ULTIMUL DRUM, autor CIPRIAN ALEXANDRESCU

sunt tot mai dese și mai mari. Din lunaoctombrie, Baffin e prizoniera gheții.Acum se eliberează, se dezmorțește. Lavederea primului aisberg, mediculuiRodney i-a sărit băutura din cap. Totdrumul a fost trotilat. A fost bufonul care aîntreținut buna dispoziție pe vas. Într-o zi,a urinat într-o sticlă pe care tocmai ogolise, și le-a spus băieților că e hotărât săo bea. Când l-au întrebat de ce vrea să-șibea propria urină, le-a răspuns cu ciudă „Sunt atât de ofticat că tot ce beau, piș! Măînțelegeți?” Au fost pe burtă. AddisonBriggs care-l știa de mic, a confirmat,înecat de râs, că Rodney e un hapsân decând s-a născut. În altă zi, a ieșit dezbrăcatpe punte și a amenințat că se aruncă pestebord. Când ceilalți l-au întrebat de ce vreasă o facă, le-a răspuns că el nu poate trăideparte de cârciuma lui preferată. S-autăvălit de râs. Știau că glumește. Liam l-aasigurat că-i va amenaja pe vas un micbăruleț, ca să nu-i mai ducă dorul celui de-acasă. Printre sloiuri și-au făcut apariția cincibalene Beluga. Una dintre femele eînsoțită de doi pui de-un albastru-închis,magnific. Pielea lor lucioasă contrasteazăcu pielea albă a mamei lor. Addison și-adeschis mapa pentru a face câteva schițe

cu aceste magnifice creaturi. Rodney îșipiaptănă mustața stufoasă ce-i acoperătoată buza superioară. - Schițează-mă și pe mine, Addison,călare pe o balenă albă, să arăt și eu laîntoarcere femeilor, ce curajos sunt. Mă-nțelegi? Uite-așa, cu un harpon în mână.Mă-nțelegi? - Du-te că am treabă, lasă-mă cuprostiile tale! Addison e concentrat, nu are chef debufoneriile medicului. - Nici tu nu ai timp de mine, Liam? Liam își dă ochii peste cap. - Ce mai doriți, domnule doctor? Ce nue bine? Nu vă place cum navighez? - O, ba da, căpitane! Chiar suntimpresionat. Mă-nțelegi? Cum de un așatânăr, navighează cu atâta iscusință printresloiurile acestea nenorocite? Auzi, Liam,dar când vedem eschimoșii? Sunt tarecurios, mă-nțelegi? Ard de nerăbdare să-icunosc, mă-nțelegi? - Probabil sunt undeva în nord, aucoborât de pe calota glaciară și vâneazăbalene albe. Rodney se întoarce cu ochii mari cătreAddison.

- Prietene, pictează-le cât mai ai timp,că ți le vânează eschimoșii! Mă-nțelegi?Sunt și ei oameni și le e foame. Liam și-a pus capul pe cârmă și râdeținându-se de burtă. Addison e preaconcentrat la ceea ce face ca să mai audă șice se vorbește pe punte. După încă patru ceasuri de navigatprintre ghețari, în depărtare, se zăresc șiprimii eschimoși ale acestor ținuturiînghețate. Liam exclamă : - Băieți, i-am găsit!  E a douăzeci și patra zi a luniioctombrie, anul 1897. Temperaturile auscăzut extrem de mult și de rapid, iarîntreg peisajul s-a modificat drastic. GolfulBaffin e acum o mare de gheață. Miculpescador, Inuit, se află pe un pat de gheață.Fiind foarte ușor, a fost împins deasupraei. Azi se împlinesc trei luni de când aancorat, pe coasta de vest a Groenlandei,echipajul micului vas. Aici s-au întâlnit cușapte familii de eschimoși care și-au făcuto tabără provizorie de vânătoare. I-auprimit curioși, interesați de obiectele pe

care le aveau. Când a văzut armele, unbătrân inuit a scos o pușcă. Tineriiexploratori s-au panicat, au crezut că vor fiîmpușcați de bâtrân. De fapt, a vrut doar săle arate că nu are muniție. Le-a înșirat ogrămadă de obiecte pe care să și le aleagăîn schimbul muniției. Bătrânul avea armade la niște exploratori norvegieni care i-audat-o în schimbul unei sănii cu tălpi defildeș, cu mult timp în urmă, să fi fost vreodouăzeci și cinci de ani de atunci. O țineaîmpachetată în piele de focă și o scotea dincând în când să o curețe cu grăsime debalenă. Nu reușise să vâneze nimic cu eacât a avut praf de pușcă, dar s-a distrat deminune ratând fiecare țintă. Cei șase au înțeles imediat că vor finevoiți să plătească pentru fiecare lucruprimit de la eschimoși. Aici nimic nu egratis. Le-au dat cuțite, securi, lopeți,farfurii metalice, lămpi, alimente, și totfelul de mărunțișuri ce li se păreau lor maiinteresante. Haine nu au vrut. Le-auexplicat prin semne că nu țin deloc de caldși că sunt și grele. Tinerii englezi au râsatunci, dar nu știau ce frig năpraznic vaurma când vor scădea temperaturile, sau cegreu vor înainta prin viscol cuîmbrăcămitea lor, grea, de lână. Au primitîn schimb două sănii și șaisprezece câini,

două harpoane cu vârf de fildeș și șasecuțite cu mânere inscripționate cu tot felulde semne inuite. Pentru restul, urma să lefacă un adăpost, un iglu. Au tăiat vreo cincizeci de felii dezăpadă pentru construirea adăpostului.Sculptau bucățile din mers ca să se îmbineperfect, iar femeile umpleau golurile dintredreptunghiuri cu zăpadă, apoi obătătoreau. Englezii au fost uimiți detehnica eschimoșilor și de rezistențaacestor construcții. Adăpostul a rezistatgreutății unui eschimos care s-a cocoțat învârful lui pentru a adăuga ultimul bloc dezăpadă. După finalizare au tăiat o bucatăde gheață, ceva mai subțire, au făcut ogaură în iglu după forma sa, apoi au fixat-o peste, făcând astfel ca lumina soarelui săpătrundă în interior. Această ultimăoperațiune i-a lăsat pe tinerii englezi cugurile căscate. Au urmat vreo câteva zile deacomodare cu noii lor prieteni. EdmundAiken stătea aproape permanet în gura lorîncercând să le descifreze limbajul. Îiurmărea și la vânătoare îndeaproape pentrua le înțelege comenzile. Au stabilit șicâteva semne pentru a se înțelege maiușor. Ticul verbal al lui Rodney Stone, încondițiile date, nu-i mai folosea la nimic.

Se uita în gura lor cu gura căscatăîncercând să înțeleagă câte ceva. Nici oșansă. El nici cu semnele nu se descurcaprea bine, fiind pilit mai mereu, dădea dinmâini ca un apucat, iar eschimoșii seamuzau pe seama lui. Când se plictisea lefăcea semn, ducând degetul mare la gură,că se duce să mai bea ceva fiindcă nu sesimte în apele lui. Asta înțelegeau șieschimoșii, era semnul pe care îl stăpâneacel mai bine Rodney. Tinerii englezi au fost primiți sub aripaunui inuit, Nanook, de vreo patruzeci deani. Acesta are două soții, una se numeșteCunayou iar cea de-a doua Nyla. Cunayouare împreună cu Nanook un copil de doiani, pe nume Allegoo. Nyla încă nu i-adăruit un copil, însă, Nanook mai are unbăiat de treisprezece ani, Kimo. Cea care i-a dat naștere a murit imediat după travaliu.Kimo n-a simțit niciodată lipsa mamei, eafiind înlocuită imediat de Cunayou. Când aapărut și Nyla, a simțit-o ca pe o soră maimare. Wilfred Chesterton a prevăzut că vorurma peste vreo trei luni, temperaturi depână la minus patruzeci și cinci de grade,iar îmbrăcămintea lor nu-i va protejaîndeajuns. Eschimoșii i-au dat dreptate șile-au explicat că trebuie să meargă pe

banchiză să vâneze urși polari, pentru a-șiface o îmbrăcăminte potrivită. Nanook i-a însoțit la vânătoare. Dupăcâteva zile s-au întors triumfători. Au ucisun urs polar de vreo patru sute dekilograme. A urmat vânătoarea de narval2.Nanook le-a arătat ce pot face din narval.Tălpile de la sănii sunt făcute din cornulde fildeș al acestora. Plus că grăsimea șipielea au un gust extraordinar. Tânărul Thomas Holdstock nu aparticipat la această vânătoare. A acuzatceva dureri de stomac și de cap. Rodney l-a consultat și s-a oferit să rămânăîmpreună, dar tânărul l-a refuzat, i-a zis căse descurcă și că nu vrea să fie păzit ca peun muribund. De fapt, lui Rodney îi eraprea lene să participe la vânătoare și căutamotive să rămână și el. N-a reușit, așa că aplecat. Durerile lui Thomas erau de faptdoar mici tertipuri pentru a rămâne întabără. El suferea de altceva, de ceva ce-lfrământa, ceva intens, ceva ce avealegătură și cu stomacul lui. Se2 Denumire lat. Monodon monoceros – mamifercetaceu marin (asemănător cu delfinul) lung de5-6 m, trăiește în mările înghețate din nord,masculul având doi dinți canini, dintre care unulcu lungimea de circa 2m.

îndrăgostise. Încă din prima zi când auajuns în tabăra inuiților, Thomas a pusochii pe soția lui Nanook, Nyla, tânăra deșaptesprezece ani. Se pare că Nyla aveaaceleași sentimente pentru el. Astfel că, odată rămas în tabără, Nyla l-a vizitat pe îndrăgostit. Cunayou văzând căNyla lipsește, a început să o caute. Nu aînceput cu locuința englezilor, nici nu i-arfi trecut prin cap că ar putea fi acolo, însădupă ce a căutat peste tot și i-a mai rămasdoar acel loc, un gând negru i-a trecut princap. Știa că Thomas nu a plecat lavânătoare, dar cum ar fi posibil ca Nyla săfie acolo? S-a furișat și a privit în igluulenglezilor. A căscat ochii mari și și-aastupat gura, de parcă ar fi vrut săîmpiedice un țipăt care era gata să-i iasădin gâtlej. Nanook și cei cinci englezi s-au întorsîn tabără după patru zile petrecute încanoe, printre sloiurile de gheață , înașteptarea narvalilor. Au adus pe săniicinci narvali de vreo patru metri fiecare,de o culoare gri murdară, cu pete negre.Doi au fost prinși de Nanook cu harponul,iar trei de căpitanul Liam, prin împușcare.Împușcase de fapt patru, dar pe unul nu l-au putut recupera, s-a scufundat înainte săajungă la el. Pe ceilalți îi împușcase când

aveau deja plămânii plini cu aer și aurămas plutind la suprafața apei. Cunayou nu i-a dezvăluit de prima datăceea ce văzuse lui Nanook. Îi era teamă dearmele englezilor. Nu i-a spus nici Nyleică știe ce face în secret cu tânărul englez.A lăsat-o, ca să vadă cât va continua cuaceastă mizerie. De când știa ce se petrece,îi era mai ușor să observe cum își fac ochidulci și cum se pupă pe furiș. Inima îi eratot mai grea și mai neagră. Acum douăzeci de zile, când a începutsă înghețe întreaga întindere de apă aBaffinului, eschimoșii erau gata de plecarespre interiorul insulei pentru a trece deiarna grea ce urma să vină. Tineriiexploratori aveau însă alte planuri. Eivroiau să traverseze marea pe gheață, cusăniile trase de câini pentru a ajunge la oaltă tabără de eschimoși, ce trăiesc peInsula Baffin. L-au convins pe Nanook să-i însoțească. Nanook și-a trimis soțiile curestul taberei. L-a luat alături doar peKimo, băiatul cel mare, cu gândul că-l vaputea pregăti în felul acesta mai binepentru zilele în care va avea și el familie șiva trebui să o protejeze prin propriileputeri. Cunayou, înainte de plecare, l-arugat să se răzgândească și să nu se maiducă cu englezii. Sunt periculoși și nu are

încredere în ei. Nanook a contrazis-o, i-azis că nu au dovedit până acum că ar fipericuloși. Atunci, Cunayou a decis să-ispună soțului ce avea pe suflet. Nanook arămas fără cuvinte. Nu-i venea să creadăcă tânăra lui soție, a putut să-i facă așaceva. A decis totuși să meargă. Nu și-aluat la revedere nici de la Cunayou, nici dela Nyla. Ceea ce i-a fost dat să audă, i-arănit orgoliul său de inuit, i-a murdăritnumele ce l-a moștenit de la bunicul său.În mintea lui se clădea planul răzbunării. Se fac zece zile de când au pornit înpericuloasa și imprevizibila aventură.Nanook e mereu înaintea englezilor,împreună cu fiul său, Kimo. Liam eîncântat de eschimosul Nanook, pentru căle deschide calea. Alături de el, îi are petânărul Thomas, care visează cu ochiideschiși la Nyla, și pe medicul Rodney,care de vreo câteva zile a băut doar ca săse mai încălzească. În urma lor e saniacondusă de Addison Briggs, ce-i arealături de el, fiecare pe schiuri, peEdmund Aiken și pe Wilfred Chesterton. Din față a început să bată, de vreunsfert de oră, un viscol puternic. Nanookîncă continuă să înainteze. Liam îl strigă: - Nanook, stai! Nanook! Nanook,oprește-te!

Nanook continuă să înainteze prinviscol. Englezii nu-l mai zăresc. Liam segrăbește să-l ajungă. Ceilalți trei, ceiconduși de Addison, rămân tot mai înurmă.  În depărtare se zăresc venind peîntinsul alb al mării înghețate, dinspreInsula Baffin, trei sănii trase de câini. S-auscurs douăzeci și șapte de zile de la ziua încare tinerii englezii se zbăteau să-i prindădin urmă pe Nanook și Kimo. Ce s-a întâmplat cu ei? Ei, bine, cei treidin urmă, Addison, Edmund și Wilfred, audeviat de la traseu din cauza viscolului.După prima greșeală nu s-au lecuit. Aucomis-o și pe a doua, au continuat săînainteze chiar dacă nu vedeau la un metruîn față. Câinii nu mai vroiau să înainteze,dar Addison îi îndemna disperat să meargămai departe. La un moment dat au ajunsîntr-o zonă unde gheața nu mai era sigură.O deschizătură uriașă s-a căscat înaintealor. Neavând timp să reacționeze, cei treiîmreună cu sania și cei opt câini, auplonjat în apa rece a mării. Willfred înmometul contactului cu apa rece ca gheața

și-a pierdut cunoștința. Legați între ei cu ofunie, iar Wilfred fiind ultimul, îi trăgea lafund pe ceilalți doi. Addison a reușit să-șiscoată un cuțit din gheata dreaptă și să taiefunia. Lingvistul Edmund n-a avut nici oșansă, s-a scufundat împreună cu Wilfredși cu toate secretele limbii eschimoșilor, înadâncul întunecat al mării, acolo unde doarstrigătele balenelor se mai aud. Printr-oultimă sforțare, Addison a reușit să-și saltepartea superioară a corpului la suprafață,deasupra gheții. Curentul Labradorului aîmpins sloiurile de gheață, iar Addison afost prins între ele. S-a zbătut în zadarvreun sfert de oră, gheața l-a prins lamijloc ca o menghină și nu i-a mai datdrumul. A intrat în șoc hipotermic, iar maiapoi, s-a stins. În timp ce Addison își dădea ultimasuflare, ceilalți trei au continuat să-lurmărească pe Nanook. Nanook luase unavans considerabil, erau doar doi și aveaupatrusprezece câini. După ce a consideratcă s-a îndepărtat destul, Nanook i-a spusfiului său să continue drumul singur și săcheme ajutoare de pe Insula Baffin. Kimos-a conformat. Nanook a așteptat înmijlocul gheții să apară sania lui Liam.Când au fost destul de aproape, Nanookle-a ordonat câinilor să stea pe loc. Câinii

s-au supus imediat. Liam privea uluit. Nuînțelegea ce se întâmplă și de ce Nanookține un harpon îndreptat către ei. Înviscolul ce bătea dinspre nord era parcă unzeu războinic. Stătea în fandare cu piciorulstâng întins înainte și cu harponul în mânadreapta, gata să-l străpungă pe Thomas.Liam era nedumerit. Thomas bănuia că ele ținta. Nanook l-a strigat stâlcit„Tohima!” Liam l-a întrebat ce vrea de laThomas. Nanook a explicat tot stâlcit„Tohima! Tohima Nyla eu!” Liam eraconsternat. Thomas îmreună cu Nyla?Acum înțelegea de ce Thomas seîmbolnăvea mereu când trebuia să-l ia lavânătoare. L-a întrebat dacă-i adevărat.Thomas a răspuns cu un simplu da. Liami-a zis, bătându-și pieptul cu mâna dreaptă„Poate se iubesc, nu?” Nanook a scuipatscârbit în schimbul unei replici stâlcite. Aurmat un zbierat din toți rărunchii șilansarea harponului. Thomas era împietritde groază. Rodney l-a împins în ultimafracțiune de secundă. Harponul și-a ratatținta, iar Thomas a căzut în fund și a rămasamorțit de spaimă de parcă și-ar fi văzutmoartea cu ochii. Nici tânărul căpitan nuera prea lucid. Tot Rodney a fost cel care aînșfăcat pușca și i-a ordonat lui Nanook sănu mai facă nici o mișcare „ Te omor! M-

ai înțeles?”. Nanook a fost capturat. L-auîntrebat de Kimo. Nu a vrut să le răspundă.L-au amenințat că dacă o să-l prindă, o să-lomoare. Au așteptat două zile să apară șiceilalți trei camarazi, dar în zadar. Liam adecis că trebuie să se întoarcă și să-i caute.A treia zi au pornit cu Nanook legat desanie. Viscolul nenorocit se oprise.Nanook s-a gândit să-i saboteze chiar dacăputea pieri și el din cauza asta. Cum stătealegat în sanie și-a scos de la gât amuletalunguiață de fildeș. În timp ce înaintau,Nanook și-a a ținut amuleta, când pe-oparte când pe alta, lipită de gheațasticloasă. După două zile de mers amuletaera o adevărată lamă de cuțit numai bunăde tăiat ceva. S-a tot zbătut, s-a tot chinuit,până a reușit să taie chingile câinilor.După ce i-a eliberat a urlat ca un apucat laei, să fugă, să fugă să nu se oprească.Englezii erau disperați. Au rămas fărăcâini. După ce l-au bătut pe Nanook de l-au zvântat, l-au pus să tragă sania.Degeaba. Era prea grea. Au fost nevoiți sătragă și ei. Au urmat zece zile de căutări. Sania luiAddison avea toate proviziile de hrană.După zece zile de foamete nu-i mai intresade Addison, de Edmun ori de Wilfred.

Când scrutau întinsul gheții cu privirea nuvroiau să vadă decât o sanie, sania cuhrana lor. Nanook le-a propus să-șicontinue drumul către Insula Baffin undevor găsi ajutor. Le-a mai zis să-l eliberezeca să poată vâna. L-au refuzat, au zis că sedescurcă ei cu vânătoarea. Zilele treceau,iar foametea puseseră stăpânire pe mințilelor. La un moment dat Rodney a vrut să sesinucidă, să se termine totul pentrutotdeauna. Liam l-a împiedicat. După încă zece zile de foamete, aceștiaau început să mănânce pielea de focă cucare era învelită sania. Au mâncat șigrăsimea cu care-și ungeau tălpile de fideșale saniei și schiurile. Într-o zi s-au chinuittrei ore și ceva ca să facă o copcă. N-auprins nimic. Viscolul dinspre Nord porniseiar. Luați de cap din cauza foametei, s-augândit să-l elibereze pe Nanook și să-ltrimită la vânătoare prin viscol. Nanookera atât de slăbit încât abia mergea în patrulabe. Thomas l-a atenționat pe Liam căeschimosul ar putea fugi. Liam i-a replicatsec „Să se ducă, dacă are unde, și dacăpoate.” Thomas a zis că nu e de acord să-idea drumul pentru că le-ar mai putea fi defolos. Când a întrebat Rodney cu ce-ar maiputea să le fie de folos acest eschimosaproape mort, Thomas i-a răspuns cu o

întrebare „Ție nu ți-e foame?” Acest gând,că ar putea să-l mănânce pe Nanook i-amai urmărit încă trei zile. L-au scos peNanook din cort și i-au ordonat să plece.Nanook nu se putea ține pe picioare. Liama scos pușca și a apăsat pe trăgaci. Nanooks-a prăbușit fără suflare cu fața-n zăpadă.Sângele a izbucnit fierbinte ca dintr-un urspolar străpuns de suliță. Zăpada s-a coloratîntr-un roșu-închis, de jur împrejurul lui.În acel moment ca printr-un îndemn,viscolul polar s-a potolit. Cei treinenorociți, au mai stat vreun sfert de orăgândindu-se la ce urmau să facă. TotThomas, cel căruia-i trecuse prima datăprin minte să facă așa ceva , s-a ridicat cuun cuțit în mână și-a îneput să taie hainelede pe cadavrul lui Nanook. I-a îndemnat șipe ceilalți doi să se apropie. Apoi a tăiattacticos o felie mică din coapsa luiNanook. I-a întins-o lui Rodney. A băgat-oîn gură fără să se uite la ea. A dat din capcă da, e bună, îi place. Liam a scos și elcuțitul și s-a servit. În tot acest timp, în care îl lăsase petatăl lui singur în viscol, Kimo, a găsit ungrup de trei eschimoși ce plecaseră lavânătoare de foci pe gheața mării. Astfelcă cei ce se văd acum în zare sunt cei treieschimoși și Kimo. A venit după tatăl său.

Cei trei europeni educați, transformați încanibali, încă nu i-au observat. Ei continuăsă devoreze cadavrul lui Nanook. Thomasridică privirea. - Pericol! Vin eschimoșii! Se ridică și-și încarcă pușca. Trage unfoc. A ratat. Cei trei eschimoși sunt la vreocincizeci de metri distanță. Sunt îngrozițide ceea ce le-a fost dat să vadă. Eschimoșiiîși iau poziție, la fel cum și-a luat șiNanook, și lansează harpoanele. Cele treiharpoane și-au atins ținta. Thomas a fostnimerit în cap, Liam în capul pieptului, iarRodney în stomac. Rodney seîncăpățâneză să nu moară. Kimo seapropie de el. Rodney îl privește de parcăvede prin el. Printr-o ultimă suflare îi zicelui Kimo: - Iartă-ne! M-ai în... Kimo scuipă scârbit.  E 24 decembrie 1899. Geologul polonez, Henrik Arctowski,vechiul amic al celor șase englezi, s-aîntors, de o lună și ceva, din expedițiaantarctică. Arde de nerăbdare să lepovestească amicilor săi din Anglia,

impresionanta sa aventură de pe navaBelgica. Însă, ajuns la Liam Medwinacasă, îi piere pofta de povestit. A dat fațăîn față cu doi părinți disperați, încordați deprea multă așteptare. E al treilea Crăciunpe care îl petrec fără Liam acasă. Temerilelor cresc din ce în ce mai mult, se gândescla ce este mai rău. Liam ar fi trebuit să fieacasă încă de anul trecut, din iarnă. Tatălsău e preocupat cu organizarea uneiexpediții de salvare, care ar trebui săînceapă din vara anului viitor. Între timp, în Groenlanda, Kimo,proaspăt întors de pe Insula Baffin,săvârșește un ultim gest de răzbunare. Nyla zace fără suflare, pe jumătatedezbrăcată. De sub ea, se scurge un râuroșu și fierbinte ce desenează formeciudate în albul imaculat al zăpeziiproaspăt căzute.

BERE LA HALBĂ ION: - Noroc, Costică! COSTICĂ: - Noroc, Ioane! Ce faci?Te-ai trezit? ION: - M-am trezit, în gura mă-sii! Da'mi-e rău și acu'... COSTICĂ: - Dacă bei ca prostu'. Parcăs-ar termina tot alcoolu' din lume, iar tu defrică să nu rămâi nebăut, bagi în tine ca-ntr-o cramă. ION: - Am jurat că nu mai pun gura pebăutură... Dă o halbă, nu mă mai supăra șitu! COSTICĂ: - Ai jurat că nu mai bei, da'doar pentru o zi? ION: - Dă o halbă, Costică, că măsufoc. E cald în draci! COSTICĂ: - Eu îți dau, că asta e treabamea aici, da' nu mai fă scandal că nu-icrâșma lu tac-tu și nici a lu mă-ta. ION: - Hai, Costică! Dă o halbă!Pandele, ce faci, mă, băiatule? Hai, să bemun pahar! PANDELE: - Acu'. Ai răbdare, nu vezică joc? Prima halbă...

ION: - Tu, mai mult bagi decât scoți.Du banii la copii, lasă-le dracu depăcănele! PANDELE: - Tu vorbești, bețivane!?Eu îi joc, tu îi bei. ION: - Poți să-ți joci toți banii într-o zi,eu pot să mi-i beau în vreo patru zile. PANDELE: - Ți-ai băut mințile, Ioane! ION: - Costică, mai dă o halbă, că peasta am topit-o repede. A doua halbă... ION: - Pandele, mai ai scuteru', că afarănu l-am văzut? PANDELE: - Nu-l mai am. L-am dat. ION: - Cui? Cu cât? Trebuia să mă-ntrebi, poate-l cumpăram io. PANDELE: - L-am dat bine. Tu, deabia mergi pe picioarele tale, ce dracu vreisă faci cu un scuter!? ION: - Nu mai fă pe deșteptu'! Nu daiși tu o halbă? Tot ai bani acu'. PANDELE: - Costică, dă-i o halbățăranului! O plătesc eu. A treia halbă... ION: - Alo!... Fă, eu termin berea astași vin acasă. Dacă te mai găsesc te joc înpicioare... Te duci la mă-ta ca să nu-țiumflu botu'. Grijania mă-tii de muiere!

COSTICĂ: - Ce-ai Ioane, ai luat-o dejape ulei? ION: - N-am nimic, să mor io! Mai dăo halbă că tre' să plec. O evacuez penevastă-mea. Paștele mă-sii! COSTICĂ: - Lasă, bă, prostule, femeiaîn pace! Na! Crapă în tine, că nu-ți maiajunge. A patra halbă... ION: Gata!... Costică... sărut-mâna!Am plecat... am treabă... ne vedem cândrevin... adică, mai târziu... COSTICĂ: - Du-te, că ești praf! Du-teși te culcă! ION: - Hai, hai!... Lasă vrăjeala... Tepup! Pa! COSTICĂ: - Du-te sănătos! Ia, uite-lPandele, cum se leagănă! Neam prost. Da,știi ce i-am dat să bea, nu? PANDELE: - Ă!? Ce i-ai dat? COSTICĂ: - I-am pus bere fără alcoolîn halbă. PANDELE: - Dă-l dracu! Ăsta se-mbată cu apă chioară. Ion, în drum spre casă... „C-așa-i românu' când se veselește...”

ŞAH MAT - Du-mă, Doamne, peste cerul tăualbastru, ia-mă la Tine, c-aici jos mă dorcălcâiele și mi se macină sufletu’ în mine!Uite-aşa mă rog, nea’ Ghiţă! Uite-aşa!Plâng, plâng şi iar plâng, că mi-am secatsufletul de lacrimi. Uite-aşa, Ghiţă ... uite-aşa! - Lasă, nea’ Emil, mai stai că şi eu maistau. Mai stai! Ce? Vrei să mă laşi singur!?Chiar acum, după cât timp am petrecut noidoi?! Mai ţii, tu, minte că eram aici, peaceeaşi bancă, picior peste picior, şifluieram după fetişcanele care treceauţanţoşe, cu rochiţele în vânt, cu volănaşe şibuline? Ââ? Mai ţii, tu, minte? - Ăă, mai ţâu, da’ acu’ nu mă mai ţâubalamalele şi nici nu cred că s-ar mai uitacineva la mine. Nu mai sunt cum am fost...acu’ m-aş bucura mai mult să văd o damă-n negru care să vină şi să-mi spună: „ Hai,Emile, c-a trecut vremea ta, lasă lumea sărespire!” - Nu te supăra, Emile, da’ mai ai de statcâteva trimestre. - Bun. Mai stau. Da’ dacă mai stau euvreo câteva trimestre pe lumea asta, oarenu crezi c-o să-mi trag şi copiii după

mine? Nuşa era aşa de vioaie şi veselăînainte, iar eu am îmbătrânit-o cu boalamea. Nu-i păcat? De ce să nu-i las eu pe eisă respire, să-şi trăiască viaţa în tihnă? Îmimiroase a moarte, da’… nici că mai vineodată... off! - Lasă, Emile, că şi tu ai alergat pentrusănătatea şi bunăstarea lor. Când era Nuşabolnavă, alergai desculţ până la farmacie.Nelu când a căzut de şi-a rupt mâna, ââ?De erai în stare să-ţi dai haina de pe tinenuma’ să ţi-l facă bine pe Neluţu. Da’educaţia pe care le-ai dat-o? Acum îsoameni mari, cu carte, unu-i profesor, unu-i inginer... Ce mai vrei? I-ai făcut oameni.Ţi-ai luat de la gură ca să le iei cărţi şighiozdane. - Aşa-i, măi, Ghiţă, dar tot parcă mădoare inima să-i chinui pe ei. L-ai văzut peBiju? Zdravăn băiat, o splendoare de copil.Cât mi-am dorit eu un nepot şi uite că mil-a trimis Dumnezeu! Când a venit pelume am simţit... Doamne, ce-am simţit! - Dacă aş şti că-mi face şi Neluţu unnepot, aş mai sta încă zece trimestre,numai să-l văd cum creşte. Dar Martasăraca nu poate să facă copii. Cât se maichinuie săracii cu tratamente! Când l-a născut Nuşa pe Biju şi l-amţinut în braţe pentru prima oară am simţit

că eu sunt unicul om fericit de pe pământşi altcineva nu. - Măi, Emile, măi, ţie-ţi mai e cum îţimai e, dar eu, c-am rămas singur? Nicicopii, nici nevastă, nimic. Singur, singurcuc. Că Sofica s-a dus repede săraca. Câts-a mai chinuit şi ea! Nu-i de glumă cucanceru’! - Aşa-i, Ghiţă. Dumnezeu s-o ierte!Femeie frumoasă ai mai avut! Uite-aşa neducem pe rând şi vin alţii şi alţii... - Uite-l, pe Mitică! - E distrus şi ăsta. Îl vezi cum arată? Eterminat şi alta nu. Săptămâna trecută aieşit din spital. Uite-l cum arată! - Mare nenorocire a căzut şi pe capullui. Familie fericită a mai avut! Mitu a luiera student în ultimu’ an la medicină.Urâtă moarte a mai avut săracu’! - Da. Ştii, că nevastă-sa l-a lăsat dupăce s-a întâmplat cu accidentu’? Când aauzit Ilinca că fiul ei se află strivit într-unmorman de fiare şi că Mitică e la spital cucâteva răni uşoare, a găsit imediatvinovatul. Şi-a luat minţile şi dusă a fost. - Vai de capu’ lui! Bea într-una. Aşami-am înecat şi eu amarul vreo şase lunidupă ce-a plecat Sofica. - Acum eşti mai bine, dar singurătatease vede că te frământă.

- Aşa-i. - Auzi, dacă eu mă duc, ia-l pe Tavi şimai stai cu el. E băiat bun. Are el ticu’ ălanervos, dar e baiat bun. Ştii că-i place săjoace şah. - Da, Emile, da. Hai că mă duc pânăsus. Mă întorc cât ai zice peşte. Dacă totziceai de şah, uite că-l aduc. Jucăm, da? - Jucăm, Ghiţă , jucăm. Îţi place săpierzi, nu? - Mai vedem. Rămâi aici! Vântul suflă uşor şi spulberă frunzelenucului bătrân. Nea Emil numără parcăfiecare frunză care cade. Pieptul luihorcăie uşor. Întinde mâna de parcă arvedea pe cineva. Stă câteva clipe aşapironit, apoi se reazemă uşor de bancă. Din capătul străzii se vede Nuşa. I seaud tocurile pe dalele uscate – e grăbită. Îlvede pe bătrân. Bătrânul nu se mişcă. Şadecu mâinile în poală şi cu ochii închişi. - Tată!?

CERUL LUI CAMIL Petrec fiecare noapte admirând stelelecerului. Mă așez pe salteaua mea, cu mânasub cap, îmi aprind țigară după țigară șimă gândesc la alte lumi. Oare există, o fi șialții în alte lumi care să stea ca mine și săse întrebe dacă eu exist? Cică nu e bine săfumezi când stai întins pe spate. Eu zic cănu e bine oricum aș sta. Nevastă-mea îmispune „Nu mai fuma, Camile, vezi cum oducem cu banii!”, dar n-ar spune că nu ebine, că-mi distrug plămânii, că fac fum încasă... nu, ei îi pasă doar de bani, de parcănu eu îi fac! Nu-mi pasă de plămâni acum,acum îmi pasă de stelele astea. Câtă viațăo fi cărând după ele? Tare aș vrea să știu! Tata, când eram mic, spunea „Acolosus Camile, nu e decât Dumnezeu!” Ospunea cu frică. Ziceam „Dar de ce tetemi, tată!? Ți-e frică de Dumnezeu?”„Da, mi-e frică, El ne poate judeca șimânui după cum dorește. Noi tre’ să-i fimloiali și să nu călcăm strâmb, la fel cum oarmată trebuie să-i fie unui comandantsuprem.” „Deci, noi suntem armata Lui?”întrebam cu ochii holbați „Cam așa ceva.”„Păi, noi de ce nu avem arme, dacă totsuntem soldați? Toți soldații au arme, nu?”

„Nu știu.” spunea tata, stingându-și țigarade treptele casei. „Tată, dar să fumezi, epăcat?” „Oo! Mare păcat, foarte mare, sănu faci, că el ne vede pe toți odată! Știe cefacem și când suntem plecați din sat șicând stăm de vorbă la birt, știe și cevisăm.” Eu, nedumerit „Păi, dacă ți-e fricăde El, ești și soldat și tre să-l asculți, tu dece fumezi?” „De prost! Da' eu mă duc labiserică duminica și mă rog ca să măierte!” „Păi, tu, de unde știi că te-a iertat?”Tata, foarte sigur pe el „Aa! Păi, dacă numă ierta, acum aveam ori o mână ruptă, orieram fără un picior, un ochi. Sau dacă nu,eram mort și în iad cu dracii.” „Și ce-țifăceau dracii acolo?” „Eu știu!? Măchinuiau, poate mă ardeau cu țigara ca sămă satur. Dar nu mă mai întreba atâteanebunii! N-ai de joacă? Ia, dă-i drumul căacuș te chem la treabă.” Plecam la joacă,dar tot nedumerit. Dacă poți să faci prostii,iar apoi să te rogi și să fii iertat, ce rost aresă-ți mai fie teamă de Dumnezeu!? Nicisoldați nu suntem, că nu avem arme. Acum nu mă mai întreb astfel delucruri. Știu ce știu și asta contează. Poateavea și el dreptate. Acum știu doar că eusunt aici jos, iar acolo, departe la stele, potfi și alții la fel ca mine. Și mai știu căoricât de mulți ar fi, eu aici jos sunt foarte

imortant, am o nevastă, trei copii, iar petura mea n-a dispărut niciodată nimic. Suntun paznic foarte bun. Sunt și pazniculălora de sus. Îi păzesc ca Dumnezeu, doarcă eu nu știu ce face fiecare în parte și nicicum arată.

HWA MUN-HEE. DOLIU ÎN COREEA DE NORD M-am trezit scriind despre preaiubitulnostru lider, câteva gânduri, păreri, uneleîntrebări la care nu găseam răspuns: de ceeu, de ce noi, de ce nu m-am născut mai lasud, ori mai la nord... Vorbeam cu mine,nu împărtășeam cu nimeni sentimentele denemulțumire, de revoltă. Nu. Nu spuneamnimănui ce cred cu adevărat despre celcare ar fi trebuit să ne conducă și să neprotejeze destinele și copiii, despre celcare se autointitula protectorul republicii.De ce zic „ar fi trebuit să ne conducă”? Esimplu. Când te urci într-o mașină și teașezi pe locul pasagerului, o faci cu gândulcă șoferul te va conduce până la destinațieîn siguranță și nu te va izbi cu toată vitezade vreun copac, ori de vreun cap de pod.Ei bine, noi în această situație ne aflăm,așa-zisul conducător, șoferul națiunii, n-arfi trebuit să treacă de examenul auto. Ori,ar fi trebuit să repete examenul, să reiateoria, să mai treacă printre jaloane înpoligon, să parcheze corect, să plece de peloc fără să înece motorul – lucrurielementare pentru un șofer – ori să fi picatdirect examenul medical. Da. Să fie

declarat de medic, inapt. Ar fi fost multmai simplu și mai sigur pentru noi.Alegeam un alt șofer. Ce, nu mai suntpersoane care să nu treacă nici măcar deexamenul medical? Ba da. Nu toți ne-amnăscut șoferi. Ei, dar cum nici Hitler n-afost asasinat când au avut unii prilejul, așanici noi n-am avut norocul ca preaiubitul,nici măcar să nu se fi născut. Cum spuneam m-am trezit scriind –eram în cancelarie – aveam o oră liberă.La un momen dat, m-am pomenit că-migâdilă timpanul soneria școlii. Era pauză.Veneau colegii de la sălile de curs. Mi-amluat foile și le-am băgat în mapă. Nuaveam chef să stau de vorbă cu nimeni, așacă am zis, mai bine ies să iau puțin aerpână încep ora. Pe hol m-am văzut doar cuprofesoara de chimie – cea cu un cochidos, cocoțat în vârful capului, fixat cudouă agrafe lungi cu care dacă pleacăcapul să te salute, îți poate scoate ochii –dar era în capătul celălalt, așa că amsalutat-o, am făcut rapid un viraj strâns ladreapta și-am ieșit. Pe alee îmi gâdilau ochii drapelurileatârnate de o parte și de alta pe zidurileșcolii. Deranjat, m-am întors brusc cătrecel din dreapta „Ce vrei?” i-am spus, apoi,brusc către cel din stânga „Ce vreți?”.

Roșul de pe drapel îmi dădea senzațiaolfactivă de sânge închegat pe un așternutrăvășit. Am stat vreo patru minute cu ochiicând la unul, când la celălalt. M-a trezitdin nou soneria școlii. M-am dus la curs. Puneam întrebărielevilor, dar nu le mai ascultamrăspunsurile. Așa absent am fost întreagazi. Am adormit, nu știu când, dar știu căm-am trezit speriat și ud fleașcă. Primulgând a fost să iau foile din mapă și să leard. Am înșirat pe masă tot felul de hârtii,hârtiuțe. M-a trecut un fior rece pe șiraspinării. Hârtiile care-mi destăinuiaugândurile ofensatoare la adresaconducătorului și a republicii lipseau. Amreluat căutările. Același rezultat, le-ampierdut. Se făcuse șase. Ceasul suna de trezire.Peste tot numai alarme, numai sonerii,semnale, reguli și obligații. L-am oprit înscârbă. Îmi setez ceasul să mă oblige înfiecare dimineață să mă trezească. L-aș fiaruncat pe geam, dar nu puteam, era făuritde ceasornicăria partidului muncitoresccoreean. Ar fi însemnat să comit o crimă.Am vorbit cu el „Sunt treaz de două ore,două ore nenorocite în care-am refăcut înminte de o sută de ori traseul de ieri, ca să

ghicesc unde-aș fi putut pierdeblestematele alea de hârtii. Când am ajuns la școală mi-acrescut tensiunea, îmi țiuiau timpanele. Mise urcase sângele în cap. Aveam senzațiacă toată lumea mă arată cu degetul. Pe lamijlocul zilei m-a chemat directorul. Mi-am zis că e gata, sunt terminat. Le-o figăsit ăsta și mă dă pe mâna partidului. În birou, directorul era tăcut șiîncruntat, mi-a făcut semn să iau loc,uitându-se în altă parte. Când a deschisgura, parcă se oprise timpul în loc, cred cănici ceasul de-acasă nu mai ticăia. - Ești bine, Mun-Hee? E totul în ordineîn viața ta? Te-am simțit ceva mai retras înultima perioadă. Ai necazuri? - N-am nici un necaz, domnule director,i-am răspuns eu, cu o oarecare emoție înglas. Sunt singur, n-are cine să-mi facăprobleme. N-am soție, n-am copii... - Poate chiar asta e problema, ți-artrebui o femeie. Mă fixa cu privirea. Eu eram oarecumstânjenit, nu puteam să-l privesc în ochi,are ploapele atât de întinse, încât ai puteacrede, dacă nu-l cunoști, că doarme. Aschimbat vorba. Am vorbit despreorganigramă, despre elevi și necesități.

Am ieșit mai liniștit. M-am gândit că orfi acasă hârtiile alea, iar eu, cum erambuimac dimineață, m-am învârtit pe lângăele și nu le-am observat. Dacă ar fi căzutîn mâinile directorului, probabil mi-ar fispus direct „Ce-s astea, Mun-Hee?” Directorul, Choe Hyun-Su, e de vreocincisprezece ani pe funcție, așa e la noi,funcțiile de conducere sunt ocupate deacceași persoană o perioadă atât de lungă,de-ai putea crede că nu s-a mai născutnimeni pentru ai lua locul. E un tip cu pomeții proeminenți, cunasul lat, iar când vorbește i se lărgescnările și îi tremură bărbia, de parcă ar vreasă plângă, Are și-o voce smiorcăită, ce-idrept, iar asta-ți intensifică senzația. Unexemplar sinistru, ce să mai zic. E căsătorit și are două fete. Amândouăîi seamănă leit. Ca bărbat ți-e teamă înprezența lor, te rogi în gând ca nu cumvasă-ți facă una dintre ele ochi dulci și să finevoit să o respingi. Soția sa are problemela cutia muzicală, o duce regulat la control.Se spune că a luat-o razna de când soțul i-aturnat tatăl că deține arme ilegal și-a fostcondamnat. Locuiau împreună și cică i-arfi fost teamă lui Hyun-Su să stea cu el încasă.

La școală e exigent când vine vorba decerințele partidului. Într-o zi a șters pe joscu o colegă care venise îmbrăcată cevamai șic. A făcut-o cu ou și cu oțet în fațatuturor, a dat-o ca exemplu negativ pentruîntreaga Republică Populară DemocratăCoreeană. Cică, e inadmisibil să te crezisuperior față de semenii tăi, care trudesc înmod egal pentru această țară. De-asta mi-era mie teamă să nu-mi fi găsit hârtiile,pentru că e un nenorocit care abuzează defuncție, care și-ar vinde pe mă-sa, pe ta-su,numai să rămână acolo, sau să urce maisus în partid.  Când am ajuns la etajul doi, amobservat doi inși în capătul holului, lângăușa apartamentului meu. M-am întrebat, cenaiba caută ăștia doi lângă ușa mea, pecine caută. Am făcut doi pași, după caream simțit cum mă ia un rău de la stomac.Zic, ăștia sigur au legătură cu hârtiilemele. Mă apropiam de ei și simțeam parcă,cum ceva mă apasă pe orbite, mi seîntuneca în fața ochilor. Am scos cheile sădescui ușa. Nu s-a clintit nici unul. Cel dinstânga mea, zice:

- Aveți ceva de lăsat, sau de luat? - Nu, de ce întrebați? - Trebuie să veniți cu noi. Imediat! N-am pus nici o întrebare. Am plecatcu ei. Mergeau în spatele meu, serioși,tăcuți. Eu arătam de parcă aveam gărzi decorp. După ce m-am văzut urcat în mașinalor, toate nenorocirile au început să-mitreacă prin minte. Am mers vreun sfert deoră pe străzile orașului apoi am ieșit de-alungul râului Taedong. Am mai mers celmult încă douăzeci de minute. Am ajunsundeva la periferie, în nordul Phenianului.Am coborât din mașină, iar cei care măînsoțeau m-au apucat de brațe și m-aucondus înspre o clădire cu două etaje. Înincinta clădirii nu era nimeni, doar uncâine slăbănog mă lătra ca un turbat. Cândam intrat în clădire, cel care îmi maivorbise și când m-au luat de acasă, mi-azis să fac la stânga. La stânga erau niștetrepte, dar care nu duceau la etaj, ciduceau la subsol. Atunci am simțit iar,cum mă ia cu leșin. Zic, gata, sunt un ommort, până aici mi-a fost. Ce-o fi fost încapul meu când m-am apucat să scriurahaturile alea? Pe culoar era întuneric. Înfață se vedea un fir de lumină ce răsărea pesub o ușă. Înainte să intrăm pe acea ușă,cel care tăcuse tot drumul, m-am trezit că-

mi arde doi pumni la ficat. M-am ghemuitde durere. Celălalt care vorbea, zice: - Hai, hai, că asta e doar prima serie! Îmi venea să plâng. Când s-a deschisușa, am văzut un domn la vreo cincizeci șiceva de ani, care-și mângâia barba, stândrezemat de spătarul unui fotoliu adânc. S-aridicat și a venit către mine. M-a întrebat: - Care este numele tău? În loc să-i răspund cum ar fi și trebuit,având în vedere situația în care mă aflam,m-am trezit că-l întreb: - Dar, cine întreabă? Drept răspuns am primit încă doi pumnila ficat. Ăsta a fost primul și ultimul meuact de curaj din acea seară. I-am răspunsprintre gemete: - Mun-Hee. - Și, mai cum? m-a întrebat tot maiiritat. - Hwa Mun-Hee. - Hwa Mun-Hee, deci. Bun. Acestehârtii sunt ale tale, sunt scrise de tine? măîntrebă întinzând mână către birou. - Da, am răspuns eu în grabă ca să nu-mi mai iau una la ficat. Sunt ale mele. A început să-și frece fața bărboasă înpalmă.

- Și, ce te-a apucat să scrii astfel delucruri despre liderul nostru suprem, KimJong-Il? Ce cuvinte sunt astea? Am știut că trebuie să-l las săvorbească. Să răspund la astfel deîntrebări, însemna să-l enervez mai rău.M-a luat cu partidul, m-a dus, m-a adus, dela Kim Ir-Sen la Kim Jong-Il, mi-a împuiatcapul, ce să mai zic. Tăceam și ascultamcu privirea în pământ. La un moment dat,m-am minunat cât de retardat pot fi. Întimp ce-mi turuia ăla povești cuPreședintele Etern, eu mă miram de, cepapuci răpciugoși are în picioare. Îmivenea să mă iau la palme. Eram în rahatpână la gât, iar mie îmi ardea de papuciiăluia. Ciudată și infantilă mai e minteaomului uneori! Ba, mă mai gândeam „ăsta,cred c-o fi mai amărât ca mine”. Măcertam cu mine în gând și parcă tot maiaiurea mi-o lua mintea. Mi-am revenitcând s-a oprit. S-a dus către birou s-aafundat în fotoliu și mi-a făcut cu degetulsemn să mă apropii. Mi-a întins o hârtie. - Semnează! mi-a zis, scuturând degetuldeasupra foii. Semnează, că recunoști, cătu ai scris! Am semnat. - Ce planuri aveai pentru următoriicinci ani?

- Nici un plan. Sunt profesor. Îmi facdatoria, am zis eu înclinând capul pios. - Profesor ai fost, va trebui să-ți găsimaltă ocupație, dar, deocamdată preabunulnostru ocrotitor, ne-a rugat să-ți dăm doarcinci ani de reintegrare și reeducare. Eu,sincer, ți-aș fi dat mai mult. Nu se poate caun profesor să aibă astfel de ideologiicriminale. Ai o gândire total greșită. Am rămas interzis. Simțeam cum seprăbușește cerul peste mine, cu soare cutot, cu lună, cu planete, cu stele, stelișoare.Cinci ani de detenție!? Dar cine m-ajudecat? Întâlnirea asta la subsol, cu douămatahale lângă mine, poate însemnajudecată!? Cine-i individul ăsta cu papuciirăpciugoși, care-mi face planul pentruurmătorii cinci ani? Când a terminat de turuit tot ce-nvățasede la partid, a făcut semn celor doi să măia, după care a zis: - Sper, să ne revedem într-un momentîn care să fim pe-aceeași lungime de undă,tinere. N-am spus nimic. Când m-au scos peușă și-am pășit din nou pe culoarul acela-ntunecat, mi s-au întunecat și mințile.Vedeam imagini, auzeam voci, era unamestec cu tot ce mi se-ntâmplase înultimele două zile: papuci răpciugoși, „ce

planuri aveai pentru următorii cinci ani?”,directorul, hârtiile, „ v-am simțit ceva mairetras în ultima perioadă”, Kim Jong-Il,„semnează!”, partidul, matahalele, ficatul,câinele, „aveți necazuri?”, organigramă,elevi. Când am ieșit din clădire, la aer, m-am simțit de parcă aș fi fost depresurizat.Am văzut peste drum de clădire un grupde oameni, toți subnutriți, cu haine exact lafel, cu privirea la fel și chiar și cu acceașitunsoare. Parcă erau un grup de clonecoreene. Atunci m-am resemnat. Fie ce-ofi, că mor, că trăiesc, asta e. Știam doar căatunci, în acea clipă, eram diferit de cei depeste drum. Aveam o belea în plus, eramcu o secundă mai ticălos în ochii lideruluiphenian. Am urcat în mașină. Cel care-midăduse la ficat m-a legat la ochi. Apoi, ammers cred că vreo patru ore, patru ore încare am avut timp să-mi amintesc decopilărie, de părinți, de moartea lor, deșcoală, prima fată de care m-amîndrăgostit, căruia îi era rușine să seîntâlnească cu mine pentru că nu avea banide pantofi noi, din nou de Choe Hyun-Su,directorul care m-a turnat. I-aș fi crăpatcapul dacă îl aveam atunci în fața mea. Cei doi, tot drumul, au vorbit doardespre femei, mi-am dat seama că sunt

doar niște frustrați, dar pe lângă asta mi-am dat seama că asta trebuie să fie polițiasecretă a lui Kim Jong-Il, că astea trebuiesă fie condamnările politice practicate departid fără proces judiciar. La un moment dat, ne-am oprit.Un țiuit scurt ce se repeta în mod constant,m-a făcut să bănuiesc că suntem în fațaunei porți care trebuie să se deschidă.Zgomotul unor role metalice pe o șină, mi-a confirmat bănuiala. După ce am trecut depoartă, mi-au dat jos cârpa de pe ochi.Ajunsesem.  Când am ajuns era noapte, așa că nu amvăzut mare lucru. Am văzut doar poarta,de care tocmai trecusem și câteva haleuriașe, pe stânga și pe dreapta. Am maivăzut că halele erau despărțite cu sârmăghimpată și că aveau posturi de pazăfiecare dintre ele. Pe mine m-a preluat unsoldat slăbănog, care-și căra cu greu armaîn spate. M-a dezbrăcat afară și mi-a făcutpercheziția. Mi-a luat tot ce aveam lamine: chei, creioane, pixuri, cărți, mapă,actul de identitate, ceas, abonamentul deautobuz, chiar și șireturile de la pantofi.

Astea erau lucrurile care le-am avut asupramea în momentul în care m-au săltatmatahalele. După ce-a terminat cupercheziția, m-a pus să mă îmbrac. Apoi,m-a luat de brațul drept, de la subsuoară, șim-a dus spre una dintre hale. M-am trezitcă mă duce undeva la subsol. „Ce dracunumai la subsol nimeresc?” mi-am zis,cumva amuzat, de parcă aveam de ce săfiu amuzat, dar v-am zis, eram dejaresemnat. Ce urma să se întâmple cu mine,făcea parte din același roman al vieții: subconducerea dictatorială a lui Kim Jong-Il. Am călcat patru trepte în beznabeciului. Pe a cincea, n-am mai apucat săpășesc, că m-am trezit cu un picior înspate, care m-a lansat direct într-o apă recece-mi ajungea până la piept. Mirosea amucegai combinat cu urină. Din nișteconducte, picura întruna apă. Am vrut săies din apă și să stau pe treptele acelea dela intrare, dar am constatat că ușa și aceletrepte se aflau cu mult mai sus. Lipsearestul de trepte care ar fi trebuit săcontinue până la podea. Când s-a crăpat deziuă, au pătruns câteva fire de lumină pringăurile din ușă și am observat că se afla latrei metri și jumătate deasupra capuluimeu.

Două zile m-au ținut închis acolo, înapa aceea rece. Îmi ajunsese apa până subbărbie. Tremuram ca varga și aveamcarnea creață pe mine. A venit un soldat,altul, nu cel care mă băgase acolo, și mi-aaruncat o sforicică subțire. - Urcă pe asta, dacă vrei să ieși, mi-azis soldatul, scuipând în apă. Era atât de subțire că mă tăia în palmă,iar eu tremuram din toate înceieturile.Picioarele îmi erau amorțite, nu mă preaajutau la escaladare. M-am chinuit vreunsfert de oră să ajung până sus. Aveampalmele ferfeniță, îmi intrase sfoara aceeanenorocită, în carnea înmuiată de-atâta statîn apă. Când am ieșit, vedeam încă în ceață,trebuia să mă acomodez cu lumina zilei.Mi-am frecat ochii cu podul palmelor decâteva ori. Vedeam ceva mai bine. M-amuitat prin îmrejurimi și am putut observacă în afară de halele pe care le-am văzut lasosire, mai erau câteva zeci așezate unadupă alta, pe coloane. Afară erau sute decoreeni, erau și bătrâni și tineri, chiar șicopii, femei, cu cățel, cu purcel. M-amînchinat când am văzut acel peisaj.Soldatul de lângă mine, mi-a arătat douăgăleți goale.

- Le iei, frumușel, și te-apuci să scoțiapa din beci, mi-a zis, scuipând din nou înapă. Uite, ai sfoara asta cu un cârlig încapăt. Cu ea cobori și urci gălețile, iar peparul ăsta le iei, frumușel, pe amândouă șile verși pe gura unui canal, uite acolo, lastâlpul ăla, vezi? Am dat din cap că da, am înțeles. - Dar, hai, repede, că la noapte mai vindoi și nu vrem să se-nece! Și pentru tine acărat cineva apă, așa că, fii solidar cuceilalți, a mai spus, scuipând pentru ultimadată în apă. Am cărat la apă, până noaptea târziu.Mi-a trecut os prin os. Seara am văzutcâteva sute de deținuți aduși de soldați.Erau tuciurii toți. M-am gândit că i-o fiadus de pe la vreo mină, ceva. A doua zi -după ce mi-am petrecut noaptea într-unadintre hale, pe un pat din scânduri, fărăașternuturi, alături de alte cincizeci depersoane - mi s-a confirmat că aceideținuți erau duși la muncă într-o mină decărbune, pentru că m-am numărat și euprintre ei. Tot cărbunele extras din aceamină, cică, era trimis la export chinezilor. Din acea zi, am muncit în minelepușcăriei – mai bine zis, ale lagărului deconcentrare – până am fost eliberat. Dareliberarea nu a venit așa cu una, cu două, a

venit nu după cinci ani, ci după șapte ani.La un moment dat am vrut să-mi iau zilele,nu mai suportam munca istovitoare,foametea și mizeria la care eram supus. Numai suportam să văd oamenii care setopeau pe picioare în jurul meu, nu maisuportam să asist la execuțiile făcute desoldați cu sânge rece. Vroiam acasă, saumort, numai acolo nu. În mina aianenorocită mi-am terminat plămânii, dincauza foametei mi-am nenorocit stomacul.Ne trimiteau în galerii cu un târnăcop și-olopată, un bidon cu apă de jumătate delitru și un colț de pâine, care era vai desteaua ei, uscată, numai bună de aruncat.Seara ne dădeau doi pumni de orez, carenu ne ajungeau nici pe-o măsea. Cu vreo lună înainte să ies, o femeie afost ucisă în fața copilului său de numaitreisprezece ani. Copilul s-a trezit într-o zivorbind, de față cu un soldat, că mama luiar vrea să plece din lagăr. Mă-sa, de fapt,se plângea că tare ar vrea să plece de-acolo, că nu mai rezistă, dar nu în sensulde-a evada. Atât i-a trebuit soldatului, s-adus, a raportat și i s-a dat ordin s-oexecute. Nu l-au eliberat pe puști, aveaunevoie de el la mină, orice mână de lucruproaspătă era bine venită. Am stat și eu devorbă cu el, imediat după ce i-au executat

mama. Mi-a zis că-l cheamă In Ho, și că eultima dată când îl voi mai vedea acolo. Eibine, în noaptea aceea a dispărut. Senăscuse și crescuse acolo, în lagăr, știatoate locurile, pe unde poate să se furișeze,unde-i mai slabă paza. Dimineață la patrucând ni s-a dat trezirea și-au constatat căIn Ho lipsește, au dat alarma și-au puscâinii să-i dea de urmă. Pe noi ne-au scosafară, ne-au dezbrăcat la pielea goală, aupus tunurile de apă pe noi și-apoi ne-auîncins o bătaie de-am făcut pe noi. Nu știude ce, poate de fericire că a scăpat puștiul,dar nu m-am supărat că am luat bătaie. Și,chiar pe mulți i-am văzut așa. Cred că l-auperceput ca pe-un simbol al libertății,speranța că vor fi liberi și ei într-o bună zi. Pe data de 19 decebrie 2011 – cu douăsăptămâni înainte să fiu eliberat – a ajunsși la urechile deținuților coreeni, vesteacea mare, Kim Jong-Il a murit. Au începutsă sune sirenele. Soldații ne-au scos dingaleriile subterane. Prin niște difuzoareuriașe, directorul închisorii a făcut anunțulcare, cică, ar fi trebuit să ne întristeze,însă, noi când am auzit „am fost informați,de către oficialii partidului comunist că, înurmă cu două zile, sâmbătă, 17 decembrie2011, iubitul nostru conducător, KimJong-Il, a încetat din viață, în urma...”, mai

că am fi izbucnit în chiote de bucurie. N-am putut să facem asta, dar se citea înochii tuturor satisfacția, bucuria, eramomentul nostru de glorie, cel ce nevârâse în rahatul ăla de lagăr și uitase denoi, a murit. A fost și un moment în caretoți deținuții politici s-au gândit că ar puteafi eliberați. N-au avut toți șansa. În ziua a doua a lunii ianuarie, am fostchemat de directorul închisorii. M-auînsoțit doi soldați. Eram oarecum temător,dar mă gândeam și la eliberare. Când amintrat, directorul își mirosea țeavarevolverului. A zis că nimic nu se comparăcu mirosul de praf de pușcă rămas pe țeavaunui revolver proaspăt folosit. Mi-aînghețat sângele-n vene. Tipul e nebun.Apoi m-a luat la rost: - Deținut Hwa Mun-Hee, de ce nu aivenit în urmă cu doi ani să ne aduci lacunoștință că ți s-a-mplinit termenul și săceri să fii eliberat? Crezi că aici e hotel? Am rămas interzis. Mă lua în râs. Mieîmi era și atunci teamă să-i răspund, dar sămă fi dus eu să-i anunț că mi s-a îmlinittermenul, asta mi se pare...! Am tăcutchitic. Așteptam cu sufletul la gură să vădce urmează.

- Duceți-l la poartă ca să completezehârtiile acolo, a mai zis, făcând semn curevolverul în mână. Am vrut să țip și să mă duc să-l pup,dar m-am abținut. Încă nu eram liber.Trebuia întâi să mă văd acasă. M-au dus lapoartă, iar acolo mi s-a cerut să semnezcâteva hârtii, nici n-am mai citit cesemnam, eram așa, într-o stare euforică,parcă eram drogat, mă copleșiserăemoțiile. Am așteptat până seara târziu -îmi trecuseră emoțiile, deja mă gândeamcă n-o să mai ies de acolo – până a sosit omașină ca cea care mă adusese pe mine.Au scos din ea doi inși, pe care i-a preluatun soldat. Imediat m-au luat pe mine.Sunetul acelei porți speram să-l aud pentruultima oară. M-au legat la ochi și m-au puspe bancheta din spate. Emoțiile au revenit.Cei care m-au adus la închisoare au vorbittot drumul despre femei, cei care măduceau acasă, parea că le continuăsubiectul.

 Acasă am constatat că nu am cu ce sădescui ușa. Cei de la închisoare nu mi-auînapoiat nici un obiect. Am spart-o. Cândam intrat am găsit totul răvășit. Matahaleleintraseră înainte să mă salte. De unde o fiavut chei nu știu. Ușa a fost întreagă pânăs-o sparg eu. Am încercat să mă odihnesc câteva zile,să mă refac. Am mers la o cunoștință maiveche să cer niște bani împrumut, nuaveam ce să mănânc. Când m-am întorsacasă am trecut și pe lângă școală. M-amoprit undeva peste drum unde nu puteam fivăzut de vreun coleg sau de Hyun-Su. Amașteptat vreo trei ore până a ieșit. Eragrăbit și avea privirea încruntată. Inițialam vrut să-l urmăresc și să-l ucid, dar mi-am zis că nu, nu asta e soluția. Voi găsialtceva ca să mă răzbun. M-am gândit să-l urmăresc neîncetat, ziși noapte, până-l prind făcând cevacompromițător. M-am ras în cap ca să nufiu recunoscut. Când m-am uitat în oglindăeram tot eu, doar că parcă aveamleucemie. Mi-am pus o preche mare deochelari la ochi. Era ceva mai bine, îmiacoperea o parte destul de mare a feței,

care oricum era slăbită și mică. După ceam făcut rost de-o cameră video de la niștebișnițari, m-am pus pe treabă. L-amurmărit zi și noapte pe Hyun-Su, știam căîntr-o zi va călca strâmb. Știam că are oslăbiciune, o slăbiciune pentru prostituate,iar cum prostituate sunt cu sutele înPhenian, mă gândeam că i-ar fi imposibilsă se abțină și să nu le încerce. Între timp fusese decretat de cătreautorități, doliu național pentru o sută dezile. S-a constituit un regulament cetrebuia respectat de întreaga republică. Nuaveai voie să petreci, să consumi alcool, sămergi la târfe, să vorbești la telefonulmobil și tot felul de inepții debitate departid. A fost pus la punct un teatruabsolut hilar, la televiziunea națională erauprezentați sute de coreeni care se dădeaucu capul de toți pereții, sugrumați fiind dedurerea pierderii iubitului conducător KimJong-Il. Am scăpat de dracu și am dat deunul mai mare. Fiul cel mic, Kim Jong-Un, a fost desemnat ca succesor. KimJong-Il avea alt fiu, pe care l-ar fi preferatca succesor, dar ăla cică-l dezamăgise căa-ncercat să meargă, nătărăul, cu unpașaport fals la Disneyland, în Japonia. Deatunci l-a pregătit pe fălcosul ăsta mic,Jong-un. Astfel stând treburile în Coreea

de Nord, era cam greu să surprinzi pecareva mergând la curve, dar meritaîncercat. Într-o zi, în timp ce-l urmăream, s-aîntâlnit cu un tip, tipul ceva mai în vârstădecât el. Mi se părea așa cunoscută figura,dar, nu știam de unde s-o iau! Unde dracumai văzusem eu, figura asta? Când mi-acăzut fisa, au început toate să vină de-avalma-n mintea mea: matahalele, câinele,beciul, pantofi răpciugoși, „Semnează!...”.Era cel care-mi dăduse condamnarea fără afi judecat. Cel care m-a pus să-mi semnezcondamnarea. Fir-ar al dracu, ăștia doisunt prieteni! Ei, lasă, că vă nenorocesc eupe amândoi! Am continuat să-i urmăresc.Au luat-o pe niște străduțe lăturalnice, iarasta mi-a dat de gândit. Unde dracu s-o fiducând? Am ajuns, urmărindu-i de ladistanță, într-o zonă sărăcăcioasă,cunoscută ca fiind una dintre mahalaleleprostituatelor. Au intrat într-o clădire undemajoritatea apartamentelor nici nu aveauferestre. Cartierul era mai liniștit caniciodată. Am intrat și eu la distanță decâteva secunde. Cei doi au urcat la un etajsuperior, li se auzeau pașii pe culoar.Treptele erau pline de gunoaie, mi-eraimposibil să le ocolesc. Cei doi tocmaiintraseră pe o ușă, pe stânga, din capătul