Punctul culminant al istoriei

Împăraţii de la nord şi cei de la sud 149 după aceea, Antiochus şi-a continuat înaintarea vijelioasă pentru a redobândi restul terito- r iului sirian ce fusese subjugat de Egipt. Ca un şuvoi ce iese din matcă, el a năvălit în Egipt, înaintând până la Dura. După o scurtă încetare a ostilităţilor, şi-a reluat operaţiunile milita- re, ajungând cu forţele sale până în Gaza. Astfel, cel puţin pentru o vreme, Siria a deţinut superioritatea, Egiptul luându-şi plata pentru cuceririle sale din trecut. Victoria lui Ptolomeu Împăratul de la miazăzi, mâniat de aceasta, va ieşi şi se va lupta cu împăratul de la miazănoapte; va ridica o mare oştire, dar oştile împăratului de la miazănoapte vor fidate în mâinile lui şi nimicite. Atunci inima împăratului se va îngâmfa, va doborî zece mii, dar tot nu va birui (Daniel 11:11-12). Pierderile suferite de Egipt în urma acţiunilor militare ale lui Antiochus, l-au incitat, în cele din urmă, pe docilul Ptolomeu, trezindu-l din indolenţa şi complacerea sa în senzuali- tate. Mâniat de-a binelea, probabil şi din pricina ameninţării ce se ivise din nou cu invazia ţării, precum şi de dispreţul supuşilor săi, Ptolomeu şi-a strâns o amată de mercenari şi voluntari egipteni şi, sub comanda lui directă şi a consoartei sale Arsinoe, a pornit la luptă împotriva invadatorului. Şi Antiochus a strâns o armată de 70.000 de infanterişti şi 5.000 de tupe de cavalerie, asediind Raphia, o fortăreaţă egipteană din regiunea de graniţă. Spre uimirea lui, forţele sale au fost înfrânte, iar armata sa a căzut pradă în mâna egiptenilor. Ceea ce s-a întâmplat a fost un dezastru total şi neaşteptat. Marea mulţime pe care o strânsese a căzut pradă în faţa forţelor lui Ptolomeu, mii şi mii dintre ostaşii lui Antiochus fiind duşi în prizonierat. Victoria repurtată de Ptolomeu i-a încurajat pe egipteni, inima sa fiind înălţată de bucu- ria izbânzii, dar el a risipit laurii victoriei, dând dovadă de o mare slăbiciune. A anexat Palestina, însă, în loc să ducă la capăt înfrângerea Siriei, cucerind şi ţara Siriei, în schimb, a făcut pace cu Antiochus, după care a revenit la viaţa sa din trecut, de risipă şi păcat necon- trolat. În acelaşi timp, a stârnit mânia evreilor, profanând templul de la Ierusalim şi insis- tând să i se permită intrarea în sfânta sfintelor, însă căzând la pământ fără grai înainte de a putea intra. Întorcându-se la Alexandria, a pornit o persecuţie a evreilor, care s-a soldat cu doborârea a mii dintre ei. 40.000 au preferat moartea, decât să cedeze idolatriei, doar 300 dintre ei păstrându-şi drepturile civile. Negreşit, a doborât zeci de mii, dar tot nu a biruit cum declarase îngerul. Revenirea sa imediată la o viaţă uşoară de plăceri păcătoase, de îndată ce a obţinut victoria, a dezvăluit adevăratul său caracter. Contra-atacul nordului Căci împăratul de la miazănoapte se va întoarce şi va strânge o oştire mai mare decât cea dintâi; şi după ceva vreme, după câţiva ani, va porni în fruntea unei mari oştiri bine înarmate. În vremea aceea, se vor ridica mulţi împotriva împăratului de la miazăzi şi o ceată de derbedei din poporul tău se vor răscula, ca să împlinească vedenia; dar vor cădea. Împăratul de la miazănoapte va înainta, va ridica întărituri şi va pune mâna pe cetăţile întărite. Oştile de la miazăzi, nici chiar floarea oamenilor împăratului, nu vor putea să ţină piept, nu vor avea putere să se împotrivească. Cel ce va merge împotriva lui

150 Punctul culminant al istoriei va face ce va voi şi nimeni nu i se va împotrivi; el se va opri în ţara minunată, nimicind cu desăvârşire tot ce-i va cădea în mână (Daniel 11:13-16). În ciuda cumplitei înfrângeri suferite la Raphia, Antiochus a dat dovadă de o extraordi- nară rezilienţă şi n-a trecut mult timp înainte de a se angaja, neobosit, în campanii militare în Persia, Bactria şi India, stabilind cu succes capuri de pod în teritorii îndepărtate, cum ar ficele de la marea Caspică, pe de o parte, şi hotarele Indiei, pe de altă parte. La treispreze ani după Raphia, Ptolomeu Filopator şi regina acestuia au murit, fiind, probabil, otrăviţi, lăsând în urmă un copil de patru ani, Ptolomeu al cincilea Epiphanes. Antiochus, un maes- tru tactician, a văzut imediat posibilitatea de a se răzbuna, încheind îndată o alianţă cu Filip, regele Macedoniei, cu scopul de a organiza o expediţie comună împotriva Egiptului pentru a-şi împărţi averile sale între ei. El şi-a strâns o armată, mult mai numeroasă decât cea anterioară, înzestrând-o cu toate armele, sculele, bagajele şi proviziile de război ale unei oştiri bine puse la punct şi, la momen- tul potrivit, a pornit la luptă împotriva inamicului naţional. I-au venit în ajutor foarte mult disensiunile interne din Egipt, cu provinciile sale, tulburările şi insurecţiile care au avut loc, cauzate de atitudinea nechibzuită a ministrului principal al lui Ptolomeu, Agathocles, (care a fost ulterior asasinat). Facţiuni s-a ivit şi în Palestina, unde câţiva dintre evreii mai refractari au pus la cale o revoltă împotriva lui Ptolomeu, voind să-l sprijine pe Antiochus, crezând că în felul acesta împlineau planul lui Dumnezeu, aşa cum este acesta descris în Isaia 19. Unii dintre evrei negreşit s-au alăturat lui Antiochus, iar Josephus afirmă că mulţi au aprovizionat armata lui cu alimente când s-a întors din Egipt pentru a asedia garnizoana egipteană de la Ierusalim. (Rule este de părere că sintagma o ceată de derbedei se referă la separatiştii care şi-au părăsit patria natală, Iudeea, plecând în Egipt, iar acolo s-au alipit de Onias, care a ridicat un templu la Heliopolit, stabilind astfel un sistem de închinăciune rival celui de la Ierusalim, dar această explicaţie ingenioasă nu reuşeşte să întrunească baremul cerut de context.) Nefericiţii evrei care s-au aliat cu sirienii sperau, probabil, să-şi recâştige independenţa naţională, însă speranţele lor au fost înşelate, iar planurile lor zădărnicite. Mulţi dintre cei care s-au înrolat în cadrul forţelor lui Antiochus au pierit, de fapt, în conflictele care au urmat. Generalul Scopas recucerise Fenicia şi Coele-Siria. Prin urmare, Antiochus a invadat Coele-Siria şi, la Muntele Panium, a pus pe fugă forţele egiptene, dintre care 10.000 au fugit în învălmăşeală, refugiindu-se în cetatea întărită Sidon. Sirieni au ridicat metereze din pământ pentru asedierea cetăţii (vezi 2 Sam. 20:15) şi, în urma foametei care a urmat, Scopas şi armata lui s-au predat. Trupele de elită ale Egiptului au fost trimise sub comanda lui Eropus, Memocles şi Damexenus în ajutorul lui Scopas, dar a fost prea târziu, ajutorul lor fiind zadarnic. Astfel, Antiochus a recâştigat nu numai Coele-Siria, ci şi Fenicia şi Palestina. Atât de mare a fost puterea sa, încât nimeni nu i-a putut rezista, el făcând cum a voit. În mândria şi înfumurarea sa, el nu a tolerat nicio opoziţie, totul şi toţi supunuându-i-se. Evreii care-l trădaseră pe Ptolomeu şi-l sprijiniseră necondiţionat pe Antiochus acum au cules exat ceea ce au semănat, fiind pedepsiţi pentru actul lor de trădare. În loc să-şi recâştige independen- ţa, ei s-au trezit cu un despotism şi mai crunt. Ca scenă a repetatelor conflicte dintre nord şi

Împăraţii de la nord şi cei de la sud 151 sud, Palestina fusese deja prădată, dar, de îndată ce Antiochus s-a reabilitat, el s-a folosit de această ţară ca de un punct de ameninţare la adresa Egiptului, şi armatele sale, ducându-şi traiul în acea ţară, au pustiit-o de tot. Căderea lui Antiochus cel mare Şi îşi va îndrepta faţa ca să vină cu puterea întregii sale împărăţii, şi cei drepti împreu- nă cu el; şi va face lucruri mari; şi-i va da pe fiica femeilor, ca s-o corupă; dar ea nu va sta, nici nu va fipentru el. Apoi îşi va întoarce faţa către insule şi va lua multe; şi o căpetenie va face să înceteze pentru el ruşinea lui; el o va întoarce asupra lui, fără ruşine din partea lui. Şi îşi va întoarce faţa către locurile întărite ale ţării lui şi se va poticni şi va cădea şi nu va mai fivăzut (Daniel 11:17-19, citat luat din Biblia de la Bucureşti, ediţia 2001, n.tr.). În continuare, Antiochus s-a hotărât să încheie cucerirea Egiptului şi a posesiunilor sale, strângându-şi forţele în scopul unui atac susţinut, de mare anvergură. Membri de frun- te din Israel („cei drepţi”, epitet aplicat de evreu la propriul lor popor, neavând deloc sensul unei sugestii că cei cu pricina ar avea vreo mai mare integritate de caracter decât alţii) i s-au asociat. Dar planurile sale au fost date peste cap, prin ameninţarea intervenţiei Romei, ca urmare, el hotărându-se să rezolve pe calea diplomaţiei ceea ce, temporar, nu păruse reali- zabil prin acţiuni militare. Aşadar, a fost negociat un nou tratat cu Egiptul, în virtutea căruia Antiochus şi-a logo- dit fiica, Cleopatra – care pe vremea aceea, era doar o copilă, ceea ce explică folosirea ter- menului de „fiica femeilor”, întrucât ea era încă în grija mamei şi a bunicii ei – cu tinerelul Ptolomeu, promiţându-i veniturile Coele-Siriei, ale Feniciei şi ale Palestinei ca zestre. Zestrea n-a mai fost dată niciodată integral, deoarece Antiochus a scăzut din ea jumătate din bani pentru a acoperi costurile sale administrative. Căsătoria a fost celebrată la Raphia, iar Antiochus si-a pus încrederea că fiica sa îi va întreţine influenţa la curtea Egiptului. Din nefericire, cu toate calculele sale exacte, stratagema lui nu a dat rezultatele scontate. Cleopatra nu s-a lăsat coruptă să slujească scopurile politice ale tatălui său, ci a insistat să-şi menţină loialitea faţă de soţul ei. Alianţa nu i-a fost de niciun folos lui Antiochus, intrigile sale neaducându-i niciun avantaj. Ce amare trebuie să fifost sentimentele intrigantului, când şi-a dat seama că toate cheltuielile şi diplomaţia sa fuseseră în zadar! „Dacă s-ar fimulţumit Antioh să rămână ceea ce era de fapt, moharh al Asiei şi suzeran al Egiptului”, spune Montgomery, „ar fiintrat în istorie cu adevărata titulatură de «cel Mare», un titlu conferit asupra lui prematur în timpul vieţii sale. Dar a fost ambiţia lui fata- lă nu numai să cucerească Pergamul, spinele din coasta Seleucizilor, ci şi să ia poziţie în Grecia, şi astfel să-l reîncarneze pe marele Alexandru”. Pregătind o flotă uriaşă de trei sute de corăbii, el a început să devasteze multe localităţi de pe coasta Mării Mediterane şi să captureze insulele Rodos, Samos, Eubaea, Colofon şi altele. Roma a răspuns provocării, consulul roman Acilius întâlnindu-se cu el la trecătoarea Thermopylae şi înfrângându-i forţele, iar pe el expulzându-l din Grecia. Apoi romanii s-au decis să pună capăt purtării arogante şi insultătoare a acestui sirian şi să-l izgonească din Asia Mică. „S-au făcut imense pregătiri de către ambele părţi”, scrie Driver, „La urmă, bătălia decisivă a fost dată în anul 190 î.Cr., la Magnesia, în apropiere de Smirna, iar uriaşa armată a lui Antiochus de 80.000

152 Punctul culminant al istoriei de oameni a fost înfrântă, cu pierderi substanţiale, de Lucius Cornelius Scipio. Acum Antiochus a fost obligat să renunţe pe faţă la toate pretenţiile sale la vreo parte a Europei sau Asiei Mici la vest de Taurus şi să se supună umilitoarelor condiţii de pace. Era de-acum complet ruinat. Niciodată nu mai căzuse o putere atât de mare atât de rapid, definitiv şi ruşi- nos”. Insultele pe care le proferase la adresa Romei s-au întors asupra propriului său cap. (De pildă, odată i-a spus-o verde unui legat roman să nu se amestece în Asia, deoarece nici el nu se amestecă în Italia!) Înfumurata sa ambiţie a primit o lovitură mortală. Fiul său mai mic, Antiochus, a fost dus în prizonierat la Roma împreună cu alţi ostatici, drept garanţie că tatăl său se va purta corespunzător, rămânând acolo următorii paisprezece ani. Retrăgându-se acoperit de ruşine în ţara sa, Antiochus a constatat acum că e nevoie să-şi întărească fortăreţele, precum şi să găsească şi o modalitate de a-şi reface finanţele, în special având în vedere împovărătoarele amenzi ce i-au fost impuse de către romani. Într-o noapte, când, fără menajamente, el împreună cu soldaţii săi a încercat să dea iama în tem- plul lui Jupiter Belus de la Elymais, a fost surprins şi ucis de perşi – cu siguranţă, acesta fiind un sfârşit cât se poate de ruşinos pentru un conducător ce făcuse să se clatine două continente. Într-adevăr, el s-a poticnit şi a căzut, nemaifiind văzut. Puternicul monarh se sfârşise, iar mândria Siriei a fost umilită şi târâtă în ţărână. Astfel, istoria şi-a urmat cursul exact aşa cum se profeţise. Seleucus Filopator Cel ce-i va lua locul va aduce un asupritor, în cea mai frumoasă parte a împărăţiei; dar în cîteva zile va fizdrobit, şi anume nu prin mânie, nici prin război (Daniel 11:29). Antiochus a fost urmat la tron de fiul său, Seleucus Filopator, un rege de un tempera- ment foate diferit de al tatălui său. Fiind cam încet şi uşuratic, el s-a dovedit a fiun monarh paşnic. Tributul de 1.000 de talanţi pe an pe i-l impuseseră romanii tatălui său, s-a dovedit o povară grea pentru Siria şi domnia de doisprezece ani a lui Seleucus a fost ocupată, mai tot timpul, cu strângerea de impozite pentru Roma. A fost aprig detestat de evrei din pricina impozitelor nemiloase impuse asupra lor de trezorierul sirian (sau „extorcătorul”) numit Heliodorus, care constituia o sursă permanentă de iritare pentru Palestina. Punctul culminant a fost atins atunci când Heliodorus a încercat să jefuiască templul de la Ierusalim, după ce Simon, un beniamit, a destăinuit unde erau ascunse comorile sale. Acesta căuta să se răzbune pe Marele Preot, Onias. Heliodorus a fost împiedicat să-şi ducă la îndeplinire planul în urma unei apariţii supranaturale a unei fiinţe cereşti, care l-a con- fruntat pe când acesta se pregătea să intre în sacra trezorerie. Când trezorierul s-a întors, l-a otrăvit pe rege, iar Seleucus a murit după o relativă scurtă şi neinspirată domnie, „nu prin mânie, nici prin război”. Ridicarea lui Antiochus Epiphanes În locul lui se va ridica un om dispreţuit, fără să aibă putere împărătească; dar se va ridica deodată, şi va pune mâna pe împărăţie prin uneltire. ,,Oştile se vor revărsa ca un râu înaintea lui dar vor finimicite, împreună cu o căpetenie a legământului. După ce se vor uni cu el, el va întrebuinţa o viclenie; va porni şi va birui cu puţină lume. Va intra, pe neaş-

Împăraţii de la nord şi cei de la sud 153 teptate, în locurile cele mai roditoare ale ţinutului; va face ce nu făcuseră nici părinţii lui, n ici părinţii părinţilor lui: va împărţi prada, jafurile şi bogăţiile; va urzi la planuri împo- triva cetăţuilor, şi aceasta va ţinea o vreme (Daniel 11:21-24). La moartea lui Seleucus Filopator, moştenitorul de drept era fiul său, Demetrius, în vârstă de numai unsprezece ani, dar, spre sfârşitul domniei sale, Seleucus îşi trimisese fiul la Roma ca ostatic, ţinând locul fratelui mai mic al lui Seleucus, Antiochus. Heliodorus a luat cu forţa tronul, însă dreptul său a fost numaidecât disputat de Ptolomeu Filometor, regele Egiptului, care şi-a întemeiat pretenţia pe faptul că mama sa, Cleopatra, fusese sora regretatului rege al Siriei. Făcând escală la Atena, la întoarcerea sa în Siria, Antiochus a aflat de uciderea fratelui său şi s-a grăbit să ajunge la Antiohia. A câştigat ajutorul lui Eumenes, regele Pergamului şi al fratelui acestuia Attalus, şi, prin ajutorul asigurat de acesta cu trupe şi asistenţă financiară, a reuşit să-l de-a jos pe uzurpator, ocupând, în schimb, el tronul. Heliodorus a fost dat la moar- te, iar moştenitorul legitim, Demetrius, lăsat mai departe să zacă în captivitate la Roma, iar omul care nu avea niciun drept legal la titlul de rege, Antiochus al patrulea Epiphanes, s-a urcat pe tron. El a venit pe nebăgate în seamă, obţinând tronul prin linguşiri, cum s-a prezis. „Mai întâi el l-a flatat”, spune Robinson, „pe Eumenes, regele Pergamului, şi pe fratele lui Attalus, ca să le câştige adeziunea; apoi au urmat sirienii înşişi printr-o promisiune de clemen- ţă şi reducere a impozitelor; şi, în fine, i-a flatat pe romani, cărora le-a trimis ambasadori să le facă curte, dându-le un cadou mare şi plata restantă a tributului, dorind ca aceştia să încheie aceeaşi alianţă ce o încheiase şi tatăl său, Antiochus cel Mare”. Astel, prin şiretenie, disimu- lare şi uneltire, s-a put bine cu toţi, numai să-şi poată atinge scopul. Îngerul l-a descris (în originalul englez, n.tr.) drept „o persoană vrednică de dispreţ”. Irving crede că, în primul rând, aceasta ar constitui o referire la Napoleon Bonaparte, dar adevărul e că nu putea fivorba de altcineva decât de Antiochus, lui aplicându-se descrierea de minune. Fiind imoral şi libertin, el s-a înhăitat cu cei mai de jos oameni, a frecventat casele de toleranţă şi tavernele unde oamenii îşi risipeau averea. Ieronim declară că-şi pier- duse într-atâta orice simţ al ruşinii ori respectului de sine, încât s-a asociat în public cu actriţe şi prostituate, săvârşind actul copulaţiei în văzul publicului. Atât de degradat era el, „până în măduva oaselor”, încât beţiile, petrecerile şi extravaganţele sale i-au adus porecla de „Epimanes” („nebunul”) în locul titlului real de Epiphanes („ilustru”) pe care şi-l asu- mase. Stuart îl descrie ca „unul din cele mai extraordinare personaje exhibate pe paginile istoriei. A fost avar şi risipitor, depăşind măsura prin toate complacerile sale, dedat la izbuc- niri violente, o corcitură între nebunia cea mai crasă, şi, pe de altă parte, slăbiciune în alte privinţe, individ de o mare viclenie şi extremă dibăcie de a-i manipula pe alţii”. Acest venal personaj l-a înlocuit pe nepotul său, căruia i se cuvenea, de drept, tronul Siriei, suindu-se el, în schimb. „Forţele revărsate” pe care le menţionează profeţia au fost interpretate de unii drept oştirile de vrăjmaşi ai lui Antiochus biruiţi de Eumenes şi Attalus; alţii au sugerat că textul s-ar referi la susţinătorii moştenitorului legitim ce au fost înăbuşiţi de Antiochus. Cel mai probabil, însă, este vorba de forţele Egiptului aici. Curând după accederea la tron a lui

154 Punctul culminant al istoriei Antiochus, nepotul său, Ptolomeu Filometor, care avea pe vremea aceea doar cincispreze- ce ani. s-a decis să întreprindă ceva în sensul recâştigării teritoriului luat anterior cu japca de Siria. Dar puternica armată egipteană a fost pusă pe fugă în apropiere de Pelusium. Forţele ei au fost „măturare” şi sparte ca vasul unui olar când cade la pământ. Iarăşi, comentatorii au întâmpinat dificultăţi în stabilirea identităţii „prinţului legămân- tului” (sau „a prinţului aliat”). Farrar crede că prinţul era marele preot, Onias al treilea, ce fusese înlocuit de fratele său Iason. Dar versetul următor afirmă limpede că a fost prinţul cu care s-a încheiat un legământ sau o alianţă, adică Ptolomeu Filometor, regele Egiptului. Prefăcându-se că este prieten cu Ptolomeu, machiavelicul Antiochus a încheiat un tra- tat cu tânărul monarh. Caracterul său perfid s-a manifestat însă imediat. Ignorând termenii tratatului, deşi pe faţă continua să spună ce e prieten cu Ptolomeu, Antionchus a început îndată să uneltească împotriva bogatului său aliat. În fruntea unei armate foarte reduse, a înaintat pe Nil până în dreptul Memphisului, pe care a asediat-o şi, deşi armata lui era atât de mică, a fost suficientă pentru ca el să-şi sporească tăria. Continuând să pretindă că este prieten cu Ptolomeu, pe neaşteptate, Antiochus a mai invadat şi Galileea şi Egiptul Inferior, cucerind Pelusium şi cele mai fertile regiuni. Astfel, el a realizat ceea ce nu reuşiseră predecesorii lui să facă, devenind, practic, stăpânul Egiptului. Provinciile prădate i-au oferit o pradă bogată şi, cu o generozitate necunoscută de monarhii sirieni de dinaintea sa, a împărţit câştigurile sale cu o risipă şi largheţe între adepţii săi (vezi, de exemplu, Întâi Macabei 3:31). Adam Clarke spune că „el a petrecut mult timp şi bani cu spectacolele publice, făcând daruri mari poporului… Uneori mergea pe străzi, aruncând o mână de monede şi strigând: «Luaţi toţi cei cărora vă surâde Fortuna», sperând ca prin aceste metode, să câştige popularitatea şi adeziunea supuşilor săi”. El a făcut un studiu minuţios despre cum să pună mâna pe Naucratis, Alexandria şi alte cetăţi întărite ale Egiptului, toate cedând în faţa lui, cu excepţia Alexandriei. Dar planurile sale au fost Divin limitate, lui permiţându-i-se să aibă succes până la vremea prestabilită de Dumnezeu. Prima campanie egipteană Apoi, va porni în fruntea unei mari oştiri, cu puterea şi mânia lui, împotriva împăratu- lui de la miazăzi. Şi împăratul de la miazăzi se va prinde la război cu o oaste mare şi foarte puternică; dar nu va putea să ţină piept, căci se vor urzi planuri rele împotriva lui. Cei ce vor mânca bucate de la masa lui îi vor aduce pieirea; oştile lui se vor împrăştia ca un râu, şi morţii vor cădea în mare număr. Cei doi împăraţi nu vor căuta decât să-şi facă rău unul altuia, vor sta la aceeaşi masă şi vor vorbi cu viclenie. Dar nu vor izbuti, căci sfârşitul nu va veni decât la vremea hotărâtă. Când se va întoarce în ţara lui cu mari bogăţii, în inima lui va fivrăjmaş legământului sfânt, va lucra împotriva lui şi apoi se va întoarce în ţara lui (Daniel 11:25-28). Antiochus invadase deja Egiptul, dar prima campanie propriu-zisă nu a început decât atunci când a terminat el de făcut toate pregătirile minuţioase pentru această acţiune riscantă. În cele din urmă, el „a intrat în Egipt în fruntea unei mulţimi copleşitoare, cu care de război, elefanţi şi un mare de trupe de cavalerie” (1 Mac. 1:17), bineînţeles, presupunând că va ieşi

Împăraţii de la nord şi cei de la sud 155 victorios din această confruntare. Ptolomeu Filometor i-a ieşit în întâmpinare invadatorului c u o armată de proporţii egale ca mărime şi tărie. Cele două armate s-au confruntat între Pelusium şi Muntele Casius, angajându-se îndată într-o furioasă încleştare. Forţele egiptene au fost înfrânte, Ptolomeu însuşi fiind luat prizonier, dar victoria s-a datorat nu în mică măsu- ră intrigilor ţesute de Antiochus, care i-a corupt pe Eulaeus şi pe Lenaeus, precum şi pe mulţi alţii dintre curtenii şi căpitanii lui Ptolomeu. Încurajat de succesul repurtat, Antiochus a con- tinuat, făcându-se stăpân al Egiptului, cu excepţia Alexandriei. Între timp, egiptenii şi-au abandonat adeziunea faţă de Filometor, făcându-l pe frale lui, Filometor Fyscon, sau Euergetes, rege în locul lui. Antiochus a simulat prietenie cu Filometor, instalându-l la Memphis ca rege, cu declaraţia falsă că ar sprijini pretenţiile sale împotriva uzurpatorului. Spre amarnica dezamăgire a lui Filometor, chair nobilii săi, ce beneficiaseră de largheţea sa, au fost acum motivul prăbuşirii sale. Înşişi oamenii în care se încrezuse, deţinătorii secretelor sale de stat, au fost aceia care l-au trădat. Ca urmare a unel- tirilor lor, puternica armată egipteană a fost înfrântă, cu pierderi mari de vieţi omeneşti. Pretinzând că sunt prieteni, Antiochus a conferit cu Filometor pe tema metodelor celor mai adecvate de a recuceri Egiptul, Antiochus angajându-se, dar minţind, că-l va ajuta pe nepotul său să domnească peste propria sa ţară. Evident, Filometor a fost tot atât de viclean ca unchiul său, dovedindu-se capabil de aceeaşi trădare ca şi Antiochus. Fiecare din ei urzea, astfel, cum să-i vină de hac celuilalt. Inimile lor erau pline de răutate, minţindu-se reciproc cum stăteau la acceşi masă, ceea ce constituia o gravă încălcare a moravurilor ori- entale. Planurile lor comune au eşuat, căci vremea rânduită de Dumnezeu pentru sfârşitul războaielor dintre nord şi sud nu sosise încă. Revenind din Egipt, încărcat cu pradă de război şi jaf (Mac 1:19-20), Antiochus a găsit tulburări grave în Palestina. Un zvon fals, cum că ar fimurit, a trezit un val de euforie la Ierusalim. Mai mult, Iason, pe care Antiochus îl destituise din funcţia de mare preot, după ce a fost mituit de Menelaus, a mărşăluit împotriva Ierusalimului în fruntea a o mie de mer- cenari tocmiţi, cucerindu-l şi obligându-l pe Menelaus să se retragă sub adăpostul zidurilor propriului său palat. Antiochus s-a înfuriat, fiind hotărât să se răzbune. Inima sa era „împo- triva sfântului legământ”, adică împotriva ţării sfinte şi a locuitorilor ei, mai degrabă decât împotriva teocraţiei şi a instituţiilor acesteia. El a luat Ierusalimul cu asalt, în fruntea unei armate de 40.000 de sclavi, în timp ce Iason s-a refugiat în ţinutul amoniţilor (Cartea a doua a macabeilor, capitolul 5, versetele 5-14). Sub călăuzirea lui Menelaus, pe care l-a repus în postul de mare preot, el a comis un sacrilegiu, intrând în sfânta sfintelor din templu, pe care a jefuit-o, luând altarul de aur, vasele de aur şi argint şi pe celelalte comori ale sale, totul ridicându-se la valoarea de 1.800 de talanţi. Spre consternarea evreilor, a pângărit templul, aducând jertfă o scroafă pe altar şi stropind-i sângele peste tot în templu (2 Mac. 5:15-21). Astfel, lucrarea sa de pângărire a templului sfârşindu-se, sirianul s-a întors în ţara sa, adu- când cu el prada Egiptului şi ce luase cu japca din templul de la Ierusalim. A treia campanie La timpul hotărât se va întoarce şi va veni în sud; dar atunci nu va fica mai înainte. Căci corăbiile Chitimului vor veni împotriva lui; şi va fidescurajat şi se va întoarce şi se va

156 Punctul culminant al istoriei înfuria împotriva legământului sfânt şi va face lucruri mari; şi el se va reîntoarce şi îşi va îndrepta atenţia spre cei care au părăsit legământul sfânt (Daniel 11:29-30) Între Ptolomeu Filometor şi fratele său, Ptolomeu Fiscon, survenind o împăcare, aceş- tia s-au învoit să domnească în comun peste Egipt. Curând după aceea, Antiochus a invadat ţara a doua oară. Nu se menţionează deloc despre această campanie în cartea Daniel, dar profeţia se referă, totuşi, la o a treia expediţie, care a avut loc cu un an mai târziu, „la timpul stabilit”, adică la timpul rânduit dinainte de Dumnezeu, ce pregătise toate acţiunile lui Antiochus, chiar dacă el nu-şi dădea seama de asta. După cea de-a doua invazie, Ptolomeii au trimis o delegaţie la Roma, solicitând ajutor. În acelaşi timp, ei au angajat mercenari din Grecia. În primăvara anului următor, Antiochus a strâns o armată mare şi a înaintat împotriva Egiptului, cerând ca Cipru, Pelusium şi alte teritorii să-i fie cedate, iar când cererile i-au fost respinse, a învins Memphisul şi a pornit la luptă împotriva Alexandriei. De data aceasta, expediţia sa nu a fost încununată cu succes ca mai înainte, când zdrobise armata Egiptului, subjugând, practic, toată ţara. Reclamaţia Ptolomeilor înaintată Romei a fost întâmpinată cu un răspuns imediat: „corăbiile Chitimului” (sau Kitimului) au pornit pe mare să pedepsească înrădăcinatul vrăjmaş. „Iniţial, termenul Kittim denumea un oraş din Cipru”, scrie Charles, „apoi, treptat, a ajuns să se refere la locuitorii Ciprului (Gen. 10:4; Isa. 23:1, 12). Mai târziu, a ajuns să se refere la insulele şi coastele Mediteranei. Astfel, în Cartea Jubileurilor şi în Întâi Macabei înseamnă macedonieii, pe când, în textul nostru în mod clar îi desemnează pe romani”. Textul de la Numeri 24 cu 23 în versiunea Douay, sună astfel: „Ei vor veni cu corăbii, cu galere din Italia”, iar la Daniel 11:30, se spune: „Galerele romanilor vor veni peste el”. Desigur, nu poate exista nicio îndoială că profeţia lui Daniel a făcut aluzie la corăbiile romane. Antiochus auzise că au sosit în Alexandria legaţi din senatul [roman], drept care s-a dus să-i salute. La Eleusis, situat la mai bine de 6 km de Alexandria, Popilius Laenas s-a întâlnit cu el şi i-a prezentat decretul emis de senat, în care i se ordona ca el şi armata sa să evacueze Egiptul şi să înceteze amestecul în treburile nepoţilor săi. Antiochus a răspuns că se va con- sulta cu prietenii săi, dar senatorul roman a luat îndată bastonul său, cu care a trasat un cerc pe nisip în jurul lui Antiochus, averizându-l aspru să nu păşească în afara cercului, înainte de a ficonsimţit la prevederile decretului senatului. Umilit şi jignit de-a binelea, sirianul intimidat s-a supus pe dată, retrăgându-şi numaidecât forţele din Egipt şi revenind în ţara sa. Înfuriat la culme de înjosirea la care a fost supus, Antiochus şi-a dat seama că nu-şi poate revărsa mânia decât asupra ţărişoarei Palestina. Evreii apostaţi, sub conducerea lui Menelaus, care urmăreau elenizarea concetăţenilor lor şi renunţarea la ritualul circumciziei şi a altor trăsături distinctive ale poporului evreu, s-au bucurat de aprobarea sa, dar ceilalţi evrei [credincioşi] au devenit ţinta unor cumplite persecuţii. Apollonius a fost trimis împre- ună cu 22.000 de oameni să distrugă Ierusalimul. El a masacrat mii de evrei din cetatea sfântă, omorându-i pe închinătorii din templu, punând capăt închinării şi ritualurilor de la templu, a prădat cetatea, după care i-a dat foc. Apoi Antiochus a dat publicităţii un decret, în virtutea căruia, sub ameninţarea pedepsei cu moartea în caz contrar, toţi se vor conforma religiei greceşti, iar templul propriu-zis urma să fie consacrat lui Jupiter Olimpus. În plus,

Împăraţii de la nord şi cei de la sud 157 identificându-se cu zeul respectiv, a pretins ca oamenii să i se închine şi lui (o remarcabilă a nticipare a a evenimentului aflat încă în viitor, descris la 2 Tesaloniceni 2:4). Această pân- gărire a templului şi sistare a serviciilor religioase a fost ceea ce a dat naştere la răscoala macabeilor, la care ne vom referi mai târziu. Persecutarea evreilor Nişte oşti trimise de el vor veni şi vor spurca sfântul Locaş, cetăţuia, vor face să încete- ze jertfa necurmată şi vor aşeza urâciunea pustiitorului. Va ademeni prin linguşiri pe cei ce rup legământul. Dar aceia din popor, care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor, vor rămânea tari, şi vor face mari isprăvi. Înţelepţii poporului vor învăţa pe mulţi. Unii vor cădea, pen- tru o vreme, loviţi de sabie şi de flacără, de robie şi de jaf. Când vor cădea, vor fiajutaţi puţin, şi mulţi se vor uni cu ei din făţărnicie. Chiar şi din cei înţelepţi, mulţi vor cădea, ca să fie încercaţi, curăţiţi şi albiţi, până la vremea sfârşitului, căci sfârşitul nu va fidecât la vremea hotărâtă (Daniel 11:31-35). Sir Isaac Newton susţine că versetul 30 se încheie cu descrierea conflictelor dintre împăraţii nordului şi cei ai sudului şi că, ignorând cele trei secole care intervin, profeţia se ocupă, în continuare, de suferinţele pe care le-a îndurat Iudeea sub romani. Expozitorii tex- tului biblic din această şcoală cred că urâciunea menţionată în versetul 31 a fost templul lui Jupiter Capitolinus, ridicat în anul 132 d.Cr. pe locul templului lui Dumnezeu de la Ierusalim, ceea ce a dus la izbucnirea răscoalei de sub conducerea lui Barchocab şi la pus- tiirea săvârşită de romani după înfrângerea acestuia. Dar Birks susţine că poluarea templu- lui s-a datorat iniţial lui Pompey, apoi lui Cestius, după aceea, urmând alte profanări. Iată declaraţia sa: „Profeţia şi-a primit împlinirea, mai întâi atunci când forţele romane conduse de Cestius au atacat templul; în al doilea rând, atunci când Titus şi-a înălţat cortul pe Muntele Măslinilor şi când, după ce i s-a dat foc templului, romanii au introdus insignele romane în templu, plasându-le la poarta de răsărit, aducându-le apoi jertfe. Şi, în fine, când pe vremea lui Adrian, s-a construit şi s-a consacrat un templu în cinstea lui Jupiter Capitolinus, exact pe locul unde se afla sanctuarul lui Dumnezeu”. Episcopul Newton merge chiar mai departe decât omonimul său, fiind de părere că suspendarea jertfei se refe- ră la înlocuirea iudaismului şi a jertfelor levitice de către Biserica Creştină. Dar noi nu găsim nicio justificare pentru a interpreta pasajul acesta în oricare altă formă decât ca o continuare a relatării faptelor lui Antiochus, întrucât nu se produce nicio întrerupere a con- tinuităţii. „Cu asta ajungem”, spune Gaebelein, „la punctul culminant al ororilor comise sub Antiochus Epiphanes”. Referirea pe care o face Domnul nostru la „urâciunea pustiirii”, în Matei 24:15, este considerată uneori o aluzie la acest pasaj, dar Daniel 11:31 era la vre- mea când a rostit Domnul aceste cuvinte o profeţie deja împlinită, El făcând, neîndoios, aluzia la aceeaşi sintagmă ce se întâlneşte la Daniel 12:11. Cu aprobarea luiAppolonius,Antiochus a trimis forţe armate să ia în stăpânire Ierusalimul, şi trădătorul sirian i-a atacat pe oamenii care nu bănuiau nimic dintr-odată în ziua de sabat, capturând mii de femei şi copiii, distrugând multe case şi ocupând fortăreaţa ce străjuia tem- plul. Străduindu-se să şteargă iudaismul de pe faţa pământului şi să aducă Palestina sub influ- enţa culturii elene, Antiochus a ordonat încetarea jertfelor şi a respectării sabaturilor, a sărbă-

158 Punctul culminant al istoriei torilor religioase şi a regulilor ceremoniale, distrugând exemplare ale Scripturii, apoi a înlo- cuit Sărbătoarea Corturilor cu cea a lui Bacchus, introducând practici deşănţate în rândurile tineretului din cetate, şi a dedicat templul lui Jupiter Olympus. Pe locul altarului jertfelor arse de tot a înălţat un altar păgân, şi astfel serviciile din templu au fost suspendate pe o perioadă de peste trei ani. Mulţi iudeii credincioşi au avut de suferit din pricina refuzului lor de a con- suma carne necurată sau de a se întina, supunându-se decretului regal. Unii au fost schingiuiţi sau biciuţi, iar alţii au fost daţi la moarte. Prin asemenea metode total necruţătoare, se spera să se pună capăt iudaismului, înlocuindu-l cu elenismul. Despre „urâciunea care aduce pustiire” Nestlé scrie că a fost „o aluzie dispreţuitoare la «Baalul cerului», un titlu ce apare frecvent în inscripţiile în limba feniciană şi aramaică, de asemenea în versiunea siriacă a cărţii a doua a macabeilor găsită chiar pentru Zeus Olympios al grecilor; iar altarul (probabil împreună cu statuia lui Zeus), ridicat de Antiochus pe altarul arderilor, statuie ce a fost denumită în batjocură de evrei «urâciunea care aduce groaza»” (sau „urâciunea pustiirii”). Termenul „urâciune” (sau „abominaţie”) se foloseşte, cu precădere, la idolii din Vechiul Testament. Or, contaminarea altarului şi aşezarea idolului trebuie să le fipărut evreilor din vremea aceea culmea urâciunii. Copleşindu-i de liguşiri şi promisiuni ieftine pe iudeii trădători care se apostaziaseră de la legea mozaică, Antiochus s-a străduit, prin pervertirea lor, să-i convertească să devină complicii lui în efortul de elenizare a micii ţări. Profeţia se referă la evreii neloiali ca „cei care procedează cu răutate împotriva legământului”, iar Adam Clarke declară că aceasta va fifost „înţeles cu privire la evreii creştini; căci noul a luat acum locul vechiului, întreg ritua- lul iudaic fiind abolit, iar Ierusalimul umplut de temple păgâne” şi că ce se observa erau încercările autorităţilor romane de a-i convinge pe creştini să aducă jertfe statuilor împăra- ţilor. Absurditatea acestei idei rezultă clar din istoria laică, întrucât, în loc să-i convingă pe creştini, toate încercările romanilor s-au făcut prin forţă. Dar noi nu vedem niciun motiv pentru care trebuie să aplicăm pasajul la oricine altcineva în afară de Antiochus. În pofida ademenirilor ispititorului, a existat o rămăşiţă credincioasă, care a exhibat cu uimitoare consecvenţă şi fidelitate faţă de Iehova, indiferent de consecinţe (şi, cum s-a întâmplat, de multe ori statornicia lor a dus la martirajul lor), au refuzat să renunţe la religia lor. Ei Îl cunoşteau pe Dumnezeul lor şi umblau în credincioşie faţă de El şi, cu tăria dăruită de Cel Etern, au făcut ceea ce omul muritor, neajutorat, nu putea face niciodată. „Mulţi din Israel au fost puternici, întărindu-se în ei înşişi să nu consume lucruri întinate. Şi au preferat mai degrabă să moară, decât să se întineze cu cărnurile [necurate ceremonial] şi să nu pro- faneze sfântul legământ; şi astfel, aceştia au murit” (1 Macabei 1:62). „Cei care Îl cunosc pe Dumnezeul lor se vor întări şi vor realiza lucruri mari”. Ei îşi derivau tăria lor dintr-un contact viu şi vital cu Dumnezeu şi în puterea Lui, au săvârşit lucrări mari. Slăbiciunea creştinului de azi, comparativa lipsă a binecuvântării, sărăcia rezultatelor – toate îşi spun cuvântul. Numai cei care Îl cunosc pe Dumnezeul lor, fiind în comuniune permanentă cu El, vor fiîn stare să realizeze lucruri mari pentru El. „Maschilimii” sau înţelepţii dintre oameni, care au ştiut şi înţeles voia lui Dumnezeu (Isa. 11:2), s-au străduit să ţină vie credinţa naţiunii, dând învăţătură spirituală maselor. În timpul perioadei macabeilor, cei evlavioşi, ce rămăseseră credincioşi legii, şi-au asumat

Împăraţii de la nord şi cei de la sud 159 sarcina de a-i învăţa pe compatrioţii lor îndatoririle şi obligaţiile lor religioase, aducându-i ş i pe ei la adevărata cale a adevăratei înţelepciuni. Singura urmare a acestei atitudini a fost să-şi atragă furia persecuţiilor, mulţi dintre ei pierind răpuşi de sabie şi de rugul aprins, în vreme ce alţii au fost duşi în robie sau li s-a confiscat toate bunurile. Unii au fost ucişi în ziua de sabat, zi în care se ştia că ei nu vor lupta; alţii au fost arşi de vii în văgăunile unde se adăpostiseră (2 Macabei 7:3-5); iar alţii au fost răstigniţi sau strangulaţi (Josephus, Ant. 12, versetul 4).Averile victimelor au fost con- fiscate, ei fiin deposedaţi de orice lucru material de valoare. Se face aluzie la suferinţele martirilor şi ale altor victime ale persecuţiilor în Evrei 11:35-37 şi această stare de lucruri a continuat neschimbată timp de trei ani, până când a venit izbăvirea prin macabei. Episcopul Newton crede că referirea se aplică mai întâi apostolilor, şi apoi celor împrăş- tiaţi printre creştinii primari, care au predicat cu credincioşie evanghelia oriunde mergeau, întorcând pe mii de oameni la Domnul, dar care au fost, ca urmare, expuşi prigoanelor ce au continuat timp de peste trei sute de ani. Această părere este dificil de susţinut în lumina versetelor care urmează, existând puternice temeiuri de a le pune, mai degrabă, în legătură cu epoca macabeilor. Când focurile prigoanelor, aprinse de fanatica intoleranţă şi vindicativa cruzime a lui Antiochus, dogoreau cel mai puternic, iar numărul martirilor creştea încontinuu, o anumită uşurare a venit prin apărarea libertăţii de către Mattathis, un preot ce trăia la Modin, şi de către cei cinci fii ai săi, cunoscuţi îndeobşte sub denumirea de Macabei. Când oamenii împăratului au venit la Modin, ca să aducă la îndeplinire decretul regal, au întâmpinat rezistenţă din partea lui Mattathias şi a fiilor acestuia. Apelles şi alţii au fost ucişi de către răsculaţi, şi câteva mii de oameni s-au refugiat în pustiu şi în peşteri. Când Mattathias a murit, lupta a fost dusă mai departe de fiul său, Iuda Maccabaeus, care, în cele din urmă, a înfrânt armatele lui Apollonius şi Seren, ucigându-i pe ambii generali, şi armatele lui Gorgias şi Lysais. După şase ani de lupte, Iuda a reuşit să-şi strângă o formidabilă oştire, cu mulţi dintre cei ce părăsiseră cauza acum raliindu-se sub steagul lui, cu false declaraţii de loialitate, în realitate, mulţi acţionând din frică de severitatea macabeeană împotriva aposta- ţilor. Mărşăluind până la Ierusalim, victorioasa oştire a recucerit cetatea şi templul, înce- pând lucrările de reparaţie ale acestuia şi rededicându-l în mijlocul scenelor de mare bucu- rie. (Cele opt zile ale Sărbătorii Dedicării, care a fost instituită cu această ocazie, şi-au aflat un loc permanent în calendarul Israelului – vezi Ioan 10:22.) Adam Clarke sugerează că versetul 34 s-ar referi la acţiunea lui Constantin de a termi- na cu persecuţiile şi de a promova prosperitatea vremelnică a Bisericii Creştine, şi la mulţi- mile care au mărturisit credinţa creştină din pricina îmbrăţişării credinţei de către împărat. Pe de altă parte, interpretarea, care consideră evenimentele ca împlinite în zilele lui Antiochus, pare mult mai plauzibilă. răgazul adus de revolta macabeilor nefiind decât unul temporar, dar exact asta prevestea cuvântul sacru. Necazurile şi prigoana au constituit din totdeauna un mijloc Divin de testare a realităţii credinţei şi de debarasare de zgură, iar acest lucru a fost cu deosebire exemplificat în pe- rioada descrisă în profeţii. Unii din învăţătorii credincioşi şi pioşi ai poporului au suferit martiraj şi, confruntaţi cu asemenea posibilitate, oamenii imediat s-au împărţit în două

160 Punctul culminant al istoriei categorii. Cei neadevăraţi şi nesinceri, dându-şi seama de pericolul potenţial, s-au lăsat imediat de credinţă. Cei credincioşi, devenind, prin forţa împrejurărilor, conştienţi de pre- ţul pe care s-ar putea să fie chemaţi să-l plătească, şi-au dovedit realitatea mărturisirii lor de credinţă – restul doar au confirmat autenticitatea caracterului lor, purificându-l de tot ce nu era adevărat. De câte ori în viaţă nu sunt încercările şi greutăţile îngăduite de Dumnezeu cu scopul expres de a dovedi credinţa credinciosului! Numai prin foc este rafinat şi purificat aurul; doar prin suferinţă este el desăvârşit. Leupold scoate în evidenţă că termenii traduşi prin „a rafina” sau „a curăţi” sunt, în original, „a topi” şi „a cerne”. Aşa după cum metalele sunt topite, pentru a li se îndepărta elementele nefolositoare, cum ar fizgura, tot aşa vor fişi aceşti dascăli purificaţi în focurile suferinţei. În mod similar, după cum prin cernere se eli- mină pleava nedorită, lăsând în urmă grăunţele curate, tot aşa îşi vor pierde şi sfinţii aceştia pleava neroditoare în vremuri de restrişte. Dar toate aceste încercări sunt numai pentru o perioadă – „este încă pentru timpul rânduit”. Fiecare încercare este limitată, iar Dumnezeu, în bunătatea Lui, niciodată nu aduce peste copiii Lui un test care să fie prea greu de supor- tat.

Capitolul 5 Sã înþelegem Numeri Numeri Îl înfCãAþiºPeITaOzãLUpeL IXsuIVs Cristos, Reagl neolsetrru e„cÎnaãllþacti“trant Şi împăratul va face după voia sa şi se va înălţa şi se va mări mai presus de orice dum- nezeu şi va rosti lucruri uimitoare împotriva Dumnezeului dumnezeilor; şi va reuşi, până când se va împlini mânia; pentru că ce este hotărât se va face (Daniel 11:36). În acest punct, profeţia se întrerupe brusc, un personaj misterios fiind prezentat sub denu- mirea de „regele”. Este incontestabil că multe din trăsăturile acestui om au fost manifestate de Antiochus Epiphanes, în consecinţă, unii dintre interpreţii din tabăra istoricistă insistând că ar fi vorba de Antiochus. De pildă, Farrar afirmă: „Antiochus va deveni tot mai arbitrar, mai obraznic şi mai blasfemiator pe zi ce trece, ajungând să se numească «Dumnezeu» (Theos) pe monedele sale şi obligându-i pe toţi supuşii să-i să îmbrăţişeze religia, astfel aprin- zându-şi şi mai mult împotriva sa mânia Dumnezeului dumnezeilor prin rostirile sale mon- struoase, până ce va veni pierzarea finală”. Desigur, el s-a înălţat pe sine mai presus de toţi ceilalţi zei; în semn de blasfemie arogantă, a ordonat să i se ridice statuia în templul lui Iehova de la Ierusalim, tunând şi fulgerând împotriva Lui şi săvârşind sacrilegii în multe alte temple. Dar, întrucât din versetele 40-45 rezultă clar că regele nordului va năvăli asupra „regelui”, acesta nu poate fi acelaşi cu Antioch, care era el însuşi regele nordului, fiind, prin urmare, nevoie să căutăm altundeva un domnitor care să îndeplinească cerinţele. Unii comentatori au susţinut că descrierea se aplică doar Papei şi sistemului papal, ce a urmărit supremaţie asupra tuturor. Scrie Robinson: „Limbajul decretelor şi edictelor papa- le… este ca împăraţii să se supună şi să nu domnească asupra pontifului, ei datorând un jurământ de fidelitate şi supunere faţă de papă, superiorul şi capul lor; şi ceea ce decretează episcopii Romei trebuie să fie respectat de toţi; că nu este permis nici să vorbească, nici să gândească altfel decât papa; că el imprimă autoritate legilor, nefiind sub obligaţia lor; şi că el este făcut capul întregii lumi”. Însă „regele” era supus atacului atât din partea regelui din nord, cât şi al regelui din sud şi, întrucât contextul arată foarte limpede că el urma să locuias- că în Palestina, orice identificare cu papalitatea este, evident, exclusă. Conform altora, „regele” ar putea să se identifice cu împăratul Constantin sau cu Irod cel Mare, cu Nero, Ibn Ali, Mahomed, Napoleon, Mussolini, Hitler sau Stalin, dar singura explicaţie plauzibilă este că un nou personaj s-a ivit pe scena lui Daniel, a cărui apariţie istorică nu a avut încă loc. La acelaşi individ s-a referit şi profetul Isaia: „Pentru că Tofetul este de mult pregătit, da, este pregătit pentru împărat” (Isa. 30:33, traducerea de Bucureşti sau GBV 2001, n.tr.) şi, din nou, s-a spus despre Israel: „Şi te-ai dus la rege cu untde- lemn… şi te-ai înjosit până în Şeol” (Isa. 57:9), înţelegându-se, foarte limpede, că obiecti- vul veneraţiei idolatre a poporului în ac1e6a1zi va fi cel ce stă pe tron. Dan. 11:40 afirmă, cum 161

162 Punctul culminant al istoriei am arătat deja, că el va fi atacat atât de regele din nord, cât şi de cel din sud, aşa încât rezul- tă clar că localizarea trebuie să fie Palestina. E dificil să evităm concluzia că cel la care se face aluzie în profeţia lui Daniel este viitorul conducător al Israelului, „păstorul netrebnic” din Zaharia 11:17, şi cel pe care profetul din Patmos l-a descris drept „profetul fals”, al cărui cumplit viitor va fi aruncarea în iazul de foc (Apo. 19:20). Conducătorul descris în cartea Daniel a fost unul a cărui trăsătură caracteristică era voia sa proprie – „regele va face ce va voi”. Voia proprie a fost pricina căderii mândrului Lucifer (Isa. 14:12-17), cum tot ea a fost a multora de atunci încoace. Într-adevăr, voinţa neînfrânată este rădăcina fărădelegii omeneşti ce se manifestă atât de strigător la cer astăzi. Chiar în cazul credincioşilor, se poate afirma că voia nesupusă a copiilor lui Dumnezeu este mobilul carnalităţii atât de răspândite şi al lipsei de roade spirituale în viaţa Bisericii. Prin urmare, să nu ne mire că-l găsim pe domnitorul evreu mergând pe calea răzvrătirii şi nebuniei, ce a fost bătătorită de atâţia fii ai oamenilor, de-a lungul veacurilor. Mauro susţine că nu poate fi un altul la care să se potrivească mai bine descrierea aceasta decât la Irod cel Mare. „Ar fi dificil să găsim în istorie”, scrie el, „pe un altul care să fi adus la îndeplinire cu atâta cruzime scopurile inimii sale de tiran şi de om crud, încât să-i fi executat chiar şi pe cei care erau din aceeaşi carne şi sânge cu el”, dar Irod Antiochus, şi mulţi alţii ca el, nu au fost decât prototipuri ale aceluia care urmează încă să vină, la care se vor aplica aceste cuvinte întru totul şi cu adevărat. Cu o aroganţă supremă, regele se va înălţa şi se va mări mai presus de orice dumnezeu şi va rosti lucruri uimitoare împotriva Dumnezeului dumnezeilor. Un asemenea limbaj nu poate fi decât parţial adevărat cu privire la Antiochus. Ca mulţi alţi monarhi, el şi-a asumat onoruri divine, iar monedele sale purtau titlul de „Regele Antiochus, Dumnezeu vizibil, purtătorul victoriei”, iar capul îi apărea, uneori, cu trăsături asemănătoare celor ale lui Apolo şi mai târziu cu cele ale Jupiter Olympus, cu o stea divină în frunte. Fără îndoială, el aspira să fie recunoscut ca identic cu Jupiter, părintele zeilor, şi a fost adevărat, în continua- re, cum se profeţise, că a vorbit dispreţuitor la adresa lui Iehova. Nebucadneţar atribuise onoare Dumnezeului lui Daniel, ca „Dumnezeului dumnezeilor” (Dan. 2:47), darAntiochus s-a referit la El în termeni blasfemiatori. Calvin este de părere că descrierea s-a potrivit foarte bine romanilor, citând, în acest sens, hula rostită de Cicero: „Cicero, în oraţia sa pen- tru Flaccus, rupe cu dispreţ în bucăţi numele adevăratului Dumnezeu şi acel bârfitor impus aşa îşi varsă calomniile ca şi când Dumnezeu, care s-a revelat pe Sine poporului Său ales prin legea Sa, ar fi nevrednic de a fi socotit împreună cu Venus sau Bacchus sau alţi idoli”. Deşi trăsăturile „regelui” din Daniel se pot regăsi în multipli indivizi care au părăsit de mult scena istoriei mondiale, nu a fost încă niciunul în care să se fi realizat complet. Prin urmare, suntem obligaţi să aşteptăm o împlinire a profeţiei la o dată aflată încă în viitor. Cu secole mai târziu, apostolul Pavel scria despre o persoană misterioasă, pe care o numea „omul păcatului” sau „fiul pierzării” şi declara despre el că „se opune şi se înalţă pe sine cu mult mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau obiect de veneraţie” (2 Tes. 2:4). Nu poate fi vorba de nicio îndoială că Daniel s-a referit la această întruchipare a nele- giuirii. Ideea după care păcatul „în final duce de-a dreptul la auto zeificare”, spune Olshausen, „ne dezvăluie natura cea mai intimă a răului, care constă în egoism”. În omul

Regele recalcitrant 163 acesta, „toată dragostea, toată capacitatea de sacrificiu şi negare de sine, se va arăta cufun- date în alcătuirea lui «eu totul în toţi», care apoi insistă să fie recunoscut de toţi oamenii ca centru al oricărei puteri, înţelepciuni şi glorii”. Apocalipsa se referă la o fiară ce se ridică din pământ (respectiv, din Israel, în contrast cu fiara ce s-a ridicat din marea naţiunilor tul- burate), care avea două coarne asemenea unui miel, dar vorbea ca un balaur (Apo. 13:11). Combinând blândeţea mielului cu viclenia diavolului, această fiară purta simbolul unei autorităţi duble – seculare şi religioase – în cele două coarne ale sale. Prin urmare, el va fi lider eclesiastic, cât şi suveranul peste un stat. El este co-ajutorul fiarei din Apocalipsa 13:1 şi exercită puterea delegată a monarhului mai puternic, spre glorificarea acestuia. Şi totuşi, el ocupă personal o poziţie de autoritate considerabilă şi importanţă politică însemnată, fiind un personaj proeminent pe scena profetică. Regele, omul păcatului, fiul pierzării, fiara care iese din pământ, profetul fals – desemnează, cu toate, unul şi acelaşi om, care s-a arătat deodată cu secole în urmă în profeţia lui Daniel. Israel a fost deja restabilit ca stat, iar cuvântul profetic anvizajează restaurarea templu- lui de la Ierusalim şi a vechiului sistem de închinare, întrucât se face referire concretă la templu în 2 Tes. 2:4 etc. S-ar părea că, la timpul potrivit, un rege evreu va fi ridicat să dom- nească peste Israelul refăcut – unul care îşi va călca juruinţele, un apostat de la credinţa părinţilor strămoşilor săi şi un închinător idolatru al unui asociat malefic. Acesta urmează să fie individul menţionat la Daniel 11:36. Cu o aroganţă insolentă, el se va înălţa şi va pre- tinde, cu aroganţă, superioritate asupra oricăror zeităţi ori obiect de veneraţie, rostind hule neruşinate la adresa Dumnezeului celui Etern. Chrysostom arată ce el nu va promova ido- latria, ci îi va seduce pe oameni, determinându-i să se lase de toţi idolii, bineînţeles, precum şi de adevăratul Dumnezeu, aşezându-se pe sine ca singurul obiect de adoraţie. Răutatea blasfemiatoare şi strigătoare la cer a acestui rege fals s-ar putea să-i pună în uimire pe membrii poporului veşnic al lui Dumnezeu, dar apostazia, care va face ravagii, va fi atât de răspândită (vezi Psalmul 14:3; 53:3), încât monstruoasele sale insulte nu vor rămâne fără răspuns. După cum Domnul nostru a fost umplut pe deplin de Duhul Sfânt, tot aşa omul acesta va constitui întruparea virtuală a Satanei. După cum arată clar Olshausen, el va fi „un om real, cu trup şi suflet, în care Satan, principiul răului, îşi va face locuinţa”, iar Psalmii 10:1-11; 52:1-5; 55:20. etc., dezvăluie ceva din caracterul lui. Continuând pe această traiectorie lipsită de pietate, regele va „prospera până se va epu- iza indignarea”. Această perioadă a mâniei Divine împotriva Israelului este menţionată, de repetate ori, în Sfânta Scriptură (vezi, de pildă, Isaia 10:4, 12, 23, 25; Ieremia 30:4-8; Ezechiel 21:27; Daniel 8:19; 12:1; Osea 5:14; Matei 24:21, 22). În acest „timp al necazului lui Iacov” (Ier. 30:7) sau „marea tribulaţie”, mânia lui Dumnezeu va fi turnată sub formă concentrată asupra poporului Său pământesc, în timpul căreia ei vor avea parte de o sufe- rinţă nemaiîntâlnită. Domnia regelui recalcitrant şi a alianţei sale cu puternicul împărat al federaţiei naţiunilor vestice va fi folosită de Cel Atotputernic ca instrumentul Său de pedep- sire a unui popor vinovat. Până se va epuiza mânia Divină, regele va izbuti pe această tra- iectorie necucernică, dar planul Divin se va împlini, în cele din urmă, şi „ceea ce este stabi- lit se va face”. Cum notează Keil, „Această mânie a lui Dumnezeu este stabilită irevocabil, ca poporul Său să fie pe de-a-ntregul curăţit, în vederea desfăşurării împărăţiei Sale în glo-

164 Punctul culminant al istoriei rie”. Omul poate părea că merge la nesfârşit, fără oprelişti, dar restricţii nevăzute au fost i mpuse asupra lui şi, la timpul stabilit de Dumnezeu, deodată vor fi resimţite frâele, ordo- nându-se o încetare bruscă a acestui curs. Dumnezeul regelui recalcitrant Şi nu va ţine seama de dumnezeii părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor, nici nu va ţine seama de vreun dumnezeu; pentru că se va înălţa pe sine mai presus de toţi. Dar va onora în locul Lui pe dumnezeul cetăţuilor; şi pe un dumnezeu pe care părinţii săi nu l-au cunos- cut îl va onora cu aur şi cu argint şi cu pietre preţioase şi cu lucruri plăcute. Şi va lucra în întăriturile cetăţuilor cu un dumnezeu străin; cui îl va recunoaşte îi va mări gloria şi-l va face să stăpânească peste cei mulţi şi le va împărţi ţara drept răsplată (Daniel 11:37-39). Nu numai că regele se va preamări mai presus de orice dumnezeu, ci, a declarat îngerul, nu-L va considera pe Dumnezeul părinţilor lui, nici dorinţa femeilor, nici a oricărui alt dum- nezeu. Este greu să vedem cum s-ar putea aplica acest cuvânt la oricine altcineva decât la un evreu. Însă Driver crede că textul se referă, totuşi, la Antiochus, întrucât „onorurile aduse omagiu de el zeităţilor străine presupuneau o depreciere a dumnezeilor propriei ţări”, el sub- liniind devotamentul lui Antiochus pentru cultul lui Jupiter Capitolinus. Dimpotrivă, Mauro se străduieşte să demonstreze că aici ar fi descrisă antipatia lui Irod faţă de religia iudaică, dar absurditatea acestei opinii este evidentă, căci Irod era idumean şi iudaismul nu era religia părinţilor săi. Ipoteza lui Calvin, conform căreia, întrucât romanii şi-au permis să insulte toate religiile cu libertate şi susceptibilitate, promovând ateismul cât puteau” ei să fie consideraţi plauzibili textului, este la fel de şubredă. Sintagma „Dumnezeul părinţilor săi” este, cu precă- dere, iudaică. Evreul cuvios vorbea, de obicei, despre Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov; încrederea în acel Dumnezeu era o chestiune de importanţă supremă, iar apostatul care se îndepărta de Dumnezeul părinţilor săi era privit ca unul vrednic de a fi detestat şi condamnat. Numai că, în nepăsarea lui crasă, acest rege evreu care va veni (deci este precizată fără echi- voc naţionalitatea lui) va respinge şi va nesocoti pe Dumnezeul cel adevărat, devenind un infidel cu totul, căci el nu va avea nicio consideraţie pentru oricare dumnezeu, adevărat sau fals. Necucernicia şi nereverenţa acestui personaj nu erau valabile în cazul lui Antiochus sau al lui Irod sau al romanilor, ele fiind însă caracteristica regelui recalcitrant care va veni. Sintagma „dorinţa femeilor” i-a pus în încurcătură pe mulţi expozitori ai Cuvântului sfânt. Interpreţii mai vechi considerau cuvintele ca o referire la iubirea femeilor (a se com- para cu 2 Sam. 1:26), în special iubirea conjugală. John vede în ea o aluzie la excluderea de către Antiochus a femeilor de la sărbătoarea lui Daphne, în timp ce alţii cred că s-ar referi la jefuirea de către el a templului Mylittei, zeiţa Venust a sirienilor, de la Elymais; Grotius, din nou, sugerează că textul s-ar referi la absenţa oricăror sentimente de compasiune ale lui Antiochus pentru sexul slab. Newton credea că expresia înseamnă, nici mai mult, nici mai puţin, decât obligativitatea sistemului papal ca toti clericii să fie celibatari, dar Driver are mai mult temei, când afirmă: „«dorinţa femeilor» trebuie să însemne, prin denumirea unei divinităţi oarecare – cel mai probabil Tammuz, celebră zeitate a sirienilor şi a fenicienilor cunoscută de greci sub denumirea de Adonis, ale căror ritualuri erau bine încetăţenite prin- tre femei. Adonis a fost un tânăr frumos, mult îndrăgitul soţ al Afroditei, smuls de lângă ea

Regele recalcitrant 165 de soarta crudă, şi mult jelit de ea. Sărbătoarea lui Adonis consta, în mare, dintr-o imitaţie a jelirii Afroditei, fiind, prin urmare, comemorată în special de femei (vezi Eze. 8:14)”. Această explicaţie ingenioasă se bucură de mult sprijin, dar noi îndrăznim să afirmăm că nu este cea corectă. Nu numai că Antiochus (la care Driver crede că s-ar referi pasajul) nu a avut nimic de a face cu închinarea la Tammuz, dar această interpretare ignoră cadrul esen- ţialmente iudaic al versetului. Dorinţa intensă a tuturor femeilor pioase din Israel era să fie mama făgăduitului Mesia, iar atunci când Gabriel a salutat-o pe Ferioara Maria, căreia i-a fost dăruită împlinirea dorinţei, el a strigat: „Plecăciune ţie, căreia ţi s-a făcut mare har; Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei!” (Luca 1:28). De mult fusese promis Mesia, iar Israel aştepta – şi încă mai aşteaptă! – sosirea Izbăvitorului promis, dar regele din textul nostru nu dădea nicio importanţă nădejdii sau profeţiei mesianice, ci se preamă- rea doar pe sine, mai presus de toţi. Deşi necucernicul monarh nu dădea nicio importanţă zeităţilor de orice fel, Scriptura declară că el va onora dumnezeul cetăţuilor. Montgomery identifică această zeitate cu Jupiter Capitolinus, care era, în fapt, un dumnezeu al citadelelor, numai că asta nu s-ar putea aplica la regele Israelului din zilele de pe urmă. La prima vedere, pare o contradicţie în temeni, cum că regele nu va avea consideraţie pentru niciun dumnezeu, dar s-a sugerat că termenul Mahuzzim care se foloseşte aici nu este denumirea unui dumnezeu, ci, pur şi simplu, înseamnă forţe ascunse, fiind, după câte se pare, o aluzie la forţele spiritismului. 2 Tesaloniceni 2:9 arată că dregătorul evreu apostat va fi învrednicit de Satan să facă semne şi minuni, o altă referire la săvârşirea de minuni aflându-se în Apocalipsa 13:13-15. Regele nu se va ocupa doar superficial de ştiinţele oculte, ci, de fapt, cel rău va locui în el şi, fiind conştient sau inconştient de asta, el va da cinste acelei puteri nevăzute. Dar Young conside- ră că zeitatea avută în vedere aici „este un dumnezeu caracterizat prin fortăreţe şi cetăţui”. Cu alte cuvinte, va fi personificarea războiului. În locul religiei el va pune războiul, războ- iul sprijindu-l cu tot ce va avea. Gândul acesta este exprimat, la modul figurat, de cuvintele: „cu aur şi cu argint”, etc. Keil adoptă aceeaşi părere că pe rege nu-l va interesa niciun alt dumnezeu decât războiul, că va face din cucerirea cetăţuilor dumnezeul lui şi că acestui dumnezeu i se va închina el mai presus de toate, ca mijloc de a dobândi puterea universală pe care o va dori atâta. Cei care interpretează închinarea la dumnezeul cetăţuilor ca având legătură cu adorarea şi invocarea Fecioarei Maria şi a sfinţilor din calendar arată, ca un indiciu, bogăţiile ce vor fi turnate în vistieria bisericii romano-catolice, dar aplicaţia la Roma nu se potriveşte contextului. Când Domnul nostru S-a suit în cer, a fost pentru a-Şi ocupa locul în sfânta sfintelor. În 2 Tesaloniceni 2:4, apostolul Pavel afirmă că regele evreu, sau omul păcatului, se va aşeza în locul cel mai lăuntric (naos) al templului lui Dumnezeu, comiţând pe faţă o blasfemie, dându-se drept Dumnezeu. Însă în Apocalipsa 13:15 se spune că profetul fals (acelaşi indi- vid) va da suflare chipului fiarei (împăratul vestic sau roman), făcând astfel chipul să vor- bească, şi că el îi va ucide pe toţi care refuză să-i aducă omagiu chipului. Prin urmare, se pare că regele, care, între timp, va fi încheiat o alianţă pe şapte ani cu împăratul vestului (Dan. 9:27), va căuta onoruri divine, nu numai pentru el însuşi, ci şi pentru confederatul lui imperial şi pentru chipul împăratului. Odată cu înălţarea statuii în locul sfânt (expresia este

166 Punctul culminant al istoriei totdeauna folosită în Scriptură pentru templu), rămăşiţa evlavioasă din Iudeea va recunoaş- te semnul prezis şi va fugi în munţi, în anticiparea groaznicelor zile ale marii strâmtorări prezise de Domnul nostru (Mat. 24:15-22). Unii comentatori din trecut au susţinut, cu destul temei, că întotdeauna a existat un curent anti creştin, precum şi o purtare ostilă, în istoria lumii şi că „taina fărădelegii” şi „omul păcatului”, despre care se vorbeşte la 2 Tesaloniceni 2:1-7, sunt sintagme sinonime, referindu-se la un principiu, iar nu la o persoană. De pildă, în timpurile mai recente, Lightfoot a sugerat că „Pavel s-ar putea să fi întrevăzut într-un adversar al evangheliei un prototip al spiritului anti creştin la lucru, ceea ce a dat posibilitatea personificării”. Dar, cum arată Olshausen, atât Apocalipsa, cât şi scrierile apostolului Pavel „presupun fapte exterioare”, iar Revoluţia Franceză, cu abolirea creştinătăţii şi aşezarea prostituatelor pe altare în vederea adoraţiei, ne dau în exterior… o accentuată avanpremieră a ceea ce s-ar putea să fie, într-o bună zi, pus în practică”. Nu este absolut clar dacă Daniel 11:39 face aluzie la închinarea idolatră la împărat şi la statuia acestuia, sau la regele însuşi, dar interpretarea războiului ca dumnezeul propriu al regelui (acesta fiind distinct de dumnezeul pe care îl impune asupra altora) este destul de rezonabilă. Cu ajutorul dumnezeului războiului, regele a izbutit împotriva cetăţuilor puter- nice. Nu se dau în profeţie niciun fel de detalii cu privire la isprăvile militare ale regelui evreu. Nu avem nicio dovadă, în cadrul profeţiei, că va avea izbândă împotriva forţelor din nord sau din sud şi orice victorii care le va câştiga vor fi, probabil, puse pe seama unora din vecinii săi mai mici şi cu ajutorul puterii vestice. Acei favoriţi pe care-i va recunoaşte vor fi copleşiţi cu distincţii şi onoruri; el le va conferi autoritate asupra oamenilor şi le va împărţi ţara între ei, ca răsplată. Curtenii sicofanţi care-l urmează loiali pe cuceritor vor fi numiţi ca autorităţi peste anumite regiuni; ţara (Palestina) va fi împărţită administrativ, cu domenii ce le vor fi distribuite, ca răsplată pentru ajutorul dat şi fidelitatea lor. Vârtejul din nord Şi, la timpul sfârşitului, împăratul sudului se va împunge cu el; şi împăratul nordului va veni împotriva lui ca un vârtej, cu care şi călăreţi şi cu multe corăbii; şi va intra în ţări şi se va revărsa şi va trece peste ele. Şi va intra în ţara frumuseţii şi multe ţări vor fi răsturna- te, dar numai acestea vor scăpa din mâna lui: Edomul şi Moabul şi căpetenia fiilor lui Amon (Daniel 11:40-41). Deşi unii expozitori au pus aceste două versete în legătură cu epoca lui Antiochus, în general, se recunoaşte că nu i se pot atribui lui Antiochus, întrucât nu găsim niciun docu- ment că el ar fi întreprins o altă expediţie împotriva Egiptului – ţară care se afla pe vremea aceea sub protecţia romanilor. Fără îndoială, ceea ce este descris aici se află încă în viitor. Unul din scopurile legământului încheiat între împăratul apusean şi regele evreu va fi apărarea statului israelian de invazii, în special din partea puterii din nord, iar naţiunea apo- stată se va lăuda cu securitatea închipuită pe care a dobândit-o. Isaia spune că în zilele ace- lea vor striga: Noi am făcut un legământ cu moartea, am făcut o învoială cu locuinţa mor- ţilor: când va trece urgia apelor năvălitoare, nu ne va atinge, căci avem ca loc de scăpare neadevărul şi ca adăpost minciuna! (Isaia 28:15). În pofida acestei încrederi, protecţia ofe-

Regele recalcitrant 167 rită de forţa apuseană nu va putea deloc să împiedice atacul asupra ţării. În vremea sfârşitu- lui, regele sudului va lansa un atac, nu asupra veşnicului său duşman de la nord, ci împotri- va statului-tampon al Palestinei. Nu se menţionează motivul invaziei, dar puterea ascen- dentă a regelui evreu, aroganţa înfumurată, iritantele sale abuzurile comise asupra statelor vecine mai slabe ar putea contribui la aceasta. În plus, bogăţiile naturale ale ţării, zăcămin- tele sale chimice ar putea constitui o ispită la lăcomie. Pe de altă parte, este rezonabil să deducem că ţelul unei invazii din partea Egiptului nu va fi doar acela de a pune capăt distur- bantelor activităţi evreieşti, ci şi acela al achitării unor vechi poliţe cu vrăjmaşul de la nord. După cum indică versetul 43, regele de la sud în acest timp din viitor va exercita o mai mare influenţă şi autoritate decât pe vremea lui Daniel, iar Libia, Etiopia şi Egiptul se vor alia în cadrul unei confederaţii de state nord-africane de o forţă militară considerabilă. Această ligă puternică îşi va imagina că e suficient de capabilă să dea o lecţie conducătoru- lui nordic, atacul asupra Palestinei fiind, probabil, prima fază a unei campanii planificate împotriva regelui din nord. În cazul participării statelor africane la o confederaţie sudică, este probabil că se va forma o confederaţie similară a statelor din nordul Palestinei. În faţa invaziei sudului, mânia forţei nordice va fi aprinsă, în cadrul unei acţiuni de retorsiune, regele nordic năpustindu-se ca a furtună asupra ţării (vezi Hab. 3:14), cu mulţi- mea carelor sale de luptă, călăreţi şi vase de război (aşadar, bătălia nu se va purta doar pe uscat). Oştirile sale vor acoperi pământul ca un nor, în efortul său de a-l răsturna pe vrăjmaş şi de a alunga această armată invadatoare din Palestina. Ca un şuvoi, vastele forţe militare şi navale vor năvăli în Palestina („ţara frumuseţii”), cucerind, între altele, jumătate din Ierusalim (Zah. 14:2), înainte de a pătrunde, mai departe, în Africa. Revărsându-se în ţările învecinate, această oştire îngrozitoare va lăsa pretutindeni pe unde va trece numai devasta- re şi dezordine. Descrierea pe care o face Isaia despre isprăvile asirianului, precum şi felul în care relatează Ioel faptele războinice al nordicului, ne ajută să ne facem o idee despre groaznica teroare a acelor timpuri din viitor. Multe ţări vor cunoaşte ravagii, fiind date peste cap, dar profeţia precizează că Edomul, Moabul şi cea mai mare parte a copiilor lui Amon vor fi izbăviţi din mâna vindicativului nor- dic. Aceste trei ţări au fost din vechime duşmanii poporului lui Dumnezeu, Kelly declarând, în acest sens: „Dumnezeu va rândui ca dacă vor scăpa de regele de la nord, ei să fie pustiiţi de forţele triumfătoare ale Israelului. Dumnezeu nu va îngădui ca cei cu fuseseră încă de mult vrăjmaşii neîmpăcaţi ai Israelului să scape de pedeapsa binemeritată din mâna nu a altuia, ci a însuşi poporului căruia i s-au împotrivit din totdeauna, căutând să-i facă numai rău”. Edomiţii se trăgeau din Esau, fiind astfel strâns înrudiţi cu Israel. Amarnica ură a lui Esau împotriva fratelui său Iacov, pricinuită de maşinaţiile acestuia de a-l frauda de binecuvântarea ce i s-ar fi cuvenit ca întâi născut, s-a perpetuat asupra urmaşilor lui Esau. Edomul a fost duş- manul din totdeauna al Israelului. Se ştie că edomiţii le-au refuzat israeliţilor dreptul de trece- re prin teritoriul lor, în călătoria israeliţilor spre Canaan (Numeri 20:18-21); apoi edomiţii au acordat, cu toată însufleţirea, sprijin lui Nebucadneţar, când acesta a asediat şi a prădat Ierusalimul (Psalmul 137:7) şi n-au pierdut niciodată vreun prilej de a se uni cu vrăjmaşii Israelului şi de a-l ataca la cea mai mică provocare din partea acestuia. În cele din urmă, edo-

168 Punctul culminant al istoriei miţii au fost cuceriţi de macabei, fiind încorporaţi în statul evreu, în cadrul provinciei numite Idumeea. „Din pricina faptelor de cruzime săvârşite împotriva iudeilor în ceasul calamităţii lor”, afirmă Smith, „au fost edomiţii aşa de înfricoşător condamnaţi de profeţii ulterior (Isa. 34:5-8; 63:1-4; Ier. 49:17; Plângeri 4:21; Eze. 25:13, 14; Amos 1:11-12; Obadia 10)”. Moab era fiul lui Lot avut cu fiica lui cea mare (Gen. 19:37), iar Amon descindea din Ben-Ami, fiul lui Lot prin fata lui cea mică (Gen. 19:38). Originea lor incestuoasă, idolatria şi firea lor prădătoare, în special cea a amoniţilor, le-au atras ura israeliţilor. Asemenea Edomului, şi ei s-au opus dreptului de trecere a poporului lui Dumnezeu prin teritoriul lor (Judecători 11:17), manifestând o cruntă animozitate faţă de ei. Completa lor zrobire de către Moab a fost prezisă în Isaia 25:10-12 şi Ieremia 48:1-47, iar a lui Amon în Ieremia 49:1-6. Smith face următoarele comentarii pe marginea neobişnuitei cruzimi a amoniţilor: „Pretutindeni întâlnim urmele înfricoşătoare ale obiceiurilor acestor prădători în cadrul incursiunilor lor – scoaterea ochiului drept al întregii populaţii a unor oraşe (1 Sam. 11:2), spintecarea pântecelor femeilor însărcinate (Amos 1:13) şi, în general, manifestarea unui ridicat grad de cruzime vicleană (Ier. 41:6-7; Jud. 7:11-12) faţă de duşmanii lor”. Dacă aceste trei naţiuni vor fi salvate din mâna duşmanului nordic, asta este numai pentru că sunt sortiţi să fie biciuiţi şi să-şi primească pedeapsa meritată din partea Israelului (Isaia 11:14; Ezechiel 25:1-14) . Judecata Egiptului Şi el îşi va întinde mâna peste ţări şi ţara Egiptului nu va scăpa. Şi el va stăpâni peste comorile de aur şi de argint şi peste toate lucrurile de preţ ale Egiptului; şi libienii şi etio- pienii vor fi pe urmele lui (Daniel 11:42-43). Cu excepţia Edomului, Moabului şi Amonului pe care tocmai le-am menţionat, nicio ţară nu va fi în stare să reziste groaznicului tăvălug al invaziei asiriene. În spiritul unei adevărate grandomanii, temutul agresor îşi va întinde mâna şi peste ţinuturile adiacente propriului său teritoriu, cotropindu-le fără milă. Cu destulă justeţe, Kelly îl descrie ca un „vulgar agresor, motivat… de lăcomia anexării teritoriale, bazându-se pe forţa brută”. Se pare că mobilul care- l va anima va fi acela de a-şi subjuga toate naţiunile şi de a le prăda de bogăţiile sale. Însă principalul său duşman – şi, totodată, ţinta numărul unu a atacului său feroce – va fi regele sudului, sau Egiptul, şi cuvântul profetic dezvăluie cumplita soartă ce-o aşteaptă pe această ţară străveche în ziua necazului ei. Ezechiel declară că înseşi temeliile ei vor fi zdruncinate, mândria tăriei sale se va prăbuşi, pământurile sale vor fi pustiite, iar oraşele sale devastate (Eze. 30:1-8). Trufaşul imperiu de la sud va fi complet înfrânt de copleşitoa- rea forţă şi brutalitate a invadatorului. Amarnic se va căi ea în ziua aceea pentru impulsul ce-a pus-o să invadeze Israelul. Comorile Egiptului vor cădea în mâinile Asiriei, iar arma- tele nordului vor lua cu japca toate comorile de aur, argint şi pietre preţioase, curăţind ţara de tot ce este de valoare. Evident, soldaţilor li se va da mână liberă să jefuiască şi să prade, deşi va fi şi o strângere planificată, sistematică a comorilor, sub conducerea unor autorităţi supreme – cum a fost în cazul Germaniei şi al Rusiei în cel de-al doilea război mondial. „Lucrurile de preţ” ale Egiptului se referă, probabil, la plante şi la echipament ştiinţific, la formule chimice şi toate celelalte lucruri de valoare directă sau indirectă, precum şi la aur,

Regele recalcitrant 169 argint şi pietre preţioase. Textul sugerează, nu doar un singur act spoliator, ci intenţia de a impune un control susţinut asupra ţării şi averilor sale, pentru a asigura un curs neîntrerupt de materiale spre nord. Egiptul va suferi completa umilire, ajungând cu puţin mai mult decât o provincie a puterii nordice. Dar umilirea Egiptului va fi de o durată relativ scurtă, având în vedere celelalte evenimente neprevăzute de regele nordic. Când va cădea sabia peste Egipt, „va fi strâmtorare în Etiopia”, iar oamenii din Etiopia şi Libia vor fi ucişi de sabie (Eze. 30:4-5: Ţef. 2:12; vezi şi Naum 3:9). Pentru a evita un şi mai mare dezastru, aceşti aliaţi nevrednici ai Egiptului îl vor abandona cu neruşinare, mizând pe victoria cuceritorului nordic, în care îşi vor pune încrederea, venid pe urmele lui. Tăria braţului asirianului va fi resimţită în toate sferele de activitate ale sudului, cucerirea acestuia fiind definitivă. Vechile poliţe vor fi, astfel, plătite cu vârf şi îndesat, răzbunarea făcându-se „până în pânzele albe”. Sfârşitul asirianului Dar nişte ştiri de la răsărit şi de la nord îl vor tulbura; şi el va ieşi cu mânie mare, ca să nimicească şi să distrugă cu totul pe mulţi. Şi va întinde corturile palatului său între mare şi muntele frumuseţii sfinte; astfel, va ajunge la sfârşitul său şi nu va fi cine să-l ajute (Daniel 11:44-45). În culmea incursiunii victorioase a armatei nordice în Egipt, veşti îngrijorătoare din răsă- rit şi din nord (adică din nord-est sau din Palestina) vor ajunge la urechile falnicului cuceritor. Nerenunţând la ideea potrivit căreia încă se vorbeşte despre vremurile lui Antiochus, mulţi studenţi ai profeţiei interpretează veştile rele drept ştirile care i-au parvenit lui Antiochus despre revolta lui Artaxias, regele Armeniei, din nord, şi a lui Arsaces, a parţilor, din răsărit. Mai prudent, Driver propune că „a fost, probabil, vorba de zvonurile despre insurecţii sau războaie la estul şi nordul domeniilor sale”. Dar istoria nu cunoaşte niciun fapt despre Antiochus care să poată susţine măcar parţial împlinirea ultimei părţi a capitolului 11 din Daniel. Completa devastare a Egiptului şi a multor altor ţări, acapararea stăpânirii asupra Libiei şi a Etiopiei, revenirea pripită şi sfârşitul final al împăratului de nord, nu îşi găsesc nici măcar o împlinirea parţială în istoria trecută. Antiochus a posedat mult armament şi o puter- nică flotă, pe care le-a folosit împotriva Egiptului, dar imaginea prezentată în Daniel 11 ar fi o exagerare prea mare a forţei acestui sirian. Este clar că trebuie să privim altundeva pentru a afla împlinirea acestei profeţii, iar ceea ce ni se înfăţişează aici este traiectoria şi sfârşitul ulti- mului rege al nordului, care nu şi-a făcut încă apariţia pe scena lumii. Când armatele nordului năvălesc în sud, atacându-l pe invadatorul Israelului, prima lor acţiune va fi ridicarea asediului Ierusalimului, dar şi capturarea jumătăţii de oraş (Zah. 14:2), după care se vor deplasa în sud. Între timp, regele evreu va lansa un apel după ajutor împăratului vestic confederat, dar drept răspuns la aceasta, oştirile apusene vor traversa Europa, pregătindu-se de a asedia din nou Ierusalimul (Apo. 19:19). În plus va avea loc o terifiantă invazie din răsărit. Apostolul Ioan a văzut apele Eufratului secate (Apo. 16:2), fiind deschisă calea vastelor hoarde de popoare orientale, ajungând până la cifra de două sute de milioane (Apo. 9:16), să năvălească în Palestina, asemenea hoardelor lui Genghis Khan. S-ar părea că din toate direcţiile forţele armate ale lumii se vor aduna în minuscula

170 Punctul culminant al istoriei ţară a Palestinei. (Vezi expoziţiunea mai completă a autorului asupra acestui subiect în Prophecy’s Last Word.) În momentul crucial, un puternic Izbăvitor va veni în Sion ca să plătească duşmanilor Săi ce li se cuvine (Isa. 31:4-9; 59:18-20), căci Însuşi Domnul Se va pogorî din ceruri, venind în ajutorul poporului Său. Poposind pe Muntele Măslinilor, acesta se va scinda în două, creând o vale uriaşă de la răsărit la apus, iar oamenii îngroziţi vor fugi ca din calea unui zguduitor cutremur de pământ (Zah. 14:3-4). Domnul oştirilor, cu miriadele Sale de răscumpăraţi, va ieşi să Se răzbune. Seiss scrie: „Marele Cuceritor va apleca cerurile, cobo- rând. Va ieşi călare pe calul unui cerubim, zburând pe aripile vântului. Din nările Sale va izbucni fumul, iar din gura Sa va ieşi un foc mistuitor. Înconjurat de furtuni şi de întuneric, fulgerele vor tuna asurzitor, iar ploaia de piatră se va amesteca cu focul. Glasul Lui va bubui din Sion, rostind asurzitor din Ierusalim, până când cerurile şi pământul se vor cutre- mura. Apoi El va ţâşni, cuprins de furia măreţiei Sale aprinse, în mijlocul norilor şi al flăcă- rilor şi-al stâlpilor fumegânzi. Soarele se va încrunta. Ziua nu va fi nici luminoasă, nici întunecoasă. Munţii se vor topi, despicându-se în faţa prezenţei Sale. Dealurile vor sălta de la locurile lor, sărind ca mieii. Apele vor năvăli, spărgând izvoarele lor. Marea spumegândă va tremura. Bolta cerului se va strânge, adunându-se ca un cort. Căci va fi ziua execuţiei unei lumi înarmate – o lume înfrăţită cu iadul, ce cutezase să răstoarne autoritatea şi tronul lui Dumnezeu – iar Natura îngrozită va scoate un ţipăt de răzbunare pentru cei răi, ce-şi vor primi dreapta pedeapsă. Aşa ne spune Scriptura că se va sfârşi totul!” În acel moment cul- minant, judecata se va abate. Împăratul apusean şi dregătorul evreu vor fi smulşi, pentru ca să-şi primească îndreptăţita pedeapsă – „aruncaţi de vii vor fi ei în iazul de foc, ce arde cu pucioasă” (Apocalipsa 19:20; vezi şi 2 Tesaloniceni 2:8). În timp ce regele din nord toacă fără milă Egiptul, veşti despre ceea ce se întâmplă acolo îi vor ajunge la urechi, deranjându-l la culme. Înfuriat de cele auzite, se va întoarce cu o fal- că-n cer şi una în pământ, hotărât să înăbuşe aparenta răscoală, să-i extermine pe rebeli şi să facă ravagii în ţară, dar, în necunoştinţă de cauză, se va avânta, neştiind că va avea de a face cu Însuşi Cel Atotputernic. Revenit în Palestina, va planta pavilionul său regal, cu corturile militare ale adepţilor săi, pe muntele sfânt al Sionului, între Marea Mediterană şi Marea Moartă, trecând la asedierea cetăţii sfinte, fără să-şi dea deloc seama cu Cine are de a face. Tocmai în această fază va cădea pedeapsa Divină, aşa cum s-a prezis în Zaharia 3:8, Ioel 3:2, 12, etc., mânia lui Dumnezeu fiind turnată asupra armatelor strânse să-i nimicească cu totul. Puternicul dregător îşi va fi jucat ultima carte, „şi va avea acest sfârşit şi nu va fi nimeni să-l ajute” (vezi Isa. 14:25: 30:31; 31:8-9; Mica 5:5-6). Da, s-ar putea ca forţele lumii să-şi fluture obraznic tăria, râzându-I în nas Celui Veşnic, dar, la timpul hotărât de El, Care ţine toate iţele puterii şi mâinile Sale, El Îşi va arăta atotputernicia Sa, dându-i jos de pe tron pe cei răi. Ioel 3:2 revelează că scena judecării naţiunilor va fi în valea lui Iehosafat – probabil exact în acelaşi loc în care moabiţii, amoniţii şi edomiţii, care au invadat Iuda în zilele lui Iehosafat, s-ar întors, ucigându-se între ei (2 Cron. 20:24), dar mai probabil va fi în valea situată între Ierusalim şi Muntele Măslinilor, îndeobşte cunoscută sub denumirea de valea lui Iehosafat.

Capitolul 5 Sã înþelegem Numeri Numeri Îl înfCãþAiºPeIaTzOãLpUeLIXsuVs Cristos, Caal nrotsetrau „pÎencãleþattl“uită Încercare şi izbăvire Şi în timpul acela, se va ridica Mihail, căpetenia cea mare, care stă pentru fiii poporu- lui tău; şi va fi un timp de strâmtorare cum n-a mai fost niciodată de când există o naţiune, până în timpul acela. Şi, în timpul acela, poporul tău va fi salvat, oricine va fi găsit scris în carte. Şi mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi: unii pentru viaţa eternă, iar alţii pentru ruşine şi pentru dispreţ etern. Şi înţelepţii vor străluci ca străluci- rea întinderii cereşti, şi cei care întorc pe cei mulţi spre dreptate, ca stelele, pentru tot- deauna şi pentru eternitate (Daniel 12:1-3). La sfârşitul timpului, când evenimentele din capitolul 11:40-45 erau în curs de împlinire, Michael, marele prinţ sau înger păzitor al Israelului, a declarat îngerul, va sta ca apărător al poporului. Ca în orice perioadă a istoriei umane, va exista o rămăşiţă a acelora care rămân credincioşi lui Dumnezeu, în mijlocul unui popor apostat, şi peste aceştia Dumnezeu va veghea cu scopul de a nu li se şterge numele. În acel timp crucial, Michael se va interpune ca apărător al Israelului împotriva regelui de la nord, ca să-i izbăvească de groaznica persecuţie prin care vor trece. Faptul că se precizează că evenimentele se vor petrece la sfârşitul timpu- lui (Daniel 11:40) exclude posibilitatea ca ele să fi avut deja loc în timpul vieţii lui Antiochus sau să se aplice, cum au sugerat unii comentatori, la suferinţele ulterioare ale evreilor sub romani. Ele se referă la vremea sfârşitului, adică la perioada imediat premergătoare revenirii lui Cristos pe pământ pentru a-Şi instaura împărăţia de o mie de ani. Burton remarcă: „Pentru poporul pământesc al lui Dumnezeu, vor fi două ere sau dispensaţii: «acest veac» şi «veacul viitor» (Mat. 12:32), iar expresia pe care o întâlnim de atâtea ori, de pildă, în Matei 13 şi 24, «sfârşitul veacului», se referă nu la sfârşitul lumii ca sistem material, ci la sfârşitul acelei epoci în care se găseau evreii, anume epoca legii, ca distinctă faţă de «epoca ce va veni» sau timpul prezenţei lui Mesia printre ei. Această epocă va continua încă să se deruleze după scoaterea Bisericii [din această lume] la venirea Domnului, pentru un scurt interval de timp, până Se va arăta Cristos în slavă”. Găsim anumite temeiuri pentru părerea adoptată de Lang, potrivit căreia acţiunea înge- rului este sinonimă cu cea descrisă în Apocalipsa 12:7, când Michael şi cu îngerii săi s-au luptat cu balaurul, dându-l afară din cer, prin aceasta precipitând o perioadă de grea încercări pe pământ. În Apocalipsa, expulzarea lui Satan a coincis cu declanşarea perioadei de necaz pentru Israel. În profeţia lui Daniel, ridicarea măreţului spirit a fost urmată, dintr-o dată, de o perioadă de suferinţă cum n-a mai fost – numită, îndeobşte, marea strâmtorare (Mat. 24:21; Apo. 7:14) – aşa încât sunt temeiuri pu1te7r1nice pentru a presupune că expulzarea balaurului 171

172 Punctul culminant al istoriei din cer şi demararea timpului cele mai mari suferinţe a Israelului vor coincide, de fapt.Această perioadă a marii tribulaţii va fi atât de cumplită, încât îngerul a declarat că nu a mai fost niciu- na ca ea în toată istoria naţiunilor. „Acea zi este mare, cum nu va fi niciuna ca ea”, scria Ieremia, „va fi timpul necazului lui Iacov” (Ieremia 30:7). Va fi ziua în care Însuşi Iehova va veni să vadă nelegiuirea poporului (Isa. 26:21). „Hotărârea Mea”, declară Iehova, „este să adun naţiunile… să-Mi vărs peste ele indignarea Mea… toată mânia Mea aprinsă, căci tot pământul va fi mistuit de focul geloziei Mele” (Ţef. 3:8). Toate descrierile care i se fac în Scriptură acestui timp de groază arată că va fi o perioadă de orori fără precedent, în care e­ vreii vor îndura chinuri şi suferinţe nespus de grele, când Dumnezeu Îşi va vărsa peste ei mânia Lui totală pentru săvârşirea de fapte rele. Perversitatea lor îndărătnică şi voinţa lor proprie trebuie frânte, pentru a cunoaşte puterea lui Dumnezeu. Durata tribulaţiei va fi, evident, trei ani şi jumătate (Apo. 12:14; 13:5, etc.) şi va coincide cu a doua jumătate a săptămânii a şaptezecea de ani din Daniel 9:27. Calamităţile prin care vor trece evreii nu se vor putea asemăna cu nicio altă perioadă din istoria lor, Însuşi Domnul nostru declarând că dacă nu s-ar scurta zilele ace- lea, n-ar mai rămâne nimeni din Israel în viaţă (Matei 24:22). Se pune uneori întrebarea dacă Biserica va trece prin marea strâmtorare, dar aceasta demonstrează o ignoranţă cu privire la administraţia şi programul lui Dumnezeu. La prima venire a Domnului nostru, El a venit la ai Săi, dar ai Săi nu L-au primit (Ioan 1:11), ci I-au cerut moartea. După respingerea lui Mesia, s-a precizat de la început că de-acum binecuvân- tarea nu se va mai limita la Israel, ci şi Neamurilor aveau să li se „acorde pocăinţa care duce la viaţă” (Fapte 11:18), iar distincţia dintre evreu şi neevreu fusese „abolită”, un nou concept fiind introdus în trupul unic, în care diferenţele naţionale au dispărut (Efe. 2:14-16). Relaţiile Divine cu Israel fuseseră suspendate, iar Biserica de care vorbise Domnul nostru (Mat. 16:18) a luat fiinţă pe baza morţii Sale ispăşitoare. Nu se dă în Scriptură niciun indiciu despre durata erei Bisericii, dar această dispensaţie se va încheia prin venirea personală a Domnului să-Şi ia Biserica Sa (1 Tes. 4:16). Atunci vor fi îndepărtate constrângerile menţionate în 2 Tesaloniceni 2:6-8, fărădelegea izbucnind fără nicio reţinere. Tot atunci Îşi va relua Dumnezeu relaţiile cu pământul de pe o bază naţională, ţinându-se din nou cont de „vremuri şi soroace” (1 Tesaloniceni 5:1). Actuala dispensaţie este o paranteză intercalată între sfârşitul celei de-a 69-a şi începutul celei de-a 70-a săptămâni din Daniel 9, şi ea nu este pomenită deloc în pro- feţiile Vechiului Testament – este o perioadă de timp neprecizat. Marea strâmtorare este, cu precădere, destinată Israelului. Daniel 12:1 se referă concret la poporul lui Daniel, adică la evrei. Ieremia 30:7 afirmă că această perioadă groaznică va fi „necazul lui Iacov”, doar Israelul înţelegându-se prin termenul „Iacov”. Numeroasele profe- ţii din Isaia care fac referire la acelaşi timp precizează că ţinta principală a celor care vor suferi în acest timp vor fi evreii. Descriind terorile care se vor abate peste Israel, Domnul nostru a stabilit o legătură între ei şi Iudeea (Matei 24:16), iar în capitolul trei din Apocalipsa, în scri- soarea adresată bisericii din Filadelfia, El a promis că-Şi va ţine poporul afară din acel groaz- nic ceas al tribulaţiei (Apo. 3:10), iar apostolul Pavel declară şi el că „Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie” (1 Tesaloniceni 5:9). Marea strâmtorare nu are nicio legătură cu Biserica sau cu era Bisericii şi nu poate avea loc până când nu va fi scoasă Biserica din această lume, la venirea lui Cristos în văzduh şi la reluarea de către Cel Atotputernic a numărătorii timpului.

Cartea pecetluită 173 În cele din urmă, izbăvirea va veni pentru aleşii lui Dumnezeu. Daniel a primit asigurări că toţi aceia ale căror nume au fost scrise în carte vor fi izbăviţi. Nu se dau explicaţii suplimen- tare despre care carte este vorba în acest pasaj, dar găsim în alte locuri din Scriptură explicaţii suplimentare. Filipeni 4:3 îi numeşte pe colaboratorii lui Pavel „tovarăşii de lucru ai mei, ale căror nume sânt scrise în cartea vieţii”, iar Domnul nostru i-a asigurat pe ucenicii Săi că „numele voastre sunt scrise în cer” (Luca 10:20). Hitzig scrie: „Cartea vieţii conţine eviden- ţa tuturor celor ce vor trăi, lista cetăţenilor împărăţiei mesianice (Filipeni 4:3); în Isaia 4:3, este lista numelor celor care vor ajunge acolo încă din viaţa aceasta, iar la Daniel, şi a celor care trebuie să fie înviaţi mai întâi din morţi”. Young spune: „Aceştia sunt aleşii, adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, pe care Satan nu-i va putea distruge niciodată”. Chiar în timpul marii strâmtorări, Duhul Sfânt va avea înrâurire asupra conştiinţei oamenilor şi mulţi israeliţi vor afla viaţa veşnică crezând în evanghelia împărăţiei. Evident, nu e nevoie să ne imaginăm o carte în sens literal; evidenţa Divină nu are nevoie nici de hârtie, nici de suluri de pergament. La sfârşitul perioadei tribulaţiei, „Răscumpărătorul va veni în Sion” (Rom. 11:26). Cum a prezis Domnul nostru, semnul Fiului Omului se va vedea în ceruri şi El va veni „pe norii cerului cu putere şi cu mare slavă” (Mat. 24:30; vezi şi Fapte 2:20), inaugurând ziua Domnului. Venirea Lui va însemna mântuire pentru rămăşiţa evlavioasă din Ierusalim, dar, cum am arăta deja în capitolul precedent, va aduce nimicire pentru forţele ostile adunate împotriva oraşului. Şi mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi: unii pentru viaţa eternă şi alţii pentru ruşine, pentru dispreţ etern, a spus îngerul. Introducerea subiectului învierii în acest punct anumit este oarecum neobişnuită, întrucât, evident, nu va avea loc în acest timp, cronologic vorbind. La prima vedere, intenţia este să se arate că binecuvântarea ce rezultă din izbăvirea realizată pentru cei din Israel, care sunt încă în viaţă, va fi împărtăşită într-o zi de toţi cei care au decedat – inclusiv, mai cu seamă, de martirii din perioada tribulaţiei. Unii autori au adoptat părerea că versetul nu s-ar referi deloc la zilele de pe urmă, ci la o înviere specifică şi limitată a israeliţilor, înainte de stabilirea împărăţiei de o mie de ani, dar nu găsim niciun sprijin pentru această teorie în nicio altă parte a Scripturii. Deşi termenii viaţă eternă şi ruşine eternă sunt folosiţi, poate nu este vorba de o înviere fizică. Când fiul risipitor s-a întors acasă, tatăl său a strigat: „Acest fiu al meu era mort şi a înviat” (Luca 15:24). Prin aceasta, desigur, el nu s-a referit la moartea şi învierea fizică. În savantul său argument privind poporul stră- vechi al lui Dumnezeu, în epistola către Romani, apostolul Pavel se referă la restaurarea Israelului drept „viaţă din morţi” (Rom. 11:15). Iarăşi, Iehova a declarat, prin profet: „Morţii vor trăi, trupurile Mele moarte vor învia” (Isa. 26:19); şi încă o dată, în Ezechiel 37 este înfă- ţişată învierea naţională a Israelului într-o zi viitoare. Burton susţine cu tărie că ceea ce se are în vedere în Daniel 12:2 nu este o înviere cu trupul, ci „resuscitarea naţională a Israelului”. Kelly consideră expresia: „cei care dorm în ţărâna pământului” doar ca un indiciu al degradă- rii naţionale, cei care dorm fiind „cei care nu au păşit încă în faţă, care s-au ţinut la distanţă de necazurile naţiunii”. Tregelles face o distincţie între cele dou categorii menţionate, conside- rând că primul grup va avea parte de prima înviere, iar restul la învierea finală în vederea judecăţii. În mare, cazul pentru interpretarea textului în exact sensul celor scrise este cel mai puternic. Afirmaţia simplă că viitorul etern este avut aici în vedere aici pare să excludă orice

174 Punctul culminant al istoriei părere că ar fi vorba doar despre o înviere naţională, în sens figurat. Logic, pare să se refere la î nvierea fizică a individului, fiind adecvat ca ultima consecinţă de loialitate şi neloialitate să fie introdusă prin juxtapunere cu descrierea ceasului încercării şi testării. Înţelepţii îndrumători, care în vremurile de prigoană, fuseseră în stare să-i călăuzească pe mulţi pe căile neprihănirii, vor primi o răsplată glorioasă, căci ei vor străluci ca strălucirea întinderii cereşti, şi cei care întorc pe cei mulţi spre dreptate, ca stelele, pentru totdeauna şi pentru eternitate. „Soarele şi stelele sunt folosite în Scriptură ca simboluri ale rangului şi înaltei demnităţi”, afirmă Robinson. „Balaam, profeţind despre Mesia, a spus: «O stea va ieşi din Iacov» (Num. 24:17)” (compară şi Apo. 2:26-28). Keil spune: „Conducătorii poporului, care printre războaiele şi conflictele acestei vieţi, i-au îndreptat pe mulţi spre neprihănire, vor străluci în gloria nepieritoate a cerului”. Fidelitatea faţă de Dumnezeu nu va rămâne nicioda- tă nerăsplătită, iar gloria viitorului va fi împărţită proporţional cu loialitatea din prezent. Cartea pecetluită Şi tu, Daniele, ascunde cuvintele acestea şi pecetluieşte cartea până la timpul sfârşitu- lui. Mulţi vor alerga încoace şi încolo şi cunoştinţa va creşte (Daniel 12:4). Spre deosebire de Ioan, căruia, din pricina faptului că împlinirea unora din profeţiile sale era iminentă, i s-a spus să nu pecetluiască vedeniile sale (Apo. 22:10), lui Daniel i s-a spus să ascundă cuvintele şi să sigileze cartea. Profeţia lui se referea la viitorul îndepărtat, părând, prin urmare, obscură la data când a fost dată. Desigur, nu a fost pecetluită în sensul de a-i păstra conţinutul secret, ci, mai degrabă, să-l păstreze pentru mai târziu. Daniel îşi încheiase acum lucrarea de profet, iar profeţia ce i s-a încredinţat urma să fie pecetluită până la vremea sfârşitului. Mulţi aveau să cerceteze cu de-amănuntul conţinutul cărţii, încercând să-i stabilească sensul şi să afle planurile lui Dumnezeu şi aceştia vor fi răsplătiţi, deoarece cunoştinţa va creşte. Sintagma „vor alerga încoace şi încolo” o găsim folosită la Ieremia 5:1 şi Amos 8:12 cu referire la mişcarea fizică, iar în Zaharia 4:10 despre ochii lui Iehova, care sunt prezenţi peste tot, în orice colţ al pământului. Driver remarcă just că „mulţi vor alerga atunci încolo şi-ncoace în carte, adică o vor explora şi o vor studia cu atenţie, aflând, astfel, planurile lui Dumnezeu, cum, de pildă, El încearcă, dar în acelaşi timp, îi răsplăteşte pe credincioşii Săi slujitori, şi cum, în decursul istoriei umane, îi conduce, în final, la stabilirea împărăţiei Sale eterne”. Cât de mult Atunci eu, Daniel, am privit şi, iată, alţi doi stăteau, unul dincoace, pe malul râului, şi unul a zis omului îmbrăcat în in care era deasupra apelor râului: „Cât de mult este până la sfârşitul minunilor acestora?” Şi l-am auzit pe omul îmbrăcat în in, care era deasupra apelor râului; şi el şi-a ridicat în dreapta şi stânga lui spre ceruri şi a jurat pe Cel care este viu pentru totdeauna că aceasta va fi pentru un timp, timpuri şi o jumătate de timp; şi când se va sfârşi zdrobirea puterii poporului sfânt, toate acestea se vor sfârşi (Daniel 12:5-7). Cum privea Daniel cu ochii în sus, a mai văzut alţi doi îngeri, unul stând pe un mal al râului, iar celălalt pe malul opus Termenul folosit pentru „râu” este unul de obicei folosit

Cartea pecetluită 175 pentru fluviul Nil, dar aici se întrebuinţează pentru râul Hidechel sau Tigru. Young afirmă: „Probabil este intenţionat folosit aici pentru a-i aminti lui Daniel că exact aşa cum stătuse Domnul odată deasupra Egiptului, naţiunea ce fusese ostilă poporului lui Dumnezeu, tot aşa acum El stă deasupra împărăţiei lumii, reprezentată simbolic de fluviul Nil, de fapt, Tigru, fiind gata sa-Şi izbăvească din nou pe poporul Său”. Cum stăteau cei doi îngeri, gata să aducă la îndeplinire poruncile celui slăvit, unul îmbrăcat în in, care era deasupra apelor râului, unul din ei a pus întrebarea ce-i preocupa, probabil, gândurile lui Daniel în acel moment: Cât de mult este până la sfârşitul minunilor acestora? Fuseseră prezise evenimente extraordinare. Urmau acestea să se întâmple când va veni sfârşitul? Modul în care i s-a răspuns lui Daniel a fost la singular şi răspunsul a fost deosebit de bine articulat. Cel slăvit de deasupra apelor şi-a ridicat ambele mâini spre cer, jurând pe Cel care este Veşnic. Se obişnuia să se ridice mâna spre cer (de obicei, cea dreaptă) în semn de apel sau atestare a adevărului unei afirmaţii (de pildă, în Geneza 14:22; Deu. 32:40; Apo. 10:5-6), dar aici au fost ridicate ambele mâini, ca o garanţie mai completă a veracităţii a ceea ce urma să se spună. Gestul a fost însoţit de un jurământ solemn – pe Cel care este viu pentru totdeauna – un jurământ similar care a răsunat în urechile apostolului Ioan cu secole mai târziu, pe insula Patmos (Apo. 10:6). Îndeobşte formula jurământului din Vechiul Testament era: „Pe viaţa Domnului”, dar în acest caz formula se întemeia, probabil, pe cea folosită în Deuteronom 32:40 (vezi şi Daniel 4:34). Perioada ce se va ocupa de împlinirea evenimentelor ce tocmai fuseseră prezise a fost definită drept un timp, timpuri şi o jumătate de timp. În acord cu interpretarea dată la Daniel 7:25, cei mai mulţi interpreţi de orientare istoricistă socotesc această perioadă de la misiu- nea lui Apollonius din anul 168 î.Cr. şi până la rededicarea templului din anul 165 î.Cr. În contrast cu aceştia, Newton şi Prideaux o atribuie perioadei de dezvoltare în care mahome- danismul a început să se consolideze, iar Prideaux notează că Mahomed a început să-şi promoveze impostura, retrăgându-se în peştera sa, în anul 606 d.Cr., în acelaşi an în care Phocas a făcut donaţia sa episcopului de Roma, în cadrul căreia şi-a asumat titulatura de „pastor universal”, în felul acesta Anticrist aşezându-şi ambele picioare peste creştinătate, unul în răsărit, iar altul în apus. Propunerea este ingenioasă, dar nu este nicio îndoială că perioada de trei ani şi jumătate este cea a marii tribulaţii menţionate – perioada necazurilor Israelului (Apo. 11:3-11; 12:6, 14) şi de manifestare a puterii Fiarei (Apo. 13:5). Perioada aceasta se va termina şi evenimentele sale se vor încheia, a spus cel glorios când se va sfârşi zdrobirea puterii poporului sfânt. Când tăria Israelului va fi fost complet zdrobită, iar el redus la punctul său cel mai de jos, complet umilit. perioada de persecuţie va fi curmată. În timpul marii tribulaţii, poporul lui Dumnezeu va suferi orori de nedescris, fiind redus la o poziţie de completă neputinţă. Tăria lui va fi aproape nulă, iar forţele nemi- loase ale răului vor călca în picioare pe toţi cei ce vor îndrăzni să schiţeze vreo împotrivire. Exact atunci va veni salvarea. „Ierusalimul va fi călcat în picioare de Neamuri până se vor împlini vremurile Neamurilor” (Luca 21:24), dar când acea perioadă va ajunge la capăt, Neamurile înşişi vor fi judecate de Izbăvitorul Israelului.

176 Punctul culminant al istoriei Scenariul de încheiere Şi am auzit, dar n-am înţeles, şi am zis: „Domnul meu, care a fi sfârşitul acestor lucruri?” Şi el a zis: „Mergi, Daniele, căci cuvintele acestea sunt ascunse şi pecetluite până la timpul sfârşitului” (Daniel 12:8-9). „Proorocii, care au proorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mântu- irea aceasta ţinta cercetărilor şi căutării lor stăruitoare. Ei cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Cristos, care era în ei, când vestea mai dinainte pati- mile lui Cristos şi slava de care aveau să fie urmate” a scris Petru în Întâia epistolă a lui Petru, capitolul 1, versetele 10 şi 11, iar acest lucru a fost admirabil exemplificat în cazul lui Daniel. Deşi schiţarea evenimentelor era clară, profetul n-a putut înţelege pe deplin. Care va fi scenariul de încheiere al acestor extraordinare evenimente, a întrebat el, prin care să se poată deduce apropierea sfârşitului? Dacă lucrurile acestea aveau să i se întâmple poporu- lui său, el dorea să fie în măsură nu doar să le explice cât mai detailat cu putinţă, ci şi să arate calea pe care s-o urmeze ei, inspirând nădejde în consumarea lor definitivă la un moment anumit pe care putea să-l anticipeze credinţa în cunoştinţă de cauză. Dar întrebarea lui a rămas fără răspuns. Nu exista nicio aplicaţie imediată la el însuşi sau la vremea sa şi, prin urmare, nu era nevoie ca el să înţeleagă. Cum s-a exprimat, foarte pertinent, un alt comentator: „Scriptura nu este un corp de mistere esoterice, doar pentru a satisface curiozitatea fără temei” şi astfel lui nu i s-a satisfăcut cererea. „Mergi, Daniele”, i-a spus cel puternic. Până aici i s-a permis să chestioneze – de acum, cuvintele erau pecet- luite până în vremea sfârşitului. Ele aveau să fie protejate împotriva distrugerii, pentru ca să fie disponibile pentru a fi studiate şi înţelese, când se va apropia vremea sfârşitului. Dar multe lucruri aveau să se întâmple înainte ca acea parte a profeţiei lui Daniel să fie resimţi- tă, însă acum, Mesia, a venit şi a fost ucis, mândrele imperii mondiale şi-au exercitat stăpâ- nirea despotică, pentru ca apoi să părăsească scena, iar personajele lumii viitoare încep să-şi proiecteze umbra înaintea lor, şi evenimentele prezise cu atâtea secole în urmă deoda- tă nu mai sunt aşa de îndepărtate, ci chiar iminente. Prin urmare, cartea Daniel este citită acum într-o nouă lumină şi, probabil, cu o mai bună înţelegere a mesajului său, dar, într-o zi nu prea îndepărtată, alţii vor răsfoi filele ei pentru a descoperi evenimentele propriilor lor zile, ce au fost deja zugrăvite atât de viu de Spiritul lui Dumnezeu. Până într-acea zi, cuvin- tele ei trebuie păstrate în siguranţă. Caracteristicile timpului de pe urmă Mulţi vor fi curăţiţi şi vor fi albiţi şi vor fi purificaţi, dar cei răi vor lucra cu răutate şi nimeni dintre cei răi nu va înţelege, însă cei înţelepţi vor înţelege (Daniel 12:10). Suferinţele de la sfârşitul vremii îşi vor lăsa amprenta asupra celor care vor trece prin ele. Mulţi vor fi rafinaţi şi curăţiţi de zgura eului propriu prin experienţele acelei perioade, şi nevoia de a rămâne statornici în timpul ispitirii va pricinui o sfinţire a vieţii personale a multora. Pe de altă parte, alţii vor profita de oportunitatea de a da frâu liber naturii lor decă- zute, demonstrând adevăratul lor caracter: „cei răi vor lucra cu răutate”. „Va fi un timp de încercare şi punere la probă”, spune Driver, „în care mulţi vor ieşi purificaţi şi îmbărbătaţi,

Cartea pecetluită 177 pe când alţii nu vor face altceva decât să-şi dovedească răutatea”. Acesta este totdeauna efectul suferinţei. Pe de o parte, cei sinceri cu adevărat şi drepţi îşi vor dovedi realitatea printr-o şi mai intimă umblare cu Dumnezeu; iar pe de alta, cei carnali, nesinceri şi instabili vor da la iveală irealitatea mărturisirii lor [de credinţă], apostaziindu-se de la adevăr; în vreme ce nenăscuţii din nou şi necuraţii vor dezvălui stricăciunea din inimile lor, printr-o purtare neînfrânată şi satisfacere fără control a dorinţelor lor. „Niciunul din cei răi nu va înţelege”, i s-a spus profetului, „dar cei înţelepţi vor înţele- ge”. Cei răi, care nu-L doresc pe Dumnezeu deloc, vor acţiona orbeşte, fără nicio apreciere pentru efectele acţiunilor lor sau înţelegere pentru ce-i paşte pe cărarea pe care înaintează. Învăţătorii înţelepţi şi evlavioşi ce-i instruiesc pe alţii, precum şi aceia care caută să afle gândurile Domnului, se vor purta cu o pătrundere interioară duhovnicească în scopurile şi în providenţa lui Dumnezeu, umblând pe cărarea luminată de înţelegere (vezi Matei 24:15). Aşa a fost întotdeauna în istoria omenirii, noi putându-ne însuşi învăţămintele şi deducând pentru noi înşine toate ramificaţiile acestui adevăr. Cât va dura perioada Şi, din timpul în care jertfa neîncetată va fi desfiinţată şi se va ridica urâciunea pustii- rii, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile. Ferice de cel care aşteaptă şi ajunge la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile (Daniel 12:11-12). Perioada Marii Tribulaţii a fost mereu prezentată prin definiţia unor termeni diverşi – ca durând trei ani şi jumătate sau 1.260 de zile, dar fiinţa angelică spune acum că de la punctul iniţial al desfiinţării jertfei necurmate şi al stabilirii abominaţiei care aduce pustii- rea (vezi Dan. 8:13; 9:27; 11:31) până la momentul final vor trece 1.290 de zile, făcându-se şi o referire la o perioadă misterioasă de 1.335 de zile. Presupunând că a fost o împlinire parţială în zilele lui Antiochus Epiphanes, s-a calculat că de la punctul iniţial al profanării templului de către Antiochus până la restaurarea închinării de către Iuda Macabeul s-au scurs 1.290 de zile; iar de la acea dată până la moartea lui Antiochus (totodată, şi sfârşitul calamităţilor evreilor) au mai fost patruzeci şi cinci de zile, dând un total de 1.335 de zile. Indiferent cât de exact ar fi calculul acesta – nefiind deloc sigur că realitatea e sprijinită de fapte – nu găsim, totuşi, niciun motiv pentru a presupune că Duhul Sfânt nu Se ocupă de perioada de la sfârşitul timpului. Marea Tribulaţie va dura 1.260 de zile. Se adaugă o altă lună de treizeci de zile, iar apoi încă patruzeci şi cinci de zile. Venirea Domnului ca să-Şi răscumpere pe ai Săi marchează sfârşitul Marii Tribulaţii. Tregelles sugerează din acel punct se va scurge un interval de o lună, timp în care se va trezi conştiinţa Israelului la pocăinţă şi credinţă în Mesia, iar după aceea vor urma încă patruzeci şi cinci de zile, în care surghiuniţii Israelului vor fi strânşi din nou, înainte de a fi turnată binecuvântarea finală. Explicaţia lui Gabelein este poate puţin mai plauzibilă. El spune: „După toate probabilităţi- le, va fi nevoie de o lună întreagă ca să se facă judecată, în special în legătură cu răsturnarea naţiunilor, care au venit împotriva Ierusalimului şi judecata naţiunilor, aşa cum este prezen- tată în Matei 25:32”. Se pare că vor exista trei faze: mai întâi, venirea Domnului şi izbăvi- rea rămăşiţei de aleşi de către forţele asediatoare din vest – ba, poate, chiar şi ale celor din est; în al doilea rând, distrugerea regelui din nord, când acesta va reveni din Egipt, ca să se

178 Punctul culminant al istoriei războiască cu Izbăvitorul Israelului; iar, în al treilea rând, judecata naţiunilor aflate în viaţă, care trebuie să preceadă stabilirea deplină a împărăţiei de o mie de ani. Ferice de cel care a aşteptat şi a ajuns la sfârşitul celor 1.335 de zile, a declarat îngerul (cf. Mat. 24:13), căci atunci va începe domnia lui Mesia, în dreptate şi neprihănire. Binecuvântarea şi pacea vor inunda pământul, ce nu demult fusese sfâşiat de război şi îne- cat în sânge. Atunci credinţa îşi va primi răspunsul şi glorioasa realitate va înlocui toate umbrele şi făgăduinţele. Daniel nu oferă nicio descriere a mileniului. Cum arată Kelly, „domeniul lui de profeţie a fost «vremea Neamurilor». Asta denotă caracterul remarcabil al profeţiei sale. Pur şi simplu, el este un profet al captivităţii şi sfârşitului ei”. Viitorul personal al lui Daniel Dar tu, mergi pe drumul tău până la sfârşit; şi tu te vei odihni şi te vei ridica în partea ta de moştenire, la sfârşitul zilelor” (Daniel 12:13). După ce a arătat perioadele care se vor derula înainte de binecuvântarea finală a Israelului, îngerul s-a apropiat de Daniel, aducându-i un mesaj personal de consolare şi speranţă. El urma să plece şi să-şi continue drumul, aşteptând sfârşitul. Viitorul lui nu era suspendat în nesiguranţă. În timp ce va aştepta sfârşitul, i s-a spus foarte clar că va vedea faţa morţii şi se va odihni în mormânt (cf. Iov 3:17; Isa. 57:2). De-acuma el era un om bătrân şi nu mai era mult până când fidelul slujitor al lui Dumnezeu avea să-şi sfârşească alergarea, intrând în odihnă. Captivitatea, truda, necazurile şi întristările aveau să se sfâr- şească în curând, viitorul rezervându-i odihnă. Dar nu mormântul era ţinta sa! Ca mulţi alţi sfinţi din Vechiul Testament, Daniel avea să treacă din lumea aceasta, fără să primească făgăduinţa (Ev. 11:39), ci, în credinţă, va aştepta răscumpărarea promisă de Dumnezeu. Când avea să sosească era fericirii trainice, el se va scula să-şi primească „sorţul” sau moştenirea (cf. Psa. 16:5-6; 125:3; Jud. 1:3; Col. 1:12) – moştenirea cerului, ca distinctă de „sorţii” împărţiţi la început în Canaan (Ios. 13:19). Şi astfel ce încheie cartea, brusc. Ea schiţase, în mare, ridicarea şi căderea puterilor Neamurilor şi, străbătând veacurile, a atins sfârşitul timpului, revelând clar că este Unul care cunoaşte şi începutul, şi sfârşitul, iar planul Său se desfăşoară încet, dar sigur, spre binecuvântarea finală a omului. Din punct de vedere practic, cartea ne oferă, cum s-a exprimat Profesorul J. Barton Payne, „o demonstaţie veşnică a separării de impuritate, de curaj în faţa compromisului, de eficacitate în rugăciune şi de dedicare în faţa Aceluia a cărui împărăţie dăinuieşte din gene- raţie în generaţie (Daniel 4:34)”.

Capitolul 5 Sã înþelegem Numeri Numeri Îl înfãAþiPºEeNazDãICpEeLIEsuIs Cristos, Adaosuriaal pnoosctrruif„eÎnlãlaþatc“artea Daniel Traducerea cărţii Daniel in limba greacă conţine câteva adaosuri ce nu se regăsesc în textul original. „Caracterul acestor adaosuri”, relevă Smith, „trădează mâna unui scriitor alexandrin şi e probabil ca traducătorul cărţii Daniel va fi elaborat anumite texte tradiţiona- le care existau deja în uz curent, adăugându-le la lucrarea sa”. Principalele adaosuri sunt: Cântarea celor trei copii sfinţi, Istoria Susannei şi Istoria distrugerii lui Bel şi a balaurului (The Song of the Three Holy Children, The History of Susanna, The History of the Destruction of Bel and the Dragon). Cântarea celor trei copii sfinţi are 68 de versete şi este înserată între versetele 23 şi 24 din Daniel 3, după aruncarea lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego in cuptorul aprins. Cum se plimbau ei in mijlocul focului, Azaria a înălţat o rugăciune către Dumnezeu pentru izbăvi- rea lor. Şi le-a fost acordată ocrotirea de flăcările focului, în timp ce slujitorii regelui s-au străduit să sporească focul cuptorului, iar restul pasajului conţine o cântare de laudă închi- nată în cinstea lui Dumnezeu de către cei trei oameni. Ultima parte a cântării este folosită de Biserică sub forma unui imn (Benedicite), ca alternativă la Te Deum. Istoria Susannei ocupă un spaţiu de 64 de versete, în general, fiind plasată fie la începu- tul, fie la sfârşitul cărţii canonice. Susanna a fost frumoasa nevastă a lui Ioachim, un evreu bogat, care a trăit la Babilon şi în a cărui casă se adunau concetăţenii lui. Aceşti bătrâni, care fuseseră numiţi în funcţia de judecători, s-au aprins de pofte pentru frumoasa Susanna, pân- dind ziua când urma să se îmbăieze ea în grădină. Dar ea le-a refuzat avansurile, iar ei s-au răzbunat, dând alarma şi acuzând-o de a fi comis adulter cu un tânăr care fugise. În pofida dezminţirilor ei, ea fu condamnată la moarte, însă a fost salvată de Daniel, care a ţinut să-i examineze pe cei doi judecători separat. Şi astfel curând a fost dat în vileag complotul lor, întrucât unul a spus că actul a avut loc sub un pom de fistic, în timp ce judecătorul celălalt a declarat că adulterul fusese săvârşit sub un palmier. Cei doi s-au trădat astfel că depun măr- turie mincinoasă, fiind condamnaţi la moarte, iar Susanna a fost eliberată. Istoria distrugerii lui Bel şi a balaurului, care are o lungime de patruzeci şi două de versete, este plasată a sfârşitul cărţii şi conţine trei povestiri scurte compuse de profet. Prima relatează cum Cirus îl rugase pe Daniel să se închine idolului babilonean numit Bel, declarând că idolul trebuie, evident, să fie un zeu viu, devreme ce consumase trei măsuri de floarea făinii, patruzeci de oi şi butoiaşe de vin zilnic. Dar, prin presărarea de cenuşă pe podeaua templului, Daniel a arătat că urmele erau ale preoţilor şi ale familiilor lor, ei fiind aceia care consumaseră proviziile respective, iar nu zeul. În consecinţă, înşelătorii au fost omorâţi, iar idolul şi templul lui distruş1i.79 179

Cu o altă ocazie, Cirus a susţinut că un balaur de bronz de la Babilon, care era şi un obiect de închinare, era, fără îndoială, viu, întrucât consumase mâncarea şi băutura ce i-au fost aduse. Dar Daniel a înfundat gura balaurului cu un bulgăre de smoală, grăsime şi păr, încât idolul a crăpat, demonstrând, astfel, că este fals (de ce a crăpat nu se spune). Indignarea babilonienilor a fost stârnită în urma distrugerii de către Daniel atât a lui Bel, cât şi a balaurului, ceea ce l-a determinat pe Cirus să-l azvârle pe profet în groapa cu lei. Au fost şapte lei, cărora nu li s-a administrat porţia lor de mâncare, compusă din două cadavre de om şi două de oi. În pofida acestui fapt, Daniel a fost păstrat nevătămat în groapa cu lei timp de şase zile, aducându-i-se hrană sub îndrumarea lui Dumnezeu, de către profetul Habacuc. În a şaptea zi, regele, aflând că Daniel e nevătămat, l-a eliberat, aruncându-i pe duşmanii săi în groapă, unde au fost numaidecât sfâşiaţi de lei. Această poveste a fost, evident, împrumu- tată din relatarea autentică pe care o găsim în cartea Daniel, la 6:16-24. Caracterul acestor adaosuri este atât de neverosimil faţă de scrierile canonice, încât niciodată nu s-a pus problema ca ele să fie incluse în canonul Scripturii. 180

APENDICELE II Cronologia lui Daniel 1:1 De Profesor F.F. Bruce, M.A., D.D. „În anul al treilea al domniei lui Iehoiachim, regele lui Iuda, a venit regele Nebucadneţar, la Ierusalim, împresurându-l. Şi Domnul i l-a dat pe Iehoiachim, regele lui Iuda, în mâna sa…” Această afirmaţie cronologică a fost considerată o mare dificultate din partea celor care plasează apariţia cărţii în secolul şase î.Cr., ca şi pentru alţii care o plasează în secolul al doilea. O autoritate de orientare foarte conservatoare cum e Prof. Aalders din Amsterdam, scriind în The Evangelical Quarterly, ediţia din iulie 1930 (p. 244), afirmă că există „dificultăţi de neînvins” în ce priveşte datarea expediţiei lui Nebucadneţar în al treilea an al lui Iehoiachim. Printre susţinătorii datei din secolul al doilea, Prof. S.R. Driver s-a expri- mat, cu probitatea-i caracteristică, în ce priveşte o asemenea invazie în anul al treilea al lui Iehoiachim: „E îndoielnic dacă faptul acesta este corect din punct de vedere istoric” (Cambridge Bible, ad loc.). Prof. Aalders identifică expediţia din Daniel 1:1 cu cea menţionată la 2 Regi 24:1; 2 Cron. 36:6; Ier. 35:11, dar îi este cu neputinţă să presupună că expediţia din aceste texte ulterioare a avut loc la o dată atât de târzie ca anul al treilea al lui Iehoiachim. El încearcă să rezolve problema astfel prezentată, argumentând că s-ar fi strecurat „o mică greşală in manuscrisele ebraice”, sugerând că ar trebui să citim „în anul al şaselea” în loc de „al trei- lea”. Însă se consideră o hazardare disperată invocarea unei coruperi textuale, pentru care nu există dovezi documentare; şi chiar dacă am accepta amendamentul acesta, fie doar şi temporar, am fi nevoiţi să ne modificăm opinia, de îndată ce am ajuns la capitolul 2, unde găsim datarea: „în al doilea an al domniei lui Nebucadneţar”. Căci anul al doilea al lui Nebucadneţar a fost anul al cincilea al lui Iehoiachim, cum reiese foarte clar din Ieremia 25:1; Daniel nu putea să fie în Babilon în al cincilea an al lui Iehoiachim, devreme ce nu a fost dus în captivitate decât în anul al şaselea al lui Iehoiachim.1 Putem lăsa deoparte, pentru moment, chestiunea identificării invaziei Iudei din Daniel 1:1 cu invazia menţionată în 2 Regi 24:1; 2 Cron. 36:6; Ier. 35:11. Această a doua invazie este, de obicei, plasată într-o perioadă ulterioară a domniei lui Iehoiachim. Dar întrebarea se pune: avem dovezi ale unei activităţi babiloniene cu câţiva ani mai înainte, care s-ar putea relaţiona cu afirmaţia lui Daniel? Până aici am găsit un astfel de document, într-un fragment scris de Berosus, pe care Josephus îl citează atât în opera sa Jewish Antiquities, x.11.1, cât şi în lucrarea sa intitulată Împotriva lui Apion, i.19. Acest citat, extras de Josephus din cartea lui Berosus: Istoria Caldeii, cuprinde următoarele informaţii: 1Cum vom vedea mai jos, conform modalităţii palestiniene de calculare a anilor folosită de Ieremia, al cincilea an al lui Iehoiachim şi al doilea an al lui Nebucadneţar ar fi anul 604 î.Cr.; potrivit sistemului babilonean de calculare a anilor folosit de Daniel, anul al cincilea al lui Iehoiachim şi anul al doilea al lui Nebucadneţar ai fi anul 603 î.Cr. Cei trei ani din Daniel 1:5, calculaţi inclusiv, ne duc din anul 605 până în anul 603 î.Cr. Apropo, menţionarea lor confirmată de „anul al treilea” din Daniel 1:1, nu e o greşală de copiere. 181

„Când tatăl său Nabopolassar a aflat că satrapul numit peste Egipt şi peste districtele Coele-Siria şi Fenicia s-a răsculat împotriva sa, el însuşi nemaifiind in stare să îndure asprimile [vieţii], a plasat o parte a forţelor sale în grija fiului său Nebucadneţar, ce era în floarea vârstei şi în plină putere, trimiţându-l să se ocupe de acest satrap trădător. Apoi Nebucadneţar a luptat cu rebelul satrap, înfrângându-l în cadrul unei bătălii încrâncenate, aducând ţara sub stăpânirea sa. S-a întâmplat că tatăl său s-a îmbolnăvit cam în acest timp la Babilon, plecând din viaţa aceasta, după o domnie de douăzeci şi unu de ani. Fiind informat despre moartea tatălui său, la scurt timp după asta, Nebucadneţar şi-a încheiat socotelile cu Egiptul şi cu celelalte ţări, poruncind, în acelaşi timp, unora dintre prietenii săi să-i ducă la Babilon pe prinşii de război luaţi dintre evrei, fenicieni, sirieni şi dintre popoarele Egiptului, odată cu grosul efectivelor sale militare şi cu restul prăzii de război, în timp ce el însuşi, cu o mică escortă, a pornit spre Babilon, traversând deşertul. Acolo a găsit că guvernarea era exercitată de caldei, tronul fiindu-i păstrat de cei mai vrednici dintre ei; şi, devenind stăpân peste întreg domeniul tatălui său, a dat dispozi- ţii să-i repartizeze pe prizonieri, la sosirea sa, în districtele cele mai adecvate din Babilonia”. Paragraful de mai sus se referă, desigur, la bătălia de la Carchemiş, în care Nebucadneţar a câştigat o victorie decisivă asupra lui Faraon-Neco, în anul 605 î.Cr. Berosus îl defineşte pe Neco drept satrap al imperiului babilonean. Dar, desigur, el era un domnitor de sine stă- tător, cu menţiunea că a douăzeci şi şasea dinastie egipteană, căreia îi aparţinea, îşi avea obârşia în familia de satrapi ce guverna Egiptul, sub autoritatea regilor asirieni, în urma cuceririi Egiptului de către Esarhaddon şi Aşubanipal. Când ulterior imperiul asirian a slă- bit, dinastia şi-a afirmat independenţa, numai că asirienii continuau să-i considere, teoretic, satrapii lor, cum la fel au procedat şi babilonienii, când şi-au asumat stăpânirea asupra păr- ţii de sud-vest a imperiului asirian. După distrugerea cetăţii Ninive, de către mezi şi babilonieni în anul 612 î.Cr., ultimul rege asirian, Aşur-uballit al II-a, şi-a stabilit curtea la Harran, care însă a căzut şi el în anul 610 î.Cr. În anul următor Aşur-uballit a încercat, fără succes, să recucerească Harranul, în fruntea unei forţe militare egiptene. Aceste efective militare au fost puse la dispoziţie de Neco, care a văzut în fărâmiţarea imperiului asirian prilejul de restabilire a dominaţiei egip- tene asupra Asiei de sud-vest la ceea ce fusese aceasta cu şapte-opt secole înainte, crezând că modul cel mai bun de a-şi realiza ambiţia era să sprijine casa regală a Asiriei, aflată în declin. Animat de acest scop, ani de-a rândul Neco a venit în ajutorul regelui asirian şi, cu ocazia uneia din aceste expediţii, l-a întâlnit şi l-a ucis pe regele Iosia la Meghido (2 Regi 23:29, unde sintagma „împotriva regelui Asiriei” trebuie citită „în ajutorul regelui Asiriei” [şi versiunea Cornilescu, şi Biblia de la Bucureşti, ediţia 2001 redau, eronat, textul: „s-a suit împotriva împăratului Asiriei”, n.tr.]). Neco şi-a trădat intenţiile sale imperiale la reve- nirea din acea expediţie, determinându-l pe nou-însărcinatul rege Iehoahaz al Iudei, pe care l-a înlocuit, cu favoritul şi vasalul său, Iehoiachim. Dar Neco a întreprins ultima sa expedi- ţie la Eufrat în anul 605 î.Cr., când Nebucadneţar l-a înfrânt şi expulzat din Asia „şi regele Egiptului nu a mai venit din ţara sa, căci regele luase, de la pârâul Egiptului şi până la râul Eufrat, tot ce aparţinuse regelui Egiptului” (2 Regi 24:7). Lasă oare Berosus să se înţeleagă că, după bătălia de la Carchemiş, Nebucadneţar l-a urmărit pe Neco până la hotarul Egiptului? După părerea mea, afirmaţia este adevărată. Într-adevăr, implicaţia pare să fie aceea că, dacă n-ar fi intervenit vestea morţii lui Nabopolassar, însoţită de necesitatea revenirii lui Nebucadneţar la Babilon, Nebucadneţar i-ar fi urmărit pe egiptenii ce se retrăgeau, până în ţara lor.1 1„Nebucadneţar era deja la poarta Egiptului, când, vestea morţii lui Nabopolassar l-a făcut să revină la Babilon” (N.H. Baynes, Israel Among the Nations, p. 98). 182

Având in vedere că Iehoiachim era vasalul lui Neco, iar Iuda era, practic, adaos al imperiului egiptean, ar fi surprinzător dacă Iuda nu s-ar fi numărat printre „celelalte ţări” ale căror treburi Nebucadneţar nu le-ar fi „rezolvat”, înainte de a reveni la Babilon. În cazul acesta, Daniel şi tovarăşii lui ar fi printre „captivii luaţi dintre evrei” pe care Nebucadneţar le-a poruncit prietenilor săi să-i transporte la Babilon pe drumul obişnuit, în timp ce el însuşi s-a grăbit să ajungă acasă, luând-o pe o scurtătură. Într-adevăr, Josephus spune că după Carchemiş Nebucadneţar „a ocupat toată Siria, cu excepţia Iudei, până la Pelusium” (Ant, x.6.1); dar nici Berosus, nici naraţiunile biblice nu i-au spun că s-a făcut excepţie în cazul lui Iuda; aceasta face parte din reconstituirea oarecum deficitară a evenimentelor din anii aceştia, pe care o face Josephus. Or, cât de deficitară a fost reconstituirea lui se poate observa din faptul că plasează captivitatea lui Daniel şi a prietenilor săi după căderea Ierusalimului din anul 587 î.Cr., numindu-i rude ale regelui Zedechia (cum, desigur, erau, însă ideea subliniată la Daniel 1:1 este că aceştia erau rude ale fratelui său mai mare Iehoiachim, care ocupa în acest timp tronul ţării). Toate bune până aici, dar mai rămâne o problemă legată de cronologie. Se spune expli- cit în Ieremia 45:1 că bătălia de la Carchemiş a avut loc în al patrulea an al lui Iehoiachim, pe când evenimentele din Daniel 1:1 sunt clar datate în al treilea an. În trecut, s-a încercat să se explice această aparentă discrepanţă, sugerându-se că termenul ebraic ba, tradus prin „a venit” în Daniel 1:1, ar trebui redat prin „s-a dus” sau „a pornit” în acest loc, aşa încât Nebucadneţar să poată fi privit ca părăsind Babilonul în anul al treilea şi sosind la Ierusalim în anul următor. Explicaţia aceasta e defectuoasă din mai multe motive de ordin lingvistic şi istoric. Adevărata explicaţie este mult mai simplă. Ieremia a socotit anii de domnie în maniera palestiniană, iar Daniel în maniera babiloneană. În maniera palestiniană, primul an de domnie începea la data urcării pe tron a monarhului şi ţinea până în următoare zi de anul nou, când începea al doilea an. În maniera babiloneană, primul an de domnie a unui rege nu începea decât în prima zi de anul nou a domniei sale; perioada dintre urcarea sa pe tron şi prima zi de anul nou se numea „începutul domniei sale”.1 Potrivit metodei palesti- niene, bătălia de la Carchemiş a avut loc în al patrulea an al lui Iehoiachim şi primul an al lui Nebucadneţar (cf. Ier. 25:1). Dar anul acela după socoteala babilonienilor (adoptată şi de Daniel) va fi fost numit al treilea an al lui Iehoiachim şi „începutul domniei” lui Nebucadneţar; ar mai putea fi numit (cât priveşte prima sa parte) al douăzeci şi unulea an al lui Nabopolassar, care a decedat înainte de a se fi sfârşit acel an. Acesta este un răspuns complet şi plauzibil, care rezolvă problema. A fost expus de regretatul R.D. Wilson în cadrul primei serii a cărţii sale Studii în cartea Daniel (1917 Studies in the Book of Daniel), apoi de către Dr. Albertus Pieters într-un eseu intitulat „Al treilea an al lui Iehoiachim”, cu care a participat la simpozionul De la piramide la Pavel (1935, From the Pyramids to Paul), şi de ultimele două comentarii conservatoare asupra cărţii Daniel, apărute în limba engleză, The Book of Daniel, de Dr. C.C. Lattey, în anul 1948 şi Prophecy of Daniel, de Dr. E.J. Young, în anul 1949. Dar extrasul din lucrarea lui Berosus a fost înţeles diferit. S-a crezut că Nebucadneţar, 1Expresia „începutul domniei” – lui Iehoiachim sau a lui Zedechia – folosit în Ieremia 26:1 şi 27:28, nu conţine acest sens tehnic babilonean, ci, pur şi simplu, denotă prima parte a domniei unui rege, cum rezultă din Ieremia 28:1, unde anul la care se face referirea este al patrulea al lui Zedechia. 183

aflând despre moartea tatălui său, a doua zi după Carchemiş, nu s-a dus pe drumul lui Neco, ci a revenit la Babilon cu toată graba, iar „captivii ce fuseseră luaţi dintre evrei, fenicieni, sirieni şi popoarele Egiptului” au fost făcuţi prizonieri, în timpul bătăliei, din cadrul popoa- relor supuse lui Neco ce luptau în armata sa. Această interpretare a relatării lui Berosus e dificil de corelat cu formularea sa. Din nefericire, nu mai e la modă să se studieze scrierile polemice ale lui Sir Robert Anderson, dar, cel puţin unii din cititorii noştri îşi vor aminti cum a tratat el rezumatul evenimentelor pe care-l face Dean Farrar (în Biblia expozitoru- lui), conform căreia Nebucadneţar nu a „înaintat împotriva Cetăţii Sfinte nici chiar după bătălia de la Carchemiş, ci a străbătut în grabă deşertul, mergând spre casă, să-şi asigure coroana , când a aflat despre moartea tatălui său”. „Ideea de a străbate deşertul în grabă de la Carchemiş la Babilon”, a scris Sir Robert, „este demnă de a fi fost scrisă de o compunere a unui elev de la internat!” (Daniel in the Critics’Den, p. 16). Da, e adevărla că Berosus a spus că Nebucadneţar a revenit acasă străbătând deşertul, dar asta s-a datorat faptului că îşi încheiase socotelile în ţările asiatice învecinate cu Egiptul. Grosul adepţilor lor săi însă se vor fi dus acasă urmând traseul obişnuit, urmând ruta ocolitoare a aşa-numitei Semiluni Fertile, în timp cel el însuşi va fi căutat să ajungă acasă urmând ruta cea mai scurtă. Pe de altă parte, de la Carchemiş la Babilon nu se ajunge prin deşert, ci urmând cursul Eufratului. În ultimii ani, au ieşit la iveală noi dovezi care par să dea câştig de cauză modului nostru de interpretare a lui Berosus. Într-un document aramaic găsit în cursul săpăturilor efectuate la Saqqara în Egipt, în anul 1944, care s-a dovedit a fi un fragment dintr-o scrisoare de la un rege al unui oarecare district din sud-vestul Palestinei, adresată, după câte se pare, unui rege din Egipt, probabil lui Neco, în care îl roagă pe acesta să-l ajute în situaţia în care era confruntat de regele Babilonului. Documentul conţine nouă rânduri în limba aramaică, din care numai începutul rândurilor s-a păstrat. Alăturăm o transliteraţie, în care vocalele sunt doar cu valoa- re aproximativă, întrucât, desigur, ele nu sunt reprezentate în scrierea aramaică. (1) 'el mare malkan par'oh 'abdak 'adpe melek (2) şemayya we-'arqa u-ba'aI-şamin 'elah (3) par'oh ke-yome şamin 'amin zi (4) zi melek babel 'atho mat'o 'apeq we-ş (5). . . 'achazu. . we. . .k (6) ki mare malkan par'oh yada' ki 'abd (7) le-mişlach chel le-hatstsaIti 'al yişbeqin (8) we-tabteh 'abdak natser wng'w zkm (9) pechah be-mata wspr şnywy sp Acest fragment a fost studiat de H.L. Ginsberg în Bulletin of the American Schools of Oriental Research (oct. 1948, pag. 24-27), de A. Duppet-Sommers din Semitica (1948, pg. 43-68), de J.Bright în The Biblical Archaeologist (1949, pag. 43-68) şi de A. Bea în Biblica (1949, pag. 514-516). Unele citate sunt, pe alocuri, îndoielnice. Totuşi, redăm mai jos o traducere posibilă, bazată, în parte, pe versiunea lui Bea: (1) Către domnul împărăţiilor, Faraon, robul tău regele Adon (2) al cerului şi al pământului şi al zeului Baal-şamin 184

(3) Faraon, statornic ca zilele cerului. Ce... (4) al regelui au venit şi au ajuns la Afec şi... (5). . .a luat. . . şi... (6) Căci domnul împărăţiilor, Faraonul, ştie că robul tău... (7) să trimită o armată să mă izbăvească. Să nu mă părăsească... (8) iar bunătatea sa robul tău şi-o aminteşte şi regiunea aceasta (?)... (9) un guvernator în ţară şi... Când ajungem să luăm în considerare părţile pierdute ale scrisorii, caracterul ipotetic sporeşte mult. Dar trebuie întreprinsă o tentativă de soluţionare a scrisorii, în acest sens, ajungându-se la un consens în ce priveşte conţinutul probabil al scrisorii (fragmentele ipo- tetice fiind puse între paranteze): Domnului împărăţiilor, Faraon, robul tău, regele Adon (al Aşchelonului. Fie ca X, creatorul) cerului şi al pământului şi zeul Baal-şamin (să facă tronul domnului împărăţiilor), Faraon, statornic ca zilele cerului. Ce (am scris domnului meu este să-i aduc la cunoştinţă că ostaşii) regelui au venit şi au ajuns la Afec şi (au înce- put… au luat… şi…). Căci domnul împărăţiilor ştie că robul tău (nu poate să reziste împotriva regelui . De aceea, dacă binevoieşte) să trimită o armată să mă scape. Să nu mă părăsească (căci robul tău este loial dom- nului meu) şi robul tău îşi aminteşte bunătatea lui şi această regiune (?) aparţine domnului meu. Dar regele intenţionează să numească) un guvernator în ţară… Această scrisoare se ocupă de o situaţie în care regele ameninţa o posesiune asiatică a regelui Egiptului. Timpul în care o asemenea situaţie s-ar fi putut ivi nu pe greu de stabilit, cu mici aproximaţii, acestea coincizând cu ultimii ani ai împărăţiei lui Iuda. Din păcate, numele împărăţiei lui Adon s-a pierdut, dar o propunere rezonabilă este că a fost unul din oraşele-state din Filistia – probabil Aşchelon, după cum W.F. Albright, H.L. Ginsberg şi John Bright au sugerat, precum şi Prof. Bea. Singurul rege care poate fi luat în considerare, în acest context, fiind Nebucadneţar, fie ca domnitor de sine stătător, fie acţionând în nume- le tatălui său (ca în cazul bătăliei de la Carchemiş).1 Faraonul la care ne trimite imediat gândul este, probabil, Neco. Când Neco a fugit din Egipt după înfrângerea suferită la Carchemiş, vasalii săi (ca Iehoiachim) au fost lăsaţi la cheremul lui Nebucadneţar. Acest vasal anumit, regele Adon, îi scrie disperat, cerându-i ajutorul, insistând că-i rămăsese loial şi avertizându-l pe Neco că, în eventualitatea că nu va primi ajutor pentru împărăţia sa, o parte din imperiul lui Neco va trece sub stăpânirea babiloneană. Cum se exprimă un comen- tator asupra scrisorii, dacă Adon ar fi avut un profet evreu la curtea sa (cum aveau regii Iudei), ar fi fost, cel puţin, prevenit de zădărnicia de a se fi aşteptat să-i vină vreun ajutor din partea Egiptului. Desigur, scrisoarea este atât de fragmentară, încât nu ne putem pronunţa cu certitudine asupra locaţiei sale reale. Menţionarea lui Afec constituie un indiciu al aşezării probabile a împărăţiei lui Adon şi acea împărăţie s-ar prea putea să fi fost Aşchelonul, dacă Afecul de care este vorba este localitatea cu acest nume situată la 16 km nord de Lydda. Însă ştim despre alte localităţi din Siria şi Palestina numite Afec şi dintre acestea una, cel puţin, deţi- ne meritul de a fi considerată drept Afecul menţionat în scrisoare. Este Afecul fenician (cu 1Daniel 1:1 nu este singurul loc din Biblie în care Nebucadneţar este numit „rege al ...”, prin anticipare, pe când nu era încă decât prinţul coroanei. Ieremia 46:2 este un alt exemplu. 185

denumirea de Afqa în timpurile moderne), la est de Byblos. În numărul pe ianuarie-aprilie 1950 al revistei Palestine Exploration Fund Quarterly, D.W. Thomas, profesor regius de ebraică la Cambridge, propune o soluţie alternativă, anume că ar trebui să privim fragmen- tul prin prisma fundalului strădaniilor lui Faraon-Hofra de a pune mâna pe putere. Hofra (588-569 î.Cr.) a cucerit Tirul şi Sidonul şi a sprijinit revolta lui Zedechia. După ce s-a ocu- pat de Zedechia, Nebucadneţar îşi va fi mutat cartierul general de la Ribla la o localitate din apropierea Afecului fenician, pregătindu-se de asedierea Tirului. În acest caz, Adon s-ar putea să fi fost guvernatorul unei principalităţi feniciene, care ceruse ajutor lui Hofra, având în vedere proximitatea de locul în care se afla Nebucadneţar.2 Dar, în general, i se pare scriitorului acestuia, în măsura indiciilor pe care le oferă con- diţia fragmentară a papirusului, că propunerea lui Albright, Ginsberg, Bright şi Bea este cea mai bună. Desigur, ei plasează apariţia scrisorii la doi-trei ani după Carchemiş, conclu- zionând că Nebucadneţar s-a dus acasă la Babilon ca să-şi consolideze pretenţia la tronul împărăţiei sale, înainte de a se ocupa de treburile statelor de la graniţa de sud-vest; dar s-ar părea mult mai în acord cu relatarea lui Berosus să datăm evenimentul în anul 605 î.Cr. În cazul acesta, ne asigură o interesantă legătură cu afirmaţia cu care începe cartea Daniel. De asemenea (indiferent de data exactă a apariţiei ei), ilustrează gradul larg de răspândire al aramaicii, ca limbă de corespodenţă diplomatică la vremea aceea (cum a fost anterior sub imperiul asirian şi ulterior sub imperiul persan). „Din nou”, după cum se exprimă Bright, „faptul că îi găsim pe curteni adresându-se lui Nebucadneţar în aramaică, cum rezultă din naraţiunea lui Daniel din 2:4, nu mai pare deloc surprinzător”. Un ultim cuvânt: S-au întâmpinat dificultăţi în compararea relatărilor despre domnia lui Iehoiachim cu relaţiile sale cu Nebucadneţar din diversele cărţi ale Vechiului Testament unde este menţionat el. După prima sa supunere în faţa lui Nebucadneţar, îndată după Carchemiş, în conformitate cu teza noastră actuală, putem rezuma cariera sa în cuvintele profesorului Norman Baynes din Israel amongst the Nations, pp. qq f.): „Lui Iehoiachim i s-a permis să domnească în Ierusalim ca vasal al imperiului babilonean. Istoria dom- niei lui Iehoiachim este foarte obscură, dar s-ar părea că, atunci când a fost dezlegat de vasalitatea sa faţă de Egipt (2 Regi 23:35) prin înfrângerea lui Neco, regele Iudei a profitat de ocazie pentru a-şi ataca vecinii… (Eze. 19:6-7)… În cele din urmă, popoarele învecinate şi-au unit forţele împotriva lui Iehoiachim, l-au luat captiv şi l-au dus legat înaintea lui Nebucadneţar, care era, probabil, în vestul Asiei în [anul] 602 înăbuşind o răscoală a sirienilor. Nebucadneţar va fi privit, probabil, atacurile lui Iehoiachim împotriva vecinilor săi ca o pedeapsă a partizanilor Egiptului: Iehoiachim a fost reinstalat la Ierusalim şi timp de trei ani (602-600?) el a plătit tribut , după care s-a răsculat împotriva celui care îi era domn. La început, Nebucadneţar nu a intervenit personal, ci i-a incitat pe alţii să atace împărăţia Iuda, Iehoiachim fiind asediat de bande de caldei, sirieni, moabiţi şi amoniţi. În cele din urmă (597 î.Cr.), însuşi Nebucadneţar a înaintat împotriva vestului; Iehoiachim a murit, iar fiul său, un tinerel de optsprezece ani, l-a succedat pe tatăl său. Ierusalimul a fost împresurat şi, pentru a salva Cetatea Sfântă de jaf şi masacru, Iehoiachin s-a predat, împreună cu familia, regelui ”. 2A. Malamat, de la Universitatea ebraică din Ierusalim, preferă să dateze scrisoarea în anul 598 î.Cr., punând-o în legătură cu campania babiloneană ce a condus la exilul lui Iehoiachin (Journal of Near Eastern Studies, oct. 1950, p. 222 f.). 186

APENDICELE III Date relevante Subiectul cronologiei biblice este unul care a dat naştere la destule controverse şi orice date citate pentru unii vor fi suspecte pentru alţii. Cele ce urmează se întemeiază, în mare, pe cele citate de Sir Robert Anderson în The Coming Prince şi din alte scrieri ale domniei sale, puţin amendate în lumina calculelor lui Rawlinson. Celor care doresc să studieze, în continuare, fascinantul subiect al cronologiei biblice le recomand capodopera lui Dr. Martin Anstey The Romance of Rible Chronology sau volumul de proporţii mai reduse al lui P. Mauro The Wonders of Bible Chronology, deşi puţini sunt aceia care se vor învoi cu calculele lui. î.Cr. 609 Faraon-Neco, regele Egiptului, l-a înfrânt pe Iosia, regele Iudei, la Meghido (2 Cron. 35: 20-24) şi ulterior l-a pus pe Iehoiachim pe tron în locul lui Iehoahaz, celălalt fiu al lui Iosia (2 Cro. 36: 4). În acelaşi an, Neco l-a înfrânt pe Nabopolassar, regele Babilonului. 606 În acest al 20-lea an al lui Nabopolassar, regele Babilonului, şi al treilea an al lui Iehoiachim, regele lui Iuda, Ierusalim a fost cucerit de Nebucadneţar (2 Cron. 36: 6, 7; Dan. 1: 1, 2) şi cei şaptezeci de ani de robie a evreilor au început (Ier. 25:11). (Anderson încearcă să dovedească că perioada de 490 de ani a început aici.) 605 Nebucadneţar l-a înfrânt pe Faraon-Neco la Carchemiş. De asemenea, s-a suit pe tro- nul Babilonului în acelaşi an, care a fost al 4-lea an al lui Iehoiachim (Ier. 25: 1). 598 Iehoiachin la succedat pe tatăl său ca rege al lui Iuda. Ierusalim a fost cucerit a doua oară de Nebucadneţar, Iehoiachin a fost dus în captivitate, iar Zedechia a devenit rege (2 Regi 24: 8-17). 593 Astyages devive rege al Mediei. 589 Ierusalim este asediat a treia oară de către Nebucadneţar (2 Regi 25:1-2). 588 Al zecelea an al lui Zedechia şi al optsprezecelea al lui Nebucadneţar (Ier. 32: 1). 587 Ierusalim este cucerit şi distrus (2 Regi 25: 4-21). 561 Nebucadneţar este urmat la tron de Evil-Merodach (2 Regi 25 :27). 559 Cirus devine rege al Persiei şi NerigIissar rege al Babilonului. 555 Nabonidus l-a succedat pe Neriglissar ca rege al Babilonului. 549 Cirus a cucerit Media. 541 Belşaţar a devenit regent în timpul vieţii tatălui său, Nabonidus. 538 Cirus a cucerit Babilonul , iar Darius Medul a devenit monarh (Dan. 5:31). 536 Cirus l-a succedat pe Darius. Acest an a marcat sfârşitul celor şaptezeci de ani de robie a evreilor, care au început în anul 606 î.Cr. (vezi mai sus), iar Cirus a emis un decret care le dădea dreptul evreilor să revină la Ierusalim şi să-şi reconstruiască templul (Ezra 1:1-4). 187

529 Cambyses l-a succedat la tron pe Cirus. 521 Darius I, Hystaspes, a devenit rege al Persiei. 485 Xerxes I (Ahaşveros al cărţii Estera) a devenit rege al Persiei. 465 Artaxerxes I l-a succedat pe Xerxes. 445 Al douăzecilea an al lui Artaxerxes. Încep cele şaptezeci de săptămâni ale lui Daniel (Dan. 9: 24-27). A fost emis un decret pentru restaurarea Ierusalimului (Ne. 2: 1-9). 336 Alexandru cel Mare a devenit rege al Macedoniei. 323 Moartea lui Alexandru. 312 Începe era seleucizilor. Seleucus Întâiul devine rege al Siriei. 283 Ptolomeu al II-lea, Filadelfus, devine rege al Egiptului. 280 Antiochus I devine rege al Siriei. 261 Antiochus II devine rege al Siriei. 247 Ptolomeu III Euergetes devine rege al Egiptului. 246 Seleucus II devine rege of Siriei. 226 Seleucus III devine rege al Siriei. 223 Antiochus III cel Mare devine rege al Siriei. 222 Ptolomeu al IV Filopator devine rege al Egiptului. 205 Ptolomeu al V-lea Epiphanes devine rege al Egiptului. 187 Seleucus IV devine rege al Siriei. 181 Ptolomeu al VI-lea Filometor devine rege al Egiptului. 176 Antiochus al IV-lea Epiphanes devine rege al Siriei. 170 Ierusalimul este cucerit de Antiochus Epiphanes. 168 Revolta evreilor a fost zdrobită, iar templul a fost profanat de Antiochus Epiphanes. 165 Ierusalim a fost eliberat de Iuda Macabeus, templul curăţat şi s-a instituit Sărbătoarea Dedicării. 164 Antiochus al V-lea devine rege al Siriei. 162 Demetrius Întâiul devine rege al Siriei. 151 Alexandru Balas devine rege al Siriei. 146 Demetrius II devine rege al Siriei, iar Ptolomeu Fiscon devine rege al Egiptului. În acelaşi an, Grecia este cucerită de Mummius, devenind provincie romană. 65 Siria devine o provincie romană. 63 Ierusalim este cucerit de Pompei. 4 Atât cât se poate stabili, aceasta a fost data reală a naşterii Domnului nostru. d.Cr. 32 Are loc răstignirea lui Cristos (483 de ani profetici de 360 de zile, începând din anul 445 î.Cr..). 70 Ierusalim a fost cucerit de Titus. 188

bibliografie ANDERSON, R., Daniel in the Critics' Den. The Coming Prince. The Critics Criticised. AUBERLEN, C. A, The Prophecies of Daniel and the Revelations of St. John. BAYNES, N. R., Israel Amongst the Nations. BEHRMANN, G., The Book of Daniel. BEVAN, AA., A Short Commentary on the Book of Daniel. BICKERSTETH. E., The Restoration of the Jews. BIRKS. T. R., First Elements of Sacred Prophecy. BONAR, H., The Coming and Kingdom of the Lord Jesus Christ. BOSANQUET, J. W., Messiah the Prince. BOUTFLOWER, C., In and Around the Book of Daniel. BURTON, A.R., Hints on Daniel. CALVIN, J. The Book of the Prophet Daniel. CHAFER, L. S., The Kingdom in History and Prophecy. CHARLES, A. H., The Book of Daniel. CLARKE, A., Commentary on the Bible. COOK. A., Light from the Book of Daniel. COOPER, D. L., The Seventy Weeks of Daniel. DARBY, J. N., Synopsis of the Books of the Bible. The Hopes of the Church of God. DENNETT, E., Daniel the Prophet. DRIVER, S. R., Daniel (Cambridge Bible). Introduction to the Literature of the Old Testament. EDERSHEIM, A., Life and Times of the Messiah. EWALD, G. H. A., Commentary on the Prophets of the Old Testament. FARRAR, F. W., The Book of Daniel. GAEBELEIN, A.C, Harmony of the Prophetic Word. The Prophet Daniel. GOSSE, P. R., The Prophetic Times. GUINNESS, H. G., The Approaching End of the Age. HABERSHON, A.R., The Image of Daniel 2. HENGSTENBERG. E. W., The Genuineness of Daniel. H1TZIG, F., The Book of Daniel. HODGE, C., Systematic Theology. IRONSIDE, H. A., Lectures on Daniel the Prophet. The Great Parenthesis. JAMlESON, R., FAUSSET, A. R., şi BROWN, D., Commentary on the Whole Bible. JASTROW, M., The Religion of the Babylonians and Assyrians. JOSEPHUS, F., Antiquities of the Jews. 189

KEIL, C. F., The Book of the Prophet Daniel. KELLY, W., Lectures on the Book of Daniel; Notes on Ezekiel. The Second Coming of our Lord Jesus Christ. KLIEFOTH, T., The Book of Daniel. LANG, G. H., The Histories and Prophecies of Daniel. LANGDON, S., Building Inscriptions of the New Babylonian Empire. LATTEY, C. C., The Book of Daniel. LENORMANT, F., Ancient History of the East. LEUPOLD, H. C., Exposition of Daniel. LEWIS, G. C., Astronomy of the Ancients. LIGHTFOOT, J. B., Notes on Epistles of St. Paul. LITHI, W., The Church to Come. MAURO, P., The Seventy Weeks and the Great Tribulation. MILMAN, H. H., History of the Jews. MONTGOMERY, J. A., A Critical and Exegetical Commentary on the Book of Daniel. MURPHY, J. G., The Book of Daniel. OLSHAUSEN, H., Exposition of the Second Epistle to the Thessalonians. PEM;BER, G. H., The Great Prophecies. PETRIE, A., The Message of Daniel. PRINCE, J. D., A Critical Commentary on the Book of Daniel. PUSEY, E. B., Lectures on Daniel the Prophet. RAWLINSON, G., Ancient History. ROBINSON, T., A Homiletical Commentary on the Book of Daniel ROWLEY, H. H., The Relevance of Apocalyptic. SAYCE, A. H., Hibbert Lectures; Higher Criticism and the Monuments. SCOFIELD, C.I., Prophecy Made Plain. SCOTT, W., At Hand. Exposition of the Revelation of Jesus Christ.. SEISS, J. A., The Prophecies of the Revelation. SMITH, W., Dictionary of the Bible. STRONG, L., Lectures on the Book of Daniel. STUART, M., A Commentary on the Book of Daniel. TATFORD. F. A.. Prophecy’s Last Word. TATHAM. C. E., Daniel Speaks Today. TREGELLES. S. P., The Prophetic Visions in the Book of Daniel. TROTIER, W., Plain Papers on Prophetic Subjects. VOS. G., The Pauline Eschatology. WHITCOMB. J. C., Darius the Mede. WILKINSON. S. H., The Israel Promises and Their Fulfilment. WILSON. R. D., Studies in the Book of Daniel. WINGATE. G., The Jew in Daniel's Image. WRIGHT, C. H. H., Daniel and His Prophecies. YOUNG. E. J., The Prophecy of Daniel. ZOECKLER, O., Daniel. 190