Creştinismul de-a lungul secolelor - O istorie a Bisericii creştine

Capitolul 35 399 lor. Patronajul a fost legiferat de Parlamentul englez în 1712. Au urmat o serie de diviziuni, deoarece scoțienii luptau pentru libertatea Bisericii lor. Ebenezer Erskine (1680-1754) a fost destituit de către Adunarea Generală a Bisericii Scoției pentru că susținea dreptul congregației de a-și alege singură pastorul, în 1733, el împreună cu alții au fondat Prezbiteriul Asociat, care în 1740 a devenit Biserica Secesiunii. Această biserică s-a împărțit din nou în 1747 în două grupuri, dar în 1820 cele două grupuri s-au reunificat în Biserica Unită a Secesiunii. Problema patronajului laic a dus de asemenea la fondarea Bisericii Ajutorării de către Thomas Gillespie (1708-1774), în 1761. Biserica Ajutorării și Biserica Unită a Secesiunii s-au unificat apoi pentru a forma în 1847 Biserica Unită Prezbiteriană, pe baza asemănării poziției lor împotriva patronajului laic. O sciziune și mai importantă s-a produs când Thomas Chalmers (1780- 1847), un mare matematician, predicator și teolog, s-a așezat în fruntea unei grupări și a fondat Biserica Independentă („Free Church\"), în 1843. Această sciziune a fost provocată de problema dreptului unei congregații de a-și alege propriul pastor și de spiritualitatea tot mai accentuată stimulată de trezirea evanghelică din Scoția. Trezirea lui Chalmers a fost precedată de o trezire anterioară, condusă de Robert Haldane (1764-1842) și de James Haldane (1768-1851). Peste o treime din pastorii Bisericii de stat, adică 474 de pastori, s-au retras din Biserica de stat și au devenit independenți. Biserica Independentă a început să dezvolte o puternică activitate evanghelistică și misionară. In 1868, avea opt sute de Biserici și aproape o mie de clerici. în 1900, ea s-a unit cu Biserica Unită Prezbiteriană și a format Biserica Unită Independentă. O mică minoritate, cunoscută uneori sub numele de Wee Frees, a refuzat să se unească și a continuat să existe ca Biserică Independentă a Scoției. Biserica Unită Independentă s-a unit apoi cu Biserica Scoției în 1929, deoarece dreptul patronajului laic - principala cauză a dezbinării - dispăruse de mult, odată cu abolirea patronajului printr-un act al Parlamentului promulgat în 1874. Astăzi, Biserica Scoției este principala Biserică din Scoția. Liberalismul a fost și el o problemă pentru Bisericile scoțiene. Profesorul William Robertson Smith, care a fost destituit de la colegiul Bisericii Independente din Aberdeen în 1881, a fost cel mai important promotor în Scoția al ideilor critice germane, contribuind astfel la apariția liberalismului. IV BISERICA ÎN IRLANDA Antagonismul rasial și ura naturală a cuceriților față de cuceritori s-au intensificat în timpul Reformei, deoarece englezii au acceptat protestantismul în timp ce irlandezii au rămas romano-catolici. Când a devenit rege al Angliei, lacob I a adâncit și mai mult diviziunea aceasta, colonizând Irlanda de Nord cu scoțieni. Din punct de vedere religios, între anii 1689 și 1914, în Irlanda au avut loc două evenimente majore. Primul a fost emigrarea între 1710 și 1760 a 200.000 de scoțieni-irlandezi din Irlanda de Nord în America. Acolo ei au devenit

400 Creștinismul de-a lungul secolelor baza prezbiterianismului american. Ulterior, o molimă care a distrus recoltele de cartofi din 1840 a împins peste un milion de persoane, în majoritate romano-catolici, să emigreze în Statele Unite. Al doilea eveniment major a fost separarea dintre Biserica Anglicană și stat, în anul 1869. înainte de această dată, irlandezii plăteau taxe bisericești obligatorii pentru întreținerea Bisericii Anglicane și taxe voluntare pentru a sprijini clerul romano-catolic, pe care ei îl considerau adevăratul cler. însă înainte de 1829, ei primiseră deja drepturi civile prin Actul de Emancipare Catolică, care le deschidea romano-catolicilor accesul la toate pozițiile din guvernul local și național, cu excepția tronului, a funcției de guvernator general al Irlandei, de cancelar și de arhiepiscop de Canterbury. Deși aceste schimbări au potolit întrucâtva animozitățile, ostilitatea religioasă dintre englezi și irlandezi a persistat până în secolul al XX-lea. Trezirea de la Ulster din 1859 a adus o adevărată înnoire spirituală în Irlanda de Nord. V. BISERICA PE CONTINENT între anii 1825 și 1860 s-au desfășurat mișcările cunoscute sub numele de Misiunea Interioară în Germania și Reveil în regiunile francofone ale Europei Apuseane, acestea fiind echivalentele continentale ale trezirilor spirituale din Anglia și din America de Nord. La începutul secolului, Robert Haldane a dus flacăra trezirii în Elveția. Lideri ca Alexandre Vinet (1797-1847), Cesar Malan (1787-1864), Francis R. Gaussen (1790-1863) și istoricul Bisericii Merle D'Aubigne și-au adus contribuția la Reveil-Iui în Elveția, iar Frederic și Adolphe Monod au fost liderii săi în Franța. Trezirea spirituală cunoscută sub numele de Misiunea Interioară Germană a fost rodul activității desfășurate de Johann H. Wichern (1808- 1881). în 1848, Misiunea Interioară a început să promoveze consecințele sociale practice ale trezirii și ale lucrării de evanghelizare. Wichern a construit în 1833 la Hamburg case pentru băieții orfani, aziluri pentru bătrâni, locuințe cu camere de închiriat, mai multe misiuni în orașe și diverse instituții implicate în lucrarea cu deținuți și cu marinari. în anii 1830, Theodore Fliedner (1800-1864) a organizat la Kaiserwerth case ale diaconeselor pentru femeile protestante care se angajau în activitățile sociale ale Bisericii. Groen Van Prinster a condus o trezire asemănătoare în Țările de Jos. După ce Abraham Kuyper (1837-1920) a trecut printr-o perioadă de creștere spirituală, a început să scrie numeroase cărți de teologie și a fondat Universitatea Independentă din Amsterdam. Nicolai F. S. Grundtvig (1783-1872) din Danemarca a pus accentul pe trezirea pietistă și și-a canalizat eforturile către dezvoltarea cooperativelor de producție și către înființarea de „școli populare\". George Scott, în Suedia, și Gisle Johnson, în Norvegia, au continuat trezirea dinainte, legată de lucrarea lui Rans N. Hauge (1771-1824) din Suedia. Mișcările de pe continent păreau a fi orientate mai mult spre activități sociale, spre deosebire de cele din Statele Unite și din Insulele Britanice. în 1907 a izbucnit o remarcabilă trezire spirituală printre prezbiterienii din

Capitolul 35 401 Coreea. Misionarul prezbiterian John L. Nevius a vizitat Coreea și a promovat ideea unei Biserici independente care să se conducă și să se dezvolte singură, misionarii urmând să întreprindă turnee de evanghelizare împreună cu lucrătorii naționali, pe care ei aveau responsabilitatea să-i ucenicizeze. Trezirea ce a urmat anului 1907 a adus la Cristos mii de oameni. în 1970 a avut Ioc acolo o altă renaștere a credinței creștine, iar astăzi Coreea este creștină în proporție de 20 la sută. NOTE 1. Henry Bettenson, Documents of the Christian Church, New York, Oxford University Press, ed. a Il-a, 1963, p. 315-318. 2. /Wd., p. 318-321.

TREZIRE SPIRITUALĂ, MISIUNI ȘI MODERNISM, 1789-1914 36 Dușmani ai credinței în secolul al XlX-lea au apărut câteva mișcări foarte influente care au amenințat credința pe care Biserica s-a străduit să o păstreze de-a lungul veacurilor. Critica biblică a apărut din climatul individualist și umanist produs de Renaștere. Această orientare a fost consolidată atât de raționalismul și individualismul secolului al XVIII-lea, cât și de concepția istorică a Romantismului și de filozofia idealistă germană. Preocuparea pentru bunurile materiale, generată și promovată de nivelul de viață mai ridicat, datorat revoluției industriale, a dus de asemenea la distragerea atenției tuturor claselor de la autoritatea absolută a Bibliei ca standard pentru credință și viață. Dogma biologică a evoluției, aplicată prin analogie la Biblie, a făcut ca creștinismul însuși să devină produsul unei evoluții religioase. Negarea autorității Bibliei este o consecință logică a acestui punct de vedere. I. CRITICA în general, oamenii se apropie de Biblie printr-una din trei forme de abordare. Pietiștii au abordat Scriptura dintr-o perspectivă experimentală, al cărei criteriu de bază este aplicarea adevărului la viața de fiecare zi. Alții o abordează ca pe o sursă doctrinară. Iar alții au adoptat o abordare istorică, ce duce la concepția că Biblia este doar un ghid etic. Această abordare a devenit la modă în secolul al XlX-lea, datorită influenței exercitate de filozofia idealistă germană. Prin combinarea abordării istorico-critice cu aplicarea teoriei evoluției la fenomenele religioase s-a obținut cadrul pentru articularea unui sistem de critică biblică. Discuția între cineva care aderă abordarea critică a Bibliei și cineva care crede în inspirația și integritatea Bibliei este dificilă, deoarece fiecare dintre cei doi parteneri de discuție are idei fundamental diferite de ale celuilalt. Criticul radical al Bibliei pornește de la presupunerea că Biblia este o carte care trebuie judecată după canoanele criticii literare, așa cum este tratată oricare altă operă literară; că religia evoluează și că explicațiile supranaturale ale fenomenelor biblice trebuie înlocuite prin explicații naturale. Acesta consideră că Biblia este o carte scrisă de autori umani și neagă rolul Duhului Sfânt în inspirarea scriitorilor Bibliei. 403

404 Creștinismul de-a lungul secolelor A. Cadrul filozofic și teologic al criticii biblice. Filozofia idealistă a lui Immanuel Kant (1724-1804), combinată cu vederile lui Schleiermacher, Hegel și Ritschl, a creat un cadru filozofic favorabil abordării critice a Bibliei. Kant a acceptat accentul pus de Locke pe simțuri și de Descartes pe rațiune, considerându-le esențiale pentru cunoașterea fenomenelor naturii; dar în Critica rațiunii pure (1781) el argumenta că, prin simțuri sau rațiune, omul nu-L poate cunoaște pe Dumnezeu sau sufletul, el clasându-le pe acestea două ca date ale lumii „numenului\". Formația sa pietistă l-a determinat să afirme că sentimentul obligației morale sau conștiința omului, pe care el o numea „imperativul categoric\", ar trebui să fie punctul de plecare în religie. Deoarece omul are un simț moral, argumenta Kant în Critica rațiunii practice (1781), există un Dumnezeu care a dat acel simț. Dacă cine ascultă de dictatele conștiinței trebuie răsplătit, atunci postulatul sufletului și al vieții veșnice devin esențiale, fiindcă de multe ori cei buni nu își primesc răsplata în această viață. Deoarece Kant nega faptul că omul poate cunoaște lumea numenului, în sistemul lui nu există loc pentru o revelație istorică și obiectivă a lui Dumnezeu în Biblie. Pentru el, Biblia este doar o carte de istorie concepută de om, care trebuie să fie supusă criticii istorice ca orice altă carte. In sistemul lui Kant nu există loc pentru Cristos, Dumnezeul-Om. Omul, cu voința sa liberă și cu simțul său înnăscut pentru ce este bine, devine creatorul unei religii în care dezvoltă moralitatea inerentă din el însuși. Există o continuitate logică directă între idealismul kantian și liberalismul modern, care crede în „scânteia divină\" dinăuntrul fiecăruia dintre noi, scânteie pe care, susțin liberalii, nu trebuie decât să o cultivăm pentru a avea o conduită morală bună și pentru a ajunge, în final, la nemurire. în felul acesta, Kant și-a adus contribuția la conturarea unui cadru filozofic pentru critica biblică precum și pentru teologia liberală modernă. Spre deosebire de Kant, care a identificat punctul de plecare pentru religie în natura morala a omului, Friedrich D. E. Schleiermacher (1768-1834) a considerat că sentimentele sau emoțiile sunt elementul din care se dezvoltă experiența religioasă. Schleiermacher a fost educat în școlile moraviene și datorează subiectivismul filozofiei sale acestor școli și Romantismului. în cartea sa, Credința creștină (cca 1821), religia este prezentată nu ca un set de credințe și de obligații bazate pe autoritatea Bibliei, ci ca produsul sentimentului de dependență absolută a omului într-un univers măreț, în care el este doar o mică entitate. Creștinismul îl pune cel mai bine pe om în armonie cu Dumnezeu atunci când omul își realizează pasiv dependența de Dumnezeu. în felul acesta, religia devine o simplă înțelegere subiectivă a lui Cristos, care slujește ca Mijlocitor și care îl împacă pe om cu Absolutul imanent în univers. în felul acesta, omul nu mai este dependent de revelația istorică a voii lui Dumnezeu ci, pentru a se bucura de o experiență religioasă satisfăcătoare, trebuie doar să cultive sentimentul dependenței față de Dumnezeu în Cristos. Datorită părerii sale că esența religiei este subiectivitatea, Schleiermacher este numit adesea părintele teologiei moderne.

Capitolul 36 405 George W F. Hegel (1770-1831) a avut și el o influență marcantă atât asupra teologiei cât și asupra abordării critice a Bibliei. în concepția lui, Dumnezeu este Absolutul care caută să Se manifeste în istorie printr-un proces logic de împăcare a contrariilor, pe care Hegel le-a numit teză și antiteză. Sinteza, ori reconcilierea, generează o nouă pereche de contradicții, care se contopesc iarăși într-o nouă reconciliere sau sinteză. Hegel susține astfel că Absolutul se manifestă prin evoluția filozofică. Dialectica, sau logica, lui a fost preluată de Marx, iar accentul pus de el pe stat ca manifestare a Absolutului a fost împrumutat de Hitler și de Mussolini pentru a glorifica atât statul cât și pe dictatorul care se află în fruntea lui. Albrecht Ritschl (1822-1889) a fost influențat de concepția lui Schleiermacher conform căreia la baza religiei stă sentimentul religios, dar el a insistat că religia este conștiința socială a dependenței. Cristosul istoric din Evanghelii a adus individului revelația păcatului și mântuirea prin credința. Biblia este pur și simplu o consemnare a conștiinței comunității și, prin urmare, ea ar trebui să fie supusă investigației istorice la fel ca orice altă carte. In felul acesta, Ritschl, asemenea altor filozofi, a făcut ca religia să fie o experiență subiectivă, deschizând calea pentru criticismul extrem al Bibliei. De asemenea, el a promovat abordarea socială a problemelor religioase pe baza dragostei. B. Critica biblică Așadar, raționalismul iluminist și filozofia idealistă romantică au fost părinții criticismului biblic, care încearcă să nege caracterul supranatural al Bibliei ca revelație și care consideră că Biblia relatează pur și simplu evoluția subiectivă a religiei în conștiința umană. Opoziția față de o critică atât de distrugătoare nu trebuie să-1 determine pe cercetătorul plin de reverență al Bibliei să respingă întreaga critică biblică. Critica istorică și literară, sau introducerea în aceasta, cum i se mai spune uneori, care a ajuns să fie asociată cu vederile distructive mai sus amintite, este de fapt studiul atent al cadrului istoric specific fiecărei cărți a Bibliei; critica textuală este studiul textului biblic în încercarea de a se stabili dacă textul pe care îl avem ne-a parvenit într-adevăr direct din mâinile scriitorilor săi originari. Critica textuală a stabilit că textul Bibliei are un grad înalt de acuratețe, așa încât putem fi siguri că scrierile de care dispunem sunt cu adevărat scrierile autorilor Bibliei. De aceea, nicio doctrină sau învățătură etică a Scripturii nu poate fi pusă sub semnul întrebării nici de către cel mai radical critic. Critica istorică și literară, și nu critica textuală, a fost cea care a distrus credința multora în revelația divină a Bibliei. Popularizarea criticii istorice și literare a fost asociată cu doctorul francez din secolul al XVIII-lea, Jean Astruc (1684-1766), care în 1753 a împărțit cartea Geneza în două părți. El a presupus că pentru scrierea ei au fost folosite ca surse două documente, deoarece în unele locuri a găsit numele Elohim (Dumnezeu), iar în altele lehova (Domnul). Johann G. Eichhorn (1752-1827), cel care a enunțat dictonul că Biblia trebuie să fie citită ca o carte omenească

406 Creștinismul de-a lungul secolelor și să fie testată prin mijloace omenești, a fost cel care a conferit acestor studii numele de „critică superioară\". Pe lângă utilizarea numelor lui Dumnezeu, Eichhorn a mai identificat și alte caracteristici literare, ceea ce l-a determinat să creadă că nu numai Geneza, ci întregul Hexateuh (primele șase cărți - de la Geneza la losua) este alcătuit din documente compozite. In 1853, Hupfeld a fost primul care a susținut că Pentateuhul este opera a cel puțin doi autori diferiți, și nu o narațiune compusă de Moise pe baza mai multor surse. Graf și Wellhausen au elaborat o teorie mai amplă, care poartă numele de „teoria Graf-Wellhausen\" și a fost adoptată de criticii literari și istorici ai Bibliei. Conform acestei teorii, locurile în care este folosit numele lehova reprezintă documentul cel mai vechi, și a fost marcat cu inițiala J; o altă porțiune, redactată de un alt autor, a fost numită sursa E; alta, din Deuteronom, a fost identificată drept sursa D; iar alta drept sursa P în felul acesta, este pusă în discuție unitatea Pentateuhului și este negată paternitatea sa mozaică. Criticii mai recenți au împărțit cartea Isaia în cel puțin două părți și au mutat data scrierii cărții Daniel în perioada Macabeilor, așa încât ea devine simplă scriere istorică, nu profeție combinată cu istorie. Dezvoltarea doctrinară în paginile Bibliei a fost explicată pe coordonate evoluționiste. Criticii insistau asupra dezvoltării ideii de Dumnezeu, pornind de la Dumnezeul primitiv al furtunii de pe Muntele Sinai până la Dumnezeul etic monoteist al profeților. Săpăturile arheologilor biblici i-a obligat pe mulți critici să-și abandoneze teoriile radicale, deoarece descoperirile lor confirmă punctul de vedere conservator asupra Bibliei. începutul criticii literare și istorice a Noului Testament îi este atribuit de obicei lui Hermann S. Reimarus (1694-1778), care a predat limbi orientale la Hamburg. în Fragmente (1778) el neagă posibilitatea minunilor biblice și avansează ideea că scriitorii Noului Testament, cu povestirile lor despre minuni, erau pur și simplu niște impostori îmbrăcați în haina pioșeniei. Gotthold Lessing (1729-1781), care a publicat Fragmentele lui Reimarus, a susținut că Scriptura i-a slujit omului drept călăuză în faza primitivă a dezvoltării lui religioase, dar că rațiunea și simțul datoriei sunt călăuze suficiente în stadiul mai avansat al religiei. Ferdinand C. Baur (1792-1860) a susținut în 1831 că în Biserica primară exista un iudaism care insista asupra Legii și asupra lui Mesia. Această abordare se regăsește în scrierile lui Petru. Dar Pavel a dezvoltat în Romani și în Galateni o antiteză, în care accentul cădea pe har în opoziție cu Legea. Vechea Biserică Catolică din secolul al II-lea reprezenta o sinteză a vederilor lui Petru și Pavel. Această sinteză este exprimată în cărți ca Evanghelia după Luca și în epistolele pastorale. Apoi Baur a trecut la datarea cărților Noului Testament în acest cadru, în funcție de modul cum reflectă concepțiile lui Petru, Pavel sau loan. Astfel, datele istorice au făcut loc presupozițiilor filozofice subiective în stabilirea cronologiei cărților Noului Testament. în secolul al XX-lea, critica Noului Testament se concentrează succesiv asupra a trei moduri distincte dar interdependente de abordare a Evangheliilor. Critica sursei se ocupă de ordinea scrierii Evangheliilor

Capitolul 36 407 sinoptice (Matei, Marcu și Luca) și de măsura în care sunt dependente una de alta sau chiar de surse mai vechi. între anii 1920 și 1940 a luat ființă critica formei, care urmărea să identifice formele sau șabloanele în care s-au transmis la începuturile creștinismului pe cale orală faptele și învățăturile lui Isus, înainte ca ele să fie fixate prin scris în Evanghelii. Această abordare pretinde că Evangheliile conțin adevăruri despre Cristos care pot fi descoperite numai după ce se dau la o parte învelișurile ce țin de tradiție și formă sub care se ascunde adevărul. Recent, critica redactării a început să ocupe poziția cea mai importantă între aceste abordări. Ea își propune să analizeze mecanismul și semnificația modificărilor subtile pe care acești critici pretind că scriitorii Evangheliei le-ar fi introdus în relatările lor despre viața și lucrarea lui Cristos. Unii teologi care adoptă vederi critice față de Noul Testament consideră că esența Evangheliei o constituie învățăturile etice ale lui Isus și că Pavel a transformat religia etică simpla a lui Isus într-o religie răscumpărătoare. Acest tip de critică istorică și literară distructivă i-a făcut pe mulți să respingă ideea că Biblia este o revelație dată de Dumnezeu prin oameni inspirați de Duhul Sfânt, și să minimalizeze sau să nege divinitatea lui Cristos și a lucrării Sale mântuitoare pe crucea de pe Calvar. David E Strauss (1808-1874) s-a folosit de toate aceste idei în redactarea lucrării sale, Viața lui Isus (1835-1836). El a negat atât minunile și integritatea Noului Testament, cât și divinitatea lui Cristos, pe care el îl considera un simplu om care credea doar că El este Mesia. Germania, odată patria Reformei, a devenit țara unde s-a dezvoltat critica Bibliei. Istoria Germaniei lui Hitler arată foarte bine până unde pot merge oamenii atunci când neagă revelația lui Dumnezeu conținută în Biblie și când iau drept autoritate pentru gândire și pentru acțiune rațiunea și știința, în locul revelației. II. MATERIALISMUL O altă mișcare sau teorie care a amenințat credința în secolul al XlX-lea și care o mai amenință și astăzi a fost și este materialismul. Mai subtil poate decât critica istorică și literară, materialismul poate fi definit drept practica societății moderne de a pune accentul pe valorile materiale pentru realizarea unui standard înalt de viață. Dacă atenția omului se concentrează asupra acestei vieți, el va neglija valorile spirituale ale vieții veșnice. Abundența bunurilor materiale, care a contribuit la ridicarea nivelului de trai, este o consecință a revoluției industriale care a avut loc prima dată în Anglia, între anii 1760 și 1830. Puterea mașinilor a înlocuit puterea manuală, așa încât a devenit posibilă producția relativ ieftină a unor mari cantități de bunuri. Dar nicăieri nu s-a pus un accent așa de mare pe un standard material înalt de viață ca în America. Walter Rauschenbusch, fondatorul evangheliei sociale în America, și Karl Marx au subliniat în sistemele lor rolul primordial ocupat de bunurile materiale în obținerea unei vieți mai bune. însă cei care acordă o importanță atât de mare distribuirii bunurilor materiale uită că „omul nu trăiește numai cu pâine\".

408 Creștinismul de-a lungul secolelor III. CREAȚIONISM CONTRA EVOLUȚIE Dacă critica filozofică, literară și istorică a Bibliei a distrus credința în Biblie ca revelație venită de la Dumnezeu și dacă materialismul generat de revoluția industrială a produs indiferență față de viața de apoi, concepțiile lui Charles Darwin (1809-1882) și ale succesorilor lui au introdus ideea că nu există păcat, sau că păcatul este pur și simplu o reminiscență a instinctului animal în om. Evoluția ca doctrină filozofică datează deja din vremea lui Aristotel, însă Darwin a fost primul care a dezvoltat-o pe ceea ce părea a fi o bază științifică. înainte de a-și fi dezvoltat înclinațiile de naturalist, Darwin a studiat pentru o vreme medicina și teologia. O călătorie în jurul lumii pe vasul Beagle, între anii 1831 și 1836, l-a convins că diferențele dintre animalele vii și fosilele existente pe continent și cele de pe insulele pe care le-a vizitat pot fi explicate numai prin evoluția biologică. El a publicat cartea Originea speciilor în 1859, după ce a aflat că Alfred Wallace a ajuns și el în mod independent la concluzii similare. în cartea lui, Darwin afirmă că lupta pentru existență menține constantă populația diferitelor specii, în ciuda faptului că reproducerea se face în progresie geometrică și că se produc mult mai multe organisme vii decât este necesar pentru supraviețuirea speciei. în această luptă, unii indivizi dezvoltă caracteristici favorabile supraviețuirii, prin procesul adaptării la mediu. Aceste caracteristici se transmit prin selecție sexuală, ce constă în împerecherea femelelor și masculilor privilegiați. în felul acesta supraviețuiesc doar cei mai puternici. Darwin credea că similaritatea structurală între organismul uman și cel animal îi susține teoria, însă a uitat că această similaritate, la fel ca multe altele, ar putea dovedi intenționalitate din partea Creatorului, care a dat creaturilor Lui structuri trupești similare din cauza similarității de mediu în care trăiesc. Darwin și-a expus teoria sa despre om în Originea omului (1871) și a susținut că omul se leagă de animal prin tipuri ancestrale comune . Teoria lui Darwin despre continuitatea dintre om și animal este rezumată prin expresia „descendență însoțită de schimbare\", sau prin termenul de continuitate. Aceasta se opune convingerilor biblice privind creația specială de către Dumnezeu, sau teoriei discontinuității, ce postulează fixitatea în grupurile create. Insistând asupra similarităților dintre om și animale, Darwin a ignorat trăsăturile unice ale omului, cum ar fi un creier mai mare, capacitatea lui de a vorbi, memoria, conștiința, concepția lui despre Dumnezeu și sufletul uman. El a recunoscut că ultimele trei caracteristici menționate reprezintă o problemă pentru teoria lui. Până acum nu a fost descoperită nicio verigă lipsă care să îl identifice în mod concludent pe om cu animalele; de fapt, încrucișarea între mai multe grupuri de organisme este imposibilă. Cuvântul ebraic bara, ce desemnează actul creației, este folosit numai în contextul cerului și al pământului, al omului și al mamiferelor (Geneza 1:1, 21, 27). Biblia afirmă că Dumnezeu a făcut ca fiecare grup distinct să se înmulțească „după soiul lui\". Chiar dacă teoria evoluției neagă crearea directă a omului de către Dumnezeu, cel mai mare rău a fost produs de aplicarea teoriei evoluției la

Capitolul 36 409 dezvoltarea religiei. S-a ajuns astfel să se susțină că Dumnezeu și Biblia sunt produse evolutive ale conștiinței religioase a omului, și cărțile Bibliei au fost datate apoi în consecință. Escatologia biblică, potrivit căreia perfecțiunea va veni în această lume numai prin intervenția directă a lui Dumnezeu la întoarcerea lui Cristos, a fost înlocuită cu concepția evoluționistă că lumea se perfecționează continuu prin efortul omului. Deoarece omul nu se face vinovat de păcatul originar, el nu are nevoie de Cristos ca Mântuitor. Tennyson a dat expresie poetică teoriei evoluționiste în poemul lui autobiografic intitulat In memoriam (1850). Evoluția a mai fost folosită și pentru a justifica ideea superiorității rasiale, deoarece această idee părea să se potrivească foarte bine cu conceptul darwinist de supraviețuire a celui mai adaptat. De asemenea, s-a apelat la evoluție și pentru a se justifica absența unui fundament absolut ori a unei norme fixe pentru etică. Comportamentul bun constă pur și simplu din totalitatea acelor acțiuni considerate potrivite de către fiecare generație pentru buna funcționare a societății. Așadar, doctrina evoluției a fost folosită și pentru a glorifica războiul ca formă de supraviețuire a celui mai adaptat. La toate aceste concluzii s-a ajuns prin aplicarea teoriei biologice la alte domenii de activitate, pe calea unor analogii nejustificate. IV. COMUNISMUL In secolul al XX-lea, Biserica s-a confruntat și cu ostilitatea socialismului. Această mișcare își are rădăcinile în filozofia materialistă a lui Karl Marx (1818-1883). Marx a împrumutat de la Adam Smith ideea că numai munca poate crea valoare; de la Hegel a preluat metoda, iar socialiștii utopici i-au inspirat țelurile utopice. împreună cu Friedrich Engels a dezvoltat, în Manifestul comunist (1848), direcțiile majore ale filozofiei lor. Marx a fost atras de filozofia lui Hegel, dar a înlocuit Ființa Absolută hegeliană cu materialismul. Singura realitate, a susținut el, este materia în mișcare. Pe această bază și-a fundamentat ideea că toate instituțiile religioase, sociale și politice ale societății sunt determinate de felul în care își câștigă oamenii existența. Sursa luptei de clasă este faptul că de regulă capitalistul își însușește plusvaloarea sau profiturile. însă Marx susținea că profiturile aparțin muncii, deoarece - credea el - numai munca poate crea valoare. Astfel că Marx a trasat direcția de desfășurare a luptei de clasă aplicând logica lui Hegel. Capitalismul și-a generat propria antiteză, proletariatul, care în cele din urmă îl va distruge și, după o perioadă de dictatură a proletariatului sau a muncitorilor, va înființa o societate fără clase. Lenin a elaborat o serie de tactici agresive care ar putea duce la instaurarea sistemului socialist. El a subliniat că un partid comunist de mici proporții, dar disciplinat, s-ar putea infiltra în organizațiile democratice - cum ar fi de exemplu sindicatele și guvernul - și să se folosească de un moment de criză sau de un război pentru a pune mâna pe putere. Stalin a folosit cu succes acest program și această strategie în statul rus. Marx și adepții lui cred că „omul trăiește numai cu pâine\". Ei ignoră

410 Creștinismul de-a lungul secolelor - păcatul omenesc, care le va submina mereu orânduirea ideală, daca nu vor recurge la înregimentarea brutală - ceea ce comuniștii au făcut pretutindeni. De asemenea, ei simplifică la maximum problemele umane. în sistemul lor, ei nu lasă niciun loc pentru Dumnezeu, pentru Biblie și pentru standardele absolute, insistând că „religia este opiu pentru popor\". în ciuda faptului că accentul pus pe importanța factorului economic a fost de un real ajutor pentru istoric, istoria recentă scoate la iveală ostilitatea fundamentală a marxismului față de orice formă de religie. Deși continuitatea religiei creștine și a Bisericii nu depinde de vreun sistem politic ori economic, trebuie să recunoaștem că socialismul, așa cum este el practicat de către comuniști, nu poate ajunge în termeni amiabili cu Biserica. Critica Bibliei, teoria darwinistă a evoluției, alături de alte forțe sociale și intelectuale, au creat la sfârșitul secolului al XlX-lea un anumit relativism religios. Teologii liberali au aplicat teoria evoluției în religie, folosind-o ca pe o cheie explicativă capabilă a da seamă de dezvoltarea acesteia. Ei au insistat atât de mult asupra continuității experienței religioase a omului, încât religia creștină a devenit un simplu rezultat al evoluției religioase, încetând astfel să mai fie văzută ca o revelație din partea lui Dumnezeu mediată de Biblie și de Cristos. De asemenea, a început să se pună accentul pe experiența religioasă, în detrimentul teologiei. Creștinismul conservator a luptat împotriva diferitelor forme ale liberalismului și ale socialismului. La fel a făcut și mișcarea lansată de teologul Karl Barth.

TREZIRE SPIRITUALĂ, MISIUNI ȘI MODERNISM, 1789-1914 37 Biserica americană în epoca națională în anul 1789, influența Marii Treziri era deja în mare parte risipită din cauza deismului adus în colonii de către ofițerii armatei britanice, în timpul războiului franco-indian, prin importul de literatură deistă și prin înrâurirea Revoluției Franceze. Universitatea Yale ilustrează spiritul religios decadent prevalent în această perioadă. Puțini studenți se mai considerau născuți din nou. Jocurile de noroc, limbajul murdar, viciul și beția erau frecvente printre studenții care se mândreau cu necredincioșia lor. A Doua Trezire Spirituală, care a îmbunătățit oarecum acest tablou deprimant, a deschis secolul al XlX-lea, fiind urmată de multe altele. De la Revoluția Americană până la Primul Război Mondial, Statele Unite s-au format din punct de vedere religios după un tipar protestant rural, în care protestantismul era religia majorității. Odată cu dezvoltarea romano- catolicismului prin imigrările ce au urmat războiului, țara a devenit mai pluralistă și chiar seculară sub aspect religios. Protestantismul a pierdut monopolul de care se bucura înainte. I. TREZIREA SPIRITUALĂ ȘI SOCIETĂȚILE VOLUNTARE în 1787 a început o mișcare de trezire spirituală la Hampden-Sidney, un mic colegiu din Virginia. Trezirea, care s-a născut din interesul pe care trei studenți l-au manifestat față de starea lor spirituală, s-a răspândit la colegiul Washington, și de acolo în întreaga Biserică Prezbiteriană din sud. Faza congregațională a trezirii din Noua Anglie a început la Yale în 1802, sub conducerea președintelui Timothy Dwight (1752-1817), ale cărui mesaje erudite și pline de înflăcărare ținute la capelă despre necredincioșie și despre Biblie au înfrânt necredința superficială a studenților. Aproximativ o treime dintre studenți s-au convertit în timpul trezirii, care mai târziu a ajuns la Dartmouth, Williams și la alte colegii. La Yale a mai avut loc o trezire, ceva mai târziu.1 Așa au început trezirile spirituale în colegiile din est. Trezirea s-a răspândit apoi spre vest, unde emigraseră deja un număr mare de oameni. Pe la 1820, un sfert din populație locuia în afara celor 13 state 411

412 Creștinismul de-a lungul secolelor inițiale, în vest. Whisky-ul a devenit un blestem în aceste așezări noi și a fost cauza celor mai multe probleme sociale și morale de la frontiera vestică. Prezbiterienii au fost cei mai importanți propagatori ai trezirii în această zonă, ei fiind cei care au inițiat taberele de vară, prin activitatea lui James McGready (cca 1758-1817). Cea mai celebră întrunire a fost cea ținută la Cane Ridge, în august 1801, unde după unele aprecieri ar fi fost prezenți zece mii de oameni.2 Ea a fost marcată de fenomene fizice ciudate, cum ar fi căderi la pământ, convulsii, rostogoliri, dansuri, strigăte și urlete. Dar rezultatele pozitive ale trezirii sunt incontestabile. Regiunile de frontieră din Kentucky și Tennessee au avut mult de câștigat de pe urma ei. Trezirea spirituală din zonele de frontieră a fost mult mai spectaculoasă decât trezirea spirituală liniștită, produsă prin predicarea Cuvântului în Noua Anglie. La fel ca și în cazul Marii Treziri, unul din rezultatele trezirii spirituale a fost diviziunea în lăuntrul bisericilor. Ea a apărut printre prezbiterieni, atunci când prezbiteriul Cumberland a ordinat bărbați fără calificările educaționale necesare pentru a sluji în tot mai numeroasele biserici de la frontieră. Această diviziune a dus la formarea în 1810 a Bisericii Prezbiteriene Cumberland. Practicarea întrunirilor în tabere de vară și sistemul de predicare în circuit, precum și propaganda în favoarea trezirii spirituale au făcut din ea una din bisericile puternice ale frontierei. O altă sciziune a fost inițiată de Thomas Campbell (1763-1854), un scoțian irlandez prezbiterian sosit în America în 1807. Când biserica din care făcea parte nu i-a dat voie să administreze Cina Domnului celor din afara propriului său grup, el a decis să predice o credință care nu se mai baza pe credeul lor, ci pe Biblie. Curând a câștigat numeroși adepți din rândul baptiștilor și, după ce a sosit în America și fiul său, Alexander, a organizat biserici congregaționale care practicau botezul prin scufundare și puneau accentul pe a doua venire a lui Cristos. în 1830 aceste biserici s-au separat de baptiști, și credincioșii lor au ajuns să fie cunoscuți sub numele de „ucenicii\". In 1832 „ucenicii\" s-au unit cu creștinii care îl urmau pe Barton W. Stone (1772-1844), și astfel s-a format Biserica Ucenicilor, sau Biserica Creștină. Cea de-a Doua Trezire a precipitat indirect apariția Bisericii Unitariene în Noua Anglie. Prima Biserică Unitariană din America a fost înființată în 1785, când membrii de la King's Chapel, Boston, au votat excluderea din cadrul serviciilor divine a oricărei referiri la Trinitate. Apoi, în 1805, Henry Ware a fost numit șeful catedrei de teologie de la Harvard, în ciuda vederilor sale unitariene, iar în 1808 congregaționaliștii ortodocși au fondat Seminarul Teologic Andover, ca o formă de protest împotriva acestei numiri. în 1819, William E. Channing a ținut la Baltimore o predică în care a dezvoltat doctrina unitariană.3 Această predică a devenit fundamentul confesional a peste o sută de biserici unitariene, care nu au întârziat să apară în Boston și în întreagă Noua Anglie. Aceste biserici se opuneau atât creștinismului ortodox cât și mișcării de trezire spirituală. Curtea Supremă din Massachusetts a acordat, prin Decizia Dedham din 1820, tuturor membrilor dintr-o parohie, indiferent dacă aceștia frecventau biserica sau nu, dreptul de a vota numirea

Capitolul 37 413 unui pastor. Asociația Unitariană Americană, care a luat ființă în 1825, întrunind 125 de congregații, afirma doctrinele bunătății înnăscute a omului, a mântuirii prin cultivarea caracterului, a unității lui Dumnezeu, a umanității lui Cristos și a imanenței lui Dumnezeu în inima omului. O a doua consecință majoră a trezirii a fost îmbunătățirea moravurilor în zonele de frontieră. Beția și limbajul murdar au făcut loc comportamentului evlavios, pe măsură ce metodiștii și baptiștii creșteau numeric în aceste regiuni. Deși trezirea a fost inițiată de prezbiterieni, metodiștii și baptiștii au câștigat mai mulți adepți, deoarece ei nu insistau atât de mult asupra necesității ca cei ce intrau în lucrare să aibă instruirea necesară în acest sens și se foloseau intens de tehnica întrunirilor în tabere, pe care prezbiterienii încetaseră să o mai folosească. In doar trei ani, mai mult de zece mii de noi credincioși s-au adăugat bisericilor baptiste din Kentucky. începând cu această perioadă, întrunirea pentru rugăciune de la mijlocul săptămânii a devenit o instituție importantă în creștinismul american. Tot în acest timp, a fost înființată și școala duminicală americană. Deja în 1786, școala duminicală se ținea într-o casă din Virginia, iar în 1790 a fost introdusă într-o biserică din Philadelphia. De atunci înainte, ea a devenit o parte integrantă a vieții religioase din America, dând posibilitatea Bisericii să-și educe tinerii în adevărurile biblice. Educația superioară a fost consolidată prin înființarea a numeroase colegii noi în intervalul cuprins între 1780 și 1830, atât de către prezbiterieni cât și de către congregaționaliști, cu scopul de a face față nevoii de tot mai mulți predicatori instruiți. Seminarul Andover a fost fondat, în 1808 pentru a preîntâmpina amenințarea unitarianismului de la Harvard. Alte instituții de învățământ superior, cum ar fi Seminarele Princeton (1812), Auburn și Bangor au fost înființate curând după aceea. O altă consecință a trezirii spirituale a fost activitatea misionară din țară și străinătate. Fondarea Comitetului American pentru Misiunile Străine în 1810 a fost în parte rezultatul întrunirilor pentru rugăciune din șura de fân ținute de Samuel Mills (1783-1818) și de alți studenți de la Colegiul Williams. Mai târziu au fost înființate comitete de misiune și în cadrul altor confesiuni, așa încât lucrarea misionară americană s-a extins foarte mult până în 1900. Au fost înființate de asemenea numeroase societăți voluntare nonconfesionale pentru misiune, pentru distribuirea Bibliei și pentru scopuri sociale. Pentru as veni în sprijinul acestui imens efort, a fost fondată în 1825 Societatea Americană pentru Tractate, iar în 1816 a fost organizată Societatea Biblică Americană. încă de la începutul secolului al XlX-lea, numeroase confesiuni au început să publice pentru membrii lor ziare religioase săptămânale. Dar mișcarea de trezire spirituală nu s-a încheiat odată cu cea de-a Doua Trezire. Charles G. Finney (1792-1875), un avocat convertit în 1821, a ajuns să se remarce ca promotor al trezirii spirituale prin campania lui din 1830 și 1831 de la Rochester, New York. între „noile măsuri\" pentru trezirea spirituală introduse de el se numărau întrunirile prelungite, folosirea unui limbaj nepretențios în predicare, ore neobișnuite pentru servicii, numirea unor persoane în rugăciunea publică și în predici, precum și „banca pocăinței\"

414 Creștinismul de-a lungul secolelor Dwight L. Moody, evanghelist. Deși nu a fost niciodată ordinat, el a fost considerat de mulți dintre contemporanii lui drept cel mai influent „cleric\" din ultimul sfert al secolului al XlX-lea. pentru cei ce căutau împăcarea cu Dumnezeu. Finney a fost pastor pentru o vreme la New York, iar mai târziu la Oberlin, Ohio. în 1851, a devenit președintele colegiului Oberlin. Prelegerile sale pe tema trezirii spirituale și de teologie sistematică au exercitat o mare influență în epocă. în urma adunărilor de amiază pentru rugăciune inițiate de Jeremiah Lanphier împreună cu încă șase persoane la data de 23 septembrie 1857 și desfășurate pe strada Fulton din New York, s-a născut între 1857-1858 o trezire interconfesională laică ce avea la bază rugăciunea. După șase luni, la aceste adunări de amiază pentru rugăciune de la New York au ajuns să participe 10.000 de persoane. Se estimează că au fost aduși atunci în sânul Bisericii între 500.000 și 1.000.000 de persoane, majoritatea noilor convertiți aderând la Biserica metodistă. Această trezire spirituală a inspirat mișcări similare la Ulster și în alte părți ale lumii. în 1863 și 1864 a început o trezire în rândul Armatei Confederate, înaintea bătăliei de la Richmond. Cu această ocazie s-au convertit 150.000 de persoane și au fost înființate biserici de campanie. După Războiul Civil, natura trezirii spirituale s-a schimbat. Odată cu întrunirile de trezire încununate de succes conduse de Dwight L. Moody în Insulele Britanice intre 1873 și 1875, trezirea spirituală a devenit evanghelizare în masă de factură urbană, organizată profesionist în afara zidurilor bisericii, „în mari săli publice. în 1889, Moody a contribuit la înființarea Societății de Evanghelizare din Chicago, din care în toamna anului 1889 s-a dezvoltat Institutul Biblic Moody. între cei care i-au succedat în acest nou tip de a face evanghelizare s-au numărat Reuben A. Torrey, Gypsy Smith și Billy Sunday. începând din 1949, evanghelistul cu cea mai mare notorietate publică este Billy Graham.

Capitolul 37' 415 IL REFORMA SOCIALĂ în secolul al XlX-lea, Biserica din America a fost interesată și de reforma socială. Trezirile spirituale au creat o atmosferă de opoziție față de practica curentă a duelurilor cu pistolul sau cu sabia. Moartea tragică a lui Alexander Hamilton intr-un duel cu Aaron Burr, cuplată cu propaganda de la amvon, a dus curând la încetarea acestei practici. Interesul Bisericii pentru reforma socială a determinat de asemenea abolirea treptată a pedepsei cu închisoarea a datornicilor și a promovat reforma închisorilor. în cursul secolului al XlX-lea și chiar și mai înainte, Biserica a devenit preocupată de problema băuturilor alcoolice. în 1784, Benjamin Rush a infirmat teoria potrivit căreia alcoolul ar fi benefic pentru trupul uman și a chemat bisericile să sprijine o mișcare de abstinență totală de la băuturile alcoolice. Metodiștii, care au manifestat întotdeauna un interes deosebit pentru problemele sociale, au pretins ca membrii lor nici să nu vândă, nici să nu consume alcool. Prezbiterienii și congregaționaliștii le-au urmat și ei curând exemplul. Puțin după aceea s-au format numeroase societăți ce aveau drept obiectiv promovarea abstinenței și lupta împotriva celor care profitau comercializând alcoolul. Cea mai importantă dintre acestea a fost Liga Anticârciumă (1895), care era de fapt o confederație de agenții promotoare ale moderației. După Primul Război Mondial, concluzia că băutura stimula crima, că alcoolul și tehnica modernă nu erau compatibile, și faptul că 33 de state au promulgat legi ale prohibiției, toate acestea au stimulat activitatea Ligii. Conlucrarea tuturor acestor forțe a dus la adoptarea, în 1919, a celui de-al Optsprezecelea Amendament. Cu alte cuvinte, începând din 1919 America a devenit oficial prohibiționistă, situație ce a durat până la abrogarea celui de-al Optsprezecelea Amendament, în 1933. în prima jumătate a secolului al XlX-lea, sclavia a devenit și ea o problemă serioasă cu care Biserica a fost nevoită să se confrunte. Congregaționaliștii din Rhode Island s-au pronunțat încă din 1769 împotriva sclaviei, în încercarea de a ameliora condiția sclavilor, acțiune ce s-a desfășurat între anii 1729-1830. Jurnalul lui John Woolman (1756-1772) descrie eforturile pioase ale acestui quaker de a-i convinge pe ceilalți să-și elibereze sclavii. în jurul anului 1833, Seminarul Lane din Cincinnati a devenit centrul mișcării împotriva sclaviei, condusă de un student pe nume Theodore Weld. Această mișcare avea ca scop abolirea sclaviei, și ea și-a desfășurat activitatea în perioada 1831-1860. Când conducerea seminarului a încercat să interzică mișcarea, studenții s-au mutat la Colegiul Oberlin și în 1833 a fost înființată Societatea Americană împotriva Sclaviei. Inspirată de oameni ca William L. Garrison, editor al revistei Liberator, de poetul John Greenleaf Whittier, de educatorul Jonathan Blanchard și de autoarea Harriet Beecher Stowe (Coliba unchiului Tom), mișcarea aboliționistă a crescut rapid. în același timp, sclavia a devenit o evidentă necesitate economică în Sud, în vederea producerii de bumbac pentru tot mai numeroasele fabrici de textile din Noua Anglie și din Anglia. încercările de a pune capăt sclaviei pe calea convingerilor religioase au dus la dezbinarea mai multor confesiuni. Biserica Metodistă Wesleyană a fost

416 Creștinismul de-a lungul secolelor organizată în 1843 din membrii care nu posedau sclavi, după ce mulți părăsiseră în prealabil Biserica Metodistă Episcopală. în 1845 a fost fondată Convenția Baptistă de Sud, din cauza opoziției baptiștilor din nord față de sclavie. în același an a fost fondată Biserica Metodistă Episcopală din Sud. De asemenea, prezbiterienii din sud, aparținând atât școlii noi cât și școlii vechi s-au despărțit și ei în 1857 și în 1861 din cauza neînțelegerilor privind sclavia și teologia. în 1864, aceștia s-au unit din nou, formând Biserica Prezbiteriană din Statele Unite ale Americii. Nu toate Bisericile create în urma acestor schisme generate de sclavie s-au reunit până acum cu frații lor din nord, deși în ultima vreme au început demersuri în vederea reunificării. însă în ciuda schismelor, trebuie să ne amintim că Biserica a fost conștientă că sclavia era o problemă socială ce trebuia rezolvată. Când a izbucnit Războiul Civil, bisericile de pe ambele părți ale baricadei și-au dat silința să-i ajute pe cei nevoiași și suferinzi. Recursul la arme în Războiul Civil și cel de-al 13-lea Amendament au pus capăt sclaviei, dar segregația rasială a continuat până în anii 1960. III. SECTE URBANE ȘI DIN ZONA DE FRONTIERĂ Pe lângă noile confesiuni, cum au fost prezbiterienii Cumberland și Ucenicii, cunoscuți și sub numele de Creștini, în zona de frontieră americană și în orașele americane ale secolului al XlX-lea și-au făcut apariția și sectele heterodoxe. Mormonii și adventiștii au apărut în zonele rurale ale frontierei, iar „Știința creștină\" în orașele Noii Anglii. Joseph Smith (1805-1844) a susținut că în 1827 a dezgropat pe un deal de lângă Palmyra, New York, o carte cu foițe subțiri de aur. După ce a petrecut trei ani traducând-o, a publicat-o în anul 1830 sub titlul de „Cartea lui Mormon\".4 A atras mulți adepți la noua credință și, între 1831-1837 a transformat Kirtland, Ohio, în cartierul general al organizației. Principalul centru al mormonilor a devenit însă Independence, Missouri, până când locuitorii statului i-au alungat de pe teritoriile lor, în 1839. Următorul lor centru a fost Nauvoo, Illinois, dar opoziția față de poligamie, pe care Joseph Smith o susținea pretinzând că i-ar fi fost revelată în 1843,5 a dus la uciderea lui de către opozanți, în 1844, și la migrarea mormonilor sub conducerea lui Brigham Young (1801-1877) în Utah, între anii 1846 și 1848. Salt Lake City este și acum centrul celui mai mare grup de mormoni. O activitate misionară foarte activă din partea acestui cult a câștigat la credința mormonă mii de adepți în întreaga lume. Cei aproximativ trei milioane de mormoni existenți azi sunt cunoscuți sub denumirea de „Biserica lui Isus Cristos a Sfinților din Zilele de pe Urmă\". Un grup de aproape 160.000 de mormoni au respins poligamia și, conduși de Joseph Smith, fiul fondatorului, au format o organizație puternică ce își are sediul în Independence, Missouri. Acest grup este cunoscut drept „Biserica Reorganizată a lui Isus Cristos a Sfinților din Zilele din Urmă\". La fel ca și quackerii, mormonii au o concepție utopică despre viitor.

Capitolul 37 417 Mileriții, cum au fost numiți primii adepți ai lui William Miller, apar satirizați în această caricatură publicată într-un ziar de mare tiraj. Mileritul este tras în jos de un câine care ține de poala robei de înălțare a mileritului.

418 Creștinismul de-a lungul secolelor Pe lângă Biblie, mormonii recunosc drept text sacru și „Cartea lui Mormon\". Ei așteaptă un Sion pământesc și nu-I acordă în teologia lor lui Cristos locul ce I se cuvine ca Domn și Mântuitor.6 De asemenea, ei botează persoane vii pentru cei morți. Până când a fost interzisă de către guvernul federal, se pare că poligamia era larg practicată în rândul mormonilor ca mijloc de a-și asigura un număr mare de urmași în lumea viitoare. O altă grupare apărută la frontieră, aceea a adventiștilor de ziua a șaptea, a fost fondată de William Miller (1782-1849), un fermier care studiase Biblia cu multă asiduitate. Studiul asupra cărții lui Daniel și asupra Apocalipsei l-au convins pe Miller că Cristos va reveni pe pământ la 2300 de ani (Daniel 8:14) după reîntoarcerea lui Ezra la Ierusalim, în anul 457 î.Cr. Astfel a ajuns să creadă că 1843 va fi anul revenirii lui Cristos. Mai multe mii de persoane au acceptat ideea aceasta și au început să se pregătească pentru venirea lui Cristos. Când Cristos nu Și-a făcut apariția, conform așteptării lor, nici în 1843, și nici în 1844, adepții lui Miller au început să fie persecutați în bisericile lor și, în 1860 s-au constituit în cultul adventist. Mai târziu, Hiram Edson a explicat astfel de ce nu S-a întors Cristos în 1843 și 1844: sanctuarul în care El a intrat în acel an era unul ceresc, nu pământesc. Ulterior Ellen G. White (1827-1915) a luat locul lui Miller în fruntea mișcării. Deși există mai multe confesiuni adventiste, majoritatea adventiștilor cred că sabatul (sâmbăta) este ziua corectă de odihnă, că sufletul doarme între momentul morții și înviere, și că cei răi vor fi anihilați. Dar ei sunt ortodocși în cele mai multe doctrine ale lor. Spiritismul și-a avut și el începuturile pe teritoriu american în această perioadă. în anul 1848, surorile Kate și Margaret Fox din Hydesville, New York au auzit bătăi și alte zgomote ciudate în dormitorul lor. Se spune totuși că mai târziu amândouă ar fi mărturisit că zgomotele au fost rezultatul unor pozne copilărești. Dar ele au stârnit imediat senzație, atrăgând numeroși adepți care mai târziu s-au organizat într-o biserică spiritistă. Mediumii spiritiști pretind că pot să comunice cu morții. Spiritismul exercită o atracție puternică asupra acelora care au pierdut prin moarte pe cineva drag și câștigă numeroși adepți în special după război, când pierderile umane sunt mari. Oameni influenți ca Sir Arthur Conan Doyle și Ella Wheeler Wilcox au acceptat spiritismul ca pe o religie autentică. Știința creștină, care a apărut mai întâi la Boston imediat după Războiul Civil, este o sectă urbană cu caracter filozofic. Ea este plăsmuirea lui Mary Baker (1821-1910), o femeie cu o imaginație bogată și foarte capricioasă. După moartea primului ei soț, Glover, a căzut tot mai des pradă acceselor de isterie, în 1853 s-a căsătorit cu Patterson, un dentist de care a divorțat ulterior în 1873. Mai târziu, în 1877, s-a căsătorit cu Eddy. De-a lungul întregii ei cariere maritale, ea a căutat ajutor pentru tendințele ei nevrotice. în 1862, l-a întâlnit pe P .P Quimby, care susținea posibilitatea vindecării prin negarea mintală a realității bolii și a materiei. Mary Baker Eddy s-a declarat practicantă a „noii științe\", pe care, aparent, a luat-o din manuscrisele lui Quimby, și și-a câștigat mulți adepți, cărora le-a împărtășit secretul metodei sale într-o serie de prelegeri. în 1875, ea a publicat Știința și sănătatea. Acum această lucrare

Capitolul 37 419 deține o poziție egală cu a Bibliei în toate bisericile Științei creștine. Asociația Creștinilor Științifici a fost fondată în 1876, iar în anul 1879 a primit autorizație sub numele de Biserica lui Cristos Științifică. Prima biserică de această confesiune, situată în Boston, a devenit cea mai importantă din toate bisericile lor, și începând cu anul 1892 ea a ajuns să fie cunoscută drept „biserica mamă\". Doamna Eddy a negat realitatea materiei, a răului și a bolii, susținând că toate acestea sunt iluzii ale simțurilor. Dumnezeu este totul și totul este Dumnezeu. Pentru ca un om să fie eliberat de rău și de boală, el trebuie să-și dea seama că se identifică cu Dumnezeu sau cu binele.7 Acest accent pus pe vindecare a făcut ca mișcarea să atragă mulți oameni bolnavi. Confesiunile Gândul Nou și Unitatea sunt asemănătoare în ceea ce privește modul de abordare a problemelor sănătății și prosperității, și fără îndoială că ele datorează mult doamnei Mary Baker Eddy, care, la rândul ei, i-a datorat mult lui PP Quimby. IV. PROBLEMELE GENERATE DE URBANIZARE Creșterea gradului de industrializare a națiunii în timpul Războiului Civil după aceea, și numărul tot mai mare de imigranți sosiți din sudul și din răsăritul Europei după 1890 pentru a asigura forță de muncă necalificată pentru uzinele, minele și fabricile Americii, care se afla în plină dezvoltare, au dus la creșterea fără precedent a marilor orașe, cum ar fi Chicago și Detroit. Această creștere a comunităților urbane a creat multe probleme noi Bisericii din America secolului al XlX-lea, și continuă să ridice probleme Bisericii și în secolul al XX-lea. In perioada cuprinsă între 1840 și 1970, în Statele Unite au emigrat peste două milioane de irlandezi romano-catolici și aproximativ două milioane de germani romano-catolici Numeroase biserici rurale au pierdut atât de mulți tineri în favoarea orașelor, încât însăși existența lor era în pericol. Tinerii sosiți în orașe își neglijau adesea viața religioasă, pentru că orașul le asigura anonimatul. Muncitorii imigranți s-au stabilit în cartiere aglomerate, iar locuitorii băștinași ai respectivelor orașe au început să se mute în suburbii împreună cu bisericile lor. Deoarece majoritatea imigranților după 1890 erau romano-catolici, s-a ridicat problema relațiilor între Biserica Romano-Catolică și bisericile protestante dominante. Imigranții aduceau cu ei idei liberale în ceea ce privește respectarea zilei de duminică. De asemenea, în multe cazuri succesul material a generat indiferență față de viața spirituală și a creat un puternic spirit lumesc. Tendința vieții urbane spre secularism a fost întărită de acceptarea largă a evoluției și a întregii ideologii naturaliste care însoțea această teorie. După Războiul Civil, Biserica a trebuit să facă față tuturor acestor probleme. încă din 1850 au fost înființate misiuni citadine de ajutorare, în scopul de a satisface nevoile fizice și spirituale ale celor foarte săraci. Misiunea de pe Water Street din New York s-a deschis în 1872. Ea a devenit cea mai cunoscută misiune de felul acesta, sub conducerea fondatorului ei, Jerry

420 Creștinismul de-a lungul secolelor MacAuley (1839-1884), care la rândul lui fusese salvat de la o viață pierdută prin predicile lui Orville Gardner, în 1857, la închisoarea Sing Sing. Misiunea Pacific Garden din Chicago a început în 1877. Elementele majore în lucrarea misiunilor de salvare citadină erau ajutorul acordat familiilor sărace, împotrivirea puternică față de jocurile de noroc, băutură și centrele ce promovau viciul, îngrijirea fizică a celor declasați și evanghelizarea activă pentru recâștigarea sufletelor pierdute. în 1864, Misiunea Protestantă Episcopală a orașului New York a devenit brațul cultului episcopal pentru servicii sociale. Au fost înființate orfelinate, misiuni, spitale, case pentru bătrâni și alte agenții pentru a veni în ajutorul săracilor, al celor lipsiți de adăpost și bolnavilor. Asociația Creștină a Tinerilor Bărbați (YMCA) a fost înființată la Boston în 1851, cu scopul de a împlini nevoile sociale ale tinerilor bărbați din orașe. Mișcarea a crescut rapid, deoarece le oferea tinerilor locuință, posibilitatea de a face sport, studii biblice și de a se implica în diverse activități sociale. Asociația Creștină a Tinerelor Femei (YWCA) a fost organizată în 1855 pentru a veni în întâmpinarea nevoilor asemănătoare ale tinerelor din marile orașe. Ambele mișcări au devenit agenții prin care creștinii din diferite confesiuni puteau să coopereze în lucrarea de ajutorare socială. Așezămintele sociale, dintre care primul a fost Huli House din Chicago, condus de Jane Addams, îndeplineau activități sociale similare cu ale Bisericii instituționale, dar nu puneau accentul pe educația religioasă. Forța motivatoare din spatele acestor așezăminte era umanitară și socială, pe când cea din spatele acțiunilor sociale ale Bisericii instituționale era în primul rând religioasă. Biserica instituțională era implicată și ea în soluționarea problemelor urbane. în anul 1872, biserica lui Thomas K. Beecher (1824-1900), Park Church din Elmira, New York, a fost una din primele biserici instituționale. Biserica instituțională își propunea să se îngrijească de întreaga viață a individului. După Războiul Civil, diferitele confesiuni au înființat numeroase biserici de felul acesta. Ele dispuneau de săli de sport, biblioteci, dispensare, săli de lectură, săli sociale, ateliere de croitorie, săli de conferințe și alte facilități pentru satisfacerea nevoilor fizice, sociale, intelectuale și spirituale ale oamenilor. Biserica Episcopală Sf. Gheorghe din New York, al cărei pastor era William S. Rainsford și care se bucura de sprijinul financiar al lui J. E Morgan, a devenit biserică instituțională în 1882 pentru a-i sluji pe locuitorii cartierului respectiv, desfășurându-și diferitele activități în casa parohială învecinată. Universitatea Temple din Philadelphia s-a dezvoltat din Templul Baptist al lui Russell H. Conwell, care a adoptat practici instituționale în 1891. Industriile Goodwill și-au avut originea în biserica lui Edgar J. Helms (1836-1942) din Boston curând după 1900, în încercarea de a oferi slujbe săracilor și bătrânilor. Obiectul lor de activitate l-a reprezentat repararea unor articole abandonate, care puteau fi ulterior vândute ieftin unor oameni fără multe resurse financiare. Astfel erau ajutați atât șomerii cât și cei care nu-și permiteau să cumpere articole noi. Aceștia beneficiau, de asemenea, de

Capitolul 37 421 servicii religioase și sociale. Mișcarea a devenit corporație în 1905 și a continuat să se dezvolte, ajungând să includă mai multe fabrici și magazine de comerț cu amănuntul. Armata Salvării venea și ea în întâmpinarea nevoilor sociale și religioase ale oamenilor de la orașe. Aceasta și-a început activitatea în America la puțin timp după fondarea ei în Anglia. Ea folosea o serie de tehici pentru ajutorarea săracilor abandonați și a vagabonzilor, tehnici ce includeau întrunirile de stradă, adăposturile sociale, azilurile și grădinițele. Evanghelia socială a fost o încercare de a se ajunge la cauzele relelor pe care unii se străduiau să le rezolve prin mijloacele menționate mai sus. Se considera că măsurile luate pentru a se trata simptomele maladiilor economice nu erau suficiente, deoarece lăsau neatinse cauzele. Mișcarea sindicală a apărut ca răspuns la capitaliștii care, în goana lor după profituri, arareori țineau seama de binele consumatorilor și al muncitorilor. Persoanele înclinate spre reflecție au început să studieze învățăturile sociale ale lui Cristos pentru a vedea dacă puteau găsi în ele metode de contracarare a nedreptăților sociale. Bazându-și activitatea pe doctrinele teologice ale paternității lui Dumnezeu și fraternității oamenilor, mulți și-au îndreptat atenția dinspre mântuirea individului spre aplicarea învățăturilor creștinismului la viața economică a statului, în scopul de a aduce împărăția lui Dumnezeu pe pământ. Washington Gladden (1836-1918), predicator congregaționalist din Ohio, a insistat asupra necesității ca principiile Iui Cristos să fie aplicate la ordinea socială chiar și prin folosirea, dacă va fi necesar, a forței statului pentru binele întregii societăți. Cunoscuta lucrare Pe urmele pașilor Lui (1896) (tradusă în românește cu titlul Ce-ar face Isus în locul meu?, n. trad.), scrisă de Charles Sheldon (1847-1946), prezintă în formă ficțională ce rezultate sociale s-ar putea obține dacă fiecare ar încerca să acționeze în viața de fiecare zi așa cum a acționat Cristos. Walter Rauschenbusch (1861-1918), predicator baptist german care între anii 1897 și 1917 a predat la Seminarul Teologic Rochester, a devenit cel mai proeminent apostol american al evangheliei sociale, în urma studiilor sale asupra eticii sociale conținute în Biblie și a lecturilor lui din autorii utopici. Cărțile scrise de el, Creștinizarea ordinii sociale (1912) și O teologie pentru evanghelia socială (1917), au contribuit mult la răspândirea evangheliei sociale. El a insistat asupra necesității democrației economice și politice ca mijloc de aducere pe pământ a împărăției lui Dumnezeu. De asemenea, s-a exprimat în favoarea sindicatelor, a intervenției guvernamentale și a unui socialism moderat drept căi de atingere a acestui scop. Mai mult, a susținut că deoarece munca nu este o marfă, oamenii ar trebui să aibă dreptul să se organizeze și să negocieze cu patronul pentru a obține un program de muncă mai bun, salarii mai mari și condiții superioare de muncă și considera că împărțirea profitului ar fi o bună modalitate de a-i răsplăti pe muncitori pentru munca lor, opunându-se totodată tipului de capitalism laissez faire, ce punea competiția mai presus de cooperarea în societate. Toate aceste concepții se bazau pe ideea că Biserica trebuie să

422 Creștinismul de-a lungul secolelor realizeze împărăția lui Dumnezeu pe pământ în loc să vorbească despre o viitoare împărăție milenială. La începutul secolului al XX-lea, evanghelia socială era deja larg acceptată în bisericile liberale. Principalul ei susținător a fost Consiliul Federal al Bisericilor. V. LIBERALISMUL TEOLOGIC ÎN AMERICA Dezvoltarea evoluționismului darwinist, apariția criticii biblice pe scena americană prin intermediul unor studenți la teologie care își făceau studiile în Germania și Scoția sub călăuzirea unor profesori ca Samuel R. Driver, precum și importarea idealismului german, toate acestea au contribuit la introducerea liberalismului în bisericile americane din secolul al XlX-lea. Am vorbit deja despre evanghelia socială a lui Rauschenbusch, care nu era altceva decât aplicarea teologiei liberale la dimensiunea socială și economică a vieții. Teologia liberală punea accentul pe mesajul etic al unui Cristos umanizat și pe imanența lui Dumnezeu în inima omenească. Așa se face că a devenit normativă experiența, nu Scriptura. De asemenea, liberalii erau foarte fideli metodei științifice și legilor naturale în explicarea miracolelor și se opuneau doctrinelor ce afirmau supranaturalul, păcatul originar și moartea ispășitoare a lui Cristos. Mulți pastori educați în seminarii de către profesori liberali au popularizat ulterior aceste idei de la amvoanele lor. Liberalismul a influențat și marea mișcare pentru educația creștină în biserici prin Horace Bushnell (1802-1876), pastor congregaționalist la Biserica North Church din Hartford. După ce Bushnell și-a încheiat studiile în drept, a trecut la studiul teologiei. în 1847 a publicat cartea Educația creștină, în care sublinia că este suficient ca un copil să crească în har prin simplul fapt că trăiește într-un mediu religios. Aderând la o concepție greșită despre păcatul originar și la teoria influenței morale în problema ispășirii, Bushnell nu credea că experiența convertirii și a creșterii în har, așa cum era aceasta propovăduită de Biserica evanghelică, ar fi necesară pentru copil. în opinia lui copilul trebuie să crească pur și simplu ca un creștin, așa încât el să nu se poată concepe niciodată altceva decât creștin. De asemenea, el a insistat asupra dragostei divine în detrimentul dreptății divine și s-a opus cu înverșunare trezirii spirituale din timpul său. Aceste idei au influențat educația creștină în Biserică. în urma activității desfășurate de John H. Vincent (1832-1920), în anul 1872 au început lecțiile unice de Școală duminicală, programate centralizat. împreună cu Lewis Miller, Vincent a început în 1874 să instruiască învățători de Școală duminicală la Chautauqua. Gradarea lecțiilor a devenit parte integrantă a acestei lucrări, ideea dezvoltării progresive a copilului în ce privește receptarea adevărului creștin fiind preluată de la Bushnell. în 1903, a fost înființată Asociația pentru Educația Religioasă, din care în 1922 s-a dezvoltat Consiliul Internațional pentru Educația Religioasă. Din nefericire, această mișcare, fidelă unor idei despre educația creștină similare cu acelea ale lui Bushnell, a căzut sub controlul liberalilor. Dar diferitele organizații liberale și liderii lor s-au confruntat cu o opoziție puternică din partea teologilor de la

Capitolul 37 423 Princeton, conduși de A. A. Hodge (1823-1886), și din partea altor lideri evanghelici. VI. COOPERAREA INTERCONFESIONALĂ ȘI NONCONFESIONALĂ Cooperarea în cadrul confesiunilor și între confesiuni a fost o altă activitate pe care bisericile americane au desfășurat-o în secolul al XlX-lea și la începutul secolului al XX-lea. Asociațiile Creștine ale Tinerilor Bărbați și Femei (YMCA și YWCA) au fost ele însele rezultatul cooperării dintre membrii diferitelor confesiuni pentru a veni în întâmpinarea nevoilor sociale presante din noua societate urbană a timpului. Alte exemple în acest sens sunt Planul de Unire, fondat în 1801, și Societatea Biblică Americană, întemeiată în 1816. în 1881, Francis E. Clark, pastor la Portland, Mâine, a organizat prima Societate a Strădaniei Creștine. Aceasta a devenit repede o organizație interconfesională, captând interesul tinerilor din diferite confesiuni, în 1886 funcționau deja mai mult de opt sute de societăți. Acestea le ofereau tinerilor educație etică, socială și religioasă. Mai târziu au fost înființate pe baze asemănătoare și organizații confesionale, pentru a păstra mișcarea în interiorul fiecărei confesiuni. Liga Epworth din bisericile metodiste exemplifică o astfel de organizație. O altă formă de cooperare au reprezentat-o reunificările organice ale confesiunilor. Reunificarea Bisericii Prezbiteriene Cumberland cu Biserica Prezbiteriană USA în 1906 este un exemplu de cooperare ecumenică. Un alt exemplu este Uniunea Prusacă, ce s-a constituit în 1817 din bisericile reformate și cele luterane, în urma presiunilor venite din partea regelui Prusiei. Mișcarea Voluntară Studențească, inițiată sub auspiciile lui Moody la Northfield, Massachusetts, în 1886, a devenit sub conducerea lui John R. Mott (1865-1955) un instrument interconfesional pentru recrutarea misionarilor, prin stimularea interesului acestora pentru lucrarea misionară. Până în 1945, mișcarea recrutase deja 20.500 de misionari. După fondarea în 1893 a Conferinței Misiunilor Străine din America de Nord, diferitele confesiuni au început să coopereze și la nivelul activității misionare după principii interconfesionale. în 1906, a fost organizată o Mișcare Misionară a Laicilor,8 ce urmărea să-i atragă pe laici în lucrarea misionară. Prin „Apelul frățesc către bisericile americane\" pe care l-a lansat în 1835, Samuel S. Schmucker (1799-1873), profesor la Seminarul Luteran Gettysburg, a devenit unul dintre primii reprezentanți ai confederației bisericești. Interesul față de noile probleme sociale și față de liberalismul teologic, precum și dorința de cooperare și de unitate interconfesională, toate acestea împreună au dus la înființarea Consiliului Federal a Bisericilor lui Cristos din America. Consiliul urmărea cooperarea între confesiuni prin intermediul unui comitet format din reprezentanți ai bisericilor autonome. în 1905 a fost

424 Creștinismul de-a lungul secolelor redactată constituția Consiliului Federal, în cadrul unei întruniri organizate la Carnegie Hali din New York. Aceasta a fost acceptată de 33 de confesiuni ce s-au reunit la Philadelphia în 1908.9 Avem așadar aici un exemplu de confederație. Consiliul Federal a arătat întotdeauna un interes deosebit pentru problemele sociale și pentru aplicarea principiilor etice ale creștinismului în soluționarea acestor probleme. Din nefericire, conducerea lui a fost preluată de către liberali și uneori părea a susține colectivismul ca formă ideală de ordine economică. Trecerea în revistă a istoriei Bisericii americane între 1789 și 1914, pe care tocmai am făcut-o, revelează diversitatea problemelor existente și gama foarte variată de soluții pe care Biserica le-a adoptat pentru a le rezolva. Este regretabil că în încercarea de a rezolva multe dintre aceste probleme, unele biserici s-au plasat pe poziții care s-au dovedit ostile învățăturilor Bibliei. NOTE 1. Peter G. Mode, Source Book and Bibliographical Guidefor American Church History, Menasha, Wis., Banta, 1921, p. 339-342. 2. Ibid., p. 336-339. 3. Ibid., p. 404-407. 4. Ibid., p. 491-499. 5. Ibid., p. 499-501. 6. Ibid., p. 491, 7. Ibid., p. 653-655. 8. Ibid., p. 675-676. . 9. Ibid., p. 669-671. >.

BISERICA ȘI SOCIETATEA ÎN TENSIUNE DUPĂ 1914 38 Biserica și ordinea socială Unui european din perioada de după Revoluția Franceză și Napoleon până la Primul Război Mondial, secolul al XX-lea de după 1914 i-ar putea părea haotic. Acesta ar fi îngrozit de dezordinea din relațiile internaționale și de nesiguranța resimțită de oameni în problemele economice. Numeroasele voci religioase intrate în conflict cu creștinismul istoric i-ar stârni o profundă îngrijorare religioasă. Toate acestea s-au întâmplat deoarece perioada cuprinsă între 1914 și 1945 a adus mai multe schimbări drastice în lume decât a cunoscut Europa chiar și în epoca conflictului ideologic și religios din Războiul de Treizeci de Ani. Lumea a trecut prin două războaie mondiale cu caracter impersonal, totale și mecanizate, care au adus Europei uriașe pierderi în vieți omenești și de natură materială. Imperiile german, rus, turc și austriac s-au prăbușit și au fost înlocuite de state fie democratice, fie totalitare. Europa a început să fie eclipsată în relațiile internaționale de două supraputeri, Statele Unite și Rusia. La rândul lor, China comunistă și lumea arabă cu resursele ei de petrol pot chiar amenința hegemonia acestor două mari puteri. Democrația a fost înlocuită cu totalitarismul printre mai mult de două treimi din populația lumii. Naționalismul politic pare să promoveze mai degrabă naționalismul economic decât cooperarea internațională care a apărut după Primul și al Doilea Război Mondial. Lumea arabă, cu populația ei numeroasă, cu un islamism în plină renaștere și cu controlul pe care îl deține asupra a trei pătrimi din rezervele de petrol ale lumii, ar provoca un adevărat dezastru economic daca ar refuza să își mai exporte petrolul. Statul teritorial național, care sprijinise anterior Reforma în Europa, a devenit treptat tot mai secularizat. In Statele Unite, acesta a adoptat o atitudine neutră față de religie, atitudine definită de Curtea Supremă, iar în cazul statelor totalitare de dreapta și de stânga a început să se manifeste o atitudine ostilă și în multe cazuri chiar de persecuție severă. Biserica creștină universală trebuie să facă față, prin expansiunea ei misionară, din ce în ce mai multor intervenții exterioare din partea statului în ceea ce anterior se considera a fi drepturile și privilegiile ei, dar și responsabilitățile ei. Creșterea puterii și a funcțiilor statului secular a fost 425

426 Creștinismul de-a lungul secolelor stimulată de înmulțirea legislației în domeniul asistenței sociale. O astfel de legislație și-a avut începuturile în Anglia, când statul a fost nevoit să acorde ajutor călugărilor alungați din mănăstiri după ce acestea au fost desființate în 1539. în plus, statul a fost obligat să-i ajute și pe aceia care înainte fuseseră ajutați de Biserică prin activitățile de caritate ale călugărilor. De asemenea, creșterea puterii politice a muncitorilor a impus promulgarea unei legislații în favoarea lor, iar administrarea și aplicarea respectivelor legi a determinat creșterea puterii statului. Cele două războaie mondiale din secolul al XX-lea au adus înregimentarea completă a tuturor resurselor umane și materiale de care dispunea statul, în scopul obținerii victoriei. Aceste impuneri, necesare în timp de război, s-au extins treptat și în perioada postbelică. Statul atotputernic, secular, totalitar nu admite nicio opoziție și pretinde devotament total din partea cetățenilor lui. Amenințarea religiei de către statul secular puternic și, în unele cazuri, ostil este una dintre cele mai serioase probleme externe cu care se confruntă Biserica acum. 1. BISERICILE ÎN DOUĂ RĂZBOAIE MONDIALE ȘI ÎN REVOLUȚII In secolul al XlX-lea și la începutul secolului al XX-lea au apărut mișcări care cultivau ideea păcii universale. Teologia liberală și evanghelia socială, care puneau accentul pe paternitatea lui Dumnezeu și pe fraternitatea oamenilor, și-au adus contribuția la promovarea acestei tendințe de promovare a păcii mondiale. La rândul lor, grupările pacifiste au sprijinit și ele mișcarea pentru pace. Societatea Americană pentru Pace (1828) a reunit mai multe societăți pacifiste într-o organizație națională mai mare, capabilă să acționeze pentru realizarea păcii mondiale. Societatea condamna orice formă de război în afară de cel de autoapărare și a sprijinit negocierea unor tratate de arbitrare pentru ca statele să-și poată rezolva problemele dintre ele pe cale pașnică. Până în 1914, secretarii de stat americani negociaseră deja aproape cincizeci de asemenea tratate. între 1889 și 1913, după prima și cea mai importantă conferință internațională de pace, aceea de la Paris, au început să fie organizate anual asemenea conferințe, sprijinite mai ales de Biserici. Una dintre cele mai cunoscute conferințe de pace a avut loc la Haga în 1899. Aceasta a pus bazele unui tribunal pentru arbitrarea disputelor internaționale. Apoi, în 1910, Andrew Carnegie a înființat Fundația Carnegie pentru Pacea Internațională. Poziția Bisericilor americane a fost rezumată într-un editorial din 7 mai 1898 al revistei Outlook. După ce aveau să stabilească în prealabil dacă un război este justificat sau nu, Bisericile urmau să contribuie la consolidarea moralității naționale, să aline suferința și să prevină obișnuitul declin moral de după orice război. Optimismul în legătură cu pacea a fost oarecum moderat de izbucnirea războiului în 1914, dar Bisericile americane au sprijinit declarația de neutralitate a lui Wilson. Ele au considerat Germania și aliatele sale răspunzătoare pentru război, dar au apreciat în același timp că la declanșarea

Capitolul 38 427 războiului au contribuit și dragostea europenilor pentru bani, imoralitatea și neglijarea valorilor spirituale. America a hotărât să se distanțeze atât de război cât și de pace, dar să ajute victimele războiului prin Crucea Roșie. Pe măsură ce propaganda interpreta tot mai mult războiul în termeni spirituali, drept o luptă pentru salvarea civilizației creștine pe care „hunii\" încercau să o distrugă, opinia religioasă a început să se schimbe încetul cu încetul. Un sondaj din 1916 în rândurile preoților prezbiterieni americani indica faptul că aceștia erau în marea lor majoritate favorabili înarmării în scopuri defensive. Se credea că o Americă puternică ar putea ajuta la extinderea democrației după încheierea păcii. In prima parte a anului 1917, bisericile au început să arboreze steagul național în biserici alături de steagul creștin, acordându-i chiar locul de onoare din dreapta. Bisericile americane au sprijinit declarația de război a președintelui din primăvara anului 1917 și au căutat să ajute statul în toate modurile posibile să câștige războiul. Atitudinile de ostilitate și de neutralitate față de război s-au transformat rapid într-una de aprobare a războiului și Bisericile au devenit agenții ale guvernului. Clerici cu renume au binecuvântat baioneta ca instrument care avea să aducă împărăția lui Dumnezeu. De asemenea, Bisericile au trimis capelani în armata care tocmai se forma și au sprijinit Crucea Roșie prin contribuții și confecționând bandaje pentru răniți. Mulți predicatori s-au implicat activ în recrutarea tinerilor pentru armată, expunând de la amvoane natura religioasă a războiului în Europa. Unii pastori au vândut chiar obligațiuni de război în cadrul serviciilor bisericești. Alții au făcut propagandă atrocităților războiului. Un pastor binecunoscut a ajuns chiar să-i numească pe soldații germani drept „șerpi cu clopoței\" și „hiene\". Până și muzica germană clasică a fost interzisă în timpul războiului. Cei ce se opuneau înrolării în armată pe motive de conștiință și apărătorii libertății cuvântului erau atacați deoarece îndrăzneau să se opună războiului. Pe scurt, Biserica a binecuvântat și a sprijinit războiul ca pe o cruciadă sfântă. Odată cu insuccesul națiunilor de a asigura pacea după Primul Război Mondial, cu creșterea în amploare a naționalismului, cu nerecunoașterea de mai târziu de către statele europene a datoriilor pe care le aveau față de Statele Unite și cu dezvăluirile Comitetului Nye din 1935 privind vânzările de armament în timpul războiului, Bisericile din America au ajuns să fie dezamăgite de război. Mulți predicatori liberali și laici au devenit pacifiști. De fapt, conform unui sondaj din 1931, peste douăsprezece mii de clerici americani dintr-un total de douăzeci de mii, aparținând tuturor confesiunilor au declarat că Biserica nu trebuie să aprobe sau să susțină un viitor război. Dar sarcina de a ajuta Bisericile sărăcite de pe Continent nu a fost neglijată de Bisericile aliaților victorioși, care au contribuit cu sume mari pentru ajutorare și reconstrucție. între anii 1919 și 1939, Bisericile au sprijinit dezarmarea și scoaterea războiului în afara legii. Chiar și înainte de Al Doilea Război Mondial, Bisericile din țări totalitariste ca Germania au fost obligate să tacă în legătură cu problemele politice și să se concentreze asupra mesajului spiritual al creștinismului, să

428 Creștinismul de-a lungul secolelor îmbine dogma totalitaristă cu credința creștină sau să se opună statului totalitar și să accepte persecuția care avea să urmeze. Mulți credincioși germani conduși de Niemoller au adoptat ultima variantă și au suferit pentru poziția lor. Creștinii din aceste țări erau în măsură să aprecieze foarte bine soarta creștinilor care fuseseră persecutați de statul roman la începuturile creștinismului. Pentru opoziția lor față de naziști, Dietrich Bonhoeffer a fost executat, iar Niemoller a fost închis. Bisericile din Japonia au fost obligate să se unească în 1941 la Kyodan, iar Biserica Ortodoxă din Rusia a sprijinit războiul. Al Doilea Război Mondial a găsit Bisericile din țările democratice mult mai precaute în atitudinea lor față de război decât fuseseră în 1914. Nu mai exista tendința, ca în 1914, de a-1 transforma într-un „război sfânt\". De asemenea, Biserica s-a opus apelului la ură. Mulți creștini în țări precum Norvegia și Olanda, care erau ocupate de puterile Axei, au suferit pentru credința lor. Cei ce refuzau să se înroleze în război din motive de conștiință religioasă au primit mai mult ajutor din partea Bisericilor decât în Primul Război Mondial. Sprijinul ezitant dat războiului s-a datorat mai degrabă ideii de supraviețuire a națiunii decât vreunui scop idealist. Pe tot parcursul războiului s-a păstrat sentimentul unității tuturor creștinilor, indiferent pe care parte a frontului luptau. La sfârșitul războiului, confesiunile protestante majore din America s-au oferit să adune peste 100 de milioane de dolari pentru ajutorarea și reconstruirea bisericilor din Europa distruse în timpul războiului. Chiar dacă în cel de-al ILlea Război Mondial Biserica nu și-a capitulat conștiința în fața statului, așa cum făcuse în Primul Război Mondial, când a aprobat războiul ca pe o acțiune sfântă, ci a menținut unitatea esențială a tuturor creștinilor de pretutindeni și s-a opus tendinței spre ură, Biserica a dat totuși forțelor armate capelani și a sprijinit cu căldură Crucea Roșie. De asemenea, a depus mari eforturi pentru ajutorarea nevoiașilor și suferinzilor în timpul războiului și pentru reconstruirea bisericilor după război. John Foster Dulles a sprijinit integrarea eforturilor Bisericilor americane cu acțiunile Departamentului de Stat pentru pregătirea unei păci juste. Bisericile au considerat că Al Doilea Război Mondial și Războiul din Coreea au fost războaie „drepte\", dar mulți credincioși s-au opus participării americane la Războiul din Vietnam. II. TENSIUNILE DINTRE BISERICĂ ȘI STAT A. în statele democratice Deși Biserica nu a îndurat persecuții aspre sau martiraj în statele democratice, relațiile dintre Biserică și stat au fost adesea tensionate deoarece statele s-au secularizat tot mai mult și au dobândit prin impozite și prin puterea legislativă din ce în ce mai mult control asupra individului. In felul acesta s-a ajuns fie la o separare între stat și Biserică, fie la instituirea unei Biserici de stat care să manifeste toleranță față de celelalte confesiuni. 1. Statele Unite au urmat modelul „zidului separator\", pe baza unei hotărâri a Curții Supreme asupra Primului Amendament al Constituției, care

Capitolul 38 429 interzice instituirea unei religii de stat sau orice altă amenințare la adresa liberei exercitări a religiei. De asemenea, Articolul VI interzice orice chestionare religioasă pentru ocuparea funcțiilor publice. Principiul „zidului separator\" a fost formulat în cazul Reynolds împotriva Statelor Unite din 1879, cu prevederea că exercitarea liberă a religiei nu trebuie să ducă la acțiuni care să violeze binele public. în cazul Cantwell împotriva statului Connecticut din 1940, Curtea a declarat că, potrivit prevederilor celui de-al Paisprezecelea Amendament, statele nu au competența să emită legi care să violeze Primul Amendament. în 1947, în cazul Everson împotriva Ministerului Educației, Curtea Supremă a hotărât că transportarea cu autobuzul a elevilor din școlile parohiale pe cheltuiala publică reprezintă o încălcare a principiului separării Bisericii de stat. De asemenea, în 1948, cu prilejul dezbaterilor legate de cazul McCollum împotriva Ministerului Educației a fost scoasă în afara legii folosirea școlilor publice pentru educația religioasă realizată de liderii religioși. Chiar și citirea voluntară din Biblie, acceptată de stat, a fost dezaprobată în cazul Schempp împotriva Districtului Școlar din Abington din 1963, iar rugăciunile publice, aprobate de stat, au fost interzise prin decizia la cazul Engel împotriva lui Vitale din 1962. Deși aceste decizii au exclus posibilitatea existenței unei Biserici de stat, ele au făcut ca statul și educația publică să fie atât de neutre, încât în educația publică pare să se fi dezvoltat un vid moral; astfel s-a deschis calea pentru predarea unor învățături ostile Scripturii. 2. Germania, Anglia și Scandinavia au urmat calea unirii dintre Biserică și stat într-o Biserică de stat și a toleranței față de toate confesiunile care nu fac parte din Biserica de stat. Numirea liderilor bisericești și orice modificare în mărturisirile de credință trebuie aprobate de guvern. Faptul acesta a devenit clar în 1928, când liderii Bisericii din Anglia au dorit să revizuiască „Cartea de rugăciune comună\", iar guvernul nu a aprobat această revizuire. Deoarece Canada nu are o Biserică de stat, Quebecul a alocat fonduri publice atât unor școli protestante cât și unor școli romano-catolice, în funcție de numărul de elevi. B. în țările totalitariste Nu trebuie uitat că revoluțiile de felul acelora din Anglia, din Franța și din cele treisprezece colonii americane, petrecute în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, au fost democratice și edenice în dorința lor de a reda poporului puterea pe care acesta ar fi deținut-o într-un sistem idilic anterior. Statul era limitat de o constituție și de un sistem multipartid, care le permitea oamenilor să aleagă partidul cu politica cea mai bună. O Carta a Drepturilor cetățenești și un guvern legitim lăsau individului o viață religioasă și socială liberă și privată. Chiar dacă legile privind încorporarea, raționalizarea și „apărarea patriei\" au dus la limitări pe timp de război până și în țările democratice, în statele totalitariste de stânga și de dreapta, care au apărut după Primul Război Mondial, statul era atotputernic. Aceste state preconizau o utopie rasială sau imperialistă viitoare, condusă de o singură persoană sau de un grup de elită,

430 Creștinismul de-a lungul secolelor care puteau emite legi fără niciun fel de limitare exterioară. Conducerea revenea unui partid care guverna nelimitat și controla masele cu ajutorul propagandei și al poliției secrete, urmărind drept scop binele statului. Nu se făcea nicio distincție între drepturile publice și cele private, și nu exista o Cartă a Drepturilor. în statele de stânga a fost interzisă chiar și proprietatea privată. Sistemele comuniste de stânga, cum ar fi cele din China, Rusia și Cuba, au fost în general mai aspre cu Biserica în comparație cu statele totalitariste de dreapta, precum Germania și Italia, unde au existat mai puțini martiri. Lumea democratică nu s-a opus comunismului naționalist cum ar fi cel din Iugoslavia sau statelor sud-americane de dreapta la fel de mult cum s-au opus comunismului internațional agresiv promovat de Rusia sau rasismului de dreapta practicat de Germania hitleristă, care amenințau pacea lumii. Această opoziție din partea statelor democratice a dus la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial și la războiul rece. Biserica Romano-Catolică a suferit mari pierderi în lumea întreagă, cu excepția Spaniei, Portugaliei, Quebecului și Statelor Unite. Dictatura nazistă din Germania a slăbit Biserica Romano-Catolică din această țară, în ciuda concordatului din 1933. Revoluția comunistă din 1917 a eliminat orice influență pe care Biserica Romano-Catolică o exercitase anterior în unele părți ale Rusiei. Anexarea de către Rusia după 1939 a statelor-satelit Estonia, Letonia, Lituania, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Bulgaria, România, Cuba și China comunistă a dus la persecutarea liderilor Bisericii Romano-Catolice, în încercarea de a distruge influența pe care aceasta o avea asupra oamenilor. în multe țări latino-americane intelectualii au părăsit Biserica și au devenit indiferenți față de religie, iar muncitorii și țăranii au început să se revolte împotriva exploatării sociale, politice și economice la care au fost supuși secole de-a rândul. Deoarece Biserica Romano-Catolică este asociată cu conducătorii statului, oamenii se pot ridica și împotriva ei dacă acced la educație și văd că aceasta ia partea exploatatorilor. în dorința de a crea un standard economic mai înalt, guvernul naționalist din Mexic a limitat drastic puterea Bisericii Romano-Catolice și a încercat să-i elimine influența politică. Se pare că Biserica Romano-Catolică își pierde monopolul religios secular în America Latină, dar mulți preoți au început să pledeze și chiar să sprijine schimbările sociale și economice prin revoluții violente, de obicei cu orientare de stânga, în intenția de a-și recupera poziția. Pentru a compensa această pierdere de enoriași, Biserica Romano-Catolică s-a străduit să-și întărească poziția în Statele Unite și în alte țări democratice pe al căror ajutor se poate baza. Ea știe că Statele Unite trebuie să-și asume acum responsabilitatea pentru menținerea ordinii mondiale. Tentativa de a-și asigura un ambasador al Statelor Unite la Vatican și creșterea numărului de cardinali americani în mai multe consistorii recente par a urmări câștigarea sprijinului din partea romano-catolicismului american. La începutul anilor 1940, s-a încercat convingerea Departamentului de Stat al Statelor Unite să refuze eliberarea de pașapoarte pentru misionarii

Capitolul 38 431 protestanți care doreau să intre în țările Americii de Sud, pe motiv că aceștia ar periclita politica de bună vecinătate. Dar această mișcare a fost zădărnicită de acțiunea fermă din partea protestanților. Puterea Bisericii Romano- Catolice în Statele Unite este demonstrată de felul în care Hollywoodul evită să-și atragă dușmănia Legiunii Decenței Romano-Catolice, atunci când aceasta obiectează față de filmele imorale sau anticatolice. Rareori apare în presa americană vreo formă de publicitate nefavorabilă Bisericii Romano- Catolice; dimpotrivă, multe secțiuni ale presei fac Bisericii Romano-Catolice o publicitate favorabilă ce depășește forța ei numerică în rândurile populației, în Statele Unite există peste 200 de colegii romano-catolice și tot atâtea seminare. Mai trebuie adăugat că Biserica Romano-Catolică din Statele Unite și din alte părți îi curtează pe muncitori mai asiduu decât o fac Bisericile protestante. Biserica Romano-Catolică a insistat întotdeauna că, vorbind prin intermediul papei, ea este autoritatea finală în problemele de credință și morală. De asemenea, ea pretinde că ierarhia papală poate să acorde sau să refuze mântuirea prin sacramente, pe care numai ierarhia le poate administra. Acest sistem autoritar, ierarhic și sacramental este prin însăși natura sa totalitar în cerințele sale asupra oamenilor. La modul ideal, loialitatea față de papă precede oricare altă loialitate, dar în practică romano- catolicii din țări ca Statele Unite au modificat această poziție. Insistența asupra precedenței loialității față de Biserică a făcut ca Biserica Romano- Catolică să fie persecutată în statele totalitariste. Deoarece statele totalitariste sunt în esență antireligioase și Roma cere un stat cel puțin binevoitor față de religie, coexistența pașnică devine o problemă. Din acest motiv, papa se folosește de orice armă ce-i stă la dispoziție împotriva comunismului totalitarist agresiv și încearcă să-și asigure sprijinul statelor democratice. 1. Trebuie să înțelegem că ostilitatea romano-catolicismului față de statele totalitariste de dreapta nu este o ostilitate față de totalitarism ca atare. Acolo unde statul recunoaște drepturile papalității, papalitatea cooperează cu statul respectiv, chiar dacă acesta este totalitarist. Acest fapt poate fi dovedit de istoria recentă a papalității în Italia. După ce statul italian a încorporat statele papale și Roma în națiune (1870), papa Pius al IX-lea s-a retras în „prizonierat\" voluntar în interiorul Vaticanului și le-a interzis romano-catolicilor să coopereze cu statul democratic monarhic din Italia, fie participând la vot, fie deținând diverse funcții publice. Abia în 1929, prin Acordul de la Lateran încheiat cu dictatorul Mussolini, papalitatea și-a slăbit ostilitatea față de statul italian. Mussolini i-a permis lui Pius al Xl-lea să întemeieze un nou Stat al Vaticanului, să primească și să trimită ambasadori, și el a recunoscut religia romano-catolică drept „singura religie\" a statului. în schimb, papalitatea a sprijinit cu loialitate statul totalitarist. Papalitatea a sprijinit de asemenea dictatura lui Franco în Spania și a lui Salazar în Portugalia. Mai mult, a ajuns la o înțelegere și cu Hitler, în Germania, prin concordatul din 1933. Papa a criticat ambele state în enciclicele sale, dar nu a protestat în fața încercărilor Germaniei de a-i lichida pe evrei.

432 Creștinismul de-a lungul secolelor Dictaturi de dreapta mai mici sau mai mari s-au interferat și cu viața religioasă protestantă. Deși Hitler a garantat prin concordatul din 1933 cu papa independența Bisericii Romano-Catolice și libertatea credincioșilor acestei Biserici de a-și profesa și practica religia, după 1933 el nu a fost la fel de generos și cu protestanții. In 1933 a fost înființată Biserica Evanghelică Germană a „Creștinilor Germani\", avându-1 ca episcop președinte pe Ludwig Muller. Biserica Confesională Germană, condusă de bărbați precum Karl Barth, Martin Niemoller și Dietrich Bonhoeffer, au protestat, iar în mai 1934 au publicat Declarația de la Barmen. Aceasta a fost concepută în cea mai mare parte de Karl Barth și ea reafirmă autoritatea lui Cristos în Biserică și a Scripturilor ca regulă pentru credință și viață, refuzând să accepte pretențiile statului la supremație în viața religioasă. Niemoller a fost închis până la sfârșitul războiului. Hitler i-a persecutat și pe evrei, transformându-i în țapul ispășitor al tuturor problemelor cu care se confrunta Germania. El s-a lansat într-o politică deliberată de genocid, acoliții lui omorând în lagărele de exterminare din Polonia și din alte țări aproximativ șase milioane de evrei. Cifra reprezenta aproape o treime din totalul evreilor în întreaga lume. Abia după ce aliații au cucerit lagărele a înțeles lumea cu câtă cruzime și-a dus Hitler la îndeplinire politica aceasta. Protestanții și romano-catolicii au avut însă de suferit și în statele dictatoriale mai mici. Guvernul japonez a forțat Bisericile protestante din Japonia să se unească la Kyodan în 1941. Arhiepiscopul Bisericii Anglicane din Uganda a fost ucis de oamenii lui Idi Amin, iar unii episcopi, printre care Festo Kivengere, și alți creștini au fost obligați să se refugieze. Renașterea în Ciad a „yondo\" - străvechi practici religioase păgâne - a cauzat persecutarea Bisericii până când dictatorul a fost răsturnat de la putere. Creștinii din multe părți ale lumii știu foarte bine prin ce au trecut creștinii statului roman în zilele lui Decius și Dioclețian. 2. Totalitarismul comunist de stânga persecută încă și mai dur Biserica. Mulți au fost martirizați, condamnați la închisoare grea și torturați îngrozitor pentru credința lor. Comunismul reprezintă pentru creștinismul organizat o amenințare la fel de serioasă ca și războiul sau ca secularismul și materialismul ce domină civilizația occidentală. Singurele amenințări comparabile cu care s-a confruntat Biserica sunt împotrivirea statului roman față de Biserica primară și răspândirea islamului în spațiul mediteranean de-a lungul secolelor al VII-lea și al VUI-lea. Comunismul este periculos deoarece este în esență o credință sau o religie materialistă cu o arie internațională de răspândire și deoarece pretinde că numai el deține soluțiile la problemele cu care se confruntă civilizația modernă. Victoria sa în China, în 1949, a făcut ca amenințarea lui să fie încă și mai evidentă. Cele mai importante partide comuniste din țările lumii libere se găsesc în Italia și în Franța; de asemenea, comuniștii au condus o scurtă perioadă de timp și Chile, în urma procesului electoral. Dar comunismul controlează o treime din populația lumii. Comunismul este ostil creștinismului din cauza ateismului materialist

Capitolul 38 433 care stă la baza filozofiei lui. Pentru marxiști, religia este un „opiu\" ce-i determină pe exploatați să fie mulțumiți cu viața lor grea, deoarece au speranța unei vieți mai bune în lumea de apoi. Iar comunismul sovietic s-a opus religiei și din cauză că Biserica Ortodoxă Rusă s-a raliat în vremea țarilor la politica opresivă exercitată de stat. Când comuniștii au distrus statul țarist, ei au încercat să distrugă și Biserica Ortodoxă, deoarece aceasta făcea parte din sistemul pe care ei îl urau. întrucât comuniștii pot să controleze, prin structura guvernamentală și prin cei peste opt milioane de membri ai partidului comunist, peste două sute de milioane de ruși pentru a-și atinge propriile scopuri, atitudinea comuniștilor din Rusia față de religia organizată este importantă. în 1917 Biserica Ortodoxă număra peste o sută de milioane de membri, aceasta fiind condusă de o ierarhie birocratică bogată. Comuniștii au preluat puterea prin Revoluția Socialistă din Octombrie 1917; de atunci până la începutul anului 1923 ei au atacat Biserica direct, deși Constituția din 1918 garanta libertatea propagandei religioase și antireligioase. în 1917 au fost confiscate și etatizate proprietățile Bisericii Ortodoxe, fără ca Biserica să beneficieze de niciun fel de compensații. De asemenea, statul permitea folosirea clădirilor Bisericii numai pentru închinare. în felul acesta, Biserica și-a pierdut mijloacele de a se întreține. Clerul și călugării au fost deposedați de privilegiul concesiilor, ceea ce însemna adesea că nu puteau primi de lucru sau beneficia de cartele alimentare. Educația religioasă a fost scoasă din școli, cu excepția seminarelor pentru adulți în care se preda doar teologia, iar ceremoniile de căsătorie trebuiau oficiate de către funcționarii statuliu. Cu toate acestea, Bisericii i s-a permis să-și aleagă un nou patriarh. Eșecul economic al comunismului pur în jurul anului 1921 a forțat statul să reinstituie unele metode specifice capitalismului menite a asigura continuarea producției. Aceasta a dus la o schimbare și în politica religioasă. Politica atacului direct a făcut loc în 1923 unei politici ce insista pe propaganda de discreditare a religiei. în acest scop au fost organizate carnavaluri antireligioase în cadrul cărora erau ridiculizate obiectele de cult. în 1925 a fost înființată o Ligă a Ateilor Militanți, al cărei scop era răspândirea propagandei ateiste. Dar nici ridiculizarea, nici propaganda ateistă din perioada 1923-1927 nu a avut succes, așa că guvernul rus a adoptat un program care prevedea reprimarea culturii creștine, atacul direct și educația antireligioasă. Acest program a fost pus în aplicare între anii 1928 și 1939. Puținelor biserici care au mai rămas li s-a permis să țină exclusiv servicii de închinare și au fost private de dreptul de a educa sau de a-i convinge pe alții să devină creștini. în 1929 au fost închise peste 1400 de biserici și folosite de guvern în scopuri laice, între 1920 și 1940 nu era voie să se meargă la biserică decât dacă duminica se nimerea să cadă în ziua a șasea de odihnă. Constituția statului a fost modificată în 1929 pentru a asigura „libertatea de a ține servicii religioase și libertatea propagandei antireligioase\". Aceasta însemna că era interzisă orice încercare de a-i câștiga pe alții la creștinism, dar ateismului i s-au acordat

434 Creștinismul de-a lungul secolelor drepturi depline de a face propagandă în rândul adulților și al tinerilor în școli. Eșecul ateismului militant de a eradica creștinismul, persistența credinței în Dumnezeu pe care aproximativ jumătate din populația Rusiei și-a exprimat-o la recensământul din 1937 și situația internațională amenințătoare au dictat necesitatea unei retrageri strategice după 1939. Așa se face că bisericile au fost redeschise, carnavalurile antireligioase au fost abandonate și s-a renunțat la educația ateistă în școli. în 1943, Serghei a primit permisiunea de a funcționa ca patriarh al Moscovei și al întregii Rusii. De asemenea, s-a revenit la săptămâna formată din șapte zile, s-au redeschis seminarele și Biserica Ortodoxă a scăpat de multele restricții împovărătoare. Din punctul de vedere al guvernului, înțelepciunea de a face aceste concesii a devenit clară atunci când Biserica a sprijinit guvernul în momentul invaziei germane împotriva Rusiei, în 1941. în cel mai bun caz, Biserica rusă se bucură de toleranță, nu de libertate deplină a religiei. Comunismul rusesc a ieșit din Al Doilea Război Mondial cu importante achiziții teritoriale în Europa și Asia. Cele trei republici baltice, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România și Bulgaria au ajuns sub dominație comunistă. în toate aceste state, Biserica a fost persecutată. în unele cazuri persecuția a avut sprijinul populației, deoarece clerul avea proasta reputație de a fi oprimat poporul. Chiar și forma naționalistă de comunism promovată de Tito în Iugoslavia a persecutat Biserica. Și Biserica chineză a suferit persecuții din partea autorităților comuniste. Biserica Romano-Catolică s-a opus cu înverșunare comunismului. Papa Pius al Xl-lea a criticat comunismul în Divini Redemptoris (Răscumpărătorul Divin) (1937), așa cum a criticat și nazismul, în același an, în Mit brennender Sorge. Mai târziu, se pare că Biserica Romano-Catolică s-a acomodat oarecum cu regimurile comuniste, îndemnând populația Poloniei, care era în proporție de 80 la sută romano-catolică, să-1 voteze în fruntea țării pe comunistul Gomulka. Ba chiar, într-o anumită împrejurare, papa l-a primit la Vatican pe ginerele lui Hrușciov. Documentele Vaticanului II nu conțin nicio condamnare la adresa comunismului. în țările unde liderii naționali lasă Bisericii Romano-Catolice libertatea de a lucra cu credincioșii ei, ea pare gata să colaboreze cu regimurile dictatoriale de dreapta sau de stânga. însă protestanților din statele comuniste nu le-a mers deloc bine. La început, regimul părea să coopereze cu Bisericile, așa cum s-a întâmplat în China, cerându-le doar să rupă legăturile pe care le aveau cu lumea „imperialistă\". „Mișcarea de auto-conducere\" din 1951 în China, deși declara că acordă libertate Bisericii, a dus la confiscarea proprietăților bisericești și la interzicerea Bibliilor și a educației religioase. Unii protestanți, ca de exemplu Hromadka din Cehoslovacia, au îndemnat chiar la supunere și la cooperare cu statul afirmând că ambele atitudini ar fi scripturale, și i-au chemat pe creștini la dialog cu comuniștii. Dar în ciuda tuturor represiunilor, comunismul nu a reușit să distrugă religia, și religia este încă mângâierea a milioane de oameni în China, Rusia și în alte țări din spatele Cortinei de Fier.

Capitolul 38 435 Lumea creștină trebuie să înțeleagă natura acestei noi credințe politice studiindu-i ideile, așa încât oamenii să poată face distincție între adevăr și propaganda comunistă. Este necesar ca Biserica să sprijine măsurile menite a pune capăt relelor ce contribuie la răspândirea comunismului. Comunismul înflorește cel mai bine acolo unde există sărăcie și suferință, pe care promite să le vindece. De asemenea, Biserica nu ar trebui să accepte să devină unealta vreunei grupări politice și să scuze ori să încurajeze nedreptățile din societate. Deși Biserica recunoaște că se poate dezvolta cel mai bine într-o societate democratică, bazată pe libera inițiativă, menirea ei este să predice și să trăiască Evanghelia, nu să se identifice cu o orânduire politică sau economică particulară. însă mai presus de toate, cel mai bun răspuns al Bisericii dat comunismului sau statului secular este o viață creștină consecventă din partea membrilor ei, oricare ar fi statutul lor în societate. III. NAȚIONALISMUL ETNIC ȘI RELIGIOS AL STATULUI Bisericile din Statele Unite au sprijinit eliberarea negrilor din sclavie prin cel de-al Treisprezecelea Amendament din 1863, dar s-au arătat indiferente față de segregația rasială din secolul următor. Conștiința de rasă a negrilor s-a dezvoltat odată cu apariția în 1906 a Asociației Naționale pentru Promovarea Oamenilor de Culoare. Negrii doreau condiții economice și sociale mai bune și încetarea segregației. în 1949, președintele Truman a interzis segregația în serviciile militare și civile, iar în 1954, în urma procesului Brown împotriva Ministerului Educației, Curtea Supremă a pus capăt segregației negrilor în școli, garantându-le integrarea în școli și o educație egală cu cea a albilor. în 1957, președintele Eisenhower a trebuit să trimită trupe federale la Little Rock, Arkansas, pentru a impune această decizie. Dar modelul de impunere a legii prin ordin judecătoresc a devenit transportul cu autobuzul. Sfidarea de către Roșa Park în 1955 a segregației în autobuze a determinat, în urma protestelor conduse de Martin Luther King Jr, Comisia de Comerț Interstatal să interzică în 1961 discriminarea în autobuzele interstatale. Nesupunerile civice ale negrilor au dus apoi la deschiderea pentru negri a restaurantelor, a parcurilor și a altor facilități publice. Legea Drepturilor Civile din 1964 au a întărit aceste libertăți și a interzis discriminarea rasială în sindicate. O altă lege din 1965 proteja dreptul la vot al negrilor. Legea locuințelor din 1968 a promovat egalitatea albilor și a negrilor în ce privește închirierea de locuințe. Deși multe Biserici au sprijinit aceste mișcări, în special cele cu orientare teologică liberală, ele s-au arătat totuși ezitante în acceptarea negrilor în congregațiile formate din albi. Dar din 1965 până acum s-au făcut importante progrese în acest domeniu. La rândul lor, și negrii din Africa de Sud s-au confruntat cu opoziția Bisericii față de cererea lor de a se pune capăt politicii de apartheid, sau de dezvoltare separată a raselor în statele negre, chiar dacă li s-au făcut unele concesii. Se uită în general că și negrii, și albii au ajuns în sudul Africii cam în

436 Creștinismul de-a lungul secolelor aceeași perioadă venind din direcții diferite și că aceasta parte a lumii este de fapt patria ambelor rase. Mulți negri din Africa s-au revoltat împotriva a ceea ce ei consideră a fi paternalism misionar alb și au înființat Biserici negre independente. în 1967 se estima că exista șase mii de asemenea grupuri în 290 de triburi, întrunind peste șapte milioane de adepți din 34 de state. Acestea au de obicei o orientare escatologică și carismatică și sunt conduse de lideri autohtoni.1 Am vorbit deja despre felul cum i-a tratat Hitler pe evrei ca pe o minoritate etnică și religioasă. Arabii, la rândul lor, se împotrivesc și ei cu multă înverșunare statului Israel. India a trebuit să fie despărțită în două state separate - India și Pakistan - din cauza rivalității dintre musulmani și hinduși, rivalitate ce ia forma unui naționalismului religios. Grecii ortodocși se opun turcilor musulmani din Cipru, iar conflictele sângeroase din ultimii ani au transformat Irlanda de Nord într-un câmp de luptă între romano-catolici și protestanți. Multe state noi din Asia și Africa fie au interzis accesul misionarilor pe teritoriile lor, fie au naționalizat școlile, tipografiile și alte facilități ale misiunilor. De asemenea, multe dintre acestea au sprijinit renașterea vechilor religii etnice, așa cum a făcut Ciadul. Problemele ce decurg din relațiile dintre Biserică și stat în privința războiului, a puterii statului și a naționalismului ecleziastic și etnic de stat vor continua probabil. Progresele făcute sunt mulțumitoare, dar Biserica mai are încă multe de făcut pentru a-și apăra independența și pentru a se împotrivi opresiunii de orice fel. NOTE 1. David B. Barrett, Schism and Renewal în Africa, Nairobi, Oxford University Press, 1968, p. 3, 6.

BISERICA ȘI SOCIETATEA ÎN TENSIUNE DUPĂ 1914 39 Schimbări în teologie și în structură La sfârșitul secolului al XlX-lea și începutul secolului al XX-lea, creștinismul evanghelic a avut de înfruntat atacuri din ce în ce mai dure. în această perioadă au început să fie contestate idei precum natura universală a creștinismului, posibilitatea cunoașterii unui Dumnezeu absolut prin intermediul revelației Lui prepoziționale, verbale, inerante și inspirate de Duhul Sfânt, precum și validitatea universală a revelației istorice obiective cu privire la Cristos. Aceste idei au fost ulterior negate cu totul, în favoarea abordărilor subiective, imanentiste și umaniste ale Evangheliei. Natura Bisericii, inspirația biblică și ineranța Scripturii, rolul Duhului Sfânt în Biserică și escatologia au început să se regăsească tot mai frecvent în disputele teologice contemporane. Liberalismul clasic a apărut în secolul al XlX-lea și a atins apogeul în perioada Primului Război Mondial, când domina în cele mai importante seminare, colegii și amvoane. Acesta a intrat în declin după Primul Război Mondial din cauza ororilor războiului, a crizelor economice majore și a apariției neoortodoxiei. Doctrinele sale ce afirmau imanența lui Dumnezeu, revelația subiectivă și un viitor postmilenial realizat prin efort uman erau prea naive pentru a face față provocărilor de după război. Din 1930 până în 1950 scena teologică a fost dominată de neoortodoxie, dar aceasta și-a pierdut din vigoare în anii 1960. Neoortodoxia a devenit mai subiectivă și mai existențială prin scrierile lui Tillich și Bultmann. în ultimele două decenii neoortodoxia a fost înlocuită cu teologiile umaniste, relativiste și seculare radicale, cum ar fi teologia „morții lui Dumnezeu\", teologiile seculare ale lui Cox și Robinson, teologiile de inspirație marxistă ale speranței promovate de Moltmann și de eliberarea radicală, precum și teologia neagră și feministă. Acum pare să fie în vogă mai curând mântuirea sociologică realizată în timp prin popor decât mântuirea pe care o dă Dumnezeul cel veșnic prin Cristos. Cu toate acestea, gândirea evanghelică a renăscut și s-a dezvoltat rapid, înlocuind teologia liberală înclinată spre ecumenism. Pe lângă aceste probleme interne ce vizează sursa și natura teologiei, Biserica se confruntă și cu problema ecumenismului, care dorește să reunifice creștinismul. în unele cazuri, mișcarea ecumenică a sacrificat teologia sănătoasă pentru a realiza o unire structurală bazată pe cel mai mic numitor comun. 437

438 Creștinismul de-a lungul secolelor 1. DECLINUL ȘI RECONSTRUCȚIA TEOLOGICĂ A. Disoluția liberalismului și a neoortodoxiei 1. în jurul anului 1900, ideea paternității universale a lui Dumnezeu și a fraternității tuturor oamenilor s-au răspândit din seminare în rândul laicilor, când pastorii liberali au preluat amvoanele țării. Deși unii dintre ei au încercat să identifice rădăcinile liberalismului teologic în ideile stoice, acesta a ajuns în America prin intermediul studenților americani care studiaseră filozofia idealistă germană și criticismul biblic în universitățile germane și scoțiene. Filozofia kantiană a fost o sursă majoră a gândirii liberale. Kant susținea existența a două niveluri ale adevărului și limita Biblia la istoria fenomenală, ca o consemnare subiectivă a conștiinței omului de Dumnezeu. Biblia trebuia studiată precum o carte omenească, prin metode științifice, și nu ca o revelație primită de la Dumnezeu. Religia își avea rădăcinile în nivelul superior al rațiunii practice, cu postulatul unui simț uman înnăscut al binelui și răului ce necesita acceptarea existenței sufletului, a lui Dumnezeu și a nemuririi și vedea răsplata și pedeapsa ca pe niște idei religioase practice. Această abordare imanentistă a teologiei a fost dezvoltată de Schleiermacher, care considera că religia este un sentiment, sau conștiința dependenței de Dumnezeu în Cristos. De asemenea, a fost aplicată la religie și teoria darwinistă a evoluției, așa încât aceasta a devenit un proces evoluționist subiectiv de sporire a cunoașterii despre Dumnezeu și de progres uman ascendent. Liberalii împărtășeau ideea unui Dumnezeu imanent în istorie și în fiecare persoană, ce garanta progresul spre o ordine umană ideală pe pământ. Omul perfectibil se confrunta în principal cu problema unui mediu care îl determină să păcătuiască intenționat. Dar avîndu-L ca exemplu pe Cristos, el se poate perfecționa pe sine însuși și ordinea socială. Potrivit liberalilor, Biblia conține doar mărturia subiectivă a conștiinței omului de Dumnezeu. Educația și acțiunea socială, susținute de Biserică, vor crea o ordine socială ideală în care Cristos Se va întoarce la sfârșitul Mileniului. Aceste idei au fost propagate de profesorii din universități și din seminarii, de presa populară și religioasă, precum și de predicatori. Un cunoscut exponent al acestor idei a fost Harry Emerson Fosdick, de la amvonul lui din Riverside Church, New York. Dar problemele cauzate de Primul Război Mondial, Marea Depresiune Economică din 1929 și influența teologiei existențialiste a lui Soren Kierkegaard (1813-1855) asupra lui Karl Barth și a urmașilor acestuia au zdruncinat concepția liberală despre progresul uman obținut prin eforturile omului. Pentru Barth, Dumnezeu este transcendent și nu imanent, iar omul este păcătos și nu născut cu o scânteie divină în el. în 1930, liberalismul și-a pierdut din influență, iar confesiunile liberale din vechea linie au scăzut ca număr de membri, influență și număr de misionari trimiși în străinătate. Mai mulți teologi întruniți la Seminarul Hartford în ianuarie 1975 au criticat teoriile liberale și au îndemnat să se revină la doctrinele evanghelice pe care liberalii le atacaseră anterior. Aceasta însemna o revocare totală a

Capitolul 39 439 Afirmației de la Auburn din 1923, ce fusese semnată de 1300 de pastori prezbiterieni și care afirma că ineranța biblică, nașterea din fecioară, ispășirea, învierea și minunile lui Cristos nu erau doctrine „esențiale\". 2. Neoortodoxia, teologia crizei sau, cum mai este numită uneori - teologia existențială a înlocuit între anii 1930 și 1950 teologia liberală aflată în declin. Studierea lui Schleiermacher, a lui Ritschl și Hamack în seminare a fost înlocuită cu studiul lui Barth, a Comentariului asupra Epistolei către Romani (1919) și a cărților lui ulterioare. Mai târziu, Barth, Brunner și Reinhold Niebuhr au fost urmați de existențialiștii Bultmann și Tillich, care erau mult mai radicali. Două războaie mondiale distrugătoare, Marea Depresiune Economică și natura diabolică a totalitarismului de dreapta și de stânga de după Primul Război Mondial au făcut ca liberalismul să devină din ce în ce mai irelevant și ca neoortodoxia să fie mai trainică din punct de vedere istoric și teologic. Când tatăl teologului danez Soren Kierkegaard i-a mărturisit fiului său că în copilărie L-a blestemat o dată pe Dumnezeu și că a fost necredincios legământului de căsătorie, când Soren însuși a pus capăt într-un mod arbitrar logodnei sale cu Regina Olsen și când a văzut eșecul spiritual al Bisericii Luterane care era Biserica de stat în Danemarca, Kierkegaard a început să-și dezvolte sistemul său teologic existențialist, care avea să-i influențeze puternic pe gânditorii neoortodocși. Disperarea umană La determinat să se raporteze la un Dumnezeu transcendental într-o decizie și o angajare personală făcută mai degrabă printr-un „salt al credinței\" decât printr-un proces rațional. Ideea că Dumnezeu confruntă o persoană în criză independent de efortul uman și de rațiunea omului se regăsește și în neoortodoxie. Karl Barth (1886-1968), inițiatorul neoortodoxiei, s-a născut la Basel, în Elveția, dar a studiat teologia liberală în Germania. După ce a scris o scurtă perioadă de timp pentru o revistă liberală germană, a devenit pastor în Elveția. Acolo, nevoile enoriașilor săi și insuficiența teologiei liberale l-au împins spre Scripturi și spre scrierile lui Jean Calvin. Ulterior a predat teologia în mai multe instituții teologice germane, începând din 1921 și până în 1935, când opoziția lui față de politica religioasă a naziștilor La obligat să se întoarcă la Basel, unde a predat la universitate până în 1962, când s-a pensionat și a început să scrie masiva sa operă teologică. El și adepții lui împărtășeau mai multe idei comune. Dumnezeu este „cu totul altceva\" decât omul, o ființă sfântă veșnic transcendentă. Omul este o creatură disperat de finită și de păcătoasă. Biblia este o carte omenească, supusă criticii biblice, la fel ca oricare altă carte. Ea este o consemnare și o mărturie a revelației, și nu revelație ca atare, inspirată, obiectivă, istorică, propozițională. Biblia devine pentru individ revelație în momentul crizei, când Duhul Sfânt o folosește ca să prilejuiască persoanei o întâlnire personală cu Dumnezeu. De fapt, revelația este înțeleasă mai degrabă ca o întâlnire decât drept comunicare de informație. Istoria divină, sau istoria mântuirii, este distinctă de istoria științifică umană, care este produsă de istoric. Pe

440 Creștinismul de-a lungul secolelor Dumnezeu nu-L interesează istoria umană sau mântuirea socială în cadrul ei. Oamenii sunt în Cristos, aleși deja pentru mântuire, și trebuie doar să fie facuți conștienți de acest lucru. Evanghelicii au salutat această reafirmare a păcătoșeniei omului și a transcendenței lui Dumnezeu, precum și accentul pus de Barth pe teologia biblică, dar au respins distincția făcută de acesta între istoria sacră și istoria seculară, și negarea de către el a revelației obiective, istorice și prepoziționale din partea lui Dumnezeu. Cu excepția lui Reinhold Niebuhr, gânditorii neoortodocși nu acordă nicio importanță responsabilității sociale. Recursul la apologetica rațională și la dovezile creștine a fost înlocuit cu descrierea credinței ca un salt în gol. în soteriologia lor sunt prezente și elemente ale universalismului. Omul este considerat păcătos, dar mai mult din cauza păcatului prezent decât din cauza păcatului originar, acesta din urma bazându-se pe „mitul\" existenței istorice a Iui Adam și a Evei. De asemenea, gânditorii neoortodocși păstrează criticismul biblic liberal. Cu toate că Emil Brunner (1889-1966) a susținut majoritatea acestor idei, spre deosebire de Barth el a acceptat o anumita revelație generală a lui Dumnezeu în natură și a susținut o concepție mai puțin istorică despre nașterea lui Cristos din fecioară. Reinhold Niebuhr (1893-1971) a descoperit curând că liberalismul nu reușește să satisfacă nevoile muncitorilor din industria de automobile ce compuneau parohia din Detroit. în Omul moral și societatea imorală (1932) și Natura și destinul omului (19411943), el scoate în evidență păcătoșenia omului și devastatorul ei impact politic, economic și social. El a crezut că dragostea lui Dumnezeu arătată la Cruce a dat acestei probleme un răspuns ce depășește istoria, dar a insistat că dragostea răscumpărătoare din om va produce soluții sociale adecvate nevoilor sociale ale omului. Paul Tillich (1886-1965), refugiat german și profesor timp de mai mulți ani la Seminarul Teologic Union din New York, a fost mai filozofic decât Barth. Dumnezeul lui este „temeiul ființei\" („ground of being\") ultim și nonteistic, cu care omul se întâlnește empiric și existențial. El a dizolvat Biblia și crezurile în expresii subiective ale gândirii umane, care trebuie supuse criticii istorice. Religia este „preocuparea finală\" și un angajament față de Dumnezeu, văzut ca temei absolut al ființei; având o religie omul poate să învingă păcatul, care este o simplă înstrăinare de temeiul ființei. John Robinson (1919-), episcop de Woolwich, a popularizat în cartea sa Cinstit cu Dumnezeu (1963) câteva din ideile lui Tillich despre Dumnezeu, dar ne lasă fără un Dumnezeu personal și fără o revelație istorică din partea Lui. Rudolf Bultmann (1884-1976) a folosit critica formei pentru a extrage sâmburii revelației dintre cojile mitului și ale altor forme literare în care afirma el că apostolii au prezentat adevărul. Pe baza criticii lui, el a tras concluzia că putem cunoaște foarte puțin despre persoana, învățăturile sau viața lui Cristos. Ca atare, el a „demitizat\" Biblia și a făcut ca experiența și etica să fie mai importante decât doctrina. Concepțiile lui critice au devenit atât de radicale, încât între el și Barth au apărut diferențe semnificative. Cu toate că

Capitolul 39 441 în unele privințe a fost o îmbunătățire față de liberalism, neoortodoxia a început să se prăbușească în anii 1950 și în următorul deceniu a fost înlocuită de teologiile radicale. 3. începând din 1960, au apărut și au dispărut mai multe teologii radicale, seculare și umaniste. Toate s-au dovedit incapabile să satisfacă nevoile religioase ale omului. Toate au pus în locul unui Dumnezeu transcendent un Dumnezeu imanent în istorie, și în locul unui Cristos care este pe deplin Dumnezeu un Cristos uman, care nu este nicidecum Dumnezeu. a. Teologi ca Thomas J. J. Altizer, Paul van Buren și William Hamilton au dezvoltat efemera teologie a „morții lui Dumnezeu\". Teologia lor a fost inspirată de Nietzsche, ea fiind popularizată pentru prima dată în coloanele publicațiilor New York Times și New Yorker în octombrie 1965. Nu este clar dacă ei au intenționat să spună că Dumnezeu este mort pentru mulți din punct de vedere psihologic deoarece a încetat să mai existe în practică pentru ei; că El este mort din punct de vedere istoric întrucât pare irelevant într-o lume seculară ce se caracterizează prin războaie, prin „holocaustul\" evreilor și prin Marea Depresiune Economică; sau că Dumnezeu este mort din punct de vedere ontologic, așa cum susținea Altizer, fiindcă a murit atunci când a murit Cristos. în această lume seculară, acțiunea înlocuiește teologia. împreună cu Bonhoeffer, care a fost executat de către naziști, ei doreau un „creștinism fără religie\" a cărui valoare să stea în acțiunea etică. Insistența aceasta asupra activismului și a acțiunii sociale părea să se potrivească bine cu radicalismul anilor 60. Ea lega Biserica de lume întocmai cum făcuse înainte liberalismul și evanghelia lui socială. Dietrich Bonhoeffer (1906-1945), care fusese influențat de Barth și de Bultmann, a afirmat că omul s-a „maturizat\" din punct de vedere intelectual într-o lume aflată în criză, în care teologia este irelevantă și unde omul trebuie să acționeze responsabil într-o atitudine de „secularism sfânt\" și moral, cu loialitate față de Cristos ca Domn. Un asemenea „creștinism secular\" existențial urma să reunească sacrul și secularul în viața de fiecare zi. Cărțile și scrisorile lui Bonhoeffer din anii 1930-1940 au fost deosebit de influente în această perioadă. Harvey Cox, profesor de teologie la Universitatea Harvard, a scris Orașul secular (1965), în care argumentează că urbanizarea și secularizarea au condus la moartea lui Dumnezeu „undeva acolo\". Dumnezeu este imanent în lume, mai ales în societatea urbană, și omul poate să-și găsească împlinirea în societate, unde poate să-L descopere pe Dumnezeul ascuns. b. Aceste teologii seculare au cedat locul teologiilor mai noi ale speranței, reprezentate de Jurgen L. Moltmann (1926-) și de Wolfhart Pannenberg (1928-). Moltmann a insistat mai mult asupra acțiunii viitoare a lui Dumnezeu în istorie decât asupra revelației trecute. Dilema omului va fi rezolvată prin împlinirea promisiunii de eliberare viitoare, prin voia și prin acțiunea lui Dumnezeu. Aceste idei, expuse în lucrarea sa Teologia speranței (1967), dizolvă istoria în viitor și viitorul în revoluție, în care Cristos și mântuirea sunt legate de dezvoltarea socială într-un sistem cu nuanțe marxiste.

442 Creștinismul de-a lungul secolelor Pannenberg ia istoria mult mai în serios, mai ales învierea lui Cristos. Istoria îl revelează pe Dumnezeu în acțiune, iar activitatea Lui poate fi studiată din perspectiva istoriei. Revelația este mai degrabă act sau eveniment decât propoziție. Sensul ultim prin Cristos se va manifesta abia la sfârșitul istoriei. c. Pierre Teilhard de Chardin (1881-1955) pare a fi oarecum în tradiția conceptului de evoluție emergente al lui Lloyd Morgan sau a vitalismului afirmat de Henri Bergson. Postulând implicarea lui Dumnezeu în procesul natural al evoluției, el anticipează în unele privințe teologia procesului. în procesul evolutiv postulat de Teilhard, „particulele alfa\" participă la dezvoltarea ascendentă, într-un proces în care Cristos, în calitate de „Punctul Omega\", atrage laolaltă într-un mod creator aceste unități elementare pentru a forma combinații de un ordin superior. Dumnezeu și lumea Lui evoluează împreună spre o ordine nouă, sau spre o ordine cu un grad mai înalt de perfecțiune. d. Teologia procesului, care este mai filozofică decât cea a lui Teilhard, se bazează pe gândirea lui Alfred N. Whitehead (1861-1947) și este susținută de Charles Hartshorne (1897-) de la Universitatea din Chicago și de John Cobb, jr. Aceștia încearcă să elaboreze o teodicee capabilă a explica răul din lume. Natura realității este mai degrabă devenirea decât ființa, iar Dumnezeu și universul Lui devin în loc să fie. Toate ființele vii reacționează față de mediul înconjurător și unele fața de altele prin alegerea lor liberă și creativă, care poate cauza suferință. Dumnezeul primordial, care este și creator, își călăuzește cu dragoste creația spre un nivel superior, pentru ca El și creația Lui să învingă răul și să transforme haosul într-o ordine nouă. e. Teologia eliberării, care se leagă oarecum de teologia radicală a negrilor și de teologia feministă, a apărut în America Latină odată cu lucrarea O teologie a eliberării (1973) a peruvianului romano-catolic Gustavo Gutierrez (1928- ) și cu scrierile lui Rubem Alves, iar în America de Nord prin Richard Shaull. Potrivit acestora, teologia trebuie să înceapă, așa cum a început și Cristos, de la angajamentul față de eliberarea mai degrabă practică decât teoretică a celor oprimați. Teologia se naște din situația omului în istorie, nu din gândire. O poziție asemănătoare susține și teologia negrilor reprezentată de James Cone și, mai recent, teologia feministă. Istoria umană este scena teologiei și a eliberării, concepută adesea în termeni marxiști. Mântuirea este eliberarea socială, economică și politică din toate formele de oprimare. Ca și în cazul exodului evreiesc, revelația are de-a face cu oprimarea și cu eliberarea istorică realizată de către un om condus după exemplul eliberatorului Cristos, și nu de Cuvântul revelat al lui Dumnezeu. Evanghelia veșnică nu este doar contextualizată prin raportarea sa la cultura seculară, ci și despărțită de revelație. Majoritatea acestor încercări de a pune capăt oprimării și de a zidi împărăția lui Dumnezeu într-o nouă societate eliberată cochetează cu marxismul și politizează creștinismul în situația istorică data. Aceste sisteme efemere s-au perindat pe scena teologică din ce în ce mai rapid începând din anii 1960. Ele încearcă să rezolve problemele omului în

Capitolul 39 443 istorie prin eforturile omului autonom și cu ajutorul unei divinități imanente într-un Cristos uman; dar în felul acesta propovăduiesc o concepție incorectă despre Dumnezeu, despre Cristos și despre Biblie. O mișcare evanghelică pe cale de a renaște aude strigătele de ajutor ce răzbat din aceste teologii și afirmă cu tărie autoritatea Bibliei, existența unui Dumnezeu transcendent și relevanța lui Cristos ca Dumnezeu și ca Mântuitor al omului. Deși este conștient de nevoile personale și sociale ale omului, evanghelicul este conștient și de faptul că soluția ultimă la problemele omului trebuie căutată în Dumnezeu și în revelația Lui. B. Renașterea mișcării evanghelice Fostele stereotipuri la adresa evanghelicilor, cum ar fi „fanatici certăreți\", „mânuitori de șerpi\" și „separatiști de gradul al treilea\" au lăsat locul unei conștientizări tot mai clare a forței numerice și a influenței lor. în urma unui sondaj de opinie din 1976 care arăta că aproximativ 34% dintre americani, adică 50 de milioane de persoane, s-au identificat drept evanghelici, George Gallup jr a declarat anul 1976 drept Anul Evanghelicilor. Un sondaj Gallup mai recent pentru Christianity Today (Creștinismul astăzi) a arătat că 20% dintre adulții de peste 18 ani, adică 31 de milioane de americani - sau, cu includerea și a celor cu vârste sub 18 ani, 44 de milioane de persoane - se declară evanghelici. Aproape o treime dintre toți adulții, sau aproape 50 de milioane de americani, spun că au avut o experiență generată de credința în Cristos care le-a schimbat viața. Dintre cei 31 de milioane de adulți menționați mai sus, în jur de 4 milioane au afirmat că sunt romano-catolici și aproximativ 10 milioane se consideră carismatici. Toți acești evanghelici susțin că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, divinitatea lui Cristos și mântuirea prin credință. Deși acești oameni sunt de tradiție reformată, ei datorează în același timp multe puritanismului și pietismului. La începutul acestui secol, în rândul evanghelicilor se numărau teologii de la Princeton și alții de orientare calvinistă, mulți wesleyeni arminieni din Biserica Nazarinenilor și Armata Salvării. Mai trebuie incluși aici și premileniștii (unii care susțin o teologia dispensaționalistă), amileniștii, grupurile penticostale clasice și principalele confesiuni carismatice, precum și „Poporul lui Isus\". Unii se întrunesc în Biserici independente, alții în confesiuni mai mici sau în principalele confesiuni mai vechi. Majoritatea celor caracterizați drept evanghelici împărtășesc următoarele concepții comune. Ei cred că Scriptura este regula inspirată și infailibilă pentru credință și practică. Mai cred, de asemenea, în depravarea omului cauzată de căderea istorică și de păcatul originar. în plus, afirmă cu vigoare nașterea lui Cristos din fecioară, divinitatea, moartea ispășitoare și învierea Lui. Prin credința în Cristos, nașterea din nou și viața trăită în curăție devin realități. Deși insistă asupra priorității proclamării Evangheliei, evanghelicii s-au aflat adesea în avangarda acțiunii sociale. Mai mult, ei s-au opus criticismului biblic, evoluției și evangheliei sociale propovăduite de liberalii din trecut.

444 Creștinismul de-a lungul secolelor 1. Până la sfârșitul Primului Război Mondial, evanghelicii s-au împărțit în două grupuri care au cooperat adesea în unele domenii ale activității religioase. a. Adepții școlii de teologie de la Princeton reprezentată de Archibald A. Hodge (1823-1886) și Benjamin B. Warfield (1851-1921), cum ar fi de exemplu prezbiterienii Francis L. Patton și Robert Dick Wilson, baptiștii Edgar Y. Mullins și cunoscutul specialist în limba greacă Archibald T. Robertson (1863- 1934), au fost calviniști. Tot aici ar trebui incluse mai multe grupuri arminiene precum unele confesiuni menonite și Biserica Nazarinenilor. Confesiunea Nazarineană a fost înființată la Los Angeles în 1895, sub conducerea lui Phineas E Bresee. Către anul 1908, mai multe Biserici care erau nemulțumite de confesiunea metodistă s-au unit în cele din urmă sub numele de Biserica Nazarineană. Acestea pun accentul pe o a doua lucrare a harului pentru sfințire, asemenea majorității acelora care provin din tradiția lui John Wesley. b. A doua categorie largă de evanghelici din această perioadă îi include în principal pe premileniști și pe premileniștii dispensaționaliști, care erau numiți adesea „fundamentaliști\". Termenul acesta a fost folosit pentru prima dată în numărul din 1 iulie 1920 al publicației baptiste Watchman Examiner de către editorul acesteia, C. L. Laws, pentru a-i desemna pe cei ce aderau la fundamentele creștinismului istoric. Mai târziu cuvântul a fost folosit în sens peiorativ chiar de către unii evanghelici amileniști din confesiunile care susțineau doctrinele comune ale evanghelicilor. Ambele categorii de evanghelici au cooperat adesea la organizarea unor conferințe biblice, una dintre cele mai timpurii conferințe de felul acesta având loc în iulie 1876 la Swamscott, Massachusetts. O conferință profetică nonconfesională a fost organizată în 1878 la Biserica Holy Trinity Church din New York cu scopul de a discuta profețiile referitoare la a doua venire a lui Cristos. Ulterior, întâlnirile pe această temă au continuat anual din 1893 până în 1898, la Niagara, New York. Premilenismul discutat la aceste întâlniri se îmbina la unii cu teologia dispensaționalistă propagată de J. N. Darby (1800- 1882). De conferința de la Niagara din 1895 se leagă de obicei și așa-zisele cinci puncte ale fundamentalismului, dar în realitate declarația cuprindea 14 puncte. Mai mulți participanți de seamă la aceste conferințe au contribuit la fondarea unor școli biblice menite a le asigura laicilor o educație biblică. Colegiul Misionar Nyack din New York a fost înființat în 1882. Institutul Biblic Moody s-a deschis în 1886, dar abia în 1889 și-a început activitățile pe care le desfășoară și azi. Următoarele care s-au deschis au fost Colegiul Biblic din Toronto, în 1894, și Institutul Biblic din Los Angeles, în 1908. Apoi au urmat multe altele, astfel încât în 1976 învățau cincizeci de mii de studenți în patru sute de școli biblice. Din această cifră totală, treizeci și cinci de mii dintre studenți erau înscriși într-o sută de școli acreditate de Asociația Americană a Colegiilor Biblice. Cyrus I. Scofield (1843-1921) a popularizat premilenismul dispen- saționalist în notele de subsol ale Bibliei Scofield, care a fost publicată în 1909

Capitolul 39 445 cu sprijinul generos al unor oameni de afaceri influenți. Aceasta a cunoscut o circulație largă în rândul laicilor și este textul biblic neoficial folosit în multe școli biblice. O predică ținută în august 1909 de către A. C. Dixon, i-a determinat pe bogății petroliști Lyman și Milton Stewart să doneze 200.000 de dolari pentru a se publica The Fundamentals (Doctrinele fundamentale). Această lucrare, constând într-un set de douăsprezece volume, includea articolele unor evanghelici confesionali și nonconfesionali de pe ambele țărmuri ale Atlanticului. Au contribuit cu articole James Orr, B. B. Warfield, M. G. Kyle, R.A. Torrey, C. I. Scofield și mulți alți învățați evanghelici, care au participat cu toții la formularea și la răspândirea ideilor evanghelice. Primul volum al lucrării a apărut în 1910, iar în 1915 a apărut volumul al doisprezecelea. în jur de 300.000 de exemplare din fiecare volum au fost trimise gratuit profesorilor de seminare, studenților, pastorilor și secretarilor de la Asociațiile Tinerilor Creștini din Statele Unite, Canada și Marea Britanie. De asemenea, la promovarea ideilor evanghelice au contribuit și cartea lui W. E. Blackstone (1841-1935) Jesus te Corning (Isus vine), precum și periodice ca The Sunday School Times, Moody Monthly și The Christian, Billy Sunday, R. A. Torrey și Rodney „Gipsy\" Smith au adoptat metoda campaniilor de evanghelizare urbană în masă dezvoltată de Dwight L; Moody. Evangheliști profesioniști, ajutați de echipe bine organizate, țineau adunări de evanghelizare în afara bisericilor, în săli spațioase, adăugând astfel mulți oameni în rândurile evanghelicilor. 2. Intre 1919 și 1945, „fundamentaliștii\" și evanghelicii, mulți dintre aceștia făcând parte din confesiunile mai vechi, au continuat să se opună libera­ lismului. Tensiunile crescânde create de anumite probleme teologice, cum ar fi escatologia, au creat deseori dificultăți interne în aceste două grupuri. a. „Fundamentaliști\" ca W B. Riley (1861-1947), John B. Straton (1874-1929) de la Calvary Baptist Church din New York, Henry („Harry\") A. Ironsides (1876-1951), și T. T. Shields (1873-1955) din Toronto s-au opus liberalismului și, în special Riley, evoluționismului. Evanghelicii au întemeiat și colegii nonconfesionale. Colegiului Wheaton (1860) i s-au alăturat Universitatea Bob Jones (1926) și Colegiul Biblic Columbia (1923). Seminarul Dallas a fost fondat de către Lewis Sperry Chafer (1871-1952) în 1924 și a devenit un centru al premilenismului dispensaționalist. Chafer a scris o Teologie sistematică (1947-1948) în mai multe volume, în care prezenta gândirea premilenistă dispensaționalistă, iar J. Oliver Buswell a elaborat o teologie similară, dar mai reformată. b. Evanghelici care nu erau dispensaționaliști, și în unele cazuri, nici măcar premileniști, s-au opus activ liberalismului între cele două războaie mondiale. Lucrările erudite ale lui J. Gresham Machen, Origin of Paul's Religion (Originea religiei lui Pavel), (1921) și Virgin Birth ofChrist (Nașterea lui Cristos din fecioară) (1930) au contracarat cu multă competență atacurile liberalilor la adresa acestor doctrine. Robert Dick Wilson a excelat în scrierile sale în domeniul arheologiei.

446 Creștinismul de-a lungul secolelor Mark Matthews (1926-) de la Prima Biserică Prezbiteriană din Seattle și Clarence C. Macartney (1879-1957) din Pittsburgh au înființat mari biserici confesionale evanghelice. Evanghelicii mai militanți au sprijinit cauza evanghelică în tribunalele civile și bisericești. Ca reacție la predica baptistului liberal Harry Emerson Fosdick intitulată „Vor câștiga fundamentaliștii?\" aceștia i-au intentat proces în Adunarea Generală a Bisericii Prezbiteriene din Statele Unite forțându-1 să părăsească Biserica Prezbiteriană pe care o slujea. El a devenit un predicator liberal cu mare popularitate la Biserica Riverside din New York, o biserică la construcția căreia a contribuit John D. Rockefeller. Lucrurile s-au inversat în anii 1930, când mai mulți predicatori evanghelici, ca de exemplu J. Gresham Machen, au fost dați în judecată de liberali în tribunale bisericești și obligați să iasă din confesiunile lor. Cei forțați să părăsească confesiunile liberale au format noi confesiuni și instituții educaționale. J. Gresham Machen (1881-1937) a contribuit în 1936 la organizarea Bisericii Prezbiteriene Ortodoxe, după ce mai înainte (în 1929) ajutase la fondarea Seminarului Teologic Westminster din Philadelphia, unde și-au desfășurat activitatea erudită Comelius van Til și Edward Young. Cari Mclntire s-a despărțit de Machen în 1937 și a organizat Biserica Prezbiteriană Biblică și ulterior Seminarul „Credința\", de orientare premilenistă. Mai târziu, dizidenții desprinși din grupul lui Mclntire au fondat Seminarul „Legământul\" din St. Louis. Baptiștii s-au desprins și ei, la rândul lor, de confesiunea lor liberală și în 1932 au creat Asociația Generală a Baptiștilor Comuni, iar în 1947 Asociația Baptiștilor Conservatori. Opoziția înverșunată față de predarea evoluționismului în școlile publice a dus în 1925 la procesul Scopes, din Dayton, Tennessee. Acuzarea în acest caz a fost susținută de William Jennings Bryan (1860-1925), iar John T. Scopes a fost apărat de Clarence Darrow (1857-1938. Scopes a pierdut procesul, și mai multe legislaturi din sud au emis legi care interziceau predarea evoluției în școlile publice. 3. De la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și până astăzi, spectrul evanghelic s-a lărgit în cel puțin patru orientări principale. Toate susțin autoritatea Bibliei pentru credință și practică, divinitatea lui Cristos și alte doctrine, dar între ele există diferențe în legătură cu înțelegerea acestor doctrine și cu modalitatea de raportare a evanghelicilor la nonevanghelici. Organizațiile evanghelice parabisericești, grupurile carismatice, „Poporul lui Isus\" și grupurile laice interconfesionale trebuie văzute și ele ca făcând parte din spectrul evanghelic. a. Diversitatea evanghelică. Mai vechiul „fundamentalism\" este exprimat acum de separatismul contemporan de dreapta al unor grupări ca acelea conduse de Bob Jones, Cari Mclntire, John R. Rice și mulți alții. Revistele The Christian Beacon a dr. Mclntire și Sword of the Lord, mai preocupată de evanghelizare, a lui John R. Rice reprezintă aceste grupuri în sfera periodicelor. Consiliul American al Bisericilor Creștine (1941) și Consiliul Internațional al Bisericilor Creștine, pe care Mclntire l-a organizat la

Capitolul 39 447 Amsterdam în 1948, reunesc creștini din Statele Unite cu creștini de aceeași orientare din alte țări. Oarecum la centru dreapta se situează așa-numiții „evanghelici oficializați\". Aceștia pun accentul pe inspirația verbală și pe ineranța Scripturii, dar și pe prioritatea proclamării, fără a exclude însă acțiunea sociala a creștinilor. Aici se includ oameni precum Cari F. H. Henry, Harold Lindsell și Francis Schaeffer; școli biblice și seminare ca Institutul Biblic Moody, Seminarele Trinity și Dallas, și colegii cum este cel din Wheaton. Tot aici pot fi încadrate și Asociația Națională a Evanghelicilor care numără, conform propriilor declarații, zece milioane de membri, Societatea de Teologie Evanghelică (1949), periodicul Christianity Today (1956) și Asociația de Evanghelizare Billy Graham. De asemenea, aici mai intră mulți din Convenția Baptistă de Sud și din Sinodul de la Missouri al Bisericii Luterane. O altă grupare ce se plasează mai la stânga în raport cu centrul teologic evanghelic este condusă de Seminarul Fuller (1947). întrucât Harold J. Ockenga, primul președinte al seminarului Fuller, a fost cel care a pus în circulație termenul, cei ce împărtășesc acest punct de vedere sunt numiți adesea neoevanghelici (sau noii evanghelici). Deși susțin că Biblia este o autoritate infailibilă pentru credință și practică, reprezentanții acestei grupări pun în discuție inspirația verbală și ineranța, și cred că critica biblică ar putea fi întrebuințată cu folos; a se vedea, pentru exemplificare, cartea lui Jack Rogers, Biblicul Authority (Autoritatea biblică, [Word, 1977]). Această concepție a devenit evidentă încă din 1966, în timpul conferinței Wenham despre inspirație organizată de Colegiul Gordon. Harold Lindsell s-a opus acestei tendințe în Battle for the Bible (Bătălia pentru Biblie, [1976]) și în cartea ce i-a urmat, The Bible in the Balance (Biblia în cumpănă, [1979]), și s-a arătat în favoarea declarării Bibliei ca fiind inspirată verbal și inerantă. Aceste două grupări diferă și în alte probleme, ca de exemplu până unde ar trebui sa se angajeze evanghelicii în dialog cu grupurile ecumenice liberale și neoortodoxe, natura și amploarea acțiunii sociale întreprinse de evanghelici și dacă există posibilitatea reconcilierii creaționismului cu vreo formă de evoluționism. Unii lideri au adoptat o formă de evoluționism teist, cum ar fi „evoluția de compromis\". Jack Rogers, Dewey Beegle, Daniel Fuller, Bernard Ramm și mulți alți evanghelici mai tineri sprijină unul sau mai multe puncte de vedere nu tocmai conservatoare. Un grup restrâns de evanghelici tineri merge și mai spre „stânga\" în problemele ce țin de acțiunea socială și de feminism. Mai mulți dintre liderii lor s-au întâlnit în noiembrie 1973 la Chicago, unde au publicat o declarație care exprima pocăință pentru indiferența evanghelicilor din trecut față de problemele sociale și economice și au chemat la o participare politică mai activă pentru rezolvarea problemelor sociale. Ronald J. Sider pledează pentru un stil de viață mai simplu, iar Paul Henry de la Colegiul Calvin susține intensificarea participării la actul politic pentru promovarea dreptății sociale. Reviste cum ar fi Sojourners, editată de Jim Wallis, își exprimă cu regularitate preocupările în această privință.

448 Creștinismul de-a lungul secolelor Letha Scanzoni și multe alte tinere femei de carieră care s-au alăturat grupului menționat mai sus au dezvoltat o teologie feministă și s-au implicat activ în organizarea unei întruniri a feministelor evanghelice ținute la Washington în 1975. Acestea au format un Comitet al femeilor evanghelice cu scopul de a promova interesele femeilor creștine de carieră, inclusiv ale acelora care optează pentru celibat. Conform propriilor declarații, organizația numără peste 2.000 de membre. Mai trebuie precizat că în elaborarea teologiei feministe s-a recurs la mai multe elemente ale teologiei eliberării b. Organizațiile evanghelice parabisericești. Granițele dintre aceste patru grupuri de evanghelici constituite din 1945 încoace sunt oarecum fluide, permițând ca o persoană să se încadreze în mai multe grupuri, în funcție de problemele de divergență. Dar toate doresc să fie clasificate ca evanghelice și, cu excepția celor situați la dreapta, cooperează în așa-numitele organizații parabisericești sau extrabisericești. Grupurile parabisericești cooperează cu majoritatea confesiunilor. Aceste organizații, în continuă creștere, constituie unul din elementele cele mai importante apărute în istoria Bisericii și îndeplinesc o diversitate de servicii ori de lucrări pe care ele le oferă publicului creștin. Dorința de cooperare evanghelică este evidentă și din organizațiile ecumenice care s-au format. Pentru cei de dreapta există Consiliul American al Bisericilor Creștine. Evanghelicii de centru și unii de stânga au cooperat în general în Asociația Națională a Evanghelicilor, care activează în paralel cu Consiliul Național al Bisericilor, de orientare liberală (vezi ultima parte a acestui capitol). Cu excepția câtorva persoane de la dreapta, evanghelicii au conlucrat în diferite tipuri de evanghelizare, în scopul de a îndeplini marea poruncă de a evangheliza lumea dată de Cristos. Multe organizații cu lideri creativi încearcă să ducă Evanghelia la tineri. Inter-Varsity Christian Fellowship (Fărtășia Creștină Universitară), care a fost înființată în Anglia în 1923, s-a extins în 1928 și în universitățile canadiene. In Statele Unite ea s-a dezvoltat până când a fost suficient de mare pentru a deveni corporație în 1941. Acesteia i s-a afiliat în 1945 și The Student Foreign Missions Fellowship (Organizația Studenților pentru Misiuni în Străinătate), creată pentru a stimula interesul studenților pentru misiune. Ea a organizat convențiile misionare studențești de la Universitatea din Urbana, Illinois, după ce prima convenție de felul acesta s-a desfășurat la Toronto în timpul vacanței de Crăciun a anului 1945, cu participarea a șapte sute de studenți. Campus Crusade (Cruciada Studențească) a fost organizată de către Bill Bright în 1951 pentru a prezenta Evanghelia studenților de la Universitatea Los Angeles din California. Acest om de afaceri și student de seminar a inițiat un tip mai dinamic de evanghelizare și un proces de ucenicizare a convertiților. Asociația lui a organizat Explo 72, care a reunit în 1972, șaptezeci de mii de tineri la Dallas pentru o perioadă de instruire intensivă în domeniul evanghelizării. Youth for Christ (Tinerii pentru Cristos) a apărut cu ocazia unei adunări

Capitolul 39 449 de masă organizată de Roger Malsbury la Indianapolis în 1943. Torrey Johnson a devenit primul ei președinte, în 1944, iar Billy Graham a fost primul ei reprezentant itinerant. Young Life (Viață Tânără) a fost înființată în 1941 de către James Raybum cu scopul de a-i evangheliza pe elevii din licee prin organizarea de grupuri pentru studiu biblic. Organizația The Torchbearers (Purtătorii de Torțe), al căror cartier general se găsește în Capernwray, Anglia, a fost fondată de Ian Thomas după Al Doilea Război Mondial. Prin mărturia personală a membrilor ei și cu ajutorul unor școli biblice de scurtă durată, ea a evanghelizat mii de oameni din întreaga lume. De asemenea, au fost înființate și unele organizații menite a împlini nevoile unor grupuri speciale. The Officers' Christian Fellowship (Asociația Creștină a Ofițerilor), creată în Statele Unite în 1943, se ocupă spiritual de peste 350.000 de ofițeri din forțele armate. Dawson Trotman a fondat Navigators (Navigatorii) în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pentru a-i câștiga pe marinari la Cristos și pentru a-i uceniciza în viața creștină. Billy Graham a colaborat cu Navigatorii în elaborarea programelor de instruire spirituală a convertiților lui. în 1898, mai mulți oameni de afaceri au fondat organizația numită „Ghedeonii\". Aceștia au dăruit cu generozitate bani și timp pentru a plasa Biblii în hoteluri, moteluri și școli. în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, ei au distribuit exemplare ale Noului Testament tinerilor ce slujeau în diferite ramuri ale serviciilor militare. The Christian Businessmen's Committee International (Comitetul Internațional al Oamenilor de Afaceri Creștini) a luat ființă în 1931 și a fost încorporat legal în 1937, pentru a ajuta oamenii de afaceri să-și evanghelizeze colegii și ca să-și dezvolte propria lor viață spirituală. Această organizație este răspândită acum în toată lumea. International Christian Leadership (Organizația Internațională a Liderilor Creștini), a urmărit încă din 1954, sub conducerea lui Abraham Vereide, să îi atingă cu Evanghelia, prin intermediul micului dejun cu rugăciune, pe liderii politici de la toate nivelurile de guvernare și să-i sprijine din punct de vedere, spiritual. Francis Schaeffer, prin oamenii care au studiat în casa lui din L'Abri, Elveția, și prin scrierile și filmele lui, a evanghelizat mulți intelectuali inadaptați din clasele superioare și mulți studenți deziluzionați, cărora le-a prezentat Evanghelia la un înalt nivel intelectual și filozofic. De asemenea, la diverse întruniri cum este cea de la Lausanne și în scrierile lui, el apără cu hotărâre inspirația Scripturii. James Kennedy a inițiat în biserica lui prezbiteriană Coral Ridge din Fort Lauderdale, Florida, un program numit Evangelism Explosion (Programul de evanghelizare în masă). în cadrul acestui program, îi instruiește pe laici în arta vizitelor la domiciliu și a prezentării Evangheliei. Metoda aceasta s-a răspândit foarte mult în Statele Unite și în străinătate.