianul chior și-a îndreptat arma în acea direcție. Ceartanoastră prostească tocmai se încheiase. Sclavi plus fildeș, egal Tippu Tip... Cine sunteți și unde mergeți?”, aîntrebat belgianul chior. Unul mai bătrân aînaintat încă un pas de elefant și-a zis:„Cine suntem și unde mergem, nu e treabata. Treaba ta, văd eu, e alta. Ce vrei să facicu arma aceea?” Chiorul, pe-un ton maiînțepat și pițigăiat, de parcă l-ar fi strânscineva de fudulii: „O să-ți răspund la felcum mi-ai răspuns și tu, nu e treaba ta!”Bătrânul cu turban a dat capul pe spaterâzând în hohote „Belgian îngâmfat, ceești! Ia, zi-mi! Vrei să-l omori?” „Da,pentru că-mi aparține și fac ce vreau cuel.” „Ți-a făcut vreun necaz?” „Da, l-aomorât pe cel de lângă el” „Extraordinar!”a exclamat bătrânul cu turban dându-și dinnou capul pe spate și râzând „Dar,împușcătura de mai devreme, împușcătura,ce-a fost cu ea?” „N-a fost nici oîmpușcătură.” a răspuns chiorul lăsândțeava puștii în jos. „Ei, cum n-a fost!? Noiam auzit o împușcătură, nu-i așa oameni

buni?” Toți au dat din cap că da, a fost oîmpușcătură. „Noi vedem că cel viu dinrâpă are cuțit și doar cel mort, pușcă. Darcel mort nici n-a apucat să și-o scoată depe umăr. Cine mai are pușcă? Voi, cei depe malul celălalt.”, a zis bătrânul râzânddin nou, de data asta mai puțin zgomotos.„Am tras un foc în aer, de avertizare” Dedata asta n-a mai râs doar bătrânul cuturban, mai că mă bușea și pe mine râsul,care eram la mijloc și nu știam ce va urma.După ce s-au potolit, bătrânul i-a zisarătându-l cu degetul pe chior apoi pe celmort „Tu, l-ai omorât. Dacă ai firecunoscut de prima dată că ai tras un focde armă te-aș fi crezut.” „Ți-am zis că îmiaparține, așa că nu te interesează ce-amfăcut, sau ce vreau să fac cu el” „Ei, cumașa!? Dar cu sălbaticul ăsta poți face bani.Dacă-l omori nu mai face nici două paralepielea lui” „Ei, bine și atunci ce-mipropui” „Nu mai propun nimic, m-amhotărât să-ți dau răspunsul celor douăîntrebări rămase-n aer. Suntemcomercianți de fildeș, sclavi și tot ce poatesă ne aducă un câștig, iar de mers, mergemexact acolo unde ești tu stăpân. Vă vomlua tot ce spuneți că vă aparține, iar pe voivă vom omorî dacă ne stați în cale. Nu văvom omorî pe toți. Nu. O să lăsăm și

supraviețuitori, expres pentru ai transmiteregelui Leopold că micile noastre răfuielinici pe de departe nu s-au încheiat.”Imediat după ce a rostit aceste vorbebătrânul cu turban, belgianul cu un singurochi și-a arătat spatele și s-a făcut nevăzutîn stuful mlaștinii. Cei din grupulbătrânului au stat câteva clipe și s-au uitatunul la altul nedumeriți, după care auizbucnit într-un râs zgomotos de se țineaude pântece. Până și sclavii râdeau. După ces-au potolit, unul dintre ei, mai tânăr șimai sprinten, a coborât de pe elefant, apoiși-a dat drumul pe spate în râpă,proptindu-se în călcâie. M-a legat de mâiniși le-a cerut sclavilor să mă salte din râpă.Imediat după, l-au săltat și pe el. Bătrânul cu turban le-a făcut cu mânaîn semn de ocol și le-a ordonat: „Haideți,să găsim drumul către malul celălalt!”Imediat am aflat de la unul dintre sclavicine e. Era cel mai cunoscut comerciant defildeș și sclavi și unul dintre „aliații” luiLeopold, cu care nu s-a înțeles niciodatăpână la capăt așa cum ar fi trebuit. PeLeopold al II-lea îl costa scump fiecarefildeș și fiecare sclav luat de organizațiaacestuia. Auzisem numele lui și din guralui Stanley, care se lăuda că l-a ajutat în1887 să fie numit guvernator peste

districtul Stanley Falls. Era zanzibarianulTippu Tip. Când am învățat să scriu și să iubesc ofemeie... După ce am dat ocol râpei și-am trecutde mlaștină am intrat în sat. Era noapte.Șapte colibe încă fumegau, le dăduseră focbelgienii. În sat nu mai rămăseseră decâtmorții și un grup de vreo cincisprezecepersoane schilodite, femei și copii. TippuTip a dat din cap nemulțumit „Au fugit,lașii! Și au luat și sclavii cu ei.” Apoi pe-un ton de om resemnat „Lasă că-s buni șiăștia, decât deloc, nu? Mai fac jumătatedin preț, având în vedere că mai au doarun singur braț folositor.” Eu când mi-amvăzut familia în mijlocul satului, în baltade sânge închegat, m-am prăbușit îngenunchi, sugrumându-i și pe ceilalți careerau legați de gât cu aceeași funie. S-aașezat lângă mine următorul, apoiurmătorul și următorul, până s-a terminatșirul. Mi-a venit să vărs. Tippu Tip acoborât de pe spinarea elefantului și s-aîndreptat către noi „Ce-i cu voi de v-ațitolănit așa?” M-am șters cu mâna la gurăși i-am răspuns: „E vina mea, prea măriteguvernator. Mi-am revăzut părinții și frații

morți și mi s-au înmuiat picioarele.” TippuTip mirat: „Ce bine stăpânești limbafranceză, tinere! Și văd că ești pus la punctși cu politica! De unde toate acestecunoștințe?” „Am fost hamalul lui Stanley.Știu și ceva engleză” „Aha! Acum seexplică. Și engleză, zici? Bravo! Cum tenumești?” „Juma.” „Juma, să știi că am oslăbiciune pentru oamenii isteți și pe lângăasta l-am îndrăgit foarte tare și pe HenryMorton Stanley. De aceea, pe tine, sunthotărât să te țin pentru mine. Știi să scrii?”„Nu.” „Ei, bine, ăsta-i următorul pas. Tevoi învăța să scrii. Eu am hotărt să nu maibat drumurile și să mă retrag la mine, înZanzibar. Ești de-acord să mă însoțești?Eu de obicei nu rog pe nimeni, doar oblig,dar pe tine te las să decizi singur, considercă ești destul de rațional ca să iei singurdecizii bune.” M-am gândit un moment,dar nu prea mult ca să nu-l fac să-și piardărăbdarea și am răspuns ferm „Da, sunt de-acord.” „Ți-am zis eu, că ești băiatdeștept.” și mi-a mângâiat creștetul așacum o făcea tata, așa cum a făcut-o la unmoment dat și Stanley. Dintre cei doi careau făcut acest gest, nici unul nu mi-a doritrăul, urma să aflu dacă e la fel și-n cazullui Tippu Tip. Am plecat cu o amărăciuneîn suflet, cu gândul la familia ce-am

pierdut-o, cu inima la pământul ce-l lăsamîn urmă. Era 1891 când am ajuns în Zanzibar.Am rămas cu gura căscată atunci când i-am văzut casa lui Tippu Tip. Porțisculptate-n lemn, marmură, pietreprețioase și-alte, și-alte minunății desprecare nici nu bănuisem până atunci căexistă. Tippu Tip avea mulți sclavi care seocupau de treburile casei. N-am văzut niciun sclav supărat că se află acolo. Erau ca omare familie. Mie nu mi-a dat nimic delucru. M-a pus să mă spăl, să mănânc și sămă odihnesc. M-am plimbat vreosăptămână prin casa aceea uriașă, când pe-un coridor, când pe altul. Mă plictisisem,nu știam ce are de gând să facă stăpânul cumine. Tot plimbându-mă așa, într-o zi, amdat nas în nas cu o tânără congoleză careîngrijea camerele palatului. A fost primulmoment de după moartea familiei mele, încare am simțit că mai am o șansă, că maiexistă posibilitatea să am pe cineva pe caresă-l iubesc mai mult decât pe mine. Înochii mei se citea clar: mă îndrăgostisem.Aș fi vrut să-l întreb în acea clipă pebelgianul chior dacă niște sălbatici suntcapabili să aibă asemenea sentimente.Numele ei este Neema. A fost adusă deTippu Tip, împreună cu mama sa, Ramla,

care se ocupă de țesut. Era timidă laînceput, dar s-a dezghețat încet, încet. I-amajuns în așa hal la suflet, că nu rezista unceas fără să treacă să mă vadă. Eu întretimp mă apucasem să învăț tainele scrieriilimbii franceze cu ajutorul unui profesorangajat de Tippu Tip. Am învățat repede ce-am avut deînvățat, mă și chinuiam să prind repede ce-mi spunea profesorul ca să-mi rămânătimp mai mult pentru Neema. Dragosteadintre noi doi era tot mai intensă pe zi cetrecea. Tippu Tip ne surprinsese de maimulte ori în timp ce ne giugiuleam peculoarele palatului, așa că într-o zi ne-achemat și ne-a spus: „Nu sunt orb și niciprost ca să nu-mi dau seama că pe voi doivă leagă aceleași sentimente, dar asta nuînseamnă că voi accepta să vă faceți decap pe holurile palatului și să se uite toțiservitorii cu gura căscată la voi. Ce-ar fi săînceapă toți să facă la fel!?” „Ne pare rău,dacă v-am supărat atât de tare!”, i-am ziseu, cu privirea picată-n podeaua demarmură. „Ei, lasă! Nu m-ați supărat așade tare dacă m-am decis să vă dau propriacasă, în care să vă giugiuliți cât vreți.Anexa din fundul livezii va fi a voastră.”Am sărit în sus de bucurie, nu știam cumsă-i mulțumim pentru bunătatea sa.

Tippu Tip nu fusese întotdeauna așa.Am auzit multe povești cu nenorocirile pecare le făcea, dar probabil încerca, acum,la bătrânețe, să se curețe de păcate. Seapucase și el de scris, își scria memoriile,scria până în noapte târziu. Când am trascu ochiul la ce scrie, am rămas surprins,nu scria în franceză, dar cuvintele îmipăreau cunoscute dacă încercam să citescpe litere. L-am întrbat numaidecât: „În celimbă scrieți, dacă nu sunt prea indiscret,stăpâne?” A zâmbit și-a scuturat din degetîn semn de ceartă „Ai tras cu ochiul,ticălos curios ce ești! În limba pe care-aiauzit-o prima oară în viața ta, după ce te-afăcut maică-ta: swahili22.” „Aha! Păi, pemine de ce nu m-ați învățat?” „E timp,Juma. Ești tânăr, aveai nevoie să știi săscrii într-o limbă mai des folosită, care-țipoate fi de folos.” „Dar, dumneavoastră dece nu scrieți în limba franceză?”, l-amîntrebat eu, tot mai curios „Câte cărți aivăzut tu, scrise în swahili?” Am rămasmut. Avea dreptate bătrânul, nu văzusempână atunci asemenea cărți. Apoi mi-a pusmâna pe umăr și mi-a zis pe un ton de ommândru: „Îmi scriu autobiografia, tinere,22 Limbă bantu cu caractere arabe; limbăaglutinantă, vorbită adesea în Africa de Est

ca să corectez ceea ce alții ar spune greșitdespre mine. Cartea, pe lângă fapte,trebuie să mă păstreze într-un anume fel înistorie, ca să mă cunoască și copiii și copiiicopiilor tăi, peste veacuri. Înțelegi, tu?”Înțelegeam eu, doar că lumea va crede totceea ce a auzit, nu ce a scris el cu mânuțalui despre sine. Oricum, eram încântat călimba mea poate fi pusă pe hârtie, restul numai conta. De ce am vrut să plec și dacă m-amîntors... În 1903, după doisprezece ani petrecuțiîn casa lui Tippu Tip, timp în care Neemami-a dăruit trei copii minunați, o fată și doibăieți, Rehema, Kito și Zuberi, s-a aprinsdin nou focul ce arsese mocnit până atunciîn mintea mea, s-a aprins setea derăzbunare. Imaginea ofițerului belgian, celcare ordonase uciderea familiei mele,ajunsese să devină obsedantă. Nu-mi maigăseam liniștea. Neema văzând în ce staremă aflam, s-a temut că aceste gânduri vorstrica liniștea familiei și că într-un final osă mă piardă. S-a dus și s-a plânsstăpânului. Tippu Tip m-a chemat să stămde vorbă. Am fost sincer și i-am povestitdespre gândurile care mă macinau de ceva

vreme: „Vreau numaidecât să plec și să-lgăsesc pe chior. Încep să o iau razna. Amsentimentul că nu mi-am îndeplinitmisiunea. Ceva mă tot împinge să mă duc,să plec în căutarea lui. Njia ya amanihawaijui 23 . Noaptea, când adorm, îmivisez frații și părinții stând în mijloculsatului, în jurul focului și plângând culacrimi sângerii. Apoi visez momentul încare tata mi-a dăruit cuțitul pe care-l purtael la brâu. Uite! Ăsta e cuțitul.” Tippu Tipm-a ascultat cu atenție. A rămas tăcutpentru câteva clipe, apoi mângâind cudegetele tăișul cuțitului și pe o parte și pealta, mi-a zis: „Da. Se pare că nu am cumsă te opresc. Te-aș distruge dacă aș faceacest lucru. Știi că țin la tine și la copiiităi, ai fost un caz special în viața mea. Telas să pleci în căutarea ofițerului, doardacă accepți să pleci împreună cu un grupde negustori de fildeș din organizația mea.Asta pentru siguranța ta. Știi că e periculossă te întorci acolo de unul singur?” Amacceptat imediat. După o săptămână de pregătiri mi-amluat la revedere de la familie și de la TippuTip. Neema, cu toate că la început n-a fostde-acord cu decizia mea, la plecare s-a23 Lb. swahili – „Nu cunosc calea păcii”

arătat foarte încrezătoare . Mi-a povestit căa avut un vis cu o noapte înainte în care sefăcea că m-am întors acasă sub chipul unuicopil și că Ramla, mama sa, i-a zis căvisul nu poate avea altă semnificație decâtaceea că eu mă voi întoarce acasă pepicioarele mele doar că voi fi un omîmpăcat cu sine și renăscut în propria-miființă. Când am ajuns în sat, n-am mairecunoscut mare lucru. Case solidefuseseră construite în locul colibelor,drumuri late în locul cărărilor ce le-ambătătorit cu tălpile în copilărie. Doarmuntele și oamenii erau la fel. Muntele totsemeț și cu piscurile ascunse-n ceațalăptoasă, iar oamenii tot săraci și bolnavi,triști și schilodiți. Leopold al II-lea oducea tot mai bine. Prețurile la cauciuccrescuseră tot mai mult în ultima vreme,iar sclavii erau exploatați la maxim depoliția locală. Nici urmă de ofițerul chior. Amîntrebat pe oricine îmi ieșea în cale. Nu eraun om care să nu-ți rămână întipărit înminte. La un moment dat am aflat că ar fiundeva în vest cu un grup de sclavi, de-alungul râului Congo. Nu puteam să mădespart de grupul de comercianți ai luiTippu Tip, trebuia să fac așa cum am căzut

de-acord, lucru care îmi cam stricasocotelile. Mă țineau mult pe loc. Întretimp am învățat și eu secretele traficului cufildeș. Începusem să mănânc și eu de undepăpa și Leopold, iar asta îmi dădeasatisfacție. Fără să-mi dau seama la început, amînceput să fiu tot mai implicat în toatăafacerea asta cu fildeș. Începuse să îmiplacă tot mai mult. Cu cât trecea timpul cuatât se depărta imaginea ofițerului belgiande mine. Într-un timp chiar l-am uitat.După o vreme însă, asta însemnând vreodoi ani, a intervenit altceva care începea sămă chinuie tot mai tare: dorul de copii șide Neema. A trebuit să mai rezist încădouă luni fără ei, deoarece a trebuit săaștept grupul să-și încheie socotelile și săne întoarcem împreună. Când am ajuns m-am dus direct laanexa din capătul livezii. Am căzut îngenunchi iar copiii mi-au sărit în brațe. I-am sărutat pe fiecare și le-am trecut mânaprin păr. Se pare că am preluat gestultatălui meu. Neema a izbucnit în plâns debucurie. Ramla scutura afară o pânză debumbac când i-a zis Neemei: „Ți-am zis,tu, că se-ntoarce teafăr și nevătămat?” Ne-am bucurat cu toții, ne-am sărutatdin nou și din nou, dar când am întrebat de

stăpân toată lumea s-a întristat. Tippu Tipmurise de malarie. Dacă e război, atunci război să fie! În 1908 se schimbase situația în Congo.Leopold al II-lea pierduse în fațaguvernului belgian și-n urma presiunilormai multor state, puterea asupraadministrației. Când am fost pus în temăcu noile vești, un singur gând am avut. M-am dus la Neema și i-am spus: „Nema,iubita mea, ne întoarcem acasă!” Am pornit la drum abia după jumătatede an, atunci când a plecat și grupul decomercianți, același grup ce mi-l puseseTippu Tip la dispoziție în trecut. Când amajuns în sat am rămas uimit. Se schimbaseîn totalitate, nu mai semăna deloc cu cevăzusem ultima oară. Acum se schimbaseîn bine. Oamenii nu mai erau la fel detriști, chiar dacă lucrau tot pentru belgieni.Și nu mai erau atât de mulți oamenibolnavi; se deschisese spital, iar boalasomnului începuse să fie tot mai ușor devindecat. M-am angajat imediat ca profesor.Cunoștințele mele aveau să fie de ajutormultor copii congolezi. Neema și cei doifii, Kito și Zuberi s-au angajat în

agricultură. Kito s-a îndrăgostit de-otânără colonistă, nu prea înghițeam eutreaba asta, dar n-am vrut să-i stau în cale,așa că l-am lăsat să-și facă de cap. Zuberie cel mai mic, dar foarte puternic și fizic șimental, bine, mai mult încăpățânat, când îiintră ceva în cap nu mai poți să i teîmpotrivești. Rehema, cea mai mare dintrefrați, a învățat de la mine tainele scrierii șia devenit și ea profesoară. Până în anul 1914 lucrurile au mers dela sine, fiecare zi la fel ca cealaltă. Păreacă nimic nu ne mai poate strica liniștea. În1914, însă, a început războiul în lume. N-am stat deloc pe gânduri. M-am înrolat înForce Publique. M-au urmat și fii mei,chiar dacă le-am interzis să o facă. Oricumdacă nu o făceau i-ar fi obligatguvernatorul, așa au pățit băieții unuivecin care încercau să scape de front. Amfăcut instrucție militară doi ani de zilepână să intrăm și noi în pâine, în tranșeelefrontului dinspre est, în data de 18 aprilie1916, asta fiind acum trei luni. Neema arămas acasă răvășită de sentimentul că și-ar putea pierde și copii și soțul. O loviturăși mai mare a primit în momentul în careRehema s-a oferit voluntară ca sorămedicală pe front. Eu când am auzitvestea, nu zic că nu mi-a păsat de soarta

fetiței mele, dar a trezit în mine, așa, unspirit de luptător congolez cum n-am maivăzut până atunci. Am avut un sentimentde mândrie și de curaj în fața pericoluluice ne aștepta pe front. Acum o lună, pe 6 mai, le-am dat pestenas germanilor și am ocupat Kigali. Pânăîn ziua a șasea a acestei luni, am ocupatBurundi și Rwanda. Au trecut șase zile de la ocupație și nepregătim să luăm cu asalt Tabora, centruladministrativ al germanilor din Africa deEst. În timpul luptei pentru ocupație s-aîntâmplat ceva cu adevărat ciudat. S-aîntâmplat un lucru care m-a făcut să scriuaceastă scurtă istorie a mea, printrerânduri, așa, când ceilalți se odihnesc saustau la pândă în tranșee. Acum opt zile întimpul bătăliei, a sosit o coloană debelgieni care trebuia să ne ajute săînaintăm în fața germanilor. Cum stăteamlipit cu bărbia de malul tranșeei, am văzutalergând spre mine un ofițer. Era rănit,șchiopăta. Mi-am așezat arma peste mal și-am început să trag pentru al acoperi. Dupăvreo câteva rafale m-am oprit. S-a apropiatdestul ca să-i pot vedea chipul. Am avutun șoc. Cel pe care încercam să-l păzescde tirurile germanilor era belgianul chior,cel pe care l-am căutat atâta vreme. Am