Punctul culminant al istoriei

Berbecul şi ţapul 99 în culise, vedem o balanţă în mâna Celui ce le permite, vremelnic, să-şi urmărească scopu- rile, pentru ca atunci când socoteşte El de cuviinţă, să intervină, cerând pedeapsa deplină. Ambele coarne au fost frânte, iar imperiul dualist a fost călcat în picioare. În cadrul unei beţii de dezmăţ, Alexandru, batjocoritor, a dat foc la celebra cetate Susa, arătându-şi supremul dispreţ pentru toată gloria şi fala Persiei. Moartea lui Alexandru Ţapul însă a ajuns foarte puternic; dar când a fost puternic de tot, i s-a frânt cornul cel mare. În locul lui au crescut patru coarne mari, în cele patru vânturi ale cerurilor (Daniel 8:8). Ţapul a devenit mare şi a început să se poarte cu lăudăroşenie şi aroganţă, dar chiar în clipa în care puterea sa părea să fie la culme, marele corn a fost frânt. Ceea ce e descris figurat realmente s-a întâmplat în istorie. Cuceritor al estului şi vestului, tânărul Alexandru a fost cuprins deodată de o febră când s-a aflat la Babilon, iar constituţia sa, subminată de desfrâu şi de beţie, nu a avut tăria necesară de a învinge maladia şi, după ce a zăcut bolnav unsprezece zile, a decedat la vârsta de numai treizeci şi doi de ani, după o domnie de nici treisprezece ani. Marele corn s-a frânt şi imediat a urmat fărâmiţarea împărăţiei. În locul lui, l-au urmat alţi patru, fiecare dintre ei domnind asupra unuia din cele patru puncte cardinale. La moar- tea lui Alexandru, rudele sale au fost omorâte şi timp de douăzeci de ani, imperiul a devenit subiectul unor dispute, disensiuni şi lupte reciproc distructive, până când, la bătălia de la Ipsus, prin moartea lui Antigonus, s-a ajuns la soluţia finală. Urmarea a fost faptul că cei patru generali ai lui Alexandru şi-au împărţit imperiul între ei. Casandru a preluat Macedonia, Tesalia şi Grecia; Lisimachus a luat Tracia, Capadocia şi nordul Asiei Mici; Seleuc a luat Siria, Babilonia şi Media, iar Ptolomeu a luat Egiptul şi Ciprul. Înălţarea cornului mic Dintr-unul din ele a crescut un corn mic, care s-a mărit nespus de mult spre miazăzi, spre răsărit şi spre ţara cea minunată (Daniel 8:9). Din cele patru coarne sau împărăţii, profetul a văzut un alt corn ridicându-se, care, având un început relativ mic şi lipsit de importanţă, a devenit, în cele din urmă, extrem de puternic. Influenţa lui s-a extins spre sud (spre exemplu, Egiptul, vezi capitolul 11), estul (Elymais şi Armenia) şi ţara frumuseţii sau dorinţei (respectiv, Israelul, vezi Ier. 3:19; Dan. 11:16, 41). Comentatorii sunt, în general, de acord, cu faptul că din cornul care a dat naştere la cornul cel mic s-a născut împărăţia siriană a lui Seleuc, iar cornul mic însuşi a fostAntiochus Epiphanes, pe care versetul 23 îl numeşte „un rege cu privire aspră”(în versiunea Cornilescu versetul sună astfel: „La sfârşitul stăpânirii lor, când păcătoşii vor fi umplut măsura nelegiuirilor, se va ridica un împărat fără ruşine şi viclean”, n.tr.). Antiocus a fost un fiu mai tânăr al lui Antiochus al III-lea (Cel Marele) şi nimeni nu ar fi putut anticipa că el va deveni al optulea rege al Siriei. Când tatăl lui a fost înfrânt de romani la bătălia de la Magnesia, unul din ostaticii daţi Romei a fost Antiochus cel tânăr şi el a lâncezit ca prizo-

100 Punctul culminant al istoriei nier la Roma paisprezece ani. Ulterior tatăl său a fost omorât, iar fiul său mai mare, Seleuc Philopator, l-a urmat la tron. După vreo douăzeci de ani, Seleuc s-a decis să-l trimită pe fiul său, Demetrius, la Roma în schimbul fratelui său, dar înainte de a ajunge Antiochus la Antiohia, trezorierul Heliodorus l-a otrăvit pe Seleuc şi şi-a însuşit tronul. Dar, în ciuda unei urme de nebunie în venele sale, Antiochus a fost un om destul de capabil, un caracter hotărât, care s-a aliat cu Eumenes, regele Pergamului, reuşind să-l suprime pe Heliodorus şi să ia împărăţia pentru el însuşi. Lui îi lipsea atât de mult caracterul nobil, de adevărată regalitate, fiind posedat de o dispoziţie atât de răutăcioasă şi de servilă, încât era, prin excelenţă un personaj total nepo- trivit să ocupe o poziţie înaltă de rege şi, desigur, s-ar fi părut minimă perspectiva ca fiul mai tânăr să acceadă la tron, Cu siguranţă, el „s-a ridicat din neant”. Totuşi, cum a prezis profeţia, el a devenit mare, chiar dacă aceasta s-a realizat numai, cum spune Farrar, „prin fraudă, cruzime şi stratageme”. Cum arată capitolul 11, el a făcut război împotriva Egiptului (sudul) şi aproape l-a cucerit; apoi a făcut o expediţie în Elymais („estul”); şi a invadat Palestina („ţara minunată”). Puterea şi influenţa sa s-au extins în exact direcţiile văzute de Daniel în vedenia sa. Cu nemaipomenită mândrie, şi-a luat titlul de Epiphanes, adică cel „Ilustru”, deşi supuşii lui îl numeau, pe la spate, Epimanes, adică „Nebunul”. Sfidarea lui Dumnezeu S-a înălţat până la oştirea cerurilor, a doborât la pământ o parte din oştirea aceasta şi din stele, şi le-a călcat în picioare. S-a înălţat până la căpetenia oştirii, i-a smuls jertfa necurmată, şi i-a surpat locul locaşului său celui sfânt. Oastea a fost pedepsită din pricina păcatului săvârşit împotriva jertfei necurmate; cornul a aruncat adevărul la pământ, şi a izbutit în ce a început (Daniel 8:10-12). În cursul rapidei sale evoluţii, cornul, spune Driver „chiar s-a suit până la cer, lovind şi azvârlind pe pământ vreo câteva stele, pe care le-a călcat apoi, sfidător, în picioare”. Actul său necucernic de sfruntare a depăşit sfera stelelor însă, în neruşinarea sa suindu-se până la tronul lui Dumnezeu, cu gând să-I răpească arderea de tot şi să-i profaneze sanctuarul. Din pricina păcatului, un timp de încercare a fost rânduit pentru jertfe. Adevărul a fost azvârlit jos, iar răul a prosperat. Ofranda arderii de tot, adusă în fiecare dimineaţă şi seară, era o parte atât de esen- ţială a sistemului de jertfe, încât constituia simbolul adecvat al întregului. Era, desigur, şi un remarcabil tip pentru lucrarea lui Cristos pentru Dumnezeu, a cărei eliminare atingea însăşi inima lui Dumnezeu. Obsedat de o extraordinară idee fixă, Antiochus Epiphanes a încercat să introducă închinarea la Olimpianul Zeus, pe tot teritoriul stăpânit de el, insistând cu atâta zel păgân, încât a fost numit, cu mânie, cât şi în batjocură, „Epiphanes maniacul”. Niciunul din împăraţii lumii care-l precedaseră nu încercase măcar să înlocuiască închinarea religioasă a evreilor, dar Antiochus a manifestat o atitudine de completă intoleranţă, angajându-se într-un atac deliberat asupra ei. „Oştirea cerului” (de ex., stelele; vezi, de pildă, Deut 4:19; Ier. 8:2) sunt, desigur, poporul lui Dumnezeu, iar „stelele” membrii individuali ai poporului ales. Prigonitorul i-a asaltat pe cei credincioşi, numeroşi fiind martirii al căror sânge l-a sacrificat el în acest val de ură. Calvin subliniază că, în pofida degradării de către corn, suferinzii încă erau stele şi că este o lecţie pentru credinciosul suferind de azi „că trebuie să suportăm cu

Berbecul şi ţapul 101 răbdare când suntem aruncaţi la pământ şi dispreţuiţi de tiranii şi contestatarii lui Dumnezeu. Locul nostru este în cer, iar Dumnezeu ne numără printre stele, cu toate că, spune Pavel, „Când suntem vorbiţi de rău, ne rugăm. Până în ziua de azi, am ajuns ca gunoiul lumii aces- teia, ca lepădătura tuturor” (1 Corinteni 4:13). Nefiind mulţumit să-i atace pe înşişi oamenii [poporului ales], cu neruşinare, Antiochus s-a semeţit împotriva Dumnezeului lui Israel („Prinţul oştirii” din versetul 11 este, evident, identic cu „Prinţul prinţilor” din versetul 25). Avem de a face aici cu ceva încă şi mai atroce decât prigonirea sfinţilor lui Dumnezeu. Groaznica lui impietate s-a evidenţiat în elimina- rea jertfelor de la templu şi pângărirea locuinţei lui Dumnezeu: templul însăşi. Versetele 11 şi 12a sunt, probabil, o paranteză, referindu-se, după toate probabilităţile, la evenimentele redate mai pe larg în capitolul 11, când Antiochus, revenind din a doua sa campanie egip- teană, şi-a completat vistieria prin jefuirea templului lui Iehova, complăcându-se într-un cumplit masacru. Probabil găsim aici o prefigurare a decretelor sale ulterioare, ce i-au făcut numele infam printre evrei, când a interzis ţinerea legii, săvârşind cele mai ruşinoase sacri- legii, printre care şi acţiunea mârşavă de întinare a templului. Dărâmarea propriu-zisă a templului nu avea loc cu acea ocazie, deşi profanarea comisă de Antiochus îl va fi făcut total inutilizabil. Împlinirea istorică a profeţiei este descrisă în 1 Macabei 1:44-47: „Regele a trimis scrisori prin mâna solilor săi la Ierusalim şi cetăţilor din Iuda, poruncindu-le să se supună unor legi străine ţării, prin care se interziceau ofrandele arse de tot, jertfele şi ofran- dele de băutură din sanctuar; de asemenea, [poruncise] să fie profanate sabaturile şi sărbă- torile şi să fie întinat sanctuarul şi tot ce era sfânt”. Dezonoarea adusă templului şi sistemu- lui de jertfe era o dezonoare adusă Însuşi Dumnezeului templului. Versetul 12 prezintă o dificultate de traducere, mai cu seamă, din pricina concordanţei verbelor, dar modalitatea de redare a sa, aşa cum s-a sugerat mai înainte, pare să fie cea corectă. Puterea lui Antiochus nu a fost însă total neînfrânată. Dacă Dumnezeu a permis conta- minarea locului Său celui sfânt, însoţită de suspendarea închinării, aceasta nu a durat decât o perioadă limitată de timp. Nimic nu se poate întâmpla fără permisiunea CeluiAtotputernic şi, tocmai prin voia Lui permisivă, i s-a îngăduit lui Antiochus să continue nestingherit tra- iectoria blasfemiilor sale. Dar timpul suferinţei avea o durată limitată. Că i se permisese chiar să aibă loc se datora păcatului. Uneori se sugerează că păcatul era concretizat în pre- oţi şi, mai cu seamă, în marele preot, Iason. Pentru a smulge funcţia de mare preot de la fratele său, Onias, Iason i-a deschis cu perfidie porţile lui Antiochus, participând la masa- crarea adepţilor fratelui său. Ca urmare a acestui act, templul a fost prădat de invadatorul păgân şi spurcat de abominaţiile, de spurcăciunile introduse de el. Dar s-ar putea spune, cu destulă justificare, că păcatul aparţinea poporului în întregime. Datorită fărădelegii pe care o săvârşiseră ca naţiune sufereau ei acum sub jugul acesta crunt al asupritorului. O bineme- ritată pedeapsă venise peste ei pentru vinovăţia lor. Dar timpul era limitat şi doar pentru o perioadă mărginită de timp a permis Iehova încetarea jertfelor la templu şi sistarea închină- rii aduse Lui. După această scurtă paranteză, firul a fost reluat şi s-a consemnat că cel care călcase în picioare stelele cerului, respectiv, cornul, de asemenea a azvârlit adevărul la pământ.

102 Punctul culminant al istoriei „Adevărul se poticneşte pe străzi”, spunea Isaia (Isa. 59:14), referindu-se la condiţiile pre- dominante ale vremii. Şi în perioada despre care vorbeşte Daniel, adevărata religie, mani- festată prin închinarea la Iehova, avea să fie răsturnată. „Adevărul” spune Driver, „este, de obicei, întrebuinţat în ebraică în mod subiectiv cu referire la o calitate morală; dar aici el denotă ceva care este cu adevărat obiectiv, un corp de adevărate principii, cum ar fi adevă- rata religie”. În ciuda tuturor răutăţilor sale, cornul lucra şi prospera. Orice săvârşea era însoţit de succes; se părea că nimic nu-i stătea în cale. Aceeaşi biruinţă a răului asupra bine- lui a constituit un izvor de nedumerire pentru mulţi sfinţi ai lui Dumnezeu de-a lungul vea- curilor, până şi-au dat seama că este o mână Divină, care, deşi nevăzută, ţine în frâu toate lucrurile, că nimic nu se poate întâmpla decât cu voia permisivă a lui Dumnezeu, cu scopul de a realiza un anumit plan, pe care, în Divina Sa înţelepciune, El l-a pregătit mai dinainte. Câtă vreme? Am auzit pe un sfânt vorbind; şi un alt sfânt a întrebat pe cel ce vorbea: ,,În câtă vreme se va împlini vedenia despre desfiinţarea jertfei necurmate şi despre urâciunea pustiirii? Până când va fi călcat în picioare sfântul Locaş şi oştirea?” Şi el mi-a zis: ,,Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi sfântul Locaş va fi curăţit!” (Daniel 8:13-14). După ce a asistat la îngrozitoarele şi deprimantele activităţi ale cornului, Daniel a auzit, în continuare, un dialog dintre doi îngeri pe tema suspendării jertfelor şi a profanării tem- plului. Profetul se va fi clătinat la gândul prezisei profanări. Ierusalimul era locuinţa lui Dumnezeu, iar templul era acel loc asupra căruia se odihnise gloria Sa, şechina. Dar acum, dacă vedenia nu greşea, păgânii urmau să pustiiască lucrurile sfinte şi să încerce să şteargă cu desăvârşire închinarea la Iehova. Trebuie să i se fi părut cu totul incomprehensibil, de aceea a şi dorit, probabil, să întrebe câtă vreme vor continua aceste condiţii deplorabile. Cuprins de stupefacţie, a auzit cum îngerul pusese aceeaşi întrebare ce se ivise, fără îndoia- lă, şi în mintea lui. Oare, câtă vreme aveau să fie suspendate jertfele, iar sanctuarul şi popo- rul lui Dumnezeu călcaţi în picioare? Până când avea să rămână răul neînfrânat şi adevărul azvârlit în ţărână? Răspunsul la această întrebare a fost dat nu îngerului ce pusese întrebarea, ci profetului însuşi. Perioada de timp era strict limitată, urmând să dureze doar 2,300 de seri-dimineţi. Apoi, sanctuarul avea să fie îndreptăţit sau să i se facă dreptate. „Justificarea sanctuarului”, spune Bevan, „înseamnă reabilitarea cauzei sale, deoarece, atâta timp cât este întinat, zace sub osândă”. Când va luat sfârşit perioada încercării, va avea loc o purificare şi o reconsa- crare. Sintagma „seri-dimineţi” prezintă un interes deosebit, fiind, probabil, luată din Geneza 1, sensul ei fiind de un ciclu deplin de o zi. 2,300 de zile nu sunt chiar echivalentul a şapte ani (de fapt, lipsind cu puţin sub şase luni), dar Tregelles crede că perioada trebuie sincroni- zată cu ultima din cele şaptezeci de săptămâni din Daniel 9. Alţii au socotit 2,300 de zile începând cu anul 171 î.Cr., când Menelaus l-a mituit pe Antiochus să-l numească în postul de mare preot, şi până în anul 165 î.Cr., când Iuda Maccabeus a curăţat templul. Zoeckler susţine că expresia ar fi un asindet, deşi recunoaşte că apare doar în acest loc ca o referire la timp. Keil afirmă că „numărul 2,300 arată că perioada trebuie definită în cifre rotunjite,

Berbecul şi ţapul 103 măsurând doar aproximativ timpul real, în conformitate cu toate profeţiile autentice, care niciodată nu trec în prezicerea profetică a datelor istorico-cronologice”. Noi însă preferăm să credem că, indiferent cum am interpreta perioada, ea s-a dat cu intenţia de a măsura pre- cis un timp specific, neexistând niciun motiv rezonabil de a nu o privi ca o perioadă de timp ce se sfârşeşte în ziua de 25 a lunii Chişlev a anului 165 î.Cr., zi în care Iuda [Macabeul] a curăţat templul. Încercările isteţe care s-au făcut de a o pune în legătură cu vreo perioadă încă viitoare forţează contextul, contravenind exegezei serioase. Nimic de zis, răutatea poate să dureze un timp, dar Dumnezeul adevărului şi al neprihănirii va ieşi Cuceritor, până la urmă. Păcătoşii pot fi temporar în ascendenţă, dar Dumnezeu a pus o limită de timp acti- vităţilor lor, una pe care, în niciun caz, n-o vor putea depăşi. Gabriel Tălmăcitorul Pe când eu, Daniel, aveam vedenia aceasta, şi căutam s-o pricep, iată că înaintea mea stătea cineva, care avea înfăţişarea unui om. Şi am auzit un glas de om în mijlocul râului Ulai, care a strigat şi a zis: ,,Gavrile, tâlcuieşte-i vedenia aceasta”. El a venit atunci lângă locul unde eram; şi, la apropierea lui, m-am înspăimântat, căzând cu faţa la pământ. El mi-a zis: ,,Fii cu luare aminte, fiul omului, căci vedenia priveşte vremea sfârşitului!” Pe când îmi vorbea el, am căzut cu faţa la pământ leşinat. El m-a atins, şi m-a aşezat iarăşi în picioare în locul în care mă aflam (Daniel 8:15-18). Văzând vedenia, Daniel şi-a exersat mintea, căutând să-i înţeleagă sensul. Dar Dumnezeu îi anticipase deja dorinţa, astfel că, dintr-odată, a stat un înger în chip de om. (Cuvântul folosit este geber, un om bine făcut, puternic, probabil o aluzie la numele Gabriel din versetul următor.) Din văzduh, de deasupra apelor râului Ulai, profetul a auzit, în conti- nuare, un glas omenesc, rugându-l pe Gabriel să-l înveţe înţelesul vedeniei. Este prima dată în Scriptură când este numit un înger. Gabriel, al cărui nume este tradus când „omul lui Dumnezeu”, când „tăria lui Dumnezeu” sau „campionul lui Dumnezeu”, este menţionat din nou în 9:21 şi în Luca 1:19, 26. Singura fiinţă angelică care mai este pomenită pe nume este Michael. Gabriel apare frecvent în scrierile necanonice. Enoh se referă la el ca unul dintre arhangheli (Enoh 9:1; 20:7), de asemenea, ca una dintre cele patru „prezenţe” (Enoh 40:3-9), a cărui misiune este să păzească pe poporul lui Dumnezeu şi să mijlocească pentru ei. Tot ce ştim cu precizie despre el este că stă în prezenţa lui Dumnezeu (Luca 1:19) şi că a acţionat în calitate de mesager al lui Dumnezeu, în cadrul instrucţiunii date lui Daniel şi, la o dată mult mai târzie, lui Zaharia, ca să-l informeze despre venirea ante-mergătorului în persoana propriului Său Fiu, iar fecioarei Maria pentru ca să-i dezvă- luie taina Întrupării. Evrei 1:14 precizează că îngerii sunt slujitorii lui Dumnezeu, trimişi ca duhuri care-i să-i slujească pe moştenitorii mântuirii, şi astfel, în această manieră, Gabriel a descins ca să-i aducă iluminare lui Daniel. Apropiindu-se Gabriel de profet, acesta a fost cuprins de panică şi a căzut cu faţa la pământ. Fie că sfinţenia evidentă a vizitatorului ceresc l-a biruit, fie lumina prezenţei cereşti l-a umplut de frică – asta nu se precizează, dar a fost conştient de propria-i nevrednicie şi păcătoşenie şi a căzut jos, copleşit de veneraţie, respect şi teamă. Pornind de la faptul că închinarea la îngeri este interzisă (Col. 2:18) şi de la faptul că Gabriel nu l-a ridicat imediat

104 Punctul culminant al istoriei pe Daniel să stea pe picioare, uneori s-a făcut sugestia că Gabriel ar fi fost identic cu Domnul Isus Cristos, că aceasta ar fi fost o altă teofanie din Vechiul Testament, dar argu- mentaţia e oarecum greşită, întrucât profetul era cu faţa la pământ, îngrozit, mai degrabă decât la închinare. Curând după aceea, îngerul i-a rostit cuvinte de pace inimii sale. „Înţelege, fiul omu- lui”, i-a spus el. El venise, nu ca un luptător al Celui Atotputernic să duce la îndeplinire vreo sarcină groaznică, ci ca un dascăl la un elev silitor. Calvin spune că teroarea lui Daniel a fost o pregătire necesară pentru docilitatea sa, dar că teroarea sa ar fi fost inutilă, dacă scopul urmărit nu era decât să-l facă să înţeleagă. „Pietatea nu înseamnă doar să recunoşti frica lui Dumnezeu, ci se cere şi ascultare, care să ne pregătească să primim cu seninătate, cu simţiri stăpânite, tot ce ne va învăţa El”. Apoi Gabriel a revelat că vedenia aparţinea vremii sfârşitului. Stuart afirmă că „vre- mea sfârşitului” se întinde numai până la „sfârşitul acelor suferinţe speciale ce urmează să vină peste poporul evreilor înainte de perioada mesianică, care este subiectul profeţiilor din pricina importanţei lor”, dar Driver adoptă concepţia că ar fi vorba, pun şi simplu, de pe- rioadele persecuţiilor lui Antiochus şi scurtul interval ce a urmat, până la moartea sa. Dar expresia este folosită în capitolele ulterioare ale profeţiei, de aceea, tratarea problemei o vom amâna până atunci. Daniel a leşinat la glasul lui Gabriel, dar, la o atingere a îngerului, a fost trezit din starea sa de stupefacţie şi aşezat în picioare. Tălmăcirea Apoi mi-a zis: ,,Iată, îţi arăt ce se va întâmpla la vremea de apoi a mâniei, căci vedenia aceasta priveşte vremea sfârşitului. Berbecele pe care l-ai văzut, cu cele două coarne, sunt împăraţii Mezilor şi Perşilor. Ţapul însă este împărăţia Greciei, şi cornul cel mare dintre ochii lui este cel dintâi împărat. Cele patru coarne care au crescut în locul acestui corn frânt sunt patru împărăţii, care se vor ridica din neamul acesta, dar care nu vor avea atâta putere (Daniel 8:19-22). Acum Gabriel dă interpretarea vedeniei, dar mai întâi explică faptul că vedenia aparţi- ne vremii sfârşitului, aşa încât, prima facie, a ajuns până la perioada lui Antiochus şi a per- secuţiilor sale. Îngerul a declarat că-l va face pe Daniel să înţeleagă ce se va întâmpla la sfârşitul mâniei lui Dumnezeu. Termenul „indignare”, zice Driver, „înseamnă mânia lui Divină subînţeleasă în supunerea Israelului în faţa naţiunilor; persecuţia de către Antiochus este ultima fază a acestei indignări: când se va sfârşi aceasta, împărăţia sfinţilor va fi stabi- lită”, dar absurditatea acestei concepţii e limpede, dacă întreprindem până şi un studiu ele- mentar al istoriei. Când a fost întemeiată împărăţia sfinţilor? Implicaţia care se desprinde din cuvintele lui Gabriel este că, atunci când urâciunile marelui prigonitor care va veni (indiscutabil nu e vorba de Antiochus, ci de conducătorul întunecat de mai târziu, pentru care Antiochus a fost doar un prototip), sfârşitul va fi aproape, iar poporul lui Dumnezeu va recunoaşte că împărăţia Mesianică este foarte aproape. Kelly remarcă faptul că indignarea lui Dumnezeu încetează după ce asirianul a venit (Isa. 10:24, 25). Asirianul este toiagul mâniei Lui, „dar când Dumnezeu Şi-a săvârşit întreaga Lui lucrare pe Muntele Sion şi în

Berbecul şi ţapul 105 Ierusalim – când va permite indignării Lui să se mistuie, se va sfârşi cu însăşi distrugerea asirianului”. Vedenia a avut în vedere mult mai mult decât pe Antiochus, iar zilele sale au constituit o împlinire parţială a ceea ce este încă în viitor. Îngerul a confirmat apoi că berbecul a reprezentat imperiul medo-persan, iar ţapul cel al Greciei (Iavan era denumirea antică a Greciei, vezi Gen. 10:2), marele corn fiind Alexandru cel Mare, primul ei conducător. (Deşi Filip a fost regele Macedoniei înainte de Alexandru, acesta din urmă a fost conducătorul imperiului lărgit.) Cele patru coarne indi- cau divizarea imperiului grec în patru părţi, a explicat tălmăcitorul, dar el a subliniat că niciuna din cele patru Diadochii nu poseda puterea de care se bucura Alexandru. Deja am văzut cât de exact s-a împlinit profeţia în cursul istoriei, confirmând acurateţea Cuvântului inspirat. Regele cel rău La sfârşitul stăpânirii lor, când păcătoşii vor fi umplut măsura nelegiuirilor, se va ridica un împărat fără ruşine şi viclean. El va fi tare, dar nu prin puterea lui însuşi; el va face pustiiri de necrezut, va izbuti în tot ce va începe, va nimici pe cei puternici şi chiar pe poporul sfinţilor. Din pricina propăşirii lui şi izbândirii vicleniilor lui, inima i se va îngâm- fa, va pierde pe mulţi oameni care trăiau liniştiţi, şi se va ridica împotriva Domnului dom- nilor, dar va fi zdrobit, fără ajutorul vreunei mâini omeneşti (Daniel 8:23-25). La încheierea domniei Diadohilor [Diadochi – pluralul latinesculu Diadochus, din greacă: Διάδοχοι, Diadokhoi, „succesorii”; au fost rivalii succesori ai lui Alexandru cel Mare, şi războaiele diadochilor au urmat morţii lui Alexadru (din Wikipedia); iar din Dicţionarul de neologisme: diadoh = nume dat generalilor care îşi disputau moştenirea tronului lui Alexandru cel Mare, n.tr.], un rege urma să se ridice, care era îndrăzneţ sau dispreţuitor, care se pricepea la enigme. Descrierea se aplica, fără doar şi poate, în primul rând lui Antiochus Epiphanes. Este un fapt bine cunoscut al istoriei că el s-a ridicat în ulti- ma parte a dinastiei siriene, şi că era hotărât, nu ceda deloc, fiind un caracter neînduplecat, maestru priceput în arta înşelăciunii şi disimulării. De fapt, Montgomery îl caracterizează ca „«un maestru în artele machiavelice, cu măiestrie de diplomat», şi expresia a king of bold countenance (versetul 23, din versiunea King James, în româneşte fiind un împărat fără ruşine, n.tr.) este aceeaşi cu «ea l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat şi, cu o faţă fără ruşine, i-a zis…» (Proverbe 7:13), presupune obrăznicie, sfidare”. Versiunea Authorised Version traduce „enigme” sau „propoziţii întunecate”, dar ace- eaşi expresie este tradusă în diverse moduri în Vechiul Testament. Pember scrie: „Propoziţia «înţelegând ziceri întunecate» a fost, de obicei, explicată în sensul de şiretenie diplomatică şi disimulare… Dar, după toate probabilităţile, sensul trebuie căutat într-o altă direcţie. Substantivul ebraic pentru «propoziţii întunecate» se foloseşte în cazul enigmei lui Samson (Jud. 14:12), al întrebărilor grele ale reginei din Şeba (1 Regi 10:1) şi al cuvin- telor lor cu tâlc (din ediţia Cornilescu; în King James: their dark sayings, Prov. 1:6), adică ale înţelepţilor, care sunt prea adânci pentru a fi înţelese de cei simpli. Şi iarăşi, Dumnezeu îi spune lui Moise: «Eu îi vorbesc gură către gură, Mă descopăr lui nu prin lucruri grele de

106 Punctul culminant al istoriei înţeles» (Numeri 12:8). Şi doi dintre psalmi, al patruzecişinouălea şi al şaptezecişioptulea, conţin cuvintele dark sayings (ziceri întunecate) (Psa. 49:4; 78:2). Primul dintre aceşti doi psalmi se ocupă cu enigma acestei vieţi, arătând că bogăţiile şi onorurile ei sunt lipsite de valoare, pentru că dispar pe veci, ca un vis, în clipa morţii; că singurul lucru pe care ar tre- bui să şi-l dorească omul este ca Dumnezeu să-l scape de sub puterea Hadesului, luându-l la El cum l-a luat pe Enoh; şi că cei favorizaţi, oricât de umili sau oprimaţi ar fi fost în tim- pul acestei vieţi, vor avea stăpânire asupra celor răi în dimineaţa învierii. Într-adevăr, aceas- ta a fost o revelaţie ascunsă la vremea când a fost dată. Psalmul 78 vorbeşte despre relaţiile lui Dumnezeu cu Israel, într-o aşa manieră, încât cei cărora binevoieşte să le dea El înţele- gerea să poată fi învredniciţi să priceapă firul de aur al dragostei Sale, ce străbate toate fap- tele Sale tainice, lucrările Sale minunate, precum şi suferinţele pe care le îngăduie peste fiii oamenilor, şi astfel să înveţe secretele Celui Atotputernic. Cu alte cuvinte, naraţiunea fapte- lor este în aşa fel aranjată, încât să devină o profundă instruire din partea lui Dumnezeu, o desfăşurare tainelor Divine. Şi, citând din introducerea la acest Psalm, un inspirat evanghe- list traduce cuvântul pe care-l discutăm aici prin «lucrurile care au fost ascunse» (Mat. 13:35) şi-L aşază pe Domnul Isus înaintea noastră, ca marele Descoperitor al lucrurilor secrete ale lui Dumnezeu. Căci în Cristos, cum ne spune Pavel, «sunt ascunse toate como- rile înţelepciunii şi cunoştinţei» (Col. 2:3) şi spre El trebuie să ne îndreptăm, dacă dorim să cunoaştem taina lui Dumnezeu”. Întrucât regele vrea să înţeleagă enigmele sau spusele întunecate, „noi deducem că el va fi inspirat de Satan pentru a încerca rivalitatea lui Cristos în caracterul Său de singur Hierophant sau Descoperitor de lucruri secrete… El Se va pre- zenta pe Sine ca unul în care sunt ascunse comorile înţelepciunii şi cunoaşterii: şi, extră- gând din vastele, deşi limitatele rezerve ale zeului său – adică Satan – îi va lua ochii şi-l va fermeca pe om prin soluţiile sale la enigmele vieţii şi, dacă se poate, prin revelaţia puterilor implantate în omenire, dar până acum nebănuite, sau ale secretelor şi forţelor naturii încă nedescoperite”. Ne-am permis să cităm acest lung paragraf din remarcile lui Pember, întrucât ele sunt relevante, părând să ofere cea mai bună explicaţie a ceea ce e, de altfel, o expresie inexpli- cabilă. Murphy şi numeroşi alţi comentatori susţin că regele descris nu a fost Antiochus, ci Mahomet. Ca să-l cităm pe Murphy: „…acest Mahomet, a cărui eră a început în anul 522 d.Cr. , s-a ivit din cele patru coarne care au înlocuit imperiul lui Alexandru, fiind iniţiatorul unei dinastii, care, sub o varietate de forme sau familii continuă până în ziua de astăzi. El s-a ridicat din cele mai mici începuturi posibile, fiind un om de rând, al cărui tată era arab, iar mama, Amina, era evreică. El s-a dezvoltat rapid, acumulând o putere vastă, devenind mare spre sud în Arabia şi Egipt, către est în Mesopotamia, Persia şi Transoxiana, şi către ţara plăcută, care este Palestina. În mai puţin de o sută de ani, califii care l-au succedat şi-au răspândit cuceririle peste Arabia, Siria, Persia, Tartary, Egipt, Africa şi Spania. El a biruit asupra oştirii cerului, respectiv Biserica Creştină, având patriarhi la Ierusalim, Antiohia şi Alexandria. El a doborât o mare parte dintre aceştia şi pe dascălii lor. S-a preamărit pe sine chiar asupra Prinţului oştirii, întrucât i-a recunoscut pe Moise şi pe Cristos de profeţi, dar numai inferiori lui. A eliminat orânduirea închinării creştine din zona templului, stabilind,

Berbecul şi ţapul 107 în locul ei, slujba moscheii”. Oricât ar părea de ingenioasă această sugestie, cu siguranţă, ea nu satisface cerinţele pasajului, neputând fi acceptată de noi. Înălţarea regelui urma să aibă loc „când transgresorii îşi vor fi umplut măsura”, adică atunci când vinovăţia lor va fi deplină. Lucrul acesta nu este valabil nici cu privire la Antiochus, nici la Mahomet. S-a spus uneori că paharul fărădelegii lui Israel era acum plin, prin urmarea, judecata fiind turnată, dar descrierile: „zilele de pe urmă” din 2 Tim. 3:1-9 şi 2 Petru 2 – o perioadă ce se află încă în viitor – cu greu pot fi ignorate. Dacă, aşa cum pare probabil, există o împlinire mai completă a profeţiei ce urmează să se întâmple, Antiochus a fost doar un tip ale unui alt conducător întunecos ce urmează încă să vină, despre care se va face o descriere mult mai deplină în capitolul 11, care va fi luată în considerare când vom ajunge la acel capitol. Puterea regelui era formidabilă, dar tăria lui nu venea de la el însuşi, sugestia fiind – cum era şi în cazul lui Antiochus – că şi-a dobândit poziţia prin viclenie şi intrigă, mai degrabă decât prin tărie. Pe de altă parte, s-ar putea să existe sugestia suplimentară că rea- lizările sale au fost rezultatul direct al providenţei Divine. El avea să provoace devastare şi nimicire într-o măsură nemaiîntâlnită, prosperând în tot ce făcea. El avea să-i distrugă pe cei tari şi pe poporul sfinţilor. Această expresie, fără îndoială, se referă la evrei, pe când prima a fost interpretată ca având referire la naţiunile din jur, la duşmanii politici ai lui Antiochus, rivalii pretendenţi la tron, etc. Cât priveşte pe viitorul rege, referirea este, foarte probabil, la alte puteri politice, şi noi considerăm că o interpretare similară se aplică şi la perioada anterioară a lui Antiochus. Prin viclenia lui, profeţia declară că amăgirea va înflori în mâna lui. Intrigile lui vor fi însoţite de succes şi toate maşinaţiile sale vor fi fructificate. La nimeni altul din istorie nu s-au aplicat cuvintele acestea mai mult decât la Antiochus. Înşelăciunea, viclenia şi şirete- nia i-au devenit o a doua natură. Prin urmare, nu era decât firesc să se „preamărească în inima lui”. S-a umflat în inima lui de mândrie arogantă, gândindu-se la realizările şi puterea sa. Caracterul său a fost dat pe faţă de acţiunile sale. În vremuri de siguranţă, când victime- le sale se gândeau cel mai puţin la asta, năvălea peste ei cu perfidie şi, prinzându-i total nepregătiţi, îi distrugea. De pildă, odată Apollonius, şeful care răspundea de strângerea tri- butului, a venit la Ierusalim cu cuvinte paşnice, dar nefericiţii locuitori care i-au dat crezare au fost dintr-odată măcelăriţi (1 Macabei 1:29-30). Ba chiar el s-a semeţit împotriva Prinţului prinţilor – Supremul Dregător al cerului şi al pământului – dar, de data asta, obrăznicia şi neruşinarea sa l-au dus prea departe şi el „a fost frânt fără mână” omenească; cu alte cuvinte, a fost nimicit de intervenţia Divină. Într- adevăr, Antiochus a murit dintr-odată, fără leac, distrus de viermi şi de ulcere, în urma unei tulburări mentale, care evreii din vremea lui au pus-o pe seama lui Dumnezeu. Tot aşa va cădea şi cel rău, pentru care Antiochus nu a fost decât un premergător. Oricine se ridică împotriva lui Dumnezeu este sortit, în ultimă instanţă, să sfârşească prin infamă degradare şi totală nimicire. Cuvinte potrivite, care au darul să-i mângâie pe sfinţii prigoniţi ai Domnului din toate timpurile! Este Unul ce stă pe Tron, pe care oamenii nu-l pot trata cu impunitate, în faţa căruia lăudărosul prigonitor nu-şi va mai face paradă de puterile sale, cu

108 Punctul culminant al istoriei care se lăuda întruna. La vremea rânduită de El, Cel Atotputernic va interveni, negreşit. Încheierea vedeniei Iar vedenia cu serile şi dimineţile de care a fost vorba este adevărată. Tu pecetluieşte vedenia aceasta, căci este cu privire la nişte vremi îndepărtate”. (Daniel 8:26). Odată încheiată tălmăcirea vedeniei, îngerul i-a dat solemna asigurare că ceea ce se spusese era adevărat. Nu aveam aici de a face cu niciun mit ieftin, ci cu o revelaţie asigura- tă de la Dumnezeu şi, potrivit comentariului lui Keil, confirmarea: „este înzestrată să slu- jească scopul de a întări slăbiciunea celor credincioşi, şi de a la da mângâiere în ceasul încercării”, Cel Veşnic cunoaşte şi începutul, şi sfârşitul. Programul Său e bine stabilit, iar voia Sa imuabilă; planurile Sale nu dau niciodată greş, iar cuvintele Sale sunt adevărul. Dar profetului i s-a poruncit să pecetluiască vedenia, întrucât aparţinea viitorului înde- părtat. Chiar în ce priveşte împlinirea sa primară, subiectul avea să fie cu neputinţă de înţe- les până în vremea lui Antiochus, fiind, prin urmare, închis. Desigur, va fi pe deplin înţeles numai când împlinirea finală va fi iminentă. Dar, prin pecetluirea profeţiei nu se înţelege, desigur, că ea trebuia să fie păstrată ca o taină nedezlegată. Într-adevăr, scrierile aveau să fie puse la dispoziţia cititorului. „Un document este sigilat şi pus în arhive, pentru a fi păstrat pentru timpurile viitoare, iar nu ca să rămână secret, în timp ce copii ale sale rămân în uzul publicului”, scrie Klieforth. Înseamnă, cum bine se exprimă el, „să păstrăm revelaţia, nu pentru că nu ar fi încă timpul să fie înţeleasă şi nu cu scopul de a o ţine la secret, ci pentru a fi păstrată pentru vremuri îndepărtate”. Profeţia privitoare la o zi din viitorul îndepărtat, care, aşa cum s-a sugerat deja, urma să fie doar parţial împlinită în zilele lui Antiochus, se referă, în principal, la o perioadă aflată încă în viitor, a cărei înţelegere deplină a semnificaţiei sale este, prin urmare, rezervată până atunci. Boala lui Daniel Eu, Daniel, am stat leşinat şi bolnav mai multe zile; apoi m-am sculat şi mi-am văzut de treburile împăratului. Eram uimit de vedenia aceasta, şi nimeni nu ştia (Daniel 8:27). Efectul psihologic asupra lui Daniel a tot ce văzuse a fost o epuizare completă şi o pră- buşire de aşa natură, încât a căzut la pat, pentru câteva zile. Starea profetului nu s-a datorat doar întristărilor sale din pricina calamităţilor care aveau să se abată asupra poporului său cândva în viitor, ci, mai cu seamă, tensiunii experimentate de un om care văzuse şi auzise toate acele lucruri – şi nu doar în vis, ci complet treaz. Pe de altă parte, profetul s-a identificat deplin cu poporul său, fiind grav afectat de revelaţia a ceea ce urma să i se întâmple în vii- tor. Prin aceasta, el a urmat calea tuturor profeţilor adevăraţi. Ieremia a folosit în Plângeri 3 cuvinte care sugerează că suferea personal pentru toate suferinţele prin care trecea poporul său. Ezechiel şi Osea au constituit ei înşişi lecţii practice când au vorbit poporului prin experienţele lor. Bine ar fi, dacă şi creştinii de astăzi ar simţi atât de acut starea fraţilor lor creştini, încât s-ar identifica cu ei în gândire. Revenindu-şi, Daniel s-a sculat de pe patul maladiei sale, văzând de treburile regelui. Care anume a fost poziţia lui oficială nu se poate preciza; poate deţinea încă postul în care-l numise Nebucadneţar în urmă cu şaizeci de ani (Dan. 2:48), deşi există îndoieli asupra

Decretul lui Darius 109 acestui fapt. Dar chestiunile spirituale nu i-au răpit sentimentul loialităţii şi responsabilităţii f aţă de stăpânul său pământesc, şi, aşa bătrân cum era, îşi făcea datoria în locul în care-l aşezase Dumnezeu. Niciun copil adevărat al lui Dumnezeu nu-şi neglijează obligaţiile şi responsabilităţile sale pământeşti. Într-adevăr, felul eficace şi eficient în care se achită de ele este cel mai convingător semn al realităţii şi sincerităţii credinţei sale. Profetul a declarat că e uimit de vedenie şi că n-o înţelege (textual: „dar niciunul n-a înţeles-o”). El văzuse vedenia şi auzise tălmăcirea, însă nu-i dispăruse perplexitatea. Este o remarcabilă confirmare a implicaţiei ce se deduce din 1 Petru 1:10-11, respectiv, că profeţii Vechiului Testament adesea nu aveau deplina înţelegere a înseşi lucrurilor pe care le profe- ţeau. Indiferent ce va fi interpretat şi va fi înţeles Daniel din semnificaţia vedeniei, deplina înţelegere i-a fost refuzată şi chiar şi în zilele noastre îndrăzneţ ar fi omul care s-ar încume- ta să pretindă că înţelege complet interpretarea viitorului, chiar dacă ar fi competent să aprecieze împlinirea parţială a trecutului.

CAPITOLUL X Mărturisirea lui Daniel Profeţia lui Ieremia În anul dintâi al lui Dariu, fiul lui Ahaşveroş, din neamul Mezilor, care ajunsese împărat peste împărăţia caldeilor, în anul dintâi al domniei lui, eu, Daniel, am văzut din cărţi că trebuiau să treacă şaptezeci de ani pentru dărâmăturile Ierusalimului, după numărul anilor despre care vorbise Domnul către proorocul Ieremia. Şi mi-am întors faţa spre Domnul Dumnezeu, ca să-L caut cu rugăciune şi cereri, postind în sac şi cenuşă (Daniel 9:1-3). S-a notat anterior că a doua jumătate a cărţii Daniel nu este aranjată în ordine cronologi- că, lucrul acesta fiind cu precădere valabil când ajungem la capitolul de faţă. După ce se ocupă în capitolul 6 de evenimentele care s-a petrecut în timpul domniei lui Darius, următoa- rele două capitole revin la perioada dinastiei babiloniene, în timp ce capitolul 9 se întoarce, din nou, la primul an al domniei lui Darius. Cu şapte decenii înainte de aceasta, profetul Ieremia prevenise Iuda că, din pricina decă- derii ei şi a refuzului poporului de a asculta de repetatele îndemnuri ale lui Dumnezeu, Nebucadneţar, regele Babilonului, ca instrument al mâniei Divine, avea să nimicească popo- rul, pustiind ţara. Pustiirea care va urma va dura şaptezeci de ani, „până ce ţara şi-a ţinut Sabatele” (2 Cron. 36:20-21; Lev. 26:34-35). Dar la împlinirea celor şaptezeci de ani, pedeap- sa va cădea peste imperiul babilonean şi peste suveranul ei, pentru nelegiuirea lor (Ier. 25:9- 14). Profetul Habacuc adaugă concret că, întrucât babilonienii prădaseră multe naţiuni, şi restul popoarelor aveau să-i prădeze pe ei (Hab. 2:8). Iar Ieremia mai prezisese că în timpul judecării Babilonului, Dumnezeu va binevoi să-Şi arate îndurarea faţă poporul Său care se vor pocăi, izbăvindu-i din captivitatea lor şi aducându-i înapoi în ţara lor (Ier. 29:10-14). Sir Robert Anderson propune o teorie interesantă, potrivit căreia au existat două perioade de câte şaptezeci de ani: mai întâi, şaptezeci de ani de robie, care au început în al treilea an al [domniei] lui Iehoiachin şi s-au încheiat odată cu emiterea decretului lui Cirus (Ezra 1:1), şi a doua grupă de şaptezeci de ani de pustiire, care aveau să înceapă cu şaptesprezece ani mai târziu, suprapunându-se peste prima perioadă şi sfârşindu-se în al doilea an al lui Darius Hystaspes. El susţine, astfel, că, întrucât subiectul lui Daniel 9:2 este pustiirile, se are în vede- re a doua dintre aceste [grupe de şaptezeci de ani], dar teoria lui este cam şubredă. Prima perioadă de şaptezeci de ani, practic, se încheiase, iar preocuparea lui Daniel şi evidenta sa nedumerire la neîmplinirea făgăduinţei Divine, precum şi felul cum Îl descrie El pe Dumnezeu, ca Dumnezeul care-Şi ţine legământul, din toate acestea reiese clar că această grupă de şaptezeci de ani îi antrenase gândurile şi speranţele. Conform prezicerii lui Ieremia, forţele babiloniene un năvălit peste Iuda, nimicind popo- 110

Mărturisirea lui Daniel 111 rul şi devastând ţara (2 Cronici 36:17-21; Daniel 1:1-2). Exact şaptezeci de ani mai târziu, cum a prezis Ieremia, a venit rândul Babilonului să sufere: oraşul fiind cucerit, iar imperiul intrând în posesia mezilor şi a perşilor (Dan. 5:30-31). Sosise vremea pentru împlinirea com- pletă a profeţiei. Dar, în pofida afirmaţiilor explicite dăruite lui Ieremia, nu s-a sesizat niciun semn de căinţă sau pocăinţă din partea evreilor exilaţi, dimpotrivă, Ezechiel 2:3-4 sugerează că, în loc să se întoarcă la Dumnezeu, inima li s-a împietrit, răzvrătindu-se împotriva Sa. Judecarea Babilonului avusese loc, dar izbăvirea poporului lui Dumnezeu şi făgăduita refa- cere a lor în ţara de baştină păreau mai depărtate ca oricând. Dăruindu-se unui studiu temeinic al Scripturii, Daniel a aflat din profeţia lui Ieremia că se putea aştepta la terminarea captivităţii şi la sfârşitul pustiirii. Şi totuşi, Dumnezeu nu dăduse nici cel mai mic indiciu că ar intenţiona să-Şi aducă la îndeplinire făgăduinţele făcute popo- rului Său. Pusey afirmă: „Era unul din acele timpuri de aşteptare înfrigurată, prin care Dumnezeu îl învaţă pe om să se bizuie întru totul pe El”. Trebuie să fi fost şi un timp de per- plexitate şi nelinişte pentru robul vârstnic al lui Dumnezeu, căci El ştia că Dumnezeu nicio- dată nu-Şi poate călca jurământul”. Cu o adâncă preocupare faţă de poporul său şi temându-se, probabil, că provocările isra- eliţilor ar putea atrage o prelungire a perioadei „pustiirilor Ierusalimului”, Daniel şi-a îndrep- tat faţa către Domnul Dumnezeu, cu rugăciune şi stăruinţă. Şi-a dat seama de gravitatea situaţiei, fiind pe deplin convins de nepocăinţa şi necredinţa poporului faţă de Dumnezeul lor. De aceea, cu adâncă umilire de sine şi sinceră smerenie, s-a îmbrăcat în sac şi cenuşă, presă- rându-şi cenuşă pe cap, şi, postind, s-a prosternat înaintea lui Dumnezeu. A dat dovadă de ceea ce Driver numeşte „semnele doliului, căinţa şi mărturisirea ce însoţesc, de obicei, rugă- ciunea fierbinte (vezi Isa. 58:5; Ezra 8:23; Neemia 9:1; Iona 3:5-6; Estera 4:1, 3, 16)”. Daniel şi-a însuşit atitudinea pe care le-o indicase Ieremia oamenilor s-o aibă şi s-a dăruit cu totul rugăciunii fierbinţi. S-ar putea argumenta că asemenea demonstraţii exterioare de întristare şi umilire de sine sunt nu numai nepotrivite şi inutile pentru credinciosul de astăzi, dar, atunci când ucenicii căutau să afle motivul pentru incapacitatea lor de a scoate duhul necurat din copilaşul din evanghelie, Domnul nostru le-a spus-o pe şleau: ,,Acest soi de draci nu poate ieşi decât prin rugăciune şi post” (Marcu 9:29). Prea de multe ori rugăciunea creştină este lipsită de seriozi- tate, fervoare şi realitate – este ineficientă, pentru că nu costă prea mult. Dar stăruinţa care atrage puterea de sus de obicei implică jertfire şi abnegaţie de sine, însă câţi dintre cei de azi ar fi dispuşi să renunţe la o masă sau la o noapte de somn pentru a petrece timp mijlocind din inimă? Rugăciunea jertfitoare e, în general, necunoscută azi; or, tocmai în asta poate consta una din cauzele principale ale absenţei binecuvântării pentru epoca actuală. Mărturisirea păcatului M-am rugat Domnului, Dumnezeului meu şi I-am făcut următoarea mărturisire: ,,Doamne, Dumnezeule mare şi înfricoşate, Tu, care ţii legământul şi dai îndurare celor ce Te iubesc şi păzesc poruncile Tale! Noi am păcătuit, am săvârşit nelegiuire, am fost răi şi îndărătnici, ne-am abătut de la poruncile şi orânduirile Tale. N-am ascultat pe robii Tăi, proorocii, care au vorbit, în Numele Tău, împăraţilor noştri, căpeteniilor noastre, părinţi-

112 Punctul culminant al istoriei lor noştri şi către tot poporul ţării. Tu, Doamne, eşti drept, iar nouă ni se cuvine astăzi să ni se umple faţa de ruşine, nouă, tuturor oamenilor lui Iuda, locuitorilor Ierusalimului şi întregului Israel, fie ei aproape, fie departe, în toate ţările în care i-ai izgonit, din pricina fărădelegilor de care s-au făcut vinovaţi faţă de Tine! Doamne, nouă ni se cuvine să ni se umple faţa de ruşine, da, nouă, împăraţilor noştri, căpeteniilor noastre şi părinţilor noştri, pentru că am păcătuit împotriva Ta! La Domnul, Dumnezeul nostru, însă, este îndurarea şi iertarea, căci împotriva Lui ne-am răzvrătit! N-am ascultat glasul Domnului, Dumnezeului nostru, ca să urmăm legile Lui pe care ni le pusese înainte prin robii Săi, proorocii (Daniel 9:4-10). Rugăciunea lui Daniel merită să fie studiată cu toată atenţia. Nu numai că ne aminteşte de remarcabila-i rugăciune a lui Solomon din 1 Regi 8:22-53, dar, cum arată Driver, „există şi unele paralele notabile cu rugăciunile din Neemia 1:9 şi Ezra 9. Însă cele mai izbitoare asemănări sunt cu anumite părţi din mărturisirea şi stăruinţa [în rugăciune] din Baruch 1:15–3:18”, care a fost, chipurile, trimisă de exilaţii din Babilon fraţilor lor de la Ierusalim în anul al cincilea al captivităţii lui Iehoiachin. Data apariţiei Cărţii Baruch a fost disputată, deşi există puţine îndoieli că a apărut mai târziu decât Cartea Daniel şi că, prin urmare, orice împrumuturi vor fi existat vor fi fost din aceasta din urmă. Cox observă că marea majoritate a rugăciunii lui Daniel implică mărturisirea, referin- du-se, de asemenea, la repetarea unor expresii ce descriu păcatul, exemplificând adâncimea îndurerării sale pentru el, simplitatea dicţiunii, implicarea sa în cele mai mici amănunte, profunda sa smerenie, absolvirea lui Dumnezeu de orice vinovăţie, şi spiritul reproşului de sine, în sfârşit, înalta preţuire pe care şi-o exprimă el la adresa îndurării şi iertării lui Dumnezeu. Cele două caracteristici ale rugăciunii ce ies cu precădere în relief sunt mărtu- risirea profetului şi justificarea relaţiilor lui Dumnezeu cu poporul Său. După cum subli- niază Dennet, „el nu oferă nicio atenuare, nici nu caută să scuze enormitatea vinovăţiei poporului său, ci în toate exprimările sale face cea mai deplină mărturisire a diverselor lor fărădelegi”. El prezintă trei motive pentru care Dumnezeu ar trebui să-l asculte – din prici- na neprihănirii Lui, de dragul Său şi pentru îndurările Sale. „Iată care era secretul tăriei Sale – pe el îl preocupa cel mai mult numele Dumnezeului său şi interesele Sale în templul Său, apoi cetatea Sa şi poporul Său. El nu are nici măcar un singur lucru de cerut pentru sine sau chiar pentru tovarăşii lui de captivitate, ci toată inima lui se varsă în cereri stăruitoare pen- tru onoarea numelui Dumnezeului său şi pentru interesele lui Dumnezeu pe pământ”. O asemenea cerere va găsi, negreşit, răspuns în inima lui Dumnezeu. În schimb, rugăciunea egoistă, preocupată doar cu dorinţele personale ale celui ce se roagă, scapă din vedere fap- tul că petiţia eficace este aceea care se preocupă, în primul rând, de slava lui Dumnezeu. Modul său de abordare s-a făcut într-un spirit de adâncă reverenţă, adresându-I-Se lui Dumnezeu cu termenul de „Dumnezeul mare şi teribil”, smerindu-se în prezenţa maiestăţii Divine. Prea de multe ori dăm năvală, cu uşurinţă, fără să ne gândim, în prezenţa Celui Veşnic. Deşi este adevărat că astăzi privim faţa unui Tată, se cuvine să păşim în curţile divi- ne cu capul descoperit, cu picioarele descălţate, cu o inimă smerită şi cu gânduri curate. Şi totuşi, în pofida caracterului ce te inspiră la teamă şi veneraţie al Celui Atotputernic, Daniel recunoaşte că El a fost şi Acela care Şi-a păstrat legământul de bunătate şi îndurare

Mărturisirea lui Daniel 113 cu cei care L-au iubit şi au păzit poruncile Lui. Evreii nu puteau să-I facă observaţii, nici să-I reproşeze Domnului pentru felul cum i-a tratat, căci perfidia a fost de partea lor şi toc- mai răzvrătirea lor împotriva Sa a atras asprimea Lui. Mai mult, bunătatea şi îndurarea erau, în continuare, trăsătura de bază a caracterului Său. „Ori de câte ori este pomenit legă- mântul lui Dumnezeu”, spune Calvin, „clemenţa Lui sau bunătatea sau înclinaţia de a iubi sunt, de asemenea, prezente. Prin urmare, Daniel mărturiseşte natura gratuită a legământu- lui lui Dumnezeu cu Israel, afirmând că nu mai mare altă cauză a apariţiei decât bunătatea fără plată a lui Dumnezeu. El mărturiseşte credincioşia lui Dumnezeu, căci El nu-Şi calcă legământul, nici nu Se depărtează de el”. El este Dumnezeul credincioşiei şi al dragostei. Apoi profetul izbucneşte într-o francă mărturisire a păcatelor poporului, identificându- se cu ei. Nu este nimic tautologic în puzderia de expresii folosite; mai degrabă, el a căutat să exprime prin fiecare cuvânt posibil enormitatea vinovăţiei şi îndărătniciei lui şi a popo- rului său. Ei păcătuiseră, rătăcindu-se de la calea dreptă; se purtaseră pervers în impietatea lor încăpăţânată, săvârşiseră ce este rău în infidelitatea lor crasă, se răzvrătiseră în atitudi- nea lor deliberat refractară, îşi întorseseră spatele poruncilor şi rânduielilor Divine. Vinovăţia lor era şi mai mare, prin faptul că Dumnezeu le trimisese profeţi cu mesaje Divine, dar ei refuzaseră să asculte. Toţi erau implicaţi – cârmuitori, conducători (termenul folosit, de „părinţi”, fiind, desigur, folosit metaforic, iar nu literal), precum şi oameni [de rând]. Dumnezeu era întru totul drept, dar o privire ruşinoasă le trăda vinovăţia. Şi nu se mărginea acea faţă ruşinată doar la Iuda şi Ierusalim, ci era valabilă în toată evreimea din lumea întreagă. De fapt, împrăştierea lor era o parte din pedeapsa ce venise peste ei datorită necredincioşiei lor faţă de Dumnezeu. Daniel s-a alăturat cu totul poporului său, în recu- noaşterea faptelor lor rele, mărturisind, de bună voie, că ruşinarea lor se datora, pe bună dreptate, păcatelor lor împotriva lui Dumnezeu. Şi totuşi, Daniel era conştient că la Dumnezeu există „îndurare şi iertare”. Stuart e de părere că „pluralul acestor substantive denotă intensitate în manifestare sau continua şi lărgita exersare a acestor calităţi sau atribute”. Îndurarea lui Dumnezeu este unul dintre cele mai mari atribute ale Sale. De pildă, El S-a descoperit lui Moise în calitate de „Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi adevăr, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păca- tul…” (Exod 34:6-7), iar psalmistul s-a bucurat că „la Tine este iertare, ca să fii temut” (Psalmul 130:4). El este Dumnezeul iertării şi îngăduinţei, Care Îşi găseşte plăcerea în ier- tare şi îndurare, Care poate să răspundă pe deplin inimilor pocăite ale celor ce se răzvrăti- seră împotriva Lui. Totuşi, în pofida inimii pline de compasiune a Dumnezeului lor, israeli- ţii şi-au agravat vinovăţia, prin faptul că au refuzat să asculte de glasul Lui sau să umble călăuziţi de legile pe care le aşezase El înaintea lor prin revelaţie Divină. „Deşi Dumnezeu Îşi desfăşurase întreg spectrul neprihănirii legii Sale”, scrie Calvin, „impietatea poporului a fost cu atât mai gravă şi mai detestabilă, cu cât ei n-au voit să beneficieze de aceste prea bine ştiute îndrumări”. El le arătase clar pe ce cale trebuiau să meargă, dar ei, cu încăpăţâ- nare, nu au dat importanţă glasului Lui. Deci, profetul avea motive să se plece adânc, până în ţărână. Ce nădejde mai era pentru asemenea oameni? Ei refuzaseră toate îndemnurile stăruitoare de a se întoarce la

114 Punctul culminant al istoriei Dumnezeu, dispreţuind toate ofertele de îndurare, alegând, în schimb, să meargă pe drumul lor. Cum putea Iehova să-Şi împlinească făgăduinţele Sale faţă de ei? Revărsarea blestemului …ci tot Israelul a călcat Legea Ta şi s-a abătut, astfel, ca să n-asculte de glasul Tău. De aceea ne-au şi lovit blestemele şi jurămintele scrise în Legea lui Moise, robul lui Dumnezeu, pentru că am păcătuit împotriva lui Dumnezeu. El a împlinit, astfel, cuvintele pe care le rostise împotriva noastră şi împotriva căpeteniilor noastre, care ne-au cârmuit, şi a adus peste noi o mare nenorocire, aşa cum niciodată şi nicăieri sub cer nu s-a mai întâmplat o nenorocire ca aceea care a venit acum asupra Ierusalimului. După cum este scris în Legea lui Moise, toată nenorocirea aceasta a venit peste noi; şi noi n-am rugat pe Domnul, Dumnezeul nostru, nu ne-am întors de la nelegiuirile noastre şi n-am luat aminte la adevărul Tău. De aceea, şi Domnul a îngrijit ca nenorocirea aceasta să vină peste noi; căci Domnul, Dumnezeul nostru, este drept în toate lucrurile pe care le-a făcut, dar noi n-am ascultat glasul Lui (Daniel 9:11-14). Suntem aici în contextul trecerii în revistă a poruncilor şi orânduirilor legii date Israelului la muntele Sinai, unde Moise a afirmat că, în cazul în care poporul nu voia să asculte de glasul lui Iehova şi să asculte de legile Sale, anumite blesteme aveau să se abată asupra lor (Deut. 28:15-68). Întregul Israel călcase legea, refuzând să asculte de glasul lui Dumnezeu – a declarat Daniel. Nu era aici vorba de ignoranţă din partea lor, ci de o depra- vare deliberată şi de încăpăţânare înrăită, în cadrul căreia, cu bună ştiinţă, ei s-au îndepărtat de Iehova. Prin urmare, a venit peste ei judecata prezisă de Moise – blestemele şi jurămin- tele scrise în Legea lui Moise, adică blestemul despre care se vorbeşte în Deuteronom 29:20. Calamităţile îndurate de Israel nu au avut un caracter accidental, nu s-au petrecut la întâmplare, ci au fost mijlocul plănuit şi binemeritat al pedepsei Divine. „Mânia lui Dumnezeu”, scrie Calvin, „a năvălit peste popor ca un potop, care însă era în întregime controlat”. Călcarea cu bună ştiinţă de către credincios a voii revelate a lui Dumnezeu nu e cu nimic mai puţin periculoasă în epoca modernă în care trăim. Nu e permis că ne compla- cem în păcat, crezând că nu vom suferi rigorile disciplinei Divine, care îşi spune cuvântul şi astăzi. Apoi Daniel trece de la adresarea directă lui Dumnezeu, începând să se refere la El la persoana a treia. Israeliţii păcătuiseră cu bună ştiinţă şi deliberat împotriva lui Dumnezeu, iar El Îşi împlinise cuvântul, aducând peste ei şi peste conducătorii lor răul pe care-l rostise anterior împotriva lor (Ier. 35:17; 36:31). Dar judecata adusă peste Ierusalim a fost nespus mai mare decât tot ce se petrecuse până atunci. Desigur, nu se poate spune că gravitatea pedepsei a întrecut dreptatea, ci, mai degrabă, indolenţa fărădelegii lor a necesitat o judeca- tă mai mare, fiind inevitabilă. Deşi o asemenea pedeapsă fusese, de-acum, aplicată celor vinovaţi, nu se zărea însă niciun semn de pocăinţă din partea lor. Nimeni nu urmărea împăcarea cu Iehova, nu implo- ra bunăvoinţa Sa. Nu se manifesta nicio dorinţă de a renunţa la nebunia nelegiuirii, urmând calea înţelepciunii, aşa cum se găsea ea în voia revelată a lui Dumnezeu. Era o tragedie fără precedent. Ei Îl cunoscuseră, având parte de experienţa nemijlocită a iubirii Sale, şi totuşi,

Mărturisirea lui Daniel 115 au preferat căile păcatului. Cu necontenită vigilenţă (cum veghează străjerii asupra unei cetăţi), Dumnezeu veghea asupra lor „ca să le facă rău” (Ieremia 44:27), asigurându-Se că niciunul nu va scăpa de judecata Lui. Astfel, profetul a recurs la o imagistică cutremurător de îndrăzneaţă, dar implicaţia era şi mai şocantă. Nu se poate scăpa de Dumnezeu. El Îşi alege momentul potrivit în care să intervină, după care nimeni şi nimic nu-L mai poate opri din condamnarea păcatului. Este un gând solemn, asupra căruia bine am face să cugetăm îndelung. Faptul că l-a cercetat pe Israel pentru păcatul său a fost pe deplin justificat, iar Daniel a recunoscut echitatea supremă şi neprihănirea lui Dumnezeu în toate acţiunile Sale, în această privinţă. Dar tragedia persista, în contextul în care poporul refuzase să ia aminte la glasul Lui. Nu se schiţa nicio înclinaţie de a lua în seamă avertismentele Sale, nici vreo dorinţă de a-şi însuşi învăţămintele ce se desprindeau din disciplinarea lor. Înainte de a ne grăbi să-i condamnăm pe israeliţi pentru oarba lor nebunie şi îndărătnicie, bine am face şi noi creştinii să ne punem obşteasca întrebare dacă vinovăţia noastră e mai mică sau dacă suntem atât de orbiţi umblarea noastră în fire, încât să nu mai căutăm iubirea şi harul Său. Prin urmare mărturisirea lui Daniel e de solemnitate atât de mare, încât o face să fie aplica- bilă nu numai la epoca în care a trăit el. Pledoaria profetului Şi acum, Doamne Dumnezeul nostru, Tu, care ai scos pe poporul Tău din ţara Egiptului prin mâna Ta cea puternică şi Ţi-ai făcut un Nume, aşa cum este şi astăzi: noi am păcătu- it..., am săvârşit nelegiuire. Dar, Doamne, după toată îndurarea Ta, abate mânia şi urgia Ta de la cetatea Ta, Ierusalimul, de la muntele Tău cel sfânt; căci din pricina păcatelor noastre şi din pricina nelegiuirilor părinţilor noştri este Ierusalimul şi poporul Tău de ocara tuturor celor ce ne înconjoară. Ascultă dar acum, Dumnezeul nostru, rugăciunea şi cererile robului Tău şi, pentru dragostea Domnului, fă să strălucească Faţa Ta peste sfân- tul Tău locaş pustiit...! Pleacă urechea, Dumnezeule, şi ascultă! Deschide ochii şi priveşte la dărâmăturile noastre şi la cetatea peste care este chemat Numele Tău! Căci nu pentru neprihănirea noastră Îţi aducem noi cererile noastre, ci pentru îndurările Tale cele mari. Ascultă, Doamne! Iartă, Doamne! Ia aminte, Doamne! Lucrează şi nu zăbovi, din dragos- te pentru Tine, Dumnezeul meu! Căci Numele Tău este chemat peste cetatea Ta şi peste poporul Tău!” (Daniel 9:15-19) Spre încheierea secţiunii rugăciunii sale, Daniel îşi varsă sufletul într-o stăruitoare rugăminte, a cărui intensitate e aproape neîntrecută în Sfintele Scripturi. În continuare, căinţa şi penitenţa formează trăsăturile de bază ale rugăciunii, dar caracteristicile principale sunt acum o agonizantă pledoarie şi o cutezantă rugăminte, care sporeşte în forţa şi vehe- menţa ei cu fiecare propoziţie. Conştient fiind de propria sa integritate, profetul ar fi putut să se distanţeze de acest eşec al poporului său, mulţumindu-se să deplângă starea de fapt şi să regrete suferinţele pe care şi le-au atras prin propria loc purtare rea. Dar Daniel era turnat dintr-un alt material. Israeliţii erau propriul său popor, iar pentru Daniel păcatele lor erau şi păcatele sale, eşecurile lor şi eşecurile lui, de aceea, de pe buzele sale se revarsă din inimă mijlocirea lui pentru suferinţa lor. Evenimentul epocal din istoria Israelului fusese izbăvirea sa din ţara Egiptului, spre

116 Punctul culminant al istoriei acel măreţ act de răscumpărare a lor revenind ei cu insistenţă, de fiecare dată când Îl rugau pe Dumnezeu să-Şi plece urechea şi să audă strigătul lor sfâşietor după izbăvire. Braţul Său salvator fusese în acea zi dovada harului alegerii şi punerii de o parte a Israelului ca popor al Său. Or, după un asemenea eveniment, judecau ei pe bună dreptate, era cu neputinţă să fie total dezmoşteniţi de El. Puterea Lui nemărginită a fost aceea care i-a salvat, creând pentru El un nume măreţ de Atotputernic Dumnezeu, care Îşi ţine legământul. De aceea şi Daniel acum, cu îndreptăţită logică, se adresează lui Dumnezeu ca Cel care Şi-a scos popo- rul din Egipt cu mână tare, câştigându-Şi un binemeritat renume. Nu fără temei putea Israel pretinde ca Acest uimitor Izbăvitor să-Şi plece urechea, El, care dovedise o aşa de mare îndurare faţă de ei odinioară. Profetul recunoaşte pe faţă că poporul păcătuise, făptuind lucruri netrebnice, dat refuză să considere cauza lor fără nicio speranţă, pledând, în schimb, cu stăruinţă pentru îndurare, pe temeiul neprihănirii lui Dumnezeu sau, cum se exprimă Young, „pe baza acelor fapte măreţe ce-I justifică existenţa sau Îl îndreptăţesc să-Şi arate neprihănirea”. E vrednic să cităm, în acest sens, comentariul lui Driver: „Faptele Sale de milostenie faţă de poporul Său, cât şi intervenţiile Sale în istorie spre binele lor, formează acum justificarea pentru o nouă interpunere întru scăparea lor”. Ierusalimul era cetatea sfântă a lui Iehova, iar Sionul muntele Său cel sacru – da, acestea erau rânduite a fi o binecuvântare şi o lumină pentru Neamuri, însă acum ele zăceau în paragină. Din pricina păcatelor Israelului, a nelegiuirilor părinţilor lor, oraşul lui Dumnezeu şi al propriului său popor devenise o ocară pentru toţi cei de primprejur. Bevan e de părere că putem interpreta acest cuvinte ca o privire la „pozi- ţia iudeilor credincioşi sub Antiochus, întrucât, pe lângă tirania regelui, ei au avut de îndu- rat batjocurile vecinilor lor păgâni, edomiţii, amoniţii, ş.a.m.d.”. Defăimarea dispreţuitoare a naţiunii se referea nu numai asupra oraşului lui Dumnezeu şi a poporului Său, dar nece- sarmente şi asupra Lui Însuşi. El era inseparabil legat de poporul Său şi, de aceea, practic El era defăimat personal de către Neamuri. În consecinţă, Daniel pledează ca mânia şi furia Divină să fie deturnate. Cuprins de o emoţie intensă, profetul s-a rugat fierbinte ca cererea lui să fie auzită şi ca Dumnezeu să facă să strălucească faţa Sa peste sanctuarul aflat acum în părăsire. Slava [numită în Biblie] şechina părăsite templul şi îl lăsase în plata lui, dar, aşa cum razele soa- relui încălzesc şi îmbucură pe cei asupra cărora se răsfrâng, tot aşa s-a rugat şi el, ca gloria transcendentă a privirii Divine să strălucească din nou, arătând iarăşi harul şi bunăvoinţa [Domnului]. „Ridică-ne, Dumnezeule, fă să strălucească Faţa Ta, şi vom fi scăpaţi!” a strigat psalmistul (Psalmul 80:3, 7, 19), într-o vreme când israeliţii treceau printr-o suferinţă asemănătoare. Găsim o exprimare similară în binecuvântarea preoţească de la Numeri 6:24-26: „Domnul să te binecuvânteze şi să te păzească! Domnul să facă să lumineze Faţa Lui peste tine şi să Se îndure de tine! Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine şi să-ţi dea pacea!” O, dacă ar fi ca neasemuita splendoare a veşnicului Dumnezeu să strălucească din plin, toţi norii de întristare şi de necaz ar fi, pe dată, risipiţi! Temelia pe care se baza pledoaria profetului, pentru dragostea Domnului, este o intro- ducere cam ciudată. Evident, „onoarea sau reputaţia lui Iehova”, cum bine a spus altcineva,

Mărturisirea lui Daniel 117 „ar fi diminuate, dacă templul ar rămâne mai departe degradat. Prin urmare, din pricina consideraţiei Sale pentru Sine, El este implorat să intervină. Dar folosirea persoanei a treia în mijlocul unei serii de cereri la persoana a doua este foarte neobişnuită”. Calvin nu se îndoieşte de faptul că aici este vorba de Domnul Isus Cristos: „Daniel Îl aşază înaintea lui Dumnezeu pe Mijlocitorul, prin a cărui bunăvoinţă speră el să i se răspundă la cerere”, scrie el. Psalmistul Îl numise pe Mesia „Domnul” (Psalmul 110:1), de aceea, concluzia lui Calvin nu e chiar atât de forţată cât s-ar părea la prima vedere. Cât îl priveşte pe creştin, într-adevăr, ea este singura lui rugăminte. Oare să fi prins profetul din zbor o străfulgerare a lucrării nicicând greşelnice a Învăţătorului? Încă o dată, Daniel L-a implorat pe Dumnezeu să-Şi plece urechea şi să asculte, să-Şi deschidă ochii şi să vadă devastarea poporului Său şi a cetăţii [sfinte] peste care era chemat numele Său. Prin toate mijloacele posibile, el era hotărât să-I atragă atenţia la poporul Său, în cumplita stare de decădere. Cu adâncă umilinţă, el n-a găsit un alt temei, decât acela al îndurărilor fără plată ale lui Dumnezeu. Nu pe baza faptelor bune ale Israelului avea să-şi verse el rugăciunea fierbinte, ci numai pe temeiul harului şi îndurării Divine. Niciun merit al omului nu va putea să-L facă pe Dumnezeu să intervină. Intervenţiile Lui se fac exclusiv pe baza harului Său suveran. Pe scurt, printre suspine, cu o vehemenţă şi seriozitate care reflectau profundele sale sentimente, Daniel a lăsat să-i curgă de pe buze stăruitoare ple- doarii, pe un ton de disperată urgenţă, în cadrul căreia, nu-I dădea pace lui Dumnezeu, până nu-i va răspunde. Iată, deci, spiritul adevăratului mijlocitor, care, asemenea preotului, resimte personal toate nevoile poporului. Ascultă, Doamne! Iartă, Doamne! Ia aminte, Doamne! Lucrează şi nu zăbovi!” a strigat el, într-un târziu, rugându-se fierbinte ca Dumnezeu să nu mai zăbovească, având în vedere că în joc era însăşi onoarea Sa, numele Său fiind chemat peste cetatea sfântă şi peste poporul Său – cu alte cuvinte, nu-Şi putea permite să mai întârzie. Rugăciunea aceasta este una din cele mai remarcabile pe care o întâlnim pe paginile Sfintelor Scripturi. Avem aici un om care resimţea durerea poporului său atât de mult, încât s-a identificat împreună cu ei şi şi a mărturisit păcatele şi nelegiuirile lor de parcă ar fi fost ale Sale. El nu s-a dezvinovăţit nici pe el, nici pe concetăţenii lui. Bine ar fi ca intensitatea stăruitoarelor sale mijlociri să ne determine şi pe noi să ne cercetăm rugăciunile noastre. Suntem noi, oare, cu adevărat preocupaţi despre subiectele cererilor noastre, sau sunt ele o simplă formalitate în care ne complăcem, în virtutea obişnuinţei? Prea adesea, rugăciunile noastre sunt compuse doar din cereri egoiste pentru împlinirea unor nevoi personale, dar pe Daniel îl preocupa, în primul rând, onoarea şi reputaţia Dumnezeului său. Dacă am dori, întâi de toate, ca Dumnezeu să fie slăvit, ce deosebite ar fi rugăciunile noastre! În comuniu- ne cu El, mijlocirea ar îmbrăca o seriozitate mai adevărată şi mai sinceră. Sosirea lui Gabriel Pe când încă vorbeam eu, mă rugam, îmi mărturiseam păcatul meu şi păcatul poporu- lui meu Israel şi îmi aduceam cererile înaintea Domnului, Dumnezeului meu, pentru mun- tele cel sfânt al Dumnezeului meu; pe când vorbeam eu încă în rugăciunea mea, a venit repede în zbor iute, omul Gavriil, pe care-l văzusem mai înainte într-o vedenie, şi m-a atins

118 Punctul culminant al istoriei în clipa când se aducea jertfa de seară. El m-a învăţat, a stat de vorbă cu mine şi mi-a zis: ,,Daniele, am venit acum să-ţi luminez mintea. Când ai început tu să te rogi, a ieşit cuvân- tul, şi eu vin să ţi-l vestesc; căci tu eşti preaiubit şi scump. Ia aminte dar la cuvântul acesta, şi înţelege vedenia! (Daniel 9:20-23). Daniel se rugase ca Dumnezeu să nu zăbovească şi, pe când încă stăruia el în rugăciu- ne, a şi sosit răspunsul. „Înainte ca să Mă cheme, le voi răspunde; înainte ca să isprăvească vorba, îi voi asculta!” îi declarase Domnul lui Isaia (Isa. 65:24), şi experienţa se combină cu zapisul istoric pentru a confirma că rugăciunea e adesea simultană cu răspunsul. De pildă cum stătea robul lui Avraam, rugându-se la fântâna lui Nahor, răspunsul pornise deja şi, pe când tocmai termina de vorbit, „a ieşit Rebeca” (Gen. 24:15). Lui Dumnezeu îi face plăcere să fie rugat, bucuria Lui fiind să răspundă la strigătul copiilor Săi imediat. În cazul lui Daniel, răspunsul grabnic a fost dovada după care la El încă mai era iertare, Dumnezeu fiind gata să-Şi demonstreze din nou mila şi îndurarea. Pe când Daniel îşi încheia rugăciunea, Gabriel a fost învrednicit să zboare iute (răspun- zând cererii lui Daniel, după câte se pare), în timp ce alţii interpretează expresia folosită în sensul că fie Daniel, fie Gabriel (primul fiind mai probabil), fiind atât de obosit sau, textual, „was made weary in weariness” (expresia lipseşte din textul lui Cornilescu, n.tr.). Aceasta este, după câte se pare, varianta mai exactă. Comparaţia cu capitolul 8:27 tinde să confirme că bătrânul Daniel era istovit în urma eforturilor serioase depuse în cadrul mijlocirilor sale, mai degrabă decât falnicul înger, ce stătea acum lângă el. Gabriel a ajuns la Daniel cam în timp ce se aducea jertfa de seară, respectiv ora trei după amiază. Ritualul levitic prevedea ca în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară, să fie adus ca ofrandă un miel fără pată, de un an pe altar ca jertfă de ardere de tot, împreună cu ofran- da de mâncare şi de băutură (Num, 28:3-8). Ofranda de seară întruchipa în chip remarcabil lucrarea lui Cristos ce avea să fie săvârşită într-o zi de Cel Care S-a adus pe Sine ca jertfă arsă de tot, fără pată, lui Dumnezeu (Evr. 9:14), a Cărui viaţă unică a fost înfăţişată prin floarea de făină, untdelemnul, tămâia şi sarea jertfei de mâncare (Lev. 2:1-13), şi a Cărui bucurie în ascultarea de voia Tatălui Său a fost limpede întruchipată în libaţiunea de vin (Num. 15:1-11), Ritualul de la templu şi sistemul de jertfe încetaseră demult, dar oamenii trăiau cu convingerea că într-o zi aveau să fie restaurate. Daniel considera această jertfă neîntreruptă, de aceea stabilind ora sosirii oaspetelui ceresc după rânduiala Divină. Evident, Gabriel ocupă un loc important în ierarhia îngerească, tot el fiind acela care i-a adus Fecioarei Maria vestea Întrupării Fiului lui Dumnezeu (Luca 1:26-38). S-a spus că el este un arhanghel, dar nu găsim nicăieri în Scriptură vreo dovadă în acest sens. Gabriel l-a înştiinţat pe Daniel că a fost trimis la el ca să-i dea înţelegere şi discernământ. Toţi îngerii sunt „duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântui- rea” (Evr. 1:14), dar nu ştim în ce măsură sunt folosiţi ca să dea răspuns la rugăciunile copi- ilor lui Dumnezeu. După cum scote Robinson în evidenţă, „Ezechia se roagă, iar îngerul distruge oştirile de asirieni. Corneliu se roagă, şi un înger îl îndrumă să trimită după după Petru. Biserica de la Ierusalim se roagă, şi un înger deschide porţile închisorii în care era întemniţat Petru. Influenţa şi puterea lor nu e cu nimic mai puţin reală, doar pentru că ei sunt nevăzuţi” Prin urmare, pare să fie limpede că rugăciunea adesea atrage ajutorul

Mărturisirea lui Daniel 119 fiinţelor angelice. Remarcile lui Gabriel mai dezvăluie că înţelepciunea şi înţelegerea sunt dăruite, cel puţin în anumite ocazii, de oştile cereşti. Rezultă clar din Cuvânt că îngerii sunt folosiţi în apărarea copiilor lui Dumnezeu, ba chiar, uneori, pentru a le împlini nevoi- le, însă ne vom ocupa mai pe-ndelete de acest subiect într-un capitol ulterior. Revelaţia ce urma ieşise ca o declaraţie Divină la începutul rugăciunilor de mijlocire ale lui Daniel, iar Gabriel a declarat că el a venit cu scopul expres de a i le transmite profe- tului, care, prin urmare, trebuia să ţină cont de ce avea să i se comunice, înţelegând revela- ţia. Prin urmare, se cerea discernământ spiritual. Daniel se rugase pentru refacerea Ierusalimului, dar răspunsul la rugăciunea lui a depăşit cu mult cadrul viitorului imediat, prezicând nu numai restaurarea dorită a Ierusalimului, ci şi venirea personală a lui Mesia în templul Său, dovedind, fără putinţă de tăgadă, că Dumnezeu e chiar mai bun decât cuvântul Său. Daniel era un om preaiubit (sau, mai exact, „de foarte mare preţ” sau „un om de dorit”), a declarat vizitatorul îngeresc, desfăşurarea planurilor Divine fiindu-i adusă la cunoştinţă din pricina asta. Se poate susţine că însăşi credincioşia şi sinceritatea profetu- lui îl făcuseră îndrăgit de Iehova, sau explicaţia mai plauzibilă era că dragostea Celui Atotputernic pentru el se datora caracterului pe care tocmai îl dovedise – un caracter cu adevărat după chipul Preaiubitului Său, Care urma să vină.

Cele şaptezeci de SĂPTĂMÂNI din DANIEL 9 Începutul celor 70 de săptămâni anul 70 ds.fCârr.şituIlercDueulspoaărlis6mă9upl.deşaist6ăe9-ptma,ăplîmnulâaindniitsetrduesae 70-a spt. Răpirea 445 î.Cr. 397 î.Cr. vVerres/me2a7 nMeacraezaulTruiibluuliaIţiaecov (versetul 25) (versetul 26) (a 70-a sãpt. = 7 ani 7 sãpt. = 49 ani 62 sãpt. = 434 ani al 20-lea an al lui Maleahi BISERICA Prinţul care va veni Artaxerxes (Sfârşitul V.T.) Anticrist calcă legământul Ierusalimul refăcut Intrarea (Neemia 2:1-8) triumfală la mijlocul săpt. Istorică (trecutul) Dan. 7:25 Apo. 2:6-14 Rusalii 1 Tes.4:13-18 Escatologică (viitorul) S-au scurs 69 de sãptãmâni

CAPITOLUL XI Cele şaptezeci de săptămâni Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi prooro- ciei şi până la ungerea Sfântului sfinţilor (Daniel 9:24). Sir Edward Denny a definit pasajul acesta „coloana vertebrală a profeţiei”, fiind clar că orice sistem escatologic trebuie să-şi derive caracterul, nu în mică măsură, din interpreta- rea dată lui Daniel, în capitolul 9, versetele 24-27. Însă aprigele controverse care s-au iscat asupra semnificaţiei exacte a acestei profeţii îndreptăţesc pe deplin comentariul lui Montgomery, potrivit căruia „istoria exegezei celor şaptezeci de săptămâni este mlaştina deznădejdii criticii Vechiului Testament”. Cei şaptezeci de ani prezişi de Ieremia luaseră sfârşit, iar Daniel, într-o stare de perple- xitate, se întreba când se va împlini făgăduinţa restaurării poporului său. Dar mesajul adus de Gabriel a fost că restaurarea era departe de a fiîmplinită. O altă cifră de şaptezeci de „săptămâni” fusese decretată să vină peste poporul lui Daniel, evreii, şi asupra cetăţii sfin- te, Ierusalimul. De-a lungul timpului, au existat destule controverse cu privire la semnifi- caţia termenului tradus prin cuvântul „săptămâni”, dar cei mai mulţi ebraişti sunt de acord că este un termen generic, cu sensul de „serii de şapte”, fără să indice timpul la care se referă (adică, zile, săptămâni, luni sau ani). Mai degrabă, este vorba de o heptadă sau o heptomadă (hepta- element prim de compunere savantă cu semnificaţia „şapte”, [< fr., gr. hepta – şapte], din Dicţionarul de neologisme, n.tr.). Dr. S.P. Tregelles scrie: „Daniel s-a interesat de cei şaptezeci de ani de captivitate la Babilon. Răspunsul se referă, de aseme- nea, la şaptezeci de perioade, care, în traducerea noastră engleză, sunt numite săptămâni. Dar acest cuvânt nu înseamnă, neapărat, şapte zile, ci o perioadă compusă din şapte părţi. Desigur, mult mai des folosim expresia cu referire la o săptămână, întrucât nu găsim nicio altă menţionare a termenului decât o săptămână, ce e împărţită în şape părţi [egale]. Însă evreii aplicau scara septimală la scurgerea timpului cu aceeaşi obişnuinţă cu care noi am diviza timpul în zeci; anii sabatici, jubileele, toate aveau menirea să stabilească un loc per- manent în minţile lor. Valoarea este luată aici din subiectul rugăciunii lui Daniel. El s-a rugat despre ani, dar i se răspunde cu perioade de şapte ani, respectiv, recurenţa anilor sabatici”. Pusey face şi el observaţia că „pentru evreu, de şapte ori şapte amintea de anul jubiliar, când avea loc eliberarea tuturor datoriilor, când înceta sclavia şi toate moştenirile ce se pierduseră pe durata unei jumătăţi de secol reveneau acum proprietarului iniţial; o uşoară imagine plină de bucurie repetată a restauraţiei, pentru care întreaga creaţie tânjea 120

Cele şaptezeci de săptămâni 121 şi gemea. Astfel, în mintea evreului nu exista nicio ambiguitate cu privire la semnificaţia cifrei de şapte. Perioada respectivă nu putea să însemne «şaptezeci de săptămâni de zile», adică circa un an şi patru luni. Evenimentele sunt prea complexe pentru a fiforţate într-un cadru atât de restrâns”. (Anul jubiliar [în ebraică Yovel ‫]לבוי‬, anul cu care se sfârşea fiecare ciclu de ani sabatici (în ebraică Shmita)… Au existat dezbateri pentru a se stabili dacă era vorba de al patruzeci şi nouălea an – ultimul din ciclurile sabatice, numit Sabatul Sabaturilor – sau dacă era al cincizecilea an…, din Wikipedia, n.tr.). Interesant că Charles, care, de obicei, este de o mare probitate, face comentariul după care deşi „noţiunea de o săptămână de ani era cunoscută deja evreilor, întrucât termenul ar putea să însemne fie ziua a şaptea, fie anul al şaptelea (Lev. 25:2, 4), cuvântul «săptămână», care aici înseamnă o săptămână de ani, nu are acelaşi înţeles în alte locuri din Vechiul Testament”. Chiar dacă nu s-ar fifolosit aceeaşi expresie, experienţele lui Ezechiel poate că ar fifurnizat cheia interpretării corecte, întrucât baza relaţiilor lui Dumnezeu cu el a fost de o zi pentru fiecare an de fărădelege al poporului său (Eze. 4:4-6). Noi credem că perioada de „şaptezeci de săptămâni”, anunţată de Gabriel, semnifică şaptezeci de heptade de ani sau patru sute nouăzeci de ani. S-a susţinut că nu am avea nicio durată precisă în cuvintele acestei profeţii şi că, referinţa, ca să-l cităm pe Keil, este la o „durată de timp intenţionat neprecizată, măsurată prin cifra şapte, a cărui durată cronologi- că trebuie stabilită pe alte temeiuri”. Această părere, sprijinită şi de Aalders, care susţine că, nu numai „semnificaţia: săptămână de ani nu se întâlneşte pe paginile Vechiului Testament”, dar şi că „rămâne dubios faptul că, această revelaţie Divină s-ar preta la un calcul precis”. Ca răspuns la acest punct de vedere, s-ar putea afirma, cu logică suficientă, că menţionarea oricărei perioade de timp nu au avea niciun sens, dacă durata ei exactă nu ar fidată decât cu valoare aproximativă. Un punct de vedere oarecum diferit a fost avansat de Auberlen, după care perioadele menţionate s-ar baza pe tipologia numerică a Scripturii, cifrele folosite având semnificaţia lor obişnuită. „Cifra şapte are o semnificaţie mistică şi simbolică”, afirmă el. „Este suma numărului lui Dumnezeu, respectiv 3, şi numărul lumii, respectiv 4, fiind astfel numărul Dumnezeirii în raport cu lumea, al perfecţiunii lui Dumnezeu, aşa cum se manifestă şi se revelează în feluritele lucrări şi judecăţi ale Sale. Temelia lăuntrică a acestei legi se regăseş- te în cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu, care sunt mijlocitorii tuturor revelaţiilor Sale în lume (Apo. 1:4; 3:1; 4:5; 5:6)… Zece e cifra omenescului, reprezentând plinătatea multi- plelor activităţi şi desfăşurări ale lumii… Cifra şaptezeci este înmulţită cu şapte; elementul uman este modelat aici şi fixat de cel Divin. Din această pricină, şaptezeci de ani de exil sunt un semn simbolic al timpului în care puterea lumii, după voia lui Dumnezeu, va trium- fa asupra Israelului, timp în care va executa judecata Divină asupra poporului lui Dumnezeu”. Dacă sau nu semnificaţia numerică poate fiîmpinsă până aici şi dacă sau nu interpretarea tipologică de încheiere a lui Auberlen este legitimă – nu sunt toate chestiuni relevante pentru problema centrală. Pornind de la un studiu al Scripturilor profetice, Daniel calculase că o perioadă precizată prezisă de Ieremia expirase şi că el putea lua în considera- re stabilirea unei alte perioade doar ca vestirea unei alte durate precise de timp. Atât în sistemul babilonean, cât şi în cel ebraic de calcul, anul era luni-solar, format din

122 Punctul culminant al istoriei trei sute şaizeci de zile, iar o lună fiind alcătuită din treizeci de zile. Spre exemplu, după potop, numărul de zile în cele cinci luni de la a şaptesprezecea zi a lunii a doua până la a şaptespre- zecea zi a lunii a şaptea se spune că a fost de o sută cincizeci de zile (Gen. 7:11; 8:3-4). „Toate naţiunile, înainte de a fifost cunoscută durata exactă a anului solar”, spune Sir Isaac Newton, „calculau lunile în funcţie de traiectoria lunii, iar anii după revenirea iernii şi a verii, primăve- rii şi toamnei; iar când îşi stabileau calendarul pentru sărbătorile lor, socoteau treizeci de zile la o lună selenară şi douăsprezece luni selenare într-un an, rotunjind până cel mai apropiat număr, de unde a rezultat împărţirea ecliptică în trei sute şaizeci de grade”. Sir G. C. Lewis confirmă aceasta, afirmând: „Toate mărturiile credibile, precum şi toată probabilitatea ante- cedentă, conduc la rezultatul, conform căruia anul solar de douăsprezece luni selenare, stabi- lite în cadrul anumitor limite de eroare, fuseseră, în general, recunoscute de naţiunile limitro- fe Mării Mediterane încă din antichitate”. Este important de reţinut acest lucru, care afectează nu numai interpretarea profeţiei lui Daniel, ci şi a Apocalipsei din Noul Testament; dar, cum reiese din referinţele ulterioare ale cărţii Daniel, puţine sunt îndoielile că baza de calcul adop- tată era anul luni-solar de trei sute şaizeci de zile. Cei patru sute nouăzeci de ani hotărâţi asupra poporului lui Daniel şi asupra sfintei cetăţi aveau să cunoască anumite schimbări, după cum urmează: (1) Încheierea sau terminarea fărădelegii. Cum îşi vărsa Daniel cererile sale fierbinţi şi mărturisea păcatele şi nelegiuirile Israelului, i se păreau profetului că îşi pierduseră orice frâu – nimic nu părea în stare să stăvilească răzvrătirea lor. Nu învăţaseră nimic nici chiar din robia lor babiloneană, profetul fiind profund îndurerat de îndărătnicia lor. Dar mesajul pe care i-l adusese Gabriel trebuie să-i fiîmbucurat inima bătrânului profet. Va ficurmată neascultarea poporului său, fiind terminată definitiv – acţiune evident întreprinsă de mâna lui Dumnezeu. (2) Trebuie să se termine şi păcatele Israelului. Cooper arată că „expresia (din versiu- nea King James, folosită de autor, n.tr.) «make an end of» (să pună capăt) era, de obicei, folosită la încheierea unei scrisori sau a unui document oficial. La terminarea muncii scri- bului, regele punea pecetea regală asupra documentului, arătând prin aceasta încheierea comunicatului şi, în acelaşi timp, dându-i aprobare oficială. Ideea principală este aceea de a aduce o chestiune la bun sfârşit”. Păcatele poporului vor cunoaşte un sfârşit definitiv. (3) Se va face ispăşire pentru nelegiuire. Da, faptele rele vor înceta, sub mâna restricti- vă a lui Dumnezeu, dar asta nu va schimba nimic din înclinaţia spre păcat a individului. Aşadar, se dădea asigurarea ispăşirii şi reconcilierii. Păcătosul va fiabsolvit de vinovăţia lui (compară cu textul de la Zaharia 13:1). Verbul folosit aici, kippur, înseamnă, textual, „a acoperi”, dar se foloseşte, de obicei, pentru a face ispăşire sau acoperire, prin intermediul unei jertfe ispăşitoare. Evident, este o aluzie la lucrarea ispăşitoare a lui Mesia, prin care se realiza expiaţiunea. (4) Va fiintrodusă neprihănirea veşnică sau neprihănirea veacurilor. Lui Daniel i s-a dat încă o licărire de speranţă despre caracterul împărăţiei mesianice. Păcatul fiind acum defi- nitiv abolit, Mesia va inaugura neprihănirea. Da, însăşi neprihănirea Dumnezeului cel veş- nic se va arăta pe pământ. Hengstensberg spune: „Această neprihănire e numită o neprihă- nire veşnică, atât din pricina originii sale în sfatul veşnic al Dumnezeului veşnic, cât şi în ce

Cele şaptezeci de săptămâni 123 priveşte durata sa eternă, spre deosebire de natura trecătoare a darurilor şi a harului sub [ economia] Vechiului Testament, în contrast cu tot ce este creat şi supus decăderii”. Ceea ce va caracteriza Mileniul va fio domnie a neprihănirii şi echităţii. (5) Vedenia şi profeţia vor fipecetluite. Când va fiinstaurată împărăţia de o mie de ani a lui Mesia, nu va mai finevoie de vedenii sau de profeţii, deoarece toate se vor fiîmplinit. Nu e vorba aici de niciun sigiliu prin care să se garanteze autenticitatea documentului, cât, arată Driver, „să se încheie definitiv sau să înceteze orice activitate – şi, având în vedere că [toate] profeţiile au fost împlinite, atât profetul, cât şi vedenia nu vor mai finecesare”. (6) Sfânta sfintelor (sau cel mai sfânt) să fie uns(ă). Unii comentatori interpretează „sfân- ta sfintelor” ca referindu-Se la Mesia Însuşi (cum s-a tradus în versiunea Cornilescu, n.tr.), iar ungerea să se refere, astfel, la comunicarea ce i Se aduce Lui de către Duhul Sfânt (vezi Isaia 61:1), dar nu poate fivorba de nicio ungere suplimentară a lui Mesia. Tabernacolul, altarul şi toate vasele sfinte erau unse cu untdelemn (Exod 29:36; 30:26-28). Ceea ce se înfăţişează aici este consacrarea templului milenar (Eze. 40), probabil nu atât printr-o ungere propriu-zisă cu untdelemn, cât prin prezenţa gloriei şekina (Ezechiel 43:1-5). Toate evenimentele din acest verset au fost rezumate de Ironside, în următoarele cuvin- te: „La sfârşitul celor patru sute nouăzeci de ani, se va încheia fărădelegea Israelului, iar păcatelor lor li se va pune capăt, din pricina faptului că Mesia al lor va fiadus reconcilierea sau ispăşirea pentru nelegiuire. Îndelungata perioadă a suferinţelor Israelului sub călcâiul Neamurilor se va încheia, iar neprihănirea veşnică va fiinaugurată. Desigur, asta se referă la instaurarea împărăţiei lui Mesia. Toate se vor fiîmplinit, aşa încât nu va mai finevoie de vedenii şi profeţii; iar, la urmă de tot, Prea Sfânta va fiunsă. Asta trebuie să fie o referire la gloria şekina, care va reveni în Israel când va fireadunat Israelul în propria sa ţară şi se va construi Templul lui Iehova. Gloria lipseşte [din Israel] de când a fost distrus Ierusalimul de către Nebucadneţar. Ea n-a fost văzută în templul lui Zorobabel, nici în templul lui Irod, dar va reveni, când va lua sfârşit jalea Israelului, iar israeliţii, ca popor de-acum pocăit, vor fireaduşi la Dumnezeu”. În mod clar, aceste evenimente se află încă în viitor, întrucât Israel încă suferă pentru păcatele sale, iar împărăţia e încă neinstaurată. Este dificil să înţelegem, în lumina acestor fapte limpezi ca lumina zilei, cum oameni ca Mauro pot să scrie următoarele: „Când Domnul nostru S-a suit la cer şi a coborât Duhul Sfânt, nu a mai rămas niciunul din cele şase detalii ale profeţiei din Daniel 9:24 care să nu fifost complet realizate”! Cele trei diviziuni Să ştii dar şi să înţelegi, că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi, timp de şaizeci şi două de săptămâni, pieţele şi gropile vor fizidite din nou, şi anume în vremuri de strâmto- rare (Daniel 9:25). Daniel era bine familiarizat cu Scriptura şi, pe deasupra, i se descoperise deja multe cu privire la planurile lui Dumnezeu din viitor. Acum urmau să i se descopere alte detalii, Gabriel rugându-l să facă uz de discernământul său pentru a înţelege mesajul. Cele şaptezeci de săptămâni nu urmau să înceapă imediat, ci odată cu emiterea unui

124 Punctul culminant al istoriei decret de restaurare şi rezidire a Ierusalimului, până la venirea Prinţului Mesia urmând să se desfăşoare şaizeci şi nouă din cele şaptezeci de săptămâni. Dacă punctul iniţial al pe-rioadei poate fistabilit cu precizie, multe din dificultăţile inerente tălmăcirii profeţiei vor dispărea. Când a fost emis decretul? Montgomery este de părere că cei şaptezeci de ani din Ieremia trebuie consideraţi ca şaptezeci de săptămâni de ani şi că decretul va fifost emis în 585 î.Cr., iar Behrmann plasează această dată chiar mai devreme, în anul 606 î.Cr. Dar, din nefericire pentru amândoi, nu s-a emis niciun decret în anii aceia. Ezra 1:1-3 se referă la o proclamaţie făcută de regele Cirus al Persiei, prin care se autoriza revenirea iudeilor exilaţi în ţara lor şi rezidirea templului de la Ierusalim, dar decretul nu pomeneşte nimic despre rezidirea cetăţii propriu-zise. Un alt decret ulterior, prin care se confirma primul, a fost emis de Darius Hystaspes, după ce a avut loc descoperirea decretului lui Cirus în arhivele regale (Ezra 6:1- 12), dar nici acesta nu pomeneşte nimic despre oraş. Ulterior, un alt comunicat regal privitor la templu nu – dar şi la cetate – i-a fost înmânat lui Ezra de către Artaxerxes (Ezra 7:11-26). Hengstenberg susţine că decretul menţionat în Daniel 9 era comunicatul regal dat lui Neemia în anul 445 î.Cr. de Artaxerxes, care menţionează concret cetatea (Neemia 2:5). Unii obiec- tează că înainte cu şaptezeci de ani de asta, Hagai vorbise poporului despre casa sa cu tavan de la Ierusalim (Hagai 1:2-4), dar aceasta nu se poate interpreta ca restaurarea oraşului Ierusalim, ce a avut loc cu şapte decenii mai târziu. Tregelles insistă, spunând că decretul lui Artaxerxes „este singurul decret consemnat în Scriptură, care vorbeşte despre refacerea şi rezidirea oraşului. Însăşi existenţa unei astfel de localităţi ca oraş depindea de un atare decret; căci oricine se întorcea din ţara robiei venea ca un simplu călător. Or, tocmai decretul era cel care le conferea un statut recunoscut şi o existenţă politică distinctă”. Aşadar, slabe sunt şan- sele să fifost altceva decât decretul lui Artaxerxes, despre care a vorbit îngerul şi de la care începe numărătoarea celor şaptezeci de săptămâni. Şaizeci şi nouă de „săptămâni” sau patru sute optzeci şi trei de ani au început să decur- gă din acel punct iniţial până la „Mesia Prinţul” sau, probabil, până la „un uns ca prinţ”. Driver susţine că unsul era Cirus, care a fost, de fapt, descris în Isaia 45:1 ca „unsul lui Iehova”, dar Bevan este de părere că e vorba de marele preot Iosua, fiul lui Iosedech (Ioţadac, Hagai 1:1; Ezra 3:2). Keil adoptă punctul de vedere, după care profeţia s-ar referi la un preot şi rege, prin urmare, necesarmente Cristos este avut aici în vedere (Psa. 110:4; Zah. 6:13). El spune: „Aceste cerinţe Îi sunt atribuite Lui ca predicate, într-o aşa manieră, încât a fiuns precede a fiprinţ, pentru ca să se facă proeminent caracterul preoţesc spiritual al regalităţii Sale şi să-L desemneze, pe temeiul profeţiilor de la Isaia 61:1-3 şi 55:4, ca Persoana prin Care se vor împlini «îndurările sigure ale lui David» de către poporul legă- mântului”. Dar problema a fost efectiv rezolvată de cercetările întreprinse de Sir Robert Anderson, el arătând, în mod convingător, prin lucrarea: Daniel in the Critic’s Den (Daniel în groapa criticilor) că cei 483 de ani s-au încheiat chiar în ziua în care Domnul nostru a intrat trium- fător, călare pe un măgăruş, în Ierusalim (Mat. 21:1-11; Zah. 9:9). „Edictul de rezidire a Ierusalimului”, scrie el, „trebuia să fie dat pe data de întâi a lunii Nisan, anul 445 î.Cr. Din acel moment şi până la «Mesia Prinţul» urmau şaizeci şi nouă de grupe de şapte ani profe- tici. Dar patru sute optzeci şi trei de ani, alcătuiţi din trei sute şaizeci de zile, conţin o sută

Cele şaptezeci de săptămâni 125 şaptezeci şi trei de mii opt sute opt sute optzeci de zile, calculate începând cu prima zi a lui N isan, în al douăzecilea an al lui Artaxerxes, ce s-au sfârşit în a zecea zi a lunii Nisan, în al optsprezecelea an al lui Tiberius Cezar – adică ziua în care, după împlinirea acesteia şi a profeţiei lui Zaharia, Domnul nostru Şi-a făcut prima şi singura intrare publică în Ierusalim”. Astfel, Scriptura s-a împlinit în chiar ziua aceea, iar numai după câteva zile Domnul nostru a urcat pe panta dealului Golgota. Punctul terminus al celor şaizeci şi nouă de săptămâni a fost, în mod clar, acel moment din viaţa lui Cristos. Dar, pentru a evita acuzaţia că nesocotim celelalte interpretări alternative, poate ar tre- bui să le amintim pe cele mai cunoscute. Nu e nevoie să menţionăm vederi ca cele ale lui Apollinaris, care a afirmat că întreaga perioadă a început la naşterea lui Cristos, extinzân- du-se până a sfârşitul lumii, sau cea a lui Eusebius, care, iarăşi, conchide că a şaptezecea săptămână acoperea acea perioadă care se termină odată cu sfârşitul lumii. Melancthon a socotit cele şaptezeci de săptămâni începând cu al doilea an al lui Cirus şi terminându-se cu naşterea lui Cristos, însă, evident, şi această părere este greşită. Kliefoth merită, probabil, să fie citat complet: „Grupele de şapte nu trebuie luate ca săptămâni de ani, ci doar ca cifre simbolice. După scurgerea celor şaptezeci de ani de exil, urmează o perioadă cu o durată nedefinită de timp, care va ţine cât lumea şi timpul, într-adevăr, până la sfârşitul sfârşitului. Această perioadă nedefinită este, la rândul ei, împărţită în trei părţi. Prima dintre acestea, numită şapte de şapte, începe cu edictul lui Cirus (Ezra 1) şi se întinde până la apariţia unei Persoane, a unui uns, care este şi prinţ, pe nume Cristos. După aceasta, urmează perioada [a doua] de şaizeci şi două de grupe de şapte. În timpul acesta, va avea loc revenirea şi rezidi- rea, expresii care prefigurează vestirea evangheliei şi convertirea păcătoşilor. Aceasta urmează să se întâmple în vremuri de restrişte, ceea ce înseamnă o schimbare a sorţilor şi a piedicilor timpurilor. Aceasta va continua până la stârpirea Unsului. După această perioadă de şaizeci şi două de [grupe] de şapte, va urma o a treia perioadă, în care Cristos va fiomorât, adică ocupând poziţia Sa de Mesia va finimicit, pierzând tot ce avea. Atunci se va arăta un prinţ, care, opunându-se lui Dumnezeu, va ocupa poziţia de Mesia Prinţul. Poporul acestui prinţ malefic va distruge cetatea lui Dumnezeu şi sanctuarul, în condiţiile în care războiul şi pustiirile vor ţine până la sfârşit. Această ultimă [serie de] şapte va cuprinde perioada de dominaţie a acestui prinţ, Anticristul. Dominaţia lui se va încheia însă printr-o totală nimi- cire”. Mulţi comentatori cred că întreaga perioadă de şaptezeci de săptămâni s-a încheiat cu Antiochus Epiphanes. De pildă, Maurer socoteşte primele şapte săptămâni de la distrugerea Ierusalimului din anul 588 î.Cr. până la Cirus (538 î.Cr.), apoi şaizeci şi două de săptămâni de la Cirus la Seleucus, iar ultima săptămână până la Antiochus. Hitzig a socotit prima grupă de şapte începând din acelaşi punct, dar la el cele şaizeci şi două de săptămâni se termină cu cinci ani mai târziu, odată cu uciderea lui Onias al III-lea, deşi el a reuşit să atingă acelaşi punct cu ultima săptămână. Apoi Behrmann a socotit cele şapte săptămâni începând cu anul 606 î.Cr. şi sfârşind cu accederea la tron a lui Cirus din anul 558 î.Cr., dar apoi a socotit următoarea perioadă de şaizeci şi două de săptămâni din acelaşi punct de pornire, respectiv anul 606 î.Cr., făcând ca perioada să se termine în 171 î.Cr., anul când a fost ucis Onias, ultima săptămână curgând, apoi, până în 164 î.Cr., anul în care au fost reluate slujbele de la templu. Însă arbitra-

126 Punctul culminant al istoriei ra suprapunere a primelor două perioade elimină din start această interpretare pentru cititorul fără prejudecăţi. Pe de altă parte, Prince a adoptat o metodă diferită, sosind însă tot la anul 164 î.Cr., data restabilirii închinăciunii din templu, ca punctul terminus. Driver a început numărătoarea din anul 587 î.Cr., „data probabilă a promisiunilor după care Ierusalimul va firezidit, la care se referă Ieremia 30:18; 31:38-40; cele şapte săptămâni din versetul 25 se sfârşesc cu anul 538 î.Cr., data edictului lui Cirus; cele şaizeci şi două de săptămâni, socotite din anul 538 î.Cr., se sfârşesc cu anul 171 î.Cr., data uciderii lui Onias al III-lea; ultima săp- tămână cuprinde perioada de la anul 171 î.Cr. până în 164 î.Cr., trimiterea din versetele 26-27 referindu-se la Antiochus Epiphanes şi la actele sale de violenţă şi persecuţie împotriva iude- ilor”. Din nefericire, acest calcul este cu şaizeci şi şapte de ani mai scurt decât totalul de ani precizat. De fapt, niciuna din aceste explicaţii nu e mulţumitoare pentru calculul profeţiei, decât aceea în cadrul căreia cele şaizeci şi nouă de săptămâni de încheiere cu puţin timp înainte de Calvar. Cele şaizeci şi nouă de săptămâni au fost divizate în două părţi, prima compusă din şapte săptămâni, iar a doua din şaizeci şi două de săptămâni. Şapte săptămâni, sau patru- zeci şi nouă de ani, urmau să fie ocupaţi cu zidirea oraşului, după care urma perioada mai lungă [de 62 de săptămâni]. Piaţa largă (centrul vieţii unei cetăţi din răsărit) şi canalul înconjurător (din faţa meterezelor; în versiunea Cornilescu; „pieţele şi gropile”, n.tr.) urmau să fie construite – aceasta sugerând restaurarea părţii interioare şi a părţii exterioare şi, prin urmare, a întregii cetăţi dintre ele, adică a cetăţii. Montgomery observă că marea săpătură din stânca naturală, ce formează zidul de nord al Ierusalimului, este o trăsătură însemnată a sistemului de apărare a cetăţii. Acesta se pare că era şanţul de fortificare. Reconstruirea decurgea anevoios. Condiţiile era dicifile în permanenţă, ori de câte ori se încerca restaurarea oraşului întâmpinând-se dificulţăţi. (Neemia 4:1-14; 6:1-14; 9:36-37). Keil şi Kliefoth văd în cuvintele din Daniel 9:25 un indiciu al opoziţiei ce va fiexperimentată în zidirea spirituală a cetăţii lui Dumnezeu, dar referinţa principală este, fără îndoială, la Ierusalimul pământesc. Uciderea lui Mesia După aceste şaizeci şi două de săptămâni, unsul va fistârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea şi sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fica printr-un potop; este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit şi împreună cu el şi pustii- rile (Daniel 9:26). După ce se va fiîncheiat cea de-a doua perioadă de şaizeci şi două de săptămâni, Mesia va fiucis şi nu va avea nimic, a declarat Gabriel. Iarăşi, s-au iscat controverse aici cu privi- re la identitatea lui Mesia sau a „unsului”. Wieseler, Hitzig, Hofman şi alţii adoptă punctul de vedere, după care această Persoană nu e, neapărat, una şi aceeaşi cu Prinţul din versetul precedent, iar Charles insistă că că „unsul” ar fimarele preot Onias al treilea, care a fost înlăturat din post prin 175 î.Cr. deAntiochus Epiphanes, fiind înlocuit cu fratele său, Jason, iar stârpirea s-ar referi la asasinarea sa de către Andronicus, cu patru ani mai târziu. Dacă se acceptă ca fiind valabilă interpretarea deja oferită cu privire la cele şaizeci şi nouă de

Cele şaptezeci de săptămâni 127 săptămâni, nu vom întâmpina dificultăţi. La numai patru sau cinci zile, Domnul nostru a fost „şters de pe pământul celor vii” (Isaia 53:8), cum prezisese Daniel în profeţia sa. Cuvântul „cut off”, respectiv „a tăia” (din textul englez, n.tr.) este folosit, de obicei, în legătură cu pedeapsa cu moartea (Lev. 7:20, unde se foloseşte termenul „nimicit”, n.tr.), impusă de către un judecător sau un tribunal, şi se referă la o moarte violentă (vezi Psa. 37:9, unde, iarăşi, se foloseşte, în versiunea Cornilescu, termenul „nimiciţi”, n.tr). Petrie observă că termenul „se foloseşte pentru tăierea cărnii jertfei legământului (Ier. 34:18); este cuvântul folosit în 1 Sam. 31:9 «a tăia capul»; mai este folosit şi pentru tăierea copacilor. Prin urmare, înseamnă că Mesia a for tăiat prin violenţă: că a fost tăiat cum se taie un pom; că a fost tăiat ca jertfă a legământului, căreia i se scurge sângele. Aşadar, cuvintele se referă la răstignirea lui Mesia”. Într-adevăr, nu vedem nicio altă posibilitate legitimă de interpre- tare. Însuşi Unsul lui Iehova a suferit în mâna oamenilor, fiind răstignit pe Cruce de înseşi creaturile Sale; la Calvar, el a fost deodată smuls din lumea celor vii – „tăiat” în deplina tărie şi vigoare a maturităţii Sale. Profeţia nu numai că declară că Mesia va fităiat, ci şi că „nu va avea nimic”. Pentru evreu, a muri înainte de a se căsători şi a creşte urmaşi care să-i perpetueze numele ar fiînsemnat cea mai mare tragedie pe pământ. Dar Mesia a fost smuls deodată din viaţă, fără să aibă o familie sau un un succesor pământesc legitim – din punct de vedere omenesc, niciun nume nu I-a rămas după El şi n-a existat cine să-I transmită mai departe casa. „Cine va declara generaţia Sa?” s-a întrebat profetul Isaia (Isa. 53:8). Deşi creştinul de azi ştie că Golgota a însemnat viaţa pentru milioane de suflete, care Îi datorează recunoştinţă lui Cristos acum, şi că, prin Cruce, El a devenit Căpetenia unei noi rase, evreul din primul veac ar fiprivit Crucea drept sfârşitul speranţelor omeneşti. Da, într-adevăr, binecuvântatul Mântuitor nu a avut „nimic”! Dacă răstignirea lui Cristos a fost, de fapt, executată de soldaţii romani, responsabilita- tea principală pentru ea aparţinea propriului Său popor şi, cum demonstrează limpede isto- ria, la scurt timp după aceea, s-a abătut peste israeliţi pedeapsa lui Dumnezeu. „Poporul prinţului care va veni va distruge cetatea şi sanctuarul”, a spus Gabriel. Nu este nicio îndo- ială cu privire la care cetate şi sanctuar se referă profeţia. De asemenea se mai spusese în cadrul profeţiei că au fost hotărâte şaptezeci de săptămâni pentru poporul lui Daniel şi pen- tru sfânta cetate. La numai patru decenii după răstignirea lui Cristos, au venit romanii şi, practic, au distrus oraşul şi templul. Mergând pe linia interpretării istoriciste, Driver spune că aici este „o aluzie la soldaţii lui Atiochus Epiphanes, care au dat foc Ierusalimului, dărâ- mând multe dintre casele şi fortificaţiile sale, aşa încât locuitorii oraşului au fugit”, Dar forţele siriene nu au distrus complet oraşul (vezi 1 Macabei 1:31 şi următoarele), atacurile dezlănţuite de ei asupra Ierusalimului cu greu fiind în stare să împlinească profeţia. Singura interpretare satisfăcătoare este că textul biblic se referă la nimicirea Ierusalimului de către armatele lui Titus. Nimicirea se va face de către „poporul prinţului care va veni”, cu alte cuvinte, poporul avea să preceadă prinţul. E clar că poporul sunt romanii, dar cine este prinţul care va veni? Nu putea fivorba de Titus, întrucât el nu ar fifost pomenit la timpul viitor, dar, pe de altă parte, prinţul trebuie, evident, să fie un roman. Prin urmare, trebuie să apară din cadrul

128 Punctul culminant al istoriei imperiului roman un mare conducător, care să-şi ocupe locul pe scena evenimentelor finale ale lumii. Ni se spune mai mult despre el în versetul următor, comentariile suplimentare fiind amânate până atunci. Distrugerea cetăţii va veni, a declarat Gabriel, cu un potop covârşitor. Furia Celui Atotputernic va fiturnată peste Israel în manieră justiţiară, ca un potop – „cu un potop covârşitor, El va pune capăt locului” (Naum 1:8; vezi şi Isaia 10:22). Până la sfârşitul nimi- cirii, războiul va continua, întrucât pustiirile au fost irevocabil hotărâte de Dumnezeu. Dacă Ierusalimul a suferit în trecut, viitorul îi rezervă un timp de pustiire fără precedent. „Nu este vorba aici de vreo invazie ostilă trecătoare”, scrie Hengstenberg, „ci de una în care oraşul şi templul vor finimicite cu desăvârşire”. Referirea principală este, desigur, la cucerirea şi distrugerea oraşului de către Titus, ale cărei grozăvii au fost descrise amănunţit de către Josephus. Ultima săptămână El va face un legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare, şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât (Daniel 9:27). Am ajuns acum la ultima săptămână şi la ceea ce poate fiprivit, într-o anumită privinţă, drept cheia tuturor profeţiilor [din Biblie]. „El va face un legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână” i s-a comunicat lui Daniel. La prima vedere, se pare că pronumele personal, de bună seama, se referă la versetul precedent. Driver, luându-se, ca de obicei, după inter- pretarea istorică, nu vede în acest legământ decât o cooperare între Antiochus Epiphanes şi iudeii apostaţi, majoritatea celor lumeşti aflaţi la Ierusalim, însă deşi aceasta va fifost, pro- babil, o împlinire parţială a profeţiei, în mod cert, nu este împlinirea ei principală. Pe de altă parte, Young sugerează că legământul a fost făcut de Domnul nostru. „Mesia, în timpul lucrării Sale pământeşti, în virtutea ascultării Sale active şi pasive de legea lui Dumnezeu, a împlinit, de fapt, termenii acelui legământ ce fusese în vechime încheiat cu Avraam şi cu sămânţa lui. Romani 15:8 defineşte legământul drept «promisiunile făcute părinţilor noş- tri»”. Dar legământul lui Mesia nu se limitează la şapte ani, ci este unul veşnic. Dificultăţile legate de această opinie se accentuează în ultima pare a versetului. Cel care urmează să încheie legământul este prinţul roman care va veni, iar convenţia este prezisă de Isaia, la Isa. 28:15-18 – un tratat încheiat între imperiul vestic restabilit şi majoritatea evreilor apostaţi, făgăduindu-le, între altele, ocrotire de forţele din nord, ce vor invada Palestina („urgia apelor năvălitoare” din Isaia 28). Însă dacă se adoptă această interpretare, se iveşte o dificultate majoră, întrucât primele şaizeci şi nouă de săptămâni au decurs consecutiv până la Cristos, pe când, dacă împlinirea versetului 27 urmează încă în viitor, o paranteză de cel puţin o mie nouă sute de ani este intercalată între săptămâna a şaizeci şi noua şi începutul săptămânii a şaptezecea. Devreme ce primele şaizeci şi nouă de săptămâni au fost consecutive, s-ar putea presupune că şi cea de-a şaptezecea săptămână trebuie să urmeze imediat după cea de-a şaizeci şi noua şi Mauro „stabileşte ca regulă absolută, fără nicio excepţie, că atunci când se menţionează o durată anumită de timp sau spaţiu prin numărul de unităţi care o compun, în timpul căreia

Cele şaptezeci de săptămâni 129 un anumit eveniment urmează să se întâmple sau un anumit lucru se găseşte, unităţile de timp sau spaţiu care compun acea măsură trebuie percepute ca decurgând încontinuu şi succesiv”. Indiferent ce interpretare am urma, este clar că „săptămânile” trebuie să aibă toate aceeaşi valoare, respectiv şapte ani, şi că împlinirea lor trebuie să urmeze aceeaşi ordine (7, 62 şi 1), aceeaşi ordine ca în profeţie – deşi nu toţi expozitorii sunt de acord cu aceasta – dar „regula absolută” stabilită de Mauro, potrivit căreia săptămânile trebuie, necesarmente, să fie consecutive, e contrazică de Biblia însăşi! Faptul că în Biblie întâlnim hiaturi este binecunoscut, de exemplu, în cazul versetelor 9 şi 10 din Zaharia 9. Versetul 9 în mod clar se referă la intrarea Domnului nostru, călare pe măgăruş, în Ierusalim, în ultima săptămână pe pământ (Matei 21:5-9), dar versetul 10 încă îşi aşteaptă împlinirea şi acum, după mai bine de 19 secole. Apoi, iarăşi, cu ocazia memorabilei ocazii când Domnul nostru a luat sulul ca să citească din el în sinagogă. a citit primele două versete din Isaia 61, oprindu-Se brusc înainte de fraza finală a versetului 2, indicând, foarte clar, că era o întrerupere în continuitatea evenimentelor menţionate, deşi nu exista nicio atare întrerupere în pasajul respectiv (Luca 4:16-21). În vedenia pe care a avut-o Nebucadneţar cu statuia din Daniel 2, picioarele reprezen- tau o condiţie în cadrul căreia cel de-al patrulea imperiu nu s-a manifestat încă, deşi impe- riul ca atare nu mai existase de veacuri, dar o asemenea pauză în continuitatea sa nu putea nicidecum să fie cunoscută la vremea aceea. În mod similar, în Daniel 7, în vreme ce ver- setul 23 s-a împlinit deja, cei zece regi din versetele 24-27 nu şi-au făcut încă apariţia, deşi s-au scurs, între timp, o mulţime de secole. Apoi, detaliile din Daniel 8:1-22 s-au împlinit, iar imperiul grec şi-a încetat existenţa, dar versetele 23-26 încă îşi aşteaptă împlinirea. Acelaşi hiat se întâlneşte în Daniel 11, evenimentele din versetele 1-35 fiind de-acum din domeniul trecutului, în vreme ce evenimentele din versetele 35-45 urmează să se întâmple încă, în viitor. Faptul că metoda de calcul a lui Dumnezeu nu este aceeaşi cu a omului este izbitor prezentată de afirmaţia din 1 Regi 6:1, potrivit căreia Solomon a început să zidească tem- plul în al patrulea an al domniei sale, care era anul al 480-lea după Exodul din Egipt. Un simplu calcul ne va arăta, însă, că era, de fapt, la 594 de ani de la Exod: Exodul spre Canaan 40 d e ani (Deut. 1:3; Fapte 13:18) Cucerirea Canaanului 6 ani (Iosua 14:7-10, în urma calculelor) Împărţirea Canaanului 14 ani (Judecători 11:26, în urma calculelor) Perioada Judecătorilor 450 de ani (Fapte 13:20) Domnia lui Saul 40 d e ani (Fapte 13:21) Domnia lui David 40 de ani (2 Sam. 5:4) Al 4-lea an al lui Solomon 4 ani (1 Regi 6:1) 594 de ani Este surprinzător să constatăm că Sir Robert Anderson, care, e de obicei, atât de meti- culos în calcularea exactă a datelor, omite cu totul cei douăzeci de ani ocupaţi cu cucerirea şi împărţirea Canaanului, în încercarea de a reconcilia acest date. În lucrarea The Romance

130 Punctul culminant al istoriei of Bible Chronology, Martin Anstey arată că discrepanţa de 114 ani a fost exact durata celor şase robii şi o uzurpare care au întrerupt guvernarea de către Dumnezeu a poporului Său. Ilustraţia e atât de pertinentă, încât să merite să o prezentăm ei în detaliu: Judecătorul Asupritorul Anii de Anii de Textul din odihnă robie Biblie Cuşan-Rişeataim, regele Mesopotamiei 8 Jud. 3:8 ŞOE ahtnmu i deg la r IEa gb lionn, ,r eregge e leleCM anoaaab nuululu ii a nIsinuicb d48lu eI00aşriboiîbnn ie 2108 JJJJJuuuuuddddd ..... 34333:::::31331 1040 Barac 40 Jud. 5:31 Madianiţii 7 Jud. 6:1 Ghedeon 40 Jud. 8:28 (Uzurparea lui Abimelec) 3 Jud. 9:22 Tola 23 Jud. 10:2 Iair 22 Jud. 10:3 Filistenii şi amoniţii 18 Jud. 10:8 Iefta 6 Jud. 12:7 Ibzan 7 Jud. 12:9 Elon 10 Jud. 12:11 Abdon 8 Jud. 12:14 Filistenii 20 de ani 40 Jud. 13:1 incluşi în anii Samson de robie sub Jud. 15:20 filisteni Eli 40 1 Sam. 4:18 Samuel 20 1 Sam. 7:2 336 + 114 = 450 Cu alte cuvinte, Dumnezeu a ignorat complet perioadele în care israeliţii au fost înstrăinaţi de El, slujindu-le păgânilor, şi a socotit doar perioadele când Israel, într-o măsură mai mare sau mai mică, au fost supuşi Lui. Acelaşi principiu se aplică şi în Daniel 9. După răstignirea lui Cristos, Dumnezeu şi-a suspendat relaţiile cu Israel, începând să-Şi cheme afară un popor ceresc, Biserica, pe care a legat-o inseparabil de Persoana Fiului Său. A şaizeci şi noua săptămână s-a încheiat, dar a şaptezecea săptămână nu a început încă, între săptămâna a 69-a şi a 70-a intervenind o lungă paranteză de peste o mie nouă sute de ani. Când se va completa Biserica, fiind scoasă din scenă, Dumnezeu Îşi va relua relaţiile Sale cu Israel şi a 70-a săptămână a lui Daniel îşi va urma cursul. (Vremurile şi soroacele nu se aplică la actu- ala dispensaţie. Vezi, de exemplu, Fapte 1:7). Aceeaşi perioadă va cunoaşte renaşterea imperiului roman, sub o formă nouă faţă de oricare alta ce a existat până acuma – un

Cele şaptezeci de săptămâni 131 imperiu alcătuit din zece împărăţii. Apocalipsa afirmă că cei zece conducători „nu şi-au primit împărăţia, dar primesc autoritate ca regi, timp de un ceas împreună cu fiara. Aceştia au acelaşi gând şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor” (Apo. 17:12-13). Imperiul roman al zilelor acelea va fi dominat de un despot nemilos, pe care Ioan l-a numit „fiara” (Apo. 13:4; 17:12), iar Gabriel l-a descris drept „prinţul care va veni” (Dan. 9:26). Tocmai acest puternic conducător va încheia un legământ de şapte ani cu Israel, despre care vorbeşte Daniel. Se afirmă concret că legământul va fi încheiat „cu cei mulţi”; cu alte cuvinte, marea majoritate a Israelului va semna tratatul, dar, prin deduc- ţie, o mică rămăşiţă va rămâne la distanţă de masa de apostaţi, nevoind să participe la această oportunitate nelegiuită, care va părea atât de atrăgătoare celor mai mulţi con- cetăţeni ai lor. Persecuţiile suferite de această rămăşiţă credincioasă, drept consecinţă a separării lor de masa de israeliţi, sunt prezise în mulţi dintre Psalmi. Nu se precizează concret cu ce scop se va încheia acest legământ, dar, în lumina textului de la Isaia 28, pare evident că una din prevederile sale va fi protecţie faţă de invazia asirianului sau a „regelui din nord”, iar întâmplările ulterioare fac probabil că majoritatea prevederilor se vor referi la prezervarea libertăţii religioase a evreilor. Cât priveşte prima dintre prevederi, legământul nu avea nicio valoare, deoarece asirianul este toiagul mâniei lui Dumnezeu, trimis de El împotriva unei naţiuni lipsite de cucer- nicie (Isa. 10:5-6), iar protecţia Romei va fi zadarnică împotriva invadatorului nordic; carnagiul şi pustiirea îşi vor spune tristul lor cuvânt al trecerii sale prin ţară (vezi, de exemplu, Psalmul 74). Dar nici cea de-a doua prevedere nu va fi de mai mare folos, căci la jumătatea ter- menului prevăzut de tratat, conducătorul roman va „face ca jertfa şi darul de mâncare să înceteze”. Cum s-a arătat deja, unii expozitori L-au văzut aici pe Mesia şi au sugerat că prin moartea Sa Domnul nostru a abolit pentru totdeauna jertfele din Vechiul Tes- tament, dar realitatea rămâne că, timp de patru zeci de ani după moartea lui Cristos, nu s-a înregistrat nicio încetare a a ritualului de la templu sau a jertfelor sale. Alţii au susţinut că ar fi vorba de referirea la cei trei ani de suspendare de către Antiochus Epi- phanes a ritualurilor templului. Noi nu vedem nicio alternativă rezonabilă la părerea că totuşi este descrisă aici acţiunea prinţului roman. În ciuda oricăror promisiuni pe care le va fi făcut anterior, după trei ani şi jumătate el va opri cu forţa jertfele de la templu. Jertfa de mâncare era fără sânge şi se prezenta împreună cu jertfa de ardere de tot (Exod 29:40-41), aşa încât, prin implicaţie, întregul sistem de închinare prin jertfe – ofrande cu sânge şi fără sânge – urma să înceteze, ca urmare a acţiunii prinţului. Jumătatea de săptămână (sau trei ani şi jumătate) din cadrul săptămânii a şap- tezecea, ultima care a mai rămas, se poate identifica cu perioadele descrise în alte locuri drept „o vreme, vremi şi jumătate de vreme” (Dan. 7:25; 12:25; Apo. 12:14), „patruzeci şi două de luni” (Apo. 11:3; 12:6), prin aceasta confirmând corectitudinea presupunerii că anii avuţi în vedere erau ani luni-solari, alcătuiţi de trei sute şaizeci de zile. Motivul călcării legământului este dat în ultima parte a versetului, dar o traducere

132 Punctul culminant al istoriei a acestor propoziţii a prezentat multe dificultăţi, puţini fiind traducătorii care se învo- iesc asupra traducerii. Traducerea the Revised Version redă astfel prima propoziţie: „Pe aripa (sau apogeul) urâciunilor va veni (sau va fi) unul care pustieşte”. Gesenius traduce astfel: „Pustiirea vine pe groaznica aripă a oştii rebelului”. Ewald redă versetul oarecum similar: „Deasupra va fi groaznica aripă a urâciunilor”; iar Keil spune: „Un nimicitor vine pe aripile urâciunilor idoleşti”. Von Lengerke traduce astfel: „Deasupra marginii (sau streşinii) urâciunilor (vine) pustiitorul”. Versiunea lui Darby redă verse- tul astfel: „Datorită protecţiei urâciunilor, va fi un pustiitor”. Iar versiunea lui Auberlen sună astfel: „Din pricina culmii urâciunilor pustiitoare”. Structura complexă a frazei nu-l ajută pe traducător, dar o comparaţie a traducerilor disponibile sprijină versiunile pe care le-am sugerat, respectiv, „pe aripa urâciunilor va veni unul care pustieşte”. Cum ne-am aştepta, interpretările date acestui verset sunt aproape fără număr. De exemplu, Driver spune că, „în contrast cu Iehova, Care călăreşte pe un heruvim (Ps. 18:10), duşmanul păgân va năvăli împotriva sanctuarului, călărind pe o creatură îna- ripată, care este personificarea forţelor şi practicilor păgânismului”. Iar după Pember, pasajul respectiv pesemne „indică vreo imitaţie îndrăzneaţă a carului heruvimului, aranjat de demoni, fiind similar, probabil, aceluia de care Satan se va fi folosit pentru a-L aduce pe Domnul pe streaşina templului, dacă L-ar fi putut trimite după voia sa. E posibil ca apariţia lui Anticrist, luat astfel pe sus şi, după câte se pare, coborând din înălţimi, va determina lumea, în cele din urmă, să i se închine ca lui Dumnezeu… Evreii apostaţi vor crede, probabil, că ochii lor cel puţin privesc mult-aşteptatul semn din cer şi revenirea slavei în templu”. Cuvântului „aripă” i s-a dat diverse interpretări, ca, de pildă, aripa unei armate, un vultur cu aripile larg întinse, asupra căruia stătea statuia lui Jupiter Olympus („urâciunea”), apoi ca extremitatea unei haine (1 Sam. 15:27), partea cea mai îndepărtată a pământului (Isa. 26:16) şi, poate varianta cea mai justificată, streaşina templului de pe care diavolul a căutat să-L convingă pe Domnul nostru să Se arunce jos (Mat. 4:5). Termenul „urâciune” (sau abominaţie) e, de obicei, folosit în Scriptură ca o referi- re dispreţuitoare la un idol sau un dumnezeu fals (vezi, spre exemplu, 1 Regi 11:5-7), pe când Montgomery spune că „este un surogat dispreţuitor pentru numele celei mai înalte zeităţi păgâne… Baal Samen, domnul cerului”. Scriitorul macabeu a identificat urâciunea cu pângărirea de către Antiochus a altarului (Mac. 1:54), dar cei mai mulţi exegeţi evrei, de comun acord cu Josephus, au luat aceasta ca o referire la distrugerea Ierusalimului din anul 70 d.Cr., văzând împlinirea a jumătate din săptămâna a şapteze- cea, în cei trei ani şi jumătate ai războiului dintre Vespasian şi Titus, şi, de asemenea, cei trei ani şi jumătate ai războiului lui Hadrian. Gabelein crede că „aripa urâciunilor” s-ar referi la protecţia de idoli pe care masele apostate (în timpul ultimei jumătăţi a ce- lei de-a şaptezecea săptămâni) o vor căuta, dar, din nefericire pentru această interpre- tare, sensul cuvântului aripă nu poate fi lărgit până acolo încât să însemne protecţie. Fie într-un fel, fie într-altul, templul va fi atât de întinat de ritualurile păgâne, încât să fie respins, în ochii lui Dumnezeu, ca o urâciune. Tregelles sugerează că s-ar putea aşeza un idol pe aripa sau streaşina templului, iar apostolul Pavel revelează că, atunci

Cele şaptezeci de săptămâni 133 când va veni apostazia, se va arăta omul păcatului şi că acest individ blasfemiator se va aşeza în templu, pretinzând omagiu divin ca cel acordat lui Dumnezeu (2 Tes. 2:3-4). Profetul din Apocalipsa vorbeşte şi el de o imagine a fiarei, căreia profetul fals îi va da suflare şi capacitatea de a vorbi, oamenii fiind obligaţi să i se închine (Apo. 13:14-15). Vine o zi viitoare când templul va fi, negreşit, întinat de idolatrie şi de ritualuri idola- tre, cărora Iehova le va întoarce spatele. Ca urmare a unei atari apostazii nelegiuite, un pustiitor va veni peste popor – probabil, o referire la declanşarea forţelor nordice asupra ţării în semn de judecată. Timp de trei ani şi jumătate ţara va suferi ororile fără precedent ale „marii tribula- ţii”, până se va ajunge la „consumare” sau „nimicire”. „Căci am aflat de la Domnul, Dumnezeul oştirilor, că nimicirea întregii ţări [sau a întregului pământ] este hotărâtă” (Isa. 28:22), şi din nou „Şi nimicirea aceasta, care a fost hotărâtă, Domnul, Dumneze- ul oştirilor, o va aduce la îndeplinire în toată ţara [sau în tot pământul]” (Isa. 10:23). Judecata va continua până ce se va împlini sfârşitul stabilit. Condiţiile groaznice care se vor experimenta în acea zi sunt de neimaginat, imageria din Apo. 6 la 16 fiind doar o palidă întruchipare. În fine, pustiitorul, după ce a fost folosit ca instrument al mâniei lui Dumnezeu, va simţi pe pielea lui mânia Celui Veşnic. Cu toată furia concentrată, va fi turnată mânia Divină (vezi Ier. 42:18; 44:6) chiar peste cel care fusese folosit ca toiag al mâniei lui Dumnezeu. Dar, după ce Domnul Îşi va împlini toată lucrarea Lui pe muntele Sionului şi la Ierusalim, voi pedepsi – zice Domnul – pe împăratul Asiriei pentru rodul inimii lui îngâmfate, şi pentru trufia privirilor lui semeţe, căci el a zis: ,,Prin puterea mâinii mele am făcut aceste lucruri, şi prin înţelepciunea mea, căci sunt priceput; am împins înapoi hotarele popoarelor, şi le-am jefuit vistieriile şi, ca un viteaz, am dat jos pe cei ce şedeau pe scaunele lor de domnie; am pus mâna pe bogăţiile popoarelor, ca pe un cuib, şi, cum se strâng nişte ouă părăsite, aşa am strâns eu tot pământul; niciunul n-a mişcat vreo aripă, nici n-a deschis ciocul, ca să ciripească. Se făleşte oare securea împotriva celui ce se slujeşte de ea? sau se mândreşte fierăstrăul faţă de cel ce-l mâ- nuieşte? Ca şi cum nuiaua ar mişca pe cel ce o ridică, parcă toiagul ar ridica pe cel ce nu este de lemn!” (Isa. 10:12-15). Căile şi planurile guvernamentale ale Celui Atot- puternic sunt tainice, depăşind înţelegerea umană, dar în toate căile Sale, dreptatea şi echitatea domnesc, şi Asiria va constata, pe pielea ei, că, printr-un instrument folosit într-o Mână Atotputernică, însăşi distrugerea care i s-a permis s-o aducă peste alţii va fi măsura judecăţii aduse peste un popor nepocăit şi auto-amăgit. De ce îngăduie Dum- nezeu uneori să fie folosiţi cei răi pentru a pedepsi poporul Său a fost deseori un semn de întrebare şi consternare, dar, după cum i-a revelat lui Habacuc, cu multe veacuri înainte, cel rău va fi el însuşi adus la judecată, când se va fi terminat scopul pentru care l-a folosit Dumnezeu.

Capitolul 5 Sã înþelegem Numeri Numeri Îl înfãCþAiºPeIaTzOãLpUeLIXsuIIs Cristos, Slalanvoastlruu„i ÎDnãulþmatn“ ezeu Un cuvânt descoperit În anul al treilea al lui Cir, împăratul Persiei, s-a descoperit un cuvânt lui Daniel, numit Beltşaţar. Cuvântul acesta, care este adevărat, vesteşte o mare nenorocire. El a fost cu luare aminte la cuvântul acesta şi a priceput vedenia (Daniel 10:1). Ultimele două capitole din Daniel constituie vedenia finală a cărţii, iar capitolul 10 este o introducere. În capitolul 1 la versetul 21 se spunea că Daniel a continuat până în pri- mul an al lui Cirus, dar în capitolul 10 cu 1 se afirmă că revelaţia finală ce urma să fie con- siderată i s-a dat în anul al treilea al lui Cirus. Nu este nicio contradicţie aici, deoarece pri- mul pasaj nu presupune decesul profetului în primul an al lui Cirus, ci este doar un indiciu al rămânerii sale până la inaugurarea unei noi ere, prin urcarea pe tron a regelui persan (comparaţi cu Isa. 44:28; 45:1). În urma decretului lui Cirus (2 Cron. 36:22-23; Ezra 1:1- 4), un număr apreciabil de evrei s-au întors în Palestina sub conducerea lui Zorobabel, dar vârstnicul Daniel rămăsese în Babilon şi, în timp ce exilaţii repatriaţi s-au bucurat de bună- tatea lui Dumnezeu (Ezra 3:11-13), slujitorul Domnului îşi mâhnea sufletul pe malurile singuratice ale Tigrului. Tocmai pe când se smerea el astfel i-a parvenit mesajul Divin. Scriind la persoana a treia, profetul s-a numit pe sine nu numai prin numele său origi- nal ebraic Daniel, ci şi prin numele Beltşaţar ce-i fusese dat de Nebucadneţar la începutul captivităţii sale (Dan. 1:7). Cum observă Young, el a procedat aşa „deoarece imperiul babilonean era de-acum căzut, iar el dorea să-şi păstreze identitatea în mijlocul poporului. Astfel, el confirmă că este aceeaşi persoană ce fusese dusă în robie cu şaptezeci de ani mai înainte şi că el este cel despre care relatează capitolele precedente ale cărţii”. Apoi el a confirmat că revelaţia Divină ce i s-a făcut este adevărată, o afirmare a veri- dicităţii similare cu cea pe care i-o făcuse Gabriel, într-o vedenie anterioară (Dan. 8:26; vezi şi Apo. 19:9; 21:5; 22:6). Ceea ce urma era o chestiune de mare importanţă şi, neîndo- ios, era îngăduit să existe ca să dovedească valabilitatea cuvântului profeţit. Revelaţia s-a făcut cu privire la o perioadă ce urma să fie riguroasă şi plină de greutăţi. (Acesta pare să fie sensul corect al pasajului, mai degrabă decât felul în care redă Versiunea Americană textul: „timpul rânduit a fost lung”. Senul literal este „un mare război”, (cf. Isa. 40:2). Mileniul nu era gata să fie inaugurat, la orizont prefigurându-se, mai întâi, norii de neca- zuri şi dificultăţi. Din consideraţie pentru viitor, cât şi pentru liniştea sa proprie, Daniel era preocupat ca autenticitatea mesajului său să nu fie pusă deloc la îndoială. Apoi profetul a afirmat cu convingere că pricepea cuvântul (sau „lua aminte la el”) şi că înţelesese vedenia. Cum remarcă Stu1a3r5t, „vedenia pe care urma s-o aibă era de aşa natu- 135

136 Punctul culminant al istoriei ră, încât obţinuse o înţelegere favorabilă asupra ei, cum nu avusese cu privire la primele trei vedenii”. În lumina revelaţiilor anterioare şi a explicaţiilor ce i s-a furnizat, cât şi a actualei revelaţii, Daniel nu avea nicio îndoială cu privire la adevărata semnificaţie a importanţei acestei ultime revelaţii. Postul profetului În vremea aceea, eu, Daniel, trei săptămâni am fost în jale. N-am mâncat deloc bucate alese, nu mi-a intrat în gură nici carne, nici vin, şi nici nu m-am uns deloc, până s-au împli- nit cele trei săptămâni (Daniel 10:2-3). Israeliţii care se întorseseră în patrie sub conducerea lui Zorobabel încercaseră să rezi- dească templul, dar antagonismul şi obstrucţionismul vecinilor lor samariteni, precum şi intrigile ţesute de aceştia la curtea persană, îi aruncaseră într-o stare de disperare şi depri- mare (Ezra 4:1-5). Veştile care i-au ajuns la urechi lui Daniel apăsau greu asupra sa şi, din compasiune şi întristare pentru poporul său, el s-a dedat la trei „săptămâni de zile” de jale şi post, în contrast cu „săptămânile de ani” din Daniel 9:25, şi nu s-a atins de bucate alese (vezi Deut. 16:3), de carne şi vin (ce se consuma în vremuri de sărbătoare. Deşi postul nu este o obligaţie indispensabilă pentru creştin (vezi 8:8; 1 Tim. 4:3), este, totuşi, cum s-a exprimat cineva „o expresie exterioară de întristare şi separare de delectările obişnuite ale lumii, pentru a se consacra cu totul rugăciunii (Fapte 13:2)”. Daniel s-a lipsit de delectările fizice legitime, cu scopul de a face durerea sa sufletească mai evidentă. Bine ar face creşti- nul de azi dacă ar da mai puţină importanţă plăcerilor personale, având în vedere gravitatea condiţiilor în care se găseşte. Mai mult, în timpul acestei perioade, el a refuzat să se ungă. „Practica de a unge trupul cu untdelemn sau cu un alt unguient”, spune Driver, „era comună printre evrei, precum şi la alte naţiuni antice. Alina şi împrospăta pielea, apărând, în acelaşi timp, corpul de căldură. Acest obicei se practica după o baie, în special când era aşteptat un oaspete sau urma un ospăţ (Rut 3:3); şi astfel, a fi uns cu untdelemn era un semn de mulţumire şi bucurie (Isa. 61:3; Ecl. 9:8; Mat. 6:7), în vreme ce, prin contrast, când omul era în doliu, avea obiceiul să se ungă (2 Sam. 14:2; compară cu 12:20)”. Sufletul smerit al profetului, împreună cu sin- cera umilinţă au fost arătate clar printr-un lung post şi o abstinenţă de la conforturile nor- male legitime. Puterea la Dumnezeu încă depinde de rugăciune şi post (Mat. 17:21). Vedenia omului În a douăzeci şi patra zi a lunii întâi, eram pe malul râului celui mare, care este Hidechel (Tigru). Am ridicat ochii, m-am uitat, şi iată că acolo stătea un om îmbrăcat în haine de in şi încins la mijloc cu un brâu de aur din Ufaz. Trupul lui era ca o piatră de hri- solit, faţa îi strălucea ca fulgerul şi ochii îi erau nişte flăcări ca de foc; dar braţele şi picioarele semănau cu nişte aramă lustruită, iar glasul lui tuna ca vuietul unei mari mul- ţimi (Daniel 10:4-6) Postind şi jelind, Daniel şi-a ales un loc de retragere lângă râul Hidechel sau Tigru. Era a 24-a zi a primei luni (Abib sau Nisan) şi atât Paştele, cât şi praznicul pâinii nedospite tre- cuseră deja în timpul postului. Era timpul numai potrivit pentru jelit, în legătură cu degra-

Slava lui Dumnezeu 137 darea şi calamităţile Israelului, întrucât aceste două sărbători aveau menirea să le aminteas- că de robia Egiptului şi de minunata izbăvire a poporului. Dar este semnificativ că postul lui Daniel a durat de trei ori mai mult decât perioada specificată (Exod 12:18), într-atât de intens simţea el vinovăţia poporului său. Cum stătea el lângă apele iuţi ale râului, când a privit, a văzut înaintea lui o fiinţă strălucitoare. Deasupra râului era un om, îmbrăcat în haine albe de in – din costumaţia preoţilor (Lev. 6:10; 16:4) sau poate un oaspete ceresc (Marcu 16:5) – încins cu un brâu de aur. Se spune că brâul era din aur curat de Ufaz şi, întrucât nu s-a găsit niciun loc numit astfel, s-a sugerat că ar fi vorba de o formă coruptă a lui Ofir (a se vedea Iov 28:16; Isa. 13:12; Psa. 45:9), dar Keil crede că era, probabil, numele unei regiuni. Trupul omului era de o strălucire şi splendoare ca de hrisolit (sau topaz) – o minunată nestemată, pe care Pliniu o descrie ca „o piatră transparentă, cu o splendoare ca aceea a aurului… adus(ă) din Tarşiş” (respectiv, Tartessus, în Spania) şi, prin urmare, numit chiar aşa: tarşiş (Eze. 1:16; 10:9; 28:20). Haupt crede că era, de fapt, vorba de un cristal de can- nabar extras din minele spaniole de argint viu, dar nu putem fi dogmatici aici. Chipul era de o lumină orbitoare ca a fulgerului (vezi Ezechiel 1:13), iar ochi ca para focului, în vreme ce picioarele şi mâinile scânteiau ca arama lucioasă (a se compara cu Eze. 1:7). Iar când vorbea, glasul său era ca al unei mulţimi mari (Eze. 1:24; Apo. 1:15). Aşadar, ce avem aici nu era o fiinţă omenească – splendoarea trascendentă a Acestuia o întrecea pe aceea a orică- rui înger sau fiinţe spirituale. O comparaţie a tabloului ce ni se prezintă aici cu imaginea din Ezechiel 1 şi Apocalipsa 1 nu lasă nicio îndoială că ceea ce a văzut Daniel a fost una din apariţiile teofanice din Vechiul Testament. În toată gloria Lui superlativă, Domnul a bine- voit să Se descopere veteranului Său slujitor întristat, pe malul râului. Slăbiciunea lui Daniel Eu, Daniel, am văzut singur vedenia; dar oamenii care erau cu mine n-au văzut-o; totuşi, au fost apucaţi de o mare spaimă şi au luat-o la fugă ca să se ascundă! Eu am rămas singur şi am văzut această mare vedenie. Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat, faţa mi s-a sluţit şi am pierdut orice vlagă (Daniel 10:7-8) Când gloria aprinsă a Cristosului înviat a coborât peste Saul din Tars pe pământ, niciunul din însoţitorii săi pe drumul spre Damasc nu a văzut Persoana ce alesese să i Se descopere în felul acesta, doar a auzit glasul Său (Fapte 9:7). Tot astfel, din grupul care-l însoţea pe profet pe malul râului Tigru niciunul nu a văzut glorioasa apariţie, în afară de Daniel, din nou, îndreptăţindu-ne să credem că a fost vorba de o teofanie („prima referire la Cristos…, numită «o teofanie» sau, mai precis, o «Cristofanie»”, din Answers in Genesis, http://www.answer- singenesis.org deci se pare că este o manifestare vizibilă a lui Cristos Dumnezeu în Biblie care este tangibilă simţurilor umane. În sens restrictiv, o apariţie vizibilă a lui Cristos în Vechiul Testament, adesea, dar nu întotdeauna, în chip uman, n.tr.). Deşi nu au văzut uluitoarea şi strălucita fiinţă, au auzit, totuşi, volumul terific al sunetului Celui nevăzut, când Şi-a rostit cuvintele către Daniel, şi, ca urmare, au fost umpluţi de groază. Tremurând de frică, oamenii au fugit să se ascunsă, Daniel rămânând singur se contemple uluitoarea vedenie. Şi, privind acea splendoare magnifică, cu mult mai înfricoşată şi maiestuoasă decât

138 Punctul culminant al istoriei vedenia cu Gabriel, care i se dăruise lui Daniel, i s-a topit inima înlăuntrul său şi l-au lăsat p uterile. Culoarea feţei şi expresia de vioiciune de altădată s-au sluţit, sub paloarea ca de moarte a fricii, profetul reiterând că nu i-a mai rămas nicio vlagă. Când gloria Domnului suit la cer s-a revărsat peste ochii apostolului Ioan, el „a căzut la picioarele Sale ca mort” (Apo. 1:17), iar când Iehova S-a făcut cunoscut pe Sine lui Iov, acesta a declarat: Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea, mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă (Iov 42:5-6). Tot aşa, când Daniel a văzut gloria transcendentă a acelei teofanii timpurii, toată vigoarea şi încrederea au secat în el, lăsându-l neputincios ca un bebeluş. Bine a spus poetul: Cum ne-am putea apropia într-atâta, Să privim slava, fără teamă, De n-ar fi fost Isus, ce prin al Său sânge, Ne-a apropiat de Tine, Dumnezeul nostru?! Profetul este încurajat Am auzit glasul cuvintelor lui; şi pe când auzeam glasul cuvintelor lui, am căzut leşinat cu faţa la pământ. Şi iată că o mână m-a atins şi m-a aşezat tremurând pe genunchii şi mâinile mele. Apoi mi-a zis: ,,Daniele, om preaiubit şi scump, fii cu luare aminte la cuvin- tele pe care ţi le voi spune acum şi stai în picioare în locul unde eşti, căci acum sunt trimis la tine!” După ce mi-a vorbit astfel, am stat în picioare tremurând. El mi-a zis: ,,Daniele, nu te teme de nimic! Căci cuvintele tale au fost ascultate din cea dintâi zi, când ţi-ai pus inima ca să înţelegi şi să te smereşti înaintea Dumnezeului tău, şi tocmai din pricina cuvin- telor tale vin eu acum! (Daniel 10:9-12) Ca un tunet, cuvintele fiinţei Neasemuite au răpăit în urechile lui Daniel, ca vuietul unei mulţimi fără număr, profetul prăbuşindu-se la pământ, în adâncă adorare. Dacă strălu- cirea slavei celui Atotputernic l-a vlăguit într-atâta, făcându-l mototol, volumul vocii Sale terifiante i-a amorţit simţirile. „Grandoarea, maiestatea glasului Său depăşeşte cu mult vuietul cascadelor fără număr”, spune Scott. Nu-i sunet să se-asemene cu al Său glas! Neputincios, vârstnicul om a căzut într-un leşin. Cât de neputincioase sunt cuvintele noas- tre, când e să ne formăm doar şi o idee despre splendoarea şi arzătoarea sfinţenie a fiului lui Dumnezeu ori de minunăţia fără seamăn a prezenţei şi puterii Lui! Dacă ochii noştri au privit fie şi la poalele mantiei slavei Sale, atunci, asemenea lui Daniel, s-ar cuveni să amu- ţim de uimire. Negrăita Lui splendoare întrece puterea de înţelegere a minţii omeneşti. Astăzi se simte nevoia în multe cercuri creştine de a cultiva din nou o veneraţie plină de reverenţă ca a acelora care păşesc în curţile Maiestăţii Sale Supreme. Aşa cum, mai târziu, mâna Divină s-a atins de înmărmuritul Ioan, risipindu-i temerile, tot aşa o mână nevăzută l-a cuprins îndată pe profet, scuturându-l din poziţia prosternută, cu mâinile şi picioarele tremurânde. O voce plină de asigurare i s-a adresat, spunându-i om preaiubit (textual „om de dorit”), şi l-a făcut să înţeleagă ceea ce i s-a spus, rugându-l să stea în picioare. Având în vedere ceea ce urmează, cel care a vorbit în continuare nu prea putea să fie glorioasa fiinţă, a cărui înfăţişare îl năucise pe profet într-atâta, ci, pare-se, un

Slava lui Dumnezeu 139 duh îngeresc – probabil Gabriel. La cuvintele sale, Daniel s-a ridicat în picioare, tremurând încă de frică, readucându-şi aminte de Cel pe care-l văzuse. Căci acum sunt trimis la tine! – adică după întârzierea menţionată în versetul 13 – a spus îngerul. Iată, aşadar, că vizita trimisului ceresc nu era pricină de groază şi condamna- re, ci un semn al aprobării Divine faţă de profet. Cu compasiune plină de asigurare, vorbi- torul l-a îndemnat să nu se teamă, căci venirea lui era ca răspuns la rugăciunea slujitorului lui Dumnezeu. Chiar din ziua când Daniel şi-a pus în gând să înţeleagă viitorul poporului său şi să se dedea la o căită renunţare de sine, cu umilinţă şi post înaintea Dumnezeului său, rugăciuni- le sale au fost ascultate, iar îngerul a venit ca răspuns la cuvintele lui. Calvin spune că o „condiţie a rugăciunii adevărate este aşezată aici în faţa noastră, când cei credincioşi se smeresc înaintea lui Dumnezeu şi, fiind atinşi de adevărată căinţă, îşi varsă suspinele înain- tea Lui. Daniel a căpătat răspuns prielnic la cererile sale, smerindu-se cu rugăciuni stărui- toare înaintea lui Dumnezeu”. „Noi ne putem forma o idee despre căile şi mijloacele prin care li se dă răspuns rugăciunilor noastre în ceruri”, scrie Luthi. „Când ne rugăm, solii cereşti zoresc în dreapta şi-n stânga; îngerii urcă şi coboară, începând să penetreze până şi cea mai neagră pâclă, în slujba Celui Preaînalt”. Acolo unde inima smerită e înclinată spre cer, Cel Atotputernic se apleacă să asculte şi să răspundă la ruga celui ce strigă după ajutor. Puteri nevăzute Dar căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile; şi iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor şi am ieşit biruitor acolo lângă împăraţii Persiei. Acum vin să-ţi fac cunoscut ce are să se întâmple poporului tău în vremurile de apoi, căci vedenia este cu privire tot la acele vremuri îndepărtate (Daniel 10:13-14). Deşi rugăciunea lui Daniel fusese ascultată imediat ce a fost rostită şi fusese trimis un înger ca răspuns, douăzeci şi una de zile trecuseră până ce a ajuns el la profet. Iată, aici, pentru o clipă călătorul ceresc trage la o parte cortina ce acoperă lumea nevăzută, explicând că întârzierea s-a datorat piedicilor interpuse de „prinţul împărăţiei Persiei”. Auberlen spune: „Îngerul îi dă voie profetului să arunce o privire asupra luptelor nevăzute ce se poar- tă între prinţii îngeri, în urma cărora se decide cine va exercita influenţa hotărâtoare asupra monarhului mondial (regele Persiei) – fie spiritul opus lui Dumnezeu al acestei lumi, fie spiritul bun, al cărui scop este să promoveze interesele împărăţiei lui Dumnezeu”, adău- gând apoi: „Obişnuim să vorbim într-un mod spiritualizant despre bătălia dintre duhul bun şi duhul rău din om. Scriptura ne învaţă să privim asemenea lupte drept reale şi substanţiale (vezi 1 Sam. 16:13-15; 1 Regi 22:22)”. După interpretarea lui Calvin şi cea a altor comentatori, prinţul Persiei a fost Cambyses. „Îngerul stătea în directă opoziţie şi conflict împotriva lui Cambyses”, spune Calvin, să-l împiedice să se năpustească cu şi mai multă furie împotriva poporului lui Dumnezeu. El promulgase un edict nemilos, prin care li se interzicea evreilor să-şi construiască templul, manifestându-se de-a dreptul ostil faţă de restaurarea lui. El nu s-ar fi oprit la acest act de ostilitate, dacă nu l-ar fi reţinut Dumnezeu de la cruzimea sa prin acest tratament riguros

140 Punctul culminant al istoriei prin contribuţia intervenţiei îngerului”. Părerea mai des întâlnită însă este că îngerul a revelat faptul că sunt îngeri păzitori nevăzuţi sau fiinţe angelice protectoare de naţiuni. Această doctrină, scrie Charles, „apare în Sirach 17:17; Deut. 32:8, şi numărul de îngeri se spune că sunt şaptezeci, potrivit celor şaptezeci de naţiuni menţionate în Geneza 10… Destinele acestor naţiuni sunt strâns legate de aceşti îngeri păzitori, nicio naţiune nefiind pedepsită înainte ca îngerii protectori să-şi fi primit judecata corespunzătoare (vezi Isa. 24:21)”. Evreii susţineau că spiritele protectoare apără interesele naţiunilor pe care le reprezintă şi că soarta naţiunilor ar fi stabilită de acţiu- nile acestor spirite. Driver atrage atenţia că, deşi se poate vedea o aluzie la această idee în Isaia 24:21 şi în Psalmul 82, doctrina îngerilor tutelari, care prezidează asupra destinelor anumitor naţiuni, o întâlnim prima oară cu claritate prezentată la Daniel 10:13, 20-21: 11:1; 12:1. Hastings crede că „ideea se datorează tendinţelor care s-au manifestat ulterior de a-L convinge pe Dumnezeu să conducă lumea prin intermediul unor agenţi, şi de a personifica concepte abstracte, cum ar fi «spiritul» sau geniul unei naţiuni, şi de a localiza asemenea forţe personificate în lumea suprasensilă, de unde ele conduc destinele oamenilor”. Apostolul Pavel ne învaţă clar că în spatele idolilor sau zeilor lumii păgâne se află demoni, cărora jertfele aduse idolilor sunt, de fapt, oferite (1 Cor. 10:20; vezi şi 8:5), şi ceea ce i-a fost revelat lui Daniel a fost faptul că fiinţe spirituale stau şi în spatele naţiunilor înseşi, călăuzind, controlând şi direcţionându-le. Îngerii lui Dumnezeu tăbărăsc [cortuiesc] în jurul copiilor Săi, ocrotindu-i de atacurile forţelor rele (1 Regi 6:17; Psa. 34:8; 91:11), dar există o luptă în locurile cereşti chiar şi astăzi împotriva principalităţilor, autorităţilor, împotriva domnilor universali ai întunericu- lui şi împotriva forţelor spirituale ale răutăţii (Ef. 6:12), iar credinciosul trebuie să-şi ia întreaga armură a lui Dumnezeu ca apărare a sa. Să nu subestimăm puterile răului ce se împotrivesc creştinului! Acestea, împreună cu arhi-duşmanul copiilor lui Dumnezeu, pose- dă cunoştinţe, dobândite după secole de experienţă, fiind nespus de pricepute în seducerea omenirii. Dacă n-ar fi puterea Duhului ce locuieşte în noi, creştinul ar avea de ce să se teamă de aceste teribile forţe. Conflictul între înger şi duhul protector al Persiei a durat trei săptămâni, când Michael a venit în ajutorul îngerului lui Dumnezeu. Michael, al cărui nume înseamnă „cine este ca Dumnezeu”, este prezentat drept „marele prinţ” (Dan. 12:1, marele voievod, în Cornilescu, n.tr.), iar în Noul Testament drept „arhanghelul” (Iuda 9), în vreme ce profetul din Apocalipsa îl vede drept căpetenia forţelor angelice din cadrul marii bătălii pentru expulza- rea lui Satan şi a urmaşilor săi din cer (Apo. 12:7). Pare limpede că există o ierarhie cereas- că (Ef. 3:10; 1 Pet. 3:22), precum şi, de asemenea, diferite ranguri în cadrul oştirii de îngeri răi (Ef. 6:12). Anumiţi prinţi sunt liderii unor legiuni de îngeri (vezi Mat. 26:53), Michael părând să fie de cel mai înalt rang. Michael a fost identificat de Hengstenberg cu „îngerul Domnului”, liderul israeliţilor şi prinţul oştirii lui Iehova, menţionat în Exod 32:34; Iosua 5:13; Zah. 1:11, etc., dar Melanchton insistă că el trebuie identifica cu Însuşi Cristos. Singurul lucru care este abso- lut cert este că el are o legătură specială cu Israel, dar se pare clar că, în pofida gradului superior de înger de care se bucură, el este doar o fiinţă creată şi, prin urmare, supusă

Slava lui Dumnezeu 141 guvernării Domnului Isus Cristos. (Cartea Sirach şi Cartea Jubileurilor se referă ambele la Michael drept conducătorul nemijlocit al Israelului.) Ca urmare a ajutorului lui Michael, îngerul a câştigat biruinţă asupra îngerului tutelar al împărăţiei persane şi a venit acum să-l ajute pe Daniel să înţeleagă ce avea să vină peste poporul său la „sfârşitul zilelor” (compară cu Gen. 49:1), adică în zilele de pe urmă. După Vos, sintagma „aparţine domeniului escatologiei, conţinând o notă de finalitate epocală”. „Astfel, se referă, în primul rând”, spune Young, „la acea perioadă care va începe să se deruleze odată cu apariţia lui Dumnezeu pe pământ, respectiv, zilele lui Mesia”. Pe de altă parte, Driver susţine că perioada avută în vedere este cea a zilelor de pe urmă ale lui Antiochus Epiphanes, dar cititorului lipsit de prejudecăţi îi va fi clar că perioada la care se referă este acel timp când Iehova Îşi va relua relaţiile Sale cu Israel, perioadă care va culmi- na cu Marea Tribulaţie şi cu Mileniul. Vedenia ce urma să i se dăruiască lui Daniel privea vremurile de apoi, căci vedenia priveşte ce are să se întâmple poporului tău în vremurile de apoi, a declarat îngerul. Daniel căutase, cu duhul smerit, să înţeleagă ce-l aşteaptă pe Israel, şi i-a fost ascultată rugăciunea. Mai era o revelaţie aplicabilă la zilele de pe urmă, descoperirea ce urma să i se dea fiind răspunsul la întrebările sale. Daniel cunoştea Scripturile, având o înţelegere spirituală excepţională, dar el n-a fost lăsat să urmeze vreo licărire a propriei sale imaginaţii. Nu, ci lumina de sus, din cer, avea să-i lumineze întunericul şi să-i dezvăluie viitorul. Profetul este întărit Pe când îmi spunea el aceste lucruri, eu mi-am plecat ochii în pământ şi am tăcut. Şi iată că cineva care avea înfăţişarea copiilor oamenilor s-a atins de buzele mele. Eu am deschis gura, am vorbit şi i-am zis celui ce stătea înaintea mea: ,,Domnul meu, vedenia aceasta m-a umplut de groază... şi am pierdut orice putere! Cum ar putea robul domnului meu să vorbească domnului meu? Acum puterile m-au părăsit şi nu mai am nici suflare!” Atunci cel ce avea înfăţişarea unui om m-a atins din nou şi m-a întărit. Apoi mi-a zis: ,,Nu te teme de nimic, om preaiubit! Pace ţie! fii tare şi cu inimă!” Şi pe când îmi vorbea el, am prins iar puteri şi am zis: ,,Vorbeşte, domnul meu, căci m-ai întărit” (Daniel 10:15-19). Lui Daniel i se poruncise deja să nu se teamă, dar chiar şi cuvintele încurajatoare ce-i fuseseră adresate nu au fost în stare să-i redea calmul. Cu ochii plecaţi, el stătea, mut de uimire, evident, cuprins încă de teamă. Apoi, unul cu înfăţişarea copiilor oamenilor s-a atins de buzele lui, redându-i puterea de a vorbi (a se compara cu Isaia 6:7 şi Ieremia 1:9). S-a susţinut uneori că Cel care l-a atins a fost Domnul Isus Cristos, fiindcă El Şi-a asumat mai târziu titlul de „fiul Omului”, da nu există temeiuri suficiente pentru această părere. Daniel s-a grăbit să i se scuze fiinţei misterioase care stătea înaintea lui, căruia el i se adresa cu unui superior al său. Vedenia era motivul uluirii sale şi, datorită ei, profetul şi-a pierdut orice putere (în textul englez: „pains turned upon me”, n.tr.). Este interesantă expre- sia folosită de el”, scrie Montgomery, „luată din istoria naşterii lui Icabod (1 Sam. 4:9); această imagine a disperării cumplite, frecvent întâlnite în V.T., apare şi în Isa. 21:3 în pre- zenţa unei alte «vedenii greu de digerat»”. Daniel fusese într-o stare de totală prosternare de pe urma vedeniei, fără să mai fi rămas un pic de vlagă în el. Fusese cuprins de frică şi

142 Punctul culminant al istoriei suferise ca o femeie în durerile naşterii. Dar înaintea acestei fiinţe puternice, Daniel s-a simţit ca un slăbănog în faţa unuia care era infinit superior lui. Cu adâncă umilinţă, efectiv el a recunoscut demnitatea îngerului, adăugând: Cum ar putea robul domnului meu să vorbească domnului meu? Apariţia aces- tui sol ceresc a avut un efect paralizant asupra sa – tăria l-a părăsit şi, oarecum hiperbolic, a adăugat: şi nu mai am nici suflare! E o expresie similară cu aceea folosită de Rahab în legă- tură cu groaza cauzată între locuitorii cetăţii de victoriile israeliţilor: De când am auzit lucrul acesta, ni s-a topit inima şi toţi ne-am pierdut nădejdea înaintea voastră (Iosua 2:11; vezi şi 1 Regi 10:5; 17:17). Din nou, îngerul l-a atins şi i-a redat tăria fizică, în acelaşi timp, încercând să-i risipeas- că temerile şi să-l încurajeze, numindu-l om preaiubit şi rugându-l să nu se teamă. Obişnuita salutare ebraică: „Pace ţie!” a fost urmată de un nou şi repetat îndemn de a fi tare. Nu era nevoie de nu ştiu ce efort pentru a-i reda curajul. Descurajarea şi neliniştea îl depri- maseră pe profet într-atâta, încât îngerul a fost nevoie să-l trezească cu forţa şi să-l îndemne printr-un efort conştient să prindă curaj şi să se întremeze. Se pare că reacţia a fost instanta- nee. Cu încrederea reînnoită (se subînţelege că aceasta a venit în urma propriului efort, cât şi prin atingerea îngerului), Daniel a fost acum pregătit să audă ce i se va spune. Introducerea la vedenie El mi-a zis: ,,Ştii pentru ce am venit la tine? Acum mă întorc să mă lupt împotriva căpeteniei Persiei; şi când voi pleca, iată că va veni căpetenia Greciei! Dar vreau să-ţi fac cunoscut ce este scris în cartea adevărului. Nimeni nu mă ajută împotriva acestora, afară de voivodul vostru Mihail. În anul dintâi al lui Dariu, Medul, eram şi eu la el, ca să-l ajut şi să-l sprijinesc” (Daniel 10:20–11:1). Înainte ca fiinţa angelică să-i dezvăluie lui Daniel evenimentele ultimei vedenii, încă o dată, i-a revelat detaliile conflictului purtat de puternicele forţe din lumea nevăzută a spiri- telor. Retoric, el a întrebat dacă Daniel ştia de ce a venit la el şi, fără să mai aştepte un răs- puns, l-a informat că, de fapt, bătălia la care se referise mai înainte (versetul 13) nu se încheiase încă. De îndată ce va fi terminat de transmis profetului revelaţia, va trebui să revină, pentru a se angaja într-o luptă cu prinţul Persiei. Calvin sugerează că deosebita cru- zime a lui Cambyses faţă de popor a reclamat reţinerea angelică, însă noi nu vedem niciun motiv să interpretăm acest verset într-alt fel decât modul în care am sugerat cu privire la versetul 13. Spiritul apărător al Persiei încă era gata să se împotrivească solului lui Dumnezeu, însă succesele repurtate de acesta până atunci trebuiau să fie consolidate, abia după aceea el putând să-şi considere lucrarea isprăvită. Pe lângă aceasta, un nou vrăjmaş îşi ridicase capul. Nici nu fusese înfrânt prinţul Persiei de-a binelea, că s-a iscat un conflict cu prinţul Iavanului (Greciei). Calvin vede în persoana noului vrăjmaş pe Alexandru cel Mare şi afirmă că îngerul a izbăvit poporul lui Dumnezeu de cruzimea forţelor greceşti, dar asta e o interpretare cam fantezistă. Prinţul Persiei era îngerul păzitor din spatele imperiului persan. În mod similar, prinţul Greciei era fiinţa ange- lică ce stătea în spatele imperiului, ce nu luase încă fiinţă ca putere mondială. Dumnezeu, care cunoştea de la bun început care avea să fie sfârşitul, ştia puterea iminentă ce era gata

Slava lui Dumnezeu 143 să-şi facă apariţia şi de cruzimea ce avea s-o manifeste acest puternic cuceritor, precum şi de atitudinea sa faţă de Israel, Deja El făcuse planuri pentru a veni în ajutorul nevoilor poporului Său. Desigur, vor fi fost motive mai presante, de moment, pentru izbucnirea con- flictului, dar, urmărind conţinutul ultimelor două capitole din carte, înclinăm că credem că se datora planurilor şi intenţiilor grecilor, ce încă nu se clarificaseră. Există, de asemenea, implicaţia tacită că fiinţele-spirit din spatele puterilor mondiale, într-o anumită măsură, realmente inspiră şi-i călăuzesc pe conducătorii naţiunilor reprezentate de ei. De fapt, nicio altă explicaţie nu ar fi în măsură să explice, în mod satisfăcător, politica şi conduita anumi- tor naţiuni, chiar din perioada în care trăim actualmente. Apoi, ca un fel de paranteză, îngerul a spus că-i va declara lui Daniel ce era înscris în Cartea adevărului. Cu alte cuvinte, deşi şederea îngerului era limitată ca timp, el va desco- peri ceea ce era necesar cu privire la viitor. Desigur, scrierile la care s-a referit îngerul nu erau izvor literal (cf. Psa. 139:16; Mal. 3:16; Apo. 5:1). Dumnezeu nu are nevoie de cărţi în care să-Şi expună planurile Sale. Ceea ce spunea textul, de fapt, este ceea ce Calvin a definit „decretul etern şi inviolabil al lui Dumnezeu” sau, cum s-a exprimat Driver, „sintag- ma însemna, ca o expresie concretă a adevărului, că viitorul este dinainte stabilit de către Dumnezeu”. Apoi, revenind la conflictul ce se prefigura, îngerul a adăugat că nu era nimeni care să-l sprijine în bătălia cu prinţii Persiei şi Greciei, în afară de Michael, prinţul popurului ales. Soarta Israelului era în mâna acestor doi voievozi angelici. Văzduhul este populat de fiinţe spirituale, de a căror existenţă nu prea părem să fim întotdeauna conştienţi. Nu am putea, în propria noastră putere, să rezistăm atacurilor forţe- lor răului din domeniul spiritual, dacă nu ne-ar veni în ajutor un măreţ Izbăvitor, care luptă şi ne ocroteşte, încât cu încredere putem să ne bizuim pe El. Dar El lucrează prin miile şi miile Sale de oştiri îngereşti, iar îngerul declară că, în trecut, şi el a fost un susţinător şi o sursă de tărie pentru Michael, în primul an al lui Darius Medul (primul verset din capitolul 11). Unii au tras concluzia că revelaţia ce urmează a avut loc chiar atunci, dar versetul 1 din capitolul 10 spune limpede ca a fost dată în al treilea an al lui Cirus. Burton opinează că remarca a avut drept scop „să arate că solul îngeresc descris în capitolul 10 este Gabriel, care a fost mesagerul desemnat [de Dumnezeu] să-i aducă la cunoştinţă lui Daniel profeţia celor şaptezeci de săptămâni (cf. Dan. 9:1. 21; 11:1)”, iar Calvin consideră că prin aceasta „el se arată că va fi avut un rol în trecerea la o altă stăpânire, când Babilonul a fost înfrânt de către mezi şi imperiul a intrat sub conducerea lui Darius”. (Probabil nu este nevoie să amin- tim că îngerul îl susţinuse pe Michael, şi nu pe Darius.)

CAPITOLUL XIII Împăraţii de la nord şi cei de la sud Împăraţii Persiei Acum, îţi voi face cunoscut adevărul: Iată că vor mai fiîncă trei împăraţi în Persia. Cel de al patrulea va strânge mai multă bogăţie decât toţi ceilalţi; şi când se va simţi puternic prin bogăţiile lui, va răscula totul împotriva împărăţiei Greciei (Daniel 11:2). Într-o mare măsură, Daniel 11 este o dezvoltare şi o explicaţie expandată a lui Daniel 8, ocupându-se, în principal, de intrigile, alianţele şi conflictele regilor de la nord şi a celor de la sud, din vremea lui Cirus şi până la evenimentele ce vor preceda stabilirea împărăţiei de o mie de ani. Revelaţia care i s-a făcut lui Daniel acum, conform lui Keil, a fost „potrivit cu declara- ţia expresă din capitolul 10:14, anume ceea ce se va întâmpla poporului acestuia «în zilele de pe urmă»… În zilele de pe urmă, sau la sfârşitul zilelor, va avea loc nimicirea puterilor mon- diale şi înfiinţarea împărăţiei mesianice, la sfârşitul actualului eon al lumii. Tot ce spune înge- rul cu privire la împărăţiile mondiale persane şi iavane (sau greceşti), precum şi războaiele regilor din nord şi din sud, îşi are scopul să ne ducă la sfârşitul timpului, servind numai până la acel timp ce va introduce sfârşitul culminant”. Este important să luăm seama la aceasta. O mare parte a profeţiei s-a împlinit, putând să existe împliniri parţiale şi ale restului, dar împli- nirea completă a ultimei părţi a capitolului unsprezece urmează încă să se întâmple. De la bun început, îngerul a afirmat veracitatea revelaţiei pe care era pe punctul de a o împărtăşi. Durata imperiului medo-persan era stabilită. Încă trei regi ai Persiei aveau să-şi facă apariţia, iar după ei, un al patrulea, ce avea să fie fabulos de bogat. Nu întâmpinăm nicio dificultate cu privire la interpretarea aceasta şi, întrucât cuvintele au fost rostite în timpul domniei lui Cirus (10:1), regii avuţi în vedere trebuie să fifost cei imediat următori lui, respec- tiv Cambyses (Ahaşveros, Ezra 4:6), Smerdis (Artaxerxes, Ezra 4:7-23). Hystaspes (Darius, Ezra 4:24) şi Xerxes (Anaşveros, Estera 1:1). Opulenţa lui Xerxes era proverbială, despre el, pe bună dreptate, spunându-se că a acu- mulat mai multe bogăţii decât toţi predecesorii săi. Bogăţiile lui l-au ajutat, printre altele, să întreţină o armată mare, prin care a sporit forţa sa, iar când a fost la apogeul puterii sale, s-a hotărât să cucerească Grecia, exact aşa cum prezise îngerul. Patru ani, spune Prideaux, a petrecut el cu strângerea unei vaste armate din toate părţile întinsului său imperiu, de 2 mili- oane 641.000 de ostaşi – o forţă uriaşă pentru acele timpuri. Puternica armată a acoperit ţăr- murile Hellespontului, când a avut loc invazia Greciei în anul 480 î.Cr. Niciodată nu mai păruse Persia atât de puternică. Dar, la Salamis, Xerxes a suferit o cumplită înfrângere, ce i-a frânt total puterea, lăsându-l să se târască acasă, spre dezamăgirea propriei sale ţări. Imperiul a dăinuit încă un secol şi jumătate, înainte ca Alexandru să aducă peste el o judecată sumară, 144

Împăraţii de la nord şi cei de la sud 145 însă gloria lui apusese de mult şi, astfel, nu se mai pomeneşte nimic despre el în profeţia suc- cesorilor lui Xerxes sau despre istoria ulterioară a imperiului său. Alexandru şi imperiul său Dar se va ridica un împărat viteaz, care va stăpâni cu o mare putere, şi va face ce va voi. Şi cum se va întări, aşa se va şi sfărâma împărăţia lui şi va fiîmpărţită în cele patru vânturi ale cerurilor, dar nu între urmaşii lui, şi nici nu va fitot atât de puternică pe cât era sub el, căci va fifăcută bucăţele şi va trece la alţii afară de aceştia (Daniel 11:3-4). Fără să se mai refere la imperiul persan, profeţia sare peste anii imediat următori înălţă- rii lui Alexandru cel Mare, numit, pe bună dreptate, „un rege războinic” (în original), prezi- când că el „va stăpâni cu o mare putere şi va face ce va voi”. Uimitoarea întindere a cuceri- rilor lui Alexandru a fost discutată deja cu prilejul relatărilor din Daniel 8 (în care el fusese descris drept un corn ieşit în evidenţă între ochii ţapului). Printre primele acţiuni ale acestui macedonian de neîmblânzit a fost şi invazia Persiei, ca răzbunare pentru că ţara aceea ata- case Grecia, dar, în decurs de doisprezece ani, el a adus şi Asia, şi India şi o parte din Europa sub stăpânirea lui, pentru ca, la urmă, frustrat la culme, de i-au dat lacrimile, a plâns că nu mai sunt lumi de cucerit. El a domnit cu o mână tare. „Când şi-a preluat domnia, a dat poruncă să fie numit Rege al Tuturor Ţărilor şi al Lumii”, spune Justin. „N-a fost duşman pe care să-l fiîntâlnit şi să nu-l ficucerit, cetate asediată pe care să n-o ficucerit, popor urmă- rit pe care să nu-l fiatacat”. Se părea că este invincibil şi, cu o neomenie arbitrară, a devenit cel mai despotic dictator. În cuvintele profeţiei: „a făcut ce a voit”. Dar cariera lui a fost scurtă. La vârsta de numai treizeci şi doi de ani, a murit în urma unei febre provocate de expunere la toate plăcerile şi libertinaj timp de douăzeci de ani, până când, după bătălia de la Ipsus, marele imperiu a fost divizat între cei patru generali ai săi, Ptolomeu, Lysimachus, Seleucus Nicator şi Casandru (vezi Daniel 8:8). Niciunul din urmaşii lui Alexandru nu a primit nicio moştenire permanentă. Fratele său vitreg, Filip Aridaeus, a fost succesorul lui, dar, după o domnie de numai şase ani, a fost asasinat, împreună cu soţia sa, Euridice, la instigarea mamei lui Alexandru, Olimpias, care, la rândul ei, a fost omorâtă şi ea drept răzbunare. Statia, una din soţiile lui Alexandra, a fost ucisă de cealaltă soţie, Roxana, care a fost, ulterior, omorâtă de Casandru. Cei doi fii ai împăratului, Alexandru Aegus (fiul postum al lui Alexandru şi al Roxanei) şi Hercules, precum şi mama acestuia , Barsine (amanta lui Alexandru), au fost, de asemenea, omorâţi şi, în decurs de numai cincisprezece ani, niciunul din familia sa nu a rămas în viaţă. Domnia de fier a puternicului cuceritor a dispărut; oameni inferiori lui s-au înfruptat din posesiunile lui, împărţindu-le între ei, dar niciunul nu a avut prestanţa pe care o avusese el. Falnicul imperiu al Greciei fusese „smuls”, iar gloria sa risipită. Ca păsările de pradă ce se adună în jurul unui cadavru, alţii, pe lângă cei patru generali, şi-au găsit o parte pentru ei înşişi – a aluzie, cum sugerează Driver, „la micile dinastii independendte ce s-a ivit, treptat, în Cappadocia, Armenia, etc., în intervalul de un secol şi jumătate scurs după moartea lui Alexandru”. Scopul profeţiei nu a fost însă să discute despre al treilea imperiu mondial, ci, mai degrabă, să se ocupe cu două dintre cele patru puteri spre care a descins, în dezintegrarea

146 Punctul culminant al istoriei lui treptată, şi secţiunea majoră care a urmat a schiţat istoria Siriei şi a Egiptului, în măsura în care a afectat aceasta ţara Palestinei. În cadrul profeţiilor, Palestina este mereu privită ca centr al relaţiilor lui Dumnezeu pe pământ, şi toate celelalte puteri sunt văzute prin relaţia avută cu ea. Cele două ţări, Siria şi Egiptul, sunt, prin urmare, numite regii (sau împăraţii) din nord şi din sud, întrucât aceasta este poziţia lor geografică vis-à-vis de Palestina. Primii regi ai nordului si ai sudului Împăratul de la miazăzi va ajunge tare. Dar unul din mai marii lui va fişi mai tare decât el, şi va domni întemeind o mare împărăţie (Daniel 11:5). Imperiul grec fusese divizat după înfrângerea ambiţiosului Antigonus de la Ipsus în anul 301 î.Cr., iar Ptolemeu Soter (fiul lui Lagus, de unde îşi deriva dinastia ptolemaică denumirea de Lagidae) preluase Egiptul, astfel devenind „regele sudului”. („Sudul” înseamnă, textual, „Neghev”, ţinutul din sudul Palestinei, vezi Gen. 12:9.) În cadrul unei împărţiri anterioare în provincii, Seleucus (care ulterior a devenit unul din funcţionarii de stat ai lui Ptolomeu) a primit în dar satrapia Babilonia, dar în relocarea ulterioară, după bătălia de la Ipsus, Rawlinson spune că: „partea leului i-a căzut lui Seleucus, căruia i se poate atribui victoria de la Ipsus – el a primit Cappadocia, o parte din Frigia, Siria Superioară, Mesopotamia şi valea Eufratului”, devenind fondatorul casei regale a Seleucizilor, „regii nordului”. Seleucus, pentru a-l cita pe Montgomery, „a moştenit grandioasa ambiţie a stăpânului său pentru un imperiu asiatic… El a fost mai regal şi conducător peste cel mai mare terito- riu după Alexandru”. Profeţia s-a împlinit literalmente: regele sudului a fost puternic, dar unul din căpitanii săi a devenit mai puternic decât el, domnind peste un teritoriu mai mare. Aceste două mari puteri s-au ridicat, aşadar, de o parte şi de alta a Palestinei, iar Luther remarcă pertinent: „Evreii, plasaţi astfel între uşă şi ţâţâni, erau cumplit de chinuiţi de ambele părţi. Odată cădeau pradă Egiptului, altă dată Siriei, pe măsură ce una sau alta din împărăţii câştiga ascendentul; şi a trebuit să plătească scump pentru vecinătatea lor, ca în vreme de război”. Asta va deveni şi mai evident spre sfârşitul capitolului. Căsătoria lui Berenice După câţiva ani, se vor uni, şi fata împăratului de la miazăzi va veni ca nevastă la împăratul de la miazănoapte, ca să facă o învoială. Dar aceste mijloace de ajutorare nu vor avea nicio putere, şi nici celelalte mijloace ale ei nu vor putea ţine piept, ci ea va fidată la moarte împreună cu alaiul ei, cu tatăl ei şi cu cel ce s-a legat cu ea (Daniel 11:6). Termenii „împăratul de la miazăzi” şi „împăratul de la miazănoapte” sunt folosiţi în acest capitol cu titlu general, nereferindu-se doar la conducătorii Egiptului şi ai Siriei. De pildă, cei din versetul 6, evident, nu sunt identici cu cei din versetul precedent, ci, cum reie- se clar din istorie, regele din sud, în cazul de faţă, a fost Ptolomeu al doilea Filadelphus, iar regele din nord a fost Antiochus al doilea Theos. După o implicare de durată în diverse ostilităţi, aceşti doi regi s-au hotărât să pună capăt interminabilelor certuri dintre ei, printr-o alianţă matrimonială, exact aşa cum e scris în cadrul profeţiei. Antiochus, care ca era un individ slab şi destrăbălat, era deja căsătărit cu Laodice,

Împăraţii de la nord şi cei de la sud 147 având doi fii, Seleucus Callnicus şi Antiochus, care rezultaseră din această căsătorie. Cu t oate aceste, el s-a învoit să divorţeze de nevastă sa, să-şi dezmoştenească copiii şi s-o ia pe Berenice, fiica lui Ptolomeu, de consoartă a sa. Monarhul egiptean i-a conferit o enormă zestre fiicei sale, trimiţând-o în Siria cu mare alai, ambii domnitori anticipând că, prin urmare, vor fistabilite pentru totdeauna relaţii prieteneşti. Însă planul a eşuat lamentabil. Ptolomeu a murit cu doi ani mai târziu, iar Antiochus a repudiat-o numaidecât pe Berenice, reprimind-o pe Laodice, împreună cu cei doi fii ai săi. Drept răsplată, Laodice s-a răzbunat pe el pentru afrontul său anterior, otrăvindu-l şi, ulte- rior, aranjând uciderea lui Berenice şi a fiului cel mic a acesteia. Cu adevărat, ea a fost dată la moarte, cum spune Cuvântul, „nici nu a reţinut tăria braţului ei”, după cum Antiochus cel slab nu a „stat” în picioare, ci „braţul” sau tăria sa au luat sfârşit (textul românesc, Cornilescu, diferă foarte mult de originalul folosit de autor; o mult mai exactă traducerea pe care o găsim în Biblia de la Bucureşti, publicată în 2001, care redă versetul 6 astfel: Şi după câţiva ani, se vor uni şi fiica împăratului sudului va veni la împăratul nordului ca să facă o alianţă; dar ea nu va păstra puterea braţului şi nici el nu va rezista, nici braţul lui; şi ea va fipărăsită, ca şi cei care au adus-o şi cel care a născut-o şi cel care o întărea în acele timpuri, n.tr.). Toţi cei care au fost implicaţi în alianţa respectivă – prinţesa, cei care nego- ciaseră căsnicia, copilul ei, tatăl ei, soţul ei şi cea mai mare parte a anturajului ei egiptean – au pierit. Acest capitol sordid de divorţ, adulter, comploturi şi contra-comploturi, ură, tră- dare, vărsare de sânge şi crimă prezintă un tablou tragic chiar şi pentru cititorul de azi. Răzbunarea Egiptului În vremea aceea însă se va ridica în locul ei un lăstar din aceeaşi rădăcină cu ea, şi va veni împotriva oştirii Siriei, da, va intra în cetăţuia împăratului de la miazănoapte, va face ce va voi cu ea, şi va fibiruitor. Va ridica şi va strămuta în Egipt, odată cu prinşii de război, chiar şi pe dumnezeii şi chipurile lor turnate, împreună cu vasele lor scumpe de argint şi de aur. Apoi va lăsa câţiva ani în pace pe împăratul de la miazănoapte (Daniel 11:7-9). Fiul lui Laodice, Seleucus al II-lea Callinicus, accedase la tron, la moartea luiAntiochus şi a fost imediat confruntat cu consecinţele faptelor rele comise de mama lui şi de el însuşi. Vestea despre modul ruşinos în care a fost tratată Berenice, cât şi uciderea ei ulterioară, au aprins mânia Egiptului, iar fratele ei, Ptolomeu al III-lea Euergetes, s-a hotărât să-şi răzbu- ne sora. Astfel, el a zdrobit forţele Siriei, a capturat fortăreaţa Seleucia, subjugându-i pe locuitorii ţării; a prins-o pe Laodice, dând-o la moarte, şi s-a purtat cu sirienii după bunul său plac. Cotropind ţara, a smuls din mâna lui Seleucus aproape întreaga Asie de dincolo de Eufrat şi, în cadrul unei retorsiuni cumplite, şi-a manifestat puterea şi tăria. Sirienii semă- naseră vânt, iar acum secerau vârtej. Cum prezisese cartea Daniel, invazia s-a lăsat cu o imensă pradă de război capturată, iar Ptolomeu a revenit în Egipt cu 4.000 de talanţi de aur, 40.000 de talanţi de argint şi 2.500 de chipuri şi vase idoleşti turnate, între ele fiind şi multe ce fuseseră luate cu japca din Egipt ce către Cambyses cu trei secole în urmă. Răpirea idolilor a fost, poate, cea mai amară lovitură dintre toate. Driver spune: „Obiceiul de a confisca zeii unei naţiuni înfrânte era binecunoscut în antichitate – capturarea zeilor săi, cum era şi firesc, implica faptul că

148 Punctul culminant al istoriei susţinerea cea mai puternică trecuse în mâinile învingătorilor (compară cu Isa. 46:1-2; Ier. 48:7; 49:3)”. Zeii învingătorilor au fost, la prima vedere, mai puternici decât zeii învinşilor, iar răpirea zeilor acestora reprezenta suprema umilire. După ce a înfrânt atât de crunt Siria, Ptolomeu nu a continuat pe această linie de cuce- riri, ci a încetat să mai atace timp de patru ani, iar Montgomery afirmă că a fost o fost un acord de încetare a ostilităţilor pe următorii zece ani. Dacă, într-adevăr, a existat un astfel de acord, el a fost violat de Seleucus, însă el s-a complăcut într-o invazie prost concepută şi nechibzuită a Egiptului, dar şi-a pierdut flota într-o furtună, trebuind să îndure o umilitoare punere pe fugă a forţelor sale, cu asta trebuind să se întoarcă în patrie, acoperit de ruşine. Prinţesa din Siria Totuşi, fiii săi vor începe iarăşi războiul şi vor strânge o mare mulţime de oşti, care va înainta, se va revărsa ca un râu, care iese din matcă, şi-l vor împinge iarăşi înapoi până la cetăţuie (Daniel 11:10). Seleucus Callinicius a decedat, în urma unei căzături de pe cal, fiind urmat la tron de fiul său, Seleucus al III-lea Ceranus şi, după moartea acestuia cu trei ani mai târziu, de celă- lalt fiu al său, Antiochus al III-lea cel Mare. Puterea şi prestanţa Siriei suferiseră un consi- derabil declin, dar fiii lui Callinicus s-au hotărât să dreagă starea decăzută a ţării lor şi să răzbune umilitoarea înfrângere suferită de părintele lor. Însă de necazuri n-au scăpat toată viaţa – portul întărit Seleucia, aflat la numai şaisprezece mile de Antiohia, fiind ocupat de o garnizoană egipteană, constituia un pericol permanent, fiind o insultă la adresa capitalei” (Farrar). Ei s-au decis să spele ruşinea naţiunii, în consecinţă, începând să strângă o armată, cu efective suficient de numeroase încât să le asigure izbânda. Ceraunus s-a lansat într-un atac nereuşit asupra provinciei egiptene Asia Mică, dar, din nefericire, a fost asasinat de soldaţii rebeli, curând după aceea, A fost înlocuit de energicul frate Antiochus, care era ani- mat de vederile lui Ceraunus, pe care a început să le şi transpună în practică. Începutul carierei lui Antiochus a justificat pe deplin titulatura de „cel Mare” ce i s-a atribuit, deşi desfăşurările ulterioare i-a anulat dreptul la acest renume. A avut o personali- tate puternică, bine conturată, urmărindu-şi scopurile cu hotărâre necruţătoare, fără de devieze niciun pic de la traseul pe care şi l-a propus. Istoria domniei lui este presărată cu nesfârşite lupte, fiind, cel puţin în tinereţea sa, încununată de biruinţe. Astfel, el a înăbuşit răscoala de la Molo în răsărit şi la Achaeus în apus, revenind apoi să recucerească sudul Siriei. Ptolomeu al patrulea Filopator, rege al Egiptului, a fost o persoană slabă, lipsită de caracter şi puterea de a lua decizii sau, ca să-l cităm iarăşi pe Montgovery „un voluptuos diletant, condus de miniştri fără scrupule”, care nu prea se împotrivea lor. Antiochus şi-a aruncat cu tenacitate toate forţele asupra lui şi sirienii s-a dovedit atât de irezistibili, încât profeţia din versetul 10 a descris cu acurateţe traiectoria urmată de Antiochus, când a spus că va înainta, se va revărsa ca un râu, care iese din matcă, şi-l vor împinge iarăşi înapoi până la cetăţuie. Zoeckler declară că avem de a face aici „cu o descriere foarte veridică a unei înaintări prelungite, dar irezistibile, urmată din înfăţişarea unor mase de războinici ce se revarsă, amintind de o descriere similară din Isaia 8:8”. Seleucia a fost recucerită fără dificultate, iar