200 Creștinismul de-a lungul secolelor discipolilor lui, decret pe care l-au așezat pe marele altar al catedralei Sfânta Sofia.7 Patriarhul nu a cedat și l-a anatemizat și el, la rândul lui, pe papa de la Roma și pe urmașii lui. Prima mare schismă în creștinism a distrus unitatea Bisericii. De atunci înainte, Biserica Romano-Catolică și Biserica Greco- Ortodoxă au mers pe drumuri separate. Această excomunicare reciprocă a fost anulată abia la 7 decembrie 1965, de către Paul al Vl-lea și Athenagoras. C. Consecințele schismei După evenimentele pline de ostilitate care au separat Biserica din Răsărit de cea din Apus, orice mișcare ecumenică a devenit dificilă. Mișcarea ecumenică modernă, care țintește la reunirea Bisericilor creștinătății, nu se bucură de niciun sprijin din partea Bisericii Romano-Catolice și a celei Greco-Ortodoxe, ea fiind, până recent, una în principal protestantă. Niciuna din cele două Biserici nu dorește o Biserică ecumenică decât în condițiile puse de ea, deși Biserica Răsăriteană s-a arătat gata să discute cu Bisericile protestante în legătură cu reunirea. Separarea a împiedicat ca în Biserica din Răsărit să pătrundă multe influențe vitalizatoare ce au întărit Biserica din Apus. Apariția orașelor, a națiunilor și a burgheziei, mișcările culturale ale Renașterii și Reforma nu au afectat Biserica din Răsărit, dar Biserica Romano-Catolică din Apus a fost supusă influenței lor și întărită fie prin asimilarea caracteristicilor utile, fie prin reacția împotriva a ceea ce Romei i s-a părut a fi dăunător. Dar în epoca la care ne referim, Biserica din Răsărit s-a angajat în mai multe lucrări misionare. în anul 864 au fost câștigați la creștinism bulgarii, sub Boris, care a domnit între anii 852 și 889, adoptând credința Constantinopolului. Deși Chirii și Metodiu i-au câștigat pe moravieni la creștinism, moravienii au ajuns până la urmă sub jurisdicția romană în loc de cea a Constantinopolului. Dar patriarhul a avut mai mult succes în activitatea sa misionară în Rusia. în anul 955, o prințesă cu numele Olga a acceptat creștinismul și a reușit să-l influențeze și pe nepotul ei, Vladimif (956-1015), care a acceptat creștinismul în 988. Acest eveniment a marcaf! începutul triumfului creștinismului răsăritean în Rusia. Rusia, împreună cu mare parte din Europa răsăriteană și centrală, l-a urmat pe patriarhul Constantinopolului.8 Tot în această perioadă au fost convertiți și maghiarii, care au îmbrățișat religia catolică. Șocul mahomedanismului în secolul al Vll-lea și pierderea de oameni și teritorii în fața musulmanilor, cuplate cu cele două secole de tulburări în problema adorării icoanelor au dus la stagnarea creștinismului din Răsărit. Fână în prezent, Biserica din Răsărit a cunoscut puține schimbări în ce privește ritualul, organizarea sau teologia. Ca urmare, ea nu a avut asupra lumii influența exercitată de Biserica din Apus, cu toate că în perioada antică a istoriei Bisericii ea deținuse rolul conducător în formularea teologiei.
Capitolul 20 201 NOTE 1. C. Robinson, The Conversion of Europe, Londra, Longmans, 1917, p. 437- 484. 2. Beresford J. Kidd, Documents lllustrative of the History of the Church, Londra, Society for Promoting Christian Knowledge, 3 voi., 1920-1941, 3:82-84. 3. Noreen Hunt, Cluny Under Saint Hugh, Notre Dame, Notre Dame University Press, 1968, p. 18, n. 1. 4. Frederic A. Ogg, A Source Book of Medieval History, New York, American, 1907, p. 247-249. 5. Kidd, Documents, 3:92 6. Ibid., 3:86-91. 7. Z^., 3:115-117. 8. Vezi Robinson, Conversion, cap. 19, unde se găsește o relatare interesantă despre câștigarea Rusiei la creștinism.
SUPREMAȚIA PAPALITĂȚII, 1054-1305 21 Apogeul puterii papale între anii 1054 și 1305, papalitatea a exercitat o mare putere seculară. Hildebrand a reușit să-1 umilească pe împăratul Sfântului Imperiu Roman; la rândul lui, Inocențiu al IlI-lea, a fost destul de puternic pentru a-i forța pe suveranii statelor-națiuni pe cale de cristalizare să facă voia lui, și papalitatea a fost cea care a inspirat primele cruciade. Apariția universităților și a scolasticismului a întărit bazele intelectuale ale puterii papale, iar reforma monastică a contribuit și ea la sporirea puterii papale, dând papei mulți călugări zeloși care l-au slujit cu credincioșie. Nu pare sa mai fi existat vreo altă perioadă istorică în care papalitatea să fi exercitat aceeași putere absolută asupra tuturor fazelor vieții ca în Europa medievală a acestei epoci. Dar papalitatea avea să descopere curând că naționalismul din Franța și din Anglia și conciliarismul nu erau chiar atât de ușor de ținut în frâu. L GRIGORE AL VII-LEA AFIRMĂ SUPREMAȚIA PAPALĂ A. Puterea din spatele tronului papal Pontificatele lui Grigore al Vll-lea și Inocențiu al IlI-lea domină cu ușurință istoria papalității medievale. Niciunul dintre ei nu voia să accepte ideea că Dumnezeu le dăduse papei și suveranului secular stăpânire coordonată asupra sufletelor și trupurilor oamenilor. Papa nu accepta ideea că el își deriva controlul asupra sufletelor de la conducătorul secular, care a primit suveranitatea de la Dumnezeu, după cum nici conducătorul secular nu consimțea de bună voie că își exercita stăpânirea asupra trupurilor prin permisiunea binevoitoare a papei. Niciun papă de mai târziu nu a mai reușit să impună cu atâta succes pretenția la suveranitatea absolută ca acești doi papi. Hildebrand (cca 1021-1085) a pus temelia pe care Inocențiu a clădit mai târziu, revendicând puterea supremă. Cariera lui Hildebrand se împarte în două perioade. înainte de a deveni papă în 1073, el a fost timp de douăzeci de ani puterea din spatele scaunului papal, iar din 1073 până la moartea lui, în 1085, a exercitat el însuși puterea pe care o obținuse pentru papi pe vremea când era un sprijinitor umil al papalității. A reușit să influențeze politica papală sub cinci papi înainte de a deveni în final papă. 203
BISERICA MEDIEV Un monopol ierarhic, corporativ ș BISERICA UNIVERSALĂ Și STATELE UNIVERSALE ȘI NAȚIONALE STATUL UNIVERSAL STATUL NAȚIONAL OB Sfântul Imperiu Anglia Franța Roman 962 și urm. loan Filip Augustus Și Și Și Biserica Romano-Catolică Inocențiu al IILlea Inocențiu al IILlea Grigorie al VIILlea CĂ Și CĂLUGĂRI D Henric al IV-lea Cluny 1073 Cisterideni Inocențiu al IILlea și Otto 1214 MILITARI Cavaleri ospitali Cavaleri templi (din cruciade)
VALĂ, 1054-1305 NJ și sacramental asupra mântuirii CLERUL ZELUL RELIGIOS Creștinismul de-a lungul secolelor LAICII BIȘNUIT PAPI SECULARI ISERICILE GOTICE Grigore al Vll-lea 1150-1350 Inocențiu al IILlea 1. A patra cruciadă SECTE REFORMATOARE 2. Condiiul din 1215 Waldenzii (încă există) Catarii (distruși 1209-1229) ĂLUGĂRI CERȘETORI CRUCIADELE Franciscani (misiuni) Dominicani (educație) ieri ÎMPOTRIVA ÎMPOTRIVA ieri CREȘTINILOR ) SLAVILOR (catarii) Cavalerii teutoni sudul Franței Estul Prusiei ÎMPOTRIVA MUSULMANILOR
Capitolul 21 205 Acest om mic la statură, diform, cu o voce slabă, era animat de zelul celor mai buni reformatori de la mănăstirile clunisiene, cu al căror program de reforme simpatiza. Și el se opunea simoniei, căsătoriei clerului și învestiturii laice. Leon al IX-lea i-a oferit lui Hildebrand șansa să devină puterea din spatele scaunului papal, alegându-1 pe el și pe alți oameni buni din afara Romei ca sa ocupe posturi importante în curia papală. La începutul secolului al IV-lea, unele Biserici din Roma și din împrejurimile ei fuseseră desemnate ca locuri exclusive pentru botezuri. Pastorii acestor Biserici au devenit cunoscuți drept preoți cardinali. împărțirea Romei în cartiere în vederea acțiunilor de caritate fusese făcută deja mai înainte, iar preoții acestor cartiere erau cunoscuți drept diaconi cardinali. Episcopii din apropierea Romei erau cunoscuți ca episcopi cardinali. Acești oameni formau nucleul a ceea ce urma să devină colegiul de cardinali. Hildebrand a fost însărcinat cu administrarea finanțelor scaunului papal, devenind astfel cardinal. Hildebrand a exercitat putere și mai mare în timpul mandatului de papă al lui Nicolae al II-lea (1058-1061), când a contribuit la aprobarea legislației ecleziastice care lua din mâinile populației romane puterea de a alege un nou papă. Episcopii Romei fuseseră aleși încă din cele mai îndepărtate timpuri prin vot popular, deși împărații Sfântului Imperiu Roman se amestecau deseori în alegeri, iar în timpul lui Hildebrand aristocrația Romei ajunsese să exercite un control corupt asupra alegerilor. La Conciliul Lateran din anul 1059, Nicolae, sfătuit de Humbert și de Hildebrand, a reușit să schimbe metoda de alegere a papilor, așa încât să fie eliminată influența aristocrației laice romane sau a aceleia imperiale germane. Când un papa murea, episcopii cardinali se întruneau pentru a decide asupra succesorului său, după care îi consultau pe preoții cardinali și pe diaconii cardinali. Abia atunci li se permitea membrilor episcopiei romane să-și dea votul cu privire la candidatul propus de cardinali. Faptul acesta a plasat alegerea papei sub controlul colegiului de cardinali. Putea fi ales ca papă orice cleric, provenind din orice parte a Bisericii Romano-Catolice, și în caz de tulburări alegerea se putea desfășura în afara Romei. Noul papă urma să-și preia funcția imediat după alegerea sa. Această schimbare în procedura electorală a limitat puterea de a alege un papa la membrii clerului, eliminând astfel controlul laic.1 Nu trebuie să neglijăm importanța acestei legislații pentru creșterea puterii papale. B. Papa Grigore al Vll-lea Hildebrand a fost ales în unanimitate drept papa Grigore al VILlea în 1073, ca urmare a faptului că poporul a strigat: „Hildebrand să fie episcop\". Acum el se găsea în poziția de a acționa nemijlocit pentru idealul instalării teocrației, în care atât puterea seculară cât și cea spirituală urmau să fie exercitate de papă ca locțiitor al lui Dumnezeu: El a dorit ca nicio putere civilă să nu controleze Biserica Romană; în schimb, Biserica trebuia să controleze puterea civilă. Din acest motiv, el s-a dedicat desființării învestiturii laice, practica prin care capii Bisericii își primeau simbolurile
206 Creștinismul de-a lungul secolelor slujbei de la seniorul lor feudal, care de obicei era un laic. De asemenea, a fost preocupat de desființarea simoniei și de obligativitatea celibatului în rândul clerului, pe care le-a considerat cea mai bună cale de a reforma Biserica Romană. Idealul supremației papale în Biserica Romană și asupra conducătorilor seculari este clar dezvoltat în Dictatus Papae, un document găsit printre scrisorile lui Hildebrand după moartea lui. Chiar dacă documentul a fost scris de cardinalul Deusdedit, care este adesea considerat autorul lui, el exprimă limpede idealul lui Grigore în ce privește papalitatea. Documentul emitea cele mai categorice pretenții pentru supremația papală întâlnite până atunci. El afirma cu fermitate că Biserica Romană își datorează întemeierea „numai lui Dumnezeu\"; că pontiful ei este „singurul ce trebuie numit universal\"; că el are putere deplină asupra tuturor episcopilor; că numai picioarele lui trebuie sărutate de „toți prinții\"; că el poate „detrona împărați\" și că el îi poate absolvi pe supușii unor suverani seculari nevrednici de devotamentul pe care-1 datorează stăpânilor lor. Culmea pretenției papale la supremație a fost atinsă în articolul 22 din Dictatus, prin afirmația că în Biserica Romană nu a existat niciodată vreo greșeală și că, potrivit Bibliei, ea nu va greși niciodată.2 Grigore era pe deplin pregătit să impună aceste pretenții la supremație seculară și spirituală. El a afirmat că țări ca Anglia, Ungaria, Rusia și Spania fuseseră așezate sub controlul Sf. Petru și al succesorilor lui. Deși Grigore lupta cu succes împotriva căsătoriei clericilor și simoniei, pretențiile din Dictatus arătau că problema lui cea mai mare era să îi aducă pe suveranii seculari sub controlul lui. Lupta majoră a pontificatului său, lupta împotriva învestiturii laice, a moștenit-o de la predecesorul Iui, Alexandru al II-lea. întrucât importanta arhiepiscopie a Milanului era vacantă, împăratul Sfântului Imperiu Roman, Henric al IV-lea, l-a ales pentru acest post pe Godfrey. Dar corpul electoral al arhiepiscopilor l-a ales pentru aceeași funcție pe Atto. Alexandru al II-lea l-a recunoscut pe Atto și, cu puțin înainte de a muri, La excomunicat pe Godfrey. Succesorul lui, Hildebrand, a continuat cu plăcere lupta împotriva lui Henric. în 1075, un sinod roman a interzis oricărui cleric înalt să primească învestitura bisericească de la un laic. Henric a fost și el gata de luptă împotriva puterii spirituale a papalității, dar el nu fusese învățat să se autodisciplineze. Această deficiență La făcut să recurgă la acțiuni neînțelepte în lupta cu papa și curând a fost nevoit să se confrunte cu rebeliunea seniorilor feudali din Saxonia, care se opuneau încercărilor lui de a crea un stat centralizat în Germania. După încheierea unei păci temporare cu nobilii saxoni, Henric, dintre ai cărui consilieri cinci fuseseră excomunicați în 1075 de Grigore pentru simonie, a convocat în ianuarie 1076 un conciliu la Worms, care a respins autoritatea papală.3 Grigore a reacționat la această amară denunțare și respingere a autorității sale excomunicându-1 pe Henric și absolvindu-i pe toți supușii lui de loialitate față de el.4 Acesta a fost pasul cel mai îndrăzneț pe care îl făcuse vreodată un papă în disputa cu puterea seculară, dar slăbiciunea lui Henric acasă la el La dat lui Grigore speranța în succes.
Capitolul 21 207 Această ilustrație din Cronica lui Otto de Freising reprezintă controversa dintre Henric al IV-lea și Grigore al VH-lea cu privire la învestitura laică. De la stânga la dreapta sunt Henric al IV-lea, Guibert - noul papă pe care l-a instalat Henric - și Grigore al VII~lea, care este gonit cu sabia. în toamna lui 1076, dușmanii saxoni și ceilalți dușmani ai lui Henric au declarat că, dacă nu primea eliberarea de sub sentința de excomunicare, îl vor detrona. De asemenea, l-au invitat pe Grigore la un sinod care urma să se întrunească în iarna aceea la Augsburg. Pus în fața pericolului de a-și pierde tronul și de a fi umilit pe teren propriu dacă Grigore ar fi venit la Augsburg, Henric a capitulat și, împreună cu soția și cu fiul lor de curând născut, în iarna lui 1077, a trecut Alpii pentru a-1 întâlni pe Grigore la Canossa. A fost o călătorie grea; și când Henric a ajuns la Canossa, Grigore l-a lăsat să aștepte trei zile la rând în zăpadă, cu picioarele goale, în fața porților palatului, și abia după aceea l-a primit. Apoi l-a absolvit de sentința de excomunicare. Deși cel mai mare domnitor din lumea creștină a fost umilit astfel de papă, Henric a câștigat mult prin supunerea lui, pentru că l-a împiedicat pe Grigore să vină la întâlnirea de la Augsburg și i-a învins pe dușmanii lui germani. Dar lupta a continuat pe tot parcursul pontificatului exercitat de Grigore. Mai târziu, Grigore l-a excomunicat și detronat pe Henric pentru a doua oră; dar fiindcă Germania îl sprijinea, Henric a invadat Italia și l-a ales papă pe Wibert. După ce Henric a fost încoronat de Wibert, el a părăsit Italia. Atunci Grigore i-a chemat în ajutor pe normanzii din sudul Italiei. Aceștia l-au ajutat, dar apoi s-au dedat la jaf în împrejurimile Romei, iar Grigore s-a văzut forțat să fugă la Salerno. Acolo a murit în exil acest mare papă, pentru că - după cum s-a exprimat el - „a iubit neprihănirea și a urât nedreptatea\". Lupta pentru învestitură a continuat până la Concordatul de la Worms, în 1122, când s-a ajuns la o înțelegere de compromis între Henric al V-lea și Papa Calixtus al II-lea. Alegerile libere ale slujitorilor Bisericii urmau să aibă loc în prezența regelui. Inelul și toiagul, simboluri ale puterii spirituale, urmau să le fie acordate slujitorilor Bisericii de către papă sau de trimisul lui, iar slujitorul Bisericii trebuia să depună un jurământ de loialitate în fața domnitorului
208 Creștinismul de-a lungul secolelor secular, care era și seniorul lui feudal. în ciuda compromisului la care s-a ajuns5, Biserica Romano-Catolică a avut mai mult de câștigat decât regele, deoarece ea și-a afirmat cel puțin egalitatea cu statul și s-a eliberat de sub controlul imperial în Italia. în plus, impunând celibatul clerului, după ce în 1074 a interzis căsătoria acestuia, Grigore a împiedicat clerul să degenereze într-o castă ereditară și a format o clasă de oameni loiali superiorului lor spiritual, papa. Această soluție a rezolvat problema învestiturii laice. Deși a murit în exil, Grigore și-a împlinit lucrarea, și papii de mai târziu au zidit pe temeliile puse de el. II. SUPREMAȚIA PAPALĂ SUB INOCENȚIU AL III-LEA Ales ca papă în 1198, Inocențiu al III-lea (1161-1216) a dus papalitatea medievală pe culmea puterii ei. El era fiul unui nobil roman și a primit o educație aleasă în teologie, la Paris, și în drept, la Bologna. Modestia și pietatea lui personală erau contrabalansate de vigoarea, de bunul-simț și de un puternic sentiment al forței morale pe care le exercita papalitatea. Inocențiu credea că el este „vicarul lui Cristos\" și că deține autoritatea supremă pe pământ. El era convins că regii și prinții își derivau puterea de la el, și de aceea putea să-i excomunice, să-i detroneze sau să emită un interdict prin care să împiedice clerul să oficieze în teritoriile controlate de aceștia alte servicii decât cele esențiale. El credea că Dumnezeu a încredințat succesorilor lui Petru sarcina de a guverna lumea întreagă și Biserica. Papa se situa deasupra omului și sub Dumnezeu. Relația dintre stat și Biserică trebuia să fie ca aceea dintre lună și soare. Luna strălucește prin lumina reflectată de la soare; statul trebuia să stea în gloria papalității și să-și primească puterea de la papă.6 Nu este de mirare că având această concepție despre autoritatea lui și beneficiind de toată puterea și de prestigiul papalității, Inocențiu a reușit să-i supună pe domnitorii statelor-națiuni care tocmai se formau în Anglia și în Franța și să-l înfrângă pe împăratul Sfântului Imperiu Roman. Poziția papalității a fost întărită și mai mult prin publicarea unei ediții autorizate a legislației canonice în Biserica Romană, în 1140, de către Grațian, un călugăr profesor la Bologna. Această ediție, cunoscută sub numele de Decretum, făcea o prezentare completă a legislației canonice care putea fi folosită la toate tribunalele Bisericii Romane. Trebuie reamintit că legea romană, pe care se baza legea canonică, stipula centralizarea autorității într-o singură persoană. Papa a folosit din plin acest sistem pentru a-și întări autoritatea și pentru a găsi administratori cu o bună pregătire juridică. A. Conducători seculari și conducători spirituali Imediat după urcarea lui în scaunul lui Petru, Inocențiu al III-lea s-a opus ferm suveranilor statelor-națiuni pe cale de constituire în Franța și în Anglia și aceluia ce stăpânea peste Sfântului Imperiu Roman. Mai întâi, el și-a folosit puterea împotriva lui Filip August al Franței, pentru a demonstra că nici chiar un rege nu putea trece peste legea morală a lui Dumnezeu în privința căsătoriei. După moartea primei lui soții, în 1193, Filip se căsătorise cu
Capitolul 21 209 Ingeborg din Danemarca. Dar când mireasa a ajuns în Franța, nu i-a plăcut de ea și a pretins că fusese vrăjit. El i-a forțat pe episcopii francezi să anuleze căsătoria și a luat-o în casa lui ca soție pe Agnes. Atunci Ingeborg a apelat la papă, cerând dreptate. Drept urmare, Inocențiu i-a poruncit lui Filip să o lase pe Agnes și să o reprimească pe Ingeborg, care era soția lui legitimă. Când Filip a refuzat să facă lucrul acesta, Inocențiu a pus Franța sub interdict, în 1200. Interdictul, care afecta întreaga națiune, a închis toate bisericile (erau permise doar slujbele de botez pentru copii și de ungere a muribunzilor); a interzis celebrarea liturghiei - cu excepția liturghiei pentru cei bolnavi și pe moarte; a interzis înmormântarea în pământ sfințit, iar preotul putea predica numai sub cerul liber.7 Tulburarea pe care a creat-o interdictul în toata Franța l-a obligat pe Filip să se supună papei, să o alunge pe Agnes și să o aducă înapoi la palat pe Ingeborg ca soție a lui. Chiar dacă viața ei nu a fost prea fericită, papa Inocențiu, folosind armele spirituale, l-a obligat pe domnitorul unuia din cele mai mari state naționale recent-formate să se supună legii morale. între 1205 și 1213, Inocențiu a reușit să-1 înfrângă pe brutalul loan al Angliei într-o dispută ce avea drept miză alegerea unui titular în arhiepiscopia vacantă de Canterbury. Și arhiepiscopul ales de clerul arhiepiscopiei, și candidatul impus cu forța de loan au fost respinși de Inocențiu, care trebuia să confirme numirea. Acesta l-a numit în schimb pe Stephen Langton, dar loan a refuzat să-l accepte. Atunci Inocențiu l-a excomunicat pe loan, în anul 1209, după ce mai întâi a pus un interdict asupra Angliei, în 1208. loan a fost obligat să se umilească, deoarece englezii i s-au împotrivit, iar Filip al Franței, la invitația papei, a fost prea bucuros să aibă o scuză pentru a invada Anglia. în 1212 loan a recunoscut că deținea regatul ca vasal feudal al papei și a acceptat să-i plătească papei un tribut de 1000 de mărci anual.8 Plata acestui tribut a continuat până în timpul Reformei engleze. După ce i-a umilit cu succes pe conducătorii a două dintre cele mai importante state naționale, Inocențiu a hotărât că era timpul să se ocupe de suveranul ce ocupa tronul Sfântul Imperiu Roman. în 1202, Inocențiu a afirmat dreptul papei de a aproba sau dezaproba împăratul ales de electorii germani ai imperiului.9 Compromisul de la Worms dusese un armistițiu inconfortabil între împărat și papă, și poporul italian era nerăbdător să coopereze cu papa pentru a pune capăt amestecului imperial în Italia. Henric al Vl-lea, care a domnit între 1190 și 1197, s-a căsătorit cu prințesa normandă Constance. Prin această căsătorie, el a pretins ca Sicilia să intre sub stăpânirea lui, ceea ce i-a permis să controleze teritoriile situate la nord și la sud de statele papale. Fiul său, Frederic, a fost declarat rege al Siciliei, iar după moartea Constancei, Inocențiu a fost numit tutorele lui. Când Otto al IV-lea a uitat promisiunile pe care i le făcuse lui Inocențiu la încoronarea sa ca sfânt împărat roman, Inocențiu a susținut pretențiile lui Frederic la tronul imperial, reușind să-i asigure alegerea, în 1212. El este cunoscut sub numele de Frederic al II-lea. Apoi Inocențiu a chemat armatele lui Filip al II-lea al Franței și l-a învins pe Otto la Bouvines, în anul 1214.
210 Creștinismul de-a lungul secolelor Astfel, prin manipulare politică abilă, Inocențiu a dictat succesiunea imperială. Dar deși pontificatul lui a marcat culmea puterii papale medievale, marele papă a creat fără voie o problemă teribilă pentru succesorii lui. De două ori, în cazul lui loan al Angliei și al împăratului Otto, Inocențiu a cerut ajutor de la regele Franței. In felul acesta, el a distrus puterea Sfântului Imperiu Roman și și-a lăsat succesorii fără nicio contrapondere împotriva puternicului stat francez. înainte de aceasta, papa îi putea stârni pe regele francez și pe împărat unul împotriva altuia. Nu este așadar de mirare că mai târziu Bonifaciu al VUI-lea a fost umilit de regii puternicelor state-națiuni Anglia și Franța. B. Inocențiu al IlI-lea în calitate de cruciat Inocențiu și câțiva preoți francezi au inițiat cea de-a patra cruciadă pentru recucerirea Palestinei din mâinile musulmanilor, capturând Egiptul ca bază pentru acțiunile lor de mai târziu. A fost în esență o cruciadă franceză, sub conducere papală. Când a fost nevoie de corăbii pentru a-i transporta pe cruciați la destinația lor, dogele Veneției a fost de acord să asigure transportul și aprovizionarea în schimbul unei mari sume de bani. Cruciații au sosit la Veneția, dar nu cu bani destui. în aceste condiții, venețienii le-au cerut ajutorul ca să recucerească Zara, odinioară teritoriu venețian, din mâinile regelui creștin al Ungariei. După ce au jefuit Zara, cruciații au navigat spre Constantinopol în loc de Alexandria și, după un asediu, au capturat orașul, în 1204, și au instaurat acolo un regat latin, care a durat până în 1261. Deși Inocențiu nu a aprobat oficial atacul cruciaților creștini asupra unor frați creștini la Zara și la Constantinopol, el a acceptat rezultatele acestuia, deoarece i-a adus sub control Imperiul de Răsărit, iar Constantinopolul putea servi ca bază pentru a cincea cruciadă pe care o plănuia el împotriva mahomedanilor. Acum Inocențiu stăpânea atât peste Imperiul de Răsărit, cât și peste suveranii Apusului.10 El a fost figura principală în Europa medievală. în 1208, Inocențiu a inițiat o cruciadă și împotriva albigenzilor din sudul Franței, condusă de Simon de Montfort. Albigenzii erau membri ai unei secte eretice, cunoscuți sub numele de catari. Deoarece ei pretindeau că sistemul lor se bazează pe Biblie, Biserica Romană le-a interzis să dețină Biblia. Cruciada a pornit în anul 1209 și, după multe lupte sângeroase, catarii din sudul Franței au fost practic exterminați. Această cruciadă a fost puternic sprijinită de ordinele dominican și franciscan. Ereticii și suveranii seculari au fost nevoiți să se plece în fața capului suprem al Bisericii Romane. C. Al patrulea Conciliu de la Lateran din 1215 După ce a distrus prin forță erezia, Inocențiu a convocat un conciliu general la Roma. Acest conciliu, cunoscut drept cel de al patrulea Conciliu de la Lateran, a hotărât că fiecare laic este obligat să se confeseze anual în fața unui preot și a decretat că toți creștinii trebuie să participe la liturghie cel puțin la Paște. Cea mai importantă dogmă adoptată la acest conciliu a fost aceea a transsubstanțierii, pe care toți membrii Bisericii Romane trebuiau să o accepte drept doctrină autentică. Conform acestei dogme, substanța pâinii și
Capitolul 21 211 vinului devin trupul și sângele lui Cristos după cuvintele de consacrare ale preotului. Accidentele, sau formele exterioare ale elementelor, încă erau percepute de simțurile omului ca pâine și vin, dar în substanțe se producea o schimbare metafizică, așa încât pâinea și vinul deveneau trupul și sângele lui Cristos. Astfel, preotul săvârșea un sacrificiu ori de câte ori ținea liturghia. Nu este de mirare că oamenilor din Evul Mediu le era teamă de cler, care avea puterea de a da sau retrage sacramentele dătătoare de viață. III. DECLINUL PUTERII PAPALE SUB BONIFACIU AL VIII-LEA Pontificatul lui Inocențiu al III-lea a marcat culmea puterii papale în Europa. Relatări dezgustătoare despre nepotism, simonie, beție și neglijarea poporului de către preoți au atras dușmănia multora în secolul care a urmat morții lui Inocențiu în 1216. Conducătorii statelor-națiuni în ascensiune, Franța și Anglia, erau mai înclinați să intre în dispute cu papalitatea, pentru că dispuneau de sprijinul unei armate naționale și al unei burghezii bogate. Umilirea Sfântului Imperiu Roman de către Inocențiu al III-lea l-a lăsat pe papă cu puțin sprijin împotriva suveranului francez. Dacă pontificatul lui Inocențiu al III-lea a constituit apogeul puterii papale în Evul Mediu, despre cel al lui Bonifaciu al Vlll-lea, între 1294 și 1303, se poate spune că s-a situat la pragul inferior al puterii papale. Papa Bonifaciu a suferit multe umiliri din partea puterii seculare. Confruntarea cea mai mare s-a dat între Bonifaciu și Filip cel Frumos al Franței. Pentru a putea face față cheltuielilor unui război ce se desfășura între țările lor, Filip al Franței și Eduard I al Angliei au taxat clerul. In 1296, Bonifaciu a emis bula Clericis laicos,11 care îi interzicea preotului să plătească taxe unui domnitor secular fără aprobarea papei. Drept replică la aceasta, Eduard a scos clerul în afara legii și a cerut parlamentului să promulge un act care să interzică recunoașterea pretențiilor papei asupra puterii seculare din Anglia. Filip a răspuns provocării interzicând exportul de bani din Franța în Italia, lipsind astfel papalitatea de veniturile ei din Franța. Lupta dintre Filip și Bonifaciu a fost reluată în anul 1301, când Filip a arestat un trimis papal acuzat de trădare împotriva regelui. Când papa i-a poruncit lui Filip să-l elibereze și să vină la Roma pentru a-și explica purtarea, Filip a convocat corpul legislativ francez, Statele Generale, care au sprijinit împotrivirea lui Filip față de cererile lui Bonifaciu. Atunci Bonifaciu a dat bula papală cunoscută sub numele de Unam sanctum, prin care pretindea că „nici salvarea, nici iertarea păcatelor\" nu puteau fi găsite în afara Bisericii Romane, că papa, în calitatea lui de cap al Bisericii Romane, avea autoritate seculară și spirituală peste toți oamenii și că supunerea față de papă era „necesară pentru salvare\".12 Aceste idei au fost reluate în Quante conficiamur, emisă de Pius al IX-lea în 1863. Dar Bonifaciu nu și-a putut susține pretențiile cu armate, și Filip l-a luat prizonier o perioadă, pentru a-1 împiedica să proclame excomunicarea regelui. După moartea lui Bonifaciu, în anul 1309, a ajuns papă Clement al V-lea,
212 Creștinismul de-a lungul secolelor Acesta a mutat reședința papală la Avignon, unde el și curtea sa se aflau sub presiunea directă a regelui ale cărui teritorii îi înconjurau. Această mutare a dus la inversarea situației de la Canossa și un prilej de răzbunare a regalității. Mutarea tronului papal de la Roma, în anul 1309, a marcat începutul epocii cunoscute sub numele de „captivitatea babiloniană a papalității\". Fână în anul 1377, papalitatea s-a aflat sub influența monarhilor francezi și și-a pierdut uriașa putere morală și politică deținută în Europa în timpul pontificatului lui Inocențiu al IlI-lea. NOTE 1. Henry Bettenson, Documents of the Christian Church, New York, Oxford University Press, ed. a Il-a, 1963, p. 101-102. 2. Beresford J. Kidd, Documents Illustrative of the History of the Church, Londra, Society for Promoting Christian Knowledge, 3 voi., 1920-1941, 3:129-130. 3. Bettenson, op. cit., p. 102-104; Frederic A. Ogg, Source Book of Medieval History, New York, American, 1907, p. 270-272. 4. Bettenson, Documents, p. 104. 5. Ibid., p. 154-155. 6. Ibid., p. 155-156. 7. Ogg, op. cit., p. 382-383. 8. Bettenson, op. cit., p. 161-164. 9. Ibid., p. 112-113. 10. Vezi Kidd, History of the Church, 3:150-153, în care vei găsi documente relevante. 11. Bettenson, op. cit., p. 113-115. 12. Ibid., p. 115-116.
SUPREMAȚIA PAPALITĂȚII, 1054-1305 22 Cruciați și reformatori în secolele al Xll-lea și al XlII-lea, creștinismul în Europa apuseană a fost marcat de izbucniri ale zelului pentru cruciade și reforme. Expedițiile cavalerilor creștini au avut obiective religioase și nu urmăreau câștiguri private sau interese politice. între anii 632 și 750, musulmanii au amenințat cu agresiunea Apusul, dar între 1095 și 1291 au avut loc cruciadele împotriva musulmanilor, în Europa și Asia, și împotriva ereticilor, în Europa, majoritatea dintre ele desfășurându-se sub egida Bisericii Romane. Acum au apărut ordinele cistercian, dominican și franciscan, ca mișcări de reformă ce vizau revitalizarea monasticismului medieval. Tot zelul spiritual a fost ceea ce i-a îmboldit pe laici să se angajeze în mișcările albigenză și waldenză. Energia consumată pentru construirea marilor catedrale gotice din Europa stă de asemenea mărturie pentru zelul spiritual al epocii. L CRUCEA ÎMPOTRIVA SEMILUNII, 1095-1291 înainte de a porni în cruciadă spre Țara Sfântă, creștinii luptaseră deja în cruciade împotriva maurilor în Spania și împotriva musulmanilor în Sicilia. Ramura apuseană a mișcării cruciate avea drept scop alungarea musulmanilor din teritoriile ocupate de ei în Europa apuseană. Cruciadele în Palestina, care constituiau ramura răsăriteană și cea mai importantă a mișcării cruciate împotriva musulmanilor, au urmărit recucerirea Palestinei din mâinile brutalilor turci, descendenți ai dinastiei Seliuk. întreaga mișcare poate fi caracterizată ca un război sfânt împotriva dușmanilor crucii, purtat de forțele spirituale ale creștinătății apusene. Grigore al Vll-lea ceruse încă din 1074 o cruciadă împotriva musulmanilor din Palestina, care hărțuiau Imperiul de Răsărit și îi persecutau pe pelerini,1 dar lupta cu Henric al IV-lea asupra învestiturii laice l-a împiedicat să își pună planul în aplicare. A. Cauzele cruciadelor Nu trebuie să uităm niciodată că, deși cruciații au avut și interese economice sau politice, motivul principal al cruciadelor a fost de natură religioasă. Turcii din dinastia Seliuk care-i înlocuiseră pe arabi erau mult mai fanatici și mai brutali decât arabii dinaintea lor, iar pelerinii europeni erau supuși persecuțiilor imediat ce ajungeau în Palestina. Mai mult, Alexios, 213
214 Creștinismul de-a lungul secolelor împăratul Constantinopolului, a cerut ajutorul creștinilor occidentali împotriva invadatorilor musulmani asiatici care amenințau securitatea regatului său. Această motivație religioasă a conferit cruciadelor caracterul unui pelerinaj în masă spre Palestina. Amploarea deplasărilor în masă era comparabilă cu migrațiunile barbare în Imperiul Roman la puțin timp înainte de căderea acestuia. S-a estimat că la acțiunile asociate cu prima cruciadă au luat parte aproape un milion de oameni. Mișcarea urmărea de asemenea să stabilească cine trebuie să controleze Orientul Apropiat, o problemă de care Europa a fost întotdeauna preocupată. Dar mulți au luat Crucea și din motive economice. în secolul premergător cruciadelor, foametea era un fenomen obișnuit în Europa Apuseană. Venețienii erau interesați să stimuleze comerțul cu Orientul Apropiat, și normanzii erau tot atât de interesați să jefuiască pe cât erau de interesați să elibereze locurile sfinte de sub stăpânirea musulmanilor. De asemenea, pasiunea pentru aventura militară, ce se bucura de binecuvântarea Bisericii Romane, a atras în armatele cruciate mulți nobili feudali și cavaleri. Alții au luat crucea pentru a scăpa de plictiseala de acasă sau de pedeapsa pentru crime. ÎMPOTRIVA ERETICILOR CRUCIADELE ÎMPOTRIVA CREȘTINI SLAVILOR ÎMPOTRIVA Cruciada militară MUSULMANILOR în Prusia de răsărit împotriva albigenzilor sau de către cavalerii catarilor 1209-1229 teutoni Propovăduirea dominicană în Polonia în Ungaria în Sicilia Cruciadele în Palestina 1095-1492 Spania Prima - Regatul Reconquista latin al Ierusalimului 1095-1229 1099-1189 A patra - împotriva Constantinopolului Regatul latin 1204-1261
Capitolul 22 215 B. Cruciadele Prima cruciadă a fost declanșată de o predică pe această temă ținută de Urban al Il-lea la un sinod din Clermont, în noiembrie 1095. îndemnul lui la cruciadă a fost un răspuns dat cererii de ajutor venite din partea lui Alexius, dar în viziunea lui Urban, grandioasa idee de eliberare a locurilor sfinte din mâinile musulmanilor avea prioritate în raport cu planul de a ajuta Imperiul de Răsărit.2 Mulțimea adunată, majoritatea francezi, au răspuns cu un entuziast Deus vuit (Dumnezeu vrea aceasta) la propunerea lui Urban, care era și el francez. Entuziasmul a fost atât de mare, încât mase întregi de țărani ridicate la predicile lui Petru Pustnicul și ale lui Walter Săracul au început să mărșăluiască prin Germania, Ungaria și Balcani spre Palestina. Deoarece cruciații aceștia erau dezorganizați și nedisciplinați, împăratul Constantinopolului a fost bucuros să-i lase pe cei ce mai erau în viață când au ajuns în la porțile lui să treacă strâmtoarea spre Asia Mică, unde au fost fie masacrați de turci, fie luați prizonieri și vânduți ca sclavi. Această cruciadă laică neorganizată a țăranilor francezi a fost doar preludiul primei cruciade organizate, conduse de nobilii din Franța, Belgia și Italia normandă. Armatele cruciate și comandații lor au ajuns la Constantinopol în primăvara anului 1097. După un scurt asediu, au cucerit Niceea, și spre toamnă erau deja în fața Antiohiei, pe care au capturat-o în primăvara anului 1098. în final, în iunie 1099, au cucerit Ierusalimul. Cruciații, care acasă în Europa erau seniori feudali, au cedat tentației de a întemeia feude în teritoriile cucerite, și multe din castelele Orientului Apropiat datează din această perioadă. Ierusalimul și regiunea înconjurătoare au devenit ulterior regatul Ierusalimului, sub Godfrey de Bouillon, care fusese conducătorul moral al cruciadei. In felul acesta, au fost realizate obiectivele primei cruciade. Presiunea musulmană împotriva Constantinopolului a scăzut, și Ierusalimul se afla din nou în mâinile creștinilor. Au fost instituite ordinele cavalerilor templieri și ospitalieri, care aveau drept obiectiv să asigure protecție și ajutor pelerinilor și să lupte împotriva musulmanilor. Cea de a doua cruciadă a fost declanșată de amenințarea musulmană în flancul nord-estic al regatului Ierusalimului, după ce musulmanii capturaseră Edessa. în anul 1146, misticul sfânt Bernard de Clairvaux a început să propovăduiască cea de a doua cruciadă, care avea să fie condusă de regele Franței și de împăratul Sfântului Imperiu Roman, dar ea s-a dovedit a fi un eșec. Acest eșec a fost urmat de recucerirea Ierusalimului de către Saladin, comandantul musulmanilor, în anul 1187. A treia cruciadă (1189-1192), cunoscută sub numele de „cruciada regelui\", s-a desfășurat sub comanda lui Filip August al Franței, a lui Richard al Angliei și a împăratului Frederic. Frederic s-a înecat accidental în drum spre Palestina, iar Filip August, după o ceartă cu Richard, a plecat acasă. Dar Richard a continuat să lupte. Deși nu a reușit sa recucerească Ierusalimul, l-a convins pe Saladin să accepte accesul pelerinilor în Ierusalim. Obligat să se mulțumească cu atât, Richard s-a întors acasă, în Anglia.
216 Creștinismul de-a lungul secolelor Inocențiu al III-lea, dornic să îndrepte eșecul celei de a treia cruciade, propovăduia cu înflăcărare necesitatea celei de a patra cruciade, al cărei obiectiv urma să fie cucerirea Egiptului ca bază pentru operațiunile împotriva Palestinei.3 în urma acestei cruciade, Biserica greacă și Imperiul de Răsărit au fost iarăși supuse papei, din 1204 până în 1261, după un secol și jumătate de independență religioasă. De asemenea, ea a contribuit la slăbirea Imperiului de Răsărit și la adâncirea urii dintre creștinii latini și cei greci (vezi cap. 21, p. 210). Frederic al Il-lea, conducătorul celei de a șasea cruciade, a negociat cu succes un tratat care aducea sub controlul creștinilor Ierusalimul, Betleemul, Nazaretul și un coridor spre mare, iar musulmanii păstrau controlul asupra Moscheii lui Omar. Ierusalimul era încă o dată, temporar, sub stăpânirea unui rege creștin. Dar, în ciuda câtorva cruciade de mai târziu, teritoriile capturate de cruciați au căzut din nou în mâinile sarazinilor, care i-au succedat pe turcii din dinastia Seliuk ca stăpâni în Palestina. Cruciada copiilor din 1212 a fost cel mai trist incident din istoria cruciadelor. Copii din Franța și Germania, conduși de doi băieți preadolescenți - Ștefan și Nicolae - au mărșăluit peste sudul Europei spre Italia, din convingerea că puritatea vieții lor le va aduce succes într-o aventură în care părinții lor, mai păcătoși, nu reușiseră. Mulți au pierit pe drum, iar restul au fost vânduți ca sclavi în Egipt. Epoca cruciadelor s-a încheiat odată cu căderea Acrei în mâinile musulmanilor, în anul 1291. C. Consecințele cruciadelor Cruciadele au avut importante rezultate politice și sociale în Europa apuseană. Feudalismul a slăbit, deoarece mulți cavaleri și nobili porniți în cruciade nu s-au mai întors ori și-au vândut pământurile țăranilor sau orășenilor burghezi bogați ca să adune bani pentru cruciade. Orașele conduse de seniorii feudali au izbutit adesea să cumpere hrisoave menite a le asigura independența. Regii reușeau să-și concentreze puterea cu ajutorul burgheziei, care dorea un stat-națiune puternic centralizat condus de un monarh, capabil să asigure condițiile de securitate și ordine atât de esențiale pentru afaceri. Dintre consecințele religioase menționăm că papalitatea și-a sporit prestigiul în timpul cruciadelor, dar canalizarea energiilor naționale în direcția cruciadelor a dus la nașterea sentimentului național, care în cele din urmă a slăbit puterea papală. întemeierea regatului latin al Constantinopolului a adâncit antagonismul religios dintre Răsărit și Apus și a slăbit regatul de răsărit, ducând la căderea lui finală, în 1453. Iar apariția ordinelor militare a crescut numărul călugărilor loiali papei. Persuasiunea a înlocuit forța ca tehnică de tratare cu musulmanii. Raymond Lull (cca 1235-1315), provenit dintr-o familie nobilă, a învățat limba și cultura arabă de la un sclav pe care l-a cumpărat în acest scop. Pentru ca cei ce voiau să meargă misionari la musulmani să poată învăța limba, literatura și cultura arabă, el a înființat un colegiu în acest sens la Miramir, în sud-estul
Capitolul 22 217 Spaniei (în 1276) și a publicat cărți de apologetică pentru câștigarea musulmanilor. Lull fost martirizat în Africa de Nord. Consecințele economice au fost și ele la fel de importante. Imediat după succesul primei cruciade, orașele italiene, conduse de Veneția, au început să facă comerț cu Orientul Apropiat. Comerțul cu produsele de lux venite din Orientul Apropiat, precum mătăsurile, mirodeniile și parfumurile, a pus bazele economice care au făcut posibilă înflorirea artei în Italia renascentistă. Cei ce se întorceau din cruciade doreau să cumpere obiectele de lux pe care le văzuseră în Orientul Apropiat. Deși cruciadele nu au reușit să realizeze eliberarea definitivă a Ierusalimului de sub controlul musulman, ele au adus multe beneficii Europei apusene și au ajutat la risipirea provincialismului ei cultural. Erudiția arabă, știința și literatura, au pătruns în Europa apuseană și au început să fie studiate de scolastici, care încercau să ajungă la o sinteză între aceasta și revelația creștină. II. REFORMA MONASTICĂ în secolul al Xll-lea au apărut o mulțime de ordine monastice noi, ca expresie a aceluiași zel spiritual manifestat în cruciade, dar și în marele val de construcții de catedrale. Zelul reformator al mișcării clunisiene din secolul al X-lea a dispărut pe măsură ce ordinul s-a îmbogățit; dar au apărut noi grupări reformatoare, ca de exemplu cistercienii, care au făcut în secolul al Xll-lea ceea ce făcuse Cluny în secolul al X-lea. Tot acum au luat ființă ordinele dominicanilor și franciscanilor, pentru a-i câștiga la credință pe musulmani și pe eretici, prin persuasiune, prin educație sau prin efort misionar. Zelul spiritual al cruciaților a dus de asemenea la fondarea ordinelor militare laice. Toate aceste ordine s-au supus de bunăvoie papalității, și jurământul lor de ascultare viza supunerea atât față de papă, cât și față de stareț sau conducătorul ordinului. Mișcarea a satisfăcut în același timp dorința medievală de viață ascetică, dându-le totodată celor dornici să învețe prilejul de a se angaja în studii savante. în secolul al Xl-lea s-au făcut încercări de reformare a ordinului benedictin prin recuperarea accentului de la începutul mișcării pus pe ascetism, care se manifestase prin muncă și rugăciune. Dar descentralizarea vechiului ordin, care dădea autonomie abatelui local, a fost înlocuită acum cu centralizarea autorității. Mănăstirile cartusiene, organizate de Bruno în 1084, au urmat acest model. Ordinul canonicilor augustinieni a început ca o încercare de a-i aduce pe canonici, care slujeau drept clerici seculari în catedrale și-l ajutau pe episcop în activitatea lui, sub regulile clerului obișnuit. Mai întâi a fost adoptat Ordinul Sfântului Augustin, iar în jurul anului 1119 a fost adoptată îmbrăcămintea uniformă, comunitatea bunurilor și locuința în comun. A. Ordinul cistercian Ordinul cistercian a fost fondat în 1098 la Citeaux, în Franța, de către un călugăr benedictin numit Robert, care dorea să corecteze lipsa de disciplină
218 Creștinismul de-a lungul secolelor din monasticismul vremii. Călugării cistercieni difereau de cei de la Cluny prin accentul mai puternic pus pe autonegarea ascetică, pe simplitatea arhitecturală a clădirilor și pe organizarea centralizată. Abații mănăstirilor- fiice se întâlneau cu abatele de la Citeaux într-o adunare anuală pentru a analiza problemele ordinului. Deși abatele de la Citeaux avea autoritate asupra așezămintelor-surori, el nu exercita puterea absolută precum abatele de la Cluny, ci prezida un consiliu anual format din abați. în timp ce clunisienii proveniseră cu precădere din familii aristocratice, cistercienii atrăgeau mai mult aderenți din clasa țăranilor. De asemenea, cistercienii erau interesați mai mult de agricultură decât de ocupațiilor erudite. Programul lor de reforme a avut un asemenea răsunet, încât în anul 1200 ordinul deținea deja 530 de așezăminte, și din acest punct de vedere a crescut repede. El aducea un spirit proaspăt de entuziasm într-un monasticism aflat în decădere. Mare parte din faima organizației a fost rezultatul eforturilor lui Bernard (1090-1153), de la mănăstirea din Clairvaux. El era de viță nobilă și datora mult pioasei lui mame, Aletta. în 1115, la vârsta de 25 de ani, a fondat mănăstirea de la Clairvaux, și cu ajutorul a 30 de tovarăși și a celor cinci frați ai săi a reușit să facă din ea unul din cele mai frumoase centre ale ordinului cistercian.4 Deși era umil și înclinat spre misticism, Bernard era în același timp practic și curajos. în perioada lui de glorie în fruntea mănăstirii Clairvaux, papa și domnitorii erau bucuroși să-i asculte sfatul. Predicile lui, care insistau pe suferințele pelerinilor în drum spre Palestina și pe profanarea sfintelor îocuri, au contribuit în mare măsură la lansarea celei de-a doua cruciade. Abilitatea lui deosebită în omiletică și plăcerea pe care o găsea în misticism se disting lămurit în Predici asupra Cântării cântărilor, iar lirismul lui a dat naștere unor foarte frumoase imnuri religioase. Fiind, de asemenea un bun cunoscător al teologiei, atunci când vederile conceptualiste ale lui Abelard păreau a submina bazele teologiei, Bernard a apărut ca un campion al poziției ortodoxe. Capacitățile lui intelectuale, mistice, oratorice și practice au făcut din el conducătorul spiritual și al doilea fondator al mișcării cisterciene, dar și o forță în relațiile dintre Biserică și stat în Europa medievală. B. Ordinele militare Cruciadele au dat naștere unui tip militar de monasticism, care combina arta războiului cu viața monastică. Ordinul cavalerilor Sfântului loan, sau Ordinul cavalerilor ospitalieri, a fost fondat la începutul secolului al XH-lea cu scopul de a-i apăra pe pelerini și a-i îngriji pe bolnavi. în perioada de început a istoriei sale, ordinul a fost echivalentul medieval al Crucii Roșii de azi. Călugării depuneau triplul jurământ monastic, dar nu renunțau la profesiunea armelor. De fapt, mai târziu, ordinul a devenit o organizație strict militară ce urmărea apărarea Țării Sfinte de păgâni. Cavalerii templieri, al căror nume deriva de la cartierul lor general de lângă Templul din Ierusalim, s-au organizat într-un ordin în jurul anului 1118. Ordinul a fost recunoscut oficial în 1128 și adus sub regula cisterciană de viață monastică în 1130. A fost înființat inițial cu misiunea de a apăra Țara Sfântă de atacurile musulmanilor.
Capitolul 22 219 Ordinul a fost dizolvat la începutul secolului al XlV-lea pentru că se amesteca prea mult în politica europeană. Supuse exclusiv papalității și dedicate intereselor ei, aceste două organizații au format o armată permanentă de cavaleri-călugări. C. Călugării cerșetori Călugării cerșetori au reprezentat un alt tip de monasticism reformator din secolul al Xll-lea. Ei depuneau jurăminte de sărăcie, castitate și ascultare, așa cum făceau toți călugării, dar în loc să trăiască în comunități monastice, să se roage și să muncească izolați de lumea seculară, ei se amestecau printre locuitorii orașelor pentru a-i ajuta și a le predica pe înțelesul lor. Mănăstirile dețineau proprietăți și călugării se întrețineau prin muncă; dar călugării cerșetori trăiau din pomenile și darurile pe care le primeau de la oameni. Ei se subordonau papei într-o măsură mai mare decât a fost cazul ordinelor de dinaintea secolului al Xll-lea. Pe lângă călugării cerșetori franciscani și dominicani, cei mai importanți în această perioadă, s-au organizat și călugării cerșetori carmeliți și austini. Ordinul franciscanilor a fost fondat de Francisc d'Assisi (1182-1226), fiul iubitor de plăceri al unui negustor bogat. El s-a convertit în timpul unei boli, după care a părăsit casa tatălui său pentru a se consacra sărăciei și slujirii lui Dumnezeu. Adunând în jurul lui câțiva tineri cu preocupări asemănătoare/ el a formulat niște reguli care să le guverneze viața. Aceste reguli implicau sărăcia, castitatea și ascultarea, dar se insista în special asupra ascultării de papalitate.6 Organizația a fost aprobată de Inocențiu al III-lea în 1209. Ordinul franciscanilor a devenit atât de popular, încât în 1212 papa a permis unei fete de 18 ani, numită Clare, să organizeze un ordin pentru femei, cunoscut sub numele de „Săracele Clare\". în anul 1221 a fost fondat al treilea ordin, terțiarii, destinat laicilor, bărbați sau femei, care trăiau după regulile ordinului, dar care nu-și puteau părăsi viața seculară din cauza legăturilor familiale sau de afaceri. Numele de călugăr cerșetor, derivat din termenul latin frater (frate), definea nu numai dezvoltarea spirituală, ci și slujirea Bisericii Romane. Franciscanii s-au aflat întotdeauna în fruntea eforturilor misionare depuse de Biserica Romei. în timpul vieții sale, Francisc a predicat în Spania și în Egipt. Alții au mers în Orientul Apropiat și chiar în Orientul îndepărtat. înainte de 1300, loan de Monte Corvino (1246-1328) a reușit să ajungă până la Pekin,7 unde a botezat șase mii de oameni, iar până în anul 1300 s-au convertit prin el treizeci de mii de persoane. Dar dinastia Ming a distrus Biserica, în anul 1368. Când Spania și Franța au deschis drumul spre țările emisferei vestice, majoritatea lucrărilor misionare a fost făcute de franciscani. Ruinele misiunii franciscane de pe King's Road, California, datând din secolul al XVIII-lea, sunt o mărturie a activității desfășurate de ei. Odată cu creșterea ordinului, acesta a devenit tot mai centralizat sub conducerea unui general numit de papă. De asemenea, ordinul a avut mulți învățați, printre ei numărându-se Roger Bacon, Bonaventura, Duns Scotus și
220 Creștinismul de-a lungul secolelor William Ockham. Bacon a devenit un pionier al experimentului științific, iar ideile lui Ockham despre natura realității au influențat dezvoltarea spirituală a lui Luther și au consolidat abordarea experimentală a vieții în timpul Renașterii. Și dominicanii au fost călugări cerșetori, adică membri ai unui ordin religios care trăiau din milostenii. în timp ce franciscanii erau mari misionari, câștigând oameni prin exemplul pe care-1 dădeau și apelând la sentimentele oamenilor, dominicanii erau erudiți care încercau să-i abată pe oameni de la erezie prin convingere intelectuală. Dominicanii se adresau minții omului, iar franciscanii inimii lui. Când Dominic (1170-1221), un preot spaniol provenind dintr-o familie nobilă, a vizitat sudul Franței, el i-a compătimit pe ereticii albigenzi din acea regiune și avut ideea de a lupta împotriva ereziei cu armele austerității vieții, ale simplității și argumentării. Din acest motiv dominicanii, sau „câinii Domnului\", puneau accentul pe predicare. Ordinul dominican a fost aprobat de papă în 1216, și ulterior s-a dezvoltat ca o organizație foarte centralizată. Fiecare grupare distinctă era condusă de un stareț care, la rândul lui, se supunea unui stareț provincial. în fruntea ordinului era un ierarh general, care se supunea direct papei. Toma d'Aquino și profesorul lui, Albertus Magnus, au fost principalii cărturari ai ordinului. Actualul sistem teologic al Bisericii Romano-Catolice a fost elaborat de d'Aquino. Și dominicanii s-au implicat în activitatea misionară. Ordinul dominican a primit în anul 1233 sarcina de a pune în mișcare roata Inchiziției, imediat ce aceasta a fost întemeiată. Câțiva dintre cei mai importanți mistici, precum Meister Eckhart și Johann Tauler, au fost călugări dominicani; la fel și Savonarola, bine-cunoscutul reformator florentin, a aparținut acestui ordin. Călugării cerșetori, în general, întăreau religia între credincioșii din parohii prin slujirea lor altruistă. Faptele lor bune și predicile în limba națională erau manifestări practice ale Bisericii, pe care oamenii le înțelegeau imediat. De fapt, predica a fost repusă la locul ei în Biserica Romană de către călugării cerșetori. Fiind răspunzători direct înaintea papei, ei au contribuit la întărirea puterii papale în rândul episcopilor locali și al conducătorilor laici. Ambele ordine au trimis mulți misionari minunați în toate colțurile lumii. Spitalele franciscane se îngrijeau atât de nevoile fizice ale oamenilor cât și de cele spirituale. Aproape zece mii de călugări cerșetori au murit slujindu-le oamenilor în timpul Ciumei Negre din anii 1348 și 1349. Dar mai presus de toate, ei au adus contribuții enorme în domeniul învățăturii, și în special pe tărâmul teologiei, unde numele lui Toma d'Aquino iese în evidență ca cel mai de seamă cărturar din mișcarea călugărilor cerșetori. Activitățile dominicanilor în cadrul Inchiziției constituie fața întunecată a cărții lor de vizită. Către mijlocul secolului al XlV-lea, mișcarea cerșetorilor a format corporații posesoare de mari bogății, și entuziasmul spiritual al primei generații de călugări cerșetori a dispărut.
Capitolul 22 221 III. MIȘCĂRILE REFORMATOARE LAICE Unitatea a fost nota dominantă a societății medievale; această unitate s-a realizat prin instituțiile universale ale Sfântului Imperiu Roman, prin Biserica Romană ierarhică și prin loialitatea față de ea, precum și prin standardizarea spirituală a sacramentelor și crezurilor; însă dedesubtul acestei unități au existat întotdeauna murmure dezaprobatoare. Aceste murmure aveau să devină în timpul Reformei o adevărată explozie vulcanică, sfâșiind structura religiei medievale. Spre deosebire de călugări, care urmăreau o reformă internă, la sfârșitul secolului al Xll-lea au apărut catarii sau albigenzii, waldenzii și alte secte ca o formă de revoltă externă pentru purificarea religiei. Frecvența corupției în viața și practica ierarhiei papale și activitățile seculare în care era angajată papalitatea i-au făcut pe mulți să reacționeze împotriva lipsei de putere spirituală pe care o vedeau adesea în Bisericile lor parohiale. Informațiile de care dispunem despre aceste secte au fost păstrate mai degrabă de dușmanii lor decât de prieteni, de aceea datele exacte despre ele sunt rare. Atât albigenzii cât și waldenzii au căutat să se întoarcă la forma cea mai pură de religie, pe care au văzut-o în Noul Testament. Ei au fost premergătorii Reformei. A. Albigenzii filozofi Catarii, sau albigenzii, numiți astfel pentru că cei mai mulți dintre ei erau concentrați în jurul localității Albi din sudul Franței, foloseau Noul Testament ca bază pentru ideile lor, dar ideile eretice pe care le-au formulat semănau cu ideile dualiste și ascetice ale gnosticilor, ale paulicienilor și ale bogomililor. Albigenzii credeau în existența unui dualism absolut între Dumnezeul bun, care a făcut sufletele oamenilor, și dumnezeul rău, care a primit un trup material după ce a fost alungat din cer. După expulzarea lui din cer, dumnezeul cel rău a creat lumea vizibilă. De aceea, materia este rea și acesta este motivul pentru care catarii (literal „cei puri\") se împotriveau reproducerii rasei, sacramentelor - mai ales liturghiei, care punea accentul pe prezența fizică a lui Cristos în elemente, doctrinei iadului și purgatoriului, precum și doctrinei învierii fizice. Mântuirea includea pocăința, ritualul consolamentum - săvârșit prin punerea mâinilor și a Evangheliei lui loan pe capul candidatului - și evitarea ascetică a căsătoriei, a jurămintelor, a războiului, a laptelui, cărnii, brânzei și ouălor. Ei condamnau utilizarea oricărui lucru material în închinăciune. Catarii care formau elita, numiți perfecti (perfecții), aveau iertarea pentru păcate și siguranța restaurării în împărăția lui Dumnezeu. Deoarece carnea nu poate moșteni cerul, credincioșii care nu fuseseră supuși ritualului de consolamentum trebuiau să-1 primească înaintea morții. Făcând din Noul Testament expresia autorizată a credinței lor, albigenzii, au sfidat Biserica Romană, care pretindea că întreaga autoritate în Biserică este transmisă pe linie papală, începând de la însuși Cristos. Răspunsul Bisericii Romane medievale la acest afront adus autorității sale a fost persecuția și cruciada albigenză condusă de Simon de Montfort și inițiată de Inocențiu al III-lea, în 1208.
222 Creștinismul de-a lungul secolelor B. Waldenzii puritani Mișcarea waldenză, care a apărut în ultimul sfert al secolului al XH-lea, a fost mult mai asemănătoare cu mișcarea protestantă și cu cea puritană. In jurul anului 1176, Peter Waldo, un negustor bogat din Lyon, a citit o traducere a Noului Testament și a fost atât de impresionat de ceea ce afirma Cristos despre Sine, încât și-a dat toată averea, rămânându-i doar cât să-și hrănească familia. Apoi a organizat un grup cunoscut sub numele „oameni săraci\". Waldo și adepții lui doreau să predice în calitate de laici, dar papa le-a interzis acest lucru. In 1184, ei au fost excomunicați pentru refuzul lor de a înceta să mai predice. Așa cum se întâmplă adesea, o minoritate doritoare de reformă a fost forțată să iasă din Biserica organizată de către o majoritate lipsită de dragoste, care a ratat astfel valorile pe care un asemenea grup zelos le-ar fi putut reintroduce în ea. Waldenzii credeau că fiecare om trebuie să aibă Biblia în propria lui limbă și că Scriptura trebuie să fie autoritatea finală pentru credință și pentru viață. Urmând exemplul lui Cristos, ei umblau doi câte doi, îmbrăcați în haine simple, și le predicau săracilor în limba lor. Ei acceptau confesiunile ecumenice clasice, Cina Domnului, botezul și ordinarea laicilor în vederea predicării și administrării sacramentelor. Societatea lor își avea propriul ei cler, format din episcopi, preoți și diaconi. Waldo a fost liderul mișcării până la moartea lui, în 1217. Alții, cunoscuți drept prieteni, erau asociați în secret grupărilor waldenze, permițându-li-se să rămână în sânul Bisericii Romane. Waldenzii au anticipat în multe privințe ideile protestanților Reformei. Ei mai există încă în nordul Italiei, ca o grupare ce numără aproximativ treizeci și cinci de mii de credincioși. C. loachimiții escatologici loachim (cea 1132-1202), un călugăr cistercian, credea că Tatăl a fost important în perioada Legii Vechiului Testament, asupra căreia a insistat Petru, Fiul a fost important în perioada Noului Testament, de la Pavel și până în 1260, iar era Duhului Sfânt, care va urma după anul 1260, va fi o eră nouă a dragostei, precedată de o scurtă perioadă când va stăpâni Anticristul, așa cum se arată în scrierile lui loan. Biserica Romană a reacționat în mai multe feluri la acest afront adus autorității ei, mai ales de către catari. Călugării cerșetori dominicani au făcut tot ce le-a stat în putință să-i recâștige pe catari la credință cu ajutorul predicilor. O altă reacție a fost cruciada, care practic a exterminat această sectă în sudul Franței. Acestora li s-a adăugat o hotărâre a sinodului de la Toulouse, în 1229, prin care li se interzicea laicilor să folosească traducerea populară a Bibliei. In felul acesta se puteau evita comparațiile neplăcute între Biserica Noului Testament și Biserica Romano-Catolică. O altă reacție a fost apariția Inchiziției, un tribunal ecleziastic secret, care folosea tortura și nu divulga numele informatorilor în judecarea ereticilor, pe care îi aștepta pedeapsa prin confiscarea proprietății sau prin arderea pe rug. La început, Inchiziția a fost în mâini episcopale; dar odată cu creșterea numărului ereticilor, papalitatea a
Capitolul 22 223 preluat controlul asupra ei și, în 1233, Grigore al IX-lea a încredințat dominicanilor misiunea de a pedepsi erezia și implicit să-i distrugă pe catari. Aceste procedee de combatere a ereziei a abrutizat clerul și laicii angajați în lupta împotriva ereticilor. Frica de pedeapsă pentru orice gând ce ar fi fost împotriva prescrierilor Bisericii Romane a dus la stagnare intelectuală. Dar persecuția i-a determinat pe oameni adesea să accepte doctrine eretice. Nerecunoașterea de către Biserica Romano-Catolică a nevoii de reformă spirituală dorite de secte a dus la o împietrire care a făcut inevitabilă Reforma. Secolele al Xll-lea și al XIII-lea au fost marcate de mișcări reformiste interne și externe. Mișcarea cisterciană, simbolizată de persoana lui Bernard de Clairvaux, și mișcarea călugărilor cerșetori au fost încercări de purificare a Bisericii Romane prin înnoirea zelului spiritual. Laicii care au încercat să reinstituie autoritatea Bibliei s-au văzut împiedicați în eforturile lor și de aceea au inițiat mișcări în afara Bisericii Romane, pentru a practica creștinismul pe care ei l-au văzut în Biblie. Deși zelul călugărilor și al cruciaților era asociat mai degrabă unei instituții decât unei Persoane divine, aceasta a fost o perioadă de entuziasm spiritual pe care Biserica Romană l-ar fi putut folosi într-un mod mult mai constructiv. NOTE 1. Oliver J. Thatcher și Edgar H. McNeal, A Source Book for Medieval History, New York, Scribner, 1905, p. 512-513. 2. M., p. 513-521. 3. ZM., p. 537-544. 4. Frederic A. Ogg, A Source Book of Medieval History, New York, American, 1907, p. 251-260. 5. Vezi p. 307-397 din Little Flowers of St. Francis, New York, E. P Dutton, 1910, unde vei găsi o relatare istorică a vieții lui Francisc, și p. 1-180 pentru lucrarea devoțională Little Flowers, în care sunt notate faptele și cuvintele lui. Autorul este necunoscut. 6. Henry Bettenson, Documents of the Christian Church, New York, Oxford University Press., ed. a Il-a, 1963, p. 128-132. 7. Beresford J. Kidd, Documents Ulustrative of the History of the Church, Londra, Society for Promoting Christian Knowledge, 3 voi., 1920-1941, 3:160-163.
SUPREMAȚIA PAPALITĂȚII, 1054-1305 23 Erudiția și închinarea medievală Biserica poate practica diastasis, adică separarea de cultură, sau poate practica sinteza. Scolasticii au practicat sinteza. Mișcarea intelectuală scolastică s-a dezvoltat între 1050 și 1350, mergând în paralel cu dezvoltarea mișcării ordinelor cerșetorești și eretice din aceeași perioadă. La început ea a fost adăpostită în catedralele și școlile monastice, dar mai târziu, odată cu apariția universităților în secolul al XlII-lea, a predominat în programa de învățământ a universităților europene. După anul 1050, scolasticii i-au înlocuit pe părinții Bisericii ca principalii păzitori ai adevărului, iar termenul de doctor a devenit un termen onorific la fel de important cum fusese anterior în istoria Bisericii acela de părinte. L SCOLASTICISMUL A. Definiția scolasticismului Termenii scolasticism și scolastic au fost împrumutați în limba latină de la cuvântul grecesc schole, care desemnează un loc unde se învață. Termenul „scolastic\" era folosit cu referire la profesorii de la școala de palat sau de la curtea lui Carol cel Mare și pentru învățații medievali care foloseau filozofia în studiul religiei. Acești învățați căutau mai degrabă să dovedească pe calea rațiunii adevărul existent decât să descopere adevăruri noi. Scolasticismul poate fi definit drept încercarea de a raționaliza teologia în scopul de a susține credința prin rațiune. Teologia era abordată astfel dintr-un punct de vedere filozofic, și nu din perspectivă biblică. Datele revelației erau organizate sistematic cu ajutorul logicii deductive aristoteliene și armonizate cu filozofia aristotelică de curând descoperită. Scolasticii s-au confruntat cu o problemă similară aceleia cu care s-a confruntat Biserica în secolul al XlX-lea, când a devenit necesară o armonizare între religie și noile descoperiri ale științei. Aceștia trebuiau să împace filozofia naturală a lui Aristotel, la care se ajungea prin procese raționale, cu teologia revelată a Bibliei, acceptată prin credință. 225
ȘCOLI ALE SCOLA REALISMUL S Relația dintre Cred ca credință și rațiune sa cunosc universalia Natura realității ante rem Oameni Anselm Fapte Proslogion Monologion Adepți moderni Mișcarea evanghelică
ASTICISMULUI NOMINALISMUL 226 Creștinismul de-alungul secolelor REALISMUL MODERAT Cred - SAU CONCEPTUALISMUL separat de cunosc Cunosc ca universalia să cred post rem universalia William de Ockham in re și Roscellinus d'Aquino — și Abelard Renașterea și Summa Iluminismul theologiae Biserica Romano-Catolică
Capitolul 23 227 B. Cauzele apariției scolasticismului Cauza principală a dezvoltării scolasticismului a fost apariția filozofiei lui Aristotel în Europa. Cu excepția câtorva traduceri parțiale din filozofia lui Aristotel făcute în secolul al V-lea de către călugării conduși de Boetius, filozofia aristotelică era prea puțin cunoscută, până în secolul al XH-lea, când în Europa apuseană au început să apară traducerile în latină ale lui William de Moerbeke (1215-1286) după surse evreiești sau arabe. Traducerile din Aristotel realizate de Averroes (1126-1198), marele filozof arab, au pătruns în Apus prin Spania. Cam în aceeași perioadă au apărut la Paris și traduceri aparținând lui Moise Maimonides (1135-1204), faimosul rabin și filozof evreu. Oameni ca Alexandru din Hales (cca 1186-1245) au salutat această filozofie și au încercat să o asocieze cu teologia. O altă cauză a înfloririi scolasticismului a fost interesul noilor ordine ale călugărilor cerșetori pentru folosirea filozofiei în studiul revelației. Toma d'Aquino, cel mai mare scolastic, și Albertus Magnus, profesorul lui, au fost dominicani, iar William Ockham și Bonaventura au fost franciscani. Dezvoltarea universităților, care a început în secolul al XH-lea, a asigurat de asemenea un mediu propice noii mișcări intelectuale. Universitățile și-au concentrat curând programa de studiu în jurul cercetării teologiei cu ajutorul logicii și al rațiunii. în vremea lui Abelard, Universitatea din Paris a devenit cel mai important centru al scolasticismului. C. Conținutul scolasticismului Cine studiază istoria Bisericii trebuie țină întotdeauna seama de faptul că scolasticii nu căutau neapărat adevărul, ci încercau mai degrabă să organizeze rațional un corp de adevăruri deja acceptate, așa încât acele adevăruri - indiferent dacă proveneau din revelație pe calea credinței sau din filozofie pe calea rațiunii - să poată constitui un întreg armonios. Gândirea medievală căuta nu numai unitate politică și ecleziastică, ci și intelectuală. Apariția filozofiei aristoteliene în secolul al Xll-lea i-a obligat pe oameni să își asume această mare sarcină. Pentru scolastici, datele sau conținutul studiului lor erau fixe, autorizate și absolute. Conținutul studiului lor îl forma Biblia, crezurile conciliilor ecumenice și scrierile părinților Bisericii. întrebarea căreia ei doreau să-i găsească un răspuns era dacă credința este sau nu rațională. D. Metodologia scolasticismului Metodologia scolastică era supusă dialecticii sau logicii lui Aristotel în aceeași măsură în care conținutul studiului se supunea teologiei Bisericii Romano-Catolice. Atât conținutul cât și metoda erau neschimbătoare. Omul de știință modern folosește metoda empirică a logicii inductive, enunțând un adevăr general numai pe baza faptelor, după ce le-a observat și experimentat în prealabil îndelung. Dialectica sau logica lui Aristotel este mai degrabă deductivă decât inductivă, iar silogismul este un instrument important al logicii deductive. Gânditorul deductiv pornește de la un adevăr general sau de la o lege generală pe care nu o demonstrează, ci o ia drept bună. El leagă această lege generală de un fapt particular, și din relația dintre legea generală
228 Creștinismul de-a lungul secolelor și faptul particular reiese o concluzie care la rândul ei devine o nouă lege sau adevăr general ce urmează a fi legat de alte fapte noi. Această metodă a fost preluată de scolastici de la Aristotel. Adevărurile generale ale filozofiei erau extrase din teologia revelată și, cu ajutorul metodologiei aristotelice, scolasticii căutau să ajungă la concluzii legitime în vederea dezvoltării unui sistem armonios, care îmbina într-o ordine logică pasaje din Biblie, din scrierile părinților Bisericii, din canoanele conciliilor și din decretele papale. E. Școlile scolasticismului Prin conținutul și metoda sa, scolasticul încuviința autoritatea Bisericii, dar și autoritatea lui Aristotel. Contextul filozofic în care pot fi încadrați majoritatea scolasticilor se baza pe filozofia greacă și depindea de măsura în care un scolastic respecta sau nu poziția generală a lui Platon sau Aristotel în legătură cu problema naturii universaliilor, sau a realității ultime, și cu problema relației dintre credință și rațiune. 1. Realismul, Platon insistase, la fel ca profesorii lui Socrate și Aristotel, că universaliile, cum ar fi de exemplu Biserica și omul, au o existență obiectivă. Dar spre deosebire de Aristotel, Platon afirma că aceste universalii, sau Idei, există separat de lucrurile concrete sau de indivizi. De exemplu, el credea că adevărul, binele și frumosul sunt universalii, distincte de actele umane individuale prin care se manifestă adevărul, frumosul și binele. Această concepție a fost rezumată în expresia latină universalia ante rem - adică universaliile există înaintea lucrurilor create. O faptă bună, de exemplu, este doar umbra sau reflecția realității binelui care există obiectiv, separat de fapta respectivă. Astfel Platon insista că oamenii trebuie să privească dincolo de viața aceasta pentru a vedea realitatea ultimă. Mai devreme Augustin, iar acum Anselm, au preluat această concepție în teologie. Ea este cunoscută sub numele de realism, care la realiștii mai puțin temperați s-a transformat adesea în panteism, care contopește totul în universal. a. Anselm (cca 1033-1109) s-a născut în nordul Italiei și a fost educat la mănăstirea din Le Bec. Ales stareț al mănăstirii, și-a menținut această poziție până când a devenit arhiepiscop de Canterbury, în 1093. El s-a împotrivit învestiturii laice practicate de regii englezi, dar faima lui se datorează activităților lui intelectuale pe tărâmul teologiei. Concepția lui Anselm despre relația dintre rațiune și credință a fost rezumată în expresia credo ut intelligam (cred ca să cunosc). Credința trebuie să existe înainte de orice și să fie o bază pentru cunoaștere. Aceasta a fost în esență poziția susținută de Augustin cu câteva secole înainte. Anselm a folosit rațiunea la verificarea credinței în două mari opere. Monologion este în esență o argumentare inductivă, de la efect la cauză, a existenței lui Dumnezeu. Argumentul lui, care este o formă de argumentare cosmologică, poate fi exprimat după cum urmează: Omul se bucură în viață de multe bunuri. Aceste bunuri sunt doar reflecții ale Binelui suprem prin care există totul. Deoarece regresul infinit este de neconceput, cauza a tot ce există trebuie să fie Cel pe care noi îl numim Dumnezeu. Lucrarea Proslogion a lui Anselm este
Capitolul 23 229 o argumentare deductivă a existenței lui Dumnezeu. Aceasta, cunoscută drept argumentul ontologic, se bazează pe doctrina corespondenței. Anselm afirmă că orice om are în conștiința sa ideea unei Ființe supreme perfecte. Această idee trebuie să corespundă unei realități ce posedă o existență obiectivă, deoarece o ființă fără existență obiectivă nu este perfectă. De asemenea, ființa aceasta trebuie să fie de așa natură încât să nu poată fi concepută altă ființă mai mare decât ea. Deoarece nu poate fi concepută nicio idee mai mare decât ideea că Dumnezeu este Ființa supremă perfectă, Dumnezeu trebuie să existe cu adevărat.1 Cu toate că aceste argumente intelectuale în favoarea existenței lui Dumnezeu și altele asemenea lor nu demonstrează convingător existența Lui, ele au o valoare cumulativă prin faptul că îi arată unui om inteligent că nimic nu poate fi explicat cu adevărat dacă este negată existența lui Dumnezeu. Anselm a dezvoltat și o teorie a Răscumpărării în scrierea sa Cur Deus Homo (De ce a devenit Dumnezeu om). Omul, a scris el, Ii datorează lui Dumnezeu ascultare absolută. Dar această ascultare La fost refuzată de omul natural; de la păcatul lui Adam încoace, omul La rămas dator lui Dumnezeu, care îi cerea plata datoriei sau ispășirea prin pedeapsă. Totuși, prin moartea Lui pe cruce, Dumnezeul-Om Cristos a plătit datoria pe care omul nu o putea onora. Astfel, omul a fost eliberat de obligația ce-i revenea. Concepția lui Anselm cu privire la ispășire era una comercială, și ea a dominat gândirea ortodoxă până în timpul lui Toma d'Aquino, în secolul al XIILlea, înlocuind concepția patristică ce privea ispășirea ca pe o eliberare în schimbul unui preț plătit lui Satan. b. Manualele, cum a fost de exemplu Decretum a lui Grațian, un manual de legislație canonică, ocupau un loc important în învățământul medieval. Petru Lombardul (cca 1100 - cca 1160), un strălucit profesor de teologie de la universitatea din Paris, a scris o lucrare care a devenit manualul de teologie al Evului Mediu. Titlul lucrării lui este Patru cărți de sentințe, și este cunoscută de obicei sub numele Sentințe cu privire la Trinitate, întrupare, sacramente și escatologie. Petru Lombardul insistă asupra celor șapte sacramente care au fost în cele din urmă autorizate de Conciliul de la Florența din anul 1439. 2. Realismul moderat. Aristotel a avut o concepție mai moderată despre natura realității. El a susținut că universaliile au o existență obiectivă, dar că ele nu există separat de lucrurile individuale, ci în ele și în gândirea lor. Această concepție a fost rezumată în Evul Mediu în expresia universalia in re. Scolasticul medieval care adera la concepția lui Aristotel era cunoscut ca un realist moderat. Abelard și Toma d'Aquino pot fi clasificați drept realiști moderați, sau conceptualiști, cum mai sunt numiți uneori. a. Originar din Britania, Abelard (1079-1142) a devenit curând faimos pentru capacitatea lui intelectuală. Prelegerile lui de teologie ținute Ia Universitatea din Paris au devenit atât de celebre, încât la cursurile lui participau uneori mii de studenți. El s-a îndrăgostit de una din elevele lui particulare, Heloise, nepoata unui coleg preot, numit Fulbert. Când s-a aflat de povestea lor de dragoste și de căsătoria care a urmat, Fulbert s-a răzbunat
230 Creștinismul de-a lungul secolelor Toma d'Aauino a realizat o sinteză între credință și rațiune și a sistematizat teologia în Summa tneologiae. Aceasta a devenit expunerea clasică a teologiei medievale romano-catolice predominante. în tabloul de fața, Aristotel stă la dreapta lui d'Aquino, iar Platon la stânga lui; filozoful musulman Averroes, care a scris comentarii asupra lui Aristotel, zace înfrânt de o rază de lumină ce izvorăște din Summa theologiae.
Capitolul 23 231 brutal, plătind niște bandiți să-1 castreze pe Abelard. Atunci Abelard a convins-o pe Heloise să intre într-o mănăstire. După ce vederile lui teologice au fost combătute cu succes de Bernard de Clairvaux, învinsul Abelard s-a văzut silit să se retragă și el la o mănăstire unde avea prieteni și unde și-a trăit restul vieții.2 Poziția teologică a lui Abelard a fost realismul moderat. El credea că realitatea exista în primul rând în mintea lui Dumnezeu, iar apoi aici și acum, mai degrabă în indivizi și lucruri decât deasupra și dincolo de viața aceasta, și în sfârșit, în mintea omului. Prin contrast cu Augustin și Anselm, el susținea ideea intelligo ut credam (cunosc ca să cred). Subliniind poziția rațiunii în descoperirea adevărului, el a apelat constant la ea. El credea că îndoiala duce la cercetare, și cercetarea la adevăr. De asemenea, credea că scopul morții lui Cristos nu a fost acela de a-L satisface pe Dumnezeu, ci de a-1 impresiona pe om cu dragostea lui Dumnezeu, așa încât să fie influențat moral să-și închine viața lui Dumnezeu. Această concepție despre ispășire este cunoscută drept teoria influenței morale. Principala scriere a lui Abelard este cartea Sic et Non (Da și Nu). Această carte este formată din 158 de afirmații ale părinților Bisericii, aranjate așa încât sa sprijine vederile lor pro și contra anumitor idei. în felul acesta, Abelard a reușit să scoată în evidență contradicțiile ce existau între părinții Bisericii,3 în speranța că metoda lui va rezolva aceste contradicții. El nu a respins teologia Bisericii Romano-Catolice, dar metoda lui i-a făcut pe mulți să considere că el pune un accent exagerat pe rațiune, fiind de aceea un pericol pentru adevăr. b. Albertus Magnus (cca 1193-1280), cunoscut drept „doctorul universal\" datorită cunoștințelor sale neobișnuit de vaste, a predat la Universitatea din Paris, dar partea cea mai importantă a activității lui s-a desfășurat la Colonia, în țara lui natală. Principalele lui opere, compendii de teologie și de creație, abordează știința teologică și știința naturii în efortul de a reconcilia știința și religia. Dar această reconciliere avea să fie realizată în cele din urmă în epocă de către elevul lui Albertus, Toma d'Aquino. c. Toma d'Aquino (cca 1225-1274), supranumit și „doctorul angelic\", era de origine nobilă, mama lui fiind sora lui Frederic Barbarrossa. Educat la Monte Cassino și la Universitatea din Neapole, a devenit călugăr dominican împotriva dorinței părinților lui și s-a devotat studiului. Era un om solid, cu un mers greoi, taciturn, oarecum distrat. Odată, când colegii lui de clasă din Colonia l-au tachinat numindu-1 „bou tăcut\", profesorul Albertus Magnus a remarcat că într-o zi mugetul acestui bou va umple lumea. Toma și-a folosit prodigioasa erudiție în integrarea noii filozofii naturale a lui Aristotel la teologia revelată a Bibliei, așa cum era aceasta interpretată de Biserică. Ca atare, el a adoptat poziția realismului moderat, devenind principalul gânditor scolastic care a susținut această poziție. Toma d'Aquino credea că prin apelul la rațiunea și logica lui Aristotel în domeniul filozofiei naturale, comparabil cu știința modernă de azi, omul poate ajunge la adevăruri cum ar fi existența lui Dumnezeu, providența și nemurirea. Dincolo de acest
232 Creștinismul de-a lungul secolelor domeniu, însă, când era vorba de idei ca întruparea și Trinitatea, creația în timp, păcatul și purgatoriul, omul putea ajunge la adevăr numai prin credința în revelația lui Dumnezeu conținută în Biblie, așa cum era aceasta interpretată de părinții Bisericii și de concilii. în marea sa lucrare intitulată Summa theologiae (Sinteza teologiei),Toma s-a străduit să sintetizeze cele doua sfere, a credinței și a rațiunii, într-o totalitate de adevăruri,4 Deoarece ambele sfere sunt de la Dumnezeu, între ele nu poate exista o contradicție esențială, crede d'Aquino. Lucrarea lui Summa... contra Gentiles (Sinteza împotriva neamurilor) este un manual de argumente preluate din revelația naturală în scopul instruirii misionarilor trimiși la musulmani. Summa theologiae este alcătuită din trei mii de articole incluzând peste 600 întrebări, organizate în trei părți majore. Ea a fost intenționată ca o expunere sistematică a întregii teologii, dar a devenit expunerea clasică a sistemului teologic susținut de Biserica Romano-Catolică. Invățații neotomiști de astăzi studiază uriașa catedrală intelectuală a lui d'Aquino cu tot atâta interes ca și învățații medievali. Prima parte, care discută despre existența și natura lui Dumnezeu, pune accentul pe ființa lui Dumnezeu, dar discută de asemenea despre Trinitate și lucrarea Trinității în creație. Partea a doua tratează „înaintarea omului spre Dumnezeu\". Toma d'Aquino remarcă natura moralității și a virtuților și scoate în evidență faptul că voința omului este subjugată de păcat, cu toate că ea nu este total predispusă la rău. Aici el se deosebește de Augustin, care credea că voința umană nu-1 poate ajuta pe om să se apropie de Dumnezeu. Cea de a treia parte se referă la Cristos care este văzut ca fiind Calea noastră spre Dumnezeu; această parte insistă asupra întrupării lui Cristos, asupra vieții, morții și învierii Lui. Lucrarea se încheie cu o discuție despre cele șapte sacramente instituite de Cristos văzute drept canale de transmitere a harului. Toma d'Aquino împărtășea cu alți oameni medievali credința într-o ierarhie a adevărului și a ordinii. Concepția lui a fost mai târziu redată poetic de Dante în Divina Comedie și reafirmată de Leon al XlII-lea, în anul 1879. Toma d'Aquino explică rațional ideea indulgențelor, instituite pentru a-1 scuti pe om de ispășirea cerută în mod normal de sacramentul penitenței, și subliniază disponibilitatea meritelor suplimentare ale lui Cristos și ale sfinților. Aceste merite pot fi atrase asupra penitentului de către Biserică. Realismul lui moderat îl face să accentueze aspectul instituțional al Bisericii și să neglijeze libertatea individului. Dar există pericolul ca postularea de către d'Aquino a celor două domenii ale cunoașterii, filozofia naturală și revelația biblică interpretată de Biserică, să ducă la credința într-un adevăr dublu și la separarea cunoașterii în două sfere. 3. Nominalismul. Scolasticii medievali cunoscuți sub numele de nominaliști erau opuși atât realiștilor cât și realiștilor moderați. Roscellinus și, mai târziu, William de Ockham sunt exemple proeminente de gândire nominalistă. Concepția lor era rezumată de expresia universalia post rem. Adevărurile sau ideile generale nu au o existență obiectivă în afara minții; dimpotrivă, ele sunt doar idei subiective cu caracteristici comune, dezvoltate de minte ca rezultat al observării lucrurilor particulare. Universaliile sunt
Capitolul 23 233 doar numele unor clase. Dreptatea este pur și simplu ideea compozită pe care omul o derivă din analiza dreptății în acțiune. Nominaliștii au fost mai interesați de indivizi, în timp ce realiștii și realiștii moderați au fost mai' preocupați de grup și de instituție. Nominaliștii au fost premergătorii medievali ai empiriștilor din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, și ai pozitiviștilor și pragmatiștilor din zilele noastre. Nominaliștii nu negau revelația; dimpotrivă, ei afirmau că ea trebuie crezută numai pe baza propriei sale autorități, separat de rațiune, deoarece mare parte din lucrurile pe care Biserica le-a declarat autoritare, nu pot fi demonstrate prin rațiune. a. Franciscanii au început curând să critice opera marelui d'Aquino, care aparținea ordinului dominican rival. Această critică a dus la apariția unei poziții nominaliste care avea să devină dominantă în secolul al XlV-lea, când scolasticismul a intrat în declin. Cu toate că John Duns Scotus (cca 1265-1308/ a pus un accent mai mare pe individ decât pe instituție, el nu a fost: nominalist. Reprezentantul nominalismului matur a fost William de Ockham (cca 1280 - cca 1349). Ockham insista că dogmele teologice nu sunt demonstrabile rațional și trebuie acceptate pe baza autorității Bisericii. Această opinie separa credința de rațiune și nega sinteza făcută de d'Aquino între rațiune și revelație. De asemenea, Ockham nega existența universaliilor obiective, susținând că universaliile sunt doar nume date unor concepte pe care oamenii le dezvoltă în mințile lor. Individul este real și mult maț important decât instituția. Subminarea autorității Bisericii de către Ockham, ca urmare a faptului că el considera Biserica o instituție derivată rațional, a trezit interesul lui Luther față de opera lui. b. Roger Bacon (cca 1214-1292) a aparținut aceleiași tradiții ca și Ockham, dar el și-a dedicat timpul experimentelor științifice. Astfel, el a pus fundamentele științei experimentale, metodă pe care Francis Bacon avea să o dezvolte în secolul XVII-lea. Această abordare a adevărului pe calea naturii prin experiență era în deplină concordanță cu poziția nominalistă. Această mișcare intelectuală speculativă aparținând Bisericii Romane medievale era interesată de problema unității în viața intelectuală a omului, astfel încât cunoașterea lui spirituală și cea rațională să poată fi armonizate pentru a-i da certitudine atât în domeniul credinței cât și în domeniul rațiunii. Conflictul dintre nominalism și realism a fost marea problemă cu care s-au confruntat scolasticii în prima perioadă a scolasticismului, între 1050 și 1150. In această epocă, realismul susținut cu succes de Anselm și de Bernard a ieșit victorios. în perioada de înalt scolasticism, cuprinsă între anii 1150 și 1300, realismul moderat susținut de d'Aquino a câștigat în conflictul cu nominalismul. Dar în anii de după 1300, nominalismul a fost cel care a câștigat teren în gândirea teologilor de frunte ai Bisericii. F. Rezultatele scolasticismului Realismul și realismul moderat au sprijinit sistemul sacramental și ierarhic al Bisericii romane prin insistența lor asupra universaliilor, ceea ce a dus la subordonarea individului față de grup sau de instituție. Accentul pus de
234 Creștinismul de-a lungul secolelor d'Aquino pe sacramente ca și canale de transmitere a harului a întărit influența Bisericii Romano-Catolice asupra individului, deoarece nu putea exista salvare în afara sacramentelor distribuite de ierarhie. Concepția lui d'Aquino că rațiunea precedă revelația ca mijloc de cunoaștere, dar că ea este completată de revelație, a dus la pericolul ca adevărul cunoscut prin aceste două metode să se împartă în două sfere - în sfera adevărului secular și în cea a adevărului sacru. Separarea reală este vizibilă în gândirea multor nominaliști care credeau că există un domeniu al adevărului științific și un altul al adevărului teologic, în loc să vadă că cele două sunt pur și simplu părți ale unui întreg mai cuprinzător, unit în Dumnezeu, care este Creatorul. Nominalismul a stârnit un nou interes față de om, deoarece - în concepția nominaliștilor - individul este mai important decât instituția. Acest interes a stat în mare măsură la baza materialismului Renașterii, oamenii începând să-1 vadă pe om ca pe o ființă autonomă, ceea ce a dus la exaltarea metodei experimentale ca principală cale de ajungere la adevăr. Alți nominaliști au mers în direcția misticismului, ca modalitate prin care individul putea să vină direct în prezența lui Dumnezeu. Mai presus de toate, prin Summa theologiae a Iui d'Aquino, scolasticismul a pus la dispoziția Bisericii Romano-Catolice medievale și moderne o sinteză integrată, care s-a bucurat de autoritate și care armoniza filozofia cu religia. Reluând studiul operei lui d'Aquino, neotomiștii urmăresc azi să realizeze o integrare a științei cu religia pentru uzul romano-catolicului modern. Nu putem să-i desconsiderăm pe scolastici ca pe niște dialecticieni care despică firul în patru, așa cum nu putem să-i condamnăm nici pe savanții moderni că ar fi niște căutători de fapte care nu au simțul integrării și nu dau dovadă de moralitate în manipularea faptelor descoperite. II. APARIȚIA UNIVERSITĂȚILOR Universitatea ca centru pentru învățare și cercetară s-a dezvoltat în jurul anului 1200. Către anul 1400, existau deja peste 75 de universități în Europa. In aceste școli, studiile scolastice ocupau o bună parte din programa de învățământ. Majoritatea marilor universități din Europa modernă și-au avut începuturile în această perioadă. Predarea la nivel înalt existase și înainte de dezvoltarea universităților, dar după apariția lor, cea mai mare parte din educația superioară, care înainte se concentrase în școlile monastice și în catedrale, era predată în sălile universităților. A. Motive pentru apariția universităților Există câteva motive pentru apariția rapidă a universităților în jurul anului 1200. Prin anul 425, Martianus Capella adaptase quadriviumul și triviumul roman pentru studiul religiei. Gramatica, retorica și logica formau triviumul; geometria, aritmetica, astronomia și muzica erau incluse în quadrivium. Triviumul era folositor pentru instruirea clerului în ce privește omiletica, așa încât acesta să-și poată împlini eficient rolul de propovăduitor.
Capitolul 23 235 Quadriviumul era folositor în stabilirea datelor pentru sărbătorile sfinte ale Bisericii. Aceste studii fuseseră folosite în școala de la palatul lui Carol cel Mare și se bazau pe modelul școlilor mănăstirești dintre 550 și 1100. Alte centre de învățământ superior au luat ființă pe lângă catedralele episcopilor sau arhiepiscopilor. Universitatea din Paris s-a dezvoltat din școala de pe lângă catedrala Notre Dame. Un al doilea motiv pentru apariția universităților a fost prezența într-o anumită școală a unui mare profesor. în secolul al Xl-lea, Irnerius avea reputația de mare cărturar în drept roman, și studenții se îngrămădeau la Bologna să-l asculte. Curând, la Bologna, a luat ființă o universitate prosperă. Faima de profesor a lui Abelard a contribuit mult la dezvoltarea Universității din Paris. Alte universități au fost înființate ca o consecință a revoltelor sau migrațiilor studențești. Deoarece, la scurt timp după mijlocul secolului al Xll-lea, regele englez și cel francez au intrat în conflict, studenții englezi care se simțeau tratați rău la Universitatea din Paris s-au revoltat împotriva condițiilor de acolo și au plecat în Anglia, la Oxford. Din această revoltă s-a născut marea Universitate din Oxford. Cambridge a luat ființă după o revoltă a studenților de la Oxford, care i-a determinat să migreze la Cambridge în anul 1209. B. Organizarea universităților Organizarea universității medievale diferă considerabil de cea din timpurile moderne. Universitatis, din care derivă cuvântul nostru „universitate\", era o breaslă sau o corporație formată din studenți sau profesori, înființată cu scopul protecției comune în timp ce grupul își desfășura activitatea. Expresia studium generale era folosită pentru a descrie acest grup în funcția lui educativă. Universitățile din sudul Europei au urmat exemplul Bolognei, unde corporația era formată din studenți organizați pentru a se proteja reciproc împotriva abuzurilor din partea orașului sau împotriva neajunsurilor cauzate de profesori. Universitatea primea de la rege sau de la seniorul ținutului o cartă (un hrisov) care îi garanta drepturile, privilegiile și responsabilitățile. Bologna era recunoscută ca centru pentru studiul dreptului, în timp ce Salerno și-a câștigat faima de universitate pentru studii și cercetări medicale avansate. Universitățile din nordul Europei s-au organizat însă după modelul celei din Paris, unde hrisovul era obținut de corporația profesorilor. Universitatea avea de obicei patru facultăți. Artele erau studiate ca un curs general de toți studenții. Teologia, dreptul și medicina formau studii mai avansate. Studentul inclus în curriculumul general al artelor studia triviumul, în urma căruia obținea diploma de licențiat. Studierea mai departe a quadriviumului îi asigura o diplomă care era esențială dacă dorea să devină profesor. Dacă își continua studiile în alte facultăți putea obține diploma de! doctor în drept, teologie sau medicină. Unii studenți din universitățile medievale își începeau studiile la vârsta de paisprezece ani, dar majoritatea aveau 16-18 ani când intrau la universitate.
236 Creștinismul de-a lungul secolelor Aceștia se bucurau de privilegiile clericilor. Examenele erau orale, publice și testau o gamă vastă de cunoștințe; în timpul unui examen studentul trebuia să apere o teză în fața profesorilor sau a studenților. Predarea se făcea în latină. Deoarece existau manuale numai pentru profesori, studentul trebuia să memoreze destul de mult. O memorie bună și apelul la logică erau pe atunci la fel de importante cum sunt cititul și cercetarea în universitatea modernă. învățarea se realiza prin prelegeri și dezbateri. Majoritatea aspectelor ce țin de viața universitară modernă provin din Evul Mediu. Nomenclatura multor grade didactice, examenele, robele, însemnele distinctive și elementele de bază ale programei de studiu au apărut în timpurile medievale. Educarea unor generații succesive de studenți și progresul erudiției prin cercetare sunt funcții pe care universitatea modernă le-a moștenit de la strămoașa ei medievală. Dar mai presus de orice, universitatea medievală a continuat și a dezvoltat studiul teologiei. Marii scolastici au fost totodată și cei mai mari profesori universitari. Universitățile slujeau interesele Bisericii, pregătindu-i pe bărbați pentru slujirea în Biserică în loc să-i pregătească pentru a activa în domeniile științei și industriei, așa cum se întâmplă în universitatea modernă. Scolasticismul și universitățile au fost strâns asociate în slujirea Bisericii. Ele au vărsat în ierarhia Bisericii un șuvoi constant de personal bine educat în arte, drept și teologie. III. VIAȚA ȘI ÎNCHINĂCIUNEA MEDIEVALĂ Arhitectura gotică a fost precedată de stilul bizantin, care se caracteriza prin domuri mari sprijinite pe pandantive și mozaicuri decorative, ca de exemplu în Biserica Sfânta Sofia și în Biserica Sfântul Marcu. Aceasta a fost urmată de arhitectura romanică, care s-a dezvoltat între anii 1100 și 1150 și se distingea prin arcuri rotunde masive și prin construcțiile în formă de cruce. Un exemplu de construcție romanică este Catedrala Durham. Turnurile universității medievale, reprezentative pentru scolasticism, își aveau corespondentul în turlele catedralei gotice, descrisă deseori drept „o Biblie în piatră\". Construirea marilor catedrale medievale, cu liniile lor verticale avântate, dura deseori aproape un secol. Ele exprimau spiritualitatea epocii, întocmai cum zgârie-norul exprimă materialitatea secolului al XX-lea. Multe din aceste mari Biserici au fost ridicate în nordul și vestul Europei între anii 1150 și 1550. Arhitectura gotică și scolasticismul, care au atins apogeul în secolul al XlII-lea, au fost inițiate de către Suger, abatele de la Saint-Denis. Cu toate că arhitectul Renașterii, legat de lucrurile lumești, considera că arhitectura medievală este barbară, deci gotică, epocile ulterioare nu au susținut acest punct de vedere. Clădirile gotice au anumite caracteristici care dovedesc măiestria constructorilor medievali. Oricine intră într-o catedrală gotică poate observa planul pardoselii construcției în formă de cruce, expresie a simbolului central al Bisericii creștine. De asemenea, va remarca imediat arcada ascuțită în locul arcadei romane rotunde, conducând ochiul și aspirațiile spre înălțimi. Ogivele și contraforturile suspendate - nervuri
Capitolul 23 237 O gravură înfățișând catedrala Notre Dame din secolul al XlX-lea, în care se disting clar trăsăturile structurale specifice unei catedrale gotice. prelungi adăugate tavanului sau stâlpilor individuali - sau contraforturile lipite de zidurile exterioare ale catedralei susțin greutatea tavanului, așa încât în partea superioară zidurile devin mai subțiri, permițând montarea unor ferestre care să lase pătrunderea luminii, atât de necesară în zilele mohorâte de iarnă specifice nordului Europei. De obicei biserica are trei intrări, dispuse la capătul dinspre apus al clădirii. întreaga ornamentație, fie geamuri cu vitralii sau statui, se subordonează planului de ansamblu al construcției. O statuie văzută la nivelul solului ar părea grotesc de disproporționată, dar aceeași statuie plasată în nișa ei deasupra ușilor se integrează armonios în planul clădirii. Maestrul în vitralii folosește culorile pentru a ilustra cât mai clar posibil diverse povestiri. Cele mai reprezentative catedrale gotice medievale au fost construite pe o rază de o sută de mile de Paris. Notre Dame este renumită pentru splendida ei fațadă, iar deasupra intrărilor principale de la Chartres și Notre Dame există niște vitralii splendide în formă de trandafir, care dovedesc măiestria cu care artizanul Evului Mediu știa să utilizeze sticla colorată. Semnificația catedralei gotice este mult mai importantă decât caracteristicile ei. Catedrala reprezenta clar spiritul supranaturalist al epocii prin poziția ei dominantă în oraș și prin faptul că exprima simbolic adevărul biblic. Solidaritatea socială a omului medieval se manifesta în aceea că la înălțarea marilor catedrale participau comunități întregi de-a lungul mai multor decenii, indiferent de rangul și de clasa socială a fiecăruia. Construcția catedralei din Colonia, de exemplu, a durat din anul 1248 până în anul 1880. Catedralele aveau de asemenea o reală valoare educativă, deoarece țăranul analfabet putea desluși singur adevărul Bibliei în vitralii și statui. Chiar dacă o catedrală slujea adesea și ca centru al diverselor activități sociale și de altă natură ale orașului, ea era mai presus de orice locul unde sufletul intra în contact cu Dumnezeu în actul închinării.
238 Creștinismul de-a lungul secolelor Toate ceremoniile importante pentru viața religioasă a individului se desfășurau în catedrală, dacă acesta era destul de norocos să trăiască într-un oraș cu catedrală. Omul era aici botezat, confirmat și căsătorit, apoi era îngropat în cimitirul ce o împrejmuia. Dar cea mai importantă parte a închinăciunii ce se derula în clădirea unei catedrale sau într-o biserică simplă era liturghia. Cel de-al patrulea Conciliu de la Lateran, ținut în 1215, a introdus dogma conform căreia prin cuvintele de consacrare ale preotului pâinea și vinul se transformau realmente în trupul și sângele lui Cristos. Cristos era din nou sacrificat de preot în folosul credincioșilor. După secolul al Xll-lea, credinciosului nu i se mai administra la împărtășanie și vinul împreună cu pâinea, deoarece se considera că fiecare element conținea în sine și trupul, și sângele lui Cristos. Obiceiul ridicării elementelor spre cer de către preot a fost introdus în secolul al XlII-lea astfel încât credincioșii să I se închine lui Cristos în timpul liturghiei. Apariția muzicii polifonice, care urma mai multe linii melodice și era deci cântată mai bine de coruri instruite, a pus capăt practicii cântării la unison a congregației. Muzica a devenit elaborată și nuanțată, ca un acompaniament potrivit pentru misterele sacre ale liturghiei. Nu pot fi trecute cu vederea contribuțiile reale și pozitive ale Bisericii Romane între 590 și 1305, în ciuda multelor dovezi ale insuccesului său în practicile personale și instituționale. Ea a dat germanilor barbari care au cucerit Imperiul Roman cultura greco-romană și religia creștină. Tot ea a asigurat singura cultură și învățătură autentică ce au perpetuat erudiția prin lucrările unor învățați ca Beda, Alcuin, Einhard și alții. Tonul moral al societății a fost ridicat prin ameliorarea racilelor sclaviei, prin îmbunătățirea condiției femeilor și prin reducerea ororilor războiului feudal. De asemenea, Biserica Romană a patronat operele de ajutorare și de caritate în Evul Mediu, a asigurat sinteza intelectuală necesară vieții prin sistemul teologic dezvoltat de scolasticii și le-a imprimat oamenilor sentimentul de solidaritate ca membri ai aceleiași Biserici, în ciuda tendințelor descentralizatoare ale feudalismului. Dumnezeu a folosit Biserica Romano-Catolică pentru a-Și împlini propriile Lui scopuri, în ciuda eșecurilor ei în atât de multe privințe, dacă o comparăm cu adevărata Biserică descrisă de Noul Testament. NOTE 1. Henry Bettenson, Documents ofthe Christian Church, New York, Oxford University Press, ed. a Il-a, 1963, p. 137-138. 2. Vezi Jonathan F. Scott, Albert Hyma și Arthur H. Noyes, Readings in Medieval History, New York: Appleton-Century-Crofts, 1933, p. 334- 348, unde se găsesc date autobiografice despre viața lui Abailard, și The Love Letters ofAbelard and Heloise, 1908; ediție retipărită, New York, Cooper Square, 1974 de Pierre Abailard, unde se găsesc scrisorile dintre Abelard și Heloise. 3. Scott, Hyma și Noyes, op. cit., p. 348-357. 4. Anton C. Pegis, ed., Basic Writings of Saint Thomas Aquinas, New York, Random House, 1945.
APUSUL EPOCII MEDIEVALE ȘI ZORII MODERNITĂȚII, 1305-1517 24 încercări de reformă internă Revenirea la Scriptură nu a început odată cu reformele inițiate de Calvin și Luther. S-au făcut și înainte încercări de a opri declinul prestigiului și puterii papale prin reforme de diferite feluri. Din 1305 până în 1517, mai multe proteste și încercări de reformare au contestat autoritatea Bisericii Romane. Papalitatea coruptă și extravagantă care își avea reședința în Franța, nu la Roma, și schisma ce a rezultat din încercările de a-1 face pe papă să se întoarcă la Roma, i-au impulsionat pe mistici, pe reformatori (ca Wycliffe, Hus și Savonarola), conciliile de reformă din secolul al XlV-lea și pe umaniștii creștini să caute căi de a provoca o trezire în viața spirituală a Bisericii Romano-Catolice. I. PAPALITATEA ÎN DECLIN, 1309-1439 A. Falimentul clerului. între anii 1309 și 1439, Biserica Romană a ajuns cât se poate de jos în ochii laicilor. Organizarea ierarhică, cerința celibatului și necesitatea ascultării absolute de papă, cât și feudalizarea Bisericii Romane au provocat un declin în moralitatea clericilor. Celibatul se opunea atât instinctelor naturale ale omului cât și afirmațiilor biblice, care sunt în favoarea căsătoriei. Mulți preoți aveau concubine sau se angajau în aventuri nepermise cu membre din bisericile lor. Unii dintre ei erau nevoiți să îngrijească de copiii născuți din asemenea legături, ajungând astfel mai preocupați de această problemă decât de îndatoririle lor clericale. Alții, mai ales în perioada Renașterii, duceau o viață de lux. Feudalismul mai constituia încă o problemă, deoarece supunerea dublă față de papă și față de seniorul feudal genera în multe cazuri un conflict de interese. Adesea clericul acorda mai multă atenție responsabilităților sale laice decât îndatoririlor spirituale. B. Captivitatea Babiloniană și Marea Schismă. Papalitatea însăși a pierdut în multe domenii respectul laicilor. „Captivitatea Babiloniană\" (1309-1377) și Marea Schismă, care nu trebuie confundată cu schisma din 1054, au fost evenimentele care au contribuit cel mai mult la pierderea prestigiului papalității. Puterea papală a atins apogeul în timpul pontificatului lui Inocențiu al III-lea; dar papalitatea a alunecat 239
MAREA SCHISMĂ ȘI BABLONIANĂ A GRANIȚA SFÂNTULUI IMPERIU ROMAN ........... PĂMÂNTURI ALE BISERICII ■■■ DOMENIUL REGAL FRANCEZ - ■ — DOMENIUL ENGLEZ ÎN FRANȚA 111111111
I CAPTIVITATEA 240 Creștinismul de-alungul secolelor PAPALITĂȚII LOIALITATE FAȚĂ DE ROMA = LOIALITATE FAȚĂ DE AVIGNON '/////:\". NEUTRE llllllf DISPUTATE TERITORIU MUSULMAN'//////,
Capitolul 24 241 rapid de la acea înălțime amețitoare a puterii, după ce Bonifaciu al VUI-lea a eșuat în încercările lui de a-i supune pe suveranii Angliei și Franței, care erau sprijiniți de mișcarea naționalistă. Clement al V-lea, un francez ales papă de către cardinali în 1305, a fost un om slab și cu o moralitate șubredă. Intrat sub influența regelui francez, s-a mutat în 1305 în Franța, iar în 1309 și-a instalat reședința la Avignon. în ochii europenilor, aceasta însemna că papa se afla sub controlul Franței, deși Avignonul nu era propriu-zis teritoriu francez. Cu excepția unei perioade scurte, între 1367 și 1370, reședința papală a rămas la Avignon până în 1377, fiind dominată de puternicii regi francezi. Pioasa mistică Caterina de Siena (1347-1380) a făcut presiuni puternice asupra Papei Grigore al Xl-lea să se întoarcă la Roma pentru a restaura ordinea acolo și pentru a recâștiga prestigiul papalității ca autoritate internațională independentă. în 1377, el s-a reîntors la Roma, punând astfel capăt „Captivității Babiloniene\". Când Grigore al Xl-lea a murit în anul următor, cardinalii l-au ales pe cel care avea să devină Urban al Vl-lea. Temperamentul lui dificil și aroganța i-au atras curând dușmănia cardinalilor, și drept consecință, aceștia l-au ales în 1378 ca papă pe Clement al Vll-lea. Clement, îndatoritor, a mutat pentru a doua oară reședința la Avignon. Ambii papi, aleși de același colegiu al cardinalilor, pretindeau a fi papa cel legitim și adevăratul succesor al Sfântului Petru. Situația aceasta a forțat populația Europei să hotărască cărui papă dorește să i se supună. Nordul Italiei, cea mai mare parte a Germaniei, Scandinavia și Anglia l-au urmat pe papa de la Roma; Franța, Spania, Scoția și sudul Italiei se supuneau papei de la Avignon. Această schismă a continuat la începutul secolului următor, când a fost rezolvată de către conciliile pentru reformă. „Captivitatea\" și Marea Schismă au întărit nevoia crescândă de reformă în interiorul Bisericii Romane. C. Impozitele papale Impozitele pentru susținerea celor două curți papale au devenit o povară apăsătoare pentru populația Europei. Venitul papal era colectat din următoarele surse: venitul de pe domeniile papale; zeciuiala pe care o plăteau credincioșii; anatele, care reprezentau salariul din primul an de slujire a unei fețe bisericești, donat papei; dreptul de aprovizionare, prin care oamenii Bisericii și constituenții lor trebuiau să plătească cheltuielile de călătorie ale papei când acesta se afla în domeniul lor; dreptul de deposedare, prin care proprietatea personală a clerului superior trecea după deces în stăpânirea papei; bănuțul lui Petru, care era plătit anual de laicii din multe țări; și venitul pe posturile vacante și multe alte taxe.1 Puternicii conducători ai statelor naționale și solida clasă de mijloc care îi sprijinea detestau scurgerea bogăției din vistieria națională spre curtea papală. Acesta a fost în special cazul regilor Angliei și Franței. în lunga perioadă de captivitate din secolul al XlV-lea, englezii nu puteau suporta ideea de a plăti bani despre care știau că merg la dușmana Angliei, Franța, pentru că reședința papei era pe teritoriu dominat de regele francez.
242 Creștinismul de-a lungul secolelor D. Apariția statelor naționale Un factor politic care a jucat un rol important în declinul influenței papale în Europa a fost apariția statelor naționale, care se opuneau ideii de suveranitate universală, inerentă în conceptul de Sfântul Imperiu Roman și de Biserică Romano-Catolică. Regele și burghezia se aflau în strânsă cooperare: regele și armata lui națională ofereau protecție, așa încât burghezia putea să-și desfășoare afacerile în deplină siguranță; drept compensație, burghezia dădea bani pentru ca regele să poată guverna statul. Statul național puternic care a rezultat era suficient de solid ca să-1 sfideze pe papă și să încerce, în Boemia, Franța și Anglia, să supună Biserica intereselor naționale. Toate acestea au făcut ca în secolele al XlV-lea și al XV-lea să apară glasuri care cereau reformarea internă a papalității. Curând au apărut și oameni care s-au așezat în fruntea mișcării. Reformatorii mistici, biblici și conciliari au fost urmașii reformatorilor monastici din secolele al XH-lea și al XlII-lea. II. MISTICII Recurența misticismului în vremurile când Biserica alunecă în formalism dovedește dorința inimii omenești de a avea contact direct cu Dumnezeu în actul închinării, în loc să participe pasiv la niște acte de cult formale și reci îndeplinite de cler. Misticul dorește contact nemijlocit cu Dumnezeu prin intuiție sau contemplație imediată. Dacă accentul cade pe unirea esenței misticului cu esența Dumnezeirii în experiența extazului, care este încununarea experienței mistice, atunci misticismul este filozofic. Dacă accentul cade pe unirea emoțională cu Dumnezeirea prin intuiție, atunci misticismul este psihologic. în oricare din cazuri, obiectivul principal este perceperea imediată a lui Dumnezeu într-un mod extrarațional, în timp ce misticul stă înaintea Lui într-o atitudine pasivă, receptivă. în secolul al XlV-lea puteau fi întâlnite ambele tipuri de misticism. A. Cauzele apariției misticismului O cauză a apariției misticismului a fost scolasticismul, care punea accentul pe rațiune și nesocotea natura emoțională a omului. Misticismul a fost o reacție împotriva acestei tendințe raționaliste. De obicei mișcările care pun accentul pe aspectul subiectiv al relației omului cu Dumnezeu apar ca o replică la mișcările care insistă asupra aspectului intelectual. într-un mod similar, pietismul a urmat după perioada de ortodoxie rece din luteranismul secolului al XVII-lea. Nominalismul scolastic a dus la o mai puternică insistență asupra individului ca sursă a realității și asupra experienței ca mod de dobândire a cunoașterii. în felul acesta, o ramură a scolasticilor nominaliști s-a îndreptat spre misticism, ca modalitate de a ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu, în timp ce alți nominaliști puneau accentul pe materialism și pe experiment. De asemenea, misticismul a fost o formă de protest și o reacție împotriva vremurilor tulburi și împotriva Bisericii decadente și corupte. Mișcările
Capitolul 24 243 sociale și politice erau un lucru obișnuit în secolul al XlV-lea. Ciuma neagră din 1348 și 1349 a ucis printr-o moarte dureroasă aproximativ o treime din populația Europei. Răscoala țăranilor din Anglia, în 1381, a fost o expresie a neliniștii sociale asociate cu ideile lui Wycliffe. „Captivitatea Babiloniană\" și Marea Schismă i-au făcut pe mulți să se îndoiască de conducătorii lor spirituali și să dorească un contact direct cu Dumnezeu. B. Mistici de seamă Misticii din această perioadă se împart în două grupări majore, misticii latini și misticii teutoni. Misticii latini, având o concepție despre viață mai emoțională decât teutonii, priveau misticismul ca pe o experiență emoțională personală cu Cristos. Acesta a fost cazul cu Bernard de Clairvaux în secolul al Xll-lea, care plasa unitatea de voință și de afecțiune cu Dumnezeu mai presus de unitatea de esență. Majoritatea misticilor teutoni puneau accentul pe o apropiere mai filozofică de Dumnezeu, care, în cazul lui Meister Eckhart, a dus la un fel de panteism. Caterina de Siena a reprezentat apogeul misticismului latin. Ea era ferm convinsă că Dumnezeu îi vorbea prin viziuni, dar folosea întotdeauna aceste viziuni pentru scopuri practice bune. Ea a denunțat cu multă îndrăzneală relele clericale și a reușit în anul 1376, în Numele lui Dumnezeu, să-l convingă pe Grigore al Xl-lea să părăsească Avignonul și să se întoarcă la Roma. Curajul ei2 a făcut-o să se opună păcatului chiar și atunci când trebuia înfruntat papa. Mișcarea mistică din Germania s-a concentrat în ordinul dominican. De obicei fondarea misticismului german îi este atribuită dominicanului Meister Eckhart (cca 1260-1327). înainte de a merge să predice la Colonia, el a studiat în cadrul Universității din Paris. Crezând că numai natura divină este reală, el a susținut că scopul creștinului trebuie să fie unirea spiritului cu Dumnezeu, într-o fuziune a esenței umane cu esența divină, în timpul experienței extatice. El făcea distincție între Dumnezeire, care pentru el însemna Dumnezeu în sensul absolut, ca unitatea filozofică din spatele universului, și Dumnezeu care este Creatorul personal și Conducătorul lumii. Scopul lui era unirea cu Dumnezeirea care stă la baza întregii creații. El este celebru pentru afirmația: „Dumnezeu trebuie să devină eu, și eu Dumnezeu\". Concepțiile lui Eckhart s-au apropiat atât de mult de neoplatonism încât Inchiziția l-a acuzat de panteism, iar vederile lui au fost condamnate ca fiind panteiste printr-o bulă papală dată după moartea lui. Deși concepțiile lui erau întrucâtva panteiste, trebuie spus că Eckhart a insistat de asemenea asupra necesității slujirii creștine ca rod al unirii mistice cu Dumnezeu.3 Un grup de dominicani cunoscuți sub numele de „Prietenii lui Dumnezeu\" au continuat tradiția învățăturilor lui Eckhart. Johann Tauler (cca 1300-1361), care era mai evanghelic decât maestrul său, susținea că experiența interioară cu Dumnezeu este mult mai importantă pentru binele sufletului decât ceremoniile exterioare. El a fost asociat cu „Prietenii lui Dumnezeu\", care își stabiliseră cartierul general pe valea Rinului. Heinrich Suso (cca 1295-1366) era poetul grupului și a exprimat în formă poetică idei mistice
244 Creștinismul de-a lungul secolelor similare cu cele ale lui Eckhart. Bancherul Ruleman Merswin (1307-1382) a fost „îngerul păzitor\" care a oferit membrilor grupului o casa religioasă, unde și-au stabilit reședința. Acestui grup îi este asociat de obicei volumul mistic de dimensiuni reduse intitulat Theologia germanica. Această carte l-a ajutat pe Luther în lupta lui pentru salvare, și în 1516 a publicat-o într-o ediție germană. Ea are aceeași nuanță panteistă ca scrierile lui Meister Eckhart. Mișcarea din Olanda, cunoscută sub numele de Devotio moderna, sau „Frăția vieții în comun\", care și-a avut sediul principal în Deventer, a fost mult mai practică și, desigur, mai puțin panteistă decât mișcarea „Prietenii lui Dumnezeu\". Aceasta a fost influențată de Johann de Ruysbroeck (1293-1381), care intrase sub influența scrierilor lui Eckhart și care cunoștea pe câțiva din „Prietenii lui Dumnezeu. El l-a ajutat pe Gerhard Groote (1340-1384) să pună accentul pe Noul Testament în dezvoltarea experienței mistice, iar Groote a devenit conducătorul „Frăției vieții în comun\". Groote l-a inspirat pe discipolul său Florentius Radewijns să deschidă la Deventer o casă pentru „Frăția vieții în comun\". Ordinul era format din laici care trăiau în comun după o anumită regulă, devotându-și viețile învățării și unor slujbe practice, nu experienței pasive cu Dumnezeu pe care pusese accentul Meister Eckhart. Ambele grupări acordau importanță educației tinerilor, punând bazele unor școli excepționale De asemenea, au fost construite case ale grupului peste tot în Olanda.4 Imitația lui Cristos a contribuit mai mult decât orice la reputația trainică a „Frăției vieții în comun\". Această carte este asociată cu numele lui Thomas a Kempis (1380-1471) sau, cum era cunoscut pe atunci, Thomas Hemerken din Kempen. Educat în Deventer sub ochii binevoitori ai lui Radewijns, el a intrat în mănăstirea augustiniană de lângă Zwolle. Se pare că el este autorul scrierii Imitația lui Cristos.5 Această lucrare reflectă orientarea mai practică a Frăției. Ea nu se oprește la simpla renunțare la lume, ci afirmă nevoia iubirii pozitive față de Cristos și necesitatea de a-L sluji într-un mod practic și cu umilință. C. Consecințele apariției misticismului Mișcarea mistică, forma clasică a pietății romano-catolice, s-a dezvoltat ca o reacție împotriva ritualului sacerdotal formal și mecanic și împotriva scolasticismului sec care exista în Biserica vremii. Ea reflecta tendința permanentă spre subiectivitate a creștinismului, care apare ori de câte ori se pune accent prea mare pe actele exterioare în închinăciunea creștină. în acest sens, misticismul poate fi considerat o anticipare a abordării personale a religiei, care a fost o caracteristică foarte importantă a Reformei. Misticismul s-a confruntat cu două pericole: cu tendința de a înlocui Biblia printr-o autoritate interioară subiectivă și cu predispoziția de a minimaliza importanța doctrinei. împins la exces, misticismul poate duce la o pasivitate atât de mare, încât cei care-1 practică devin introspectivi și antisociali. în cazul lui Eckhart, a dus, din punct de vedere filozofic, la un tip de panteism care-L identifica pe Dumnezeu cu creația și cu creaturile Sale.
Capitolul 24 245 III. PREDECESORII REFORMEI Misticii au încercat să personalizeze religia, în timp ce reformatori ca Wycliffe, Hus și Savonarola erau interesați mai mult de revenirea la idealul Bisericii descris în Noul Testament. Wycliffe și Hus au reușit să valorifice sentimentul naționalist antipapal din perioada „Captivității Babiloniene\", când papa locuia la Avignon. A. John Wycliffe (cca 1328-1384) Poporul englez nu putea suporta ideea de a trimite bani papei la Avignon, unde acesta se afla sub presiunea dușmanului Angliei, regele Franței. Acest sentiment naționalist natural era accentuat de aversiunea regelui și al clasei de mijloc stârnită de pierderea unor sume de bani din tezaurul englez și din serviciul statului englez prin taxele papale. Statutul Vicarilor din 1351 a anulat dreptul papei de a numi în funcții clerici aparținând Bisericii Romane din Anglia. Statutul de Praemunire [delictul supunerii față de o altă autoritate în afara Coroanei], emis în 1353, a interzis practica transferării plângerilor din partea unor clerici de la tribunalele engleze la curtea papală din Roma. Parlamentul a sistat în această perioadă plătirea tributului anual de o mie de mărci, care începuse pe vremea lui loan. în această epocă de reacție naționalistă împotriva ecleziasticismului a apărut pe scenă Wycliffe. Ajutat de puternicul John de Gaunt, Wycliffe a reușit să-l înfrunte pe papă. DECLINUL BISERICII ROMANO - CATOLICE 1. „Captivitatea Babiloniană\" 1309-1377 2. Marea Schismă 1378-1414 Proteste și Reforma 1305-1517 INTERNA EXTERNĂ 1. Misticii - participanți 1. State-națiuni și conducători (sec. al XlII-lea) nu spectatori 2. Clasei mijlocii i-au displăcut 2. reformatorii - Wycliffe a. tribunalele bisericești (sec. al XlV-lea - Lollarzii b. impozitele bisericești Hus - Frații Uniți c. pământurile bisericești d. concepția clerului 3. Conciliile de reformă 3. Presa de tipărit (sec. al XV-lea) Pisa, Constance 4. Umaniștii biblici Lefevre TEUTON ANGLIA Reuchlin (V.T) Colet Erasm A tipărit N.T. în greacă - pozitiv Elogiul nebuniei - negativ
246 Creștinismul de-a lungul secolelor Wycliffe a studiat și a predat la Oxford cea mai mare parte a vieții lui. Până în 1378 a fost un reformator dornic să reformeze Biserica Romană prin eliminarea clericilor imorali și prin deposedarea ei de proprietăți, care, credea el, erau o cauză a corupției. într-o lucrare intitulată Despre stăpânirea civilă (1376), el a afirmat existența unei baze morale pentru conducerea ecleziastică. Dumnezeu a încredințat conducătorilor bisericești proprietăți pe care aceștia puteau să le folosească, dar nu cu drept de proprietate, ci doar ca pe niște bunuri date în grija lor pentru a fi folosite spre gloria Lui. Neîndeplinirea de către clerici a adevăratei lor funcții era un motiv suficient pentru ca autoritatea civilă să le ia proprietățile și să le dea altora, care-L slujeau pe Dumnezeu într-un mod acceptabil. Această concepție era pe placul nobililor, care abia așteptau să pună mâna pe proprietatea Bisericii Romane. Ei și John de Gaunt îl susțineau pe Wycliffe, așa că Biserica de la Roma nu a îndrăznit să se atingă de el. Dezgustat de „captivitatea babiloniană a papalității\" și de schismă, Wycliffe s-a mai mulțumit cu această abordare mai degrabă negativă, și după 1378 a început să opună dogmei Bisericii Romane idei revoluționare. A atacat autoritatea papei în anul 1379, insistând în scris că Cristos este Capul Bisericii și nu papa. El a afirmat că Biblia și nu Biserica este singura autoritate a credinciosului, și că Biserica trebuie să ia exemplu de la Biserica neo-testamentară. Pentru a susține aceste convingeri, Wycliffe a dat poporului Biblia în propria lui limbă. în 1382 încheiase deja prima traducere completă în manuscris a Noului Testament în limba engleză, iar în 1384, Nicholas din Hereford a terminat și el traducerea în engleză a Vechiului Testament. Astfel, englezii puteau citi pentru prima dată Biblia în propria lor limbă. Wycliffe a mers chiar mai departe, în 1382, opunându-se dogmei transsubstanțierii. în timp ce Biserica Romana credea că substanța sau esența elementelor se transformă chiar dacă forma lor exterioară rămâne aceeași, Wycliffe afirma că substanța sau esența elementelor este indestructibilă și că Cristos este prezent numai spiritual în sacrament, și poate fi perceput prin credință.6 Adoptarea concepției lui Wycliffe ar fi însemnat că preotul nu mai era în măsură să priveze pe cineva de mântuire, refuzându-i trupul și sângele lui Cristos în Comuniune. Vederile lui Wycliffe7 au fost condamnate la Londra în 1382, iar el a fost obligat să se retragă în parohia sa din Lutterworth. însă Wycliffe a avut grijă ca ideile lui să fie răspândite în continuare, formând un grup de predicatori laici, lollarzii, care i-au dus ideile în întreaga Anglie,8 până când Biserica Romană, forțând în 1401 promulgarea în Parlament a statutului De haeretico comburendo (Despre arderea ereticilor), a făcut ca propagarea ideilor lollarde să fie pedepsită cu moartea. Realizările lui Wycliffe au fost importante pentru pregătirea reformei ulterioare în Anglia. El le-a dat englezilor prima Biblie în limba lor națională și a înființat grupul lollard ce proclama ideile evanghelice în întreaga Anglie, printre oamenii de rând. învățăturile lui despre egalitatea în Biserică au fost aplicate de către țărani și la viața economică, așa încât aceștia au început
Capitolul 2A 247 Răscoala Țărănească din 1381. Tinerii boemieni care studiau în Anglia i-au dus ideile în Boemia, unde au stat la baza învățăturilor lui Jan Hus.9 B. Jan Hus (cca 1373-1415) După căsătoria lui Richard al II-lea al Angliei cu Ana de Boemia, studenții din Boemia au început să vină în Anglia ca să studieze. La întoarcerea lor în Boemia, duceau cu ei acasă ideile lui Wycliffe. Jan Hus, pastor al Capelei Betleem, care studiase la Universitatea din Fraga și ulterior devenise rectorul ei, în 1409, a citit și a adoptat ideile lui Wycliffe. El a predicat aceste idei în perioada în care tocmai se năștea sentimentul național boemian împotriva stăpânirii Sfântul Imperiu Roman. Hus și-a propus să reformeze Biserica Romană din Boemia pe coordonate similare cu cele proclamate de Wycliffe. Dar vederile lui i-au atras dușmănia papală și i s-a poruncit să meargă la Conciliul de la Constance, în Elveția, beneficiind de un bilet de liberă trecere din partea împăratului. Dar biletul de liberă trecere nu a fost onorat. Vederile lui și ale lui Wycliffe au fost condamnate la acel conciliu. Refuzând să își retracteze convingerile, Hus a fost ars pe rug din ordinul conciliului; dar cartea lui, De ecclesia (1413), a rămas. Persecutorii pot distruge trupurile oamenilor, dar nu pot distruge și ideile lor - iar ideile lui Hus10 au continuat să fi propagate de adepții lui. Cei mai radicali dintre ei, cunoscuți sub numele de taboriți, renegau orice aspect din credința și practica Bisericii Romane ce nu se regăsea în Scriptură. Utrachiștii erau de părere că numai ceea ce interzicea Biblia în mod expres trebuia eliminat și că laicii trebuiau să primească atât pâinea cât și vinul la liturghie. Câțiva membri ai grupului taboriților au format în jurul anului 1450 ceea ce urma să fie cunoscut sub numele de Unitas Fratrum (Uniunea fraților) sau „Frații boemieni\". Din acest grup s-a dezvoltat Biserica Moraviană, care există și în zilele noastre. Deși Biserica Romană i-a luat viața lui Jan Hus, ea nu a putut distruge influența lui. Biserica Moraviană a devenit ulterior una din Bisericile cu cea mai puternică orientare misionară din istoria Bisericii creștine. Jan Amos Comenius (1592-1670), educatorul evanghelic progresist, a fost unul dintre „frați\". Se poate spune că Hus l-a influențat în mod indirect pe Wesley, deoarece moravienii au fost aceia care l-au condus pe Wesley spre lumină în Londra. învățăturile și exemplul lui Hus au fost o inspirație pentru Luther atunci când s-a confruntat cu probleme similare, la vremea lui, în Germania. C. Savonarola (1452-1498) Wycliffe și Hus au fost stigmatizați ca eretici, pe motiv că au făcut din Biblie principalul etalon al autorității, dar Savonarola a fost interesat mai mult de reformarea Bisericii din Florența. Acesta a devenit călugăr dominican în 1474, iar în 1490 a fost trimis la Florența. Savonarola a încercat să reformeze atât statul cât și Biserica din oraș, dar propovăduirea lui împotriva corupției papei a dus la condamnarea sa la moarte prin spânzurare. El nu a adoptat niciodată poziția avansată a lui Wycliffe și Hus, dar a cerut reformă în Biserică. Toți acești trei oameni au anticipat spiritul și lucrarea Reformatorilor
248 Creștinismul âe-a lungul secolelor DE LA BISERICA NEO-TESTAMENTARĂ LA CEA ROMANO-CATOLICĂ (Biblia plus istoria) CULTUL CANONUL CONSTITUȚIE CREDEUL SAU Sacramente Canonul SAU TEOLOGIA Ciprian cca 250 Muratorian FORMĂ DE Tertulian: „Trinitatea\"; Ep. 63:14 180 Origen: Alegoria GUVERNARE Niceea 325 Episcop - Ignațiu mono-episcopat Divinitatea lui Cristos Atanasie Scrisoarea festivă Ciprian a lui Atanasie Primatul lui Petru 367 Ieronim Leon I Leon I - Tomul Vulgata 382-405 Supremația papală Grigore I 445 Canonul liturghiei Donația lui Calcedon 590 Pepin 451 754 Paschasius Papa Naturile lui Cristos 831 conducător Grigore I Transsubstanțierea secular Donația lui Purgatoriul Al patrulea Constantin cca 756 590 Conciliu Lateran 1215 Colegiul cardinalilor 1059 Grigore al VUI-lea Dictatus papae (Dictatul papal) Toma d'Aquino Summa theologiae Conciliul de la Florența Bonifaciu al VUI-lea 1439 Unam sanctum Șapte sacramente Conciliul de la Trent teologia oficială a Conciliul de la Trent lui d'Aquino 1545 ------- Concepția imaculată Vulgata 1854 Apocrifele Infailibilitatea papală Scrierile inspirate ale tradiției 1870 înălțarea Măriei 1950 BISERICA ROMANO-CATOLICĂ monopol corporativ prin ierarhie și sacramente
Search
Read the Text Version
- 1
- 2
- 3
- 4
- 5
- 6
- 7
- 8
- 9
- 10
- 11
- 12
- 13
- 14
- 15
- 16
- 17
- 18
- 19
- 20
- 21
- 22
- 23
- 24
- 25
- 26
- 27
- 28
- 29
- 30
- 31
- 32
- 33
- 34
- 35
- 36
- 37
- 38
- 39
- 40
- 41
- 42
- 43
- 44
- 45
- 46
- 47
- 48
- 49
- 50
- 51
- 52
- 53
- 54
- 55
- 56
- 57
- 58
- 59
- 60
- 61
- 62
- 63
- 64
- 65
- 66
- 67
- 68
- 69
- 70
- 71
- 72
- 73
- 74
- 75
- 76
- 77
- 78
- 79
- 80
- 81
- 82
- 83
- 84
- 85
- 86
- 87
- 88
- 89
- 90
- 91
- 92
- 93
- 94
- 95
- 96
- 97
- 98
- 99
- 100
- 101
- 102
- 103
- 104
- 105
- 106
- 107
- 108
- 109
- 110
- 111
- 112
- 113
- 114
- 115
- 116
- 117
- 118
- 119
- 120
- 121
- 122
- 123
- 124
- 125
- 126
- 127
- 128
- 129
- 130
- 131
- 132
- 133
- 134
- 135
- 136
- 137
- 138
- 139
- 140
- 141
- 142
- 143
- 144
- 145
- 146
- 147
- 148
- 149
- 150
- 151
- 152
- 153
- 154
- 155
- 156
- 157
- 158
- 159
- 160
- 161
- 162
- 163
- 164
- 165
- 166
- 167
- 168
- 169
- 170
- 171
- 172
- 173
- 174
- 175
- 176
- 177
- 178
- 179
- 180
- 181
- 182
- 183
- 184
- 185
- 186
- 187
- 188
- 189
- 190
- 191
- 192
- 193
- 194
- 195
- 196
- 197
- 198
- 199
- 200
- 201
- 202
- 203
- 204
- 205
- 206
- 207
- 208
- 209
- 210
- 211
- 212
- 213
- 214
- 215
- 216
- 217
- 218
- 219
- 220
- 221
- 222
- 223
- 224
- 225
- 226
- 227
- 228
- 229
- 230
- 231
- 232
- 233
- 234
- 235
- 236
- 237
- 238
- 239
- 240
- 241
- 242
- 243
- 244
- 245
- 246
- 247
- 248
- 249
- 250
- 251
- 252
- 253
- 254
- 255
- 256
- 257
- 258
- 259
- 260
- 261
- 262
- 263
- 264
- 265
- 266
- 267
- 268
- 269
- 270
- 271
- 272
- 273
- 274
- 275
- 276
- 277
- 278
- 279
- 280
- 281
- 282
- 283
- 284
- 285
- 286
- 287
- 288
- 289
- 290
- 291
- 292
- 293
- 294
- 295
- 296
- 297
- 298
- 299
- 300
- 301
- 302
- 303
- 304
- 305
- 306
- 307
- 308
- 309
- 310
- 311
- 312
- 313
- 314
- 315
- 316
- 317
- 318
- 319
- 320
- 321
- 322
- 323
- 324
- 325
- 326
- 327
- 328
- 329
- 330
- 331
- 332
- 333
- 334
- 335
- 336
- 337
- 338
- 339
- 340
- 341
- 342
- 343
- 344
- 345
- 346
- 347
- 348
- 349
- 350
- 351
- 352
- 353
- 354
- 355
- 356
- 357
- 358
- 359
- 360
- 361
- 362
- 363
- 364
- 365
- 366
- 367
- 368
- 369
- 370
- 371
- 372
- 373
- 374
- 375
- 376
- 377
- 378
- 379
- 380
- 381
- 382
- 383
- 384
- 385
- 386
- 387
- 388
- 389
- 390
- 391
- 392
- 393
- 394
- 395
- 396
- 397
- 398
- 399
- 400
- 401
- 402
- 403
- 404
- 405
- 406
- 407
- 408
- 409
- 410
- 411
- 412
- 413
- 414
- 415
- 416
- 417
- 418
- 419
- 420
- 421
- 422
- 423
- 424
- 425
- 426
- 427
- 428
- 429
- 430
- 431
- 432
- 433
- 434
- 435
- 436
- 437
- 438
- 439
- 440
- 441
- 442
- 443
- 444
- 445
- 446
- 447
- 448
- 449
- 450
- 451
- 452
- 453
- 454
- 455
- 456
- 457
- 458
- 459
- 460
- 461
- 462
- 463
- 464
- 465
- 466
- 467
- 468
- 469
- 470
- 471
- 472
- 473
- 474
- 475
- 476
- 1 - 50
- 51 - 100
- 101 - 150
- 151 - 200
- 201 - 250
- 251 - 300
- 301 - 350
- 351 - 400
- 401 - 450
- 451 - 476
Pages:
