Punctul culminant al istoriei

Statuia din valea Dura 49 singurul atotputernic, nimic nefiind mai presus de puterea Sa. Ei erau slujitorii Dumnezeului Celui Preaînalt, iar nu zeitatea falsă dintr-un panteon păgân ca cea de lângă el. Dacă Nebucadneţar şi-a dat seama că aici era un Dumnezeu ale Cărui puteri le întreceau pe ori- care ce le cunoscuse el înainte este îndoielnic. Chiar şi titlul pe care I l-a acordat – „Dumnezeul Cel Preaînalt” – era, probabil, doar un indiciu al faptului că aprecia suprema- ţia acestui Dumnezeu mai presus de toate celelalte zeităţi. Decretul Nebucadneţar a luat cuvântul, şi a zis: ,,Binecuvântat să fie Dumnezeul lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, care a trimis pe îngerul Său şi a izbăvit pe slujitorii Săi care s-au încrezut în El, au călcat porunca împăratului şi şi-au dat mai degrabă trupurile lor decât să slujească şi să se închine altui dumnezeu decât Dumnezeului lor! Iată acum porunca pe care o dau: orice om din orice popor, neam sau limbă ar fi, care va vorbi rău de Dumnezeul lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, va fi făcut bucăţi şi casa lui va fi prefăcută într-un mor- man de murdării, pentru că... nu este niciun alt dumnezeu, care să poată izbăvi ca El”. După aceea, împăratul a înălţat pe Şadrac, Meşac şi Abed-Nego la mare cinste, în ţinutul Babilonului (Daniel 3:28-30). De-acum fiind perfect convins de măreaţa putere a lui Iehova şi, pare-se, preocupat de faptul că s-ar putea să urmeze repercusiuni de pe urma felului în care i-a tratat pe slujitorii lui Iehova, Nebucadneţar şi-a dat toate străduinţele să ispăşească pentru ceea ce considera el ofensa adusă Dumnezeului lor. Fără rezerve, I-a atribuit binecuvântare Dumnezeului acestor tineri iudei, recunoscând că El Îşi trimisese îngerul Său să-i scape. A admis cu fran- cheţe că Şadrac, Meşac şi Aded-Nego îşi puseseră încrederea în Dumnezeu şi, cu credinţă nealterată, îndrăzniseră să frustreze cuvântul regelui. Mai degrabă decât să slujească sau să se închine oricărui alt dumnezeu decât lui Iehova, ei îşi periclitaseră de bună voie trupurile şi vieţile, regele recunoscând, fără rezerve, aceasta. În cea mai bună tradiţie a stilului oriental, el a emis un decret, ameninţând cu cele mai înfricoşătoare pedepse pe oricine îndrăznea să rostească vreun cuvânt împotriva Dumnezeului lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. Ofensatorul urma să sufere pedeapsa diho- tomiei, sau dezmembrării, iar casa lui să fie transformată într-o tavernă – o formă obişnuită de răzbunare practicată asupra criminalilor. Faptul că, nu cu mult înainte, el îi ameninţase cu moartea pe toţi cei care refuzau să se închine chipului de aur pe care-l făcuse nu pare să fi creat vreun sentiment de inconsecvenţă, subliniind, în acest fel, caracterul autocrat şi nerezonabil al regelui. În urma descoperirii visului de către Daniel, regele declarase că Dumnezeul lui Daniel e „Dumnezeul dumnezeilor” (2:47), acum el recunoscând, din nou, unicitatea lui Dumnezeu. În acelaşi timp, monarhul i-a repus pe cei trei iudei în funcţiile avute anterior, copleşin- du-i cu onoruri suplimentare. Cel care caută să-l onoreze pe Dumnezeu nu este lăsat nicio- dată nerăsplătit, iar Şadrac, Meşac şi Abed-Nego au dovedit că drumul loialităţii faţă de Dumnezeu aduce răsplată chiar şi în lucrurile materiale. Pentru creştin, recompensa este în moneda altui tărâm, dar răsplata ascultării nu este cu nimic mai sigură.

CAPITOLUL V Vedenia copacului Proclamaţia regală Nebucadneţar, împăratul, către toate popoarele, neamurile, oamenii de toate limbile, care locuiesc pe tot pământul: Să aveţi multă pace! Am găsit cu cale să fac cunoscut sem- nele şi minunile pe care le-a făcut Dumnezeul cel Prea Înalt faţă de mine. Cât de mari sunt semnele Lui şi cât de puternice sunt minunile Lui! Împărăţia Lui este o împărăţie veşnică şi stăpânirea Lui dăinuieşte din neam în neam! (Daniel 4:1-3). Primele trei versete ale capitolului 4 formează prologul unei proclamaţii regale în care Nebucadneţar relatează experienţa sa personală în mâna lui Dumnezeu. În aranjarea masoretică a limbii ebraice, aceste versete constituie încheierea capitolului precedent, dând de înţeles, ca să-l cităm pe Murphy, „că ele descriu sentimentele avute de rege cu prilejul izbăvirii celor trei slujitori credincioşi ai Domnului”. Dar asta nu se poate susţine, având în vedere versetele 28 şi 29 din capitolul 3, iar frazeologia corespunde mai mult contextului proclamaţiei regale din capitolul 4. Proclamaţia a fost adresată „tuturor popoarelor, naţiunilor şi limbilor care locuiesc pe tot pământul”, indicând o arie mult mai largă decât limitele în care se întindea suveranita- tea lui Nebucadneţar. Unul din titlurile pe care şi le-au asumat suveranii asirieni şi babilo- niei a fost „regele a patru sferturi din pământ”, iar limbajul lui Nebucadneţar nu era cu nimic mai hiperbolic decât aceasta. Pe vremea aceea, „tot pământul” nu avea conotaţia pe care i-am atribui-o astăzi, cuprinzând cu puţin mai mult decât s-ar înţelege astăzi prin vestul Asiei – care era, în mare, sub suveranitate babiloneană. Pe de altă parte, se cade să menţionăm că, în tălmăcirea visului regelui, Daniel îi spusese deja lui Nebucadneţar că Dumnezeu îl făcuse suveran peste toate (2:38). Salutul să aveţi multă pace!, aşa cum l-a folosit Nebucadneţar, a fost repetat la o dată ulterioară de Darius în cadrul altui decret (6:25) şi era o formulă obişnuită în epistole, constituind forma uzuală de salut între două părţi când se întâlneau. Apare iarăşi în Noul Testament (a se compara cu 1 Petru 1:2), dar acum se foloseşte tot mai puţin. Cuvântul şalom (pace) a dat naştere, desigur, la respectabilul salaam. Folosirea generală a cuvântu- lui a fost, probabil, un indiciu al nevoii, conştiente sau inconştiente, de restaurare a păcii ce-i fusese răpită omului prin căderea sa, pe care Domnul nostru a restaurat-o prin jertfa Sa de la Calvar. Regele a citat ca motiv al proclamaţiei faptul că se cuvenea să declare supuşilor săi semnele atotputerniciei Divine în legătură cu propriile sale experienţe primite din mâna lui Dumnezeu, la care s-a referit el, ca „Dumnezeul cel Preaînalt”. Contemplând măreţia lui Dumnezeu exprimată prin semnele supranaturale şi inter- venţiile Sale miraculoase sau minunile Sale – ceea ce un altul a descris drept „dovezile semnificative şi surprinzătoare ale puterii Sale” – regele a fost forţat să declare că împără- ţia lui Dumnezeu este o împărăţie veşnică şi că stăpânirea Lui se întinde de-a lungul tutu- 50

Vedenia copacului 65 ror generaţiilor, respectiv, cât va dăinui timpul (cf. Psalmul 145:13). Domnia Divină nu a fost niciodată abrogată sau anulată şi, în pofida revoltei omului împotriva autorităţii ceru- rilor, guvernul acela va dăinui la nesfârşit. În pofida tuturor scenariilor schimbătoare ale timpului şi raţiunii, cel Atotputernic rămâne suprem. Voia Sa este imuabilă, iar planurile Sale neschimbătoare. Lecţia pe care şi-o însuşise regele este una care poate fi învăţată de mulţi credincioşi din epoca actuală, căci în cunoaşterea supremaţiei Celui Etern şi în caracterul neschimbat al domniei Sale, este statornicie şi încredere, odihnă şi asigurare. Odihnă tulburată Eu, Nebucadneţar, trăiam liniştit în casa mea şi fericit în palatul meu. Am visat un vis, care m-a înspăimântat; gândurile de care eram urmărit în patul meu şi vedeniile duhului meu mă umpleau de groază. Am poruncit atunci să aducă înaintea mea pe toţi înţelepţii Babilonului, ca să-mi tâlcuiască visul. Îndată au venit vrăjitorii, cititorii în stele, caldeii şi ghicitorii. Le-am spus visul, şi nu mi l-au putut tâlcui (Daniel 4:4-7). În continuare, regele a descris împrejurările în care a luat naştere proclamaţia sa. El trăia liniştit şi fericit în palatul său. Bucurându-se de odihnă faţă de războaie şi lupte, totul era paşnic. El „înflorea” (sau era „verde” – este imaginea unui pom luxuriant) în palatul său. În timp ce se bucura el de această odihnă, i-a venit un vis, care l-a umplut de teamă. Închipuiri (singura dată când se folosit acest cuvânt, în original, în Vechiul Testament) şi vedeniile care i-au trecut prin minte i-au tulburat mintea, perturbând-o. Ca într-o ocazie prealabilă (Daniel 2:2), Nebucadneţar i-a chemat pe toţi înţelepţii Babilonului şi, după ce le-a povestit visul, le-a cerut să i-l tălmăcească. De data aceasta, ei nu au trebuit să încerce să afle detaliile, nici să refacă o vedenie uitată, întrucât toate amă- nuntele le-au fost oferite chiar de către rege. Dar cărturarii, magii, caldeii şi astrologii s-au dovedit complet neputincioşi de a da interpretarea ce exista în cazul imaginii compuse din visul lui. Înfăţişarea lui Daniel La urmă de tot, s-a înfăţişat înaintea mea Daniel, numit Beltşaţar, după numele dum- nezeului meu, şi care are în el duhul dumnezeilor celor sfinţi. I-am spus visul, şi am zis: ,,Beltşaţare, căpetenia vrăjitorilor, ştiu că ai în tine duhul dumnezeilor sfinţi şi că pentru tine nicio taină nu este grea; deci tâlcuieşte-mi vedeniile pe care le-am avut în vis (Daniel 4:8-9). Nu se ştie de ce, Daniel nu fusese chemat împreună cu ceilalţi tineri evrei, el era şeful lor (versetul 9) şi cu câţiva ani mai înainte îi descoperise atât de minunat sensul visului lui Nebucadneţar despre puterile Neamurilor. I s-a arătat clar monarhului că inteligenţa ome- nească şi perspicacitatea nu puteau să-i ofere o rezolvare a problemei, dar când toţi înţe- lepţii mărturisească neputinţa lor de a tălmăci visul, Daniel s-a înfăţişat înaintea regelui. Nebucadneţar i-a repetat detaliile visului şi l-a rugat să-i dea tălmăcirea. Deşi Nebucadneţar recunoscuse anterior supremaţia Dumnezeului lui Daniel (2:47), el s-a referit la Daniel şi cu numele său păgân de Belteşaţar, cu care îl botezase, şi a decla- rat că duhul dumnezeilor sfinţi era în el – indicând clar prin aceasta că părerile sale polite-

52 Punctul culminant al istoriei iste nu suferiseră nicio modificare. Pe de altă parte, el a recunoscut sincer că nicio taină nu-l va pune în încurcătură pe profet, exprimându-şi clar încrederea sa deplină în capaci- tatea de a-i oferi răspunsul regelui. Copacul Iată vedeniile care mi-au trecut prin cap, când eram în pat. Mă uitam, şi iată că în mijlocul pământului era un copac foarte înalt. Copacul acesta s-a făcut mare şi puternic, vârful lui se înălţa până la ceruri, şi se vedea de la marginile întregului pământ. Frunza lui era frumoasă, şi avea roade multe; în el se găsea hrană pentru toţi; fiarele câmpului se adăposteau supt umbra lui, păsările cerului îşi făceau cuibul în ramurile lui, şi orice făp- tură vie se hrănea din el (Daniel 4:10-12). În vedeniile sale de noapte, regele a văzut un copac mare, ocupând un loc, evident, mare, în centru, care a crescut la înălţime şi tărie, până a ajuns la cer, putând fi văzul din orice colţ al pământului. Frumos era frunzişul său, fiind încărcat de roadă, asigurând hrana tuturor. Adăpostea fiarele câmpului, iar ramurile sale asigurau un cămin pentru păsările văzduhului. La înfăţişare şi mărime, semăna cu un smochin indian. Scriptura deseori foloseşte tipul unui copac sau plante, ca reprezentând bărbaţi şi Keil crede că acest pom măreţ „este un simbol uşor de recunoscut al unui conducător mondial, a cărui putere se întinde peste tot pământul”. Imperiul lui Nebucadneţar se dezvoltase rapid ca întindere şi putere şi asigurase protecţie şi avantaje, nu numai supuşilor săi, dar şi regatelor învecinate. Regele, fără îndoială, suspectase că este vorba despre el însuşi sau despre imperiul său, în cadrul vedeniei pe care o văzuse. Este semnificativ că într-una din inscripţii el spune despre Babilon: „Sub umbra-i veşnică am adunat toţi oamenii în pace. Vaste grămezi de grâne am adunat, fără măsură, înăuntrul ei”. Figura folosită nu era una neobişnuită pentru o naţiune sau un conducător. De pildă, Ezechiel s-a referit la Egipt ca la un cedru mândru, roditor, care asigura adăpost pentru toate păsările (Ez. 17:22-24) şi la Asiria ca un cedru din Liban, înălţându-se până în nori şi dând adăpost fiarelor şi păsărilor (Eze. 31:3-9). Herodot a relatat un vis al lui Xerxes, când se pregătea pentru expediţia sa împotriva Greciei, ce fusese încoronat cu măslini, ale cărui ramuri au umplut tot pământul, până ce coroana a dispărut dintr-odată, iar domnia sa uni- versală a luat sfârşit. Astyages din Media de asemenea a visat despre o viţă care a crescut din pântecele fiicei sale, Mandane, ce a început să se întindă peste toată Asia, viţa fiind figura expresivă a încă viitorului Cirus. Judecata ameninţătoare În vedeniile care-mi treceau prin cap, în patul meu, mă uitam, şi iată că s-a pogorât din ceruri un străjer sfânt. El a strigat cu putere şi a vorbit aşa: ,,Tăiaţi copacul, şi rupeţi ramurile; scuturaţi-i frunza şi risipiţi roadele; fugăriţi fiarele de sub el, şi păsările din ramurile lui! Dar trunchiul cu rădăcinile lui lăsaţi-l în pământ, şi legaţi-l cu lanţuri de fier şi de aramă, în iarba de pe câmp, ca să fie udat de roua cerului şi să fie la un loc cu fiarele în iarba pământului. Inima lui de om i se va preface într-o inimă de fiară, şi vor trece şapte vremuri peste el (Daniel 4:13-16).

Vedenia copacului 53 Cum stătea regele visând la copacul cel mare, a văzut coborând din cer „un străjer şi un sfânt”. Termenul „străjer” este folosit în cartea apocrifă Enoh şi în unele scrieri patris- tice cu referire la fiinţe îngereşti. Conform la Gesenius, termenul se aplică la îngeri în capacitatea de veghetori asupra lumii şi a omenirii. Sistemul religios babilonean susţinea că anumite fiinţe spirituale vegheau asupra anumitor regiuni. Diodorus Siculus spune cu privire la zeităţile babiloniene că „sub cele cinci planete (zei) sunt rânduite alte treizeci, pe care le numesc zei consultanţi, jumătate din ei având supravegherea regiunilor de sub pământ, iar cealaltă jumătate supraveghează ceea ce se întâmplă pe pământ şi printre oameni şi în cer”. Nebucadneţar, probabil, a privit străjerul sfânt pe care l-a văzut ca pe una din fiinţele cereşti ale religiei babiloniene, dar pare clar că referirea e doar la unul din îngerii sfinţi care veghează asupra treburilor oamenilor. Îngerul a anunţat cu glas tare (către cine nu se precizează) că pomul trebuie tăiat, cură- ţat de toate ramurile, de frunziş şi de fructe, iar fiarele să fie alungate din umbra lui şi păsă- rile din ramurile sale. Dacă pomul reprezenta fie un om, fie o naţiune, gloria sa urma să-i fie luată, iar adăpostul şi binefacerile pe care le punea la dispoziţie altora curmate. Dar distrugerea nu se termina aici. Butucul copacului nu trebuia să fie smuls din rădă- cini, ci încins cu un lanţ de fier şi aramă şi să rămână în iarba fragedă a câmpului. Ieronim este de părere că cingătoarea de metal întruchipează lanţurile cu care sunt legaţi nebunii. Bevan crede că „cea mai naturală supoziţie este că, întrucât fierul şi arama sunt cunoscute ca simboluri pentru fermitate şi severitate neclintită (Dan. 28:48; Ier. 1:18; Mica 4:13), cingătoarea de fier şi de aramă este o figură de stil pentru severa şi zdrobitoarea sentinţă sub care regele urma să stea”. Cercul de metal urma să fie aşezat în jurul butucului pentru a păstra viaţa copacului şi Von Lengerke are, probabil, dreptate când spune că benzile de fier erau de obicei puse în jurul unui pom pentru ca să nu crape. Apoi se renunţă la metafora copacului, îngerul adresându-i-se direct lui Nebucadneţar, care trebuie scăldat în roua cerului, iar el să ia loc între fiare şi să fie aidoma lor, ierburile câmpului urmând să constituie hrana sa. Felul cum înţelege el „inima” – pentru că în ebra- ică inima e pusă în legătură cu intelectul, iar nu cu emoţiile – trebuia să fie atât de serios afectată, încât timp de şapte ani, va trebui să-şi închipuie că este o fiară, iar nu om şi inteli- genţa sa să fie cea a unei fiare pe durata acelei perioade. Sfârşitul visului Hotărârea aceasta a fost luată în sfatul străjerilor, şi pusă la cale înaintea sfinţilor, ca să ştie cei vii că Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor, că o dă cui îi place, şi înalţă pe ea pe cel mai de jos dintre oameni! Iată visul pe care l-am visat eu, împăratul Nebucadneţar. Tu, Beltşaţar, tâlcuieşte-l, fiindcă toţi înţelepţii din împărăţia mea nu pot să mi-l tâlcuiască; tu însă poţi, căci ai în tine duhul dumnezeilor sfinţi (Daniel 4:17-18). Sentinţa a fost rostită prin decretul străjerilor şi prin cuvântul celor sfinţi, a declarat îngerul. „Dumnezeu este reprezentat în Vechiul Testament” spune Driver, „ca fiind încon- jurat de o adunare de îngeri (1 Regi 22:19), care formează aproape un fel de consiliu ceresc (Iov 1:6; 2:1; 15:8; Ier. 23:18; Ps. 79:7) şi se pare că în Daniel decretul este consi- derat ca având autoritatea comună a lui Dumnezeu şi a consiliului Său”. Faptul că fiinţele

54 Punctul culminant al istoriei cereşti se adună pentru a se consulta, acţionând uneori ca un for juridic, rezultă foarte clar din Scriptură. De pildă, Lang scrie: „Există un corp de îngeri superiori care judecă oame- nii de pe pământ, fiind ei înşişi supervizaţi şi judecaţi de către Iehova. Ar fi natural – şi Iov 1 şi 1 Regi 22 sugerează acest lucru – ca, în orice caz, deciziile mai importante să reclame aprobarea lui Dumnezeu. Deoarece Nebucadneţar l-a auzit pe străjerul sfânt rostind sen- tinţa împotriva copacului (versetul 14), adăugând (versetul 17): «Sentinţa este în virtutea decretului străjerior, iar porunca prin cuvântul regelui»; dar la auzul acestor cuvinte, Daniel comentează: «Decretul Celui Preaînalt a venit peste domnul meu regele» (versetul 24)”. Dacă există o asemenea instanţă juridică, s-ar părea că Dumnezeu personal Se con- vinge, ca în cazul Sodomei (Gen. 18:20-21), înainte de a confirma orice sentinţă. Însă este important să subliniem că un asemenea tribunal nu are voie să emită nicio decizie ce afectează destinul etern al oamenilor. Cum arată Lang, acest consiliu poate să se întrunească „doar până în ziua când Cristos şi sfinţii Săi proslăviţi preiau domnia ceru- lui şi a pământului. Atunci, spune el: Judecătorii superiori ai consiliului vor ceda suvera- nitatea lui Dumnezeu Tatăl, plasând cununile lor la picioarele celui Bătrân de Zile (Apo. 4:10); căci «nu îngerilor a supus Dumnezeu lumea care va veni» (Evr. 2:5)… Când se va ţine acea şedinţă finală a tribunalului lui Dumnezeu, decizia care va stabili destinul, care nu va putea fi atacată prin niciun apel, dincolo de care nu pare să fie nicio speranţă de schimbare morală şi, prin urmare, nicio speranţă de îndurare, atunci nu îngerilor, nici oamenilor nu le va fi încredinţată judecata, ci Dumnezeu Însuşi va acţiona prin Fiul (Apo. 20:11-15), Căruia El I-a încredinţat toată judecata (Ioan 5:22)”. Calvin consideră decretul ca răspuns la rugăciunea fiinţelor îngereşti sau la porunca lor ca fiecare muritor care încearcă să ascundă slava lui Dumnezeu să fie smerit. Administrarea regatelor se pare că se află sub anumiţi îngeri, iar aceştia „sunt întristaţi când prerogativele lui Dumnezeu sunt câtuşi de puţin violate. Ce groaznic este pentru Nebucadneţar să ştie că îngerii pledează împotriva lui din pricina mândriei sale şi că decretul a trecut în forul superior al cerului pentru ca el să fie umilit, ca răspuns la cererile îngerilor!” Se precizează lămurit scopul sentinţei – „ca cei vii să ştie că Cel Preaînalt domneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui voieşte, punând peste ea pe cei mai de jos oameni”. Da, cerul poate recunoaşte suveranitatea lui Dumnezeu, dar locuitorii pământului trebuie să fie şi ei învăţaţi, prin smerirea lui Nebucadneţar, că Cel Atotputernic este suprem peste împărăţiile lumii. El nu a renunţat niciodată la guvernarea lumii şi acţionează cu autocra- ţie deplină în încredinţarea autorităţii acesteia în mâna oamenilor. Cuvintele de încheiere ale îngerului au fost, în mod deosebit, potrivite pentru Nebucadneţar, iar afirmaţia potrivit căreia Dumnezeu îi pune pe cei mai de jos oameni (vezi Iov 5:11) trebuie să fi avut un efect asupra lui, care nu se revelează la o lectură super- ficială a pasajului. Familia lui Nebucadneţar era de origine cât se poate de umilă, iar tatăl său, Nabopolassar, nu numai că nu era de viţă regală, dar obscuritatea plana asupra părin- ţilor săi. Într-una din inscripţiile sale, citate de Stephen Langdon, Nabopolassar se referă, pe un ton aproape desperat, la propria sa „micime”, spunând că era „fiul nimănui… cel insignifiant, care nu se vedea printre oameni… cel slab, cel firav”. De aceea, aplicaţia

Vedenia copacului 55 cuvintelor îngerului trebuie să-i fi fost foarte clară regelui. După ce a relatat conţinutul visului, Nebucadneţar s-ar îndreptat spre Daniel cu rugă- mintea ca acesta să i-l tălmăcească. Regele a recunoscut pe faţă neputinţa tuturor înţelep- ţilor, dar a indicat şi încrederea sa deplină în capacitatea lui Daniel, întrucât în el era „duhul zeilor celor sfinţi”. Perturbarea lui Daniel Atunci Daniel, numit Beltşaţar, a rămas uimit o clipă, şi gândurile lui îl tulburau. Împăratul a luat din nou cuvântul, şi a zis: ,,Beltşaţare, să nu te tulbure visul şi tâlcuirea!” Şi Beltşaţar a răspuns: ,,Domnul meu, visul acesta să fie pentru vrăjmaşii tăi, şi tâlcuirea lui pentru potrivnicii tăi!” (Daniel 4:19) Când Daniel şi-a dat seama de sensul visului, a fost, pur şi simplu, uluit şi gândurile lui l-au alarmat. I-a fost groază să-i aducă la cunoştinţă regelui dezastrul ce-l ameninţa. Chiar atunci când Nebucadneţar, percepând confuzia lui, a încercat să-l reasigure, rugân- du-l să nu se alarmeze, profetul a indicat repulsia de a-l informa pe rege despre zdrobitoa- rea sentinţă ce fusese rostită împotriva sa. Mult mai bine ar fi preferat Daniel ca visul şi tălmăcirea lui să se aplice la duşmanii regelui, decât la rege însuşi. „Domnul meu, fie visul pentru cei ce te urăsc”, a spus el. Cum remarcă Farrar, regele, probabil, a considerat aceas- ta ca un apel la aplanarea zeităţilor „şi ca analog cu formula curentă a imnurilor sale, «de spiritul rău Regele cerului şi regele pământului să te păzească!»” Dar, în timp ce monarhul aştepta o explicaţie, Daniel a început să-i dea tălmăcirea amănunţită. Măreţia regelui Copacul pe care l-ai văzut, care se făcuse atât de mare şi puternic, încât i se înălţa vârful până la ceruri şi se vedea de la toate capetele pământului; copacul acesta, a cărui frunză era aşa de frumoasă şi care avea roade atât de multe şi în care era hrană pentru toţi, sub care se adăposteau fiarele câmpului şi în ramurile căruia îşi făceau cuibul păsă- rile cerului, eşti tu, împărate, care ai ajuns mare şi puternic, a cărui mărime a crescut şi s-a înălţat până la ceruri şi a cărui stăpânire se întinde până la marginile pământului (Daniel 4:20-22). Fără vreo introducere prealabilă, profetul a început să-i spună stăpânului său că pomul nu era altul decât regele însuşi. Pornind de la începuturile sale umile, Nebucadneţar clădi- se un imperiu măreţ, care se întindea de la Mediterană până în vestul Asiei. Realizările sale nu erau deloc neglijabile. În culmea puterii şi tăriei sale, imperiul babilonean li s-a părut extrem de satisfăcător celor care-şi doreau siguranţă. Asemenea păsărilor din adă- postul ramurilor sale şi fiarelor care se odihneau la umbra marelui copac, învăţaţi şi meş- teşugari, bogaţi şi săraci, cei de sus şi cei de jos, îşi aflau refugiu sub protecţia lui Nebucadneţar. Numeroasele preocupări ale monarhului, în domeniul împăduririi şi al construcţiilor, precum şi al incursiunilor sale militare, asigurau un loc de muncă unui mare număr de oameni (după cum rodul pomului din vis dădea hrană tuturor), şi un ase- menea imperiu era tot atât de atrăgător cum erau frunzele pomului de frumoase.

56 Punctul culminant al istoriei Fără îndoială, Nebucadneţar crescuse mult, devenind puternic. Da, el devenise o forţă redutabilă în lume. Din nefericire, el se socotea pe sine ca făuritor al soartei sale. În loc să se smerească pe sine înaintea lui Dumnezeu, Care îl binecuvântase peste măsură, el şi-a atribuit lui însuşi creditul. Măreţia lui aflată mereu în creştere ajungea până la ceruri; suc- cesul şi prosperitatea îl înconjurau din toate părţile; iar stăpânirea sa se întindea până „la marginile pământului” – desigur, asta nu însemna că întreaga lume intrase sub stăpânirea lui, dar influenţa lui ajunsese atât de mare, încât se resimţea în toate colţurile lumii civili- zate. El era acel copac. Sentinţa Împăratul a văzut pe un străjer sfânt pogorându-se şi zicând: ,,Tăiaţi copacul şi nimi- ciţi-l; dar trunchiul cu rădăcinile lui lăsaţi-l în pământ şi legaţi-l cu lanţuri de fier şi de aramă, în iarba de pe câmp, ca să fie udat de roua cerului şi să stea la un loc cu fiarele câmpului, până vor trece şapte vremuri peste el”. Iată tâlcuirea acestui fapt, împărate, iată hotărârea Celui Prea Înalt, care se va împlini asupra domnului meu împăratul. Te vor izgoni din mijlocul oamenilor, vei locui la un loc cu fiarele câmpului, şi îţi vor da să mănânci iarbă ca la boi; vei fi udat de roua cerului şi şapte vremi vor trece peste tine, până vei cunoaşte că Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui vrea. Porunca să lase trunchiul cu rădăcinile copacului înseamnă că împărăţia ta îţi va rămânea ţie îndată ce vei recunoaşte stăpânirea Celui ce este în ceruri (Daniel 4:23-26). Ceea ce descrisese Nebucadneţar drept decretul străjerilor (versetul 17) a fost acum reformulat ca decretul Celui Preaînalt (versetul 24). Îngerii sunt slujitorii Lui şi o decizie şi o sentinţă finală sunt rezervate exclusiv Celui Atotputernic. După cum fiinţa angelică a poruncit ca marele copac să fie tăiat şi distrus, tot aşa, a declarat Daniel, regele trebuie tăiat de pe poziţia sa înaltă şi mândră. Deposedat de puterea sa de a raţiona, el trebuia să-şi facă locuinţa printre fiarele câmpului, să mănânce iarbă ca un bou şi să fie îmbăiat cu roua cerului. Lovit cu nebunia ipohondriei, regele îşi va fi ima- ginat că este o fiară brută, care îşi va găsi culcuşul printre fiarele câmpului – probabil într- unul din parcurile din apropierea palatului regal. Ignorându-L pe Făcătorul său, Nebucadneţar se redusese pe el însuşi la nivelul animalelor necuvântătoare şi tocmai prin- tre ele va trăi. Hrana lor va fi şi hrana lui. Dacă pedeapsa era prea severă, atunci era pro- porţională cu infracţiunea şi, în acelaşi timp, era un exemplu pentru alţii. Timp de şapte ori sau şapte ani, el avea să sufere înjosirea, până va fi învăţat lecţia pe care Dumnezeu dorea s-o înveţe, adică faptul că imperiul său nu-l reflecta, în niciun chip, pe sine însuşi, ci era un dar al Celui Atotputernic către el. Cel Preaînalt domneşte în împă- răţia oamenilor şi o dă cui doreşte. Că autoritatea era în mâinile lui Nebucadneţar însem- na, pur şi simplu, că marele Dispunător de împărăţii găsise de cuviinţă să dea puterea monarhului babilonean în scopurile Sale, iar nu spre glorificarea lui Nebucadneţar însuşi. În niciun fel nu implica aceasta o aprobare a individului, după cum nu implica posedarea unei vrednicii personale. Întreaga relatare îşi are propria semnificaţie tipică. Grattan Guinness a declarat, cu destulă justificare, că „vedenia copacului nu este doar simbolică pentru cei şapte ani de

Vedenia copacului 57 nesiguranţă ai lui Nebucadneţar, cât faptul că incidentul în sine este reprezentativ pentru t răsăturile morale şi cronologice ale succedării Neamurilor, al căror cap şi reprezentant era Nebucadneţar. Aceste trăsături erau ignoranţă faţă de Dumnezeu, idolatrie şi persecu- ţie cruntă a sfinţilor”. Astfel, el consideră că nebuniei lui îi corespunde perioada domniei Neamurilor, reprezentate de fiarele sălbatice ale unei vedenii ulterioare”. Deşi avea să se abată judecata asupra regelui, imperiul său nu avea să fie permanent înstrăinat de el. Deşi copacul urma să fie tăiat, butucul cu rădăcinile urma să fie lăsat. Dacă rădăcinile copacului rămâneau în pământ, evident, era nădejde pentru o refacere şi înviere ulterioară. Dar regele trebuia să sufere pedeapsă, a declarat Daniel, până avea să-şi dea seama că „cerurile conduc”. Expresia folosită este lipsită de analogie în Vechiul Testament, dar Jamieson, Fausset şi Brown scot în evidenţă faptul că „împărăţia cerurilor” în Noul Testament (Matei 4:17) „este o organizaţie multiplă, compusă din diferite ordine de îngeri aflaţi sub conducerea Celui Preaînalt (Efe. 1:20-21; 3:10; Col. 1:16)”. Termenul „cerurilor” este, desigur, un metonim pentru Dumnezeu. Kelly vede o semnificaţie în plus în relatarea respectivă, privind-o ca profetică. El scrie: „Când vremurile Neamurilor se vor încheia, butucul îşi va afirma vitalitatea, care fusese lăsată în pământ prin protecţia divină şi i se permisese să stea în mijlocul anarhiei ce se va răspândi, de altfel, pe pământ. Întreg guvernul lumii este o îndurare semnificativă pentru pământ, în comparaţie cu situa- ţia în care lumea nu ar avea niciun guvern. Totuşi, în timp ce Dumnezeu l-a controlat şi l-a ţinut în providenţa Sa pentru binele lumii, se va descoperi că împlineşte scopul pentru care l-a stabilit Dumnezeu pe pământ”. Pledoaria lui Daniel De aceea, împărate, placă-ţi sfatul meu! Pune capăt păcatelor tale şi trăieşte în nepri- hănire, rupe -o cu nelegiuirile tale şi ai milă de cei nenorociţi, şi poate că ţi se va prelungi fericirea! (Daniel 4:27). Probabil mişcat personal de sentinţa rostită asupra regelui, Daniel şi-a asumat rolul de consilier, ca şi acela de profet, rugându-l pe Nebucadneţar s-o rupă cu amarnicul jug al păcatelor sale, întorcându-se spre neprihănire practică. Dar o pocăinţă sinceră putea fi demonstrată numai printr-un model corect de trăire şi prin purtare neprihănită. Daniel a pledat ca monarhul să se lase de fărădelegile sale şi să-şi dovedească sinceritatea de a fi făcut acest lucru prin faptul că arăta îndurare faţă de cei săraci (probabil, prin milostenie faţă de cei nevoiaşi). Cum remarcă foarte judicios Leupold, „asta nu presupune fapte neprihănite sau sinergism, căci, la urma urmelor, Daniel trebuie să fi înţeles prea bine că din partea lui Nebucadneţar convertirea era inadmisibilă. În consecinţă, el îl îndeamnă pe rege să facă, cel puţin, ceea ce este din domeniul posibilităţii, aflat în puterea sa, adică să cultive morala civică şi să corecteze cele mai grave abuzuri din imperiul său”. S-ar prea putea, a argumentat profetul, ca şi în faza aceasta, căinţa sinceră şi pocăinţa regelui să-i asigure un respiro în plus, care să-i permită să continue a se bucura, în conti- nuare, de pace şi prosperitate. Chiar şi Ninive a fost cruţată din pricina pocăinţei sale (Iona 3:10) şi „neprihănirea scapă de la moarte” (Prov. 10:2). Numai de-ar fi ascultat monarhul de sfatul profetului, cine ştie dacă nu ar fi evitat aducerea la îndeplinire a sentinţei!

58 Punctul culminant al istoriei Când, mai târziu, Daniel a interpretat cuvintele scrise pe perete pentru Belşaţar, profe- tul a fost copleşit cu răsplăţi bogate şi onoruri, dar nicio o răsplată nu i-a fost dată de către Nebucadneţar. E posibil ca tălmăcirea visului să-l fi enervat, dar indiferent care a fost motivul, Daniel nu a primit niciun fel de foloase materiale. Mândria regală Toate aceste lucruri s-au împlinit asupra împăratului Nebucadneţar. După douăspre- zece luni, pe când se plimba pe acoperişul palatului împărătesc din Babilon, împăratul a luat cuvântul, zicând: ,,Oare nu este acesta Babilonul cel mare, pe care mi l-am zidit eu, ca loc de şedere împărătească, prin puterea bogăţiei mele şi spre slava măreţiei mele?”(Daniel 4:28-30). Un răgaz de douăsprezece luni i s-a îngăduit regelui ca să nu aibă nicio scuză. El fuse- se, evident, alarmat de vis şi se pare că şi mai mult de tălmăcirea sa, de aceea, o pocăinţă din toată inima s-ar fi putut anticipa. Dar amânarea judecăţii i-a liniştit temerile şi impre- sia cauzată de sfatul lui Daniel s-a dovedit imperceptibilă. Mândria sa era nediminuată, iar Dumnezeu nu găsise loc în gândurile sale. Prin urmare, lovitura s-a abătut asupra sa. Arheologia a descoperit recent că în colţul palatului rezidit de Nebucadneţar era o construcţie remarcabilă, clădită din şiruri de bolte. Berosus furnizează informaţia supli- mentară că „în palatul acesta, ce fusese construit din infrastructuri măreţe de piatră şi sădite cu tot felul de pomi, creând impresia de munţi, el (Nebucadneţar) a fasonat şi a pre- gătit faimoasele Grădini Suspendate, să-şi mulţumească soţia, care avea predilecţie pentru ţinutul muntos, întrucât fusese crescută în Media”. Grădinile suspendate ale Babilonului erau una din cele şapte minuni ale lumii, fiind, fără îndoială, o sursă de considerabilă mân- drie a creatorului lor. Poziţia clădirii cu boltă ocupa un loc central, din care regele putea privi cetatea şi e probabil că el va fi petrecut mult timp în această grădină minunată, pri- vind la lucrările mâinilor lui. La un an după ce avusese loc visul său, Nebucadneţar se plimba prin grădinile sale suspendate împreună cu regina şi curtenii săi lingăi – de fapt, umbla în palatul său, întru- cât grădinile erau plantate pe acoperişul clădirii. El v-a fi privit asupra măreţei citadele clădite pe masivul turn al templului lui Merodach, asupra fortăreţei ce se ridica din însăşi albia Eufratului, apoi asupra canalelor pe care le făcuse, asupra grădinilor suspendate şi asupra gloriosului oraş ce fusese lărgit şi înfrumuseţat de el, şi, în mijlocul tuturor acestora, mândria şi lauda de sine trebuie să-i fi umplut inima. Mai cu seamă trebuie să fi fost mân- dru de reşedinţa sa regală – o minunăţie de palat, înconjurat de ziduri măreţe. India House Inscription consemnează felul cum şi-l amintea el însuşi: „Casa aceasta, pentru a fi admi- rată am făcut-o, pentru privirile mulţimilor de oameni am umplut-o de grandoare. Gloria care inspiră veneraţia şi forul splendorii suveranităţii mele îl înconjoară la tot pasul, de jur împrejur; omul rău, venal nu calcă înăuntru. Am ţinut departe de zidul Babilonului ostila apropiere a vrăjmaşului; cetatea Babilonului am întărit-o ca dealurile împădurite”. Evident, inima împăratului se umfla de mândrie, cum privea de pe pantele abrupte ale grădinilor asupra lucrărilor minunate ale mâinilor sale. Egocentric şi vanitos, el clădise

Vedenia copacului 59 toate astea pentru propria sa glorificare, dând glas gândurilor cu care se îmbăta: „Oare nu este acesta marele Babilon pe care l-am zidit eu ca reşedinţă regală prin puterea tăriei mele şi pentru gloria maiestăţii mele?” Niciun gând la Dumnezeu nu-i pătrundea în minte. El era monarh a tot ce contempla; efectele planificării şi construcţiilor sale erau evidente la tot pasul. Lucrările lui deopotrivă îl onorau. Venirea judecăţii Nu se sfârşise încă vorba aceasta a împăratului, şi un glas s-a pogorât din cer şi a zis: ,,Află, împărate Nebucadneţar, că ţi s-a luat împărăţia! Te vor izgoni din mijlocul oameni- lor, şi vei locui la un loc cu fiarele câmpului; îţi vor da să mănânci iarbă ca la boi, şi vor trece peste tine şapte vremi, până vei recunoaşte că Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împă- răţia oamenilor şi că o dă cui vrea!” Chiar în clipa aceea, s-a împlinit cuvântul acela asupra lui Nebucadneţar. A fost izgonit din mijlocul oamenilor, a mâncat iarbă ca boii, trupul i-a fost udat de roua cerului, până i-a crescut părul ca penele vulturului, şi unghiile ca ghearele păsărilor” (Daniel 4:31-33). Pe când încă vorbea regele, s-a auzit un glas din cer – ceea ce autorii evrei de mai târ- ziu au denumit o Bath Kol (sau „fiica unui glas”), adică glasul lui Dumnezeu neînsoţit de vreo manifestare vizibilă a prezenţei Sale. Legătura dintre crimă şi pedeapsa ei a fost des- luşită prin intervenţia imediată a cerurilor: semeaţa impietate a fost doborâtă fără-ntârzie- re. În pofida grandorii şi gloriei sale, tăriei şi puterii lui – „ţie ţi se vorbeşte” declară vocea. Dumnezeul pe care el Îl dăduse uitării acum Şi-a impus prezenţa, atrăgându-i atenţia rege- lui. „Biblia întotdeauna ne reprezintă faptul că mândria şi aroganta încrederii în sine sunt o ofensă împotriva lui Dumnezeu”, scrie Farrar. „Ruina s-a abătut asupra lui Nebucadneţar, până ce încă nu dispăruse privirea semeaţă de pe faţa regelui. Brusca pedeapsă a mândriei este foarte asemănătoare cu scena din Faptele Apostolilor, în care Irod Agripa Întâiul este reprezentat ca intrând în teatru pentru a-i primi pe trimişii Tirului şi Sidonului” şi, accep- tând adulaţia blasfemiatoare a mulţimii adunate, fu deodată lovit de Dumnezeu (Fapte 12:20-23). Nebucadneţar se exultase în împărăţia şi puterea sa: „că ţi s-a luat împărăţia”, a spus vocea. El fusese beat de putere, acum avea să fi doborât. În locul inteligenţei umane, lui i s-a dat înţelegerea unei fiare (versetul 16). Lovit de maladia licanthropiei, se pare că s-a imaginat a fi o fiară a câmpului, manifestând toate instinctele şi tendinţele unui atare ani- mal. Nicio alternativă nu i-a mai rămas curţii sale decât să-l trateze pe suveranul lor ca pe o fiară cum se credea şi, prin urmare, l-au alungat pe câmp ca să-şi satisfacă noile propen- sităţi şi apetituri bovine din cadrul turmei. Probabil a fost limitat la unul din parcurile regale, iar condiţia lui ascunsă de majoritatea supuşilor săi. Ştiinţa şi medicina nu erau disponibile, şi astfel acolo şi-a avut regele locuinţa timp de şapte ani îndelungaţi. Părul lui netuns se încleiase ca penele uni vultur, iar unghiile sale au crescut ca nişte gheare de păsări. El refuzase să înveţe lecţia după care Cel Preaînalt este Stăpânitorul suprem şi toată autoritatea derivă din El. Acum avea să înveţe lecţia încet şi dureros şi nu avea să fie izbă- vit până nu învăţa lecţia că Dumnezeu urăşte mândria.

60 Punctul culminant al istoriei Dar visul declarase că trunchiul copacului trebuia să fie lăsat în pământ, cu o bandă de fier şi de bronz în jurul lui. Pomul putea să fie tăiat, dar rădăcinile nu era înlocuite, şi, la timpul hotărât de Dumnezeu, împărăţia avea să-i fie redată. Păcatul mândriei este unul dintre cele mai comune cunoscute de om. Este unul pe care Dumnezeu îl urăşte şi despre care îşi avertizează mereu copiii Săi (vezi Deut. 8:11-18; Luca 18:14). Auto proslăvirea creaturii este o negare a gloriei Creatorului. Mândria a con- dus la căderea Satanei (Isa. 14:12-20) şi tot mândria este aceea care îl va distruge pe omul neregenerat. Dumnezeu nu poate să tolereze aceasta. Un credincios mândru este o contra- dicţie în termeni. Urmaşii lui Cristos sunt „săraci în duhul” şi „blânzi” (Mat. 5:3, 5), aceş- tia fiind singurii care pot fi folosiţi în serviciul Lui. Cel Care S-a ocupat de Nebucadneţar cu multe secole în trecut va continua să-i smerească pe cei ce se înalţă în mândrie. Eusebius a păstrat un fragment dintr-o carte intitulată Asupra asirienilor, scrisă de istoricul Abydenus, care este relevantă pentru istoria nebuniei lui Nebucadneţar. În ea, el spune: „Megasthenes relatează că Nebucadneţar a devenit mai puternic decât Herakles şi a s-a războit cu Libia şi Iberia; cucerind aceste ţări, el a strămutat pe unii dintre locuitorii săi pe ţărmul răsăritean al mării. După aceea, conform istorisirii caldeene, când s-a suit pe acoperişul palatului său, el a fost inspirat de un zeu sau altul şi a strigat cu glas tare: O, bărbaţi babilonieni, eu, Nebucadneţar vă vestesc vouă viitoarea calamitate, pe care nici Bel, strămoşul meu, nici Beltis, regina noastră, nu pot să convingă pe Parce s-o evite. Va veni un persan, care va face din zeii tăi aliaţi şi te vor face sclavi. Mai mult, cel care te va ajuta să aduci aceasta la îndeplinire va fi fiul unei femei mediene, fala asirienilor. O, înain- te de a pieri concetăţenii mei, fie ca un vârtej sau un şuvoi să-l cuprindă şi să-l distrugă cu desăvârşire! Sau, de nu, să se ducă într-alt loc, să fie alungat în deşert, unde nu-i cetate sau urmă de om, unde fiarele sălbatice îşi au păşunea şi păsările hoinăresc şi printre stânci şi râpe să fie singur! Cât despre mine, fie ca eu, înainte de a-mi imagina asta, să am parte de un sfârşit mai bun! Când a sfârşit această profeţie, deodată a dispărut, iar Evil-Merodach, fiul său, l-a urmat la tron”. E clar că povestea lui Abuydenus este preluată dintr-o legendă babiloneană şi că nu e conformă cu toate detaliile relatării Scripturii. Dar asemănarea este prea mare pentru a fi doar o pură coincidenţă şi în pofida dezacordurilor, consemnarea istoricului profan confirmă faptul că Nebucadneţar a ieşit dintr-odată din scenă. Berosus prezintă chiar o explicaţie diferită despre dispariţia subită a regelui de la tron. Astfel, el afirmă că atunci când Nebucadneţar a terminat de făcut meterezele triple al Babilonului, el „a căzut într-o stare de slăbiciune şi a murit”. Că regele a dispărut, într- adevăr, nu pare să fi fost contestat de nimeni, iar Daniel asigură rezolvarea problemei. Refacerea După trecerea vremii sorocite, eu, Nebucadneţar, am ridicat ochii spre cer, şi mi-a venit iarăşi mintea la loc. Am binecuvântat pe Cel Prea Înalt, am lăudat şi slăvit pe Cel ce trăieşte veşnic, Acela a cărui stăpânire este veşnică, şi a cărui împărăţie dăinuieşte din neam în neam. Toţi locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului, şi nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică: ,, Ce faci?” (Daniel 4:34-35).

Vedenia copacului 61 Şapte ani au trecut şi în urma unei reveniri a conştienţei sale, regele a privit spre cer. T imp de şapte ani îndelungaţi, ochii săi fuseseră îndreptaţi spre pământ ca cei ai animale- lor din jurul său, dar acum el s-a îndreptat spre Cel care-l lovise. Însăşi atitudinea asta a fost suficientă pentru a invoca îndurarea Divină, şi raţiunea i-a fost redată imediat. Ce caracteristic e aceasta pentru harul lui Dumnezeu, care iese în întâmpinarea păcătosului ce se întoarce, aducându-l la îmbrăţişarea dragostei şi a iertării! Unii autori insistă că aici este invocat un hyteron proteron şi că ceea ce s-a întâmplat ulterior este, de fapt, menţionat mai întâi şi că raţiunea regelui trebuie să-i fi fost redată înainte de a privi spre cer. Dar Pusey susţine că Nebucadneţar şi-a păstrat conştiinţa identităţii sale în toată perioada degradării lui, fiind capabil de a se ruga, în pofida nebuniei sale. Revenindu-i priceperea, regele L-a binecuvântat pe Cel Preaînalt, exprimându-i des- chis recunoştinţa. Acum el şi-a dat seama că pedeapsa lui se datorase faptului că L-a frau- dat pe Dumnezeu de cinstea ce i Se datora. De aceea, acum I-a dat cinste fără rezerve Celui Preaînalt. În sfârşit, lecţia fusese complet însuşită, iar Nebucadneţar L-a recunoscut pe Dumnezeu ca Cel a cărui domnie este veşnică şi a cărui stăpânire se întinde peste toate generaţiile, permanentă şi imuabilă în caracter. Orice altă domnie, ipso facto, trebuie să purceadă de la El, iar monarhul babilonean nu s-a mai lăudat cu împărăţia sau cu puterea sa, întrucât şi-a dat seama de supremaţia lui Iehova. Înaintea Celui Atotputernic, el a văzut acum că locuitorii lumii erau socotiţi ca o nimica înaintea Lui, că nu sunt decât o nimicni- cie şi o deşertăciune (Isaia 40:17). Voia lui Dumnezeu e supremă în sfera cerească, tot aşa fiind şi în cea pământească. Nimeni nu-I poate opri mâna să-Şi aducă la îndeplinire voia, şi nimeni nu poate să-I ceară socoteală cu privire la niciunul din actele Sale. Suveranitatea divină este absolută. „Oare lutul zice el celui ce-l făţuieşte: «Ce faci?» Şi lucrarea ta zice ea despre tine: «El n-are mâini?»”, a întrebat un alt profet (Isa. 45:9; vezi şi Iov 9:12). „Faptul că Nebucadneţar îşi recapătă raţiunea în timp ce priveşte în sus spre cer”, spune Bevan, „ne oferă o interesantă paralelă cu Euripide (Bacchae, 1265), unde acelaşi lucru i se întâmplă lui Agave. Asemănarea e cu atât mai remarcabilă, cu cât bacanantele, ca Nebucadneţar, sunt, într-un fel, asemănătoare animalelor – ele nu numai că poartă piei de animale, ci şi sug la pui de cerb şi de lup (Bacchae, 699). Atât la Daniel, cât şi la Euripide, privirea în sus este un indiciu al revenirii printre oameni”. Dar simplul fapt, desigur, a fost că o privire spre cer era un indiciu clar al schimbării inimii şi minţii. În loc să mai fie egocentric ca mai înainte, sau grosolan, cum fusese până în acel moment, monarhul smerit s-a întors cu adâncă pocăinţă către Cel Atotputernic, recunoscându-I vrednicia (şi, prin implicaţie, propria-i nevrednicie). Restabilirea împărăţiei În vremea aceea, mi-a venit mintea înapoi; slava împărăţiei mele, măreţia şi străluci- rea mea mi s-au dat înapoi; sfetnicii şi mai marii mei din nou m-au căutat; am fost pus iarăşi peste împărăţia mea, şi puterea mea a crescut. Acum, eu, Nebucadneţar, laud, înalţ şi slăvesc pe Împăratul cerurilor, căci toate lucrările Lui sunt adevărate, toate căile Lui sunt drepte, şi El poate să smerească pe cei ce umblă cu mândrie!” (Daniel 4:36-37).

62 Punctul culminant al istoriei S-a exprimat uneori îndoiala că dacă o împărăţie ar fi fost lăsată în grija unei regenţe şapte ani, putea s-o predea apoi regelui la revenirea acestuia printre oameni. Explicaţia este că s-a prevăzut că regele va înnebuni doar temporar, şi că nebunia lui nu va dura multă vreme. Pe de altă parte, visul regelui şi tălmăcirea lui trebuie să fi fost cunoscute curtenilor, precum şi perioada precisă a alienării sale. În plus, după cum precizează Hengsternberg, „existau mai multe motive pentru care nobilii nu se gândeau la o schimba- re a domnitorului. Nebucadneţar era mândria naţiunii; de pe urma domnitorului care l-a înlocuit pe Nebucadneţar, Evil-Merodach, nu se putea aştepta decât la rele. Oficialii cei mai înalţi ai domeniului puteau să se aştepte de la el să fie coborâţi în rang, cum se întâm- pla adesea în Orient la schimbarea suveranului. Prin urmare, combinaţia de interese gene- rale şi individuale i-a determinat să rezerve coroana cât mai mult posibil pentru Nebucadneţar, în al cărui nume şi autoritate nu se sfiiau deloc să conducă”. Într-adevăr, se prea poate că oamenii din afara cercului intim al curtenilor erau complet ignoranţi despre adevăratele împrejurări. Asta e în măsură să explice diversele variante care circulau pe seama dispariţiei monarhului din viaţa publică. Indiferent de ce se va fi întâmplat în perioada sa de umilire, revenirea lui Nebucadneţar printre cei cu minte sănătoasă evident a dus la imediata restaurare a autorităţii sale. Consilierii şi nobilii săi, pe care îi obosise, probabil, necazurile şi angoasele regelui, negreşit acum se adunaseră cu un vădit sentiment de uşurare, iar autoritatea şi puterea lui sporiseră, între timp. Gloria imperiului său fusese eclipsată în absenţa sa. Acum era mai strălucitoare ca oricând. În cadrul unei doxologii finale, el a exprimat o mulţime de expresii, pentru a-I aduce omagiu lui Dumnezeu – „am binecuvântat pe Cel Prea Înalt, am lăudat şi slăvit pe Cel ce trăieşte veşnic”. În pofida gravităţii pedepsei Divine asupra lui, el nu a negat dreptatea şi justeţea ei, ci a mărturisit că faptele lui Dumnezeu sunt adevărate şi drepte. Acum Nebucadneţar a recunoscut pe deplin că suferinţa şi umilirea sa fuseseră rezul- tatul direct al mândriei sale, iar cuvintele de încheiere din proclamaţia Sa au demonstrat teama lui cu privire la căile şi relaţiile sale cu Dumnezeu – „pe cei care umblă mândri El ştie să-i umilească”. Farrar se referă, pe bună dreptate, la ceea ce episcopul Thirlwall a numit „ironia istoriei” – „cazurile acelora care par să fie elevaţi până în culmea puterii, doar pentru a mări prăpastia în care se prăvălesc după aceea. El menţionează cazul Persiei, care se afla pe marginea prăpastiei, când, cu aroganţă supremă, a dictat pacea de la Antalcida: a lui Boniface al optulea, în anul jubiliar 1300, ce a venit cu puţin timp înainte de răsturnarea sa de la putere; şi a Spaniei, sub Filip al doilea, care a fost zdrobită de Armada [englezilor], tocmai pe când se afla în culmea bogăţiei şi mândriei sale. Ar fi putut adăuga cazurile lui Ahab, Senanherib (a se vedea Isaia 10:12-19, 33, 34), Nebucadneţar şi Irod Antipa, a lui Alexandru cel Mare şi a lui Napoleon” şi un scriitor dintr-o perioadă mai recentă ar fi putut adăuga şi alte nume, cum ar fi Mussolini şi Adolf Hitler. Tendinţa de preamărire de sine este atât de mult o caracteristică a naturii umane, încât lecţia care l-a costat atât de mult pe Nebucadneţar s-o înveţe, este una care bine ar fi s-o studiem cu toţii astăzi. Primele patru capitole din Daniel arată foarte clar relaţiile Divine cu sufletul unui om.

Vedenia copacului 63 Încet, cu răbdare, de-a lungul multor ani, Dumnezeu Şi-a revelat caracterul şi atributele S ale lui Nebucadneţar, smulgând o nouă recunoaştere din partea sa la fiecare etapă, până când, în sfârşit, regele s-a predat complet şi a recunoscut supremaţia Celui Etern. Ca un rege să emită o enciclică de natura celei cuprinse în Daniel 4 a fost considerată ca o improbabilitate, dar o comparaţie a conţinutului ei cu numeroasele inscripţii lăsate în urmă de el nu permite nicio îndoială asupra caracterului său.

CAPITOLUL VI Prăbuşirea lui Belşaţar Ospăţul lui Belşaţar Nebucadneţar, împăratul, către toate popoarele, neamurile, oamenii de toate limbile, care locuiesc pe tot pământul: Să aveţi multă pace! Am găsit cu cale să fac cunoscut sem- nele şi minunile pe care le-a făcut Dumnezeul cel Prea Înalt faţă de mine. Cât de mari sunt semnele Lui şi cât de puternice sunt minunile Lui! Împărăţia Lui este o împărăţie veşnică şi stăpânirea Lui dăinuieşte din neam în neam! (Daniel 4:1-3). Când Nebucadneţar a murit, a fost urmat la tron de fiul său, desfrânatul Evil-Merodah (2 Regi 25:27; Ier. 25:31), dar după doi ani, acesta a fost asasinat de cumnatul său, Neriglissar, care a preluat tronul cu forţa. La rândul său, Neriglissar a fost urmat de fiul său, Labaşi-Marduk, care a sfârşit tragic la mai puţin de un an, în mâna conspiratorilor, dintre care s-a evidenţiat un babilonean indigen, pe nume Nabonidus, care s-a urcat pe tron şi mai târziu Nabonidus l-a asociat pe fiul său, Beltşaţar, să conducă împreună cu el. Daniel îl descrie pe Belşaţar ca rege, dar asta e foarte rezonabil, dacă acesta guverna ca vicerege al tatălui său. Dacă el va fi fost sau nu nepotul lui Nebucadneţar prin căsătoria lui Nabonidus cu o fiică a lui Nebucadneţar (se crede că Nabonidus s-a căsătorit cu această prinţesă cu scopul de a-şi întări poziţia), nu se poate spune cu destulă certitudine, dar termenul folosit este adesea întrebuinţat ca strămoş în general. Tăblii ale unor contracte din vremea aceea, consemnând tranzacţiile comerciale ale negustorilor oraşului, nu-l pomenesc deloc pe Belşaţar, dar asta e de aşteptat, întrucât ele erau datate în relaţie cu monarhul domnitor, iar ca vicerege. Xenofon se referă la Belşaţar, dar într-un pasaj de îndoielnică valabilitate isto- rică şi, într-adevăr, foarte puţine se cunosc despre el în afara relatărilor Scripturii. Daniel 5 ne oferă una din cele mai plastice imagini ale vieţii care s-ar putea constitui. Ewald spune că este „o adevărată piesă de noapte, cu toate culorile desfrâului, extravagan- tei dezordini de patimi dezlănţuite şi de nebunie crescândă, de zăpăceală păguboasă şi de misterioasă oroare şi teroare, într-o asemenea noapte de chefuit, urmată de moarte”. În mod neîndoios, era un tablou în care nu-i păsa nimănui de consecinţe, în care nebunia stri- cată şi blasfemia necugetată îşi făceau de cap, până când, deodată, a devenit limpede că Cel Atotputernic nu cedase controlul Său asupra lumii sau a destinelor oamenilor. Era normal pentru regii orientali să benchetuiască într-un apartament de unii singuri sau însoţiţi de câţiva membri selecţi ai anturajului lor de curteni Dar Belşaţar a ţinut un mare banchet, la care a invitat o mie din nobilii săi. Prezenţa femeilor la aceste ospeţe nu era obişnuită, dar nevestele şi concubinele monarhului erau prezente şi ele, pline de vese- lie şi exuberanţă. Masa regală era, probabil, aşezată pe o platformă la capătul sălii de petre- 64

Prăbuşirea lui Belşaţar 65 ceri, iar regele bea pe faţă în faţa onoraţilor meseni adunaţi. Merită să descriem, în acest sens, scena. Ospăţul, spune el, „era celebrat în acel palat ce constituia una din minunile lumii, cu unicele sale statui şi splendidele şi spaţioasele sale coridoare. Zidurile sale bogate erau pline de imagini ale caldeilor, pictate în colorit roşiatice. Banchetele babiloniene, ca cele ale grecilor, de obicei se terminau cu un komos sau o beţie generală, în care îmbătarea nu constituia o ruşine. Vinul curgea neîntrerupt. Fără îndoială, erau vase pentru cărbuni din metale preţioase care emanau aroma de tămâie şi, desigur, erau femei şi băieţi şi fete cu flaute şi talgere, pe a căror muzică oamenii dansau cu tot abandonul orgiastic al patimilor orientale. Toate acestea erau considerate un element de solemnitate religioasă, iar în timp de cheflii îşi sorbeau vinul, sala răsuna de cântece”. Şi astfel, cheful şi beţia au continuat, până când destrăbălatul rege, simţindu-se sub influenţa vinului, a săvârşit un act de mare nebunie şi cumplită profanare. Wintle sugerează că ceea ce urmează s-a întâmplat la începutul ospăţului, după ce libaţia obişnuită de vin fusese turnată în cinstea zeilor, dar indică, mai degrabă, că ospăţul durase de câtva timp şi că acţiunea regelui fusese luată în urma încălzirii şi excitării sale ca urmare a vinului pe care îl băuse. În timp ce beau, Belşaţar s-a gândit la o nouă distracţie şi a dat instrucţiuni să fie aduse vasele de aur şi argint ce fuseseră luate de Nebucadneţar din templul de la Ierusalim cu aproape şaptezeci de ani înainte să fie aduse, pentru ca regele şi oaspeţii lui să bea din ele în onoarea zeilor lor. Ascultători, slujitorii au adus vasele sacre, şi cu impietate desfrânată, s-a turnat vin în ele. Fără se mai stea mult pe gânduri, regele şi oapeţii lui au cântat ode zeităţilor lor păgâne şi au băut spre slava zeilor lor din vasele lui Iehova, după capriciul lăudărosului rege. Femei abandonate şi bărbaţi înfierbântaţi de vin s-au unit, pro- fanând lucrurile sfinte şi, comiţând o blasfemie inconştientă, şi-au înălţat cântările lor de slavă în cinstea zeilor de aur, argint, alamă şi piatră (vezi Hab. 1:16). Bine zice Scriptura că „vinul este batjocoritor, băuturile tari sunt gălăgioase” (Prov. 20:1). Zoeckler arată că şase feluri de materiale sunt citate, din care sunt făcuţi idolii şi adaugă că „şase, în general vor- bind, este numărul reprezentând lumea desinată pentru judecată şi ostilă lui Dumnezeu”. Mâna care a scris pe perete Împăratul Belşaţar a făcut un mare ospăţ celor o mie de mai mari ai lui, şi a băut vin înaintea lor. Şi în cheful vinului, a poruncit să aducă vasele de aur şi de argint, pe care le luase tatăl său Nebucadneţar din Templul de la Ierusalim, ca să bea cu ele împăratul şi mai marii lui, nevestele şi ţiitoarele lui. Au adus îndată vasele de aur, care fuseseră luate din Templu, din casa lui Dumnezeu din Ierusalim, şi au băut din ele împăratul şi mai marii lui, nevestele şi ţiitoarele lui. Au băut vin, şi au lăudat pe dumnezeii de aur, de argint, de aramă şi de fier, de lemn şi de piatră (Daniel 5:5-9). Laudele în cinstea lui Bel au încetat deodată pe buzele chefuitorilor, în contextul în care, fără nicio înştiinţare prealabilă, nobilii uluiţi au fost confruntaţi cu supranaturalul. Pe tencuiala albă de gips, deasupra basoreliefurilor de pe perete, de un colorit splendid, s-a arătat un obiect mişcător, care era clar vizibil în lumina marelui candelabru de aur. Era mâna unui om nevăzut, scriind cu precizie deliberată pe zidul tencuit de deasupra regelui. Tăcuţi, au urmărit cu toţii, iar când s-a terminat scrisul, tainica mână a dispărut la fel de

66 Punctul culminant al istoriei subit cum apăruse. Paloarea bruscă a feţei sale a indicat teama ce cuprinsese faţa lui Beltşaţar, care se uita la misterioasa mână ce scria singură pe perete. Pierzându-şi cu totul controlul asupra trupu- lui său, el a început deodată să tremure violent, nemaiputând să stea în picioare. Aici nu era vorba despre imaginaţia lui înfierbântată, întrucât reiese din versetul 7 că scrisul a rămas pe perete. Urmând atât de aproape de actul de blasfemie, regele nu putea să se îndoiască de faptul că era degetul dispreţuitului de Iehova ce scrisese pe perete, şi starea lui fizică i-a dezvăluit teroarea pe care a simţit-o la vederea imaginii. Indiferent de natura comunicării mesajului scris, conştiinţa lui îl mustrase deja pentru fapta rea făcută anterior, el, negreşit, îngrozindu-se de posibilitatea unei înfricoşătoare pedepse din mâna Dumnezeului pe care Îl ofensase cu bună ştiinţă. Singura lui dorinţă era acum să afle ce spunea mesajul transmis lui pe cale atât de mira- culoasă. Cu groaza ce se reflecta în tonul său, el a ţipat cu toată tăria să-i fie aduşi astrologii, caldeii şi ghicitorii. Când s-au înfăţişat în prezenţa sa, pe dată, el a declarat că oricine se va dovedi în stare să citească ce însemna scrisul pe care-l redactase mâna misterioasă şi să tălmăcească înţelesul ei va fi răsplătit cum se cuvine. Va fi îmbrăcat în purpură – somptu- oasa robă din purpură ce indica rangul celor mai importanţi funcţionari de stat. Ca Iosif decorat de Faraon (Gen. 41:42), l-a gât i s-a pus un lănţişor de aur, fără îndoială, colierul de aur purtat de cei de rang superior. Mai mult, ca o onoare mare, el va fi considerat ca al trei- lea dregător în cadrul împărăţiei. Driver susţine că această distincţie din urmă nu a fost alt- ceva decât aceea a unui conducător peste a treia parte din împărăţie (respectiv, unul din trei egali) şi că termenul folosit nu apare nicăieri pentru a desemna numeralul ordinal, ci, aşa cum arată Anderson, demonstrează că, deşi exista un cabinet format din trei sub domnia perşilor, „nu există absolut nicio justificare ca să presupunem că un asemenea organism exista sub imperiul care a fost înlocuit”. Kautzsch şi Behrmann sunt amândoi de acord cu versiunea din traducerea American Version, unde se spune „al treilea conducător”. Un lucru e clar, că distincţiile de cel mai înalt grad urma să-i fie atribuite celui care reuşea să tălmă- cească cuvintele de pe perete. În pofida favorurilor promise, nimeni nu a putut citi sau explica scrisul. Dacă cuvintele scrise pe perete vor fi fost vizibile doar regelui, fiind invizibile înţelepţilor nu se menţionează concret, dar nu există motive să presupunem că era ascuns de unii. „Nu e nevoie”, spune Calvin, „să contemplăm vreo transpoziţie a literelor sau vreo inversare sau schimbare a ordi- nii lor… Dumnezeu nu ar putea fi un agent liber, decât dacă ar poseda puterea de a Se adresa unui singur om odată, iar altădată la mai mulţi. El a dorit ca regele Belşaţar că ştie ce era scris pe perete, pe când magii erau tot atât de neputincioşi de a citi de parcă ar fi fost orbi”. Neputinţa înţelepţilor nu a făcut decât să sporească neliniştea regelui. Acum el s-a alarmat de-a-binelea. Faţa sa a trădat o adâncă emoţie, iar lorzii săi au rămas confuzi şi perplecşi. Intervenţia reginei Împărăteasa, la auzul cuvintelor împăratului şi mai marilor lui, a intrat în odaia ospă- ţului, a luat cuvântul şi a vorbit astfel: ,,Să trăieşti veşnic, împărate! Să nu te tulbure gân- durile tale, şi să nu ţi se îngălbenească faţa! În împărăţia ta este un om, care are în el duhul

Prăbuşirea lui Belşaţar 67 dumnezeilor celor sfinţi; şi pe vremea tatălui tău, s-au găsit la el lumini, pricepere şi o înţe- lepciune dumnezeiască. De aceea, împăratul Nebucadneţar, tatăl tău, da, tatăl tău, împă- rate, l-a pus mai mare peste vrăjitori, cititori în stele, caldei, ghicitori, şi anume, pentru că s-a găsit la el, la Daniel, numit de împărat Beltşaţar, un duh înalt, ştiinţă şi pricepere, putinţa să tâlcuiască visele, să lămurească întrebările grele, şi să dezlege lucrurile încâlci- te. Să fie chemat dar Daniel, şi el îţi va da tâlcuirea!” (Daniel 5:10-12) În mijlocul acestei companii de oameni turmentaţi, deodată şi-a făcut apariţia chipul regal al reginei mamă, Nitocris, văduva lui Nebucadneţar. Textul biblic doar spune „regi- na”, dar puţine îndoieli sunt că se referă la regina mamă. Nevestele lui Belşaţar erau deja prezente, deci textul nu putea să se refere la ele. În „Israel şi Iuda, mama unui monarh este menţionată ca o persoană influentă”, afirmă Driver, iar în a sa Fifth Monarchy (a cincea monarhie), Rawlinson declară că „mama prinţului domnitor, dacă se întâmpla să-i supra- vieţuiască tatălui său, deţinea o poziţie la curtea fiului ei ce o depăşea în rang chiar şi pe aceea de nevastă favorită a monarhului”. Când Nitocris şi-a făcut apariţia, evident, i s-a adus omagiu, în pofida mustrării subînţelese din cuvintele ei. Găsindu-se confruntată cu nelinişte şi chiar disperare, imediat regina a căutat să risi- pească tristeţea lui Belşaţar. Nu era nevoie, a spus ea, să se îngrijoreze, nici să se posomo- rască regele. Ea i-a amintit de existenţa şi excepţionala sagacitate a lui Daniel (de care Belşaţar nu-şi va fi amintit prea multe, întrucât, conform uzanţei orientale, Daniel îşi pier- du-se înaltul său post la moartea binefăcătorului sau, Nebucadneţar). În Daniel, a declarat ea – ca un politeist tipic – era spiritul zeilor sfinţi. „Magii se făleau cu îndemânarea de a tălmăci visurile, de a rezolva toate dificultăţile şi de a dezlega enigme. Dar lucrul acesta cu care se făleau ei se dovedise de două ori a fi doar vanitate şi fală ieftină”. Însă Daniel pose- da o înţelegere supranaturală, putând să tălmăcească visuri, să dezlege taine şi să rezolve probleme sau „să dezlege noduri” – o referire la nodurile magice, pentru care se cereau cunoştinţe speciale a le dezlega – motiv pentru care fusese promovat la o poziţie elevată de către Nebucadneţar. Numai dacă va fi chemat Daniel, regina era perfect convinsă, el îi va putea oferi tălmăcirea scrisului. Este chemat Daniel Atunci Daniel a fost adus înaintea împăratului. Împăratul a luat cuvântul şi a zis lui Daniel: ,,Tu eşti Daniel acela, unul din prinşii de război ai lui Iuda, pe care i-a adus aici din Iuda, tatăl meu împăratul? Am aflat despre tine că ai în tine duhul dumnezeilor şi că la tine se găsesc lumini, pricepere, şi o înţelepciune nemaipomenită. Au adus înaintea mea pe înţelepţi şi pe cititorii în stele, ca să citească scrierea aceasta şi să mi-o tâlcuiască; dar n-au putut să tâlcuiască aceste cuvinte. Am aflat că tu poţi să tâlcuieşti şi să dezlegi între- bări grele; acum, dacă vei putea să citeşti scrierea aceasta şi să mi-o tâlcuieşti, vei fi îmbrăcat cu purpură, vei purta un lănţişor de aur la gât şi vei avea locul al treilea în câr- muirea împărăţiei!” (Daniel 5:13-16) Faptul ce regele nu l-a cunoscut pe Daniel pare incredibil, dar profetul era de-acum bătrân şi nu mai deţinea postul său superior. La sfatul reginei mamă, el a fost chemat la palatul regal. Când a apărut Daniel, Belşaţar a declarat că se zvoneşte că „spiritul zeilor” ar

68 Punctul culminant al istoriei fi în el şi a recunoscut că lumina, priceperea şi înţelepciunea i-au fost atribuite profetului. Apoi a explicat împrejurările în care l-a chemat. Magii nu puteau citi scrisul de pe perete, nici nu puteau să-i dezlege interpretarea. Daniel se bucura de reputaţia de a fi fost capabil să interpreteze şi să rezolve probleme grele, iar dacă el putea să citească scrisul ce-l îngrozise atât de mult pe rege şi să-i spună care e interpretarea, atunci Daniel trebuia să primească de trei ori răsplata deja promisă lui de către Belşaţar. El urma să fie îmbrăcat în purpură, să i se pună un lănţişor de aur la gâtul şi să fie înălţat la poziţia de al treilea suveran în cadrul împă- răţiei, adică al treilea după Nabonidus şi Belşaţar. Sunt refuzate darurile Daniel a răspuns îndată înaintea împăratului: ,,Ţine-ţi darurile şi dă altuia răsplătiri- le tale! Totuşi, voi citi împăratului scrierea şi i-o voi tâlcui” (Daniel 5:17) Daniel a refuzat, dispreţuitor, darurile cu care a fost copleşit de necucernicul rege, tra- tându-l pe Belşaţar cu totală asprime. Darurile unui rege a cărui soartă fusese pecetluită erau de prea puţină importanţă pentru profet. Totuşi, va citi şi va interpreta misterioasa scri- ere, dar fără a ţine seama de vreun dar ce i s-ar putea oferi. El acceptase daruri şi onoruri din partea lui Nebucadneţar, de a cărui pocăinţă nu se-ndoise, dar de la un păcătos nepocăit, deşi înfricoşător, ca Belşaţar nu va accepta niciun dar. Totuşi, ciudat lucru, versetul 29 ne dezvăluie toate darurile cu care a fost copleşit Daniel. Întrucât sfârşitul împărăţiei lui Belşaţar era atât de aproape, darurile sale nu aveau niciun preţ pentru profet, dar când oraşul era pe punctul de a fi cucerit, Daniel şi-a arătat curajul şi intrepiditatea prin acceptarea robei purpurii, a lănţişorului de aur şi a poziţiei de mare răspundere. Exemplul lui Nebucadneţar Împărate, Dumnezeul cel Prea Înalt dăduse tatălui tău Nebucadneţar: împărăţie, mărime, slavă şi strălucire; şi din pricina mărimii pe care i-o dăduse, toate popoarele, neamurile, oamenii de toate limbile se temeau şi tremurau înaintea lui. Căci împăratul omora pe cine voia, şi lăsa cu viaţă pe cine voia; înălţa pe cine voia, şi cobora pe cine voia. Dar când i s-a îngâmfat inima şi i s-a împietrit duhul până la mândrie, a fost aruncat de pe scaunul lui împărătesc şi a fost despuiat de slava lui; a fost izgonit din mijlocul copiilor oamenilor, inima i s-a făcut ca a fiarelor, şi a locuit la un loc cu măgarii sălbatici; i-au dat să mănânce iarbă ca la boi, şi trupul i-a fost udat cu roua cerului, până când a recunoscut că Dumnezeul cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi că o dă cui vrea (Daniel 5:18-21). Înainte de a citi scrisul şi a-l tălmăci regelui îngrijorat, Daniel i-a dat ceea ce echivala cu o aspră mustrare. Belşaţar avuse pilda măreaţa a relaţiilor lui Dumnezeu cu Nebucadneţar, ca o avertizare pentru Belşaţar, dar acesta o ignorase şi provocase cu încăpă- ţânare mânia Divină, etalând încă şi mai pronunţat aceleaşi greşeli ca ale bunicului său. De aceea, nu e de mirare că-l ameninţa acum judecata. Dumnezeu îi acordase un mare imperiu lui Nebucadneţar, şi mărirea, gloria şi maiesta- tea fuseseră ale sale. Atât de mare fusese acest falnic monarh, încât toţi muritorii tremurau

Prăbuşirea lui Belşaţar 69 înaintea lui, el fiind un suveran absolut. În mâinile sale se afla puterea arbitrară asupra vieţii şi morţii supuşilor săi, iar mărirea sau decăderea unui individ ţinea de capriciul său. Ignorând faptul că onoarea şi splendoarea poziţiei sale erau darul lui Dumnezeu către el, inima lui Nebucadneţar s-a semeţit de mândrie, iar spiritul lui s-a împietrit, arătând aro- ganţă. „El nu a fost cuprins de o vanitate bruscă”, scrie Calvin, „ci mândria sa a fost studia- tă, iar încăpăţânarea şi înfumurarea au fost adăugate la ea”. Nu a fost vorba de o exaltare ieftină, ci de o convingere deliberată că gloria şi splendoarea erau rezultatul propriilor sale eforturi, neprimind şi neaşteptând ajutor de la nimeni. O asemenea atitudine nu putea fi tolerată de Dumnezeu şi, cum am arătat în capitolul precedent, împăratul a fost detronat de o mână Divină şi deposedat de facultăţile sale mentale, fiind alungat pe câmp, unde şi-a făcut culcuşul printre catârii neîmblânziţi, hrănindu-se ca boii, până ce şi-a însuşit învăţă- mintele după care Cel Atotputernic este Domn peste tot pământul şi numeşte ca suveran pe cine doreşte. Nu i se putea oferi o lecţie mai remarcabilă tânărului vicerege. Sfidarea lui Belşaţar Dar tu, Belşaţar, fiul lui, nu ţi-ai smerit inima, măcar că ai ştiut toate aceste lucruri. Ci te-ai înălţat împotriva Domnului cerurilor; vasele din casa Lui au fost aduse înaintea ta şi aţi băut vin cu ele, tu şi mai marii tăi, nevestele şi ţiitoarele tale; ai lăudat pe dumnezeii de argint, de aur, de aramă, de fier, de lemn şi de piatră, care nici nu văd, nici n-aud, şi nici nu pricep nimic, şi n-ai slăvit pe Dumnezeul în mâna căruia este suflarea ta şi toate căile tale! De aceea a trimis El acest cap de mână, care a scris scrierea aceasta (Daniel 5:22-24). Cercetarea Divină a lui Nebucadneţar şi mărturisirea sinceră a puterii lui Dumnezeu, odată ce el a fost restabilit, au fost evenimente de un caracter atât de ieşit din comun, încât era imposibil să fi fost date uitării şi Daniel i-a declarat apăsat lui Belşaţar că acesta ştia prea bine lucrul acesta. Dacă o avertizare atât de clară era ignorată, nu avea să urmeze nicio atenuare a pedepsei. Totuşi, având parte de o asemenea prevenire Divină, regele refuzase cu dispreţ să ia aminte. În loc de a se smeri, el se dovedise complet refractar şi, cu insolenţă, se înălţase împo- triva Domnului cerurilor. Cunoştinţa lui făcuse altceva decât să-i amplifice crima. Nebucadneţar cedase mândriei, dar Belşaţar urmase cărarea provocării arogante la adresa Celui Atotputernic. El îngrămădise păgânism peste păgânism, sacrilegiu peste sacrilegiu, prin faptul că nu numai băuse din vasele templului lui Dumnezeu, într-o atmosferă de chefu- ire şi desfrâu, dar adăugase la asta ruşine şi jignire la adresa lui Iehova prin ridicarea în slăvi a zeilor de argint, de aur, de bronz, de fier, de lemn şi de piatră – care, a adăugat profetul pe un ton şfichiuitor, nici nu văd, nici nu cunosc. Nu era nicio scuză – păcatul său fusese săvârşit cu o deliberată nepăsare. Regele ştia ce face, iar păcatul lui, conştient şi intenţionat, cerea o ine- vitabilă pedeapsă. Chiar din experienţa bunicului său, Nebucadneţar, Belşaţar ştia că există un Dumnezeu, care este atotputernic, că însăşi respiraţia i-o datorăm voii Sale, şi că viaţa sa era în mâna Sa. Frica ar fi putut să-i sugereze reverenţă, dar, într-o sfidare cutezantă, el Îl jefuise pe Dumnezeul cel viu de onoarea ce I se cuvenea. „Pe Dumnezeu… nu L-ai proslăvit”, a declarat profetul. O asemenea impietate persistentă nu mai putea fi tolerată şi scrisul de pe perete era pre- cursorul iminentei judecăţi. Timpul îndurării trecuse. Mâna care a scris pe perete venise de la

70 Punctul culminant al istoriei Dumnezeu, iar regele putea deduce, prin urmare, strâmtorarea jalnică în case ajunsese. Tâlcuirea Iată însă scrierea care a fost scrisă: MENE, MENE, TEKEL, UPHARSIN. ,,Numărat, numărat, cântărit şi împărţit!” Şi iată tâlcuirea acestor cuvinte. Numărat, înseamnă că Dumnezeu ţi-a numărat zilele domniei, şi i-a pus capăt. Cântărit, înseamnă că ai fost cân- tărit în cumpănă şi ai fost găsit uşor! Împărţit, înseamnă că împărăţia ta va fi împărţită şi dată mezilor şi perşilor!” (Daniel 5:25-28) Nici regele, nici vreunul dintre magi nu fuseseră în stare să citească misterioasele cuvinte inscripţionate (sau, mai precis, „tipărite” ori „imprimate”) pe perete. Prin urmare, caracterele trebuie să fi fost destul de neobişnuite, pentru a nu fi putut să fie descifrate fără să fie luminate de sus”, spune Hengstenberg. Calvin este de părere că atât regele, cât şi magii erau fie înmărmuriţi, fie Dumnezeu la atenuase simţurile, în vreme ce Cumming, pe de altă parte, sugerează că scrierea era în samariteană şi că înţelepţii nu erau în stare s-o înţeleagă din pricina caracterelor ciudate. Cea mai probabilă explicaţie este că aranjamen- tul particular al literelor le făcea să pară fără sens oricui, în afară de cei luminaţi spiritual. Aşadar, Daniel a început să recite inscripţia făcută pe tencuiala albă, de mâna supranatu- rală. Cele patru cuvinte, a spus profetul, au fost „Mene, Mene, Tekel, Upharsin”, adică, tex- tual, „Numărat, Numărat, Cântărit, Împărţit”. Desigur, nu se ridica nicio dificultate din citirea acestor cuvinte, dar, remarcă Driver, „enigma consta, parţial, în caracterul sau maniera în care vor fi fost scrise – o formă necunoscută de caractere aramaice, de pildă, sau, cum au sugerat iudeii medievali, o dispunere verticală, iar nu orizontală a literelor şi parţial în dificultatea de a le atribui vreun sens, chiar când erau citite”. Cea mai verosimilă explicaţie este că toate cuvintele erau într-o formă abreviată şi aranjate sub forma unui pătrat, în felul următor: M N A M N A T Q L P R S Arătate astfel, cuvintele ar putea, tot atât de bine, să fi citite: (1) mina, tekel (ori shekel) şi peres (sau jumătate de mina) sau parsin (jumătăţi de mina) ori (2) mene (numărat), tekel (cântărit), peris (divizat) sau paras (persani). În orice caz, în ultimul cuvânt există o paranomasie. Repetarea primului cuvânt s-ar fi putut să fie în scopul sublinierii sau, cum crede Maldonatus, pentru a indica o numărătoare harnică, dar e mult mai probabil că avea intenţia de confirmare – numărul era hotărât şi terminat. Calvin scrie: „Pentru a imprima în Belşaţar că viaţa şi împărăţia lui erau în joc, Dumnezeu afirmă că numărul e complet, însemnând că nici o clipă nu se poate adăuga la limita deja stabilită”. Ar trebui însă să adăugăm că cele mai vechi versiuni omit repetarea primului cuvânt. Când a dat tălmăcirea, profetul a luat fiecare cuvânt separat. MENE, a declarat el,

Prăbuşirea lui Belşaţar 71 înseamnă că Dumnezeu a numărat împărăţia lui Belşaţar şi i-a pus capăt. Zilele domniei s ale şi ale imperiului fuseseră numărate, ajungând acum la capăt. Dumnezeu stabilise pe- rioada precisă şi acum hotăra momentul final. Chiar astăzi suveranitatea lumii încă este în mâinile Celui Atotputernic, iar El prescrie durata împărăţiilor şi a imperiilor, hotărând momentul precis când va fi dat fiecare uitării. Bombastica exuberanţă şi înfumurata încre- dere de sine a dictatorilor şi stăpânitorilor lumii nu are nicio importanţă pentru El, căci durata domniei fiecărui monarh este stabilită de El. TEKEL, a spus Daniel; Belşaţar a fost cântărit pe cântar şi găsit lipsă. Se spune că zeita- tea egipteană, Osiris, a cântărit faptele morţilor într-un cântar şi o idee similară de regăseşte şi la alte religii, iar babilonienii vor fi avut o credinţă similară. Robinson spune: „Se credea că sufletul se odihneşte în mormânt, până când, treptat, treptat creşte în virtute şi mărime, şi atunci este strămutat în cer”. Dar cuvintele profetului au arătat că Dumnezeu deja măsurase viaţa şi faptele lui Belşaţar după standardele Sale, iar regele vinovat a fost găsit lipsă la cântar. În pofida tuturor concepţiilor sale despre importanţa sa, balanţa divină l-a găsit în minus şi, prin urmare, el nu era de absolut nicio valoare sau importanţă (vezi Ier. 6:30). Dumnezeu cântăreşte atât faptele, cât şi duhul în care sunt făcute (1 Sam. 2:3; Prov. 16:2), El cântărind până şi calea celui drept (Isa. 26:7). Judecata Lui nu a fost întâmplătoare sau ocazională, ci s-a întemeiat pe normele şi cerinţele stabilite, fiind, prin urmare, complet echitabile. Regele abu- zase de poziţia sa, Îl dezonorase pe Cel Atotputernic şi ignorase regulile Sale, iar administra- ţia sa fusese considerată un eşec. PERES. Cuvântul inscripţionat pe perete a fost UPHARSIN, pluralul lui parsin – prefixul u însemnând „şi” – dar, în interpretarea sa, Daniel l-a înlocuit prin cuvântul peres, al cărui sens, spune Daniel, este că împărăţia a fost divizată şi dată mezilor şi perşilor (un joc de cuvinte, bazat pe termenul peres). Sfârşitul imperiului babilonean se apropia, urmând să fie cucerit de mezi şi perşi. Soarta sa era pecetluită şi irevocabilă. Răsplata lui Daniel Îndată, Belşatar a dat poruncă şi l-au îmbrăcat pe Daniel cu purpură, i-au pus un lăn- ţişor de aur la gât şi au dat de ştire că va avea locul al treilea în cârmuirea împărăţiei (Daniel 5:29). Anterior, Daniel refuzase distincţiile oferite de rege, dar cuvântul monarhului babilo- nean era considerat inviolabil şi ceea ce promisese celui care tălmăcise scrisul acum s-a împlinit. În plus, regele a fost, probabil, îndemnat să-şi ţină promisiunea de nevoia de a arăta indiferenţă faţă de avertismentul Divin. Nu se putea spune că nu a fost mişcat însă, desigur, el dorea să-şi ascundă teama de curtenii săi. Aşadar, profetul a fost îmbrăcat cu o robă de purpură, la gât punându-i-se un lănţişor de aur şi fiind proclamat ca al treilea dom- nitor al împărăţiei. Poate se va părea ciudat că Daniel a acceptat acum ceea ce refuzase anterior, dar acum ar fi fost contrar uzanţelor de protocol să refuze onoarea ce i-o poruncise regele – spre deo- sebire de ceea ce fusese doar o răsplată. În plus, refuzul său în această fază ar fi putut însemna un gest de laşitate, ba chiar putea fi cotat ca o trădare. Prin urmare, profetul a acceptat onoarea conferită, ea fiind, în fapt, o recunoaştere publică a faptului că Dumnezeu

72 Punctul culminant al istoriei îi vorbise şi, cum sugerează Jamieson, Fausset şi Brown, motivul elevării sale se putea dovedi instrumental în obţinerea bunăvoinţei noii dinastii pentru sine şi pentru concetăţenii săi”. Trecerea imperiului Dar chiar în noaptea aceea, Belşaţar, împăratul caldeilor, a fost omorât. Şi a pus mâna pe împărăţie Darius, Medul, care era în vârstă de şaizeci şi doi de ani (Daniel 5:30-31). Judecata nu a întârziat să se abată. În noaptea aceea, Belşaţar a fost omorât, iar cetatea cucerită. Dumnezeul Care ţine toate lucrurile în mâinile Sale stabileşte când să ia fiinţă un imperiu, şi când să-şi înceteze existenţa, şi nimeni nu poate opri mâna Sa ori pune la îndo- ială acţiunea Sa. Aşa cum pusese puterea în mâna lui Nebucadneţar, tot aşa i-a luat-o arbi- trar din mâna nepotului său, Belşaţar. Cu aproape douăzeci de ani mai înainte, se ridicase un nou personaj în Persia, în per- soana lui Cirus, un cuceritor asiatic, a cărui sosire fusese prezisă cu un secol şi jumătate mai înainte de profetul Isaia (Isa. 44:28; 45:1). Cirus şi-a început domnia prin detronarea lui Astiages, ultimul rege al Mediei, şi încorporarea Mediei în imperiul persan. Apoi a intrat în conflict cu Cresus, regele Lydiei (care, la vremea aceea, cuprindea o mare parte din Asia Mică), l-a cucerit şi a devenit stăpânul imperiului lidian. Următorul său inamic a fost Babilonul, şi el a cucerit teritoriul babilonean din Asiria Superioară, învingându-l pe Nabonidus, regele Babilonului, dându-i acestuia voie să se „pensioneze”, să-şi lingă rănile în oraşul sfânt Borsippa. Fiul lui Nabonidus, Belşaţar, domnea ca vicerege în cetatea Babilon şi lui i-a revenit responsabilitatea apărării capitalei. Oraşul era puternic fortificat, iar zidurile sale duble de pământ şi de cărămidă erau de 90 de metri înălţime şi 26 de metri lăţime. „Aceste ziduri”, afirmă Smith, „erau întărite de două sute cincizeci de turnuri şi străpunse de o sută de porţi, al căror prag şi stâlpi, cât şi porţile, erau din alamă”. Cetatea era împărţită în două, de fluviul Eufrat, iar „râul era îngrădit pe ambele maluri de faleze, care la rândul lor erau protejate de ziduri şi de porţi de alamă”. (Vezi Ieremia 50:15; 51:53, 53). „Cele două maluri ale râului era unite printr-o punte piatră, de vreo mie de yarzi lungi- me, de fiecare capăt al punţii aflându-se un palat regal. Cel principal se afla la răsărit, o fortăreaţă în sine, înconjurată de ziduri triple, din care cel exterior avea un circuit de şapte mile: zidul din mijloc era de 90 de metri înălţime, iar turnurile de o sută treizeci de metri, şi zidul interior încă şi mai înalt. Asemenea afirmaţii pot avea darul să micşoreze surpriza noastră la siguranţa în care locuitorii oraşului şi ai palatului locuiau, sub domnia nesăbuită a tânărului lor prinţ, Belşaţar”. Un asemenea oraş se putea considera impregnabil, drept care lui Cirus i-a rămas o sin- gură cale de atac şi, aşa cum prezice Ieremia 50:38, a deviat cursul fluviului Eufrat spre un nou canal (cum făcuse înainte cu râul Gnydes). El a aşteptat până ce festivalul religios suprem în onoarea zeului Bel-Marduk şi al zeiţei Iştar, când frenezia religioasă, chefurile şi beţiile tulburau oraşul. Apoi, deschizând noul canal, el a deviat cursul fluviului şi, sub călă- uzirea dezertorilor babilonieni, pe care Xenofon îi numeşte Gadatus şi Gobryras, perşii au pătruns prin albia uscată a râului, prin porţile de aramă, în oraşul propriu-zis – exact aşa cum prezisese profetul Isaia cu mult înainte (Isa. 44:27 la 45:2). Pierzarea prezisă de

Prăbuşirea lui Belşaţar 73 Ieremia (Ier. 51:28-32) s-a abătut asupra cetăţii, în timp ce suveranul ei împreună cu curte- n ii, ameţiţi de un fals sentiment de siguranţă, erau în toiul petrecerii lor. Porţile palatului erau deschise şi persanii au pătruns în palat, omorându-l pe rege şi pe nobilii săi, cucerind astfel cetatea. „În noaptea aceea”, spune relatarea sacră, „a fost ucis Belşaţar, regele calde- ilor”. Prin moartea lor, falnicul imperiu al Babilonului a dispărut. Nabonidus s-a predat cuceri- torului, primind, drept compensaţie, principalitatea Carmania, iar Babilonul a fost încorporat în imperiul persan. Izvoarele scrise adaugă faptul ce Darius al Mediei, în vârstă de şaizeci şi doi de ani, „a primit împărăţia”. Au fost făcute o mulţime de speculaţii pe marginea identităţii acestui conducător. Numele „Darius” nu este un nume propriu, ci un apelativ purtat de mai mulţi regi, care înseamnă „cuceritorul”. Se argumentează, uneori, că Darius a fost, în realitate, Ciraxares al Doilea, fiul lui Astiages, şi fie unchiul, fie tatăl lui Cirus, la care se referă Xenofon în a sa Cyropaedia, dar vârsta lui Darius face imposibilă identificarea lui cu Ciaxares. În plus, Daniel 9:1 afirmă că tatăl lui Darius a fost Ahaşveroş, despre care aproa- pe toţi sunt de acord că e un alt nume prin care era cunoscut Ciaxares, tatăl lui Astiages. S-a sugerat, uneori, că el a fost satrapul Gobyras, dar acesta a funcţionat ca guvernator doar câteva luni, pe când Darius a domnit ca suveran absolut timp de aproape doi ani. Se face, de multe ori, confuzie cu Darius Hystaspes, dar, cum observă Willett, Darius Hystaspes a domnit al treilea după Cirus. În lucrarea Profesorului J.C. Whitcomb, Darius the Mede, acesta argumentează că Darius era un alt nume pentru Gubaru, guvernatorul Babilonului, care e pomenit în diverse texte cuneiforme din secolul 6 î.Cr. Este cu neputinţă de precizat cu certitudine identitatea lui, dar cea mai probabilă explicaţie este faptul că Cirus l-a onorat pe destituitul Astiages, numindu-l fie un rege vasal, fie co-rege peste Babilon.

CAPITOLUL VII Decretul lui Darius Numirea satrapilor Dariu a găsit cu cale să pună peste împărăţie o sută două zeci de dregători, care trebu- iau să fie răspândiţi în toată împărăţia; a pus în fruntea lor trei căpetenii, în numărul cărora era şi Daniel. Dregătorii aceştia aveau să le dea socoteală, ca împăratul să nu sufere nicio pagubă. Daniel însă întrecea pe toate aceste căpetenii şi pe dregători, pentru că în el era un duh înalt; şi împăratul se gândea să-l pună peste toată împărăţia (Daniel 4:1-3). Politica lui Cirus era să numească prefecţi militari peste districtele ţărilor cucerite, pentru a impune ordine şi a suprima orice insurecţie incipientă. Aşadar, primul act al lui Darius a fost să numească o sută douăzeci de satrapi pe tot cuprinsul împărăţiei – dintre care, desigur, nu toţi erau, neapărat, peste un anumit district. Nu se precizează numărul districtelor sau provin- ciilor de care era vorba. Herodot afirmă că imperiul persan era împărţit în provincii, aflate sub conducerea a douăzeci de satrapi, dar Estera 1:1 se referă la o împărţire pe care a făcut-o Xerxes în o sută douăzeci şi şapte de provincii. Nu există niciun indiciu în istorie despre natura exactă a provinciilor, nici despre delimitările precise ale autorităţii satrapilor; probabil informaţii suplimentare ne-ar ajuta să rezolvăm aparenta discrepanţă. Satrapii au fost puşi sub conducerea a trei preşedinţi, dintre care unul era Daniel, ce şi-a păstrat astfel statutul pe care i-l acordase Bellşaţar anterior morţii acestuia. Satrapii erau răspunzători în faţa preşedinţilor pentru asigurarea veniturilor ce i se datorau regelui, şi era datoria preşedinţilor de a se asigura nu numai că treburile erau administrate eficient, ci şi că trezoreria regală era reaprovizionată în mod regulat şi adecvat. Înţelepciunea şi prudenţa de care a dat dovadă Daniel l-au remarcat colegilor săi ca posedând o superioară capacitate administrativă, prin urmare, cuvenindu-i-se o mai mare onoare şi autoritate, Darius fiind înclinat să-l numească vicerege peste întreg imperiul. Indiferent care va fi fost poziţia lui Darius vis-à-vis de Cirus, era clar că autoritatea celui dintâi, în această perioadă, se extindea peste întreg imperiul şi că orice numire pe care o făcea avea aplicabilitate peste tot imperiul. În timpul relativei scurte domnii, proba- bil de vreo doi ani, autoritatea lui a fost clar înţeleasă ca coegală cu aceea a lui Cirus. Charles susţine că el era un suveran independent, având rangul de rege şi divizând vastul imperiu în satrapii, iar ca despot absolut, cu puterea de a decreta pedeapsa cu moartea autorităţilor aflate în subordinea sa – negreşit, aceasta fiind confirmată de relatarea Scripturii. Căutarea de a-i găsi greşeli lui Daniel Atunci căpeteniile şi dregătorii au căutat să afle ceva asupra lui Daniel, ca să-l pâras- 74

Decretul lui Darius 75 că în ce privea treburile împărăţiei. Dar n-au putut să găsească nimic, niciun lucru vrednic de mustrare, pentru că el era credincios, şi nu se găsea nicio greşală la el şi niciun lucru rău. Atunci oamenii aceştia au zis: ,,Nu vom găsi niciun cuvânt de plângere împotriva acestui Daniel, afară numai dacă am găsi vreunul în Legea Dumnezeului lui!” (Daniel 6:4-5). Ca evreu, Daniel aparţinea unei rase străine. Ba, mai mult, într-o eră în care corupţia era în floare, administraţia sa era dreaptă, nefiind caracterizată de corupţie. Colegii săi care nu-şi puneau atâtea probleme cu morale, se făceau, probabil, vinovaţi de neglijenţă şi chiar delapidare în mânuirea fondurilor, manifestând, fireşte, resentimente din pricina probităţii şi integrităţii sale. Prin urmare, ei au căutat să găsească vreun defect în îndeplinire a îndato- ririlor sale ori în privinţa onestităţii lui, dar fidelitatea şi conştiinciozitatea lui Daniel făceau acest lucru imposibil. Nicio urmă de neglijenţă sau de tranzacţii dubioase nu putea fi scoase la iveală; nicio greşală nu se găsea la Daniel. Cum s-a întâmplat mai târziu, şi în cazul Domnului, însăşi perfecţiunea demonstrată nu făcea decât să sporească ura celor ce erau conştienţi de propria lor vinovăţie. În cele din urmă, ei au ajuns la concluzia că orice încer- care de a dovedi neloialitate sau proasta administrare a treburilor imperiului era, din capul locului, sortită eşecului. Dacă era ca ei să găsească vreo cale de a-l prinde în cursă, atunci aceasta trebuia să fie numai în relaţie cu credinţa sa religioasă. Deci, ei erau hotărâţi ca într- un fel sau altul, să găsească vreo fisură în armura sa. Bine s-a exprimat Shakespeare în Măsură pentru măsură: „Nicio putere sau măreţie în mortalitate nu poate cenzurii să-i scape: calomnia ce loveşte pe la spate loveşte până şi cea mai strălucită virtute”, iar Hamlet i-a spus Ofeliei: „De-ai fi ca gheaţa de curată, ca zăpada de neprihănită, de scăpat nu vei scăpa de calomnie” . Aceasta s-a adeverit în experienţa lui Daniel. Cu cât era el mai fidel suveranului său, cu atât îşi atrăgea mai mult ura şi intrigile meschine ale tuturor colegilor săi. Decretul regal Apoi aceste căpetenii şi dregătorii aceştia s-au dus cu mare zarvă la împărat şi i-au vorbit aşa: ,,Să trăieşti veşnic, împărate Dariu!” Toate căpeteniile împărăţiei, îngrijitorii, dregătorii, sfetnicii, şi cârmuitorii sunt de părere să se dea o poruncă împărătească, înso- ţită de o aspră oprire, care să spună că oricine va înălţa, în timp de treizeci de zile, rugă- ciuni către vreun dumnezeu sau către vreun om, afară de tine, împărate, va fi aruncat în groapa cu lei. Acum, împărate, întăreşte oprirea şi iscăleşte porunca aceasta, pentru ca să nu se poată schimba, după legea Mezilor şi Perşilor, care, odată dată, rămâne neschimba- tă”. În urma celor de mai sus, împăratul Dariu a scris porunca şi oprirea (Daniel 6:6-9). Animozitatea duşmanilor lui Daniel a găsit, în cele din urmă, un mijloc pentru răstur- narea lui. Pioşenia lui era binecunoscută de toţi; de asemenea, era un fapt bineştiut că la anumite ore din fiecare zi, Daniel se retrăgea în camera sa pentru a se ruga. Însăşi statorni- cia şi regularitatea lui consecventă de a căuta acces la tronul lui Dumnezeu le-a dat inami- cilor săi prilejul ce-l căutau. Ei erau convinşi că nimic nu-l va putea face pe Daniel să devi- eze de la acest obicei. Or, dacă aveau să reuşească să obţină scoaterea în ilegalitate a acestei practici a sa, condamnarea omului însuşi avea să urmeze automat.

76 Punctul culminant al istoriei În exuberanţa lor, au dat buzna la rege, prezentându-i propunerea lor, bineînţeles, fără să-i dezvăluie motivul care stătuse la baza sugestiei lor. Ei au declarat că, după ce s-au con- sultat împreună, toţi preşedinţii, prefecţii, satrapii, miniştrii şi guvernatorii au fost de acord cu o anumită propunere. Desigur, aceasta era o reprezentare voit falsă de la început şi până la sfârşit, întrucât Daniel, care era el însuşi unul dintre cei trei preşedinţi ai împărăţiei, nu fusese deloc consultat. Dar ei aveau clar intenţia de a-l înşela pe monarh, făcându-l să crea- dă că propunerea fusese aprobată printr-un vot unanim, că s-ar fi bucurat de sprijinul lui Daniel şi al colegilor săi. Apoi propunerea a fost adusă în faţa regelui, ca el să semneze un decret prin care să interzică oricui să prezinte vreo cerere oricărui dumnezeu sau om, decât regelui, timp de treizeci de zile, sub pedeapsa cu moartea, prin aruncare în groapa cu lei, în caz contrar. La început, interdicţia a părut incredibilă, dar trebuie să ţinem cont că persanii întotdeauna îşi priveau regii ca pe fiinţe divine. Hengstenberg spune: Regii mezilor şi perşilor erau pri- viţi ca obiecte de închinare, respectiv drept reprezentanţii şi întrupările lui Ormuzd”. De aceea, li se va fi părut perfect rezonabil oficialilor, cât şi monarhului însuşi, ca cererile reli- gioase să fie înaintate zeilor prin intermediul regelui, ca reprezentant viu al zeilor. Cum remarcă Kliefoth, „scopul urmărit de lege a fost doar să aducă recunoaşterea generală a principiului, conform căruia regele era manifestarea vie a tuturor zeilor, nu doar a mezilor şi perşilor, ci şi a babilonienilor şi lidienilor, precum şi toţi zeii popoarelor cucerite.… Toate naţiunile subjugate împărăţiei medo-persane erau obligate, nu să-şi abandoneze propriul lor mod de închinare adusă zeilor lor, ci, de fapt, să admită că suveranul mondial Darius mai era şi fiul şi reprezentantul zeilor lor naţionali. În acest scop, ei trebuiau, preţ de treizeci de zile, să-şi prezinte petiţiile lor zeilor lor naţionali, şi numai lui, ca întruchipare”. În asta consta viclenia lor diabolică. Oficialii ştiau, evident, că Daniel nu va permite niciunui om să se interpună între el şi Dumnezeul lui. Dar, dacă nu se supunea decretului, acţiunea sa avea să pară inevitabil neloială stăpânului sau, regele. Chestiunea i s-a părut atât de rezonabilă lui Darius, încât a încuviinţat importunitatea miniştrilor săi, semnând interdicţia ce i s-a pus înainte. Odată ce decretul a fost semnat, nu mai putea fi revocat, întrucât edictele mezilor şi perşilor, odată semnate şi pecetluite, erau considerate imposibil de a fi modificate (vezi Estera 8:8). Decretul era însoţit de pedeapsa cu aruncarea în groapa cu lei, pentru neconformare. Bevan spune că se referă la „obiceiul care exista deja printre asirieni, iar de acolo a trecut asupra persanilor, de a ţine lei pentru curse”. Ferocitatea naturală a leilor şi starea de semi- înfometare în care probabil erau ţinuţi va fi inspirat groază în inima oricărui om ce contem- pla posibilitatea de a sfida edictul regal. Curajul lui Daniel Când a aflat Daniel că s-a iscălit porunca, a intrat în casa lui, unde ferestrele odăii de sus erau deschise înspre Ierusalim, şi de trei ori pe zi îngenunchea, se ruga şi lăuda pe Dumnezeul lui, cum făcea şi mai înainte. Atunci oamenii aceştia au dat năvală în casă şi au găsit pe Daniel rugându-se şi chemând pe Dumnezeul lui (Daniel 6:10-11). Când a aflat Daniel ce se întâmplase, asta nu a schimbat cu nimic comportarea lui nor-

Decretul lui Darius 77 mală. Credincioşia sa faţă de Dumnezeul său nu a şovăit deloc. El nu a protestat, nici nu s-a plâns monarhului, dar, pe de altă parte, nici nu a făcut vreo încercare să se conformeze edictului regal. În odaia de pe acoperiş (un apartament clădit pe acoperişul casei) erau des- chise ferestrele, fără zăbrele, înspre Ierusalim – acolo avea el obiceiul să se roage. (Practica de a se îndrepta către Ierusalim la rugăciune şi-a avut originea odată cu rugăciunea de dedi- care a templului pe care a făcut-o Solomon, vezi 1 Regi 8:33-48; Psa. 5:7). De trei ori pe zi obişnuia să îngenuncheze, să se roage şi să aducă mulţumiri (Psa. 55:17) – dar nu ostenta- tiv, ci cu o simplă credinţă în Dumnezeu. Nicio ameninţare omenească nu putea să-l devie- ze de la aceasta, astfel, când a auzit el de edictul regal, a continuat neînfricat ca mai-nainte. „Era nevoie să aducă mărturie înaintea oamenilor despre perseverenţă în închinarea la Dumnezeu”, afirmă Calvin. Să-şi fi schimbat obiceiul chiar într-o mică măsură ar fi însem- nat o parţială capitulare sau o dovadă de dezertare perfidă. Dumnezeu nu numai că reclamă credinţă în inimă şi ataşamente lăuntrice, ci şi mărturisirea şi confesiunea cucerniciei noas- tre”. Ulterior în cursul istoriei, când Polycarp a fost ameninţat cu martirajul, dacă nu se va lepăda de Cristos, a răspuns: „Optzeci şi şase de ani L-am slujit şi El niciodată nu mi-a făcut niciun rău. Atunci cum aş putea să-L blestem pe Regele şi Mântuitorul meu?” Acesta a fost şi duhul lui Daniel – şi, de fapt, al tuturor celor care-L iubesc cu adevărat pe Domnul. Practica zilnică a profetului era văzută de toţi cei care îi urmăreau casa. Aşa se face că duşmanii săi neîmpăcaţi au năvălit în jurul casei lui, să vadă ce efect au avut acţiunile lor rele. Şi au descoperit, cum se aşteptaseră, că era un loc anumit unde porunca regelui nu însemna absolut nimic. În văzul tuturor, Daniel se ruga mai departe, conform obiceiului său, fără să schiţeze niciun gest de a se ascunde şi fără să se abată cu nimic de la el. L-au găsit rugându-se şi cerând har de la Dumnezeu. Răutatea lor şi-a atins scopul şi conspiraţia le-a reuşit – îşi vor fi zis ei. Îl aveau, de-acuma, la mână pe proroc. Daniel este pârât la rege Apoi s-au înfăţişat înaintea împăratului şi i-au zis cu privire la oprirea împărătească: ,,N-ai scris tu o oprire, care spune că oricine va înălţa, timp de treizeci de zile, rugăciuni vreunui dumnezeu sau vreunui om, afară de tine, împărate, să fie aruncat în groapa cu lei?” Împăratul a răspuns: ,,Lucrul acesta este adevărat, după legea Mezilor şi Perşilor, care nu se poate schimba!” Ei au luat din nou cuvântul şi au zis împăratului: ,,Daniel, unul din prinşii de război ai lui Iuda, nu ţine deloc seama de tine, împărate, nici de oprirea pe care ai scris-o, ci îşi face rugăciunea de trei ori pe zi!” (Daniel 6:12-13). Josnicia de caracter a nobililor a fost dată pe faţă foarte clar. Nu trecuseră multe ceasuri de la semnarea interdicţiei, dar, acum după ce l-au prins pe cel care era ţinta răutăţii lor asu- pra faptului împlinit de a fi nesocotit porunca regelui, s-au hotărât să obţină aducerea la îndeplinire, fără întârziere, a sentinţei. S-au repezit în prezenţa regelui, aducându-i aminte de decretul inviolabil pe care-l semnase. Natural, monarhul a confirmat acurateţea spuselor lor, adăugând că edictul, în conformitate cu legea mezilor şi a perşilor, nu putea fi revocat. Ceea ce promulgase el, cu atâta nechibzuinţă, era acum obligatoriu pentru el. Prinzându-l astfel pe Darius în mrejele lor, făcând imposibilă o retragere din partea lui,

78 Punctul culminant al istoriei au prezentat acuzaţia lor împotriva lui Daniel într-o manieră cât se poate de vicleană, insi- nuând, mai întâi de toate, că profetul acţiona în deliberată nepăsare faţă de rege, care-i făcuse atâta bine. Dr. Young scrie: „Ei l-au descris pe Daniel ca exilat, iar nu ca pe căpete- nia preşedinţilor şi satrapilor, pentru ca astfel, rememorând faptul că e străin, să poată insi- nua că ar fi, din punct de vedere politic, neloial lui Darius. În plus, ei afirmă mai întâi că Daniel a fost necredincios regelui, iar apoi că a călcat interdicţia. În felul acesta, chestiunea a fost prezentată într-o lumină cât se poate de negativă – un şiretlic comun apanajului tutu- ror politicienilor corupţi”. Da mai întâi a avut loc o intenţionată otrăvire a minţii regelui împotriva slujitorului său – insinuarea maliţioasă fiind aceea că fostul exilat găsise cu cale să răsplătească generozitatea suveranului său nesocotindu-l pe el şi edictul acestuia. În fapt, crima a fost amplificată la sfidare şi impertinenţă la adresa regelui. Şi, la urmă, a venit numirea crimei în sine – Daniel încă făcea nemijlocit cereri Dumnezeului său, de trei ori pe zi! Cazul fusese perfect construit, iar dibăcia le-a reuşit. În felul acesta, căderea lui în cursă părea asigurată. Ducerea la îndeplinire a sentinţei Împăratul s-a mâhnit foarte mult când a auzit lucrul acesta; s-a gândit cum ar putea să scape pe Daniel; şi până la asfinţitul soarelui s-a trudit să-l scape. Dar oamenii aceia au stăruit de împărat, zicându-i: ,,Să ştii, împărate, că, după legea Mezilor şi Perşilor, orice oprire sau orice poruncă, întărită de împărat, nu se poate schimba!” Atunci împăratul a poruncit să-l aducă pe Daniel şi să-l arunce în groapa cu lei (Daniel 6:14-16a). Când Darius a conştientizat modul în care viclenii nobili l-au înşelat, a fost cuprins de agitaţie. Ca încarnare a dumnezeilor, regele nu putea să-şi revoce cuvântul, care avea pute- re de lege asupra lui şi a supuşilor săi. În neliniştea sa, a căutat sincer o cale de a evita con- secinţele faptei sale necugetate şi de a-l scăpa pe robul său credincios. Cum sugerează Montgomery, el a consultat avocaţii, căutând să-i terorizeze pe conspiratori, dar fără suc- ces. S-a luptat şi s-a străduit până la asfinţitul soarelui, dar degeaba, căci nu găsea nicio portiţă de scăpare. Probabil, temându-se că le va scăpa prada printre degete, nobilii s-au strâns în grabă înaintea regelui şi, dând dovadă de cutezanţă şi nepoliteţe, i-au reamintit că edictul nu putea fi în niciun fel anulat. Însăşi ezitarea monarhului i-a făcut, probabil, să creadă că ducerea la îndeplinire a sentinţei va fi amânată până va crede de cuviinţă regele. Iritaţi de această posi- bilitate şi de slăbiciunea şi ezitarea regelui, au renunţat până şi la bruma lor de respect, dic- tându-i cu neruşinare lui Darius ce trebuie să facă. Legea nu putea fi schimbată; nimeni nu avea voie s-o calce cu impunitate. Deci, Daniel trebuia să sufere consecinţele crimei sale. Întrucât, evident, nu exista nicio alternativă, frustrat, Darius s-a supus nobililor săi şi, la porunca sa, Daniel a fost adus şi aruncat în groapa cu lei. Nu ni se dau niciun fel de amă- nunte despre această groapă. Hitzig crede că era doar o cisternă obişnuită, dar acelaşi cuvânt este folosit în Ieremia 41:7, 9 pentru o încăpere subterană în care au fost aruncate şaptezeci de cadavre. Hengstenberg spune că „receptacolele leilor se aflau sub pământ, aşa încât condamnaţii la moarte erau aruncaţi în ele, deschizătura îngustă de la suprafaţă fiind zăvorâtă printr-o piatră mare aşezată deasupra ei, care, în cazul mormintelor, servea ca

Decretul lui Darius 79 uşă”. Pusey descrie o groapă cu lei aflată la Fez, în care deţinuţii statului şi evreii erau ade- s ea aruncaţi: „Bârlogul leilor era o cavitate dreptunghiulară de mari dimensiuni, săpată în pământ, despărţită printr-o partiţie în două camere. Acest zid despărţitor avea o uşă, care se putea deschide sau închide de sus. Îngrijitorii aruncau hrana într-una din aceste despărţi- turi, ademenind leii să vină acolo. Apoi închideau uşa, acţionând-o de la suprafaţă, curăţind cealaltă încăpere. Întreaga construcţie era sub cerul liber, fiind doar împrejmuită cu un zid, dincolo de care oamenii puteau privi înăuntru”. O noapte cu insomnie Împăratul a luat cuvântul şi a zis lui Daniel: ,,Dumnezeul tău, căruia necurmat Îi slu- jeşti, să te scape!” Au adus o piatră şi au pus-o la gura gropii. Împăratul a pecetluit-o cu inelul lui şi cu inelul mai marilor lui, ca să nu se schimbe nimic cu privire la Daniel. Împăratul s-a întors apoi în palatul său, a petrecut noaptea fără să mănânce, nu i s-a adus nicio ţiitoare şi n-a putut să doarmă (Daniel 6:16b-18). Când a fost luat Daniel, regele şi-a dezvăluit, fără rezerve, sentimentele: Dumnezeul tău, căruia necurmat Îi slujeşti, să te scape!, negreşit, vorbind din adâncă sinceritate. Dacă l-ar fi putut scăpa pe Daniel chiar şi în această ultimă clipă, e clar că ar fi făcut-o numaide- cât, dar era legat de mâini şi de picioare de legea pe care chiar el o dăduse. Or, nu avea curajul să-şi calce cuvântul, deşi ştia că ceea ce face este o greşală morală de proporţii. Gura gropii era închisă cu o piatră şi pecetluită cu sigiliile regelui şi ale robilor săi, de parcă ar fi întărit şi mai mult condiţiile de siguranţă. Chiar şi măsura aceasta fusese, proba- bil, luată în urma insistenţelor nobililor, pentru a frustra orice intenţie ascunsă din partea lui Darius de a obţine eliberarea lui Daniel din groapă de îndată ce s-ar fi ivit vreun prilej. Dar de-acum orice scăpare era imposibilă. Planul nu mai putea fi schimbat. Cuprins de o adâncă întristare, monarhul s-a înapoiat la palat, refuzând orice mâncare sau distracţii în mâhnirea lui. Nici instrumente muzicale, nici fetele dansatoare nu s-au înfăţişat înaintea lui în noaptea aceea. Se săvârşise un mare rău, de care ştia bine că era capabil: supuşii lui îl insultaseră, cutezând să-i dicteze. Omul pe care-l rânduise să deţină poziţia de slujbaş principal în statul său se afla acum în groapa cu lei, fiind, probabil, sfâşiat în bucăţi. Nu mai era nimeni în care se putea încrede, pe care să se poată bizui. Sentimente de remuşcare, ba, poate chiar de pocăinţă, l-au copleşit, aşa încât nici ne e de mirare că i-a fugit somnul din gene. O conştiinţă chinuită nu-i dădea deloc odihnă. Izbăvirea lui Daniel În revărsatul zorilor, însă, împăratul s-a sculat şi s-a dus în grabă la groapa cu lei. Şi apropiindu-se de groapă, a chemat pe Daniel cu un glas plângător. Împăratul a luat cuvân- tul, şi i-a zis lui Daniel: ,,Daniele, robul Dumnezeului celui viu, a putut Dumnezeul tău, căruia îi slujeşti necurmat, să te scape de lei?” Şi Daniel a zis împăratului: ,,Veşnic să tră- ieşti, împărate! Dumnezeul meu a trimis pe îngerul Său şi a închis gura leilor, care nu mi-au făcut niciun rău, pentru că am fost găsit nevinovat înaintea Lui. Şi nici înaintea ta, împărate, n-am făcut nimic rău!” Atunci împăratul s-a bucurat foarte mult şi a poruncit să scoată pe Daniel din groapă. Daniel a fost scos din groapă şi nu s-a găsit nicio rană pe el,

80 Punctul culminant al istoriei pentru că avusese încredere în Dumnezeul său (Daniel 6:19-23). În zori, regele, tulburat, s-a dus în grabă la groapă. Toate noaptea conştiinţa sa şi întris- tarea de care fusese cuprins nu l-au lăsat să-nchidă un ochi, aşa încât, la prima ocazie nime- rită, s-a înfăţişat de grabă la locul judecăţii. Pe un ton plin de anxietate şi preocupare, i-a strigat lui Daniel, rugându-l să-i facă de cunoscut pe dată dacă Dumnezeul cel viu, căruia Îi slujea profetul fusese în stare să-l scape din gura leilor. Faptul că ar fi contemplat chiar posibilitatea unei asemenea întâmplări poate părea ciudată, dar este clar că, orice îndoieli ar fi nutrit, el fusese atât de impresionat de cele petrecute, încât n-a putut să excludă posibili- tatea din calculul rău. Spre evidenta sa uimite şi, totodată delectare, un glas senin i-a răspuns, înălţat în chip de salutare formală la adresa regelui, declarând că Dumnezeu trimisese un înger să închidă gurile leilor. Deoarece nu se făcuse vinovat în faţa lui Dumnezeu, iar pe rege nu-l lezase cu nimic, profetul era complet teafăr. Imposibilul s-a produs, Daniel fiind viu. N-au urmat niciun fel de mustrări pentru tratamentul nemilos şi nedrept la care fusese supus. Era de ajuns că Dumnezeu Îşi demonstrase aprobarea, răspunzând cu îndurare. Se produsese un adevărat miracol, deoarece ferocitatea înfometatelor fiare nu i-ar fi prilejuit, la prima vedere, nicio nădejde de scăpare. Dar Dumnezeul veşnic poate să-i păzească pe copiii Lui credincioşi în deplină siguranţă şi pace, chiar în mijlocul primejdii- lor şi necazurilor ce ar putea inspira teamă până şi în cele mai îndrăzneţe inimi. Daniel s-a încrezut în Dumnezeul lui şi Dumnezeu l-a izbăvit. Calvin face remarca pertinentă că „izvăvirea lui s-a ivit din dorinţa lui Dumnezeu de a da mărturie printr-o dovadă certă şi clară a aprobării Sale a acelei închinări pentru care Daniel se luptase chiar până la moarte”. Credincioşia faţă de Dumnezeu poate să ne ducă, uneori, la dificultăţi şi pericole, dar, în cele din urmă, trebuie să se sfârşească în siguranţă. Cel care-L onorează pe El va fi onorat şi el de către Dumnezeu. Mare a fost bucuria regelui la auzul vocii lui Daniel, dându-şi seama că Dumnezeu Se interpusese atât de miraculos de partea profetului. Imediat el a poruncit ca Daniel să fie scos din groapă şi, când şi-a făcut apariţia profetul, nu era pe el nicio zgârietură sau rană, Da, el fusese păzit de orice vătămare, deoarece s-a încrezut în Dumnezeu! Soarta de care au avut parte conspiratorii Împăratul a poruncit să-i aducă pe oamenii aceia care pârâseră pe Daniel. Şi au fost aruncaţi în groapa cu lei, ei, copiii lor şi nevestele lor; şi, până să ajungă în fundul gropii, leii i-au şi apucat şi le-au fărâmiţat oasele (Daniel 6:24). Pedeapsa meritată a venit degrabă asupra calomniatorilor lui Daniel. La porunca rege- lui, au fost luaţi şi aruncaţi în groapă, împreună cu nevestele şi copiii lor. Nu e nevoie, spune Keil, „să ne gândim că a fost vorba de toţi cei o sută douăzeci de satrapi, împreună cu cei doi preşedinţi, ci doar de un număr relativ mic dintre inamicii speciali ai lui Daniel, care se preocupaseră de această chestiune. Condamnarea la moarte a soţiilor şi copiilor la un loc cu bărbaţii lor era în conformitate cu uzanţa persană”. Nu reiese clar însă că au fost doar vreo câţiva nobili implicaţi în conspiraţie. Textul pare să lase să se înţeleagă că erau prinşi în afacerea asta toată ceata satrapilor şi preşedinţilor. Pe de altă parte, nu se aminteşte de-

Decretul lui Darius 81 spre completarea posturilor rămase vacante şi ne-am fi aşteptat ca dacă toţi ar fi fost raşi de pe faţa pământului, cel puţin o sumară menţionare s-ar fi făcut despre numirea succesorilor lor. Nemiloasa şi neîntârziata judecată a constituit, probabil, nu numai un act de legitimă retorsiune, ci şi un act hotărât de răzbunare din partea regelui, pentru jignirea ce i-a fost adusă de către aceşti oameni, când se adunaseră cu atâta neruşinare înaintea sa. E limpede că Daniel nu a fost lăsat neatins doar pentru că leii nu ar fi fost flămânzi, deoarece atunci când, mai târziu, nobilii cu familiile lor au fost aruncaţi în groapă, au fost sfâşiaţi de lei, până nu ajunseseră în fundul gropii. Oricare ar fi semnificaţia spirituală a relatării, un lucru iese în evidenţă cu claritate, anume că cel care se încrede în Dumnezeu nu are nevoie să încerce măcar să se apere, nici să-i fie teamă ce i-ar face omul. În deplină siguranţă, poate lăsa cazul lui în mâna lui Dumnezeu. Un alt edict După aceea, împăratul Dariu a scris o scrisoare către toate popoarele, către toate neamurile, către oamenii de toate limbile, care locuiau în toată împărăţia: ,,Pacea să vă fie dată din belşug! Poruncesc ca, în toată întinderea împărăţiei mele, oamenii să se teamă şi să se înfricoşeze de Dumnezeul lui Daniel. Căci El este Dumnezeul cel viu, şi El dăinuieşte veşnic; împărăţia Lui nu se va nimici niciodată, iar stăpânirea Lui nu va avea sfârşit. El izbăveşte şi mântuieşte, El face semne şi minuni în ceruri şi pe pământ. El a izbăvit pe Daniel din ghearele leilor!” (Daniel 6:25-27). După izbăvirea exemplară săvârşită de Dumnezeul lui Daniel, regele a emis un decret cu un conţinut oarecum asemănător celui pe care-l dădu-se anterior Nebucadneţar, după ce-şi căpătase simţul raţiunii. Asemenea lui Nebucadneţar, regele Darius privea imperiul său ca fiind universal, prin urmare, comunicatul său adresându-se tuturor popoarelor, naţi- unilor şi limbilor întregului pământ. Edictul recunoştea că Dumnezeul lui Daniel e Dumnezeul cel viu – Cel care este origi- nea şi izvorul vieţii, din care provine şi este întreţinută orice viaţă – caracterul şi fiinţa Sa fiind imuabile. Împărăţia Lui dăinuie în veac, iar suveranitatea Lui va continua până la sfâr- şit. Deşi nu era pregătit să renunţe la zeii săi, Darius a recunoscut fără înconjur că acest Dumnezeu este Salvator şi Izbăvitor, care face semne şi minuni în cer şi pe pământ. Măreţe au fost minunile Sale, dar pentru rege, izbăvirea lui Daniel de puterea leilor pare să fi fost cel mai mare miracol dintre toate. Dennett vede în izbăvirea lui Daniel un prototip al izbăvirii rămăşiţei credincioase care se va afla în Ierusalim în timpul Marii Strâmtorări. „Prin maşinaţiile duşmanilor lor”, spune el, „vor fi aruncaţi, cum ar veni, în groapa leilor, înconjuraţi din toate părţile de felurite manifestări ale Satanei şi nimicirea lor va părea ochilor oamenilor ca iminentă şi sigură. Dar Dumnezeu Însuşi îi va apărat şi Se va interpune pentru eliberarea lor prin arătarea lui Cristos, care va aduce peste ei exact judecata pe care o intenţionau ei asupra poporului Său. Situaţia rămăşiţei, înainte de arătarea lui Cristos în slavă, este adesea descrisă atât în Proverbe, cât şi în Psalmi. Un citat din cartea aceasta din urmă va ilustra aceasta: «Sufletul meu este între nişte lei: stau culcat în mijlocul unor oameni care varsă flăcări, în mijlocul

82 Punctul culminant al istoriei unor oameni ai căror dinţi sunt suliţe şi săgeţi, şi a căror limbă este o sabie ascuţită»”. Propăşirea lui Daniel Daniel a dus-o bine sub domnia lui Dariu şi sub domnia lui Cir, Persanul (Daniel 6:28). Daniel îl slujise cu fidelitate pe Nebucadneţar; a tranzacţionat treburile regelui cu mare probitate în timpul domniei lui Belşaţar; cu integritate neabătută a continuat şi sub Darius; şi cu aceeaşi onoare nepătată de deţinător al unui post superior sub domnia lui Cirus. În mijlocul ispitelor şi destrăbălării senzuale, în mijlocul contestatarilor şi intriganţilor, el şi-a urmat traiectoria nealterată de loialitate neabătută faţă de Dumnezeul său şi faţă de rege. Acum, fiind cinstit de rege şi de curteni, prosperitatea îl însoţea. El nu numai că a trăit de-a lungul întregii durate a monarhiei caldeilor, dar a continuat sub începutul domniei persane. Hengstenberg arată că în acest an „a avut loc eliberarea israeliţilor (Ezra 1:1), pe care, potrivit capitolului 9, Daniel o dorise atât de mult, şi la care, doar să asiste, era pentru el o pricină de mare bucurie”. Dacă Dumnezeu răsplătise fidelitatea sa cu prosperitate, El i-a răsplătit cererile sale cu răspunsul dorit. Aici se încheie prima jumătate, cea istorică, a Cărţii Daniel. Restul celor şase capitole se ocupă de vedeniile şi de revelaţia pe i le-a dăruit Dumnezeu cu privire la viitor.

Capitolul 5 Sã înþelegem Numeri Numeri Îl înfCãAþiºPeITazOãLUpeL IVsuIIsI Cristos, Vedeanl niaosctreul„oÎnrãlpþaatt“ru fiare Visul lui Daniel În anul dintâi al lui Belşaţar, împăratul Babilonului, Daniel a visat un vis şi a avut vede- nii în mintea lui, pe când era în pat. În urmă, a scris visul şi a istorisit lucrurile de căpetenie (Daniel 4:1-3). După ce s-a-ncheiat secţiunea istorică, acum se deschide a doua jumătate a cărţii cu acest capitol. Limbajul folosit este, în continuare, aramaic, deoarece ceea ce se înfăţişează în capi- tolul de faţă este ivirea, dezvoltarea şi prăbuşirea împărăţiilor neamurilor. A fost o chestiune interesantă nu doar pentru Israel, ci pentru toate naţiunile, cu privire la care i se dăduse deja o revelaţie păgânului Nebucadneţar. Următoarele capitole, care se ocupă cu chestiuni mai intim legate de Israel, au fost redactate în ebraică, ca şi când scopul lui Dumnezeu ar fi fost să limi- teze revelaţia la poporul Său ales. Prima jumătate a cărţii urmărise o ordine cronologică, dar a doua jumătate constituie o serie de vedenii, aranjate în ordine morală, mai degrabă decât cro- nologică, şi prima din ele a avut loc la o dată anterioară celei din capitolul precedent. În primul an al lui Belşaţar, când gloria Babilonului începuse deja să apună, i s-a dat un vis lui Daniel, în timp ce stătea în pat. Trezindu-se, el a consemnat detaliile visului, redând partea esenţială a sa. Calvin traduce ultima propoziţie a acestui verset în felul următor: a explicat sensul cuvintelor, însemnând că ceea ce urma alcătuia, mai degrabă, fondul chesti- unii. Visul era, în cea mai mare parte, o repetare a vedeniei celor patru imperii mondiale ce-i fusese dăruită anterior lui Nebucadneţar (capitolul 2), dar, cum se exprimă Grotius, „imagi- nea a apărut cu o strălucire glorioasă în imaginaţia lui Nebucadneţar, ca cărui minte fusese în întregime cucerită de admiraţie la vederea fastului şi splendorii lumeşti; aceleaşi monarhii i-au fost reprezentate lui Daniel sub forma unor cumplite fiare sălbatice, ca marii suporteri ai idolatriei şi tiraniei în lume”. Nebucadneţar a văzut doar aspectul superficial al imperiilor, dar lui Daniel i-a fost revelat adevăratul lor caracter şi, ca atare, motivaţiile ce le inspirau. Ridicarea fiarelor Daniel a început şi a zis: ,,În vedenia mea de noapte am văzut cum cele patru vânturi ale cerurilor au izbucnit pe marea cea mare. Şi patru fiare mari au ieşit din mare, deosebi- te una de alta (Daniel 7:2-3). Reafirmând că ceea ce văzuse şi urma să nareze i s-a dăruit în timpul unei vedenii de noapte (şi, prin urmare, nu era explicaţia parabolică a ceea ce credea el a fi planurile lui Dumnezeu din propriile sale studii din Scriptură), Daniel a relatat ce a văzut. Înaintea lui se întindea o mare măreaţă (nu neapărat Mediterana, deşi expresia se aplicase anterior în 83 83

84 Punctul culminant al istoriei Scriptură, de exemplu în Iosua 1:4, fiind desemnată ca atare), era frământată de furia celor patru vânturi ale cerului. Vânturile s-au năpustit cu toată forţa asupra mării. Apele agitate ale mării sunt, adesea, folosite ca un simbol al naţiunilor şi popoarelor neliniştite (Isa. 17:12; Apo. 17:15). Cele patru vânturi care constituiau pricina agitaţiei se aflau, limpede, sub controlul lui Dumnezeu şi reprezentau, probabil, nu numai patru agenţii distincte şi conştiente, ci forţele din toate părţile lumii prin care Cel Atotputernic operează asupra omenirii. Keil vede în ele „puterile şi forţele cereşti prin care Dumnezeu pune în mişcare naţiunile lumii”, şi este o con- vingătoare reamintire a faptului că nicio putere sau influenţă nu se poate exercita în cadrul creaţiei lui Dumnezeu decât prin călăuzirea Sa ori prin voia Sa permisivă. Nimic nu are loc la întâmplare sau fără cunoştinţa Sa. Din mijlocul apelor tulburate, profetul a văzut ridicându-se patru fiare sălbatice, fiecare deosebindu-se esenţial de celelalte. S-a descoperit ulterior că fiarele simbolizau împărăţii, care au fost prezentare în adevăratul lor caracter. Împărăţiile aveau o origine umană, dar, cum remarcă Auberlen, „Daniel a văzut omenirea… prin prisma alienării sale faţă de Dumnezeu, degradate până la nivelul unor animale lipsite de raţiune, robite de întunecatele puteri ale naturii”. Iată, aşadar, puteri iraţionale, rapace, sălbatice, ce slujeau doar patimile lor, fiind total indiferente faţă de Dumnezeu. Singurul lucru pe care-l aveau în comun era natura lor esenţi- ală, în restul fiind complet diferite unele de altele. Lang susţine că textul nu se poate referi la cele patru împărăţii din capitolul 2, întrucât cele patru vânturi ce suflau din toate părţile semnifică o stare de agitaţie generală, ivindu-se din toate direcţiile simultan, or, nu au existat condiţii similare care să fi însoţit ridicarea imperiilor din capitolul 2. Dar noi nu vedem niciun motiv pentru care furtuna trebuie privită ca o revoltă universală. Deşi imperiile erau privite ca puteri mondiale, influenţa lor era limitată, şi ar fi rezonabil ca modelul să se refere, mai degra- bă, la o tulburare localizată. Leul Cea dintâi semăna cu un leu şi avea aripi de vultur. M-am uitat la ea, până în clipa când i s-au smuls aripile; şi, sculându-se de pe pământ, a stat drept în picioare ca un om, şi i s-a dat o inimă de om (Daniel 7:4). Prima fiară ridicată din ape era ca un leu, ce avea aripi de vultur (sau, mai corect, vultu- rul grifon, o pasăre puternică şi maiestuoasă ce era foarte comună în Palestina). În vedenia lui Nebucadneţar, primul imperiu fusese reprezentat prin capul de aur al statuii, aurul fiind cel mai de preţ metal pe vremea aceea; în vedenia de aici, era înfăţişată printr-un leu, care e considerat regele animalelor. Leul înaripat era un simbol foarte potrivit pentru imperiul babilonian, cum relevă sculpturile din Ninive, săpăturile de la Nimrud, şi ruinele Persepolisului. Mai mult, Ieremia se referise deja la Babilon şi la Nebucadneţar ca la un leu (Ier. 4:7; 50:17) şi ca un vultur (Ier. 48:40; 49:22; Ezechiel 17:3, 12; vezi şi Habacuc 1:8), primul personaj indicând forţa şi superioritatea lui Nebucadneţar, iar al doilea rapiditatea cuceririlor făcute la început de el. Sub privirile lui Daniel, aripile au fost deodată smulse de pe leu, iar acesta a fost ridicat în poziţia unui om, stând drept, pe două picioare, şi, în acelaşi timp, i s-a dat o inimă ome- nească. Relativ pe la începutul istoriei sale, imperiul babilonean s-a extins rapid, incluzând

Vedenia celor patru fiare 85 Caldeea, Asiria, Siria, Palestina, Egiptul şi Tirul, iar Nebucadneţar a devenit cel mai puter- nic monarh din răsărit. Dar deodată cuceririlor rapide li s-au pus capăt, iar ferocitatea şi cruzimea babiloneană au fost, treptat, înlocuite cu o atitudine mai îngăduitoare şi mai umană. Mulţi comentatori au pus aceasta pe seama perioadei de umilire a lui Nebucadneţar (capitolul 4), dar procesul începuse înainte de asta, iar influenţa umanizantă era deja evi- dentă la o dată anterioară nebuniei regelui, deşi, fără îndoială, asta a grăbit procesul. Ursul Şi, iată că o a doua fiară era ca un urs şi stătea într-o rână; avea trei coaste în gură între dinţi; şi i s-a zis: ,,Scoală-te şi mănâncă multă carne!” (Daniel 7:5). După leu, o a doua fiară a ieşit din valurile înspumate, aceasta asemănându-se cu un urs. După leu, ursul era cea mai formidabilă fiară sălbatică din Palestina. Puternic, plin de cruzime şi viclenie, ursul nu este, totuşi, aşa de puternic, nici atât de curajos ca leul, fiind o fiară lenoasă şi stângace. Driver spune că „este un animal lacom, hrănindu-se, în principal, cu rădăcini, bulbi, fructe şi alte produse vegetale, dar, când este înfometat, e gata să atace animale sălbatice şi domestice mai mici, ba chiar şi pe om”. A fost un simbol potrivit pentru imperiul medo-persan, care era inferior celui babilonean în ce priveşte puterea, civilizaţia şi caracterul nobil, dar, din punct de vedere naţional, mult mai lacom. Ursul era culcat pe o rână. De obicei, s-a sugerat că asta ar indica faptul că Media fuse- se subordonată Persiei şi că acesta devenise forţa dominantă. Calvin, acceptând varianta: „stând culcat într-o parte”, conchide că este avută în vedere originea obscură a împărăţiei persane înainte de înălţarea lui Cirus, dar aceasta e pură fantezie, referirea fiind, mai degra- bă, la natura dublă a împărăţiei. În capitolul 2, imperiul a fost văzut ca având două braţe, în imaginea cu statuia, practic, aceeaşi cu actuala vedenie. Trei coaste erau în gura ursului între dinţii săi. Natura de fiară nesătulă a ursului era indicată şi de oasele pe care le avea în gură: nimic nu-i putea satisface voracitatea. Keil şi alţii, pe bună dreptate, consideră coastele ca reprezentând Babilonul, Lydia şi Egiptul, ţări ce căzuseră pradă lăcomiei rapace a puterii persane. Prada fusese deja prinsă, ursul fiind îndemnat să se scoale şi să se înfrupte din cât mai multă carne. Natura sa îl făcea să dorească a se supune unei astfel de porunci. Aristotel îl descrie ca „un animal ce devorează tot ce-i iese în cale”. Evident, porunca dată nu a fost ca el să iasă şi să ucidă, ci să consume în întregime ceea ce fusese deja prins, iar tratamentul acordat ţărilor absorbite în imperiu arată cât de bine s-a conformat poruncii. Leopardul După aceea, m-am uitat mai departe şi iată o alta ca un pardos, care avea pe spate patru aripi ca o pasăre; fiara aceasta avea şi patru capete, şi i s-a dat stăpânire (Daniel 7:6). Ursul a fost urmat de un leopard cu patru capete (sau panteră), care avea pe cele două laturi câte o pereche de aripi ca de pasăre. În continuare, după imperiul medo-persan, a urmat imperiul grec, leopardul fiind, iarăşi, un simbol foarte potrivit. Alexandru cel Mare, adevăratul fondator al imperiului grec, a accedat la tronul Macedoniei la frageda vârstă de

86 Punctul culminant al istoriei numai douăzeci de ani şi, numaidecât, a pornit la o extindere a teritoriului său, cu iuţeală ca de fulger, începând să-şi consolideze cuceririle. Mezii, parţii, hircanienii, bactrienii, sogdi- enii au fost, unul după altul, cuceriţi, ba chiar cuceritorul a traversat fluviul Indus, pentru a invada India, în cele din urmă, aşezându-se jos şi plângând că nu i-am mai rămas lumi de cucerit! Ce a realizat el în doar câţiva ani continuă să ne uimească chiar şi azi. Agilitatea şi sălbăticia leopardului şi iuţeala lui caracteristică, sugerată de aripile sale, au fost exemplificate de acest războinic tânăr, cum numai fusese niciunul înaintea lui. Strong şi alţi comentatori au văzut, de asemenea, în el o aluzie la eleganţa, frumuseţea şi rafinamentul pentru care Grecia era atât de renumită. Putere sau stăpânire i s-a dat fiarei, a declarat profetul, şi, într-adevăr, succesul ce a însoţit incursiunile militare ale forţelor greceşti par incredibile: într-adevăr, i s-a dat stăpâ- nire, şi aceasta din mâna Suveranului Suprem. Fiara avea patru capete, care, evident, nu erau succesive, ci contemporane, întrucât nu s-au ridicat unul după altul. „Cele patru capete”, spune Young, „reprezentând cele patru colţuri ale pământului, simbolizează ecumenismul împărăţiei”, dar asta ignoră realitatea istorică, anume că, la moartea timpurie a lui Alexandru, vastul său imperiu a fost, de fapt, divizat în patru părţi la cei patru generali principali ai săi. Mama lui Alexandru, soţia, fiul şi fratele au fost, cu toţii, ucişi, iar Casandru a preluat controlul asupra Macedoniei şi Greciei; Seleuc a preluat Siria şi Asia Superioară, Lisimach a devenit conducătorul Asiei Mici şi al Traciei, în timp ce Ptolomeu a intrat în posesia Egiptului, Palestinei şi Arabiei. Interesant că primele trei fiare văzute de Daniel erau cele cu care Iehova ameninţase poporul Său necredincios prin gura lui Osea: „Voi fi pentru ei ca un leu fioros; ca un leo- pard îi voi pândi pe drum; Mă voi năpusti asupra lor ca o ursoaică lipsită de pui ei” (Osea 13:7, 8), iar textul biblic s-ar putea să se refere şi la o a patra fiară, în cuvintele adiţionale: „fiara sălbatică de pe câmp îi va sfâşia” (Osea 13:8, traducere după versiunea King James, folosită de autor, n.tr.). A patra fiară După aceea m-am uitat în vedeniile mele de noapte, şi iată că era o a patra fiară, nespus de grozav de înspăimântătoare şi de puternică; avea nişte dinţi mari de fier, mânca, sfărâma şi călca în picioare ce mai rămânea; era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte, şi avea zece coarne (Daniel 7:7). Fiarei a patra nu i s-a făcut nicio descriere exactă, decât s-a spus că nu se asemăna cu niciuna care au precedat-o. Era groaznică şi înspăimântătoare şi extrem de puternică, Iată, aşadar, o fiinţă formidabilă şi înfricoşătoare, îngrozitoare prin puterea-i nemaipomenită şi se pare că prin înfăţişarea ei. Avea dinţi puternici de fier, devora şi rupea în bucăţi. Era com- plet insaţiabilă, cuprinsă de o poftă lacomă şi o brutală cruzime. Era capricioasă şi distruc- tivă: ce nu putea mânca strivea sub picioare. Fiara a fost interpretată, pe rând, ca imperiul turc, Siria, Grecia, papalitatea şi imperiul roman. Dar numai despre Roma se potrivesc caracteristicile descrise de Daniel. Uluitoarea putere a Romei, formidabilul ei caracter, întinsa ei sferă de dominaţie, brutalitatea ei şi jefuirea naţiunilor cucerite – toate la un loc o fac să se distingă de toate imperiile care au

Vedenia celor patru fiare 87 precedat-o. Dionysius Halicarnasses a spus: „Imperiul roman străbate toate regiunile pământului ce nu sunt inaccesibile, dar sunt locuite de omenire; de asemenea, domneşte şi întreaga mare şi este singura care şi-a făcut din est şi din vest hotarele ei; şi nu este popor care să nu recunoască Roma ca stăpână universală sau care să refuze să se supună domina- ţiei ei”. Domnia ei a fost întotdeauna considerată ca una de fier, iar picioarele de fier din chipul lui Nebucadneţar şi dinţii de fier din vedenia lui Daniel sunt o imagine care i se potriveşte [de minune]”. Această fiară, ce nu se lasă uşor descrisă, avea zece coarne, despre care s-a spus ulterior că reprezintă zece regi (versetul 24). Calvin priveşte aceasta doar ca o indicaţie a mulţimii ei de conducători, pe când Zoeckler vede în ei o mulţime de conducători, iar Keil ca o „totalitate cuprinzătoare şi hotărâtă”, dar nu pare să existe nicio justificare reală pentru a nu lua numărul ca o aplicaţie literală. Coarnele erau în mod clar contemporane, deci, regii aceştia au existat în acelaşi timp, dar, în nicio perioadă a istoriei romane nu a fost alcătuit imperiul exact din zece împărăţii şi guvernat de conducători cu atâta autoritate, încât să poată fi priviţi ca monarhi. E imposibil să nu fim impresionaţi de asemănarea celor zece degete din chipul lui Nebucadneţar cu cele zece coarne ale fiarei din Apocalipsa – care, apropo, combină trăsăturile leopardului, ursului şi leului (Apo. 13:1-2), „Toţi autorii ecle- siastici”, scrie Ieronim, „au interpretat că, în desfăşurarea lumii, când împărăţia romanilor e pe punctul de a fi distrusă, vor exista zece regi care vor împărţi lumea romană între ei”. Într-adevăr, aceasta este singura concepţie plauzibilă, respectiv că perioada istoriei romane trecute în revistă este încă în viitor şi că cele zece coarne reprezintă zece regi ce nu şi-au ocupat încă locul pe scena profetică. În a sa Horae Apocalpticae, Elliott încearcă să demon- streze că cei zece regi au fost anglo-saxonii, francii, alemanii, burgunzii, vizigoţii, suevii, vandalii, bavarii heruli şi ostrogoţii şi că aceste împărăţii barbare timpurii au avut legături cu episcopii Romei, căpetenia lor eclesiastică şi spirituală, şi că vedenia lui Daniel s-ar fi împlinit deja. Dar această interpretare este atât de fantastică, încât nu merită niciun comen- tariu. Cornul cel mic M-am uitat cu băgare de seamă la coarne, şi iată că un alt corn mic a ieşit din mijlocul lor, şi dinaintea acestui corn au fost smulse trei din cele dintâi coarne. Şi cornul acesta avea nişte ochi ca ochii de om, şi o gură... care vorbea cu trufie (Daniel 7:8). Cum medita cu toată seriozitate Daniel la cele zece coarne, un altul a ţâşnit dintre ele. Acest al unsprezecelea corn era unul mic, aşa că împărăţia reprezentată era una mică şi lipsită de importanţă, prin comparaţie cu celelalte cu care se asocia. Trei din celelalte coarne însă au fost răsturnate, pentru a-i face loc lui. Pusey, ca, de altfel, Ieronim şi majoritatea Părinţilor [Bisericii], cred că micul corn este Anticrist, pe când Calvin susţine că, în mod clar, era vorba de Cezari, iar alţii merg chiar mai departe, spunând că este vorba de papalitate. Dacă profeţia se citeşte în paralel cu Apocalipsa, pare evident că este o referire la marele împărat al Neamurilor (Fiara), pentru care Profetul Fals va pretinde închinare idolatră. Cele trei coarne au fost tălmăcite mai târziu de către un înger ca fiind trei regi, pe care cornul mic îi va supune (versetul 24). Expozitorii de orientare istoricistă sunt de părere că

88 Punctul culminant al istoriei ar fi Egiptul, Africa şi Etiopia, sau Egiptul, Siria şi Cilicia, sau Leo, Childeric şi lombarzii, sau grecii, lombarzii şi francii, dar dacă, aşa cum s-a sugerat, întreaga perioadă se referă la viitor, este oarecum zadarnic să facem speculaţii pe marginea monarhiilor apuse. Ceea ce va fi captat atenţia lui Daniel cu precădere a fost faptul că, ni se spune, cornul avea ochi ca de om şi o gură ce rostea lucruri mari. Bineînţeles, ochii indicau numaidecât fineţe şi perspicacitate intelectuală sau, cum scrie Driver, „facultatea de observaţie acută şi pătrundere interioară”. Gura plină de lăudăroşenie şi semeţie, care rostea blasfemii provo- catoare, din nou, leagă profeţia de Fiara din Apocalipsa 13:5. Acesta era, cu adevărat, spiri- tul lui Anticrist, iar, comprimat într-un singur verset, era imaginea exactă a ultimului împă- rat mondial. Cel bătrân de zile Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc, şi roatele Lui ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau, şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile (Daniel 7:9-10). Blasfemiile arogante rostite de cornul mic au reclamat intervenţia Divină şi, cum pri- vea profetul, i-a apărut în vedenia sa o scenă maiestuoasă ce inspira veneraţie. Tronurile tribunalului ceresc au fost aşezate la locul lor pentru Judecătorul Suprem şi asistenţii Săi. Tronul central era ca un car cu roţi: era înconjurat de flăcări de foc şi roţile însele era de un foc arzător. Un râu de foc ieşea din tron şi o extraordinară maiestate şi o sfinţenie mistuitoa- re a acelui scaun putea să umple sufletul de groază. Cu adevărat „Dumnezeul nostru este un foc mistuitor”, spune Cuvântul. Mult mai târziu, apostolul Pavel a declarat că Domnul va fi „la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos” (2 Tes. 1:7-8). Cel care ocupa tronul era Cel Bătrân de zile – atotştiutorul şi atoteînţeleptul Dumnezeu – al cărui păr alb exprima eterna Sa fiinţă şi existenţa Sa, care străbate toate veacurile şi care, în acelaşi timp, reclama veneraţia şi respectul celor care priveau, cel ale cărui veşminte albe şi strălucitoare reflecta sfinţenia şi puritatea Sa esenţială, în faţa căreia oamenii stăteau cuprinşi de uimire şi veneraţie. O oştire fără număr aştepta să-I ducă la îndeplinire poruncile, iar o mulţime de adoratori s-au adunat înaintea Lui. Cartea apocrifă Enoh conţine o descriere foar- te asemănătoare: „Am privit şi am văzut un tron măreţ, a cărui înfăţişare era ca de cristal, iar roţile sale strălucitoare ca soarele şi era vedenia unor heruvimi şi de sub tron venea un râu de flacără de foc, aşa încât n-am putut privi, iar Gloria cea Mare stătea [pe tron] şi veşmintele Sale străluceau mai luminos ca soarele şi erau mai albe ca zăpada… flacără de foc era de jur împrejurul Lui şi un foc măreţ stătea înaintea Lui şi nimeni din jurul Lui nu se putea apropia, şi totuşi, El nu avea nevoie de niciun sfetnic” (Enoh 14:18-22). Membrii tribunalului s-au aşezat şi apoi au fost deschise registrele – evident, conţinând toată consemnarea vieţii şi caracterului omului în cauză – şi profetului i s-a permis o stră-

Vedenia celor patru fiare 89 fulgerare a acelei groaznice zile a judecăţii de pe urmă (Apo. 20:11-15). Indiferent în ce fel se face înregistrarea vieţii şi acţiunilor oamenilor (şi, cu siguranţă, nu se face în cărţi ome- neşti), e clar că dreptatea absolută va domni în ziua aceea şi se va ţine cont de fiecare factor în administrarea judecăţii supreme, cu echitate desăvârşită. Judecarea fiarei Eu mă uitam mereu, din pricina cuvintelor pline de trufie, pe care le rostea cornul acela: m-am uitat până când fiara a fost ucisă, şi trupul ei a fost nimicit şi aruncat în foc, ca să fie ars. Şi celelalte fiare au fost dezbrăcate de puterea lor, dar li s-a îngăduit o lungire a vieţii până la o vreme şi un ceas anumit (Daniel 7:11-12). În sfârşit, a venit judecata. S-au deschis înscrisurile şi s-a detaliat minuţios istoria impi- etăţii încăpăţânate. Sentinţa nu poate fi decât una singură. A patra fiară a fost ucisă, iar posesiunile ei complet distruse, fiind mistuite de foc (compară cu Apo. 19:20; 20:20). Imperiul îşi urmase cursul, sfârşitul său ajunsese la capăt. Prea se împotrivise planurilor Celui Atotputernic şi Îl înfruntase cu neruşinare! Acum suferea completa şi totala nimicire prin foc. Se face, astfel, o referire la Marele Ospăţ al lui Dumnezeu şi la totala şi definitiva zdrobire a armatelor fiarei, care are parte de groaznica soartă a aruncării în iazul de foc, atât de viu descrisă în Apocalipsa 19. Împărăţiile şi imperiile îşi pot avea momentele lor de glo- rie, alegând să-L ignore pe cel Veşnic, dar va veni o zi când se vor încheia socotelile pentru naţiuni, cât şi pentru oameni, iar Dumnezeu va fi Judecătorul final. În vedenia lui Nebucadneţar despre marele colos, întregul chip a fost distrus deodată, dar în visul lui Daniel, numai imperiul al patrulea a suferit dărâmarea şi, deşi au fost depo- sedate de puterea lor, celelalte trei imperii au fost, la prima vedere, lăsate să continue până la vremea stabilită dinainte de Dumnezeu. Dar Keil este de părere că ele dispăruseră deja şi că acum sunt menţionate doar pentru a arăta că judecata finală a pus capăt principiilor necucernice ale tuturor imperiilor. „Moartea sau dispariţia primelor trei fiare nu este menţi- onată concret”, scrie el, „fiind aici doar sugerată. Acestora li se luase domnia una după alta, fiecare la timpul rânduit, iar sfârşitul fiecăreia este legat de cel al ultimei, semnificând că în acel corn, nu doar a patra împărăţie, dar şi primele trei, întregii puteri mondiale i se pune capăt prin judecata de pe urmă; desfăşurarea puterii mondiale în diversele ei faze este epu- izată, iar împărăţia lui Dumnezeu este înălţată la supremaţie veşnică”. Deşi aceasta pare cea mai rezonabilă interpretare, acceptarea ei depinde de faptul dacă expresia „vieţile lor au fost prelungite pentru un soroc şi un timp” are scopul de a transmite că, deşi împărăţiile lor au fost înghiţite de succesorii lor, puterilor anterioare li s-a permis să continue ca dom- nitori doar cu numele, până li se va retrage complet autoritatea, sau dacă ceea ce se are în vedere aici, chiar după nimicirea fiarei a patra, este că acestor puteri încă li s-a acordat un loc. Potrivit construcţiei gramaticale obişnuite, ar fi vorba despre cea de-a doua variantă, dar următoarele versete ne arată clar că împărăţia de o mie de ani era acum gata să fie înfiinţată şi înainte de acel eveniment, oamenii răi trebuie înlăturaţi, iar problema păcatului trebuie rezolvată. Prin urmare, înclinăm către explicaţia lui Keil.

90 Punctul culminant al istoriei Fiul omului M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte, şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică, şi nu va trece nicidecum, şi împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată (Daniel 7:13-14). Împărăţiile pământului se sfârşiseră, iar acum profetul a văzut în vedenia sa instalarea lui Cristos în cadrul împărăţiei Sale de o mie de ani. Unul cu chip de om a venit pe norii cerului şi a fost adus înaintea Celui care stătea pe scaunul de domnie. În timpul vieţii Sale pământeşti, Domnul nostru a declarat că, într-o zi viitoare, va fi văzut „Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi mare slavă” (Mat. 24:30), iar Apocalipsa declară „El vine pe nori” (Apo. 1:7). Cum S-a suit pe un nor, aşa va veni El din nou (Fapte 1:11). Desigur, nu este nici o îndoială asupra identităţii Celui ce este ca Fiul Omului: nu poate fi altul, decât Domnul nostru Însuşi. Acest titlu i-a fost atribuit lui Mesia în Psalmul 80:17, fiind unul pe care l-a folosit El frecvent, referindu-Se la Sine în timpul vieţii Sale pământeşti, şi în calita- te de Om proslăvit, când va primi împărăţia. Maiestatea, demnitatea şi splendoarea Lui au fost indicate pe norii cerului cu care a venit. El a fost condus la cel Bătrân de zile şi, în acest context, ne amintim de cuvintele psal- mistului: „Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de moştenire şi marginile pământului în stăpâ- nire!” (Psa. 2:8). Nebucadneţar a văzut cum chipul a fost distrus de o piatră şi i s-a spus că o împărăţie veşnică va înlocui cele patru imperii pământeşti pe care le văzuse el în cadrul vedeniei. Tot aşa şi Daniel, după dărâmarea celor patru imperii, a văzut stabilirea împărăţi- ei veşnice. Stăpânire, glorie şi suveranitate I-au fost acordate Fiului Omului şi I s-a dat o împărăţie universală, care nu se va sfârşi niciodată, în care vor sluji toate popoarele, naţiunile şi lim- bile. Cel care a fost dispreţuit şi respins de oameni „se va aşeza pe tronul gloriei Sale” (Matei 19:28). Lumea tulburată şi instabilă va afla acum odihnă şi stabilitate în cadrul acestei domnii permanente şi binefăcătoare. Suveranitate Lui va fi universală, iar pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului. Lumea I-a dat lui Cristos o moarte de răufăcător, dar Dumnezeu I-a hărăzit să ocupe tronul universal. Pe pământ, locul Său de naştere a fost un staul, căminul Său o căsuţă sărăcăcioasă de tâmplar – până mai târziu, când a rămas fără locuinţă, cu adevărat, homeless – prietenii Săi au fost meseriaşi şi pescari, mormântul Său era unul împrumutat. Dar în ziua apropiată a venirii Sale, binecuvântatul nostru Domn va fi aclamat ca cel suprem glorios şi atotputernic. Împărăţia Lui se va întinde de la un ţărm la altul şi toată creaţia Îi va declara supunere. Orice genunchi I Se va pleca şi orice limbă Îl va mărturisi ca Domn. Atunci El va fi Regele regilor şi Domnul domnilor. Explicaţia vedeniei Eu, Daniel, m-am tulburat cu duhul şi vedeniile din capul meu m-au înspăimântat. M-am apropiat de unul din cei ce stăteau acolo şi l-am rugat să-mi dea lămuriri temeinice cu privire la toate aceste lucruri. El mi-a vorbit şi mi le-a tâlcuit astfel: ,,Aceste patru fiare

Vedenia celor patru fiare 91 mari sunt patru împăraţi care se vor ridica pe pământ. Dar sfinţii Celui Prea Înalt vor primi împărăţia şi vor stăpâni împărăţia în veci, din veşnicie în veşnicie (Daniel 7:15-18). Duhul profetului s-a tulburat în el pentru că nu a înţeles sensul deplin al celor văzute, şi atunci Daniel s-a îndreptat către una dintre fiinţele cereşti ce stătea înaintea tronului şi i-a cerut lămuriri temeinice , iar însoţitorul îngeresc i-a explicat ce înseamnă vedenia. Cele patru fiinţe simbolizau patru împărăţii ce urmau să se ivească pe pământ, dar el a lăsat să se înţeleagă că durata stăpânirii lor avea să fie limitată, căci el a continuat, decla- rând că sfinţii Celui Preaînalt vor primi o împărăţie, pe care o vor stăpâni veşnic. Astfel, deşi Fiul Omului va fi Domnitorul Suprem, şi alţii vor fi asociaţi cu El în administrarea vastului Său imperiu. S-au ivit deosebiri de opinie cu privire la termenul: „sfinţii Celui Preaînalt”. Unii comentatori cred că, neapărat, se referă la fiinţe îngereşti, întrucât numai ele sunt cu adevă- rat sfinţite să-L slujească pe Dumnezeu, dar nicăieri nu se face sugestia în Scriptură că îngerii domnesc pe pământ vreodată. Auberlen şi alţii susţin că sfinţii trebuie să fie poporul Israel şi că ceea ce este descris aici este restabilirea împărăţiei lui Israel. Dar alţi autori văd aici doar o împărăţie spirituală cu sfinţii, deci, cu Biserica. Keil insistă că sfinţii sunt „adu- narea Noului Legământ, formată din Israel şi credincioşii din toate naţiunile”. Versetul 27 arată clar că împărăţia avută imediat în vedere era una pământească, întrucât era „sub cer”, dar nu poate fi nicio îndoială că, pe când include împărăţia de o mie de ani, domnia lui Cristos se întinde cu mult dincolo de această minusculă lume. Israel va avea un loc pre- eminent în această împărăţie pământească, iar binecuvântările materiale vor fi ale sale, dar va fi ceva mult mai mult decât asta. Pentru ucenicii care erau părtaşi cu El în zilele încercă- rilor Lui, Domnul nostru a spus: „De aceea, vă pregătesc Împărăţia, după cum Tatăl Meu Mi-a pregătit-o Mie” (Luca 22:29), iar promisiunea pe care a făcut-o celui ce biruieşte a fost că va avea autoritate peste naţiuni şi va domni peste ele şi va sta cu Cristos pe tronul Său (Apo. 2:26-27; 3:21) – ceva care depăşeşte guvernarea imperiului terestru. Cei care de-a lungul veacurilor împărtăşesc cu El umilirea şi suferinţele Sale vor fi co-moştenitori cu El în glorioasa Sa domnie. Dacă Israel, ca naţiune, este aşezat în fruntea naţiunilor, în loc de coadă, Biserica, în asociere cu Domnul ei înviat, va domni peste pământ – şi încă peste mult mai mult. În ziua aceea însă, pământul se va bucura de faptul că un Rege va domni în neprihănire, iar prinţii (sfinţii) vor domni în judecată (Isa. 11:6-9). A patra împărăţie În urmă, am dorit să ştiu adevărul asupra fiarei a patra, care se deosebea de toate celelalte şi era nespus de grozavă: avea dinţi de fier şi gheare de aramă, mânca, sfărâma şi călca în picioare ce rămânea; şi asupra celor zece coarne pe care le avea în cap, şi asupra celuilalt corn care ieşise, şi înaintea căruia căzuseră trei; asupra cornului acestuia, care avea ochi, o gură, care vorbea cu trufie, şi avea o înfăţişare mai mare decât celelalte coar- ne (Daniel 7:19-20). Daniel a fost atât de mişcat de fiara a patra, care era atât de diferită de cele dinaintea ei, încât a stăruit de înger să-l ajute. În cadrul unei descrieri anterioare, profetul menţionase dinţii de fier ai fiarei, dar acum a adăugat detaliul suplimentar că fiara avea gheare de alamă

92 Punctul culminant al istoriei (sau de bronz). Cruzimea ei neîndurătoare şi cumplita-i ferocitate erau chiar mai mari decât se sugerase la început. „Era înzestrată cu o sălbatică nebunie”, spune Calvin, „ca nu numai să atace totul cu neobişnuita-i violenţă, ci să sfâşie, să rupă şi să ciopârţească totul în cale”. Într-adevăr, aşa a fost brutalitatea nemiloasă din caracterul distrugător al Romei, iar imagi- nea zugrăvită în vedenie corespundea întru totul realităţii. Căutând informaţii cu privire la cele zece coarte şi în special cu privire la cornul mic ce le înlocuise pe celelalte trei, profetul a dezvăluit acum că înfăţişarea cornului era mai robus- tă şi mai impozantă decât a tovarăşelor sale. Înainte fusese numit doar un corn mic, cu sugestia tacită în expresia, în general, a lipsei de importanţă a împărăţiei astfel reprezentate. Dar acum este văzută ca o putere impozantă. În percepţia ei acută şi viclenia intelectuală din privirea ei, precum şi în înfumurarea gurii sale îndrăzneţe, conducătorul acelei împără- ţii minuscule era, evident, un om de temut, dar, pe măsură ce poziţia sa s-a consolidat tot mai mult, demnitatea, puterea şi importanţa ei au devenit mai pronunţate. Superioritatea lui faţă de ceilalţi regi sau coarne era evidentă. Lucrul acesta se va adeveri, limpede, într-o zi din viitor, în persoana acelui fioros conducător descris în Apocalipsa, dar alte comentarii asupra acestui groaznic personaj trebuie amânate până mai târziu. Războiul cu sfinţii Am văzut, de asemenea, cum cornul acesta a făcut război sfinţilor, biruindu-i, până când a veni Cel Îmbătrânit de zile şi a făcut dreptate sfinţilor Celui Prea Înalt, şi a venit vremea când sfinţii au luat în stăpânire împărăţia (Daniel 7:21-22). Un alt fapt, pe care-l omit versetele anterioare, a fost cuprins în discuţia profetului cu îngerul. Cornul cel mic făcuse război cu sfinţii şi biruise împotriva lor. Majoritatea adepţi- lor vederii istoriciste văd în acest război strădaniile violente ale lui Antioh Epiphanes de a-i şterge de pe faţa pământului pe evrei şi, odată cu ei, închinarea la Iehova. Groaznicele sufe- rinţe ale poporului ales al lui Dumnezeu de pe urma cruzimii diavoleşti şi persecuţiilor sălbatice ale lui Antioh ar putea, foarte bine, să constituie o reflectare a activităţii ostile a cornului celui mic, dar poate fi împlinirea completă. Copiii lui Dumnezeu avuseseră parte de persecuţii în fiecare dispensaţie şi Domnul nostru a declarat că adepţii Săi vor experi- menta necazuri în lumea aceasta. Însă în perioada celei mai mari încercări prin care va trece Israel, respectiv Marea Strâmtorare, prigoanele, întemniţările şi moartea vor fi la ordinea zilei pentru cei credincioşi (Luca 20:12-17). Într-adevăr, toţi cei care vor refuza să se închi- ne chipului Fiarei vor fi ucişi (Apo. 13:15). Dacă-l identificăm pe cornul cel mic cu Fiara din Apocalipsa, perioada suferinţei sfinţilor cu domnia cornului trebuie să coincidă cu vre- mea Marii Strâmtorări. Suferinţa celor credincioşi a continuat până ce intervenţia Divină a adus izbăvire. Atât de groaznice vor fi experienţele din timpul Marii Strâmtorări, încât Însuşi Domnul nostru a declarat că, dacă nu ar fi scurtată durata lor, nicio făptură nu ar fi salvată (Mat. 24:22). Însă Cel Atotştiutor era pe deplin la curent cu tot ce se întâmplă pe pământ, iar când extermina- rea a ameninţat pe poporul Său, Cel Bătrân de zile a venit şi a judecat în favoarea sfinţilor Celui Preaînalt. Puterile întunericului au încetat, de-acum, să-şi mai facă de cap. Ceasul rânduit sosise, iar sfinţii urmau acum să fie statorniciţi şi să stăpânească pe veci împărăţia.

Vedenia celor patru fiare 93 Recapitulând cele spuse până acum, Daniel a indicat că Marea Judecată, care condamnase fiara a patra la pedeapsa meritată, se pronunţase, ipso facto, în favoare sfinţilor, spunând că posedarea împărăţiei era, practic, dependentă de nimicirea celorlalte imperii. Dumnezeu Îşi are timpul Său, El nefiind şifonat sau impacientat de întâmplările mărun- te de pe pământ. Planurile Sale se împlinesc „încet dar sigur”, fără să fie grăbite, ci se vor împlini la momentul precis stabilit de El mai dinainte. Nimeni nu poate opri mâna Lui şi nu se poate împotrivi voii sale imuabile. O, da, răul îşi poate avea biruinţa de moment, dar, la timpul rânduit de El, forţele păcatului şi ale Satanei vor fi, în cele din urmă, răsturnate, iar neprihănirea şi echitatea vor triumfa biruitor. Explicaţia El mi-a vorbit aşa: ,,Fiara a patra este o a patra împărăţie care va fi pe pământ. Ea se va deosebi de toate celelalte, va sfâşia tot pământul, îl va călca în picioare şi-l va zdrobi. Cele zece coarne înseamnă că din împărăţia aceasta se vor ridica zece împăraţi. Iar după ei se va ridica un altul, care se va deosebi de înaintaşii lui, şi va doborî trei împăraţi (Daniel 7:23-24). Ca răspuns la întrebarea profetului, îngerul a explicat că a patra fiară reprezenta a patra împărăţie, diferită de toate cele dinaintea sa, prin faptul că va cuceri lumea, o va călca în picioare şi o va zdrobi. Alte imperii domniseră fără cruţare peste vaste teritorii, dar iată aici era un imperiu mondial cu mult mai cuprinzător decât cele care făcuseră vogă mai devreme în cursul istoriei, fiind cu mult mai brutală şi mai tiranică decât fuseseră oricare dintre cele precedente. În mod clar, era un imperiu a cărui putere şi forţă dominantă va băga groaza în oameni. Cele zece coarne semnificau zece regi care se vor ridica din imperiu, al unsprezecelea fiind un altfel de conducător, diferit de cei zece care i-au asigurat locul prin subjugarea a trei dintre cei zece. În timp ce nu pare să existe îndoială că împărăţia reprezentată de fiară era imperiul roman, faptul rămâne că, în nicio fază a istoriei sale nu a fost imperiul împărţit în zece regate şi că, niciodată nu s-a ridicat un al unsprezecelea ca să le înlocuiască pe trei dintre împărăţii, pentru ca, în cele din urmă, să devină personificarea întregului imperiu. Toate încercările ingenioase de a identifica coarnele imperiului cu puterile care, între timp, şi-au încetat existenţa sunt total nesatisfăcătoare. Chestiunea va fi tratată mai pe larg în cur- sul cărţii. E de ajuns însă aici să spunem că singura explicaţie care pare plauzibilă este că pe falnicul imperiu al Romei, care şi-a încetat existenţa în anul 476 d.Cr., încă îl aşteaptă un viitor şi că, după întoarcerea lui Cristos ca să-Şi ia biserica (1 Tes. 4:16-17), străvechiul imperiu va renaşte sub forma unei confederaţii de zece împărăţii. Când se va arăta ultimul imperiu mondial nu se poate preciza; s-ar putea să înceapă deja să prindă contur înainte de răpirea bisericii. Când cele zece puteri se vor înfiinţa, se pare că se va ridica din mijlocul lor o personalitate puternică şi agresivă, numită Fiara. Acest individ îngrozitor îşi va începe cariera prin subjugarea a trei dintre împărăţii, iar, după aceea, celelalte şapte împărăţii îşi vor preda de bună voie puterea în mâinile lui, aşa încât, în cele din urmă, el va deveni con- ducătorul suprem al falnicului imperiu, fiind, de fapt, ultimul împărat al lumii (Apo. 13:1- 7; 17;11-13).

94 Punctul culminant al istoriei Ultimul împărat El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt, va asupri pe sfinţii Celui Prea Înalt şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp... de o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme. Apoi va veni judecata şi i se va lua stăpânirea, care va fi prăbuşită şi nimicită pentru totdeauna (Daniel 7:25-26). Cornul cel mic, ce vorbea cu atâta cutezanţă şi aroganţă, a rostit blasfemii la adresa Celui Preaînalt, spune îngerul. Mai mult, persecuţiile lui şi hărţuirea permanentă au consti- tuit o cumplită suferinţă pentru sfinţii Celui Preaînalt – i-a strivit de-a binelea. În obrăznicia şi aroganţa sa fără margini, el s-a decis să schimbe obiceiurile şi instituţiile bine statornici- te, precum şi legile şi orânduirile generale – de fapt, toate regulile prin care viaţa îşi urmea- ză bunul mers. Expresia vremurile şi legea (textual: cutumele şi legea) presupune, potrivit lui Burton, o referire concretă la sărbătorile şi zilele solemne evreieşti, dar nu se aplică, neapărat, doar la acestea. Pentru o perioadă de trei ani şi jumătate, cornului i s-a permis să-şi continue activitatea fără nicio oprelişte. (Cuvântul „vreme” din versetul 25 este folosit cu acelaşi sens în Daniel 4:25, unde „vreme” este echivalentul unui an. Deci, aici, în Daniel 7:25 „o vreme, două vremi şi jumătate” e echivalentul a trei ani şi jumătate.) Conducătorul de inspiraţie satanică din Apocalipsa 13 de asemenea avea o gură ce ros- tea blasfemii bombastice şi lui i s-a dat autoritatea de a continua timp de 42 de luni (sau trei ani şi jumătate). Prea e mare asemănarea dintre cele două pasaje, pentru ca să nu fie vorba de una şi aceeaşi persoană! A venit o clipă însă când s-a abătut judecata, când puterii micului corn de a face rău i s-a pus pentru totdeauna capăt. Iarăşi a fost simţită puterea lui Dumnezeu şi s-a plătit pedeapsa deplină pentru fărădelegile ce fuseseră comise. Dominaţia răului şi forţa barbară au fost fost luate şi complet şi permanent distruse. Dus pe veci a fost mândrul său imperiu şi toată tăria cu care se fălea el! Iarăşi, ca o confirmare, Apocalipsa dezvăluie că puterea ultimului împărat va fi, în cele din urmă, frântă, iar el însuşi va fi pe vechi aruncat în iazul de foc (Apo. 19:19-21). Comentariile lui Keil de aici merită să fie citate în întregime: „Judecata Celui Bătrân de zile asupra forţei mondiale ce a fost ostilă lui Dumnezeu nu înseamnă anihilarea deplină a împărăţiilor de sub întregul cer, ci numai abolirea dominaţiei şi puterii ostile şi supunerea tuturor regatelor acestui pământ puterii şi dominaţiei Fiului Omului, prin care conducătorii ostili, împreună cu toate naţiunile rele vor fi distruşi”. Puterea de a face rău a fost risipită, totul fiind acum supus unei alte domnii. Împărăţia veşnică Dar domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împărăţiilor care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da poporului sfinţilor Celui Prea Înalt. Împărăţia Lui este o împărăţie veşni- că, şi toate puterile Îi vor sluji şi-L vor asculta! (Daniel 7:27). Forţele răului fiind pe veci desfiinţate, suveranitatea şi puterea, cu splendoarea şi măre- ţia tuturor împărăţiilor pământului, urmează acum să fie dăruite poporului sfinţilor Celui Preaînalt. Cei ce au suferit persecuţii şi necazuri inimaginabile vor domni acum la modul suprem şi etern; toţi conducătorii şi autorităţile, împreună cu supuşii lor vor sluji şi se vor

Vedenia celor patru fiare 95 supune împărăţiei Celui Preaînalt. „…când se vor strânge toate popoarele şi toate împărăţi- ile, ca să slujească Domnului”, a declarat psalmistul (Psa. 102:22). În planul Divin, întot- deauna este, pe de o parte, pedeapsă pentru cei care fac răul, iar, pe de alta, compensaţie pentru pierderile şi sacrificiile suportate datorită trăirii neprihănite. Lui Dumnezeu Îi face o plăcere deosebită să-i răsplătească pe credincioşii Săi, nefiind nicio binecuvântare sau onoare pe care să le-o refuze El. Sfârşitul chestiunii Aici s-au sfârşit cuvintele. Pe mine, Daniel, m-au tulburat nespus de mult gândurile mele, şi mi s-a schimbat culoarea feţii; dar am păstrat cuvintele acestea în inima mea (Daniel 7:28). Vedenia şi interpretarea ei au luat sfârşit, dar departe de a se fi simţit eliberat, acum după ce i s-a dăruit explicaţia, profetul a fost grav tulburat, schimbându-i-se până şi culoa- rea feţei. Ceea ce i s-a descoperit a mers până la sfârşitul timpului, iar gândurile lui erau acum pline de ceea ce văzuse. Fiind cuprins de o pătrunzătoare aprehensiune spirituală, el şi-a dat seama de necazurile ce-i aşteptau pe concetăţenii săi şi inima i se va întristat la per- spectiva suferinţelor viitoare ale poporului evreu. Cu toată gloria de care vor avea parte în final, durerea şi întristarea le vor preceda pe acestea. Da, Planurile Divine sunt cu neputinţă de a fi schimbate, iar evlaviosul om trebuie să fi meditat îndelung la tainele voii Divine. Cu o adâncă preocupare a sufletului său, el a stocat chestiunea în inima lui, gata să folosească în orice fel dorea Atotputernicul Dumnezeu cunoştinţa ce i s-a încredinţat. Am putea să ne oprim şi să ne întrebăm dacă credinciosul de astăzi este tot atât de pre- ocupat cu privire la viitorul lumii bărbaţilor şi femeilor din jurul său cum era slujitorul lui Dumnezeu de odinioară. Dacă solemna gravitate a viitorului păcătosului ne-au afectat cugetul, atunci fie ca povara ei să ne trezească inima şi, în acelaşi timp, să ne însufleţească la o râvnă şi o seriozitate sporită de a căuta mântuirea sufletelor pierdute!

CAPITOLUL IX Berbecul şi ţapul Vedenia de la Susa În anul al treilea al domniei împăratului Belşaţar, eu, Daniel, am avut o vedenie, afară de cea pe care o avusesem mai înainte. Când am avut vedenia aceasta, mi s-a părut că eram la capitala Susa, în ţinutul Elam; şi, în timpul vedeniei mele, mă aflam lângă râul Ulai (Daniel 8:1-2). În partea anterioară a cărţii (capitolele 2 la 7), s-a recurs la limba aramaică, întrucât con- ţinutul se referea la naţiunile lumii, prezicând cursul domniei mondiale. Începând cu acest capitol, limba folosită în restul cărţii a fost ebraica, întrucât subiectul privea în mod special poporul legământului, iar nu, în primul rând, lumea în general. Schimbarea de limbă este foarte semnificativă, iar implicaţiile ei nu-i vor fi scăpat cititorului evreu din vremea aceea. La doi ani după vedenia din capitolul anterior, când imperiul babilonean se apropia cu repeziciune de sfârşit, Daniel a primit încă o vedenie, în care se zugrăvea o mult mai comple- tă imagine a următoarelor două imperii, în ordinea succesiunii lor, după cel babilonean. Vedenia sa anterioară îi fusese dăruită lui Daniel în cursul uni vis, dar, în cazul de faţă, el era treaz de-a binelea, complet conştient („a văzut în vedenie”, versetul 2, iar la încheierea vede- niei, „a stat leşinat şi bolnav mai multe zile” versetul 27). În cadrul vedeniei, Daniel a fost în duhul în fortăreaţa Şuşan din provincia Elam. Elamul sau Elymais, era o regiune muntoasă din vestul Asiei. Iniţial, fusese ocupată de rasa cuşiţilor, din care, printre cei dintâi regi ai săi (Chedorlaomer – vezi Geneza 14) au întemeiat un impe- riu, căruia mulţi alţi regi îi erau tributari. Elamul şi-a câştigat independenţa faţă de Babilonia în anul 2,280 î.Cr., crescând ca forţă şi importanţă până acolo, încât o mie de ani mai târziu regele Elamului ataca şi a prăda Babilonul, ducând o bogată pradă de război înapoi la Susa, din care făcea parte şi Codul lui Hammurabi. Nu se ştie deloc cu precizie dacă Elamul făcea parte din imperiul babilonean în vremea lui Belşaţar, dar precis el a devenit o parte din impe- riul persan. Susa, sau Şuşan, care-şi deriva numele de la zeiţa Şuşinak, ce îşi avea sanctuarul acolo, era capitala sa, fiind stabilită cam din anul 3,000 î.Cr. Susa a fost prădată, iar palatul distrus a Ashurbanipal în secolul al şaptelea î.Cr., dar a fost rezidită de Darius Hystaspes un secol mai târziu, devenind reşedinţa de iarnă a regilor persani. Herodot se referă la puterea fortăreţei sau citadelei Şuşan, dar este îndoielnic dacă Daniel a intenţionat să facă distincţie între fortăreaţă şi cetate, întrucât peste tot ea este numită în Vechiul Testament (în versiunea King James; în versiunea Cornilescu, în schimb: „capitala”, n.tr.) „fortăreaţa Shushan” (vezi Neemia 1:1; Estera 1:2, 5; 2:3, 5, 8; 3:5, etc.). Driver crede că termenul dar „denotă o clădire sau o împrejmuire crenelată, un castel sau o acropolă”, iar trimiterile biblice au intenţia, pro- 96

Berbecul şi ţapul 97 babil, să transmită ideea simplă de cetatea întărită. La sud şi la est de Susa curgeau cele două râuri, Choaspes şi Coprates. Acestea erau unite între ele printr-un mare canal artificial, numit Eulaeus, iar Daniel stătea lângă Eulaeus sau Ulai când, fiind în duhul, a văzut vedenia. Berbecul Am ridicat ochii, m-am uitat, şi iată că într-un râu stătea un berbece, şi avea două coarne; coarnele acestea erau înalte, dar unul era mai înalt decât celălalt, şi cel mai înalt a crescut [întrecut pe] cel din urmă. Am văzut cum berbecele împungea cu coarnele spre apus, spre miazănoapte şi spre miazăzi; nicio fiară nu putea să-i stea împotrivă şi nimeni nu putea să scape pe cine-i cădea în mână, ci el făcea ce voia, şi a ajuns puternic (Daniel 8:3-4). Cum privea profetul, a văzut stând înaintea râului un berbec cu două coarne mari, din- tre care unul, deşi ultimul, era mai mare decât celălalt. Cum e şi normal în cazul Vechiului Testament, coarnele, desigur, simbolizează puterea. Prin urmare, nu se pune nicio dificultate de interpretare, întrucât versetul 20 afirmă că cele două coarne reprezintă regii Mediei şi Persiei. Sub domnia lui Cirus, perşii au devenit influenţa dominantă în cadrul împărăţiei dualiste, fapt indicat de creşterea conului mai mare. Nu e lipsit de importanţă faptul că regii persani purtau un cap de berbec, împodobit cu giuvaere, în loc de o coroană şi că, citându-l pe Keil: „În Bundehesch spiritul călăuzitor al regatului persan apare sub forma unui berbec cu picioare curate şi coarne ascuţite”. Chiar şi monedele lor erau inscripţionate cu imaginea unui berbec. Berbecul împungea cu coarnele spre vest, nord şi sud. Perşii au venit din est, ei făcând, prin urmare, cuceririle lor irezistibile chiar în direcţiile menţionate de profet. În vest, ei au cucerit Babilonul, Mesopotamia, Siria şi Asia Mică; în nord, Colchis, Armenia, Iberia şi regiunile din jurul mării Caspice au căzut în mâna lor; iar în sud, printre ţările cucerite de ei s-au numărat: Egiptul, Etiopia, Libia şi Palestina. Nimic nu putea sta în calea berbecului. El făcea ce voia, în mod arbitrar şi despotic, şi a devenit mare şi puternic. Profeţia este o descriere foarte potrivită a creşterii imperiului medo-persan. Nimic nu putea rezista forţei sale, nici nu se putea împotrivi voinţei prin care imperiul său îşi impunea voinţa asupra naţiunilor cucerite. Ţapul Pe când mă uitam cu băgare de seamă, iată că a venit un ţap de la apus şi a cutreierat toată faţa pământului, fără să se atingă de el; ţapul acesta însă avea un corn mare între ochi (Daniel 8:5). Cum medita Daniel la cele văzute, probabil căutând să înţeleagă sensul lor, pe scenă şi-a făcut apariţia un alt actor. Din vest, deodată a apărut în ţap, care se distingea printr-un corn între ochi, şi care cutreiera tot pământul. Se mişca atât de rapid, încât, asemenea cailor lui Erichthonius, părea că nici nu atinge cu picioarele pământul. Limbajul poate părea, oarecum, hiperbolic, până ce examinăm paginile istoriei, văzând cât de remarcabilă a fost prezicerea evenimentelor anticipate de Dumnezeu.

98 Punctul culminant al istoriei Adesea ţapul era folosit ca simbol al Macedoniei – de fapt, era imprimat pe moneda lor. Potrivit tradiţiei, Caremus, primul rege al Macedoniei, a fost condus de o turmă de capre la Edessa, din care şi-a făcut capitala (numind-o, iniţial, Aege, oraşul caprelor). Versetul 21 dezvăluie că ţapul văzut de Daniel se referea la imperiul grec, iar cornul la primul său rege, Alexandru. Macedonia se afla la vest de Persia, fiind, prin urmare, nimerit ca ţapul să vină din vest. Descrierea rapidei şi întinsei cuceriri este o înfăţişare remarcabilă a extinderii şi vitezei cu care şi-a făcut Alexandru cuceririle. În numai doisprezece ani, cuceririle sale au străbătut lumea. „El a purtat multe războaie, cucerind multe cetăţi, şi i-a ucis pe regii pământului” şi s-a dus „până la marginile pământului, luând pradă de la multe naţiuni, încât pământul a fost liniştit înaintea lui; şi a domnit peste ţări, naţiuni şi regi, care i-au devenit tributari” (1 Mac. 1:2-3). Farrar spune: „Ţapul este Grecia. Cornul său cel mare reprezintă «marele cuceritor Emathian». Atât de rapidă a fost cariera cuceririlor lui Alexandru, încât ţapul părea să înainteze ca un vârtej, de părea că nu atingea pământul cu picioarele sale (Isa. 5:26-29). Cu furie irezistibilă, în marea bătălie de la [râul] Granicus (în 334 î.Cr.), Issus (333 î.Cr.) şi Arbela (331 î.Cr.), el a sfărâmat forţele regatului Persiei şi ale regelui său, Darius Cotomannus. Într-un scurt răstimp, Alexandru a cucerit Siria, Fenicia, Cipru, Tir, Gaza, Egiptul, Babilonia, Persia, Media, Hyrcania, Aria şi Arachosia. În anul 330 î.Cr., Darius a fost ucis de Bessus, Alexandru devenind stăpânul împărăţiei sale. În anul 329 î. Cr., regele grec a cucerit Bactria, a traversat râul Oxus şi Jaxartes, şi i-a înfrânt pe sciţi. În 328 î.Cr., a traversat râurile Indus, Hydaspes şi Akesines, a înfrânt nordul şi vestul Indiei şi – fiind silit de neînţelegerile ivite în rundurile trupelor sale să facă pauză în iureşul său de victorii – a navigat pe cursurile râurilor Hydaspes şi Indus până la Ocean. După care, s-a întors pe uscat, trecând prin Gedrosia, Karmania, Persia şi Susiana, în drum spre Babilon”. Înfrângerea berbecului A venit până la berbecele care avea coarne, şi pe care-l văzusem stând în râu, şi s-a repezit asupra lui cu toată puterea lui. L-am văzut cum s-a apropiat de berbece, s-a arun- cat încruntat asupra lui, a izbit pe berbece şi i-a frânt amândouă coarnele, fără ca berbe- cele să i se fi putut împotrivi; l-a trântit la pământ şi l-a călcat în picioare, şi nimeni n-a scăpat pe berbece din mâna lui (Daniel 8:6-7). Invadările Greciei de către perşi, precum şi barbara cruzime cu care fuseseră trataţi grecii aveau să-şi primească acum dreapta pedeapsă. Cuprins de o furie groaznică, ţapul s-a năpustit asupra berbecului şi, beat de mânie, l-a atacat, i-a frânt coarnele, l-a trântit la pământ; turbat de mânie şi dispreţ, l-a călcat în picioare. Berbecul părea lipsit de apărare – toată forţa i s-a topit şi n-a fost cine să-l scape. Istoria relatează cum a fost distrus imperiul. Trecând Hellespontul, Alexandru a pus pe fugă forţele persane şi apoi l-a atacat şi l-a înfrânt cu sălbăticie pe Darius Codomannus în localitatea Issus. Îndreptându-se apoi să cucerească şi să invadeze Egiptul, a traversat Eufratul, pentru a zdrobi rămăşiţa forţelor persane de laArbela. Perşii s-au prăbuşit definitiv în faţa măcelului teribil, şi astfel tânărul general macedonian a ieşit absolut victorios – în numai şase ani el a ras de pe faţa pământului un imperiu a cărui consolidare durase atât de mult. S-ar putea părea că naţiunile pot să acţioneze cu nepăsare şi fără nicio oprelişte, dar,