Revista Portile Norduui, nr 10-11/2019

NOIEMBRIE - DECEMBRIE 2019 NR. 10-11 BAIA MARE PORŢILE NORDULUI REVISTĂ INTERNAȚIONALĂ DE CULTURĂ ȘI CIVILIZATIE EDITATĂ DE ASOCIAȚIA CULTURALĂ PORȚILE NORDULUI Editori: A C P N şi Editura Transilvania sub egida Centrului de Excelenţă în Promovarea Creativității Românești Porţile Nordului Baia Mare. Fondatori: Emanuel Pope, Mihai Ganea şi Virginia Paraschiv Director: Dr.Mihai Ganea Redactor şef: Emanuel Pope ( Anglia ) Secretar de redacţie: Virginia Paraschiv COPERTA Mihai Ganea TEHNOREDACTOR Alin Oltyan Coperta I. Ruine și coloane abandonate – Foto:Internet Coperta IV. Baia Mare – Vedere panoramică - Foto: Simona Michiş Editare și tipărire revistă: Asociația Culturală Porțile Nordului, Baia Mare CENTRUL DE EXCELENŢĂ PORŢILE NORDULUI BAIA MARE Str. Luminişului nr.5/7, Baia Mare Maramureş – România Tel: +4 0362 401 599, Mobil: 0748 859 034 E-mail: [email protected] ISSN 2360 – 5839

PORȚILE NORDULUI — PORȚILE NORDULUI — CARAVAN PRESS EUROPA, AUSTRALIA, MARAMUREȘ 2019 La alcătuirea acestui număr au colaborat : DORINA BRÂNDUȘA LANDÉN (Suedia) EMANUEL POPE (Anglia) EMANUEL STOICA (Suedia) ERICA BLOJ (Anglia) GABI SCHUSTER (Germania) IOAN NELU GODJA (Austria) MARIA FRANDOS (Anglia) MARIA NAGY (Ungaria) MIHALY GANEA PAP (Ungaria) NINA LAVRIC ( Elveția ) MARIA SAVA ( Franța) BEN TODICĂ ( Australia) ȘTEFAN DORU DĂNCUȘ (Anglia) VIRGINIA PARASCHIV MIHAI GANEA

EDITORIAL MARAMUREȘ - CARAVAN PRESS O nevăzută punte leagă meridianele lumii de Maramureșul nostru milenar și cutumiar. Mi-am imaginat-o sub forma drumului mătăsii colorată și trainică. Drumul unei caravane de promovare în lume a culturii și civilizației acestui areal geografic mirific, de promovare a creativității românești pretutindeni cu ajutorul ideei de caravană a presei culturale prin literatură și artă, prin presa scrisă, radio și televiziune pe internet. Internetul constituie, dar și asigură constant, infrastructura necesară oricărui demers cultural la nivel global. Porțile Nordului reprezintă un exemplu de notorietate în acest sens. Anual se difuzeză sute de emisiuni radio și Tv pe site-uri coordonate de voluntarii noștri anonomi și devotați. Centrul de Excelență în Promovarea Creativității Românești Baia Mare – Porțile Nordului, realizează și distribuie peste 200 de filme Tv pe an și peste 50 de emisiuni radio în direct prin Radio Tv Unirea Austria iar prin ”Cititor de proză”, Porțile Nordului a depășit pe internet peste 13 milioane de vizualizări sau abonamente. Revista print este, și ea, distribuită în țară și stărinătate cu sprijin local, județean și personal de redacție constant. Prin proiectul ”Maramureș - Caravan Press” mi-am propus să selectez autori răspândiți pe câteva din meridianele lumii care asigură permanent sau ocazional cu materiale provenite din realizările lor literare sau de artă și civilizație, alcătuirea programelor noastre, inclusiv, comunicatele de presă. Din luna decembrie a acestui an, site-ul de la Londra își va relua activitatea întreruptă vara aceasta din motive tehnice. Felicitări colegilor și prietenilor noștri de la Londra și Viena pentru generozitatea colaborarii lor prin asigurarea infrastructurii necesare realizării proiectului nostru. Și nu în ultimul rând, felicităm și mulțumim atât consiliilor locale cât și județene pentru înțelegere și sprijin. Felicit autorii și colaboratorii din țară și străinătate care ne-au trmis constant materiale și încurajări. Felicităm cititorii din toată lumea care ne-au acordat atenția lor într-un număr atât de mare. De Ziua Națională, 1 decembrie 2019, colectivul nostru de redacție vă urează tuturor un călduros LA MULȚI ANI ! MIHAI GANEA 3

BEN TODICĂ (Australia) SPECTRUL LIBERTATEA Am plecat din România cu un tablou național pe care erau brodate încrustate o Nadia Comăneci, un Ilie Năstase, un Ion Creangă, un Eminescu, Ispirescu, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, un Vlad Tepeș, un Decebal, un Făt Frumos, o Ileana Cosanzeană și o Punguță cu doi bani, Mama și Tata, Fratele și Sora, un Munte și o Mare, chiar Neagră dar o aveam, era a noastră că de aceea învățam la școală Țara Noastră - Casa Noastră, Colegii și Dascalii mei, Blocul, Cinematograful, Școala și Șantierul Minier Ciudanovița. Am uitat să amintesc de Ceaușești, dar și pe aceștia i-au împușcat de Crăciun și nu am vrut să îmi pătez pânza cu ei. Asta am dus cu mine în străinătate. În occident am realizat cât de liber și treaz eram în România, în lumea acelor vremuri așa-zise dictatoriale. Cu toate că atunci nu știam decât de Dictatorul lui Chaplin și ăsta era comic, te făcea să râzi. Este adevărat că dacă mă gândesc acum, atunci râdeam cu poftă la bancurile comuniste. În Australia unde am ajuns nu sunt bancuri. Aici nu am avut timp să râd că a trebuit să-mi plătesc chiria la casă și ratele la mașină. Am muncit încontinuu ca să mă bucur de libertatea de a alerga de la serviciu la Bancă pentru a-mi plăti datoriile pentru lucrurile închise în casă, bunăstarea democrației și libertății capitaliste. Azi sunt pensionar trăind doar pentru asta. Nu am mai râs în grup și nu ne-am mai ascuns 4

de nimeni fericiți. Fericiți e plural, iar aici, în vest există doar individual fericit, ascuns în casă și nu numai, dar și casa ascunsă după garduri și zăbrele, cică pentru a nu te fura hoții. Să nu-ți fure averea din casă pentru care ți-ai riscat viața când ai trecut fraudulos frontiera. Acestea sunt noile lanțuri ale libertății: bunurile material, pe care nu le poți arăta altora ca să te mândrești pentru că toți au lanțuri și tu nu poți fi mai prejos. Începi să delirezi numai la gândul minciunii speciei umane. Viața e un joc de Pocker, ne mințim încontinuu, ne tragem în piept, ne momim nu numai peștii cu boaba de porumb în undiță, dar și pe noi. Natura întreagă e îngrozită de comportamentul speciei umane, de imaturitate, iresponsabilitate, lacomie și prostie. Și animalul mănâncă, dar nu ca omul, ci el știe cât îi trebuie, restul lasă, așa din respect pentru echilibrul vieții. Îi înțeleg pe extratereștrii că nu vor să ne contacteze. Imaginează-ți omul să dorească să intre într-o căcănărie pentru a contacta muștele pentru un schimb de experiență. Vă simțiți jigniți de comparație, dar cam așa se vede de sus. Mai repede te-ai grăbi să contactezi un gândac în balega din drum. Asta mă duce cu gândul la aborigenul care aleargă de unul singur prin deșert cu sulița în mână după vânat. Mai repede mă gândesc că extraterestrul i-ar contacta pe ei și poate chiar că i-a și contactat deja ca dovadă picturile lăsate pe stâncile răzlețe ale marelui continent. Acești aborigeni de cincizeci de mii de ani au trăit aici fără limbă scrisă și fără o istorie violentă, fără exercițiul timpului ca unitate de măsură a gândirii și călătoriei în viață. Pentru ei nu exista trecut și viitor ci doar prezent. Deasemeni când se naște sau moare omul nu părăsește această lume, pleacă în aici și tot de aici vine. Deci ei și noi trăim de fapt în lumi paralele. Ca să înțeleg mai bine încep cu lumea noastră, cum o vedem și percepem noi. Imaginați-vă spectrul electromagnetic în care trăim ca pe o coardă de chitară sau sârmă care vine din infinit și se depărtează spre un infinit pe care sunt întinse ca rufele la uscat începând cu cele cunoscute nouă; razele gama, razele X, ultravioletele, apoi cele vizibile ochiului nostru, lumina alb, negru și culorile, aici fac o paranteză să informez că materia din univers, spun specialiștii nu are culoare ci doar proprietatea de a reflecta lumina albă în spectrul frecvenței culorii respective, dacă obiectul e roșu va reflecta frecvența roșie, dacă e verde atunci va reflecta frecvența specifică verdelui și așa mai departe. După spectrul vizibil urmează razele infraroșii, radiațiile Terahertz, microundele, undele radio și altele necunoscute nouă spre un maxim infinit. Acesta este spectrul electromagnetic popular lumii noastre. Când vorbim de mai multe lumi pe înțelesul aborigenului australian atunci să ne închipuim pe lângă spectrul cunoscut nouă, adică coarda de chitară un numar 5

infinit de corzi adică de lumi paralele. Aboriginenul își imaginează că atunci când te naști, vii de pe o altă coardă (ceva asemănător cu ce spunea într-un interviu Oana Pellea că și-a ales părinții înainte de a se naște), iar când mori te duci pe o altă coardă, adică alt spectru electromagnetic. Deci, există un număr infinit de lumi paralele într-un infinit de universuri. Visarea e și ea o călătorie. Azi-noapte am fost în acest oraș în timpul Imperiului Roman, eram turist. În fața mea se ridica un zid imens, cu porți falnice de vreo douăzeci de metri înălțime, patru uși solid închise. Eram pe un fel de trotuar înalt, iar în stradă o pereche agitată să se pozeze. Doamna vine la mine și mă roagă politicos, înmânându-mi aparatul să le fac o poza cu peisajul din față. Aparatul de fotografiat era de mărimea unei banane, cu un ecran mic de ceas de mână și privind imaginea zidului cu poarta încadrat pe ecran, observ cum poarta începe să se dizolve în zid. Doamna era lângă mine. Prin fața noastră trece o namilă de om care obturează imaginea din față și pe domnul pereche. În timp sincron, ea mă sărută pe obrazul stâng, șoptindu-mi că nu mai e nevoie de poză. Tresar surprins, familiar și mă trezesc. Ea a vrut doar să mă sărute. Nu m-am prins. Sunt cazuri în care sunt ființe care pot călători de pe un spectru pe altul sau să pătrunzi cu vederea sau să comunici audiovizual cu ființe sau cunoscuți din aceste lumi. Sunt anumite plante pe pământ sau chiar dintr-un accident corpul nostru poate să genereze anumite substanțe în creier care să ofere posibilitatea de a vedea în unele din aceste lumi. Să vorbești de pildă cu o persoană dragă, pierdută sau chiar străini, cu strigoi de exemplu. Imaginați-vă că vizionați un film cu Mihai Viteazul și deodată pe ecran mai apare o proiecție cu un alt film, din al doilea război mondial cu Hitler, de acum sunt două lumi și eroii se observă și încep să vorbească unul cu celălalt, apoi mai apare o proiecție cu Superman care îi vede pe primii doi, dar îi ignoră din cauza vitezei. Imaginați-vă cât de ocupați am fi dacă am avea acces la toate rețetele și chimicalele care să ne ajute să accesăm un număr infinit de lumi. Am schimba canale încontinuu până am înnebuni. Acum înțelegeți de ce nu aveți voie să consumați droguri? Se mai spune că timpul e o noțiune inventată de om și că în realitate toate lucrurile se întâmplă simultan. Într-un apartament în Blocul A , la ultimul etaj era o conferință de presă la care eu eram invitat să spun câteva cuvinte despre inginerul Iulian Topală care trebuia criticat azi, în democrație că a servit Comunismul, dar am fost dat afară pentru că i-am scos în evidență patriotismul, dedicația lui pentru locul natal și profesionalismul eminent și inventiv de care a 6

dat dovadă în perioada vieții și a serviciului sau a adus exploatării miniere EMB Oravița, prin invențiile și inovațiile sale și nu mai puțin titlul sau la catedra Institutului Politehnic din Timișoara, lucruri care ar trebui să ne onoreze. Am așteptat afară la poala Blocului vreo câteva ore. Cum se poate ca un om care a făcut atâtea pentru ciudanovițeni, a copilărit acolo, le-a cântat pentru că era și un muzician strălucit, le-a reparat drumul de câte ori îl lua apa, le-a obținut de la județ și instalat releul de televiziune ca să îi scoată din izolare. După toate aceste frământări nu am mai rezistat și am hotărât să apăr starea de fapt a lucrurilor și să mă confrunt cu cei din ședință. Cinstea unui adevărat român nu trebuie obturată pe motivul că a trăit în orânduirea comunistă în care am trăit cu toții și ea era la putere atunci. Am urcat alergând cele trei nivele și am pătruns în apartament prin coridorul lung, parcă eram la Auschwitz. Am ajuns în încăperea care acum era dărăpănată, cu doar un pat de fier în mijloc, în care, acoperit cu o patură din păr de cal dormea cu fată, în jos un ajutor de minier proaspăt ieșit din mină, de obicei erau tineri. La picioarele lui care îi ieșeau pe sub pătură, pe tălpile murdare plasate orizontal pe bara patului se frigeau câțiva cârnați de porc Kransk, despicați în două pe lungime care sfârâiau. Mi s-a făcut foame, am început să-i învârt și să-i reorganizez pe tălpile mari de miner care ardeau. El s-a trezit și l-am întrebat ce s-a întâmplat cu sedința? ”Habar nu am! Ia și mănâncă și tu”, m-a invitat. Într-adevăr mi-era foame și sete. M-am trezit și am băut apă. Dorința mea a fost să-l reabilitez pe om ca să poată dormi în pace. Sunt lucruri pe care le putem face unii pentru alții, chiar între lumi. Cu știința pe care a acumulat-o omenirea până azi putem picta doar astfel de tablouri. Sunt sigur că în o sută de ani vom fi liberi, dacă mai suntem aici vom fi capabili de alte tablouri, de comunicări și călătorii bine controlate și organizate între lumi și tot așa spre un infinit fericit până acesta dispare, crește și devine un prezent cu Ilene Cosânzene, Feți Frumoși și un acasă. BEN TODICĂ (Australia) 7

DORINA BRÂNDUŞA LANDÈN (Suedia) Călătoria(fragmente) * Pe un pământ necunoscut, nimeni nu-şi dă seama ce urme de stele au rămas ori ce ierburi ascuţite au înfrânt legăturile îngheţului. Visul dublează fulgerele nopţii abia trecute. Cerul se întredeschide, genune de spirit şi foc, soarele răsare şi deschide câmpul aţipit şi floarea sălbatică, aceea care ieri încă îşi cânta cântecul ei solitar. Ieşim aproape goi dintr-o baie a memoriei, strivim cu trupurile albe matricea vegetală şi vastă. Aceeaşi matrice care ia totul, trup şi suflet. E un vis care vine să ispitească tot atât de furişat ca vântul desfăşurându-se pe această profunzime brună, caldă şi proaspătă a pământului. Am simţit spațiul. Două cercuri de lumină trecând unul prin altul ocupând un singur spaţiu întim. Arcul şi curba unui sân ori liniile paralele ale picioarelor, tangente ale umbrelor prelungite cu grijă, ochi la pândă. Privirea lor concertează o ameţeală pe panta cerului. Toate speranţele se îndreaptă spre mişcare. Ierburi, vânt, 8

spaţiu. Cea mai mică atingere înseamnă dragoste, bucurie – curată şi nestăvilită, ca o ploaie nouă de vară. Cât de sus va sări pisica depinde de dorinţele ei. Axa pământului se-nfioară. Cuvintele tale mă înconjoară ca roiurile de albine. Suntem intolerabil de nemuritori. * Călătorule, am citit nervurile mâinii tale întinsă ca o pajişte pentru lumina zilei. Bătălii s-au dat şi războaie surde şi-au lăsat urmele. Călătorii precipitate spre ţărmuri coborând în adâncul oceanelor, acolo unde peşti înţelepti ne vindecă de toate neliniştile şi apoi, la celălalt capăt al drumului, insula de foc. Paşapoarte colorate, cu ştampile cenuşii, libertăţi de schimb, amintiri bune şi rele, viclene ca o vulpe, se vor şterge din minte sau vor rămâne în cuvinte. Ţi- am citit sângeleşi de atunci alerg pe drumul din faţa mea, fără încetare, alungând noaptea de dinaintea dimineţii. Recunosc fiecare sentiment retras în cochili a refuzului său aşa ca un iepure mic, speriat, care îşi dă răsuflarea. O legătură la ochişi un pluton de execuţie. Oricare dintre noi învinge pe cineva ori pe sine însuşi. Înfrângere nu există, doar victorie. Contra omnes. Cei ce se vor iubi depăşind limitele noastre să se gândească la noi, dar fără milă. * Văd fluturi negri colorându-se în roşu apoi îngheţând într-un spaţiu pătrat şi gol. Zborul lor este ca respiraţia printr-o candelă. Din fuga mea sunt aripile lor, din fuga mea puterea plutirii tale. Un vânt subţire, străveziu ne răscoleşte cuvintele. Urna a fost răsturnată şi sângele răspândit imprimă pe pământ o lume cu forme şi culori pe care nu le visasem. Peste vârfurile lemnoase ale pădurii se lasă o linişte fragilă. Arborii sunt asemenea sufletului în dobândirea morţii şi asemenea dragostei în statura fabulei sale. A venit ploaia, şuvoaie de apă dantelează lumea dând impresia unor forme ambigue ca nişte oglinzi care se reflectă una într-alta la infinit. Ploaia spală neobosită murdăriile lumii. Se împotriveşte celeilalte morţi şi tot ce se stinge jos te dă pradă pierzaniei tale de foc. Tu erai atât de luminos, călătorule! Tu, cu răsăritul în spate. 9

Dar ajunge un cuvânt şi totul se poate împietri, iar tu vei rămâne cavalerul rătăcitor care nu-şi poate alege şi nici atinge dragonul. Am văzut generaţii de sclavi ai obişnuinţei şi datoriei intrând mânioşi în acest pământ imposibil pe care-l pășim. Toţi mi-au vorbit deodată, alte mii de voci m-au năpădit. Ei au adunat toate cuvintele care fuseseră excluse şi au stins toate vocile pe care oamenii le-au pierdut. Suntem surzi. Ei vorbesc o altă limbăşi e inutil să încercăm a-i înţelege. Cine să legene sufletul când durerile sunt mute şi salvările de prisos? Cine să asculte, peste cacofoniile morale, religioase, politice şi filozofice, strigătul omului care îşi afirmă existenţa gregară? Aş dori să supravieţuiesc indiferenţei cu detaşarea unui zeu dar ştiu că voi continua călătoria mea furtunoasă, tot mai apropiată de teroare (fiindcă adevărul de asemenea e teroare), deprimată şi totuşi curajoasă, cu îndoielnica înălțime a disperării controlabile. Simt. Nu simt. Inima mea, această piatră care apasă în mine simte. Sensul unor amintiri ar trebui să-i rămână străin. Dar cine vrea să ucidă memoria? Arbori neliniştiţi se culcă în iarbă înainte ca eu să fii învăţat misterele simple cum ar fi să mă trezesc dintr-o dată şi fără sens la viaţă, viaţă pe fragmente ori aşteptând trecerea timpului. Timpul care ne macină. Alergăm spre o insulă pierdută cu oameni, plante, păsări şi praf. Noi înşine centrul unor explozii de praf. Celulele creierului se dezintegrează, doar plantele, păsările şi sentimentele persist în fiecare atom nemuritor. Dar cine vrea să ucidă memoria? Vom rămâne rezemaţi de-o anume speranţă. * Grămezi de zgură, planoare cu aripi de hârtie în cădere, materie învinsă care se acoperă cu muşchi şi murdării iar deasupra fluturi cenuşii care îşi opresc şi îşi reiau rotirea străbătând întunericul nopţilor. Auzi cum flaşneta timpului macină kilometri, kilometri de viaţă, carne şi spirit. 10

Oamenii, necunoscuţi între ei, trec într-una pe sub un cer veşnic noros, pe drum spre o cetate fără porţi şi cu felinarele stinse. În zadar pregătim aşteptarea, cetatea e o capcană şi când străbaţi îndelung drumul te tot gândeşti cum poţi să mai exişti. * Cum calc aşa printer murmurele miezului de noapte, prin păduri unde înfloreşte cenuşa, mă trezesc gândindu-mă că ceea ce facem de-a lungul unei zile, ba mulţi dintre noi, de-a lungul unei vieţi, este să înălţăm, piatră cu piatră, incintă neagră a singurătăţii noastre. Iubirea, durerea, truda, perfidia curg grele iar tu, ori îţi apleci gâtul ori cuţitul îţi ajunge la os. N-am văzut încă toate feţele schimbătoare şi nu am cunoscut îndeajuns pe cei care au desfăcut fructul de copac şi-l vând în piaţă. Tu, Călătorule, lasă-mă doar să-mi pun palmele pe pleoapele tale pentru a nu mai vedea desimea umbrelor lungi şi profunde. Te ghicesc şi te pipăi cu vârful degetelor mele îngheţate şi simt dintr- o dată o văpaie dar anotimpul focului încă nu-i deschis. Armele albe, lănciile de aur sunt pregătite pentru lupte letale iar pândarii şi-au aprins felinarele. Vârful inimii se retrage spre ţinta sa. Rădăcinile fluide se topesc în împletituri negre de sânge vechi, uscat. Somnul atrage reptile cu pielea albă şi bogată care doar în beznă pot să se vadă. Poate e un truc, un crâmpei de vis rău ori secvenţe ale unor nopţi tulburi în care cineva îşi bate joc de scheletul unei bucurii ce moare. Viitorul vine şi şterge ceea ce prezentul ţi-a dat. Eu visez să plec de aici aşa cum pleacă păsările călătoare luând furtunile în pieptşi asemeni lor îmi este urât să-mi fie cineva stăpân. Inima mea e o pasăre obosită care s-a așezat pe pragul morţii şi le spune trecătorilor cât de deşartă e speranţa. 11

EMANUEL POPE (Anglia) Mortu’ Bate cineva la ușă, Suzie latră, mă duc și deschid. Era Vasile. - Salut, ce faci? - Salut! Mă bat de muscă cum știi - Bă, fii atent! Azi am avut o zi de coșmar. Mi-a murit unul pe șantier. Mă uit la fața lui, într-adevar, nu-i mai văzusem fața așa. Afară, dincolo de statura lui înaltă, vanul lui pe care îl știam și ceața strângandu-se cu frigul și cu seara în jurul felinarului public. Decembrie. - Cum măi? Hai, intră! - Așa cum auzi, hai că nu am timp.Fii atent, te rog ceva, dar să nu mă refuzi. - Ce-i mă? și deja eram îngrijorat că-l știam că vine cu nebunii. - Ăsta a căzut și a murit, a alunecat și te rog să-l ții la tine câteva ore. - Cum mă, să-l țin? Ești nebun? - Păi să-l ții ca să nu stea omul fără lumânare și să se mai încălzească și el, saracu', un timp. - Vasile, tu ești sănătos? - Da. - Și unde e omu'? - E în van. - Cum măi în van? - În van, în căruță, ce dracu nu înțelegi. În van, în spate, unde era să-l pun. - Măi, Vasile! Trezește-te, ai chemat poliția acolo, nu știu, salvarea, medicii. 12

- Da, măi, am hârtii, am tot, toata ziua numai asta am facut. Zi-mi, îl primești. Și îmi flutură pe sub nas, un pachet de harțoage, scoase de la chimir. Dar nu am apucat să le văd bine că le-a și băgat înapoi. - Măi, Vasile! Cum să primesc mortu', ce sunt eu gară de așteptare pentru morți. De ce nu-l duci la familie sau la tine acasă? - Pentru că familia lui nu știe încă nimic, nu-s acasă și nici nu au loc, stau acolo toți înghesuiți în doua camera și cu ăia mici, mulți. - Păi și nu e treaba mea! De ce nu l-ai ținut la morgă, la spital - E poveste lunga, îți spun eu după. - Care după? - Bă, asta era din satul nevestii, îl stiu de mic, om cu paru' alb. Dracu m-a pus sa- l duc pe șantier. Fă-ti și tu milă, să-i punem o lumânare la cap. Unde era sa l las, pe șantier sau în vanul ăsta? - Măi ...și ce-i spun eu soției când o să-l vadă, ca trebuie sa vină în scurt timp. (încerc cumva sa scap) - Terminăm până atunci. - Cum terminăm? Măi, Vasile, asta e treaba de pușcărie, nu-mi place. - Dar când te-am scăpat să mori cand erai beat, ți-a plăcut? - Lasă măi, aia e aia, asta e alta. - Bă, eu atât de rog, ne primești sau nu? Ultimul favour! - Și cum e? - Cum adică să fie? E mort că au constatat și medicii. - Nu, mă! E in coșciug, e îmbrăcat.. - Este, măi, îmbrăcat, dar coșciug, ăia la spital nu au avut, doar știi cum e aici, îi ard, de-aia nici nu l-am lasat, ca-i de-al meu din zonă. Să-l îngropăm creștineste, cum să audă ăia din sat ca i-am lasat pe pirații ăstia să-l ardă, ce fel, ce om sunt eu?! - Bine, măi! Și cât va sta la mine? - Pâna aduc eu băieții care știu și au mai făcut din astea. Lasă că-țiexplic, hai să-l băgăm în casă că am înghețat. Imi iau papucii și il urmez către camionetă. Deschide în spate și printer scule de tot felul întins pe podeau mașinii zăcea un corp. Dau un pas înapoi. - Măi, Vasile, mă bagi in belea. - Ce belea, stai liniștit, nu ai văzut că am hârtii. Hai și apucă-l. Dar zdravăn, că e moroșan. Ma uit cu frică la fața omului în lumina palidă ce cobora din tavanul vanului, părea ca a dormit în paltonul lui gros de culoare închisă și doar undeva în partea dreaptă a tâmplei se vedea o pată de ceva sânge, acumuscat. 13

În fine, apuc. Noroc că trăsese vanul cât mai aproape de ușa casei. Era greu de nu-mi venea să cred. Să nu-l scap, îmi zic, ca o mai pățisem și mereu aveam vise urâte din pricina asta. Îl punem pe canapeaua din sufragerie. Lat cât era, că fusese, vajnic, moroșan, cum ziceaVasile. Vasile cică să-l punem apoi pe masă. - Măi, tu eștit âmpit? Cum pe masă, unde mănânc eu? - Păi nu așa se face? - Vasile, eu te bag undeva și te dau afară cu mortu' tău cu tot. - Bine, bă! Îl lăsăm aici, macar e cald. Ai o lumânare? - Am. Am adus, am pus-o într-o scrumierăși am așezat-o lângă om. L-am privit mai bine, părul alb, fața neschimonosită, parcă zâmbea. - Și acum? - Acum, ce? - Acum, ce faci că ziceai ca te duci dupa niste baieti, dar Vasile să nu stai mult că mă omori și pe mine, să te duci ca într-un vânt vrtej și să vii. Ai telefon la tine, să mă suni din cinci în cinci minute ca să știu ce faci și unde ești. - Stai măi fără grija! Dar mai e ceva - Ce să fie, nebunule? că-mi ajunge - Ba, uite! Ăsta mai trage câte un vânt și el, așa să știi. L-am auzit eu în timp ce conduceam. Să nu te sperii. Așa fac morții, că ăștia la morgă, știi, nu i-au scos nimic din el - Și ? - Și de-aia ziceam să mă duc după niște băieți care știu și au mai făcut din astea. Doar îi scoate mațele, îi bagă formol – au ei tot ce le trebuie- și e gata. Altfel începe să se împute până găsim unde să-l depunem. - Da, ce sunt eu, măi, morgă? Tu ești tâmpit sau ești în soc? Te-au găsit ăia vinovat de moartea lui, ia spune?, . . apropo - Nu, bă, citește. Îmi da iar hârtiile alea și se așează cu un aer obosit la capul mortului în genunchi. Încep să descifrez din engleză din formulare, dar iar nu am timp, că Vasile se ridică și zice: gata, plec. - Măi, unde să pleci, tu nu auzi ca nu te las să-i scoți mațele lu' ăsta aici? - Bun, nu mă lași,dar mă duc să văd de-i găsesc rudele, să le spun și să-i aduc să- și ia mortu, nu? Ok? - Ok ,zic..dar mă suni din cinci în cinci minute... altfel... altfel o sun pe nevastă- ta. 14

Când am zisa asta, a fost ca un miracol. Am atins clar un buton. S-a aplecatVasile asupra mea și cu lacrimi în ochi mi-a jurat că ma sună din cinci în cinci minute numai pe nevastă-sa să nu o sun...ca, deh, ea îl stie pe om, e din satul ei , etc. Emoții. -Ok, am hotărât. El se îndreptă spre ușă, eu nauc îl urmez să-l conduc când aud un ''da'' în spatele meu. Câinele latrâ și el. Înțepenesc. Vasile cu mâna pe clanță apasă și deschide ușa degrabă. O trântește apoi și îl aud cum coboară în fugă cele câteva trepte. Vâr capu ' înapoi din hol în sufragerie, mortul neschimbat. Pe geam îl vad pe Vasile cum fuge cu vanu' mâncând asfaltu'. Am rămas cu mortu, îmi spun. Of! Dumnezeii mamei ei de viață, cum dracu de m-am procopsit cu toți oltenii ăstia pe capul meu. Aprind lumina în hol, toate becurile, liniștesc câinele și revin în sufragerie. Să mor! Mortu ședea acum în capul oaselor și încerca să-și lege sireturile de la pantofii puțin scâlciați. - ...Da, zice - ...Da, ce întreb, după multe, multe clipe? - Am căzut dar îmi revin, feciorule. ... Se ridică și se întreaptă și el trecând pe lângă mine. Înalt, voinic înca, moșu'. Moroșean, clar. .... - Dar dvs cine sunteți, îl întreb? - Eu sunt socru' lu ăla mititelu' de-a ieșit acum pe ușă. Adică el ne ține fătuca, ca să zic așa. Știi, ne-am îmbătat azi acolo pe șantier și am alunecat. Bună seara. Iese și trântește și el ușa. Ramân mut. Cât să fi trecut de când stăteam așa? Suzie nici ea nu mișca, speriata. Sună telefonu, soția mea: ai pregatit pastele, acum plec de la spital, în cinci minute, poate zece, pe ceața asta ...ajung acasa. Și sunt așa de obosită și de flămândă. Te pup. 15

EMANUEL STOICA (Suedia) Interviu cu o știucă (fragment din romanul în lucru) -continuare din numărul trecut - **** Unele întâmplări își aleg un timp special să-mi răvășească existența. Ziua de astăzi îmi confirmă o obsesie veche, coșmarurile mele încep dimineața. Înjur în gând fereastra, am uitat-o deschisă. Dinspre pervaz, mă trage de urechi un zgomot pe care încerc zadarnic să-l nesocotesc. Deschid ochii. Sigur, voi avea o criză de furie. Dacă vrei să-mi rămâi simpatic nu mă trezi cu noaptea-n cap, spun celor care mă cunosc. Mânia mea matinală nu face nicio deosebire între cei care încalcă regula. Mă faci să cred că nu mai sunt stăpân pe detaliile propriei existențe? O iau razna, ca acum. Zdrang!!! Perna aruncată spre inamicul de la geam ratează și face ravagii. Vaza... Veselia colțuroasă a cioburilor mi se înfige în creier. O fostă vază. Mă ghemuiesc sub așternut, aștept liniștea. Zadarnic. Gălăgia a trezit-o și pe Ada. Nu știu să-i explic ce se petrece, merg împiedicându-mă spre fereastră... Aș fi preferat ca un muget înfricoșător să cutremure văzduhul, îmi trece prin minte în timp ce mă dumiresc despre ce e vorba. Cum să mi se întâmple una ca asta? Zburătăcesc mai întâi, de la geam, pasărea care mi-a dat deșteptarea. 16

- Îți plac guguștiucii, bodogănesc mușcat de dracul geloziei. Am motive. - Vai, ce drăguț era! - Glumești? - Morocănosule, ție nu-ți plac păsările? - Astăzi nu. Spune-mi, mai bine, ce părere ai despre individul care face semne cu mâna. Da, cel cu bicicletă, de peste drum. - Dragul meu, pe tine te salută. Nu știam că Navid Pasternak ți-e prieten. Ești plin de surprize. - Să vezi ce surprize îi arăt eu! Pe măsură ce-mi mân vitejește papucii în întâmpinarea intrusului, pricep că sunt chiar cel pe care-l caută. Sper că nu l-au văzut și vecinii. - Ce cauți aici, cetățene? Te mănâncă spinarea? - Mark, eu... - Adei nu-i arde de plimbări cu bicicleta. Și nici nu e de nasul tău. - Ai înțeles greșit... - Ți se pare, poate, că vreau să fiu eu invitat la plimbare? - Trebuia să te întâlnesc... - Niște roți pătrate ar arăta mai bine la bicicleta asta. - Nu știam că Ada e la tine. Am fost trimis. Trebuie să-ți înmânez un mesaj. - La ora asta? De la cine? - Astăzi l-am cunoscut, un tip cu pălărie portocalie. Detaliul colorat mă pune în stare de alarmă. Tocmai mi-a pomenit de individul care, am motive să cred, mă spiona deunăzi. - Mesajul? - E aici, îmi întinde un plic. Pare speriat. Sper, mai speriat decât mine. Termin de citit și ascund hârtia în buzunarul halatului, înainte să-mi vadă tremuratul mâinilor. Nu am timp de pierdut. - Dacă te mai prind că-mi dai târcoale, îți rup picioarele. - Ai înnebunit. V-ați pierdut mințile cu toții! Adevăratele mele probleme sunt mai importante decât bombănitul lui Navid. În ce direcție mă grăbesc? Nu știu.Veștile m-au tulburat peste măsură. Dacă sunt adevărate, lumea s-a întors pe dos. Am nevoie să înțeleg cum am ajuns aici. Poate găsesc, totuși, o ieșire. Primul pas l-aș face dacă m-aș vedea în stare să gândesc. Pentru asta nu găsesc un loc mai potrivit decât bucătăria. Mă așez pe scaun și, în timp ce apropii scrumiera, privirea îmi alunecă spre locul în care se găsește motivul spaimelor mele. Colțul 17

de lume în care obișnuiesc să-mi descrețesc neuronii nu-mi mai aparține, e sediul acestei creaturi bizare care mă privește de dincolo de marginile de sticlă ale unui cub umplut cu apă. O urmăresc, la rându-mi. Se mișcă rar. Brusc, o zvâcnire; pare că se îndreaptă spre mine. Dincolo de botul turtit ca un cioc de rață i se văd dinții iar la jumătatea lungimii capului, sus, pe frunte, doi ochi mari. În spatele lor cred că se află ceva căruia nu vreau să-i găsesc numele. Simt că încep să mă strângă pereții. Diavolul din acvariu m-a hipnotizat. Nu știu cât timp rămân înlemnit, cu privirea în gol. Mă dezmeticesc doar ca să- mi dau seama că țigara mi s-a fumat singură. Aprind alta. Trebuie să mă adun. Nu mă aflu aici doar pentru a-mi contempla prostia. Dacă dau crezare veștilor primite, ar trebui să mă aștept la tot ce e mai rău. Îmi lipsesc timpul și mijloacele de care aș avea nevoie să mă descotorosesc de peștele care a devenit, din câte înțeleg, foarte important pentru Îngrijorați. Voi fi acuzat de răpirea vietății. În timp ce eu mă lamentez, știuca va fi desemnată cetățean de onoare al urbei. Asta e profeția din plicul adus de Navid. Nu am nici cea mai mică idee despre rostul întâmplărilor din ultimele zile, lucru care mă scoate din minți. Scrumiera e aproape plină. A fost o vreme când credeam că o să mă las de fumat... - Dacă mai meditezi intens o să ne trezim și cu pompierii la geam, mă smulge din melancolie vocea Adei. Mâinile ei îmi cuprind umerii într-un gest protector. Tresar. N-aș vrea să tragă cu ochiul la biletul din fața mea. Prea târziu, lucrul de care mă temeam s-a întâmplat deja. - Aș vrea să nu te afecteze problemele mele. - Poate că a sosit timpul să mă cunoști mai bine. - Vrei să mă surprinzi!? Răspunde cu un zâmbet. Am subestimat-o. M-am gândit prea puțin la ceea ce se ascunde în sufletul femeii de care m-am îndrăgostit. De aici, o senzație de disconfort pe care nu știu s-o înlătur. Nu sunt obișnuit să-mi pun cenușă în cap. Neajunsul acesta se risipește odată cu gândul care-mi alunecă spre formele ei. Lângă Ada, mintea mea simte o nevoie constantă să se refugieze la parter. Așa ceva nu mi s-a mai întâmplat. Printre puținele-mi certitudini se numără și aceea că nu am nostalgii din vremea în care îmi culegeam mandibula de pe jos, privind-o de la distanță. Iată-mă, stângaci, ca și cum aș fi primit un cadou care nu mi se cuvine. Cum s-a mai petrecut și asta? Am multe lucruri de clarificat. 18

- Ar trebui să ne pregătim, îmi îndepărtează ea mâinile, cu blândețe, din preajma unor taine pe lângă care vor să se strecoare. - Cred că tocmai am făcut-o, reușesc să spun, o clipă înainte să înceapă hărmălaia la ușă. - Poliția! Deschide! Mă proțăpesc zadarnic în prag. Doi haidamaci îmi pun cătușe. Un individ în costum de cioclu citește cu voce afectată o hârtie oficială. Bla, bla, bla. Mă consolez cu faptul că nu vede și Ada cum sunt umilit. Ca și cum ar fi știut ce-mi doresc, s-a făcut nevăzută. Acvariul e scos cu grijă din bucătărie. Îl poartă pe brațe cei care, un minut mai devreme, aproape că îmi spărgeau ușa. Delicatețea de care se învrednicește peștele nu e de nasul meu; sunt târât ca un tâlhar periculos spre duba poliției. Zgomotul portierei îmi dă fiori. Bufnitura metalică mi se cuibărește între urechi. E mult loc acolo. Înainte să mă dezmeticesc, în semiîntunericul din anticamera infernului, o voce cunoscută mă lovește ca o măciucă: - Mark, să știi că eu îi dau în judecată. Cătușele sunt un instrument de tortură. Trebuie să reclamăm abuzul, împreună avem mai multe șanse. Dumnezeule, mă dor teribil mâinile! Tolănit pe jumătate din bancheta de vizavi, cel care își plânge de milă e Frank Ukulele. Fără a sta pe gânduri, îmi proiectez picioarele în direcția nemernicului. Descopăr că pot fi sadic, e satisfacția faptului că i-am înfipt călcâiele în stomac. Nu sunt impresionat de urlete, îmi face plăcere să cred că suferă de-adevăratelea. Vreau mai mult. Mă năpustesc. Infamul are noroc. Înainte de a-l nimici cu o lovitură de cap, reușește o eschivă. Fracțiunea de secundă rămasă îmi ajunge să înțeleg că impactul dintre țeasta mea și caroseria mașinii e de neocolit. Cunosc două feluri de a-ți pierde cunoștința. Primul, atunci când simți că ți s-au terminat bateriile și știi că aluneci pe tobogan. Al doilea, fără avertisment, când se face întuneric și gata. N-ai unde să depui reclamație. Dacă te mai trezești. Cred că am ales ultima variantă. În ciuda faptului că în capul meu s-a petrecut o explozie, am motive de optimism. Mă doare deci exist. Înainte de a deschide ochii, socotesc partea bună a lucrurilor. Chiar dacă mă aflu în custodia poliției, păstrez șansa de a transforma, la rându-mi, viața lui Frank într-un coșmar. Compresa care îmi acoperă fruntea e schimbată cu grijă. Reușesc să văd, pentru o clipă, chipul Adei. Atingerea ei îmi șterge din minte planurile de răzbunare. Ce bucurie amară! În apropiere pândește cioclul care m-a arestat. Mutra lui mă duce cu gândul la un crocodil camuflat în buștean, așteaptând să înhațe prada. 19

Poate că, totuși, am murit și mă aflu într-un loc al supliciului în care pedeapsa a depășit nivelul cazanului cu smoală clocotită, e mult mai elaborată, de un rafinament pervers. Iată, alături de migrena îngrozitoare, m-am pricopsit și cu o pornire către presupuneri inutile. Risipă de timp, într-o împrejurare în care situația e mai albastră decât mi-aș fi putut imagina. Dacă ar fi cu putință, aș vrea, totuși, să opresc timpul. De pildă acum, când Ada se apleacă asupra mea și îmi face semn să nu scot o vorbă. Nu pot îngheța secunda. Urmările sunt cele de care îmi era frică. Abia vede că respir și, fără preget, individul cu costum de gropar latră scurt; tot ceea ce spun poate fi folosit împotriva mea. Fir-ați ai dracului cu procedurile voastre, reușesc să mormăi. Ascult, în replică, o predică în care mi se subliniază faptul că, dacă nu erau procedurile, acum stăteam în arestul poliției. Datorită unei coincidențe norocoase, mă aflu în patul de acasă. Îmi va explica doamna. Individul crede că Ada e nevastă-mea. Confuzia lui e folositoare, îmi șoptește intuiția. În ochii Adei citesc amuzament și încântare. Tot din priviri, stăruie să tac. O ascult, nu am alternative. Sunt învinuit, împreună cu Frank Ukulele, de răpirea și sechestrarea unui cetățean, insistă dricarul să-mi spună. Cazul e considerat o urgență iar judecarea lui începe mâine. Încerc zadarnic să-i explic că sunt nevinovat. Dacă sunt prea încăpățânat, îmi înrăutățesc situația. Îngrijorații au semnalat incidentul la timp. Viața cetățeanului știucă a fost pus pusă în pericol de nesăbuința voastră, îmi mai toarnă insul care m-a priponit, cu ifos pedagogic. Cei de teapa lui nu sunt prieteni nici cu ironia, aflu în timp ce se străduiește să mă convingă că recunoașterea vinovăției mi-ar putea ușura pedeapsa. - După tot circul pe care mi l-ați făcut, pot să depun mărturie că nu sunteți nici mai proști nici mai periculoși decât mine, mă ia gura pe dinainte. - O acuzație de ultraj ți-ar complica situația. - Și cu apărarea mea cum rămâne? - Te privește. Dacă nu, avocat din oficiu. Fără vreo urmă de înțelegere pentru starea în care mă aflu, îmi bagă sub nas o hârtie; trebuie să o semnez. Îi fac pe plac, vreau să dispară. Sentimentul e reciproc. În urma-i, zgomot de ușă trântită. Aștept. Zâmbetul meu se lărgește pe măsură ce intrarea e năpădită, încă o dată, de bătăi insistente. 20

- Și-a uitat bărbăția. N-are decât să aștepte până mâine, ridic victorios un trofeu, pixul individului. Felul în care mi-am botezat prada ridică sprâncenele Adei. Sunt sigur, știe ce- mi trece prin minte; eu am înțeles că ea a înțeles că eu am înțeles. Două oglinzi, față în față. Să mă bucur? Tocmai am descoperit că există un milion de lucruri despre care nu voi avea vreodată nici cea mai mică idee. Sunt un ignorant. Dacă mi-ai fi prorocit alaltăieri că voi spune ciudățenii despre mine însumi, m- aș fi enervat. Nu mai e cazul. Mai cu seamă, după ce aflu detalii despre felul în care am scăpat de arestul poliției. Cum ajung la concluzia că preferam să înghit o broască decât să fiu măscăriciul unei aventuri cu cătușe? Simplu, din grămada lucrurilor despre care nu înțeleg aproape nimic, atenția mea alege să se agațe de câteva amănunte. Mai întâi, aflu că nu pot fi săltat de autorități dacă partenera îmi poartă una dintre cămăși. Totuși, degeaba știi șmecheria avocățească fără a ține seamă de amănuntul cel mai important; nu orice cămașă prin care se ițesc sânii iubitei te scapă de cătușe. Trebuie să fie una pe care stau la loc de cinste inițialele tale. Ca să rezolve problema aceasta, Adei i-au trebuit câteva secunde și un creion. Totul, în timp ce eu credeam că a fugit... Avea dreptate, ar trebui să o cunosc mai bine. Cândva, poate voi găsi curajul să- mi pun întrebări despre cum i-a venit ideea și, mai ales, de unde știe astfel de lucruri folositoare. Amândorura ni se pare că după ce apele s-au mai liniștit n- are rost să rămânem încruntați. Râdem, dintr-un motiv invizibil pentru restul lumii. - Ar trebui să-ți fie foame, îmi face cu ochiul. - Urâto! - Avem doar puțină pâine, brânză, portocale și vin. E tot ce am găsit prin bucătărie. Vrei să comand pizza? - Tu ești șefa. Mintea mea e în cu totul altă parte. - Ce fel de compliment e ăsta? - Iartă-mă, toate îmi ies de-a-ndoaselea. Ai mereu dreptate în ultima vreme. - Știu, îmi întinde ea o farfurie. Brânza cu portocale îmi stimulează imaginația. Nu mi-e foame. Mănânc mai curând ca să-i fac pe plac, vreau să o văd mulțumită. Nu e un efort. Folosesc gesturi banale ca să mă ascund în spatele aparențelor. Acidul glumelor cu care- mi gratulam amicii, jucători de roluri în care, dintr-o dată, mă regăsesc, s-a transformat într-un soi de teamă. Încerc să o ascund. Detaliile au căpătat 21

greutate. Acele lucruri de care m-am ferit, haită de câini înfometați, se reped să mă înhațe. Postura de pacient cuminte mă înfurie; mi-am asumat-o printr-un mecanism mai presus de voința mea. Îi înapoiez farfuria cu un gest controlat, fără să o privesc. Slăbiciunile lăsate la vedere de un bărbat trebuie să fie inventate ori lipsite de importanță. Faptul că am încălcat regula aceasta de mai multe ori într-o singură zi mă neliniștește. A văzut cineva vreo femeie simțindu-se în siguranță lângă un ins cu creștetul înfofolit în tifon? Cum aș putea să mai fiu cel care știe să sfideze ispita unei vrăjitoare ori în stare să se bată cu extratereștrii, dacă mănânc portocale cu brânză, aduse la pat? Gândurile Adei se dovedesc a fi la oarecare distanță de lucrurile care-mi aprind închipuirea: - Așadar, când spuneam că trebuie să ne pregătim... - Nu mai am curaj să te contrazic. - Iar mie nu-mi trece prin minte să-ți spun ce ai de făcut. Te descurci foarte bine. - Cum ai ajuns la concluzia asta? - N-a mai reușit nimeni să mă atragă în astfel de conversații. Mai bine tac. Din orice direcție privesc lucrurile, are dreptate. Dacă i-aș spune că-mi poartă noroc, aș subestima-o. Să-i spun că e mai deșteaptă decât mi-am imaginat, ar jigni-o. N-am cum să greșesc dacă tac. Tac. În timp ce mă apuc de treabă, îmi amintesc de toate datoriile. Am și o revelație; într-o existență normală, astăzi, m-aș fi pregătit pentru propria-mi aniversare. Prostii. Sunt singurul responsabil pentru toate alegerile pe care le-am făcut. Poimâine împlinesc trei zeci și trei de ani. Nu am regrete. Durerile mele de cap au legătură doar cu prezentul și cu viitorul. În secret, îmi doresc să am măcar un început de burtă. Fără acest accesoriu, dorința de a fi privit ca un om serios, a cărui opinie merită luată în seamă pare că nu-mi va deveni realitate în vecii vecilor. Prin intermediul nu știu cărei conspirații, regula jocului e setată în așa fel încât cei care iau decizii majore în lumea mea sunt, fără excepție, niște indivizi cu aură de hipopotam. Rațional, am concluzionat că trebuie să depun eforturi. Să rămân optimist. Zadarnic. Universul vrea cu tot dinadinsul să-mi facă în ciudă. Ce altceva aș putea crede când, fără veste, în timpul unor conversații importante, mă văd bântuit de amintiri cu nimfe care-și mărturisesc admirația pentru abdomenul meu perfect? Sabotat demetabolism, mă consolez cu ecoul invidiilor nevinovate ale grațiilor dornice să numere alături de mine stelele nopților de vară topite în răsărituri spectaculoase. Sunt meloman, îmi plac concertele de privighetoare. 22

Până mai ieri-alaltăieri, aș fi folosit argumentul acesta fără niciun fel de reținere. Uite că m-am schimbat. E alegerea mea. Îmi place să aleg. Clipa în care am înțeles că există doar două categorii de oameni, cei care fac doar ceea ce vor și restul, cei care execută voința primilor, mi-a schimbat viața. Fac parte din ultima categorie, fapt care mă face să scot flăcări pe nas. N-am socotit câtă cafea am băut în ultimele ore. E mai bine așa. Îmi fac curaj pentru încă una, strategic. Câștig timp săinventez nimicuri domestice pe care Ada ar putea să le rezolve până la pe la jumătatea zilei. Se preface că mă crede. Nu vreau să mă însoțească în următoarea provocare. Reușesc să o conving darniciunul dintre noi nu spune tot ce gândește. În timp ce pașii mi se îndreaptă spre sala de judecată, îmi dau seama că fără tăcerea aceasta moralul meu ar fi fost la pământ. Pregătirile mi-au luat toată noaptea. N-am avut timp nici să mă bărbieresc. Sunt nervos, arăt ca un beţiv care tocmai s-a trezit iar întâlnirea cu Ukulele mă indispune şi mai mult. Zâmbește relaxat, de parcă nu și-ar aminti că nu mai departe de ieri încercam să-i rup oasele. Nevoia de a-i spune ce gândesc e mai presus de voința mea: - Nu ţi-a ajuns că m-ai băgat mai mult decât trebuia în povestea asta, ajung şi în boxa acuzaţilor din cauza ta. - E doar o formalitate. - Roagă-te să se termine cu bine. Sunt convins, uneori chiar crede în adevărul enormităţilor pe care le debitează. În situaţii care pentru mine sunt egale cu sfârşitul lumii, el trăieşte fără emoţii. - Să nu mai aud că te plângi! Avem noroc de un judecător drept, mă atenţionează, întărindu-şi spusele cu un cot pe care mi-l înfige în coaste. - Îţi arde de glume? De ieri caut o soluţie să ieşim cu bine din situaţie, mormăi cu dinţiiînfipţi într-un creion. - Deschide ochii! Dincolo de peretele semitransparent, în spatele fotoliului din care va prezida cel care ne decide soarta, observ umbra unei siluete care se apropie; e judecătorul. Înţeleg acum de ce s-a entuziasmat Ukulele. Onorabilul are o cocoaşă imensă. Ocazional, i-am mai văzut pe cei din breasla lui, toţi, mândri de semnul acesta al aplecării asupra înfăptuirii justiţiei. Parcă niciunul nu avea o podoabă aşa de mare. Poate că nu i-am privit atent. Oricum, cel în mâinile căruia stau destinele noastre pare a creşte el din cocoaşă, nu invers. Acesta ar trebui să fie un semn bun. Are experienţă, a judecat cazuri grele. 23

În ciuda evidenţelor, mă încearcă sentimente contradictorii. Mereu mi s-a părut că am un handicap, încercând să-i înţeleg pe cei care privesc admirativ spre ţinuta adoptată cu prea mult entuziasm, pare-mi-se, în rândul celor ce împart dreptatea. Sunt sigur, la mijloc există şi alte interese. Chiar dacă în cele mai multe cazuri cocoaşa e doar un accesoriu din şifonierul breslei, circulă zvonul că unor chirurgi li s-a cerut să permanentizeze astfel de excrescenţe în spinarea unor personalităţi aflate în slujba legii. Mulți dintre cei cu care am discutat mi-au argumentat că, având în vedere prestigiul clienţilor, s- ar fi născut şidiscreţia absolută legată de acest subiect. În consecinţă, informaţii clare despre industria cocoaşelor permanente nu are nimeni. Nu mă feresc să spun de câte ori am ocazia, e o conspiraţie, conspiraţiacocoaşelor. Când i-am întâlnit pentru prima oară, la o petrecere, încă nu ştiam că moda s-a răspândit şi printre studenţii de la Drept. Noutăţile m-au copleşit. Aşa am aflat, chiar şicocoaşa mică, pe măsura calităţii de aspirant la statutul de magistrat, avantajează. Lasă mândria părinţilor! Ce zici de fetele frumoase? Ele sunt premiul râvnit de purtătorul podoabei. Nu cred să fi văzut cocoşat fără o femeie superbă, agăţată de el ca o iederă. Curiozitatea m-a împins chiar să aflu cum se simte o frumuseţe dintre cele care ies la braţul cu dromaderilor bipezi. Respectată, îmi mărturisise una dintre ele. - Fără îndoială! Întâmplarea face ca astăzi, din grabă dar și dintr-o nefericită comoditate, recunosc, să-mi fi lăsat cocoaşa acasă. Improvizasem. - Altă dată să fii atent. Adio! Mi-a turnat gheaţă sub centură fără să clipească. Bine, dar ce te faci când atât el cât şi ea sunt judecători iar cocoaşa nu mai e aşezată seara în cuier? Ce pereche distinsă, poți auzi, pe la câte o sindrofie, voci îngălbenite de apreciere. Gândul la ultima situaţie mă sperie. Presupun că admiratorii stilului nici măcar nu au încercat vreodată să-şi închipuie momentele de tandreţe din cuplul de magistraţi. - Intră în sală Onorabilul Amerigo Van derSvart! Cine nu e gata, îl iau cu lopata, urlă din toţi bojocii un aprod, scoţându-mă violent din preocupările vagi ale spiritului. Ne ridicăm. Sforăim protocolar când judecătorul se apropie de jilţ. Răspunde conform regulamentului însă cu un sforăit formal, plictisit. Poate că doar mi s-a părut. Poate că e răcit. Sper că asta nu-i va afecta bunăvoinţa. * 24

File dintr-un jurnal care nu există Me, Myselfand I, cum ar zice englezul. La primele ore ale dimineții, mă văd ieșind din stația de metrou Hornstull. Uneori sunt singurul care coboară. Când se întâmplă, mă amuză gândul că trenul a oprit doar pentru mine. E prea devreme, probabil. Ba nu, uite că mai sunt vreo doi rătăciți.Fiecare zi de luni e la fel, de vreo jumătate de an. Am nimerit momentul în care se deschide Pressbyrånul pe lângă care trec spre ieșire și de unde nu cumpăr nimic, niciodată; nu am timp. De obicei, trec pe aici cu câteva minute înainte de ora deschiderii. Aproape totul e predictibil, până la nivel de detaliu. Știu, de exemplu, ce mă așteaptă la capătul scării rulante. Aceeași blondă, aparent timidă, lipită de unul dintre pereții de sticlă, mă observă cu coada ochiului. Am încercat să-mi dau seama de ce stă mereu aici. Acum e iarnă, probabil se adăpostește de frigul de afară până la sosirea vreunui autobuz în stația din apropiere. Abia aștept să vină primăvara, vreau să văd ce face atunci. Mai e ceva timp până pe la finele lui aprilie. Sunt și zile în care am impresia că mă așteaptă. Mi se pare că plutește în aer un amuzament la care mă fac complicede fiecare dată când trec pe lângă ea. Accept câteva clipe și ideea asta, așa, nedezmeticit încă pe de-a-ntregul. Nu știu de ce nu-mi prea arde de glume, pesemne cafeaua băută în grabă nu a avut timp să-și facă efectul.Cred totuși că o voi saluta, doar pentru a da culoare zilei. Nu, nu astăzi. Văd eu când fac asta. Probabil, o să procedez sub imperiul unui impuls ca acela când,apăsat de singurătate, am cumpărat trandafiri de la o florărie din Fridhemsplan, împărțindu-i apoi femeilor frumoase, pe stradă. Câteva s-au uitat la mine pe sub sprâncene, altele au zâmbit. Nu aveam multe flori. Sunt sigur că mă urmărește. N-ai cum să reziști câțiva ani la Stockholm dacă nu ți se dezvoltă capacități senzoriale nebănuite. Vrea să vadă dacă repet aceleași gesturi când ies din stația metrou. De data asta, nu-mi mai aprind țigara. Am, de ieri, un pachet pe care vreau să-l păstrez nedesfăcut o vreme. Poate, pentru totdeauna? Încerc.Stația de autobuz e pustie. Las în urmă și ghereta cu hot- dog,gândind că într-o zi mi-ar plăcea să stau la o coadă imaginară, înainte de ora deschiderii, doar pentru a vedea ce reacție are vânzătorul găsindu-mă acolo. O 25

ipoteză de lucru pentru introducerea unei proze scurte sau chiar a unui roman?Rămâne de văzut. În urmă cu două săptămâni, tot de la hot-dog era să dau ortul popii. Eram în Gamla Stan - Orașul Vechi –un fel de Centrul Vechi al Stockholmului, doar mai bătrân cu câteva sute de ani decât celdin București. Într-o zi de vineri pot să încerc ceva nou,o schimbare de perspectivă, îmi spun. Trecusem de câteva ori pe lângă vagonul din care vedeam că se face reclamă unor burgeri picanți. Unul dintre personajele la fișa căruia lucrez ar fi putut ajunge aici, îmi amintesc. Ia să văd, ce s-ar putea întâmpla dacăface popas? Citesc oferta. Mă îndrept cu pași siguri către ferestruica de la care vânzătorul face conversație cu un om al străzii căruia am impresia că i-a oferit un hamburger. Semn bun, îmi spun. Un Harakiri, solicit apoifără ezitare. Ești sigur că vrei asta?Este cel mai picant hot-dog din lume! Da, am nevoie de un tricou, răspund făcând apel la textul reclamei. Ideea că pentru cei care lucrează în advertising și marketing există un loc special amenajat în iad mi sepărea argumentată, de mult timp. Dacă mănânci acest produs în mai puțin de cinci minute primești gratis obiectul de îmbrăcăminte, mă încurajează diavolul comerțului.Folosescpretextul lăcomiei pentru a-mi justificalogic intenția,cel puțin aparent, pentru cel de după tejghea.Asta se poate aranja, răspunde comerciantulcelui mai picant hot-dog din lume, zâmbind. Trebuie să-ți spun totuși că...bla,bla,bla, nu știu ce mai zice în suedeză, nu înțeleg tot, ... faci asta pe propria răspundere. E în regulă, confirm.Îmi dau seama că lucrurile iau o turnură serioasă în secunda în care îmi apar în față un formular și un pix. Prea târziu să mă răzgândesc. Semnat, așadar, fără să parcurg toate detaliile, o declarație că nu am probleme de sănătate iar în caz că ajung la spital nu e responsabil bucătarul. O muscă pretinzând că e oarbă, aruncându-se în plasa unui păianjen, de curiozitate. Vrea să vadă cum e. Ăsta sunt eu. Mănânc cu poftă, mi-e foame. Nu sunt impresionat de Harakiri, frigul m-a anesteziat. Simt câteva lacrimi, nu mă las. Botez cu Pepsi flăcările pe care intuiesc că le am în gură, cugetând la leșinul papilelor gustative(presupun că s- au salvat în felul acesta de umilitoarea experiență la care le-am supus) în timp ce asistentul meu, omul străzii căruia i-am întrerupt conversația mă privește ca pe un ciudat. Este, totuși, un mic psiholog, ca orice vagabond. Îmi cere o țigară, i-o 26

dau, conștientizând că denivelările buzunarului meu de la piept i-au făcut cu ochiul. Mă sfătuiește să am grijă. Pare că știe despre ce e vorba. Lacrimile îmi șiroiesc, nu pricep exact de ce. E combinația dintre frig, oboseala mea și condimente, mă mint singur. Încă mai cred că e o reclamă exagerată pentru suedezi sensibili, în timp ce înfulec ultima bucată. Convingerea mi se cimentează cu ranchiună. Ai pregătit tricoul? Știi, ca să primești un tricou trebuia să nu folosești niciun fel de băutură, e regula,vine replica. De ce naiba nu ai scris și asta în reclamă, înjur în gând, convins că am doborât recordul mondial la harakiri, fie el și un simplu cârnat, cu mai puțin de patru minute. Noroc cu arșița condimentelor, cârnatul a fost sub orice critică, îmi spun îndepărtându-mă. Regretul că n-am luat cu mine ceva suplimentar de băut m-a apucat încă înainte de a ajunge la stația din apropiere. Din centrul orașului până unde locuiesc, fac 12 minute cu metroul. O jumătate de oră am căutat curajulde a pleca din Stația Centrală unde,cel puțin, găseam ceva de băut. Niște săbii de samurai îmi umblau deja prin stomac. Nici laptele din frigider, nici apa de la robinet, n-au reușit să oprească măcelul mai devreme de vreo șase ore. Harakiri?Își merită numele, mi- am zis, încercând să deslușesc ciudățenia stării de spirit pe care mi-o dădea experiența unui astfel de meniu otrăvit. Cred că senzația unui cuțit înfipt în stomac nu diferă cu nimic de cea pe care o ai dacă ești suficient de prost să faci ce am făcut eu. Nu am avut niciodată convingerea că scriitorul trebuie să fie doar un șoarece de bibliotecă.Nu poți în chiar toate situațiile să scrii cu onestitate, viu,fără să și experimentezi, să înțelegi pe pielea ta subiectul despre care vorbești. Asta nu înseamnă că Dostoievski a omorât pe cineva ca să-l construiască pe Raskolnikov. Pe rafturile din bucătăria ficțiunii se mai află și borcane cu intuiție, empatie, raționament deductiv. Totuși, ideea că documentarea joacă un rol important în literatură m-a urmărit mereu.Parcă n-aș mai mergeatât de departe în susținerea ei caatunci când mi se năzărise să construiesc un personaj feminin despre ai cărui parametri nu aveam o idee foarte clară. Hotărâsem că eroinatrebuia să fie o prostituată. Ce ocazie bună să mă documentez, mi-am spus călătorind la Madrid și nimerind pe Gran Via, loc unde e greu să pășești zece metri fără să te împiedici de una dintre practicantele celei mai vechi meserii din lume. Majoritatea, românce. Găsisem un pretext...Iată o situație pecare, acum,fac eforturi să spun că o privesc doarîncercat de jenă. Nu știam mare lucru despre hetaire și nici despre comerțul 27

în numele Afroditei, nu știu mare lucrunici acum. Fără să fi apelat înainte vremenici măcar din curiozitate la serviciile unor astfel de profesioniste, am încercat să conversez cu ele. Așa am înțelescâteva lucruripe care mintea mea le împachetase în ambalajul unor prejudecăți ori despre care habar nu aveam. Înainte de toate, le-am găsitnăucitor deignorante, prinse într-o lume jalnică și fără semne că ar încerca să se ridice de acolo, consimțind la propriacaptivitate. Regula cea mai importantăîn cercul lor mi s-a părut că ar fi supunerea oarbă față de proxeneți. O formă de fidelitate pe care n-am mai întâlnit-o decât în relația otrăvită angajat – angajator din ceea ce se numea jungla economiei de tranziție a anilor nouăzeci și chiar în prima decadă a mileniului III, în România. Presupun că principala motivație le era frica. Ceea ce vedeam era o formă de sclavie practicată în proximitatea imediată a unei stații de poliție din una dintre cele mai mari capitale ale lumii. Pasul meu în teritoriul acela, sub pretextul înțelegerii unor lucruri pe care să le pun în slujba literaturii, a încremenit.Experimentul mi s-a oprit la barieraunor conversații deprimante.Mai întâi, mi s-a făcut milă. Într-un fel, existența lor părea pecetluită nu doar de propriile greșeli ci și de societateavinovată de complicitatela o piesă absurdă, prin tăcere și printr-o grețoasă ipocrizie. Am simțit, apoi, silăfață de tot ceea ce începeam să văd cu alte dioptrii în direcția lumii aceleia. Așa am ajuns lapărerea căcei care se laudă cu aventuri plătiteori sunt niște brute, ori mint că au descoperit o satisfacție în felul acesta de a fi. Ar mai fi valabilfaptul că problema lor e de domeniul psihiatriei în alternanță cu faptul că, neavând habar despre ce vorbesc,inventează istorii care le satisfac egoul.Nu am motive să cred altceva, deocamdată. Consecința -dacă personajele mele vor păși pe astfel de teritorii, mă văd obligatsă țin cont de cantitatea și calitatea a ceea ce cunosc prin prisma experienței personale și să le modelez corespunzător. Poate că trebuie să mă mai documentez. Exceptând ocupația,personajul la care mă gândisem nu avea nimic în comun cu realitatea care mi se revelape străzile din Madrid. Nu toată lumea are norocul scenaristului filmului „PrettyWoman”, nici măcar al celui care a scris pentru „Taxi driver”, m-am resemnat. O las baltă. Tot la ieșire înHornstull.Am descoperit ceva care iese din tiparele zilnice. Altfel nu... 28

Las în urmă stația de autobuz și chioșcul cu hot-dog.Țigara mi-o aprind, totuși, după ce traversez șoseauaîn partea opusă. Întotdeauna mi s-a părut că e o trecere supradimensionată pentru locul acela. Nu am dreptate.La orele de vârf, ansamblulde semafoare și marcaje sofisticate capătă însemnătăți vitale pentru cei care circulă pe Långholmsgatan. Clar, călătoria dis-de-dimineață prin mațele rețelei de metrou din capitala Suediei mă face să-mi privesc existența într-un fel nu tocmai măgulitor.Sentimentul de produs matinal rezidual al unei burți de Tunnelbanastation, fie ea și una cu intens enunțate valențe artistice cum sunt toate stațiile subterane de aici, îmi umbrește obiectivitatea. Deși sunt tentat,prefer să nu folosesc cuvinte mai tari pentru autoevaluare, în astfel de momente. Fac asta dintr-un soi de superstiție, mă tem că vorbele atrag realități care le corespund. Dincele neplăcute am podul plin. Mă îndoiesc, totuși, că folosind cuvinte digerabile, alese, pentru a descrie o situație nesuferită,pot schimba cu mult datele problemei. Mi-ar plăcea să pot argumenta că e așa dar nu știu dacă vreau să documentez și asta pe propria-mi piele... dacă nu cumva am făcut-o deja și am uitat.Oricum, mă uit chiorâș în direcția excesului de corectitudine politică în vorbire. Am conștientizat la ce situații ridicole se poate ajunge, în momentul în care cineva cu care discutam despre Robinson Crusoe a făcut referire la acesta din urmă ca fiind managerul lui Vineri. Am tăcut. Se întâmplă, când ești luat prin surprindere. În schimb,popularul personaj antropofag convertit al lui Daniel Defoe a primit, de puțină vreme, în imaginarul meu, chipul lui Duminică. Duminică e nigerian iar numele lui de familieesteZiuadragostei. Da, în actele de identitate,tradus din engleză în română. Am încercat să nu zâmbesc atunci când am auzit cum îl cheamă.Situația m-a dus cu gândul spre lumea lui Caragiale. Mi-a spus cineva că în țara lui Duminică astfel de nume nu reprezintă ceva neobișnuit. Obiectivul meu e Reimersholme, o zonă destul de selectă, liniștită, în care locuiesc proprietari de iahturi ancorate ostentativ. Sunt aproape. Era vară pe vremea când predictibilitatea întâmplărilor cotidiene(în drumul către sediul unei firme de software pe care o vizitam de două ori pe săptămână) mi-a fost spartă, aici,de întâlnirea cu David Lynch.Da, regizorulDavid Lynch, creatorul celebrului serial Twin Peaks. 29

Högalidsgatan este o stradă discretă dincolo de care, în prelungirea podului Reimersholmsbron, începe Reimersholmsgatan. Aproape de o intersecție, aici se află și o farmacie cu specific indian, VedaHouse. În acel spațiu, un centru de meditație transcedentală pentruinaugurarea căruia Lynch a ținut să fie prezent. Pregătirile pentru eveniment erau în toi la ora la care treceam pe acolo. Regizorul părea preocupat de mutarea unor obiecte de mobilier dintr-un loc în altul.Mă întrebam, ca acasă, la țară, oare de unde îl cunosc pe omul ăsta? Nu știu cum a făcut distincția între atenția mea și importanța pe care i-o acordau cei de care era înconjurat.A simțit că e privit cu insistență de la o distanță de vreo zece metri. Bun manager al celebrității, mi-a răspuns cuinteres câteva secunde, bifând mai mult decât o uitătură aruncată în treacăt. Nu ne-am spus nimic, nici nu aveam cum. Sunt sigur, cunoștea combinația de factori care construiau pentru mine, în acele circumstanțe, precum și pentru alții în împrejurări asemănătoare, o amintire povestibilă. Cred că cei aflați în postura lui sunt obișnuiți cu acest instrument.Mi-am dat seama despre cine era vorba cu o întârziere de vreo două ore, văzându-i numele și fotografia pe un afiș. Obiectele acelea lipite pe ziduri, afișele, s-au strecurat subtil în zona lucrurilor care mă trag de mânecă. La Stockholm, puterealor de seducție e ajutată de arhitectura urbană, chiar și când sunt amplasate discret. De obicei, las subconștientul să mă ghideze spre imaginile care merită atenție, într-un oraș în care calitatea printurilor stradale are, în general, un nivel ridicat. Le consider importante pentru educarea continuă a simțului meu estetic, pe de o parte. Pe de altă parte, văd ca pe o provocare felul în care reușesc (ori nu) să mă simt alfabetizat în raport cu mesajul graficienilor. Nu fac niciun efort, nu am instrumente de analiză sofisticată, mă bucur atunci când atenția îmi este reținută de ceva care îmi stimulează gândirea și imaginația. Cred că în anumite situații pot fi înțelese tendințe, se poate lua pulsul societății, al evenimentelor și m-aș hazarda să spun chiar că se pot face predicții, privind cu atenție afișele. Adesea, ele sunt rodul interacțiunii unor solicitări, sinteze, concepte și convingeri de la vârful societății. Sunt fascinat mai mult de ideea că aș putea încerca să ghicesc modelele de gândire care stau în spatele unui afiș bine făcut, decât de alte detalii. Mi se pare, totuși, de bun simț să recunosc, chiar și în afișul din Stockholm am uneori sentimentul că apare prostul gust și superficialitatea. Cel mai mult însă mă intrigă un fenomen pe care l-am observat rar, tendința de a ideologiza politic afișul care nu enunță onest o astfel de intenție. Mi se pare că simt când se întâmplă asta în fonturi, în alunecările 30

stilistice care pendulează între alcătuiri de tip sovietic până la sugestii ale imaginii care te duc cu gândul la filmul Metropolis al lui Fritz Langși la demonii pe care-i simțeai că bântuie prin acesta ori chiar în compoziții care sugerează anihilarea diferențelor naturale dintre sexe. Dintr-o dată, am sentimentul unui deja-vu conectat la anii optzeci-nouăzeci când, din an în Paște, vedeam nume cu sonorități românești pe genericele unor filme străine.Un afiș în care, printre nume scandinave, s-a strecurat unul cu terminația escu! Vederea periferică nu m-a înșelat, frigul nu mă poate împiedica să zâmbesc. Petre Inspirescu. Sigur, i-au greșit numele. Ba nu! Ar trebui să mă rușinez. Nu putea să fie altceva decât un nume de scenă. Îmi place. Într-un fel, regret că nu l-am inventat eu.Și poate că nici nu e inventat. Poate că e numele omului, coincidență fericită. Poate că îl cheamă Petre Ispirescu. Poate că e vreun urmaș al marelui povestitor, deși nu știu să fi avut. Poate că Petre Ispirescu cel contemporan a găsit un ”n” pe care l-a așezat unde trebuie? Oricare ar fi explicația, mi-ar fi plăcut să construiescun personaj pe care să-l cheme Petre Inspirescu. Ce bine i-ar fi stat în opoziție cu Amfitrion Zăbavă! De multă vreme încercau ăștia să-i tragă un glonț în cap lui Amfitrion Zăbavă. Nimic și iar nimic. Seria de finaluri fericite pentru el se datora norocului incredibil care-l însoțea. Acesta era însă un secret pe care nu-l cunoștea nici măcar ignorantul său beneficiar, găsesc printre însemnările făcute la repezeală într-o agendă. Doamne, cum ar fi fost Petre Inspirescuversus Amfitrion Zăbavă! Ori să-i fi zis Peter. Pităr, l-ar fi citit un vorbitor de engleză. Și ce dacă o să cad în ispita unui exercițiu de imaginație?Las povestea să se construiască singură. Misteriosul Peter Inspirescu, ucigaș profesionist, estecontractatde o grupare de tip mafiot la vârful căreia se află influenți politicieni. El trebuie să-l lichideze pe Amfitrion Zăbavă, după ce unii dintre cei mai teribili criminali cu simbrie au eșuat în această misiune, acoperindu-se de ridicol. În jurul acestui personaj de temut s-au țesut tot felul de legende. Hotărât lucru,Inspirescu e singurul cu șanse reale să-i ia capul marțafoiului Zăbavă, cel care le încurcă afacerile, stabilesc lideriiinfluentei grupări de crimă organizată din capitala României. Singura problemă, asasinul are reputațiaunui psihopat care pretinde că își ridicăisprăvile la rang de artă. El nu-și extermină victimele oricum, se gândește mai întâi la 31

felul în care-și vor petrece veșnicia. Astfel,fiecare dintre țintele lui Peter Inspirescuajunge în locul suprem al unei religii. De data aceasta, își propune să-l trimită pe Amfitrion Zăbavă în Valhalla. Grea misiune dar nu imposibilă, crede asasinul. Elnu alege niciodată calea cea mai ușoară. Mai întâi, trebuie să-i stârnească lui Amfitrion Zăbavăadmirația pentru păgânismul nordic, adică să-l venereze pe Odin. Apoi, să-l transforme într-un războinic care să moară eroic într-o bătălie, condiție absolut necesară dacă vrea să aibă șansa de a ajunge în Valhalla. Acestea, nemaipunând la socoteală că pe lângă bravură va trebui să aibă și onoare, pentru a îndeplini condițiile de eligibilitateîn ceata de luptători a lui Odin. Cum să atingi o asemenea performanță cu un interlop de cartier, un mediocru leneș care a călcat, fără să știe, în străchinile afacerilor murdare ale unor politicieni de la București? Ei bine, aici intervine iscusința lui Peter Inspirescu. Abia reușește să-l scoată pe Amfitrion Zăbavă din Sala lui Aegir unde interlopul din Băneasa era să ajungă alăturându-se celor morți prin înec, după o săritură cu mașina în Dâmbovița.Ca să nu-l vadă poposind pentru vecie în Naströnd, un loc teribil plin de șerpi care vomită râuri de venin, tot Peter Inspirescuîl convinge să nu-și mai încalce jurămintele apoi îi zădărnicește o crimă pasională. Și tot așa... Peter Inspirescu trebuie să aibă câteva cărămizi de artist sub acoperiș, dacă-i reușesc asemenea scamatorii.Desigur, până la final, interacțiunea dintre personajele principalele produce transformări importanteamândorura. Nu știu, deocamdată,dacă Zăbavă riscă ori ba să ajungă în Niflheim, locul celor care mor de boală sau de bătrânețe, un tărâm cețos unde aceștia împărtășesc cu zeița decăzută Hel o existență modestă. N-a fost să fie. Nu-i nimic, o să găsesc alt nume pentru asasinul lui Amfitrion Zăbavă. Totuși, întâlnirea cu numele românesc pe un afiș din Stockholm m-a binedispus. Nu am o explicație pentru felul în care întâmplarea îmi dă de gândit atât de multă vreme. Păcat că nu mi-a trecut prin minte să-i fac o fotografie. Poate că-l mai găsesc și data viitoare. Sau poate, de ce nu, aș putea să fac un ocol prin Hornstull, înainte de a merge acasă? Ar trebui să cred în sincronicitate.Dau peste Petre Inspirescu și în Medborgarplatsen. Bine, dar trec pe aici doar în zilele de marți. Asta înseamnă că am fost ieri în Hornstull. În concluzie, de ieri, stau cu gândul la faptul că 32

vreau să fac o poză unui afiș. Poate că ar trebui să-mi revizuiesc prioritățile. Poate că mă gândesc prea mult la detalii.Pentru mine, acum,aproape toate zilele sunt la fel. Pierd. Pierd timpul pe care ar trebui să-l dedic scrisului. Dacă o țin tot așa, nu știu în ce an voi încheia povestea lui Amfitrion Zăbavă. Poate că va muri la stadiul de idee. Despre celelalte proiecte nu mai vorbesc... Iată, am momente în care nu-mi mai doresc altceva decât să mă întorc la țară, în România și să scriu. Sunt un țăran. Să cresc găini, să-mi cultiv singur pătrunjelul și să scriu, fericirea supremă! Ideile bune îmi veneau mai repede înaintevreme. Mi-a trecut prin minte, într-un târziu, să aflu de pe Internet cine e Petre Inspirescu. Ar fi trebuit să-mi dau seama de la început că aparține domeniului muzical. Intuiția îmi spunea asta. Poate că de aceea n-am fost atent la detaliile afișului. ”Deși îi place să păstreze un profil destul de discret, artistul house român Petre Inspirescu sau Pedro cum i se spune uneori, este unul dintre cele mai talentate nume din muzica electornică de astăzi”, arată una dintre caracterizările care i se fac pe siteurile de specialitate. Propria-mi ignoranță e o constatare neplăcută. Mă consideram un iubitor de muzică electronică. Am rămas în urmă. Pe de altă parte, numele pe care tocmai l-am descoperit are o recunoaștere internațională.Sentimentul de satisfacție născut din astfel de surprize nu are,în ceea ce mă privește, o relație de prietenie cu vreun orgoliu naționalist. Cred că este legat de trăirile pozitive pe care le induce constatarea că aiacel “ceva” în comun cu cineva care a reușit, de ocomplicitate asumată, benignă pe tărâmul identitar lingvistic și cultural.Confirmarea ideii că în universul de acasă există bagajul necesar pentru a reuși oriunde este reconfortantă, indiferent dacă suntem români, jamaicani, japonezi, chinezi, brazilieni, turci, maghiari, tibetani sau te miri cealtă naționalitate. Succesul alor tăi îți ridică moralul și pentru că, într-o oarecare măsură, el are semnificația recunoașterii unui conținut valoric universal, depozitul de valută forte aparținând reperelor identitare ale comunității din care-ți tragi seva. Presupun că astfel de tresăriri emoționale sunt firești dacă nu se transformă în obsesii. Altă constataremă fascinează.Dacă nu ar fi existat un Petre Ispirescu, fără basmele povestite de el, probabil că n-aș fi auzit nici de Inspirescu. Mă văd 33

nevoit să cred că Ispirescu l-a inspirat pe Inspirescu.Din perspectiva aceasta, dacă Petre Ispirescu nu descoperea plăcerea de a scrie, numele lui devenind astfel sinonim cu arta de a spune povești, nicipentru celălalt Petre,Inspirescu, nu părea dublu semnificativă aluzia numelui de scenă. Iată, așadar, un lanț de relații cauză-efect care pornește în 1830 la București unde s-a născut povestitorul, ajungând până la surpriza mea din 2018, la Stockholm. Altfel spus, între mirarea în fața unui afiș din 2018 și venirea pe lume a lui Petre Ispirescu stau 188 de ani, performanțele scriitoricești ale povestitorului, cele muzicale ale muzicianului precum și milioane de alte detalii care au contribuit la așezarea realității într-un fel care mă face să pierd timpul cu gândul la niște lucruri aparent inutile. Oare cum ar fi reacționat povestitorul dacă i s-ar fi îngăduit o privire în viitor spre ideeaacestor relații cauză-efect? Mi se pare că vădaiciun posibil scenariu de film. În prima jumătate a secolului XIX, Petre, un copil din mahalaua bucureșteană Pescăria Veche, este bântuit de un vis ciudat în care, într-o lume cu vehicule fără cai, cu oameni îmbrăcați neobișnuit, vorbind o limbă necunoscută, își vede numele pe un afiș. Abia împrietenit cu scrisul și cititul, băiatul pricepe, totuși, că numele lui de familie e scris greșit.În loc de Ispirescu, în lumea aceasta numele esteInspirescu. Visul îl urmărește pe tot parcursul existenței, motivându-l, în ciuda sărăciei și altor împrejurări potrivnice, să se apropie de tainelecunoașterii.Parcurge un drum lung, de la tipograf, în adolescență, ajungând director de editură la maturitate.Încearcă,citind, să deslușească secretul coșmarului său iar efortul acesta îl transformă într-un personaj important din lumea celor care scriu. Singurul loc în care Petre se simte lejer împreună cu visul lui ciudat și secret este lumea basmelor de care se apropie tot mai mult, la început, ascultând poveștile mamei, apoi, căutând legături cu lumea fantastică a poveștilor populare românești. Aici i se pare că găsește un fir care îl poate ajuta să deslușească taina lumii care-i bântuie nopțile. Pe măsură ce pătrunde mai mult în lumea poveștilor, fragmente din viitorul în care trăiește celălalt Petre, Inspirescu, i se dezvăluie în vis. Punând cap la cap înțelesuri ascunse ale poveștilor culese din popor,pricepe că unele sunt născute din visele altor oameni care au pășit în lumi misterioase, asemănătoare cu cea care i se arată și lui.Își găsește liniștea într-o ultimă experiență, accesând viitorul, prilej cu care i se dezvăluietaina felului în caresemințele intelectului pus la treabă onest, în slujba spiritului, rămân vii în 34

timp, încolțind uneori la distanțe evocatoare, ca aceea dintreInspirescuși Ispirescu.Iacătă un film pe care mi-ar fi plăcut să-l văd. Un soi de trândăviecăreia i se adaugă fobia în raport cu orice lucrupentru care am sentimentul că s-ar transforma în altceva decât mi-am propus, dacă nu-lduc la capăt singur, m-a făcut să nu cochetez prea mult cu ideea de a scrie scenarii de film.N-ar fi o idee rea, în cele din urmă. Să știu că am încercat, cel puțin. Ar trebui să nu mă gândesc la ce s-ar putea alege din poveste. E de ajuns că pot să scriu. Gândul că mi-ar trebui cel puțin o jumătate de an ca să deprindla un nivel acceptabil tehnica unei astfel de scriituri, nu e chiar motivant. Lene, nerăbdare, chestiuni de etapă, probabil. În Fridhemsplan,am descoperit un magazin pe rafturile căruia, printre alte obiecte second-hand din vânzarea cărora sunt finanțați cei de la Armata Salvării, se găsesc cărți. Cunosc cel puțin două astfel de locuri. De fapt, trei.Ies de aici cuun volumdespre modelul european-american de scriere a scenariului de film.Dau pestealt afiș cu Petre Inspirescu. Coincidențele sunt altceva dacă depășesc o anumită ritmicitate. De astă dată, îmi amintesc că pot face poze cu telefonul mobil.Nimic pretențios, o simplă amintire. Mi-e dor să-mi mai petrec o zi sau două fotografiind strada prin Stockholm. Ciudat, după mai bine de un an de când nu am mai reușit să-mi fac timp pentru asta, am sentimentul că știu mult mai bine ce vreau să obțin, ce caut. Cred că singura țară în care am pășit până acum fără să fac fotografii e Germania. Aveam pregătit bătrânul Nikon. Nici nu mi-a trecut prin minte că aș face fotografii cu telefonul, ideea din urmă îmi displace într-o anumită măsură,în ciuda faptului că ritmul cotidian m-a obligat să-i acord tot mai multă importanță dacă vreau să fur vieții câteva minute de căutări în această direcție. Sigur, telefonul scoate imagini foarte bune, în anumite situații.Dacă ai intenții mai serioase, totuși,nimic nu poate înlocui optica unui obiectiv foto clasic. Oricum, fotografiile erau un capitol secundar în acel context. Mai degrabă,mă gândeam la o soluție să fac navetaîntre Suedia și patria lui Goethe. Ea – pentru că motivul preocupărilor mele avea chip - obișnuită cu scena pe care pendula între jazz și rock, compunând, pictând, pasionată și de fotografie.Complexitate a spiritului, intuiție și ușurință în a înțelege preocupările-mi legate de creativitate, mi se părea că toate acestea erau adunate într-un singur loc. A. îmi inspira 35

optimism într-un moment dificil, în care mă adaptam cu efort la viața scandinavă.Foarte agreabilă ca înfățișare,se apropia de patruzeci de ani iar eu făceam eforturi să cred că are mai mult de douăzecișicinci... Aveam, cu alte cuvinte, argumente pentru a încerca să stau cu un picior la Stockholm și cu celălalt în Germania. Faptul că asta nu s-a întâmplat e un capitol la care aleg să mă gândesc mai puțin.Așa am ajuns și în Olanda. Din păcate, nu pot să controlez vremea, anunța,la un moment dat,căpitanul avionului în care mă aflam, aterizând la Eindhoven în loc de Bremen. Era iarnă. Nu aveam timp pentru vreo vizită pe la faimoasele cofee-shopuri olandeze. Îmi trecea prin minte că aș putea bifa o asemenea ispravă turistică dar,de cealaltă parte, se afla așteptarea autobuzului care mă ducea spre locul în care discuțiile nu erau niciodată plictisitoare.Poate că nu ajunsesem încă la faza în care lucrurile devin plictisitoare? Nu știu. Îmi amintesc însă că patinam pe suprafața unoridei despre care, în alte împrejurări,nu aveam curaj să bat câmpii fără sentimentul că plictisesc ori monopolizez discuția. Cred că prima noastră conversație serioasă a durat douăzecișipatru de ore... Presupuncă fac parte din categoria celor cărora asemenea schimburi de opinii le prilejuiesc momente de entuziasm nejustificat față de propriile idei. Într-un astfel de butoi mă aflam, cred, atunci când am mărturisit un gând care acum mi se pare, totuși, o prostie. Dacă aș reuși să scriu binejurnalul unei frunze aș fi mulțumit de mine, m-am auzit vorbind. Ce idee frumoasă, mi-a răspuns.Eu visez să scriu jurnalul unui cui bătut într-un perete. A fost una dintre cele mai elegante aduceri cu picioarele pe pământ care mi s-au întâmplat. M-am lecuit pe loc. De atunciam renunțat la gândul să mai scriu vreun jurnal. Stockholm, februarie 27, 2018 36

ERICA BLOJ (Anglia) *** un fluviu imens de vibrații diminețile ca niște fețe de masă albe peste luciul negru al nopții fețe de masă albe ca o revărsare de inocență în mine carnea redevine vibrație tinerețe freamăt degete de lumină îmi apasă sternul arma e încărcată ultimul glonte așteaptă să tragi va curge sânge alb ca o față de masă va plânge o mamă albă ca o fecioară va cădea pământ alb peste scândura albă a răsăritului visul se sfârșește într-un priveghi în jurul mesei nimeni nu plânge toți citesc dintr-o carte mică de poezii o carte fără coperți și fără isbn cuvintele ca un fluviu imens de vibrații cuvintele servite în farfurii albe se mânâncă încet în liniște undeva se trezește un somn din mine un somn fără vise ca o reîncarnare albă iubirea nu are culoare și nimeni nu a scris-o mai frumos 37

ca o virgină pe cearșaful alb al dimineții *** săraci și sălbatici dăm din aripi ca moliile cu trupuri-făină ochii devin cenușa nisipului corăbii de melci ceara lacrimei scursă pe atotputernicul vis suntem născuți pentru a ne antrena eșuarea în fiecare zi și mai ales în fiecare noapte când somnul tiptil ne zboară pe lună lunatecul râde el ne vede litere omenirea e un dicționar doar eu și cu tine formăm un cuvânt foame zilele trec în fiecare os zilele trec într-o dezhidratare de molii cu trup de făină chiar ieri când să fac duș mi s-a arătat praful și pulberea vieții am dat cu apă peste nepăsare peste senzații peste atingere peste orgasm nimic nu e mai mic decât iluzia că din praf renaștem pasăre aripi verde undeva o molie scrie cerul gri cu litere mici singular 38

nearticulat ”pământ” *** nu îmi vorbi de poezie știu că luna nu e o pioneză de aur cu care să îmi fixez toată mania pe uleiul negru al nopții ca și cum aș putea să mă golesc de obsesii ca de o chimie potrivnică unui berzelius murdar știu că nu mai am nevoie de nimeni ca să scriu cuvinte repetate isteric pe foaia galbenă din cartea veche ce miroase a tutun știu că tăcerile ce se adună în carnea mea acei păianjeni cu picioare lungi și păroase nu sunt liniștea pe care mi-o desenai cu privirea pe sâni știu că poezia nu e un substitut pentru fericire cum nici zahărul nu îndulcește gura oțetită a bătrâneții fiecare zi e cocoașa unui dromader ce aleargă pășește calcă obsesiv tandrețea unei mutilări zâmbetul peste care luna ca o pioneză de aur agață un tablou îngălbenit mehari își duc povara prin deșert dimineața palidă își îmbracă rutina sânul leneș cafeaua fără zahăr pagina galbenă cu miros de tutun și nicio poezie doar râsul isteric din spatele frunții mele ”is there anybody out there” bună dimineața good morning bonne matinee 39

dar nu îmi vorbi de poezie *** am aruncat telefonul fix în groapă (și am pus pământ reavăn peste el) ce să fac cu toate gândurile ce-mi umblă prin cap cu toate piciorușele de vrabie ce-mi calcă retina în timp ce dorm ce să fac cu toate imaginile ce-mi vin ca niște filme ultrapremiate și neapărat americane ce să fac cu diminețile cu cearcănele și cu pleoapele sângerânde cu buzele crăpate cu unghiile roase ce să fac cu sâmburii din mărul mușcat ce să fac cu teama cu teama ce să fac? sună telefonul nu suport cum sună telefonul un clopot ce dăngăne peste un sat uitat de lume duminica după-masa căldura topește câte o bătrână pe fiecare bancă bănci goale case goale sună telefonul și îmi vine să urlu nu mai vreau vești ce să fac cu morții joc table pe banca din fața casei în fiecare noapte ai scos pâinea din cuptor... mă întreabă mama ai scos vinul din beci... mă întreabă tata ce să fac cu fiecare duminică în care e plină masa 40

de scaune goale *** așa cum nu există poezie pe patul de spital așa cum nu există culoare în fluidele ce se scurg dintr-un om așa cum urletul e tot mai palid și mai șters cu cât te apropii de peștera udă pielea transpiră și se lipește de aleză ca de o a doua piele așa cum închizi ochii și toți cred că dormi dar tu veghezi întunericul din spatele pleoapei acolo unde începe un nesfârșit ca un deșert în care fierbe carne umană un boiler cât o cameră de gazare din lagărele naziste așa cum văd eu boala și finalul suferinței de pe patul alăturat neputincioasă naivă credulă medicul e sfântul împărat ce spune ritualic: nu se mai poate face nimic așa cum stau mică și plânsă și văd cum se stinge tata așa cum îl schimb să fie curat și uscat să simtă confort și căldură să moară plăcut și dacă se poate cu zâmbetul pe gură așa nu vreau să mai cred că viața e frumoasă că suntem binecuvântați 41

că suntem fiii unui iubitor fie păcatul meu dar suferința nu e pentru ochiul copilului zeu și totuși suferința naște poezie mă amăgesc cu iriși înfloriți din cuvinte precum cangrenă cancer tumoră sifilis tuberculoză și văd capătul infinitului tată *** dimineața ar trebui să deschidă o pâine ca pe o ușă caldă prin care să intre foamea dimineața ar trebui să fie albă ca spuma unei lumânări să umble tiptil peste genele uitate în ultima privire să caște plictisită de repetiția orelor zilelor iubirilor diminețile sunt leneșele calendarului când ghearele unei păsări stinghere zgârie (din greșeală) suprafața lăcuită a morții ce ne vom scrie cu vârful cuțitului pe piele cuvinte semne ce? sunt o abracadabră de stări ca machiajul șters al unui clovn piciorul de lemn al vieții gheata care n-o mai încape să umblăm desculți, iubire să umblăm pe ape ca două năluci pe pielea arsă în flăcări a nopții șoaptele au mereu un ecou într-o cavernă în care nici orbii nu mai speră pleoapa deschisă în somn 42

mimez o viață pe care aș vrea să o dorm cad semințe de mac peste foaia albă se scutură narcotic un vis de parcă ne scuturăm unul de altul Jurnal POEZIA e despre o față de mamă pe care niciodată nu am putut s-o recit Poeme din volumul în lucru ” Cealaltă Evă” 43

GABI SCHUSTER (Germania) De condiţie Poeţii au aripi prea mari şi oricât ar vrea nu se ridică de la pământ o Mila ta fă ca dărâmăturile să prindă viaţă din nou scoate statuile pe care nu le-am văzut niciodată cărţile nepublicate poeziile nerostite şi toate frumuseţile 44

pe care nu le-am cunoscut şi nu le vom cunoaşte atâţia artişti care au lucrat doar pentru ei şi au murit doar pentru ei artişti fără nume Mila ta fă-le un viitor fără trecut vor trăi până într-o zi când un cititor îi va atinge şi atunci vor deveni pulbere moarte e destulă pentru toţi mic sau mare rege sau sclav sărac sau bogat copil sau bătrân poet sau ne-poet La flacără mică Şi când intru întreb unde eşti ţi-ai rupt cătuşele te tăvăleşti în propria cenuşă 45

rece îţi priveşti în oglindă imaginea tot mai ştearsă de se retrage în spatele lumii acolo în spatele lumii sunt numai gândurile pe care nu le-ai întrupat nicicând gândurile la care nu ai găsit camarad gândurile care te-au chinuit noaptea măcinându-ţi odihna ca o melasă în care te-ai scufundat scrisorile mele ard cu flacără mică eşti un rege care n-ai să mai zâmbeşti vreodată din spatele lumii nu s-a întors nimeni cerul este gol pe dinăuntru De gemeni Când oamenii din oglinzi le vor sparge şi vor veni printre noi singurătatea 46

va dispărea de pe pământ fiecare va avea fratele lui geamăn cu care să îmbrace aceleaşi haine să mănânce la aceeaşi masă să se ţină de mână şi să se sprijine empatic unul pe altul nimeni nu va mai trânti uşa să rămână singur nimeni nu va mai face greşeli prosteşti pentru că 4 ochi sunt mai aprigi decât 2 şi nimeni nu va mai face război pentru că sângele de frate geamăn nu se varsă ei vor iubi două gemene şi vor fi norocoşi într-o lume a simetriilor perfecte unde şi Dumnezeu cu geamănul său vor face lungi plimbări prin grădina Edenului la umbra copacilor vieţii şi ai cunoaşterii şi unde moartea cu moartea se vor privi în ochi fericite pe sub glugile negre uitând ce au de făcut... şi unde vreun meşter cu geamănul său vor înălţa mănăstirea care nu va cădea în ruine vreodată 47

De ştiut Cum să vorbim banalităţi cu uşa trântită de vânt cu clopotul care s-a pornit să umple mierea durerii cu gânduri de nedormit cum să te rogi să ţi se dea când tu vrei totul cum să vorbim banalităţi când orbul a orbit de ce-a văzut? şi va surzi când va fi auzit destul şi va muri când lumea i se va ascunde fragilă în toate întrebările fără destin Neîndoielnic Cum e când înţelegi că ţi-ai nechibzuit răgazul vieţii te arunci de pe un pod înalt? nu o iroseşti mai departe fugi ca vântul de la miezul nopţii o duci apoteotic în insignifianţa ei la bun sfârşit 48

Măcar o oră Lumea se roteşte bezmetic de una singură rămân pe loc în gândul meu în cuvântul meu în ce am ridicat şi pe mâna altora am dat grădina cu gutui trandafirul agăţat de ziduri hamacul cu dantelă bujorii când într-o zi constat că viaţa mea e o minciună ce fac îmi iau lumea în cap? nu îmi iau moartea în cap să mă apere de zădărnicie să mă apere de rânjet şi impostură de violenţă şi înşelătorie când într-o zi constat că viaţa mea e o minciună aş vrea să plouă în biblică grandoare 49