Creştinismul de-a lungul secolelor - O istorie a Bisericii creştine

450 Creștinismul de-a lungul secolelor Billy Graham, evanghelist de frunte de la mijlocul secolului al XX-lea. Donald McGavran, pastor la Biserica Creștină, a îmbinat evanghelizarea, desfășurată în special pe câmpul de misiune, cu cercetarea științifică interculturală. în 1965, el a devenit conducătorul Școlii de Misiune Mondială de la Seminarul Fuller. Colegii îi continuă lucrarea, și absolvenții îi folosesc metodele pentru a analiza nevoile unui câmp de misiune și pentru a elabora un mesaj relevant care să ducă la creșterea Bisericii. Evanghelizarea profesionistă organizată în alte clădiri decât biserica este practicată în Statele Unite încă din vremea lui Dwight L. Moody. Cariera lui Billy Graham (1918-) a fost lansată odată cu cruciada lui organizată în 1949 la Los Angeles într-un cort. în timpul cruciadei sale din New York 1957, aproape 57.000 de persoane din cei două milioane de participanți la evanghelizare s-au hotărât să-L urmeze pe Cristos, iar la cruciada din Seul, Coreea, în 1973, desfășurată pe parcursul a cinci zile, au participat peste 3 milioane de persoane. De asemenea, programul lui de radio „Ora deciziei\", inițiat în 1950, și transmis ulterior și prin televiziune, precum și filmele produse de organizația lui i-au lărgit și mai mult aria de penetrare cu Evanghelia. Marele evanghelist a reușit să evite pericolul comercialismului printr-o contabilizare atentă a finanțelor și acceptând un salariu lunar atât pentru sine, cât și pentru colegii lui. Graham a sprijinit de asemenea Congresul Mondial pentru Evanghe­ lizare, sponsorizat de Christianity Today în toamna anului 1966, când s-au întrunit în jur de 1200 de evanghelici veniți de pe tot globul ca să discute și să se roage pentru evanghelizarea lumii. Cu această ocazie au fost analizate relevanța, urgența, natura, problemele și tehnicile evanghelizării bazate pe Biblie. La rândul lor, evangheliștii din Asia s-au întrunit în 1968 la Singapore, pentru a discuta despre evanghelizarea Asiei. Dar cea mai mare conferință pe tema evanghelizării a fost ținută la Lausanne în iulie 1974, unde au participat peste 2400 de delegați, dintre care

Capitolul 39 451 o treime proveneau din Bisericile lumii a treia. Delegații reprezentau 150 de țări, 135 din ele fiind protestante. Congresul a formulat Legământul de la Lausanne, care punea accentul pe loialitatea fată de Scripturile inspirate, văzute ca singura regulă infailibilă pentru credință și practică, și a afirmat, sub presiunea delegaților din lumea a treia, că preocupările și acțiunile sociale constituie o parte relevantă a Evangheliei. Consultarea asupra Evanghelizării Lumii, care a întrunit 600 de participanți plus încă 300 de observatori provenind din 87 de țări, la Pattaya, Tailanda, în iunie 1980, a discutat situația actuală a evanghelizării în diferitele țări, cât și tehnicile de a ajunge cu Evanghelia la cei 3 miliarde de necreștini din lume. Evanghelicii folosesc cu succes radioul și televiziunea în evanghelizare. Programul lui Charles E. Fuller „Ora trezirii spirituale de modă veche\" și acela al lui Walter Maier, intitulat „Ora luterană\", au fost primele care au folosit mass-media pentru comunicarea Evangheliei. „Ora Deciziei\" realizat de Billy Graham, transmis mai întâi la radio și apoi la televiziune, are o audiență de mai multe milioane de persoane. Kathryn Kuhlman, Rex Humbard și Oral Roberts au văzut și au dezvoltat potențialul televiziunii pentru lucrările pe care le desfășurau ei. „Club 700\" al lui Pat Robertson, „PTL Club\" al lui Jim Bakker și \"Ora Evangheliei de demult\" al lui Jerry Falwell sunt urmărite de milioane de oameni, care le sponsorizează anual cu aproape 150 de milioane de dolari. Se estimează că 36 de canale TV și cele 1300 de posturi radio religioase ating o audiență de 50 de milioane de persoane în fiecare săptămână. De asemenea, mai multe organizații evanghelice parabisericești promovează diverse acțiuni sociale. World Vision International (Viziunea Internațională asupra Lumii) a fost organizată în 1951 de către Bob Pierce, iar actualmente este condusă cu multă competență de Stanley Mooneyham. în 1979, World Vision avea un buget de aproape 68 de milioane de dolari, dintre care aproape 47 de milioane de dolari au fost colectați în Statele Unite. World Vision susține orfelinate în multe țări și asigură hrană, medicamente și adăpost refugiaților de război și victimelor care suferă de pe urma unor calamități naturale. The Medical Assistance Plan (Planul de Asistentă Medicală) oferă de asemenea medicamente și echipamente spitalelor misionare și sinistraților din țări precum Pakistan și Cambodgia. Teen Challenge (Provocarea Adolescenților) din New York a carismaticului David Wilkerson își propune să-i evanghelizeze pe tinerii dependenți de droguri. Reprezentanții organizației afirmă că 70% dintre drogații pe care îi ajută se vindecă. O asemenea rată este cu mult mai mare decât a oricărei agenții seculare. Cartea The Cross and the Switchblade (Crucea și pumnalul) a lui David Wilkerson popularizează și mai mult activitatea acestei organizații. Misiunile sau diferitele forme de evanghelizare în străinătate sunt bine susținute de către evanghelici. Un congres pe tema Misiunea Mondială a Bisericii, ținut la Wheaton, Illinois, în aprilie 1966, a discutat despre situația misiunilor și diferitele strategii pentru viitor. Acesta a reunit 938 de delegați din 150 de borduri misionare, reprezentând 13.000 de misionari în 71 de țări.

452 Creștinismul de-a lungul secolelor Declarația finală de la Wheaton afirma că Biblia este sursa Evangheliei crucii, care la rândul ei constituie mesajul Bisericii. Recrutarea misionarilor a fost stimulată de moartea a cinci misionari în Ecuador, uciși de tribul Auca în 1955. întâlnirile regulate ale studenților de colegiu la Urbana, Illinois, care au urmat după întâlnirea inițială de la Toronto, în 1945, au recrutat numeroși misionari. întâlnirea din 1979 a reunit 17.000 de studenți cu scopul de a studia Scriptura și de a discuta despre situația misiunilor. Short Terms Abroad (Misiune de scurtă durată în străinătate) recruta persoane ce beneficiau de specializările necesare pentru a sluji în alte țări pe o perioadă de unul sau mai mulți ani. Wycliffe Translators (Traducătorii Wycliffe) finanțează din 1942 mai mulți lingviști misionari care dau formă scrisă limbilor tribale și traduc Biblia parțial sau integral în respectivele limbi. Faptul că organizația, sub conducerea lui Cameron Townsend, s-a ținut deoparte de orice formă de politică a convins multe guverne să permită accesul la triburi neatinse până în acel moment nici măcar de propriile guverne ca să le transpună limbile în scris și să traducă Biblia în acele limbi. De asemenea, organizațiile misionare folosesc cu multă creativitate radioul și, în unele cazuri, televiziunea pentru răspândirea Evangheliei. Stațiile pionier HCJB din Ecuador, ELWA din Liberia, Africa, ce ființează din 1950, precum și FEBC din Manila, Filipine, sunt lidere în evanghelizarea necredincioșilor prin intermediul mijloacelor de telecomunicație. Harry Strachan de la Misiunea Latino-Americană a dezvoltat în 1960 la Guatemala evanghelizarea în profunzime - el a fost cel ce a aplicat pentru prima dată metoda aceasta la o națiune întreagă. Metoda presupune înscrierea creștinilor în grupuri de rugăciune și instruirea lor în modalitățile de prezentare a Evangheliei înaintea vecinilor și colegilor de serviciu. Acum tehnica aceasta a ajuns să fie folosită în întreaga lume. Theological Education by Extension (TEE) (învățământul teologic fără frecvență) a apărut prima dată în 1962 prin misionarii prezbiterieni din Guatemala. Acest program le permite pastorilor laici locali să studieze Biblia și alte materii conexe pe baza unei programe analitice, suplimentată de vizite ocazionale din partea unor profesori de specialitate, în timp ce respectivii pastori își câștigă existența în alte domenii, îndeplinind totodată și munca de pastori în Biserica locală. Metoda este folosită în țări din întreaga lume și s-a dovedit eficientă. Lucrarea misionară este sprijinită de societățile misionare ce cooperează în cadrul Interdenominational Foreign Missions Association (Asociația Interconfesională a Misiunilor Străine), fondată în 1917 de către grupuri misionare nonconfesionale, și în Evangelical Foreign Missions Association (Asociația Evanghelică a Misiunilor Străine), fondată în 1945 de Asociația Națională a Evanghelicilor. Aceste organizații, ce dispun de bugete relativ mici, slujesc peste o treime din toți misionarii nord-americani. Ele oferă informații, servicii și o coordonarea efortului misionar. Creștinii din lumea a treia au început și ei să fie activi în lucrarea misionară, în 1980 existau în jur de 8.700 de misionari provenind din țări ale lumii a treia.

Capitolul 39 453 De asemenea, au fost înființate și numeroase instituții de învățământ cu scopul de a satisface diferitele nevoi educaționale ale elevilor sub auspicii creștine. Astfel au fost înființate școli elementare și licee atât în interiorul diverselor confesiuni cât și în cadrul unor grupări independente, pentru a se realiza o educație biblică ferită de umanismul și de secularismul instaurat în școlile publice. Colegiul Wheaton și Colegiul Calvin sunt două instituții reprezentative pentru multele colegii nonconfesionale și respectiv confesionale ce se declară deschis evanghelice și sunt în același timp instituții de învățământ cu standarde înalte. Pe lângă acestea, seminarele - precum Fuller, fondat în 1947, și Dallas - îi pregătesc pe evanghelici pentru a fi pastori în Bisericile confesionale sau independente. Evanghelicii produc și literatură atât pentru laici cât și la nivel academic. Publicații precum Christianity Today, ce numără aproximativ 200.000 de abonați, Eternity, Moody Monthly, cu aproximativ 300.000 de abonați și United Evangelical Action sunt foarte citite și de laici, și de lucrătorii creștini ordinați. La rândul lor, Bibliotheca Sacra, Journal of the Evangelical Theological Society, Journal of the American Scientific Affiliation, și Fides et Historia editat de Conferința pentru Credință și Istorie sunt câteva exemple de periodice academice ce se adresează diferitelor grupuri de erudiți evanghelici. Edward T. Young, în studiul Vechiului Testament, Cari F .H. Henry în teologie, Cornelius van Til, în apologetică și Gordon Clark în filozofie sunt exemple de creștini care s-au angajat să scrie lucrări cu înaltă ținută academică, dar cu conținut evanghelic. Eerdmans Publishing Company, Zondervan Publishing House, Baker Book House, Channel Press, Word Books, Tyndale Press și Moody Press publică lucrări academice, dar și cărți mai accesibile, care sunt vândute în 2.400 de librării evanghelice. Pictorial Encyclopedia of the Bible (Enciclopedia ilustrată a Bibliei) editată de Zondervan, Encyclopedia ofEthics (Enciclopedia de etică) scoasă de Baker Book House, New International Dictionary of the Christian Church (Noul dicționar internațional al Bisericii creștine) a lui Zondervan, precum și Handbook of the Bible (Manualul biblic) și Handbook of Church History (Manual de istoria Bisericii) de la Eerdmans sunt exemple de lucrări erudite pe care evanghelicii le produc cooperând între ei. Dar evanghelicii cooperează și la traducerea și producerea de noi versiuni ale Bibliei, care se bucură de o largă acceptare în rândul credincioșilor. Se cuvine a fi menționat aici că au fost vândute aproape 20 de milioane de exemplare - fragmentar sau integral - din Living Bible a lui Kenneth Taylor, care este o parafrazare a textului biblic în limbaj contemporan. The New American Standard Bible este o traducere fidelă ce încorporează cele mai bune rezultate ale erudiției în domeniul biblic. The New International Version s-ar putea să înlocuiască în viitor Biblia King James, care la ora actuală este traducerea care se bucură de cea mai largă răspândire. c. Bisericile penticostale clasice și, mai recent, carismaticii din alte confesiuni formează o parte mare din ceea ce Henry P van Dusen a numit în numărul din 9 iunie 1958 al revistei Life, „a treia forță\". Aceștia cooperează din

454 Creștinismul de-a lungul secolelor ce în ce mai mult cu alți evanghelici în diverse activități parabisericești, insistând totodată asupra rolului Duhului Sfânt în viața personală. Primii penticostali insistau asupra vorbirii în limbi, potrivit experienței Bisericii primare, ca dovadă a botezului cu Duhul Sfânt. Aceștia și-au recrutat la începuturi membri din rândul Bisericilor wesleyene, care puneau accentul pe sfințenie, și în multe cazuri dintre reformați. Poate că începutul acestei mișcări l-a constituit deschiderea, în octombrie 1900, la Topeka, Kansas, a Colegiului Biblic Bethel al lui Charles Parham. La 1 ianuarie anul următor, studenții studiau deja lucrarea Duhului Sfânt din Faptele Apostolilor, când una dintre studente, Agnes Ozman, le-a cerut celorlalți să-și pună mâinile peste ea ca să primească Duhul Sfânt. Ea a început să vorbească în limbi, iar mai târziu au făcut același lucru și alți studenți. în 1905 Parham a deschis o nouă școală la Houston, Texas. Ulterior, mai exact în 1906, un student de culoare, pe nume William Seymour, a devenit liderul misiunii de pe strada Azusa nr. 312 din Los Angeles. Vorbirea în limbi a devenit obișnuită în misiune. Vizitatorii misiunii aveau și ei experiențe similare și au dus și în alte țări vestea a ceea ce se întâmplă acolo. Actuala confesiune Assemblies of God (Adunările lui Dumnezeu) a fost fondată în 1914 în Arkansas. Din ea s-a desprins un grup sabelian care insistă asupra botezului doar în Numele lui Isus, formând confesiunea cunoscută sub numele de Jesus Only Church (Biserica „Numai Isus\"). Thomas B. Barratt a vorbit despre mesajul și experiența de la Los Angeles în Norvegia, iar Lewi Pethrus a devenit liderul mișcării în Suedia. Penticostalismul s-a răspândit în Anglia prin activitatea unui pastor anglican, pe nume Alexander A. Boddy. în Chile, datorită eforturilor metodistului Willis Hoover, penticostalii formează 80 la sută din numărul total al protestanților chilieni. Americanii au dus mesajul penticostal în Brazilia, unde penticostalii numără acum peste 4 milioane de persoane. Penticostalii au început să coopereze pe plan internațional și prima lor conferință mondială a avut loc la Ziirich în 1947. Acum ei afirmă că există 8 milioane de credincioși penticostali în întreaga lume - fiecare credincios fiind angajat în evanghelizare personală activă. Penticostalii clasici au privit cu suspiciune când a apărut mișcarea carismatică în 1960, în interiorul confesiunilor mai vechi din California. Dennis Bennett din Van Nuys, inițiatorul mișcării carismatice, vorbea în limbi încă din 1949, dar începând din 1960 și alții din congregația lui episcopaliană au avut aceeași experiență. Jean Stone, care făcea și ea parte din grupul lui, a răspândit această învățătură prin revista ei Trinity (1961-1966). Liderul carismaticilor din Bisericile luterane a fost Larry Christensen . Mișcarea carismatică a apărut prima dată la romano-catolici în 1967, într-o tabără de vacanță a studenților și profesorilor de la Universitatea Duquesne din Pittsburgh. în februarie 1967, Ralph Keifer a relatat despre această mișcare la universitatea Notre Dame, și mulți profesori și studenți au început să vorbească în limbi. Când, în 1975, s-au întrunit la Roma zece mii de carismatici catolici, papa Paul s-a adresat adunării în termeni apreciativi.

Capitolul 39 455 Principalul lor reprezentant este cardinalul Leo Suenens din Belgia. în 1976, s-au adunat la Universitatea Notre Dame aproximativ treizeci și cinci de mii de romano-catolici carismatici pentru a participa la o conferință ce și-a propus să discute despre puterea tot mai mare pe care o aveau în interiorul Bisericii. Majoritatea carismaticilor au rămas în propriile lor confesiuni. Organizația The Full Gospel Businessmeris Fellowship (Asociația oamenilor de afaceri a întregii Evanghelii), organizată în 1953 de către Demos Shakarian, precum și activitatea așa-numitului „Mr. Pentecost\", adică David DuPlessis din Africa de Sud, au avut o contribuție importantă la răspândirea și popularizarea mișcării. Carismaticii provin de obicei din rândul clasei de mijloc și împărtășesc concepții nonseparatiste, urbane, ecumenice și pluraliste din punct de vedere teologic. Bisericile penticostale clasice erau formate inițial cu precădere din muncitori care se întruneau în biserici improvizate și se manifestau gălăgios în timpul întâlnirii. Erau fundamentaliști în teologie și adepții unei evanghelizări foarte active. d. „Poporul lui Isus\" erau în anii 1960 tineri inadaptați proveniți din clasa de mijloc, dar acum sunt absorbiți parțial în Biserici. Mulți dintre ei îmbrățișau un stil de viață comunal, puneau accentul pe iubire, se implicau intens în evanghelizarea stradală și studiau Biblia cu mult zel. Mișcarea a fost mai puternică pe coasta de vest, cu precădere în California. O adunare de masă în aer liber desfășurată la Morgantown, Pennsylvania, în 1975, a atras treizeci de mii de participanți. Entuziasmul lor era înviorător, însă le lipsea învățătura doctrinară sănătoasă. e. Organizațiile evanghelice au apărut în multe confesiuni cu scopul de a readuce Bisericile la doctrina și la viața evanghelică de dinainte. The Presbyterian Lay Committee (Comitetul Prezbiterian al Laicilor), incorporat în 1965, și Presbyterians United for Biblical Concern (Prezbiterienii Uniți pentru Preocupări Biblice), (1965), activează în cadrul Bisericii Prezbiteriene Unite din S.U.A. Grupul Good News (Vestea Bună) cu sediul la Wilmore, Kentucky, face încă din 1967 aceeași lucrare în Biserica Metodistă Unită. Lutherans Alert (Alerta luteranilor) și Fellowship of Witness (Asociația Mărturiei) din Biserica Episcopaliană îndeplinesc funcții similare. Acești evanghelici încearcă să readucă confesiunile din care fac parte la mărturia și la credința lor inițială. Datele de mai sus arată puterea, zelul și influența evanghelicilor; dar și diversitatea lor. Este de dorit ca toate aceste grupuri, chiar dacă își vor menține identitatea, să își lărgească ariile de cooperare între ele și să reducă la minim diferențele ce le separă. Dacă vor reuși să facă acest lucru, vor putea să lege proclamarea Evangheliei cu acțiunea socială spre binele societății. C. Romano-catolicismul Am discutat deja despre grupul mic dar influent al carismaticilor romano- catolici și despre relația Bisericii Romano-Catolice cu statul. Cei 732 de milioane de catolici din toată lumea au trecut prin multe schimbări de la Vatican II încoace. Aceste schimbări sunt cu atât mai remarcabile cu cât, după

456 Creștinismul de-a lungul secolelor Revoluția Franceză, papalitatea a încercat să rămână o societate închisă, izolată de schimbările politice, economice, sociale și religioase liberale din Europa. Benedict al XV-lea (1914-1922) a căutat să dezvolte și mai mult uniformitatea în Biserică, finalizând în 1917 codificarea legii canonice, iar în 1943, Pius al Xll-lea (1876-1958) i-a îndemnat, prin Divina Afflante Spiritu pe erudiții romano-catolici să se folosească mai intens de descoperirile arheologiei și ale criticii textuale. De asemenea, deciziile Vatican II au încurajat laicii să citească Biblia. Pius al Xll-lea, care a devenit papă în 1939, a reîntărit legătura cu trecutul în 1950, proclamând înălțarea trupească a Măriei la cer după moarte prin mijloace miraculoase. Se remarcă, de asemenea, tendința de a o asocia pe Maria cu Cristos în lucrarea Lui de mântuire. Dar schimbări și mai mari au început în Biserică în ianuarie 1959, când papa loan al XXIII-lea (papă între anii 1958 și 1963) i-a anunțat pe cardinali că intenționează să organizeze un nou conciliu ecumenic. Conciliul acesta, care s-a întrunit din 1962 până în 1965 în patru sesiuni de toamnă, urma, conform planurilor lui loan, să aducă o aggiornamento, sau o „înnoire\". Papa a declarat că dorește ca Vatican II să fie mai degrabă „pastoral\" decât doctrinar sau guvernamental. In loc să aducă schimbări majore imediate în doctrină sau organizare, conciliul a creat atitudini noi care au influențat relațiile cu confesiunile protestante și ortodoxe. Reflectând noul spirit, unii lideri precum Hans Kiing au pus în discuție chiar și infailibilitatea papală. Este posibil ca afirmația papei loan, conform căreia substanța sau conținutul doctrinei nu trebuie să se schimbe dar formele sunt deschise schimbării, să deschidă calea chiar și pentru unele schimbări doctrinare. Susținătorii schimbărilor și cei ai conservatorismului s-au ciocnit în timpul sesiunilor conciliului, la care au participat aproape 2.700 de romano-catolici și câțiva observatori protestanți. Importanța laicilor a fost recunoscută prin multele referiri la ei drept „poporul lui Dumnezeu\" și prin afirmarea preoției lor spirituale. Aceștia au fost încurajați să citească Biblia și li s-a permis chiar să participe la mesă, care acum putea fi oficiată în limba națională a fiecărei țări. Biblia și tradiția au fost legate într-un mod nou, considerându-se că amândouă sunt o singură expresie a Duhului Sfânt. Protestanții au fost descriși mai degrabă drept „frați separați\" decât schismatici și eretici, ca în trecut. De asemenea, a fost încurajată cooperarea în cadrul mișcării ecumenice, interzisă înainte, și a fost acceptată libertatea de închinare a tuturor. în plus, a fost proclamată colegialitatea episcopilor cu papa, și papa Paul a convocat un conciliu al episcopilor. Totuși, actele acestui conciliu nu puteau intra în vigoare fără aprobarea deciziilor sale de către papă. Mai trebuie adăugat că papa s-a opus atât mijloacelor anticoncepționale de control al sarcinii cât și căsătoriei clericilor. Papa loan Paul I pare să fi urmat abordarea mai liberă și mai informală a lui loan al XXIII-lea. La rândul lui, papa loan Paul al II-lea este un papă mai nuanțat și mai popular, înțelege mai bine comunismul și este mai conservator

Capitolul 39 457 decât predecesorii săi. El se confruntă cu numeroase probleme, cum ar fi scăderea participării credincioșilor la mesă, teologia eliberării promovată de latino-americani, solicitările în vederea ordinării femeilor și contestarea anumitor doctrine ale Bisericii de către erudiți. Papa loan Paul al Il-lea a reacționat ferm împotriva tendințelor mai liberale ale lui Hans Kiing și ale lui Schillebeeckx prin măsuri disciplinare. Insă cooperarea în acțiuni ecumenice continuă. Pius al Xll-lea interzisese prin Mortalium animos (1928) cooperarea ecumenică. Dacă va exista vreodată reunire, a declarat el, aceasta se va realiza prin întoarcerea bisericilor schismatice în Biserica Romano-Catolică. Prin contrast, papa loan a creat în 1960 un Secretariat pentru Promovarea Unității Creștine, condus de cardinalul Bea. Cinci observatori catolici au obținut permisiunea să participe la întrunirea Conciliului Mondial al Bisericilor, organizat în 1961 la New Delhi. Un Grup Comun de Lucru format din romano-catolici și reprezentanți ai Conciliului Mondial s-a reunit deja de mai multe ori începând din 1965 pentru a trasa direcțiile de cooperare și o posibilă unire ulterioară. De asemenea, reprezentanți ai protestanților au fost invitați cu cordialitate să fie prezenți la lucrările Vatican II. în 1964, papa Paul s-a întâlnit cu patriarhul ortodox Athenagoras la Constantinopol, iar pe data de 7 decembrie 1965, papa Paul la Roma și Athenagoras la Constantinopol au revocat excomunicarea reciprocă din 1054. Toate aceste deschideri spre lume sunt într-un contrast evident cu Biserica închisă din secolul al XlX-lea și de la începutul secolului al XX-lea. D. Noi grupări eretice Multe suflete nefericite, dezamăgite de lipsa de autoritate a liberalismului, s-au întors spre mesajul absolutismului teologic sau etic proclamat de diferitele grupări eretice, multe dintre ele apărute după Primul Război Mondial. Doctrinele grupărilor eretice s-au dezvoltat în afara Bisericii, iar conducătorii lor încearcă să câștige adepți din Biserică prin prozelitism și prin întruniri, vizite la domiciliu sau cursuri prin corespondență. Nu numai că grupările eretice pretind că dețin răspunsurile finale sau absolute la problemele de sănătate, la necazuri, popularitate și succes, dar oferă adesea o autoritate pe care sufletul flămând nu o poate găsi în Bisericile protestante liberale. Aceste secte sunt de cele mai multe ori înșelătoare, exclusiviste și negativiste în raport cu cultura. Mișcări eretice cum ar fi spiritismul, teozofia, Noua Gândire, Unitatea și Știința Creștină se opun interpretărilor materialiste ale universului și afirmă unitatea și natura spirituală a acestuia. Spiritismul cu precădere s-a dezvoltat foarte rapid după Primul Război Mondial, din cauză că mulți și-au pierdut în război tații, soții sau frații și încercau să comunice cu ei prin mediumi. Unitatea și Noua Gândire s-au dezvoltat din metoda lui Quimby de vindecare mintală, pe care doamna Mary Baker Eddy o folosise cu eficiență la înființarea Științei Creștine. Charles Fillmore, care era handicapat din copilărie, și soția lui, Myrtle, care suferea de tuberculoză, au dezvoltat ideea

458 Creștinismul de-a lungul secolelor unității lor cu Dumnezeu în așa fel încât boala și sărăcia nu mai putea să aibă stăpânire asupra lor. Grupul lor a crescut atât de mult încât liderii mișcării au fondat Unity City, situat în apropiere de Kansas City, Missouri. Ruseliții - sau martorii lui lehova, așa cum preferă ei să fie numiți din 1931 încoace - formează o mișcare eretică creată în 1872 de Charles T. Russell (1852- 1916), pe care studiul avid al Bibliei l-a determinat să se opună predicatorilor și Bisericilor, pe care le considera unelte ale diavolului, și să predice doctrina întoarcerii lui Cristos și a participării „martorilor\" la acest eveniment. Deoarece susțin că îi datorează loialitate exclusiv lui Dumnezeu, martorii lui lehova nu onorează drapelul național și nu fac serviciul militar. Liderii lor nu au fost recunoscuți drept pastori în Al Doilea Război Mondial. După moartea lui Russell, în 1916, conducătorul ruseliților a devenit Judecătorul Rutherford (1881-1942), un jurist din Missouri. Mișcarea, care a fost înregistrată legal sub numele de Societatea de Tractate Turnul de Veghe al Sionului la New York în 1884, distribuie milioane de cărți și de tractate. Se estimează că numără în jur de 500 de mii de adepți în Statele Unite și peste 2 milioane în întreaga lume. Grupul de la Oxford, sau buchmaniții, nu se constituie într-o organizație anume, ci încearcă sa lucreze în bisericile existente întrucâtva după modelul pietiștilor, care doreau să revitalizeze luteranismul în secolul al XVII-lea. Liderul mișcării a fost Frank N. D. Buchman (1876-1961), un pastor luteran din Pennsylvania nemulțumit de experiența lui spirituală, Acesta a încercat să-i câștige pe oamenii bogați și educați propovăduind o evanghelie a vieții schimbate, mărturisirea în grup a păcatelor, călăuzirea și cele patru absoluturi: cinstea, puritatea, dragostea și altruismul. Metoda de lucru adoptată consta în întruniri organizate la domiciliu în vederea mărturisirilor personale și confesiunilor publice. Grupul a câștigat mulți convertiți de prestigiu și a încercat chiar, prin noul nume pe care și La dat - Reînarmarea Morală - să împiedice izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial pe calea aducerii la creștinism a conducătorilor de state. Grupul îi ajută pe cei educați și bogați, pe care Biserica se teme adesea să-i confrunte cu cerințele lui Cristos, de teamă că ar putea pierde sprijinul lor financiar. Două din slăbiciunile majore ale grupului sunt că lipsa unei teologii sănătoase poate duce la înlocuirea nașterii autentice din nou cu un sentiment de eliberare în urma „mărturisirii\" păcatelor, iar mărturisirea la rândul ei poate fi îndreptată numai spre om, nu și spre Dumnezeu. Sectele oculte și orientale din Asia au câștigat mulți tineri occidentali care caută pace și siguranță lăuntrică. Astrologia însăși a devenit o religie pentru unii, așa după cum indică revistele de astrologie de la standurile pentru presă, iar satanismul și vrăjitoria își au proprii lor închinători în Europa și în Statele Unite. Budismul, diversele forme ale hinduismului, hare krișna, meditația transcendentală și tot felul de guru pretind loialitatea multora, în special a tinerilor. Dar se pare că aceste grupări au încetat să mai crească numeric. Biserica Unificării fondată de Sun Myung Moon (1920-) în 1954 în Coreea, care numără acum aproximativ 200.000 de adepți; Biserica Scientologică, condusă de L. Ron Hubbard, cu sediul în Anglia, și Calea Internaționala

Capitolul 39 459 condusă de Paul V. Wierwelle, un absolvent al Seminarului Princeton, sunt renumite a practica o formă de control mental asupra adepților. Noul convertit este înconjurat cu multă solicitudine, primește mult de lucru, i se permite să doarmă puțin, este supus unei diete sărace în proteine; și este îndemnat să asculte tot timpul benzi cu cuvântări ale liderului. Cursul PFAL, pe care trebuie să-1 urmeze toți membrii Căii și care este alcătuit din douăsprezece sesiuni a câte trei ore, timp de trei săptămâni, costa 85 de dolari. Negarea divinității esențiale a lui Cristos și principiile morale antinomiene despart aceste secte de creștinismul ortodox. Dar se pare că mulți tineri sunt atrași de ele. Neoortodoxia, mișcarea evanghelică și grupările eretice par să fi apărut pentru a satisface nevoia unui mesaj religios încărcat de autoritate. Rină la un anumit punct, asemenea mișcări sunt încercări de a umple vidul spiritual creat de eșecul teologic al liberalismului, cu mesajul lui superficial și vag privind paternitatea Iui Dumnezeu și fraternitatea dintre oameni. Liberalismul a propovăduit moralitatea, dar a neglijat dinamica religioasă a Crucii, care singură poate împuternici o viață să se conformeze eticii creștine. II. APARIȚIA ECUMENISMULUI Procesul de pulverizare în noi confesiuni ce a marcat dezvoltarea protestantismului de la Reformă încoace a început să cedeze locul, pe la 800, procesului de fuzionare a confesiunilor în noi grupuri. în secolul al XX-lea, integrarea sau ecumenismul a înlocuit în preocupările multora expansiunea misionară. Termenul ecumenic pare să fi fost folosit pentru prima dată în 1936, la o conferință pe tema credinței și ordinii, la care au participat atât elementele liberale cât și cele conservatoare ale Bisericii. Uneori, pentru a se ajunge la consens, în dorința de a se obține unitate organizațională, teologia a fost redusă la cel mai mic numitor comun Ecumenismul a trecut prin trei faze. Cooperarea nonconfesională și interconfesională a început în prima parte a secolului al XlXdea. Reunificarea organică a unor confesiuni cu doctrine teologice mai mult sau mai puțin asemănătoare a proliferat în secolul al XX-lea, iar confederațiile la scara națională și internațională s-au înmulțit în ultimii ani. A. Cooperarea interconfesională și nonconfesională 1. Planul de unire al congregaționaliștilor și prezbiterienilor pentru a face față crizei de pastori de la frontieră a durat începând din 1801 până în 1852, în avantajul prezbiterienilor. Comitetul American al împuterniciților pentru Misiunile Străine i-a reunit pe congregaționaliști și alte confesiuni într-un efort misionar interconfesional. 2. Mult mai răspândită a fost cooperarea nonconfesională. The American Bible Society (Societatea Biblică Americană) a fost organizată în 1816 și activitatea ei a fost sprijinită de creștini din diferite confesiuni. Același principiu a fost urmat și de Uniunea Americană a Școlii Duminicale în 1824, de Societatea Americană de Tractate apărută în 1824, de Societatea împotriva

MIȘCAREA ECU EFORTURI DE COOPERARE INTERCONFESIONALE NONCONFESIONALE CON Planul de unire (1801) Societatea Biblică Asoc Comitetul American Eva Americană (1816) Cons al Imputerniciților Uniunea Americană a Școlii Biseri pentru Misiuni Străine (1810) Duminicale (1824) Societatea Americană de Tractate (1824) Societatea împotriva Sclaviei (1833) Societatea Voluntară a Studenților (1886) Ghedeonii (1899) Asociația Creștină Universitară (1927) Tineri pentru Cristos (1954) REUNIREA ORGAN INTRACONFESIONALĂ INTERCONFES Biserica Metodistă (1939) Biserica Unită a Ca Biserica Prezbiteriană, SUA (1958) Biserica Metodistă Unită (1968) Biserica Indiei de Biserica Luterană Americană (1960) Biserica Unită a lui C Biserica Luterană din America (1962) Biserica Luterană Am Biserica Unită a Aus

UMENICĂ O CONFEDERAȚIA NAȚIONALĂ Creștinismul de-a lungul secolelor INTERCONFESIONALĂ INTERNAȚIONALĂ NSERVATOARE LIBERALĂ ciația Națională a Consiliul Federal al anghelicilor (1943) siliul American al Bisericilor (1908) icii Creștine (1944) Consiliul Național al Bisericilor (1950) INTRACONFESIONALĂ Conferința Lamberth(1948) 1 Alianța Mondială a Bisericilor Reformate (1951) Consiliul Mondial Metodist (1881) Consiliul Internațional Congregațional (1891) Alianța Mondială Baptistă (1905) NICĂ Federația Mondială Luterană (1923) INTERCONFESIONALĂ SIONALĂ CONSERVATOARE LIBERALĂ anadei (1925) Consiliul Internațional al Consiliul Mondial al Bisericilor Creștine (1948) Sud (1947) Bisericilor (1948) Cristos (1959) Asociația Mondială mericană (1960) pentru Evanghelizare (1951) straliei (1977)

Capitolul 39 461 Sclaviei fondată în 1833, de Mișcarea Voluntară a Studenților din 1886, de Organizația Ghedeonilor în distribuirea Bibliilor, precum și de Tinerii pentru Cristos. B. Reunificarea organică Reunificarea organică apare atunci când confesiuni separate renunță la existența lor corporativă pentru a forma o confesiune nouă. Este mai ușor să se obțină reunificarea organică atunci când confesiunile împărtășesc concepții asemănătoare în problemele de teologie, organizare bisericească și ritualuri. 1. Bisericile metodiste din nord și din sud, care se separaseră din cauza neînțelegerilor privind sclavia, s-au unit în anul 1939. Metodiștii germani din Biserica Unită a Fraților și Biserica Evanghelică s-au unit în 1946 pentru a forma Biserica Evanghelică Unită a Fraților. Această nouă confesiune s-a unit în 1968 cu Biserica Metodistă unificată 1939 pentru a forma mai cuprinzătoarea Biserică Metodistă Unită. Biserica Prezbiteriană Unită și Biserica Prezbiteriană, S.U.A., au format în 1958 Biserica Prezbiteriană Unită, S.U.A. Mai multe grupări luterane au fuzionat, la rândul lor, astfel încât două mari Biserici luterane, Biserica Luterană Americană, în 1960, și Biserica Luterană din America, în 1962, au devenit o parte importantă a scenei confesionale americane. 2. Biserici cu structuri teologice și organizatorice diferite s-au unit în organisme transconfesionale. Biserica Unită a Canadei i-a unit în 1925 pe prezbiterieni, baptiști, metodiști și congregaționaliști. în 1927, Biserica lui Cristos din China i-a inclus pe prezbiterieni, pe baptiști și pe metodiști. Biserica din sudul Indiei i-a reunit în 1947 pe episcopalieni, împreună cu vederile lor episcopaliene, cu congregaționaliștii, prezbiterienii și metodiștii, care aveau forme diferite de conducere bisericească. Unitarienii și universaliștii s-au unit în 1961 formând Asociația Unitariană Universalistă. Consultarea asupra Unirii Bisericii, propusă de Eugene C. Blake într-o predică din 1960 ținută în Catedrala Episcopaliană Grace a lui James Pike din San Francisco, a inițiat încercarea cea mai ambițioasă de reunificare până în prezent. Un plan de reunificare a fost formulat și la Dallas, în 1966, dar Biserica Prezbiteriană Unită, S. U .A., s-a retras în 1972. Această unire, dacă se va realiza vreodată, va aduce împreună aproximativ 25 de milioane de persoane cu zece concepții diferite privind teologia și organizarea bisericească. în 1977 a fost formată Biserica Unită a Australiei. C. Confederațiile ecleziastice naționale și internaționale Calvin, Luther și Cranmer au dorit să convoace într-un conciliu grupurile pe care le conduceau cu scopul de a discuta despre unificare. Zinzendorf a încercat să-i unească pe germanii din Pennsylvania în timpul vizitei sale acolo, între anii 1739 și 1742. William Carey a propus o conferință la Capetown, în 1810, pentru a se realiza unirea eforturilor misionare ale diferitelor grupuri. Samuel S. Schmucker (1799-1875), profesor luteran la Seminarul Gettysburg, a formulat o chemare la reunificare în proclamația lui din 1838, intitulată „Apelul frățesc către Bisericile americane\". Un

462 Creștinismul de-a lungul secolelor episcopalian pe nume William R. Huntington (1838-1918) a propus în Ideea Bisericii (1870) ca discuția despre reunificare să se bazeze pe Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, pe crezurile universale acceptate ca regulă a credinței, pe cele două sacramente și pe episcopatul istoric. Această „quadrilaterală\" a fost adoptată în 1888 la întâlnirea Conferinței Episcopale Lambeth. Ideile conținute în aceste propuneri atât de diferite au fost importante pentru discuțiile privind confederația. 1. în toate formele de confederație ecleziastică dezvoltate până acum, elementele componente își mențin suveranitatea dar cooperează pentru a atinge scopuri de interes comun pentru grupurile participante. Diferitele confesiuni protestante au format confederații naționale așa încât să poată coopera în slujire. în 1905, Bisericile protestante din Franța au creat Federația Protestantă a Franței. La rândul ei, Federația Protestantă a Bisericilor din Elveția a luat ființă în 1920. Dar exemplul cel mai important de federație națională alcătuită din diferite confesiuni este Consiliul Federal al Bisericilor lui Cristos din America. Acesta a fost fondat în 1908, când delegații provenind din 30 de confesiuni au aprobat constituția redactată la o întâlnire anterioară, în 1905. Cuvintele „Domn sfânt și Mântuitor\" au constituit singura afirmație teologică din constituție. Principalul scop al Consiliului Federal a fost cooperarea Bisericilor în acțiuni sociale. Crezul social al Bisericilor, adoptat de către Consiliu, îndemna Bisericile să sprijine nevoi sociale precum abolirea muncii copiilor, stabilirea unui salariu minim garantat și asigurarea arbitrajului în disputele industriale. Pentru ca aceste programe, precum și multe altele, să fie duse la îndeplinire, au fost create diferite comisii. Datorită accentelor sale sociale și întrucât dispunea de o slabă fundamentare teologică, liberalii au reușit să pună mâna pe conducere și să o exercite cu fermitate încă de la înființarea Consiliului. La 29 noiembrie 1950, Consiliul Federal s-a unit cu alte grupuri, devenind Consiliul Național al Bisericilor lui Cristos. în noua organizație, Consiliului Federal i s-au alăturat Consiliul Internațional al Educației Religioase, Conferința Misiunilor Străine din America de Nord, Consiliul Misiunilor Interne și multe alte comitete. Acest organism mai larg coordona activități misionare, educative, sociale și de altă natură. Au devenit membre ale consiliului douăzeci și cinci de denominațiuni protestante și patru ortodoxe. Baptiștii de Sud, Sinodul Luteran Missouri și penticostalii nu fac parte din Consiliul Național, cu cei patruzeci de milioane de constituenți ai săi. Consiliul Britanic al Bisericilor a fost înființat în 1942. Conservatorii nu au întârziat nici ei să organizeze pentru a coopera prin confederații naționale. Consiliul American al Bisericilor Creștine a fost înființat la 15 septembrie 1941, pentru a contesta pretenția Consiliului Federal de a vorbi în numele tuturor protestanților. Din acesta nu pot face parte însă Biserici care au legături de un fel sau altul cu Consiliul Național. Consiliul American este condus de Cari Mclntire și se opune Consiliului Național în paginile publicației The Christian Beacon (Farul Creștin). Noul consiliu afirmă că reprezintă aproximativ două milioane de protestanți.

Capitolul 39 463 Asociația Națională a Evanghelicilor, care este mai conciliantă decât Consiliul American dar nu mai puțin loială credinței istorice a creștinismului, și-a ținut prima întrunire anuală la Chicago în mai 1943. Delegații au aprobat constituția provizorie ce fusese schițată în aprilie 1942 la o întâlnire din Saint Louis la care participaseră 150 de evanghelici. Organizația are o mărturisire de credință evanghelică, acceptată de confesiuni, de Bisericile locale și credincioșii individuali. De asemenea, Asociația Națională a Evanghelicilor are comisii ce lucrează la diferite proiecte care vizează misiunea, educația, evanghelizarea și asistența socială. Seminariile anuale organizate pentru pastori și pentru studenți au trezit interesul creștinilor de a se implica în viața publică și în politică. Periodicul pe care asociația îl editează, United Evangelical Action (Acțiunea Evanghelică Unită) publică rapoarte regulate asupra activităților de interes comun pentru cei câteva milioanele de membri pe care organizația afirmă că-i reprezintă. în multe țări, federațiile protestante la nivel național au fost create pentru a asigura un instrument de cooperare interconfesională. Toate aceste federații naționale au solicitat să se creeze un consiliu ecumenic care să cuprindă Bisericile protestante cu o teologie ortodoxă din întreaga lume. 2. Mai multe confesiuni au înființat organizații internaționale, în care confesiuni de același fel din diferite țări pot coopera pentru promovarea intereselor respectivei confesiuni în lume. încă din 1867, anglicanii din întreaga lume se întrunesc o dată la zece ani în așa-numita Conferință Lambeth ca să discute probleme de interes comun pentru anglicani. Alianța Mondială Prezbiteriană a fost organizată în 1875 și și-a avut prima întrunire în 1877 la Edinburgh. De asemenea, prima întrunire a Consiliului Congregațional Internațional a fost în 1891. Alianța Mondială Baptistă a fost înființată în 1905 cu scopul de a discuta problemele de interes pentru toți baptiștii. Hotărârile acestor consilii sunt numai consultative și pot să fie aplicate sau nu de către organizațiile membre. Federația Mondială Luterană, organizată într-un final la Lund în 1947, s-a întrunit deja de câteva ori de la întemeierea ei în 1923. Metodiștii au și ei un Consiliu Mondial Metodist care a luat naștere în 1881. Aceste conferințe, ce reunesc persoane de aceeași credință din mai multe țări, conferă membrilor sentimentul unității lor în credință și practică, și întăresc ideea de federație ecumenică formată din toate confesiunile. Un val de cooperare între Biserici ca acela care se manifestă în ultimii ani nu a mai existat din vremea conciliilor ecumenice de la Niceea, Constantinopol și Calcedon, în secolele al IV-lea și al V-lea. Fondată la Londra în 1846 în prezența a aproape 800 de participanți, Alianța Evanghelică a adoptat o mărturisire de credință distinctă și reunește mai degrabă persoane individuale decât Biserici. Ca urmare, Alianța și-a încetat activitatea în jurul anului 1900, când au apărut alte organizații care promovau cooperarea interconfesională și internațională. însă ea a marcat primul pas în dezvoltarea unei organizații ecumenice moderne. Schița de la pagina 464 prezintă dezvoltarea Consiliului Mondial al Bisericilor.

464 Creștinismul de-a lungul secolelor DEZVOLTAREA ECUMENICĂ MONDIALĂ Alianța Evanghelică 1846 Londra 1967 S.U.A Cooperarea Misionară 1910 Edinburgh 1921 1925 1927 Consiliul Misionar Stockholm Lausanne Viață și muncă Credință Internațional și organizare 1928 1937 1937 Ierusalim Oxford Edinburgh . 1938 1938 Tambaram Utrecht (Madras) 1948 1947 1948 1952 . Whitby Amsterdam Lund Amsterdam (Ontario) Consiliul Consiliul 1952 Mondial al Willingen Bisericilor Internațional 1951 al Bisericilor Wondschoten 1957 Ghana Creștine Partășia Evanghelică 1954 Evanston Mondială 1961 New Delphi 1968 Uppsala I 1975 Nairobi

Capitolul 39 465 Consiliul Mondial al Bisericilor datorează mult diferitelor conferințe misionare internaționale care au început în 1854 la New York, unde au participat 1500 de lideri din toată lumea și din toate confesiunile protestante, întâlnirea din 1910 de la Edinburgh a reunit 1200 de delegați trimiși de 160 de societăți angajate în lucrarea misionară. La această întrunire reprezentarea s-a făcut la nivel de țară. Charles H. Brent (1862-1929), Nathan Soderblom (1866-1931) și William Temple (1881-1944) au fost atât de impresionați de natura ecumenică a întâlnirii încât și-au dedicat viața cauzei unității creștine. Această întâlnire a pus bazele Consiliului Mondial al Bisericilor. Alte două consecințe majore ale întâlnirii de la Edinburgh au fost publicarea în 1911 a revistei International Review of Missions (Revista Internațională a Misiunilor) și formarea în 1921 a Consiliului Misionar Internațional. întâlniri internaționale ale organizațiilor misionare și Bisericilor au mai fost organizate la Ierusalim în 1928 și la Madras în 1938. La Madras a fost pentru prima dată când câteva din Bisericile indigene au avut reprezentanți. Prima întâlnire pe teme de teologie și de organizare a Bisericilor a fost Conferința Mondială pentru Credință și a Organizare ținută la Lausanne în 1927. Episcopul Charles Brent de la Biserica Episcopaliană Protestantă a Statelor Unite, care a primit o finanțare generoasă din partea lui J. Pierpont Morgan, a avut principalul merit de a fi organizat reunirea a peste 400 de delegați reprezentând 108 confesiuni. Participanții la conferință au fost conștienți de unitatea lor într-o singură Biserică al cărei Cap este Cristos și au cerut să se organizeze o nouă conferință. Aceasta, care a abordat și ea problema Credinței și a Organizării, a fost ținută la Edinburgh în vara anului 1937, ocazie cu care peste 500 de delegați din 123 de biserici și 43 de țări au discutat pe diferite probleme teologice. Se pare că ideea unității în diversitate a predominat în mintea liderilor prezenți, care au discutat despre credința comună, despre sacramente și despre natura Bisericii. O altă serie de întâlniri internaționale din această perioadă a fost consacrată tematicii „Viață și lucrare\". Prima întâlnire ce a luat în discuție Viața și lucrarea a fost ținută în august 1925, la Stockholm, prin eforturile lui Nathan Soderblom, primatul Suediei. Programul a avut drept scop discutarea unei mai bune ordini economice și politice. Cei 600 de delegați, reprezentând peste 90 de biserici din 37 de țări, nu au încheiat lucrările până când nu au recomandat insistent înființarea unui consiliu universal la Geneva. A doua întâlnire, cu o participare la fel de numeroasă, ținută la Oxford, în 1937, s-a alăturat conferinței pe tema credinței și organizării de la Edinburgh, întrunită ceva mai târziu în aceeași vară, pentru a convoca un consiliu internațional al Bisericilor în scopul de a unifica mișcarea „Credință și organizare\" cu mișcarea „Viață și lucrare\". întrunirea a 80 de lideri la Utrecht în primăvara anului 1938 a avut drept rezultat elaborarea unei constituții provizorii,2 a unui plan de organizare a Consiliului Mondial al Bisericilor și crearea unui Comitet Provizoriu însărcinat cu înființarea Consiliului. în perioada 22 august - 4 septembrie 1948 s-au adunat la Amsterdam peste 350 de delegați reprezentând 150 de

466 Creștinismul de-a lungul secolelor culte din 44 de țări, al căror obiectiv era înființarea efectivă a consiliului ecumenic mondial. Convenția Baptistă de Sud din Statele Unite, Biserica Romano-Catolică și Sinodul Luteran Missouri nu au aderat niciodată la acest consiliu. Visul lui William Temple de a înființa o organizație ecleziastică internațională s-a împlinit când delegații au luat în dezbatere tema „Dezordinea omului și planul lui Dumnezeu\". Mulți dintre principalii susținători ai proiectului erau americani implicați și în Consiliul Federal al Bisericilor. Rezultatul major al întâlnirii a fost formarea Consiliului Mondial al Bisericilor, cu sediul la Geneva. Consiliul Mondial este format dintr-o Adunare Generală care se întrunește o dată la șapte ani, un Comitet Central care se întrunește anual, un Secretariat Administrativ și diferite comisii care dezbat problemele majore cu care se confruntă organizația.3 Consiliului i s-au alăturat mai multe Biserici ortodoxe din țări comuniste, iar la întâlnirea consiliului din 1961 de la New Delhi, la mărturisirea doctrinară a fost adăugată expresia „după Scripturi\" După a patra sa întrunire, cea de la Uppsala, Suedia, în 1968, Consiliul Mondial a alunecat tot mai mult spre stânga din punct de vedere social, economic și politic, privind mântuirea mai degrabă ca pe ceva pământesc și fizic decât spiritual. O altă întâlnire, care a avut loc în 1973 la Bangkok, Tailanda, a interpretat „Mântuirea astăzi\", temă pe care o avea în dezbatere, drept „umanizarea societății\" pentru eliberarea omului de orice formă de opresiune și pentru crearea unei noi societăți pe pământ. Cea de-a cincea adunare, de la Nairobi, Kenya, în 1975, a sprijinit „programele revoluționare ale gherilelor nemilitare\" și a adoptat o formă de teologie a eliberării orientată spre socialism. Consiliul American al Bisericilor Creștine și Asociația Națională a Evanghelicilor au răspuns la încercările forțelor liberale de a crea o Biserică ecumenică prin înființarea unor organizații internaționale conservatoare. Consiliul Internațional al Bisericilor Creștine a fost fondat la Amsterdam în 1948, la două săptămâni înaintea întâlnirii la care ne-am referit mai sus, cu scopul de a se opune liberalismului și de a dezvolta spiritul evanghelic internațional. în cadrul unei întruniri din Olanda, în august 1951, a fost înființată Asociația Evanghelică Mondială în scopul de a asigura părtășia și pentru a coordona activitățile Asociației Naționale a Evanghelicilor cu acelea ale evanghelicilor din întreaga lume. Despre cooperarea dintre Consiliul Mondial al Bisericilor și Biserica Romano-Catolică am discutat deja. Privind obiectiv mișcarea aceasta de promovare a unității ecleziastice mondiale, suntem nevoiți să ne întrebăm la ce s-a gândit Cristos atunci când a vorbit despre unitatea Bisericii Sale: la unitatea de tip organizațional descrisă mai sus, sau la acea unitate spirituală pe care credincioșii ce formează Biserica invizibilă, Trupul lui Cristos, o au prin El - Capul lor. Adevărata Biserică va fi întotdeauna un organism viu, și nicio organizație sau mașinărie umană nu va putea înlocui această unitate spirituală ce face ca Biserica să fie singurul corp cu adevărat internațional din lume. O asemenea unitate în spirit nu va pune niciodată în primejdie doctrina ortodoxă, pe care Consiliul Mondial a redus-o la minimum din dorința de a promova inclusivismul.

Capitolul 39 467 III. EXPANSIUNEA ȘI ÎNNOIREA CREȘTINĂ Teologiile radicale ce încearcă să secularizeze Biserica prin economia marxistă și prin relativismul existențial sunt în proces de dezintegrare, așa cum au fost liberalismul și neoortodoxia în deceniile anterioare. Ecumenismul se confruntă cu probleme deoarece el ignoră în general evanghelizarea promovând în schimb revoluția socială și politică radicală. De asemenea, lucrarea i-a fost împiedicată adesea de indiferența și chiar de ostilitatea ce se manifestă la baza mișcării. Dean Kelley subliniază în cartea lui, W/iy the Conservative Churches Are Growing* (De ce cresc Bisericile conservatoare), declinul numeric al Bisericilor care sprijină teologia radicală și ecumenismul, precum și creșterea surprinzătoare a Bisericilor evanghelice. Deși nu au existat treziri spirituale la nivel mondial ca aceea din 1901- 1907, au existat totuși treziri regionale, mai frecvente în societățile rurale agricole decât în națiunile urbane industrializate. După 1930, Biserica Anglicană și alte Biserici din Kenya și Uganda au cunoscut treziri spirituale și evanghelizări la scară larga, acestea continuând și acum în respectivele regiuni. Triburile Wallamo din Etiopia, care aveau doar câțiva creștini în momentul plecării misionarilor la mijlocul anilor 1930 din cauza războiului etiopian, a ajuns să numere în 1964 deja 100.000 de creștini. Trezirea care a început în 1965 în Indonezia a fost foarte mediatizată, dar în Timor s-au convertit între 1965 și 1967 aproape 200.000 de persoane. De asemenea, trezirea spirituală continuă și în Coreea, unde în jur de 25 la sută din populația țării este creștină. Și în lumea occidentală au existat câteva treziri spirituale. Cea din 1950 de la Colegiul Wheaton și cea din februarie 1970 de la Colegiul Asbury au avut un impact puternic prin mărturia unor echipe de studenți care au pornit spre alte universități ca să vorbească despre ele. Trezirea din 1971 de la Saskatchewan, care a început prin lucrarea lui Ralph și Lou Sutera în Biserica Baptistă Ebenezer a lui William L. McLeod din Saskatoon, a influențat toate provinciile de prerie din Canada. Lucrarea lui Billy Graham și a multor altor evangheliști, la fel ca și mișcarea carismatică din diferite confesiuni și „mișcarea pentru Isus\" atestă lucrarea continuă a Duhului Sfânt în Biserici. Africa are aproximativ 200 de milioane de creștini, ceea ce înseamnă aproape jumătate din populație, și numărul lor continuă să crească. Nevoia cea mai mare a Africii o reprezintă liderii cu pregătire teologică și dezvoltarea unor Biserici indigene viabile. Poate că cea mai importantă contribuție pe care ar putea-o aduce misionarii aici ar fi să instruiască lideri naționali Deși puterea petrolului și renașterea unor misiuni musulmane agresive fac ca lumea musulmană, ce numără aproape 700 de milioane de credincioși ai lui Mahomed, să fie greu de evanghelizat, există totuși semne de schimbare. Mulți musulmani din Indonezia s-au convertit la creștinism. Și în Africa musulmanii răspund mesajului creștin într-un număr considerabil. Activitatea spitalului oftalmologie din Kano, Nigeria i-a ajutat pe numeroși africani să audă Evanghelia lui Cristos. America Centrală și de Sud cunoaște o creștere numerică fără precedent a

468 Creștinismul de-a lungul secolelor Bisericilor protestante, în special în rândul grupurilor penticostale din Chile și Brazilia. Luis Palau a organizat mai multe cruciade urbane încununate cu succes în importante orașe din America Latină. Creștinismul în țările comuniste ale Europei și Asiei seamănă foarte mult cu ceea ce citim în Faptele Apostolilor. In aceste țări, creștinii se întrunesc și mărturisesc Evanghelia în secret, dar creșterea lor este continuă și impresionantă. Biserica Baptistă din Rusia numără peste 500.000 de persoane, iar în ultimii ani în China comunistă s-au deschis din nou ușile pentru mesajul creștin. Dar în ciuda acestei expansiuni, creștinismul nu este totuși o religie majoritară în lume. Dintr-o populație globală de peste patru miliarde de persoane în 1978, creștinii de toate felurile numărau ceva mai mult de 950 de milioane, musulmanii erau aproximativ 700 de milioane, iar hindușii aveau 500 de milioane de adepți. Astfel că creștinii, ce reprezintă o pătrime din populația lumii, mai au încă în fața lor un câmp misionar format din trei pătrimi din locuitorii planetei NOTE 1. Peter G. Mode, Source Book and Bibliographical Guide for American Church History, Menasha, Wis, Banta, 1921, p. 669-671. 2. George K.A. Bell, ed., Documents on Christian Unity, Londra, Oxford University Press, seria a IlI-a, 1930-1948, p. 292-297; Henry Bettenson, Documents of the Christian Church, New York, Oxford University Press, ed. a 2-a, 1963, p. 333-334. 3. Bettenson, Documents, p. 333-334. 4. Evanston, 111, Harper, 1972.

BISERICA ȘI SOCIETATEA ÎN TENSIUNE DUPĂ 1914 40 CONCLUZII: PROBLEME ȘI PERSPECTIVE Biserica s-a confruntat întotdeauna cu probleme, dar amploarea și intensitatea problemelor ei de acum par a fi mai mari decât oricând în trecutul ei istoric. Date fiind creșterea fără precedent a populației globului și convertirile la recent-renăscutele religii ostile creștinismului, ce depășesc numeric convertirile la creștinism, acesta din urmă devine minoritar în lume. Cei pe care problemele tocmai menționate îi fac să fie pesimiști, ar trebui să-și aducă aminte că trezirile spirituale sunt cele care au făcut ca Biserica să fie mai viguroasă. I. PROBLEMELE A. Statul secular democratic și totalitarist Deși amenințarea pe care o reprezenta dominația lumii de către Germania nazistă, Italia fascistă și Japonia imperialistă a încetat odată cu cel de-al Doilea Război Mondial, forțe revoluționare au adus la putere guverne totalitariste de dreapta în mai multe țări din America de Sud, Africa și Asia. Aceste regimuri îl privează adesea pe individ de libertatea de expresie și de închinare. Unele dintre ele au refuzat chiar să accepte misionari în țările lor ori i-au expulzat. Mulți membri ai clerului romano-catolic au înfruntat deschis acele guverne în încercarea de a pune capăt opresiunii și de a aduce la putere guverne noi, adeseori marxiste. Teologia eliberării care a apărut în America Latină pretinde că are o bază biblică, dar de cele mai multe ori conține idei marxiste conform cărora revoluția poate pune capăt oprimării. La rândul lor, misionarii sunt prinși la mijloc între compasiunea lor față de cei exploatați și săraci, pe de o parte, și între statutul lor de oaspeți în respectiva țară, de cealaltă parte. O altă problemă apărută în America Latină, în Africa și în Asia este contextualizarea teologiei pentru a o elibera de „imperialismul occidental\". Oare contextualizarea trebuie să însemne aplicarea principiilor biblice la cultura indigenă, sau este necesar ca teologia să fie elaborată întotdeauna în contextul oprimării și al unei noi ordini, adesea marxiste? Comunismul totalitarist a fost și încă mai este o amenințare majoră la adresa creștinismului. El este comparabil cu invaziile barbarilor în Imperiul 469

470 Creștinismul de-a lungul secolelor Roman și cu apariția islamului în secolul al Vll-lea. Acesta nu este numai un sistem social, economic și politic, ci are și nuanțe religioase din cauza mesajului său că popoarele ar trebui să se unească pentru a obține prin violență o ordine mondială mai bună, pe care comuniștii o consideră la fel de inevitabilă ca răsăritul soarelui în fiecare dimineață. Comuniștii acced la putere cu ajutorul unei minorități de adepți dedicați, sprijiniți de forțe armate sau de amenințarea cu forța armată. Acum comunismul domină peste mai mult de o treime din populația lumii, printr-o folosire inteligentă a tehnicilor moderne ale revoluției și comunicării în masă. El se întinde de la râul Elba în Europa până pe coasta asiatică a Pacificului și de la Mările Baltică și Adriatică, în Europa, până la granițele cu Iranul și cu India, în Asia. Din cauza premiselor lui materialiste și ateiste fundamentale, comunismul s-a opus creștinismului peste tot unde a ajuns la putere. Conducătorii statelor comuniste îi expulzează pe misionari și persecută Biserica națională în mod deschis sau pe ascuns. Dar și apariția statului democratic în Occident a creat probleme grupărilor religioase. Discuțiile tot mai numeroase pe tema limitării sau încetării contribuțiilor neimpozabile către diversele grupări creștine sau societăți de caritate vor restrânge probabil donațiile. Reglementările guvernamentale privind școlile înființate de creștini în S.U.A. le împiedică să-și exprime liber religia, în ciuda protecției pe care le-o asigură Primul Amendament la Constituție. B. Misiunile Amenințarea comunismului are legătură și cu misiunile creștine, deoarece pretutindeni unde comunismul controlează o țară, misiunile își încetează activitatea și misionarii sunt expulzați. Acest lucru s-a întâmplat și în 1949, când comuniștii au preluat puterea în China. Reacția naționalistă împotriva colonialismului în Asia, Africa și America Latină a tins să-i identifice pe misionari cu fostele regimuri imperialiste trecute, oricât de binevoitoare ar fi fost ele sau cât de mult ar fi contribuit la dezvoltarea potențialului economic al țării. Deoarece Tratatul de la Tientsin din 1858 a obligat China să-și deschidă porțile pentru misionari, misionarii au fost identificați cu imperialismul apusean. Acest tratat a fost abrogat abia după Al Doilea Război Mondial. De asemenea, multe națiuni mongoloide din Asia și negroide din Africa și-au câștigat independența după 1945 și au impus restricții misiunilor, unele țări - ca de exemplu India și Arabia Saudită - refuzând cu totul intrarea misionarilor în țară. La rândul lor, teologia contextualizării și teologia eliberării au constituit încercări de creare a unor sisteme teologice raportate la nevoile naționale. Renașterea budismului și a hinduismului a condus fie la restricții asupra misionarilor, fie la refuzul de a mai fi primiți în țară. Noua vitalitate a islamului, cuplată cu puterea financiară a petrolului, estimată în miliarde de dolari, au determinat nu numai închiderea Orientul Apropiat și Mijlociu pentru misionari, dar au creat și resursele necesare pentru înflorirea misiunilor islamice și pentru propagarea acestei credințe prin radio.

Concluzii 471 Magnificul templu islamic de la Londra este doar una din numeroasele manifestări ale misiunilor islamice în Europa. La rândul lor, și liberalii s-au opus misionarilor mai conservatori. în 1931, un grup interconfesional a fondat Laymen's Foreign Missionary Inquiry, care a luat în studiu misiunile din India, Burma, China și Japonia. Raportul acestuia, Rethinking Missions (Regândirea misiunilor), publicat în 1932 sub președinția lui William E. Hocking, profesor de filozofie la Harvard, sugera continuarea misiunilor pe principii care, pe lângă evanghelizare, să pună accentul pe activitățile de asistență socială prin programe medicale, educație și alte mijloace. în concepția lui Hocking, misionarii ar trebui să lege credința lor de orice idei comune pe care le pot găsi în religiile păgâne. Faptul acesta implica sincretismul. De asemenea, liberalii încurajau ecumenismul în cadrul misiunilor. Hendrik Kraemer (1886-1965) a criticat acest raport în cartea sa, The Christian Message în a Non-Christian 'World (Mesajul Creștin într-o lume necreștină) (1938), și s-a opus oricărei forme de sincretism între Evanghelie și religiile păgâne. Recesiunea economică din 1980 și actuala inflație ridicată ce duce la prețuri tot mai mari ale energiei au făcut să fie nevoie mai mulți bani pentru sprijinirea financiară a misionarilor în alte țări, pe măsură ce valuta americană se devalorizează. Creștinii din țările apusene au tot mai puțini bani de oferit, deoarece impozitele mari și inflația erodează valoarea banilor. în 1979, inflația a ajuns în Statele Unite la 13,3 la sută. în ciuda acestui fapt, în 1979 americanii au donat peste 43 de milioane de dolari în acte de caritate și pentru cauze religioase. Aproape jumătate din suma menționată mai sus a fost donată în scopuri religioase. Mai mult de jumătate din numărul total al misionarilor răspândiți în lume provin din Statele Unite și așteaptă sprijin financiar de la conaționalii lor creștini. C. Declinul moral Creșterea imoralității sexuale, a alcoolismului, a ratei divorțurilor, a numărului de cupluri care trăiesc în concubinaj, precum și tonalitatea morală scăzută a multor programe de radio și televiziune amenință stabilitatea familiei în Apus. Moralitatea celor din serviciile publice pare a fi în declin. Vârsta medie a criminalității a scăzut într-atât încât majoritatea actelor criminale din Statele Unite sunt comise de tineri, dintre care cei mai mulți se află la vârsta adolescenței. Criminalitatea s-a dublat între 1961 și 1976. Mai mult de 10 milioane de americani sunt alcoolici, dintre care aproximativ 3 milioane sunt femei. Aproape două treimi din totalitatea mortalității cauzate în urma accidentelor de automobil au legătură cu consumul de alcool. Aceste probleme par a fi comune tuturor națiunilor occidentale. D. Urbanizarea Deplasarea, în toată lumea, a populației dinspre sat spre oraș și înstrăinarea muncitorilor de Biserică ridică o altă problemă pentru liderii Bisericilor. Viața în suburbii tinde să izoleze oamenii și să-i îndepărteze de nevoile cetății. Populația estimată în 1980 a metropolei Tokyo era de aproape

472 Creștinismul de-a lungul secolelor 20 de milioane de locuitori; a lui Mexico City de aproximativ 14 milioane de locuitori; și a New York-ului în jur de 18 milioane de locuitori. Se estimează că două cincimi din populația lumii locuiește în zonele suburbane și urbane. Aceasta cauzează criminalitate și supraaglomerarea mahalalelor și, până recent, a determinat migrarea clasei de mijloc spre suburbii. Odată cu înmulțirea negrilor și a altor enclave etnice în marile orașe ale Africii de Sud și ale Statelor Unite, au apărut și problemele rasiale. Din fericire, Biserica dezvoltă rapid noi lucrări creștine cu specific urban. Creștinii manifestă un nou interes pentru aplicarea Evangheliei la problemele rasiale și urbane precum și pentru mântuirea personală. E. Instituționalizarea Creștinismul dinamic mai este amenințat azi de tendința de instituționalizare și de birocratizare a Bisericii, dar și de a o face parte a culturii. Religia civilă, care este un amestec de patriotism șovinist orb cu o etică denaturată și o teologie naționalistă, tinde de asemenea să lege Biserica de stat și să o determine să piardă respectul din partea acelora care au cu adevărat nevoie de ajutorul ei. II. PERSPECTIVE Care sunt perspectivele unui creștinism care se confruntă cu toate aceste probleme? Cel ce studiază istoria Bisericii își va aminti că au existat și alte perioade când se părea că problemele și dușmanii Bisericii o vor copleși. Ea a reușit să depășească problemele foarte dificile cauzate de arienii eretici, invaziile germanice păgâne dintre anii 375 și 500 și de amenințarea islamului în secolele al VH-lea și al VIII-lea. A. Trezire spirituală și evanghelizare Reapariția mereu și mereu a trezirii spirituale în țările de pe coastele Atlanticului la momentele de criză a înnoit Biserica și a ajutat-o să slujească „propriei sale generații\". Deși azi nu mai există treziri spirituale la scară largă ca acelea pe care le-au cunoscut Europa, Anglia și America înainte, se remarcă totuși multe semne de trezire spirituală în lumea de azi. Billy Graham a prezentat Evanghelia, personal sau prin intermediul radioului și televiziunii, mai multor oameni decât oricine înaintea lui. De asemenea, sunt active numeroase mișcări ce urmăresc evanghelizarea tinerilor și atragerea lor în lucrarea misionară, precum și mișcări ce se adresează unor grupuri cu nevoi .speciale. în plus, se fac eforturi pentru promovarea evanghelizării în interiorul confesiunilor istorice, în ciuda preocupării acestora pentru evanghelia socială. Creșterea Bisericii, stimulată de activitatea lui Donald McGavran de la School of World Mission (Școala de Misiune Mondială) din cadrul Seminarului Teologic Fuller, a determinat Biserica să se implice în lucrarea de evanghelizare atât în America cât și în străinătate. B. „Renașterea\" teologiei biblice Renașterea interesului pentru teologia biblică - interes care în Bisericile

Concluzii 473 liberale a fost stimulat într-o oarecare măsură de Karl Barth - este un fapt încurajator. în colegii și seminarii studiul Bibliei se bucură acum de tot mai multă atenție. Faptul acesta ar trebui să contribuie la dezvoltarea educației creștine în Biserici, prin sublinierea importanței pe care o are teologia biblică sănătoasă în evanghelizare și în acțiunea socială eficientă (1 Timotei 6:3). C. Ecumenismul Deși se poate pune întrebarea dacă nu cumva mișcarea ecumenică reprezentată de Consiliul Mondial al Bisericilor va duce doar la o unitate bazată pe mecanismul unei organizații ecleziastice, există totuși semne încurajatoare că evanghelicii din întreaga lume încep să-și dea seama de unitatea lor spirituală esențială în singurul organism cu adevărat ecumenic și internațional - anume Biserica, sau Trupul lui Cristos. Biserica poate fi organizată în așa fel încât să devină un mijloc de promovare a intereselor comune. Orice mișcare ecumenică sănătoasă trebuie să se nască dintr-o unitate spirituală întemeiată pe autoritatea Bibliei, care este Cuvântul lui Dumnezeu adresat nouă, și pe experiența cu Cristos, văzut ca Singurul care poate da mântuirea de păcat. D. Misiunile Deși aproape două treimi din populația lumii trăiește în societăți totalitariste închise, există încă deschise o mulțime de câmpuri misionare. Cei patruzeci de milioane de chinezi care trăiesc în afara patriei-mamă au atras atenția misionarilor expulzați din China în 1949, și mulți dintre acești chinezi sunt interesați acum, la rândul lor, de evanghelizarea altora. în plus, însăși China comunistă relaxează la ora actuală restricțiile impuse religiei. De asemenea, este încurajatoare răspândirea unui creștinism plin de vitalitate în Asia, în Africa și în America de Sud. Biserica este dispusă să adopte și să adapteze noi tehnici pentru a ajunge la cei neevanghelizați. Ca atare, ea folosește pentru proclamarea lui Cristos posturi de radio pe unde scurte și televiziunea, sistemul de educație teologică fără frecvență și arta cinematografică. Avionul a anulat barierele spațiale și i-a eliberat pe oameni de rigorile unor călătorii lungi și obositoare pentru a ajunge pe câmpul de misiune. La rândul lor, asistența medicală, educația, programele în domeniul agriculturii și alte servicii oferite au contribuit la ridicarea standardului de viață al popoarelor evanghelizate și au deschis căi pentru mărturisirea lui Cristos ca Mântuitor. Cel ce studiază istoria Bisericii și observă felul în care operează puterea transformatoare a Evangheliei de-a lungul secolelor pentru înnoirea vieții oamenilor și a națiunilor vede problemele existente azi doar ca pe niște provocări ce stimulează la noi eforturi prin puterea Duhului Sfânt. El înțelege că Dumnezeu este deopotrivă susținătorul providențial al universului și Mântuitor acestuia, prin lucrarea lui Cristos pe cruce. Desfășurarea istoriei și sfârșitul ei sunt în mâinile capabile ale lui Cristos, Domnul istoriei. încrezându-se neclintită în Domnul ei înviat, Biserica va face față tuturor problemelor prezentului, întocmai cum a reușit să înfrunte și problemele trecutului.

474 Creștinismul de-a lungul secolelor NOTE 1. Edwin L. Frizen, Jr și Wade T. Coggins, editori, Christ and Caesar in Christian Missions, Pasadena, Calif., William Carey Library, 1979. Partea 1, p. 1-45, prezintă o analiză mai detaliată a acestei probleme.