L'Abri

Traducere din limba engleză de Doru Motz Transylvania Press @ 2013





L'ABRI de EDITH SCHAEFFER Ilustrată de Deirdre Ducker

Dedic această carte soţului meu Fran, şi lui Pricilla, Susan, Deborah şi Franky... fără de care nu ar fi fost nicio povestire de povestit.

Cuvânt înainte CARTEA ACEASTA şi cărţile mele formează o unitate. Lucrarea L'Abri are două aspecte înrudite. Întâi, este o încercare să ofere un răspun onest unor întrebări oneste – intelectual şi de pe o atentă temelie exegetică. Cărţile mele: The God Who is There, Escape from Reason şi Death in the City1 sunt dedicate acestui aspect. Al doilea aspect este demonstaţia că Dumnezeul Personal-Infinit se află cu ade- vărat acolo, în generaţia noastră. Când persoane din secolul al douăzecilea vin la L'Abri, ele sunt confruntate cu aceste două aspecte simultan, ca cele două feţe ale aceleaşi monede. Acum, în această carte, această a doua faţă este prezentată. Elveţia Francis A. Schaeffer 1În ţară, au apăruaceste trei cărţi într-un singur volum, intituat Trilogia, conţinând titlurile: 1. Dumnezeu care există • 2. Evadare din rațional • 3. El există și nu tace.

Dacă ar fi să vii la centrul L’Abri cu autobusul poş- tal, cu scuterul sau pe jos, cu un rucsac în spina- re, ai ajunge sus pe munţii elveţieni, sus deasupra văii Rhônului. Ai putea-o găsi pe Edith Shaeffer pregătind o delicioasă mâncare chinezească pentru 75 de persoane, cu toate rafinamentele specifice copilăriei ei petrecute în China; ori ai putea-o găsi venind de pe câmp încărcată cu flori de munte, plină de idei despre cum va decora capela pentru nunta din seara aceea; sau poate o veţi întâlni după plimbarea cu bicicleta pe care a făcut-o cu soţul ei, Dr. Francis A. Schaeffer, adâncit în conversaţie cu un grup de tineri – împărtăşind cu ei emoţia şi realitatea Dumnezeului Infinit şi Personal. Edith Schaeffer întreţine o corespondenţă apro- piată şi detailată cu multe persoane individuale, ale căror nevoi sunt la fel de variate ca naţionalităţile din care provin. În acelaşi fel, cartea aceasta re- flectă curajul ascultării. Pe măsură ce se desfăşoa- ră, vom găsi o femeie unică, iar prin ea, o familie care a crescut prin dovotamentul lor personal faţă de Adevăr.

În semn de recunoştinţă Menţionarea oamenilor – unii cu numele, alţii doar cu iniţialele – a fost importantă prin faptul că a conferit istoriei cuprinse în această carte acurateţe. Autoarea doreşte să mulţumească celor ale căror istorii formează ţesătura ultimilor douăzeci de ani. De asemenea, este important să spun că această carte este o condensare a tuturor lucrurilor întâmplate, şi că doar o porţiune din foarte numeroşii oameni care au avut un rol important în viaţa L’Abri de-a lungul ultimilor ani fost menţionaţi, mulţi nefiind amintiţi deloc, din lipsă de spaţiu. Mi-ar fi luat o serie întreagă de cărţi să povestesc emoţionantele istorii ale persoanelor implicate în rugăciune, sau în răspunsurilor la rugăciune ce au avut loc. O întreagă carte putea fi scrisă cu privire la romanţele, nunţile şi noile cămine ce au luat fiinţă la L’Abri, de pildă. Aşadar, dacă cineva este dezamăgit pentru că a fost „lăsat afară”, vă rog să înţelegeţi că unele pagini au trebuit să fie „tăiate” şi „editate”. Alte capitole nu au fost scrise deloc din lipsă de spaţiu! Aşadar, cu menţionarea recunoştinţei faţă de cei care au adăugat la realitatea a tot ce s-a întâmplat prin parcurgerea unor pagini, aş dori să-mi exprim mulţumirea altora pentru că au adăugat la realitatea a tot ce s-a întâmplat în anii în care au parcurs istoria reală într-un fel sau altul. Şi n-aş fi putut scrie această carte fără a menţiona cât de mult a însemnat Elveţia ca ţară pentru noi şi în special să mulţumesc locuitorilor Comunei Ollon şi satului Huémoz, care ne-au permis să ne stabilim aici.



Cuprins Cuvânt înainte În semn de recunoştinţă Cuprins Introducere 1. Aşa ceva nu s-ar putea întâmpla în Elveţia 2. Un nou început 3, Champéry 4. Chalet Bijou 5. Rădăcini în Champéry 6. Revenirea la Chalet Bijou 7. Norii se îngroaşă 8. Poate Dumnezeu să adune detaliile în ordine? 9. Un Dumnezeu personal...Un răspuns concret 10. Un Dumnezeu personal...El este interesat de detalii 11. Inima Regelui se află în mâna Domnului 12. Pasul credinţei primeşte răspuns 13. Un plan prinde contur 14. Primul an devine istorie 15. Dumnezeu trimite oamenii aleşi de El 16. Cabana creşte 17. Viaţa îşi continuă cursul în mijlocul centrului L’Abri 18. L’Abri versiunea engleză ia naştere 19. O comunitate se naşte 20. „Se merită totul” 21. Cinci ani mai târziu



Introducere Agăţându-se de panta unui Alp abrupt, tonurile calde de lemn ale unei noi cabane strălucesc în soarele auriu al unei zile splendide de octombrie. Singura ei încăpere e scăldată de acelaşi soare blând, străbătând ferestrele ei uriaşe, ce încadrează o încân- tătoare privelişte a văii Rhônului, cu tonurile argintii al Rhônului însuşi şerpuind prin ea. Piscurile Dents du Midi nu pot să reţină prea mult privirea cuiva, întrucât albul cu scânteieri de diamant ale gheţarului atrag atenţia privitorului. Pisc după pisc împreună formează o panoramă care-ţi ia privirea, dar verdele pădurilor şi schimbătoarele culori ale rocilor îţi îndreaptă privirea spre detalii, ochii spectatorului îndepărtându-se de măreţul tablou. Încăperea însăşi este o capelă, cu amvonul şi scaunele rânduite ordo- nat în şiruri, iar minunata orgă Flentrop aşezată într-un colţ se armonizează cu lemnul de mahon, cu tuburile sale de aramă lustruită, cu zidurile de pin şi bolta acoperişului sfântului lăcaş. Un uriaş şemineu aşezat într-o altă latură a încăperii ne aminteşte de alte întrebuinţări ale localului decât serviciile de închinăciune. Capela, ocupând un teren ce nu cu mult timp în urmă fusese doar o movilă aco- perită cu iarbă abrupt lezionată. roci, câţiva copaci şi stupi de albine, a fost construită cu costumele de brocart şi catifea ale unor cântăreţe de operă! Cel puţin, o parte din capelă a avut aceste costume ca „materie primă” pentru schimbul de lemn şi de piatră. Existenţa sa şi existenţa încăperii de la subsol – plină de douăzeci şi trei de pupitre, fiecare cu setul său de căşti şi magnetofoane – este o minune. Lângă capelă sunt mai multe cabane care au legături speciale cu ea. Aşa, de pildă, există Chalet les Mélèzes, care pare să fie supraplină de oameni, în acordurile lui Beethoven care se aud prin ferestrele deschise, iar glasuri răzbat discutând aprig în grupuri, aşezaţi pe iarbă sau la mese de stejar, ori sub câte un măr, ori lângă ferestrele deschise ale living-roomului. Un glas se aude, încercând să acopere un grup adunat în jurul camerei de recreere la Chalet Beau Site, în imediata apropiere a cabanei Les Mélèzes. Peste drum se aud acordule unei magnifice voci de soprano practicând, iar dacă te vei apropia, vei auzi ţăcănitul maşinii de scris a unui jurnalist ce-şi întocmeşte repor- tajul, formând un fel de acompaniament. Aceasta este Chalet le Chesalet. De cealaltă parte a cabanei les Mélèzes grădina este plină de cărucioare pe rotile, şi grupuri mici de pacienţi bolnavi de paralizie cerebrală care joacă cu minge sau se dau cu „hinta”. Acoperişul înclinat aproape până la pământ al cabanei Bellevue are un minunat centru de reabilitare pentru copiii bolnavi de paralizie cerebrală – şi se află acolo datorită unei întâmplări ce a avut loc la Chalet les Mélèzes acum câţiva ani. La o oarecare distanţă pe drumul neasfaltat se aud vocile vesele ale copilaşilor ce tocmai au venit din grădină, şi sporovăiala fetelor ce stau la soare, curăţând cartofi, încercând să-şi acorde glasurile cu cele ale copilaşilor. Aceasta este Cabana Tzi No, care are multe în comun cu celelalte cabane. În imediata apropiere a cabanei Argentine, largul balcon cuprinde şevaletul unui pictor desfăşurându-şi de zor talentul, iar mai încolo pe acelaşi balcon se află o altă maşină de scris, unde cineva este preocupat cu copierea unui manuscris. În jos pe 9

drumul de ţară, cotind brusc la dreapta, ajungi la centrul Bethany, plin de paturi duble, etajate. Şi acesta face parte din acest complex mare, unde mai găsim un violonist, care a închiriat camere în sat, şi, câteodată cabane întregi, de asemenea şi un câmp împrej- muit cu un gard viu, precum şi o cabană, de care stă atârnat semnul „de vânzare”, ce în curând va fi dat jos, urmând ca chalet-ul să se alăture coloniei. Există vreun nume pentru acest loc, alcătuit din diverse proprietăţi? Desigur că da: L’Abri, centrul care spune totul – sau mai totul, cu excepţia oamenilor, care formează această fericită „comunitate”: căminul celor bolnavi de paralizie cerebrală, violonistul şi jurnalistul, şi câţiva care închiriază cabanele din apropiere. L’Abri şi această comu- nitate se află într-un sat Alpin, pe o latură a şoselei ce duce la o binecunoscută staţiune montană de ski, atât de ferită de zumzetul lumii, încât a locui acolo pare, într-un sens, a fi îngropat! Dar ce înseamnă L’Abri? Cuvântul înseamnă în franceză „adăpost”. L’Abri este un adăpost pentru oricine are nevoie de ajutor spiritual – în special cei care sunt în căutarea răspunsurilor la proble- mele filosofice de bază, cu care toţi cei carora le pasă despre aflarea unui sens sau scop în viaţă ştiu că trebuie să lupte pentru obţinerea lui. Cine se află acolo? La L’Abri sunt studenţi din toate disciplinele de studiu – filosofie, ştiinţe, medicină, artă, arhitectură, teologie, muzică, inginerie, aeronautică, etc. Sunt studenţi („under- graduates”), postgraduates (care au absolvit deja), doctoranzi, şi cei care sunt profesori universitari, doctori în diferitele discipline, vicari, pastori, ingineri, dansatori, cântăreţi de operă, scriitori, redactori, sculptori sau violonişti. Ei variază ca vârstă de la tineri de 13-14 ani până la cei în anii şaizeci. Sunt indieni, olandezi, englezi, scoţieni, italieni, francezi, sud-africani şi rodeziani, americani, elveţieni, neo-zeelandezi, australieni, japonezi, coreeni ş.a.m.d. Oamenii sunt nu numai o varietate internaţională, dar un amestec de diferite vârste, fonduri sociale de provenienţă şi interese diferite. Scopul pentru care au venit? Ei au cu toţii un singur scop în comun... Cei mai mulţi sunt sincer interesaţi în căutarea răspunsurilor la întrebările de bază care pun pe gânduri pe orice persoană serioasă. Deşi provin din fonduri şi convingeri diametral opuse, există acea căutare, acea stăru- inţă de a afla adevărul, mai mult sau mai puţin prezent în fiecare dintre ei. Varietatea de interese este cât se poate imagina de mare. Sunt atei, agnostici, existenţialişti, hinduşi (sau cei care au o anumită formă de filosofie sau religie hindusă), evrei de multe tipuri de credinţă sau necredinţă, romano-catolici, protestanţi liberali, budişti, de asemenea, produsele gândirii secolului al douăzecilea, toţi având la bază un soi de relativism, care nu are niciun absolut, şi nicio convingere că un asemenea concept precum ade- vărul există măcar. Dar, în cea mai mare parte, cei care vin sunt nesatisfăcuţi şi vin încărcaţi de întrebări, dornici să asculte răspunsurile! 10

Cum au venit? Ei au venit în aproape în tot atâtea feluri în câte moduri de oameni se află acolo. Ei au auzit despre L’Abri din vorbă în vorbă, de cele mai multe ori. Un nipon a auzit despre L’Abri în Chicago şi întorcându-se la Tokyo, a trecut pe la acest minuscul sat Alpin. Un altul s-a ciocnit cu o fată literalmente într-un taxiu în Cairo... care devenise creştină la o conferinţă L’Abri şi cel care s-a ciocnit cu ea era student ateu la centrul Farel (de- numirea secţiei de studiu la L’Abri), unde studia de şase luni. Însă un factor comun în fiecare caz al celor care compun grupul de lucrători la L’Abri este acesta: noi credem că Dumnezeu îi aduce pe oameni ca răspuns la rugăciune. În mod sigur, rugăciunea cu credinţă este înălţată către El ce vrea să ne trimită pe cei pe care vrea El, ţinându-i de- parte de noi pe cei nedoriţi de El, în felul acesta răspunzând El la rugăciunile noastre, la care El ne dă răspunsul. Ce fac ei acolo? Dacă sunt oaspeţi, ei pur şi simplu ascultă la câteva cursuri sau discuţii pe bandă de magnetofon, cu căşti sau în grupuri ori poartă discuţii personale cu unii dintre lucră- tori sau iau parte la sesiunea de întrebări, strânşi în jurul şemineului de sâmbătă seara, de exemplu, sau în jurul celor trei mese pe zi, adunaţi pe familii. Dacă se întâmplă să fie studenţi la Casa Farel, ei studiază cursul lor, cu programul stabilit pentru fiecare grup de Dr. Shaeffer, audiind cursurile pe bandă de magnetofon, discuţiile, predicile şi studiile biblice timp de patru ore pe zi, fiecare cu magnetofonul său prevăzut cu căşti. În fiecare săptămână se ţin două cursuri „pe viu”, însoţite de seminariile respecti- ve, precum şi serviciile duminicale, cu ceaiul care se serveşte după-amiaza şi studiul biblic de duminică seara. Uneori se ţin seri muzicale, cu solişti minunaţi, lucrători L’Abri dedicaţi, care au fost anterior solişti de operă profesionişti, precum şi alţii care contribuie cu talentele lor – la vioară, pian, orgă. violoncel ş.a.m.d. Cum se face finanţarea tuturor acestor activităţi? Realitatea este că pe plan uman daruri sosesc din diverse locuri, fiind plasate într-un fond general, din care se achită chiria, plăţile ipotecare, notele de plată pentru electri- citate, iar cei însărcinaţi cu muncile casnice primesc bani pentru întreţinere. Trebuie precizat însă că nimănui nu i se cere să achite bani. Nici o solicitare de fonduri la orga- nizaţii umanitare nu se face şi nimeni nu este rugat să se angajeze cu plata pentru viitor. Oaspeţii şi ajutoarele de la L’Abri nu plătesc pentru nimic şi toate cheltuielile pentru ei se fac din fondul general, Studenţii de la Farel House achită 1 dolar şi cincizeci de cenţi (circa 13 şilingi) pe zi pentru mâncare şi 50 de centi (sau peste 4 şilingi) pe zi pentru întreţinerea magnetofoanelor, încălzire şi alte cheltueli legate de Farel House. Lucrătorii nu primesc nicio remuneraţie, ci se dedică acestei lucrări, împlinindu-li-se nevoile lor de bază. Dacă sunt suficienţi bani, un dar de circa 30 de dolari (sau circa 10 pounzi englezeşti) se primesc de fiecare lucrător lunar. Bugetul este strict limitat pentru cei care vin sau pleacă, locuind la L’Abri călătorind ca să predea ore ş.a.m.d. Cei dintre noi care suntem lucrători la L’Abri credem că banii aceştia ne parvin ca 11

răspunsuri specifice la rugăciune pentru nevoile pe care le avem. Care e scopul declarat al lui L’Abri? Noi am stabilit că scopul nostru este acesta: „Să demonstrăm prin exemplu personal, în viaţa şi lucrarea noastră, existenţa lui Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, ne-am decis să trăim pe baza rugăciunii în mai multe domenii, pentru ca să demonstrăm oricui doreşte să afle existenţa lui Dumnezeu. Ne-am decis să trăim prin rugăciune în aceste domenii concrete: 1.  Noi aducem numai la cunoştinţa lui Dumnezeu nevoile noastre materiale şi financiare, în loc să trimitem cereri pentru fonduri. Noi credem că El poate să pună în mintea oamenilor aleşi de El să împartă ce au în lucrare. 2. Noi ne rugăm ca Dumnezeu să ne aducă oamenii aleşi de El la noi, şi să-i ţină departe de noi pe toţi ceilalţi. Nu sunt pliante publicitare şi această carte este prima de acest fel pe tema lucrării. 3. Noi ne rugăm ca Dumnezeu va planifica lucrarea, şi ne va desfăşura planul Său (călăuzindu-ne şi conducându-ne) zi de zi, mai degrabă decât să planificăm viitorul în vreun mod inteligent sau eficient, în cadrul unor şedinţe de lucru ale unor diverse „comitete”. Noi ne rugăm ca Dumnezeu să ne trimită lucrătorii aleşi de El, mai degrabă decât să ne „milogim” pentru lucrători prin canalele obişnuite. În cei unsprezece ani de când am pornit lucrarea L’Abri, ea a crescut de la o singu- ră familie mică locuind în Chalet le Mélèzes, rugându-ne şi primindu-i pe oameni în complexul de cabane, şi în capela descrisă aici. De asemenea, există o lucrare L’Abri începută în Milan, Londra şi Amsterdam, precum şi reprezentanţi în America. Trebuie să subliniem totuşi, exact aşa după cum nu s-au făcut apeluri pentru bani sau publicita- te pentru recrutarea de lucrători, oaspeţi sau studenţi, tot aşa nu a existat nicio intenţie de a face o mare organizaţie pentru L’Abri. Numărul celor efectiv angajaţi în lucrare (ei se numesc membri şi lucrători) este foarte mic în fapt şi este acest grup exclusiv care formează organizarea L’Abri. Fie că e mare, fie că e mic, larg cunoscut sau mai puţin cunoscut, rugăciunea noas- tră a fost, pur şi simplu, să împlinim scopul lui Dumnezeu cu credincioşie. În fapt, lucrarea şi învăţătura au devenit totuşi cunoscute mai pe larg, aşa încât Dr. Schaeffer şi alţii din lucrare primesc acum mai multe cereri decât pot fi acceptate de la seminarii teologice, grupuri universitare, şcoli şi colegii, biserici şi grupări necreştine din toată lumea. Lucru cu totul remarcabil, interesul şi dorinţa cu care oameni din cele mai di- verse domenii de gândire şi fonduri culturale fie vin personal la L’Abri, sau îi invită pe soţii Shaeffer să le vorbească. Istoria care urmează este una în care autoarea a încercat să arate realitatea faptului că Dumnezeu există şi că El este Acela care, din timp în timp, a răspuns rugăciunii în mijlocul unor împrejurări aproape imposibile, pentru a aduce ceva din nimic. 12

CAPITOLUL ÎNTÂI Aşa ceva nu s-ar putea întâmpla în Elveţia Era ziua Sfântului Valentin 1955 şi Susan şi Debby decoraseră o cutie cu inimi roşii şi dantele şi o umpluseră cu cartonaşe pictate de mână cu mesaje de rime originale ce urmau să fie citite la momentul potrivit. Din timp în timp, râsetele înfundate izbucneau din colţul în care se postaseră cele două fetiţe în sufrageria unde se făceau schimburi de idei şi planuri de noi jocuri erau inventate. Din bucătărie răzbătea o aromă de prăjitură cu ciocolată, unde două straturi de cocă în formă de inimioare se coceau în noua sobă electrică americană recent instalată, ce asigura temperatura potrivită, iar pe masă stăteau pregătite ingredientele potrivite pentru festivul eveniment. Părea momentul potrivit pen- tru o sărbătoare cum nu mai avusese loc în familia Schaeffer. Micuţul Franky cădea tot mai rar acum, învăţând să facă faţă piciorului parţial paralizat, o sechelă cu care se alesese în urma atacului de polio ce făcuse ravagii cu cinci luni înainte, în ultima noapte petrecută pe vaporul ce se îndrepta spre Elveţia, lăsând în urmă America...iar Susan umbla din nou după ce învinsese primul ei atac de febră reumatică. Casa însăşi părea pregătită pentru o celebrare „de zile mari”, sărbătorind ieşirea din adormirea în care fusese scufundată, prin stratul de vopsea cu care fuseseră acoperiţi pe- reţii, gata pentru a primi echipamentul modern, răzuind stratul de tencuială dintr-un colţ al sufrageriei, putând astfel să ne bucurăm de piatra originală şi refăcând mobilierul ce căzuse în desuetudine cu piese noi, între care şi un strat nou-nouţ de catifea ales cu grijă de la un decorator de interioare din Statele Unite. Da, Chalet Bijou prinsese, în sfârşit, alura ce ne-o imaginaserăm cu toţii de ani de zile – bineînţeles îndată ce adăugam ultimele retuşuri. Nu mai rămăsese decât să acoperim podeaua cu un strat de linoleum de culoarea vişinei, tăiat la măsură, urmând să fie întins peste doar câteva zile de acum! O altă cauză pentru o fericită celebrare era faptul că simţeam nevoia de puţină relaxare după încercarea prin care trecuserăm. Cu doar câteva săptămâni înainte de aceasta, nişte avalanşe uriaşe de zăpadă se năpustiseră direct spre cabana noastră, lăsând-o în picioare printr-o minune dumnezeiască, în ultimul moment schimbându-şi direcţia doar la vreun metru de unde se afla chaletul nostru. Un cuvânt despre avalanşele elveţiene: Avusesem zile minunate cu zăpadă pufoasă, înconjurată de soarele acela Alpin ce strălucea la mijlocul iernii, care făcea schiul din Elveţia cu totul deosebit. „Fran” (Francis Schaeffer, soţul meu), Priscilla şi cu Debby nu scăpau niciun prilej care se ivea...uneori printre lacrimi, înfulecând în fugă masa de seară, ieşind la ski chiar şi seara, când noi ceilalţi membri ai familiei ne străduiam să terminăm de gătit, având grijă de Franky să nu plângă sau stând de vorbă cu oamenii. De mare preţ erau aceste conversaţii pentru noi, deoarece oamenii veneau să ne vadă cu întrebări serioase: oamenii care stăteau la hoteluri special amenajate pentru schiori, care 13

ne vizitaseră duminică la capelă sau studenţi ce fuseseră la Chalet Bijou pentru serile când reuşiseră să vină la Champéry...iar acum veniseră însoţiţi de prieteni. Din pricina aceasta, rareori telefonul „tăcea”, iar ora ceaiului nu se mai termina, ajungând la timpul cinei, şi adeseori cina se prelungea până târziu, spre dimineaţa noii zile, când aduceam gustări pentru micul dejun. Cum spuneam, am avut parte de vreme pe care staţiunile montane doar visează să aibă. Caroline, e tânără englezoaică, ce venise să studieze Biblia la noi pentru două săp- tămâni, urma să se întoarcă în Anglia miercuri, şi-mi amintesc că luni a stat până târziu la staţiunea de ski Planachaux, sosind acasă cu nasul ars de soare şi obrajii bronzaţi, cu o poftă de mâncare cum nu mai avusese poate niciodată. Marţi ne-am bucurat cu toţii, deoarece cum ne-am trezit, au auzit ropotul de ploaie pe acoperişul cabanei. Era o zi tocmai potrivită pentru statul înăuntru, terminând de răspuns la toate întrebările Caroline spera să ni le poată pune înainte de a pleca. Miercuri, când am descoperit că încă ploua, ne-am decis că sacul ei trebuia dus la gară în după amiaza aceea, deoarece mergând acolo fără saci de călătorie era o aventură în sine pe întuneric. Atât Fran, cât şi eu ne-am dus la gară cu ea în noaptea aceea, alunecând şi făcându-ne drum anevoie peste câmpuri, care deveniseră între timp adevărate lacuri de apă, deasupra stratului de gheaţă. „Nu voi fi în stare să vă mulţumesc îndeajuns pentru săptămânile acestea minunate şi ce-au însemnat ele pentru mine. A fost cel mai important timp din viaţa mea”, spuse Caroline pe un ton serios, printre gâfâituri, străduindu-se să nu alunece pe gheaţa umedă. Între timp, ploaia ne udase până la piele, dar ploaia ce venea fără încetare îi udase de-a binelea părul Carolinei, adăugând la lupta cu torentele, totuşi nu reuşiseră să reducă nimic din solemnitatea ocaziei. Cu valiza şi rucksacul plin până la refuz, ea a luat în spinare skiurile, a urcat în tren şi şi-a luat la revedere, asigurându-ne că ne va trimite prieteni la Bijou...prieteni care, de asemenea, aveau nevoie să cunoască „adevărul”. Apoi noi doi am pornit înapoi spre casă, fiecare gândindu-ne la viitor, încercând să ne imaginăm cum va lucra Domnul şi ce traiectorie va lua lucrarea începută. A doua zi, dis-de-dimineaţă, ne-am trezit în sunete de voci înfundate şi zarvă mare venind din camera Priscillei, în timp ce ploaia continua să cadă, ameninţând parcă să ne inunde cabana. Oare ce s-o fi întâmplat? Am sărit repede din pat, intrând în camera Pris- cillei, unde împreună cu Susan se uitau amândouă speriate pe fereastră... „Uite mămico, apele s-au umflat din cauza ploii şi a zăpezii topite...şi o mulţime de trunchiuri de copac s-au blocat la pod. Ca urmare, apa s-a adunat, nemaiputând să curgă. Toată apa a format un lac. Oamenii, cu mic cu mare, au ieşit să sape canale, căutând să schimbe cursul apei cât mai departe de cabană. Podul a fost luat de ape. Tata de ce nu se duce afară să le dea o mână de ajutor?” „Tata” nu ştia de toate astea, fiindcă noi, părinţii, dormeam într-o camera situată de cealaltă parte a cabanei, dar acum aflând de pericolul de inundaţie, Fran s-a îmbrăcat repede cu nişte haine vechi, ieşind îndată din casă înarmat cu o lopată. Susan semăna cu Eliza, traversând gheaţa cu ceşti pline ochi cu cafea fiebinte, pe care le-a servit toată dimi- neaţa lui Rachel, Hermann şi Robert (fraţii elveţieni şi sora care erau proprietarii cabanei, împreună cu tatăl lor şi un alt bărbat de cealaltă parte a văii, încercând să schimbe cursul 14

apei înapoi spre albia râului. La amiază, Fran a făcut o scurtă pauză, ca să-şi schimbe hainele ude şi să mănânce ceva în grabă. „Au nevoie de ajutor în sat, întrucât alte câteva pâraie sunt în pericol să iasă din mat- că...iar noi pâraie au început să se formeze unde nu curgea apa deloc înainte”. Podurile fuseseră măturate de ape şi doar o scândură fusese plasată în câteva locuri unde era necesar să se treacă de partea cealaltă. Grupuri de bărbaţi stăteau în fiecare loc unde câte un torent traversa uliţa principală...fiecare cu o lopată în mâini, căutând să ţină pietrele şi mâlul departe, pentru ca apa să curgă în jos. La vremea cinei, Fran sosi din nou acasă să se schimbe din nou, să mănânce şi apoi mergea înapoi pentru „schimbul de noapte”. Când s-a lăsat noaptea, avalanşele au început să coboare pe panta muntelui cu viteză. Le puteam auzi vuietul de la cabana noastră. Pe măsură ce mâlul, bolovanii, ramurile copacilor, ba chiar şi trunchiurile au măturat totul din cale şi deodată stabilitatea caselor făcute de mâna omului – imaginea de permanenţă a vechiului cătun – se transformase într-o grămăjoară de cuburi de joacă ale copiilor. O distrugere iminentă devenise o posibi- litate cât se poate de reală, pe pământul mişcător, ce nu prevedea nimic bun. Şi ne-am dat cu toţii seama că doar pe un Dumnezeu atotputernic ne mai puteam bizui să îngrijească de toate nevoile noastre. A doua zi era vineri, şi plouase încontinuu de luni. În după amiaza acelei zile, Fran şi cu mine ne-am dus până-n sat să vedem cum stau lucrurile acolo. Două cabane fuseseră lovite din plin, doar colţurile temeliilor rămânând mărturie că acolo fuseseră două case. O şură se prăbuşise complet, îndată ce fusese salvate oile şi caii. Uliţa era plină de noroi şi pietre – de aproape doi metri adâncime în unele locuri. Toate prăvăliile aveau o jalnic de mică provizie de saci cu nisip şi scânduri cu care erau acoperite ferestrele, iar un mic bulldozer îndepărta mâlul din faţa unei prăvălii. Ne-am dus până departe, unde era casa familiei Marclays (primul nostru proprietar cu soţia sa, cu care rămăseserăm în relaţii cordiale), traversând două torente ce apăruseră odată cu ploaia, şi am inspectat avalanşa ce trecuse foarte aproape de biserica noastră. Traversând câmpurile, în drum spre cabana Bijou, am zărit-o pe Madame Fleischmann înaintea noastră...cu un om din sat ajutând-o să ducă lucrurile. Madame Fleischmann este o doamnă cumsecade nemţoaică, ce locuieşte într-o mică chalet alcătuită doar din două camere, cocoţată pe o pantă înclinată a munte- lui. Dânsa primise înştiinţare să evacueze minuscula cabană, datorită celor două torente ce curgeau în apropiere de casa ei de păpuşi în care locuia. Toate bunurile ei se rezumau la un pătuţ, o valijoară cu acte importante, o altă valiză cu lucruri de preţ şi un alt cufăr cu mâncare menit să-i asigure hrana specială cu mâncare dietetică! Si-a tras răsuflarea, mulţumind că poate să se adăpostească în odaia în care fusese instalată, zicând: „Nicio avalanşă nu ne va atinge aici...e-atâta câmp între noi şi munţii din apropiere”. Am mângâiat-o pe umăr, după care m-am dus să pregătesc cina, cu tratamentul special pentru poliomelita lui Franky. Odată încheiată cina, Madame Fleischmann, s-a dus la culcare, unde se simţea în si- guranţă să doarmă, „la adăpost de pericol”. Fram s-a dus înapoi în sat să dea mai departe cu lopata, iar Helen şi Priscilla s-au decis să ia cu ele lanterna şi să traverseze câmpurile, 15

pentru a-şi satisface curiozitatea despre ce se-ntâmpla în jur. (Helen era sage-femme-ul meu elveţian când s-a născut Franky, ce revenise acum să vadă în ce stare ne aflam.) Lu- mini uriaşe fuseseră aşezate pe terenurile de tennis de soldaţii trimişi de autorităţi, care să ne vină în ajutor, aşa încât toată panta muntelui era cuprinsă de o lumină puternică, menită să-i prevină pe oameni în eventualitatea formării unei noi avalanşe, dându-le astfel oamenilor timp suficient să se pună la adăpost. Din loc în loc oameni au fost staţionaţi pe panta muntelui şi, în timp ce semnalau cu fanioane, era greu să stai la o fereastră să urmăreşti desfăşurarea dramei, fascinantă în pofida calităţilor terifiante. Făceam tocmai asta – Susan, Debby şi cu mine – când am observat lanternele ce jucau în întuneric, anun- ţând sosirea Helenei şi a Priscillei, traversând câmpurile. Deodată, cum se apropiau ele de cabană, un strigăt puternic s-a auzit în întuneric, venind de pe câmpuri şi de pe drumul de mai sus, însoţite de lumini mici: „attention... attention... c'est ici... c'est ici!” Fetele s-au oprit speriate, întorcându-se să vadă ce-ar putea să fie – după care au pornit să alegre nebuneşte spre cabană, ţipând: „C'est ici – vine aici – vine aici!” Între casa noastră şi un copac din apropiere fusese întins un fir electric cu becuri ca oamenii să poată lucra din nou, în caz că mâlul se pornea din nou spre noi, ca un curent de apă. Până să ies eu afară din casă, Robert, arătând ca ieşit din minţi, s-a apropiat de ca- bană. Groaza ce-l cuprinsese îi paralizase limba, nefiind în stare să răspundă la întrebările mele decât prin grohăituri. Singurul lucru ce mi-a trecut prin cap să fac a fost să iau câteva scânduri ce rămăseseră din fostul pod, cu care am încercat să facem o baricadă, prin care să schimbăm cursul mâlului într-altă direcţie, căci nu aveam niciun sac cu nisip. Şi Priscilla trăgea de scânduri, cu care am încercat să facem o baricadă, cu scopul de a îndrepta grămada de noroi în altă direcţie. Însă o mulţime de scânduri pluteau libere în josul pârâului. Rachel şi Hermann şi-au făcut apariţia, înarmaţi cu lopeţi şi scânduri supli- mentare, când, ca din senin, a apărut Fran, după ce a efectuat o serie de salturi înaintând cu greu prin apă în ciuda protestelor oamenilor, punându-se în pericol...deoarece aceasta era o adevărată avalanşă, cu bolovani uriaşi, unii cât o masă de sufragerie, chiar în dreptul unde alesese el să traverseze pârâul. Helen dădea telefoane în sat după ajutor suplimentar...şi când a sunat Ecole Biblique din Geneva pentru ajutor special şi rugăciune, Susan şi Debbie au fost sfătuite să ducă unele lucruri de pe podea (fişiere, cărţi, etc.) sus şi am găsit-o pe Susan ducând în grabă la etajul superior serviciul meu de ceai preferat, luându-l de pe raftul de sus, chipurile pentru a-l salva. Multe lucruri de valoare au fost astfel duse sus, de această armată formată din două persoane! Între timp unele scânduri din podea cedaseră, ceea ce le-a determinat pe unele femei să urce în podul casei şi să dea jos o parte din mobilierul aflat acolo – iar sărmana Madame Fleischman era din nou pe picioare, ca parte din lanţul uman ce se formase încercând să coboare obiecte din lemn jos. O, ce noapte a fost! Baricadele ce le-am făcut a împiedicat apa să pătrundă în casă, deşi cizmele pline de noroi aduseseră destul noroi ca să acopere toate podelele. Am desco- perit mai târziu că avalanşa începuse să se scurgă devreme, apoi a ieşit din matcă în susul pârâului, acoperind toate câmpiile şi îndreptându-se spre casa noastră. Dar la câteva sute de metri deasupra noastră, forţa centrală de apă şi pietrele uriaşe şi bolovanii au traversat 16

torentul de partea cealaltă, urmând direct de cealaltă parte a podului nostru. Câmpul de acolo era plin de bolovani uriaşi, iar apa săpase un canal adânc unde odinioară fusese cărarea noastră, dar cabana noastră rămăsese intactă. Eram înconjuraţi de un strat adânc de mâl şi de pietre suficient de mari să dărâme temeliile, dar nu s-a întâmplat nimic din toate acestea. Încercările disperate de a apăra lăcaşul nostru făcuseră tot atâta „bine” cât eforturile stângace ale lui Debby şi Susan de „a salva” posesiunile familiei. Zilele care au urmat au fost un talmeş-balmeş de podele cu noroi, haine ude leoarcă, mesele luate pe apucate între cafeaua consumată din belşug, servită lucrătorilor de afară, întunericul serii venind prea repede în fiecare zi...făcând un coşmar din pericolele ce ne păşteau la tot pasul. Proiectoare uriaşe care scanau muntele toată noaptea, bărbaţi cu lanterne (pe care Susan le interpreta mereu ca un semnal că noi avalanşe s-au pornit!), patrulând înălţimile mai de sus, zgomotul de torente care mocneau, ploaia şi vânturile care nu se mai terminau, necesitatea de a menţine torentul nostru liber de pietre şi crengi care puteau provoca un blocaj în susul pârâului, provocând un alt potop, şi tensiunea per- manentă în urechile noastre, deoarece clopotul bisericii satului bătea fără încetare (menit să dea vestea unui nou dezastru) – toate acestea făceau imposibilă pentru noi obţinerea oricărui pic de somn consecutiv. Dormeam îmbrăcaţi în hainele de zi, pentru a ne putea evacua le nevoie în orice moment. Fran şi Priscilla au petrecut o zi întreagă desfundând un torent şi făcând o nouă baricadă – şi şi-a asumat şi un schimb pe uliţa satului. Pericolul a dura o săptămână întreagă. Îndată după acele zile de agitaţie, viaţa şi-a reluat cursul ei normal, cu perioade în- delungate de scris, de îngrijire pentru cei nevoiaşi şi de ajutor zilnic pentru nevoile con- valescenţilor. Acum era ziua Sfântului Valentin – un timp de reluare a liniştitelor seri de familie, după o perioadă de tulburări aproape neîntrerupte, şi începutul unei vieţi mai normale – şi toţi aşteptam cu înfrigurare marile sărbători ce urmau. Deodată sună telefonul. „Jandarmul satului doreşte să se vadă cu Tata imediat. Are ceva care-l va interesa cu privire la permisul nostru de şedere”. „Vino cu mine, Priscilla, s-ar putea să am nevoie să mă ajuţi cu traducerea”. Aşadar, Fran şi Priscilla au luat-o din loc – în timp cei noi ceilalţi am încercat să ne vedem mai departe de lucru, deşi un presentiment de aprehensiune ni s-a cuibărit numaidecât în suflet, datorită faptului că deşi ne-am întors în prima săptămână din septembrie, permisele de şedere trebuiau să fi sosit cu multă vreme în urmă! I-am văzut de departe, traversând câmpurile. Zăpada proaspătă transformase câmpuri- le accidentate în mici coline, cu pietrele răspândite ca nişte chibrituri, stricând frumuseţea de altădată. Regretul pentru frumuseţea de altădată deveni în curând o chestiune minoră, fiind apoi total alungată din minte. Un aer rece fu adus de afară de îndată ce uşa bucătăriei se deschise, iar cei doi îşi scuturară picioarele pe podeaua de ciment. „Mami, mami, n-ai să-şi imaginezi ce s-a-ntâmplt!” „Uite aici, Edith, citeşte asta....” Am luat cele două coli de hârtie, nişte formulare tipărite, pe alocuri bătute la maşină, citindu-l pe cel de culoare portocalie mai întâi, care era marcat: „Sion”. 17

„Domnul şi Doamna Schaeffer, Priscilla, Susan şi Deborah sunt obligaţi să părăsească Champéry şi cantonul Valais până la miezul nopţii de martie 31”... „Vai, dar asta e doar şase săptămâni de azi! Şase săptămâni? Şi va trebui să ple- căm!” Am citit mai departe, până am găsit motivul pentru această stare de lucruri: „...întru- cât au exercitat influenţă religioasă asupra satului Champéry”. Copiii exclamau acum cu voci agitate. „Şşşş...lăsaţi-mă s-o citesc şi pe cealaltă” (cea albă). „Domnul şi Doamna Schaeffer, Priscilla, Susan şi Deborah trebuie să părăsească Elveţia până la miezul nopţii de martie 31, neavând voie să revină pentru o perioadă de doi ani”. Acelaşi motiv a fost invocat pe documentul de la Berna: „...întrucât au exercitat o influenţă religioasă în satul Champéry”. „Dar asta pur şi simplu nu e posibil”, am exclamat cu toţi dezamăgiţi. „Aşa ceva nu s-ar putea întâmpla în Elveţia!” 18

CAPITOLUL DOI Un nou început Era septembrie 1948 când am sosit prima oară ca familia în Elveţia. Îmi amintesc ce simţăminte aveam, când am coborât din taxiu la La Rosiaz, aliniindu-ne pe trotuar – trei fetiţe îmbrăcate în rochii la fel din pânză de umbrelă în carouri şi haine bleumarin. Fran şi cu mine, aşteptând să ne fie descărcate bagajele. „Bonjour, Madame; bonjour, Monsieur; bonjour, mes enfans, bonjour, bonjour.” Madame Turian, managera Pensiunii Riant Mont, şi cele două asistente germano-el- veţiene, au luat o parte din bagaje şi ne-au condus pe trepte la etaj printr-un arc în zidul de susţinere (care părea construit să oprească grădina de a cădea în stradă), până sus la nive- lul casei, apoi şi mai sus pe scara de piatră în spirală a casei, şi de acolo la nivelul trei. „Voilà”. Am sosit. Noul nostru cămin! Două dormitoare mici, prevăzute fiecare cu un balcon împrejmuit cu un grilaj de fier; unul cu paturi de o persoană, un „armoire” (dulap de lemn care se poate muta, în care să ne atârnăm hainele), un dulap cu patru sertare şi un spaţiu de înmagazinare sub asta, şi un lavoar cu o oglindă deasupra. Nicio comodă, nicio măsuţă de toaletă, nici măcar spaţiu suficient să te mişti, dar mite să aşezi alt mobilier. A doua cameră avea un singur pat de o persoană, cu pătuţ de lemn...toate cu pernele de pene. Restul camerei era la fel ca prima. Ne-am privit dezamăgiţi. Unde să punem ce era în valize? Dar jucăriile? Iar proiecto- rul, ecranul şi geamantanul plin cu diapozitive? Unde mai găseam loc pentru maşinile de scris, fişiere, hârtie de scris, indigo şi toate celelalte ustensile de birou? Unde să punem manualele de şcoală, materialele de şcoala duminicală şi materialele pentru desenat? Unde să studieze şi să se joace copiii? Să fim înţeleşi: nu veniserăm în Elveţia ca turişti. Aceasta nu era o vacanţă, niciun un an educaţional „în străinătate”...dar Fran şi cu mine, Priscilla în vârstă de unsprezece ani, Susan de şapte ani, iar Debby de trei lăsaseră în urmă casa noastră cu treisprezece camere din St. Louis (care era casa parohială a bisericii prezbiteriene, al cărei păstor era soţul meu) şi veniserăm în Europa deoarece am simţit că Dumnezeu ne călăuzea să facem aşa. Fran fusese pastor timp de zece ani şi-n vara anului precedent fusese rugat să efectueze o călătorie de studiu, pentru a evalua condiţia creştinismului protestant în Europa. El vi- zitase treisprezece ţări în treisprezece săptămâni, stând de vorbă cu liderii creştinismului evanghelic din fiecare ţară. Între alte rezultate ale acelui turneu era şi faptul că fusesem „traşi în două direcţii”, căutând călăuzirea lui Dumnezeu, pentru ca, în cele din urmă, să ajungem la concluzia că eram călăuziţi să ne părăsim viaţa noastră de confort – lăsând în urmă casa şi tot ce posedam – pentru a merge în Europa. Era tocmai după război şi Europa îşi purta încă cicatricile – clădiri avariate de război, iar populaţia trăind sub condiţiile stringente, în ce priveşte locuinţa şi hrana. Dar ceea ce 19

devenise o adâncă preocupare pentru noi nu erau rezultatele bombelor fizice ce sfâşiaseră şi distruseseră materia în ruine, ci bombele filosofice şi teologice care produseseră atâta rău în credinţa şi gândirea ordonată a oamenilor. Nu numai teologia şi filosofia negau existenţa unui Dumnezeu personal, ca Acela pe care-L prezintă Biblia, ca existând cu adevărat – ce se exprimase foarte vocal de mulţi ani – ci lucrul alarmant era faptul că generaţia care creştea pe atunci era educată să creadă şi să exprime foarte insistent că nu are rost să facă dezbateri despre adevăr, întrucât „adevărul absolut” este inexistent, că toate lucrurile sunt „relative”, Libertatea religioasă este importantă, dar termenul de „creştinism” este adesea o mas- că ingenioasă menită să ascundă cutele agnosticismului. Aşa după cum comunismul uzea- ză liber de cuvântul „democratic” ca adjectiv aplicat la cele mai nedemocratice învăţături, tot aşa terminologia în domeniile teologice trebuie definită în zilele noastre. Acesta a fost germenele care ne-a determinat să luptăm şi să facem ceva despre focul din lăuntrul nostru să întreprindem ceva ca să-i ajutăm pe cei dezorientaţi din mijlocul nostru în vacarmul de voci din zilele noastre, şi în special cu privire la copiii care creş- teau lipsiţi de libertatea de a alege...deoarece ei nu erau conştienţi că o persoană educată ar putea crede că Biblia este adevărată şi nu auziseră mesajul Bibliei dintr-un punct de vedere creştin. Cel mai de preţ lucru pe care o persoană umană îl are de dat este timpul. Căci, la drept vorbind, e un bun atât de preţios într-o viaţă! Minutele dintr-o oră, orele dintr-o zi, zilele dintr-un an, anii dintr-o viaţă. Toate zboară atât de repede! Şi la urmă, cu ce te-ai ales? Un zel arzător de a face ceva în domeniul artei, al muzicii, al altor domenii de creaţie, al ştiinţei, al medicinii, al explorării sau, pur şi simplu, al trăirii – şi totuşi, cât timp ai la dispoziţie ca să te dezvolţi într-un domeniu anumit, care să lase în urmă o cât de mică diferenţă? Când simţi că ai descoperit ceva cu mult mai important decât cum să utilizezi o viaţă cu un anumit scop, când îţi dai seama că ai găsit o uşă deschisă spre eternitate, în care este timp infinit la dispoziţie pentru care să-l petreci, când eşti sigur că ai intrat în comunicaţie cu Persoana care face posibile toate acestea, atunci focul acela mistuitor e încă acolo, însă cu dorinţa de a împărtăşi această siguranţă. „Dumnezeu ne-a călăuzit” sau „Dumnezeu ne-a condus”. Cât de lipsite de sens trebu- ie să pară aceste cuvinte pentru oricine nu crede că există un Dumnezeu; sau dacă există, El nu este personal şi, prin urmare, nu poţi lua legătura cu El în termenii unei adevărate comunicaţii; iar dacă ai putea, atunci negreşit pe El nu L-ar interesa o particulă minusculă atât de insignifiantă din acest univers cum este o fiinţă umană, şi folosirea de către acea fiinţă umană a orelor, zilelor şi momentelor care alcătuiesc acea viaţă; sau dacă ar vorbi totuşi, oricum nimeni nu l-ar înţelege, deoarece El este atât de diferit de noi! Am uzat acea ingeniozitate pusă la încercare, găsind locul potrivit pentru fiecare lucru din spaţiul celor două camere, cam cum ai asambla piesele într-un joc pentru obţinerea unei imagini inteligibile prin împreunarea unor figuri într-un fel de „jigsaw puzzle”, Cu- tiile de sub pat era locuri ideale de ascuns lucrurile, în funcţie de ora din zi. Când sosea timpul de lucru la birou, scoteam la iveală maşina de scris, aşezând-o pe noptieră, şi cutia acoperită cu piele, în care fuseseră odată cuie (ce traversase oceanul bine împachetată cu 20

tot felul de mărunţişuri). De sub chiuvetă scoteam cutiile cu hârtie, cu indigo, plicuri şi scrisori la care trebuia să răspundem. Mai târziu toate acestea au dispărut, odaia devenind o cameră de zi, unde citeam cărţi cu glas tare. Da, e adevărat că nu era decât un loc în care puteai să stai confortabil, cinci câţi eram ne găsiserăm locul comod pe paturi, dar cu siguranţă era căminul nostru, nemaifiind un birou. Acelaşi lucru se întâmplase în camera copiilor, cu o cutie de lemn sub lavoar pe care micuţa Debby stătea ca să se poată spăla pe dinţi, şi diverse jucării stăteau în cutii etichetate sub pat. Pe cât erau de strâmte camerele înăuntru, pe atât de cuprinzătoare era vederea cu care o zăream de la balcon. „O, priviţi, priviţi, priviţi... înainte ca să fie prea târziu. soarele este perfect chiar acum”. Uneori era un apus de soare, ce transformase norii şi lacul în aur lichid, alteori, un soare roşu întunecat, pe un cer plumburiu, lăsa o dâră roşie în ondulaţiile lacului. Odată o umbrelă cenuşie acoperea întregul lac şi Alpii Francezi de cealaltă parte...dar nu ştiu cum se făcea că soarele se reflecta în lac, doar cu o obeadă de cais evidenţiind „umbrela”. Erau apusuri splendide, precum şi ceruri înstelate noapte, în depărtare evidenţiind piscurile înzăpezite ale munţilor. Doar un pas pe balcon te ducea la zeci şi zeci de kilometri! Şi, bineînţeles, nelipsitele lumini ale Evianului de cealaltă parte a lacului începeau să scânte- ieze cu zâmbete prietenoase, pe când se lăsa întunericul. Aceste privelişti aduceau alinare pentru chinuitorul dor de casă...nu neapărat pentru locurile lăsate în urmă, ci pentru ceea ce fusese adevăratul nostru mod de viaţă. Limba vorbită în jurul nostru s-a dovedit o dificultate imediată. Niciunul din noi nu vorbea franceza. Copiii au fost „depozitaţi” într-o şcoală mică elveţiană, spre care se în- dreptau zilnic, cu manualele lor franceze în ghiozdanele de pe spate. Priscilla fu curând înăbuşită de franceză...verbe franceze...exerciţii franceze...vocabular francez, pe care tre- buia să le stăpânească înainte de a putea trece la alte obiecte de studiu – istorie, literatură şi aşa mai departe – cu copii de aceeaşi vârstă cu ea. Susan la vârsta de şapte ani tocmai terminase clasa întâi în America, pe care a trebuit acum s-o repete în franceză, începând cu cititul (la început doar buchisind în franceză). „Mămico...nu-i înţeleg pe copii, n-o înţeleg pe învăţătoare, iar acum am ajuns să nu mă mai înţeleg pe mine!” Problema lui Debby era mai uşoară, întrucât nu trebuia să înveţe decât numele cu- lorilor şi al formelor şi aşa mai departe la grădiniţă. Mesele noastre erau de asemenea o problemă. Susan ura supele făcute cu făină de ovăz, tapioca sau cremă de grâu (griş) în ele...şi adesea se încăpăţâna să stea în faţa farfuriei neatinse ce i s-a dat să mănânce, pe care până la urmă trebuia s-o mănânce rece! Mai erau şi alte gusturi neobişnuite...şi întrucât abia ne ajungeau banii pentru pension, nu ne puteam permite să cumpărăm fructe şi alte lucruri între mese, aşa că ceea ce nu era inclus în cele trei mese pe zi pur şi simplu trebuia să ne lipsim de acestea. Fiecare copil avea la dispoziţie douăzeci de centime (cam cinci cenţi americani), ca bani de buzunar pe săptămână, alegându-şi ce să cumpere cu aceştia, întotdeauna numai hrană. Şi-apoi mai erau restricţiile permanente asupra manifestărilor libere! Ceilalţi ocupanţi ai pensionului erau cu toţii trecuţi de optzeci de ani sau chiar nouăzeci şi astfel săritul, 21

râsetele sau certurile la copii nu erau tolerate. Ori de câte ori se făceau astfel de zgomote, deodată se deschideau uşile, holurile răsunând de sâsâiturile locatarilor. Debby, în vârstă de trei anişori, cu bucle aurii şi având o plăcere reală de a participa la activităţile celor în vârstă, era acceptată în acest cerc. De asemenea, era mereu prezentă în bucătărie, unde mama Turrian gătea, şi pe lângă ajutorul pe care încerca să-l dea, pe de-asupra învăţa şi franceza. Susan şi-a găsit propria ei metodă de a produce zgomote, pe măsura naturii ei de băieţoi. Am descoperit după vreo două săptămâni că metoda de exprimare a lui Susan era să-şi lase pantofii la uşă în fiecare zi, încălţându-se cu o pereche de pantofi olandezi din lemn (cumpăraţi ca suvenir în Olanda), cu care tropăia în fiecare zi spre şcoală. „Cu aceştia nu pot să sar ori să bat din călcâie sau să fac tot felul de zgomote cu ei”, spuse ea cu satisfacţie, când fu întrebată de ce poartă această încălţăminte. „Şi ce cred ceilalţi copii?” „Nu ştiu şi nu-mi pasă...doar se iau după mine şi ţipă în franceză”. Când a sosit sfârşitul lui octombrie, Susa, tristă că în Elveţia nu se sărbătoreşte Hal- loween, s-a ascuns de noi timp de două ore foarte misterios. Când am sosit de la masa de seară (copiii părăsiseră masa foarte devreme – cu permisiunea noastră!), am descoperit toate trei măştile pe care le-a creat Susan (Debby era în pătuţul ei, bolnavă de bronşită). Camera noastră fusese pavoazată şi jocuri fuseseră făcute pe spatele plicurilor vechi cu pastele. Ea intrase chiar în grădina vecinilor şi luase nişte mere verzi, care pluteau în chiuvetă! Noi am încercat să suplinim pentru copii viaţa normală pe care ar fi avut-o în America prin organizarea de servicii regulate de biserică în familie. Duminicile dimineaţa împin- geam cele două paturi spre ferestre, care dădeau în balcon, apoi puneam scaune cu spătar şi aşezam cărţi de cântări pe fiecare scaun. Fran stătea pe pasul care dădea în balcon, iar noi celelalte patru stăteam pe scaunele aranjate pe rânduri, cu Biblii şi cărţi de cântări. Ţineam servicii regulate, cu citirea Scripturii, după care urma predica. Duminică seara aveam un serviciu de tineret, cu fiecare copil ocupându-şi locul pe rând în faţa „adunării”, conducând serviciul. Eu ţineam şcoala duminicală cu ilustraţii făcute cu grijă, uneori până la treizeci de persoane. Duminică după masa organizam plimbări cu bicicleta, care puteau ţine uneori şi două ore, pe care le numeam „Empire Builders” (Ridicători de imperiu), ce se asemănau foarte mult cu cele de la Girl Scouts! În prima iarnă o doamne americană divorţată cu cei doi copii ai ei, venea la serviciile noastre religioase, iar mai târziu o irlandeză din cadrul grupului de peste nouăzeci de ani venea în fiecare duminică, iar o dădacă engleză, angajată de o familie din Lauzanne, venea cu tramvaiul. În pofida acestui efort de a face lucrurile să pară cât mai normale, neliniştea din gândurile noastre a fost exprimată în cuvinte de Priscilla într-o zi, când a cuprins-o descurajarea; „Oare ce facem noi aici? De ce am venit? Acasă tata predica la o biserică plină de oameni, iar mămica tu te ocupai de tot felul de activităţi, cu ilustraţii din Biblie, şi o mulţime de alte activităţi, nu doar băteai scrisori la maşina de scris. Iar tata avea o secretară care-i bătea la maşină tot ce trebuia. Dar acum, întrebarea care se pune este aceasta: ce facem noi aici?! 22

CAPITOLUL TREI Champéry Ce făceam noi acolo? Ei bine, iarna aceea am petrecut-o în Lausanne, stabilind con- tacte prin corespondenţă, făcând un mic început în studiul limbii franceze, vorbind cu indivizi şi grupuri din Elveţia şi efectuând două turnee de conferinţe în Olanda. Eu nu începusem decât cu puţin timp înainte să urmez un curs de corespondenţă în stenografie şi dactilografie, aşa că primele săptămâni ca secretară mergeau foarte anevoios şi încet, dar treptat am prins viteză, aşa încât se putea realiza mai mult în timp mai puţin. Am început o serie de călătorii în anul acela, care a continuat pentru următorii cinci ani. De obicei, stăteam două nopţi într-un oraş, vorbind două seri succesive. Fran vorbea despre „Istoria Bisericii”, începând cu biserica primară în cartea Apocalipsei şi în Biblie, până în prezent, desigur, sub formă schematică. El arăta ce simplă era închinarea în bise- rica primară şi cum s-a ridicat romano-catolicismul în timpul împăratului Constantin, iar apoi făcea un rezumat al Reformei şi revenirea la cei doi „piloni”, (1) o autoritate non- umanistă, pe care o dă Biblia – o autoritate aflată în afara gândirii relativiste a omului; şi (2) o abordare non-umanistă a Dumnezeului Sfânt, pe baza lucrării terminate, absolute a lui Cristos pe cruce în spaţiu, în timp şi în istorie. Apoi el arăta cum a pătruns Critica Superioară Germană în biserica protestantă cu circa o sută de ani în urmă, şi explica cum a distrus aceasta credinţa multor pastori şi lideri teologi în ce priveşte infailibilitatea Bi- bliei, de asemenea spunând că Isus nu S-ar fi născut din fecioară ş.a.m.d., fiind doar un exemplu pentru noi. Apoi trecea la Barthianism – devierea modernă mai subtilă şi mai dibace de la Cuvântul lui Dumnezeu – cum s-a născut acest curent şi câteva din devie- rile sale de bază de la adevăr, afirmând că poate fi ceva care este „adevărat spiritual, dar istoric greşit” în acelaşi timp. Această prelegere a sa despre „Istoria Bisericii” oferea un fond de bază pe care se întemeia confuzia din vremea noastră şi nevoia unei înţelegeri şi învăţături clare din partea acelora care cred cu adevărat că este un adevăr absolut pe care-l putem preda, şi o certitudine de a participa în desfăşurarea Bibliei, drept Cuvântul Dumnezeului celui Viu. Cea de-a doua seară se desfăşura mai întâi prin Fran vorbind pe tema faptului drept care copiii sunt aceia care nu au posibilitatea să decidă ei înşişi ce este adevărul, din prici- na faptului că majoritatea dintre ei nu citesc sau nu li se predă cunoştinţele Bibliei deloc; desigur, Biblia nefiind prezentată de către cineva care crede că este adevărată. Învăţătura după care Biblia este doar un mit este tot atât de dogmatică, la urma urmelor, ca faptul că învăţătura ei dogmatică este istorie! Iar dogmatismul la care majoritatea copiilor sunt expuşi este un dogmatism negativ. Noi sugeram cum orice femei care erau serioase cu privire la aceasta puteau să-i înveţe pe copiii cartierului în care locuiau. Apoi făceam un exerciţiu demonstrativ – cântând cântece ilustrate, povestind o poveste din Biblie ilustrată cu imagini pe planşe, dând lecţii practice pentru a ilustra învăţăturile de bază. 23

Cum treceau lunile, Fran şi cu mine am început să redactăm lecţii pentru clasele care începeau şi, în cele din urmă, lecţiile au fost traduse în treisprezece limbi – fiind traduse şi trase la mimeograf de grupuri sau de indivizi din diferite ţări. Aceasta era o porţiune din lucrarea noastră, care a început în cursul anului petrecut la Lausanne – deşi uneori ne simţeam noi înşine descurajaţi, cum se exprimase Priscilla. Pe măsură ce vara se apropia, profesoara noastră de franceză ne-a îndemnat să mergem în munţi. „Toţi elveţienii fac aşa. Este important pentru copii să beneficieze de o schimbare de altitudine”, a spus ea. Am făcut o vizită, dând curs invitaţiei sale, în satul Champéry, vizitând vreo două cabane ce erau de închiriat, selectând una fost frumoasă, plină de balcoane cu muşcate, vecină cu Marcleys, care erau proprietarii. Cabanele erau cocoţate una lângă alta pe o pantă abruptă, arătând de parcă ar avea bastoane de ski de care să te ţii, pentru ca să n-o ia la vale! O cărăruie trecea pe lângă uşa din dos, sfârşind pe muntele din spate. Chiria, plus cheltuielile de alimentaţie, echivalau cu pensionul ce-l plăteam, aşa că am semnat contractul. Vă puteţi închipui bucuria copiilor de a avea la dispoziţie o casă întreagă! Cu mămica în bucătărie, Susan a scos strigăte de bucurie, anticipând reluarea gătitului. Acum aveam o totală vedere, Champéry fiind într-o căldare, la altitudine de 3.200 de picioare înălţime, dar cu munţi de 6.000 până la 10.400 de picioare înconjurându-ne din trei părţi, cu o dras- tică coborâre până la valea râului ce curgea pe acolo. Am privit pe fereastră ca să vedem mai bine muntele din faţa noastră, uitându-ne la cascade şi stânci, mai degrabă decât la piscuri sau la cer. Pentru a vedea cerul, trebuia să ne deplasăm pe balcon, cerul părându- ne ca un tavan întins între piscuri, decât cerul cum te-aşteptai să-l vezi primprejur. Acum gătitul, lucrările de dereticat prin cabană şi făcutul pieţei au fost adăugate la corvoada de secretară şi grija pentru copii. Aproape imediat ce ne-am mutat au început să sosească oaspeţi la ceaiul de după masă şi la conversaţii antrenante. Primele au fost nişte şcolăriţe englezoaice pe care Pris- cilla le întâlnise la bazinul de înot, invitându-le să petreacă după amiaza cu noi, însoţite de profesoara lor. Am profitat îndată de acest prilej pentru a le arăta „materialele pentru copii” – nu că mă aşteptam să le folosească, ci pentru că voiam să le spun ceva fără să le predic. S-au arătat extrem de interesate şi mai târziu au venit, aducând cu ele şi alte fete. Faptul a continuat toată vara. Fran a efectuat o călătorie în Olanda singur. Am petrecut o zi răspunzând la telefon, din partea unei tabere de tineri dintr-o altă parte a Elveţiei. Apoi Fran a fost chemat la Londra. Şi aşa a trecut vara, venind vremea să ne întoarcem la Lausanne. Cu puţin timp înainte de a ne întoarce, s-a întâmplat ceva care a reapărut de câteva ori în ţesătura vieţii noastre în următorii ani. Acel ceva era o persoană cu numele de Ba- ronesa vom Dumreicher, care stătea cu nişte tineri la Chalet Bijou. O baronesă germană, ea petrecuse patruzeci de ani din viaţa ei în Egipt şi, cum ne mărturisise ea, au fost ani petrecuţi în plăceri de societate. Multe lucruri tragice s-au întâmplat diferiţilor membri ai familiei sale, până când, în cele din urmă, soţul ei a fost omorât, ea pierzând toată averea pământească. Ea trăia în Elveţia cu banii pe care îi dăduse nepotul ei, dar o făceau să 24

se simtă o cerşetoare. Tulburată în gândurile ei cu privire la prezent şi viitor, ea a auzit despre noi şi a cerut să ne viziteze. Prima şi cea mai importantă dorinţă a ei fusese să ştie dacă era posibil într-un fel să cunoască dacă mai poate fi iertată. Că există un Dumnezeu de asta nu se-ndoia, dar se temea de moarte, privind înapoi asupra unei vieţi golite de orice lucru bun, fiind, în schimb, plină de păcat – şi că nu mai era timp prea mult pentru a compensa. Cu casca pusă pe urechi, ca să nu scape nimic din ce se spunea, ea a ajuns la acea asigurare fericită pe care o dăruieşte Biblia credincioşilor, şi care nu se bazează pe fapte, care necesită timp ca să fie săvârşite, ci pe ceva ce a fost făcut pentru ei de către Fiul lui Dumnezeu. Este un lucru cu adevărat palpitant să primeşti un mesaj ca acesta pentru lume. Dacă „viaţa veşnică” ar depinde de ceea ce ar avea cineva timp să facă sau puterea să întreprindă ori voinţa de a face, ori emoţiile pe care să le simtă, ori familia din care să se tragă, ori talentul de a realiza, ori o minte strălucită ca să înţeleagă, ori banii cu care să plătească, ce trist ar fi să răspunzi la această întrebare stăruitoare: „Cu părere de rău, dar asta nu este pentru tine”. Dar minunea a fost că baronesa a devenit creştină, simţind o bucurie palpitantă, ca un copil care a descoperit o comoară ascunsă. „Vai”, ne-a spus unul din tinerii noştri, la aprozar a doua zi, „dar ea este atât de schim- bată, şi fericită ca un copil, atât de încântată că s-a întâmplat de ziua ei!” Am început să vedem revenirea caprelor, oilor şi vacilor de pe păşunile înalte al mun- ţilor, şi cabanele au trecut din mâna vizitatorilor de vară în cea a sătenilor, care petrecuseră vara sus pe crestele alpilor. Câmpiile din jur au devenit pline de simfonia clopoţeilor de toate mărimile, până la cele mai mari ale vacilor, toate emiţând sunete diferite. Copiii au fost încântaţi să audă melodia cu Heidi şi s-au rugat să fie lăsaţi să locuiască permanent în sat... „De ce trebuie să ne întoarcem?” Ne-am dat seama că nu era niciun motiv real, decât unul de convenienţă pentru că- lătorit, şi numele unui oraş mai mare ca adresă şi eliberarea mea de corvoada muncii de secretară. Dar după câteva investigaţii am aflat că chalets se închiriază pe câte un an, la un preţ mult mai convenabil decât cabanele ce se închiriază pentru un anotimp, şi făcând un calcul rapid, am descoperit că având chiria mai ieftină pentru cabană, puteam să ne permitea să angajăm câteva ajutoare pentru muncile de la cabană... şi atunci se putea realiza! Madame Marclay a regretat că deja cabana lor era închiriată pentru iarnă, astfel că dacă era ceva de găsit, trebuia să se întâmple în următoarele zile, întrucât aproape totul fusese deja închiriat pentru sezonul de schi. Ne-am rugat: „Scumpe Tată Ceresc, dacă este voia Ta să trăim în acest sat, arată-ne o cabană acceptabilă în cursul acestei săptămâni, cu o şcoală pentru copii”. Am găsit şcoala a doua zi, care se numea Home Eden, o pensiune pentru copiii care aveau nevoie de aer de munte din anumite motive, şi avea doisprezece copii internaţi acolo. Cele două doamne elveţiene care administrau şcoala păreau nu numai capabile, dar adevărate femei cu bun simţ. „Să vezi, mamă”, a spus Susan emoţionată, după prima zi petrecută acolo, „este ca 25

un basm! Învăţătoarea calcă, drege hainele copiilor şi brodează. În acelaşi timp, le predă aritmetica... şi e o excelentă dăscăliţă”. Această pensiune a făcut o derogare de la regula lor de bază, conform căreia nu pri- meau decât internişti, Susan şi Debby frecventând şcoala ca elevă la zi, întrucât aveam să le lăsăm ori de câte ori plecam în turnee de conferinţe. Pentru Priscilla, care avea nevoie de educaţie mai avansată, am găsit o şcoală internat pentru băieţi, care a făcut o excepţie, întrucât ea era singura fată din şcoală! În timp ce eram plecaţi în turnee, ea stătea la Home Eden cu copiii mai mici. Dar o cabană nu s-a găsit până în ultima zi...când aproape că renunţaserăm să mai că- utăm. Am întâlnit-o pe sora profesoarei de franceză pe stradă. Ea ne-a oprit, spunându-ne: „Am auzit că doriţi să închiriaţi o cabană. Ei bine, eu îngrijesc de un chalet pentru o familie de englezi, şi îmi vine atât de greu s-o întreţin şi s-o pregătesc pentru un timp atât de scurt, vara, şi apoi pentru sezonul de schi din iarnă, încât mai degrabă aş închiria-o pentru un an întreg. V-o dau pentru preţul a două sezoane, întrucât îmi va salva o mulţime de lucru”, Ne-am dus să vedem Chalet des Frênes, minunându-ne de ce ni s-a dat – deoarece ni se părea un dar la ceea ce ceruserăm în rugăciune. Era o frumoasă casă de la ţară, zidită în stilul unei chalet, cu încălzire centrală, o splendidă cameră de zi cu tavanul din bârne şi un uriaş şemineu, cu locuri de şezut pe ambele laturi. În plus, avea o grădină minunată, ba chiar şi o casă miniaturală, pe care copiii si-au însuşit-o pe loc. Fiecare din noi putea să-şi aibă camera sa, iar casa avea biroul ei şi o cameră de oaspeţi. Era complet furnizată cu cearşafuri, argintărie şi ustensile de gătit. Bineînţeles că am închiriat-o, mulţumindu-I Domnului pentru ea! Îi promiseserăm doamnei Turrian că aveam să ne întoarcem, şi ne-am ţinut de cuvânt, spunându-i că nu vom pleca decât la sfârşitul lunii octombrie şi ne vom ruga să-i fie închi- riate camerele până atunci. Susan a pornit în căutarea de clienţi. Oprea pe stradă doamne mai în vârstă, spunând: „Este o foarte bună pensiune cu supă foarte delicioasă, pentru doamne ca dvs.” (Plângerile ei anterioare şi încăpăţânarea ei cu privire la supă întotdeauna aducea exclamaţii din partea doamnelor, care-şi exprimau satisfacţia pentru supă!) Madame Turrian a reuşit să închirieze camerele înainte de a pleca noi, şi astfel pe 2 noiembrie 1949 ne-am mutat la Champéry, cu toate bagajele, valizele şi cutiile. Ce bucu- roşi am fost să despachetăm lucrurile ce zăcuseră nedespachetate timp de doi ani – mai ales cărţile. Fiecare carte pe care o recunoşteam dădea naştere la strigăte de uimire: „Oh, ce mult iubesc cartea aceea...lăsaţi-mă să vă citesc din ea”. Curând am terminat de scos toate lucrurile din geamantane şi cutii, cu programul nostru potrivit unei adevărate case, mai degrabă decât o casă de închiriat...neanticipând însă nicio schimbare în programul nostru de lucru. Aveam deja pregătite conferinţe, prima fiind doar peste câteva zile, la Paris; altele de mai târziu ne-au dus în ţările scandinave, iar, în cele din urmă, spre sud, până în Spania şi Portugalia. În fiecare din aceste ţări am început să ţinem clase cu copiii, iar câte un individ sau un grup se ocupau cu traducerea lecţiilor. Pregăteam deja camera de zi pentru Crăciunul familiei, aşteptându-ne să-l ţinem mai devreme cu două zile, din pricina oaspeţilor care veneau să stea de ajunul Crăciunului şi 26

în mijlocul decorării pomului de Crăciun, ce fusese tăiat direct din pădure, cu ramurile sale proaspete, deodată s-a auzit soneria de la intrare. Un tânăr păstor francez, cu părul negru, fu lăsat să intre. Eu nu am avut vreme să mă ocup de oaspete, întrucât a trebuit să veghez tava cu biscuiţi, care se coceau, să pregătesc supa şi să alerg până-n sat să cumpăr mai multe alimente. Nu după mult timp însă, vizibil emoţionată, Susan a dat buzna în bucătărie să ne spună cu ce treabă venise oaspetele, după care, cu aceeaşi viteză, Susan a ieşit din bucătărie. Pastorul francez venise să-i vadă pe cei câţiva protestanţi din oraş. În cursul vizitei, a întâlnit-o pe directoarea şcolii de fete, care venise cu ocazia sărbătorilor de iarnă. El a întrebat-o pe aceasta dacă este vreun serviciu în engleză pentru credincioşii protestanţi, şi i s-a spus că nu fusese programat să se ţine niciun serviciu în engleză pentru protestanţi, Pastorul nu ştia engleză şi nu se ţinea niciun serviciu protestant de niciun fel în această perioadă, în acest sat romano-catolic dintr-un canton romano-catolic. (Există douăzeci şi două de cantoane, dintre care unele sunt romano-catolice, iar altele protestante.) Cineva, care fusese de faţă la această întâlnire cu directoarea şcolii, i-a spus că este un pastor protestant american, locuind la cabana des Frênes. Bine dar pentru a avea servicii, unde am putea să le ţinem? Se pare că o englezoaică care întotdeauna îşi petrecea vacanţele la Champéry, construise o capelă, încă din anul 1912, şi o clădire de toată frumuseţea, cu acoperiş în stil gotic, din lemn de culoare închi- să, şi pereţi de culoare cremă. Pe pereţi aveau pe atunci versete din Scriptură, în franceză. Se pare că doamna credea în Biblie şi a simţit îndemnul să facă ceva pentru acest loc mult îndrăgit de ea. Ea murise cu câtva timp înainte, lăsând clădirea în mâinile unui comitet dintr-o altă parte a Elveţiei. Cea mai mare parte a timpului, capela stătuse neocupată, dar era disponibilă pentru un serviciu de Crăciun, cu condiţia ca cineva să facă rost de lemne pentru foc! Soţia coafezei din sat s-a dovedit a fi o protestantă şi încă una care ştia să cânte la orgă, deci planurile au fost puse în mişcare. Debby a stat în cap pe canapea şi a început să cânte fericită... „Tăticul o să predice într-o biserică adevărată, cu mulţi oameni. Nu-mi mai aduc aminte de când l-am auzit pe tata predicând într-o biserică adevărată!” Drept să spun, nu ştiam care e cel mai fericit membru al familiei! În ce-l priveşte pe Fran, el s-a retras pentru a studia notiţele asupra predicii pe care credea c-o va predica doar pentru serviciul nostru în familie, iar eu m-am simţit că pluteam spre magazinul din localitate câteva minute mai târziu. Pentru a înţelege bucuria ce ne-a cuprins pe toţi în toate acestea, trebuie să credeţi că mesajul Bibliei, atât de bine înveşmântat în mesajul Crăciunului, este realmente adevărat şi ca importanţă o chestiune de „viaţă şi moarte”! Era un ger de crăpau pietrele, când ne grăbeam să ajungem la biserică în duminica Crăciunului, dar nu era deloc zăpadă. Soarele strălucea pe zăpada de deasupra noastră, odihnindu-se peste piscurile Dents du Midi, pentru ca apoi să scalde satul în căldura sa binefăcătoare, preţ de câteva ceasuri. Debby bătea din picioare pentru a-şi încălzi degetele de la picioare, sărind ca o căpriţă de munte. „Oare cine-o să vină la biserică astăzi să-l audă pe tata predicând?” întrebă ea. 27

Un fior m-a cuprins, gândindu-mă că nu va veni nimeni. Dintr-o privire am observat că focul vesel şi cald duduia în sobă! Toate îndoielile mi s-au risipit într-o clipită. Rând după rând, toate scaunele erau pline de copii! Bunăoară, era un grup de fete îmbrăcate identic, purtând rochiţe bleumarin, de la o şcoală din Londra, ce veniseră acolo pentru două săptămâni de schi. Apoi un grup de băieţi scoţieni în kilt-urile lor specifice şi alte grupuri însoţite de profesori şi profesoare în vacanţă din Anglia. Mai erau şi unii elevi de la şcoli elveţiene, precum şi oaspeţi de la hotelurile dimprejur. Luaţi împreună, trebuie să fi fost vreo sută cincizeci de persoane. Am înălţat în gând o rugăciune ca să ne dea Domnul prilejul să stăm de vorbă cu câteva persoane în parte, iar nu să-i lăsăm să plece la terminarea serviciului religios fără a şti dacă vreunii dintre ei aveau ceva probleme personale. După terminarea serviciului, Susan a sărit de la locul ei fericită, apropiindu-se de mine şi şoptindu-mi: „Un om şi o doamnă stau de vorbă cu tata, discutând dacă n-am putea avea încă un serviciu săptămâna viitoare”. Cu faţa radiind de fericire, Susan o luă din loc iarăşi, nevoind să-i scape nimic. A trebuit să obţinem permisiunea comitetului, şi mai degrabă decât să-şi dea asentimentul pentru „încă un serviciu”, ei au răspuns că sunt fericiţi ca noi să folosim biserica pentru tot ce dorim, „atâta timp cât locuim în Champéry”. Servicii regulate de duminică dimineaţa au fost adăugate, iar eu am avut satisfacţia de a desena şi a tipări de mână douăzeci şi două de afişe pe care le-am plasat in diverse ho- teluri şi pensiuni, prin care anunţam ţinerea unui serviciu religios în engleză, la „templul protestant” în apropiere de staţia de tren. Proprietarii de hoteluri s-au bucurat să le poată oferi clienţilor lor o altă atracţie, mai ales că era gratuită. Ne-au mulţumit şi pensiunile, unde aveau să stea grupurile şcolare, cum ni s-a spus de diversele grupuri ce veneau pentru sporturile de iarnă. Când am vorbit cu un om de afaceri din Lausanne despre de- mararea regulată a acestor servicii, acesta a fost uimit: „Eu credeam că vă veţi îngropa în satul Champéry... şi uite ce a ieşit! Cu adevărat este o oportunitate remarcabilă”. Curând am descoperit printre vorbitorii de engleză nişte fete care veneau regulat săp- tămână de săptămână şi spuneau că frecventează un pension de pregătire, care închiriase un hotel şi stăteau în Champéry până în martie. Cele mai multe şcoli elveţiene care au un grup de tineri în ele – toate fiind şcoli pe pregătire – merg la o staţiune de schi şi închiriază o mare cabană sau un hotel pentru întregul sezon de iarnă. Întregul personal merge şi el, iar lecţiile pentru şcoală se ţin înainte de amiază, lecţiile de schi ţinându-se după amiază pe pantele însorite (sau vice versa!). Câteva fete, ce stăteau de vorbă în partea din spate a bisericii, au fost invitate să vină la cabană joia următoare, în vederea unor conversaţii şi pentru ceai. Li s-a spus să vină la această întâlnire de joi seara, prezentând orice subiect din Biblie sau orice altceva le preocupă. Ele au acceptat bucuroase, dar mai târziu în cursul săptămânii, am rămas dezamăgiţi printr-un telefon primit din partea directorului şcolii, Monsieur F., care a precizat, destul de rece, că fetele au venit pentru a schia şi a studia...atât şi nimic mai mult! Prin urmare, nu puteau veni. Cuvintele păreau rostite pe un ton final! 28

Chiar în săptămâna aceea am avut o splendidă convorbire cu doctorul din Monthey, care a venit s-o vadă pe Susan, ce acuzase dureri în zona genunchiului. Evident că lui i-a plăcut de noi cum ne-a plăcut şi nouă de el, deoarece am aflat mai târziu că-i vorbise cu entuziasm despre noi directorului şcolii de fete – Monsieur F. Curând după aceasta am primit o invitaţie la dineu la şcoală (Fran şi cu mine), să arătăm diapozitivele colorate cu imagini din ţările Europei fetelor de la şcoală. În seara aceea, Monsieur F. a rămas încântat de diapozitive, zicând de mai multe ori: „Fetele ar trebui să vadă mai mult din acestea...” La care noi am răspuns că vom fi bucuroşi să venim pe la ei oricând! Drept urmare, s-a făcut o invitaţie generală şi în loc să vină vreo şase cât fuseseră programate pentru prima invitaţie, s-au înfăţişat treizeci şi două! Erau acolo Zoroasteriene, din India, Budiste din Siam, precum şi fete din diverse fonduri religioase sau antireligioase din Anglia, Canada, Argentina, Haiti, Danemarca, Scoţia, America şi Cehoslovacia. Am petrecut o seară cât se poate de antrenantă, al cărei început l-a constituit prezentarea diapozitivelor, urmată de servirea ceaiului şi a prăjiturilor în încheind cu întrebări serioase. Asta a fost doar prima din multe seri ce au urmat – singura schimbare fiind aceea că am scos din program vizionarea diapozitivelor, deoarece toate voiau ca timpul disponibil să fie alocat întrebărilor. Într-o dimineaţă, pe la şase, când încă nu se făcuse lumină, ne-am îndreptat spre gară. să prindem trenul de 6,17 spre Lausanne, care (cu schimbare la Aigle) ne aducea la destinaţie la ora 9 dimineaţa. Trăgeam după noi o ladă mare, pentru rambursarea banilor pentru ea, iar Fran şi Debby se hotărâseră să călătorească pe cutia, de fusese montată pe o valiză, care, la rândul ei, fusese aşezată pe o sanie. În ce mă priveşte, eu veneam „în pas alergător”, având grijă să nu „prind” un fir la ciorapii de nylon. Debby urma să-şi viziteze tovarăşii mai în vârstă de joacă şi-şi programase „o mie şi una” de lucruri, printre care o vizită la buna Baroneasă Dumreichir. „Unde aţi fost?” a întrebat ea, pe un ton uşor dojenitor. „Am atâtea să vă spun! Hai- deţi, ocupaţi loc aici”. Şi şi-a fixat cu dibăcie „ceainicul” la ureche, aşezându-se în fotoliul ei preferat, bine încotoşmănată să nu răcească. (Apropo, „ceainicul” era, de fapt, o trom- petă, deoarece odată un chelner l-a luat, plasându-l printre celelalte cainice!) Am cinat cu ea, timp în care ne-a spus despre numeroasele mici necazuri cu care se confrunta. Apoi: „Dar trebuie să vă spun despre tânărul care a fost atât de cumsecade cu mine...” şi următoarele ore de conversaţie au fost presărate cu descrieri ale lui Christian D., un chipeş student norvegian la medicină, care venea adesea s-o ajute şi s-o îmbărbăteze. „El locuieşte de unul singur într-o cămăruţă, îşi pregăteşte singur mâncarea, îşi câr- peşte şosetele şi-o ajută pe proprietara casei, ca plată parţială pentru camera sa. Vine la mine când sunt bolnavă, îmi reaşează perna şi-mi pregăteşte o ceaşcă de ceai. Vorbeşte foarte încet şi niciodată când nu are ceva de spus. Ei, ce spuneţi? Vă interesează să-l cunoaşteţi?” Ba bine că nu! Fran a întrebat dacă i-ar plăcea să petreacă un weekend cu noi sus în munţi. „Ach, asta i-a prinde de minune. Dar cât ar costa aceasta?” 29

Fran a răspuns, înmânându-i banii pentru taxa de maşină şi spunând: „Spune-i că e o parte din tot ce le datorez norvegienilor, pentru grija pe care mi-au acordat-o când zăceam bolnav în Oslo... şi roagă-l să vină la noi de weekend”, Oh cum aş dori să vă pot descrie în amănunt acel sfârşit de săptămână! Champéry era plin de drapele pentru un evenimente sportiv, iar zăpada proaspătă adăuga la asta un aer festiv şi o frumuseţe deosebită. Copiii au alergat la gară ca să-l întâmpine pe Christian, aducându-l în casă prin bucătărie. Un norvegian de peste doi metri, cu ochii albaştri, cu părul blond, era greu să treacă neobservat. „Vai, dar mă simt ca acasă!” a exclamat el din primele clipe, de cum a păşit înăuntru, simţindu-se într-adevăr ca acasă. N-a fost lucru pe care să nu-l facă, de la croirea zăpezii până la stradă, în noianul de nea, la spălarea vaselor şi povestind cu farmec basme norvegiene copiilor ce-l priveau fascinate în jurul focului şi scoţând fetele la o emoţionantă plimbare cu sania, cum numai norvegienii ştiu s-o facă! Cu obrajii îmbujoraţi, şi ochi strălucind de bucurie, Priscilla a spus: „Am luat-o pe drumul din spate cel puţin trei kilometri, iar Christian a tăiat un băţ de cel puţin trei metri şi jumătate dintr-un copac. Ne-a spus să ne ridicăm picioarele de la sol, el făcând la fel (săniile elveţiene se manevrează cu călcâiul) şi ne-am luat zborul, alunecând pe zăpadă, iar el a condus sania din spate, asemenea cârmei unui vas. Wheee... niciodată n-am mai avut o plimbare cu sania de felul acesteia!” Duminică, cum aveam obiceiul, am ţinut un serviciu religios la biserică, la care a participat şi Christian. Apoi duminică seara a stat la uşă, luându-le politicos paltoanele, de cum intrau fetele înăuntru, sporovăind voioase şi pline de zăpadă, şi, n-a trecut mult timp, până ce a descoperit o norvegiană între ele, desigur conversaţia desfăşurându-se acum în norvegiană! Întrebările l-au interesat pe Christian şi, după plecarea fetelor, a avut şi el câteva întrebări de pus. Şi astfel, aşa a început prima iarnă la Champéry. Noi ne-am amânat călătoria în Scan- dinavia până la mijlocul lunii martie, pentru ca să petrecem acest timp minunat cu fetele. Cu puţin timp înainte de a pleca în Scandinavia, s-a întâmplat un lucru minunat – respec- tiv, minunat pentru oricine crede că creştinismul este adevărat – Christian, care fusese un agnostic, deveni creştin! Privind înapoi acum, din perspectiva prezentului, în acele prime două luni, la ce avea să vină mai târziu, în anii viitori, nici nu puteam visa la călăuzirea Domnului! Doar atâta ştiam că rugăciunea noastră fierbinte pentru călăuzire fusese ascultată, iar venirea noastră la Champéry avusese un şi mai mare scop decât satisfacerea dorului copiilor noştri după un cămin al nostru, şi încă ce cămin „pierdut printre munţi” cum se poate descrie cel mai bine Champéry. Da, în sfârşit, ştiam fără umbră de îndoială, că Dumnezeu fusese Acela care nu adusese acolo! 30

CAPITOLUL PATRU Chalet Bijou Cum ne pregateam noi pentru îndelungata călătorie fără copii, ne încercau multe emoţii la gândul că-i vom lăsa singuri. I-am mulţumit Domnului pentru înţelegerea de care au dat dovadă pentru scopul acestor călătorii şi pentru înţelegerea importanţei a ceea ce simţeam că Dumnezeu ne-a încredinţat să realizăm. Acea înţelegere s-a manifestat în bucuria veştii că Christian devenise creştin. Ei nu au spus: „dar el era cea mai cumsecade persoană pe care am cunoscut-o, aşa că trebuia să fie creştin”... deoarece ele nu păreau să înţeleagă faptul că a fi„cumsecade” sau a avea o personalitate încântătoare, a ficu bun simţ, a avea o natură blajină nu este criteriul Bibliei pentru a judeca un om, ci este dacă crede ce spune Dumnezeu. De asemenea, ele au împărtăşit fericirea noastră în rezultatele aparente ale grupurilor de discuţie cu fetele, şi în mod special erau bucuroase că minuscula fată blondă, Analie din Argentina, de asemenea ajunsese să creadă. Când „doamna pufăită” şi „profesoara” (cum obişnuia Susan să le spună) au venit de la Home Eden să ne facă o vizită, le-am arătat materialele pentru şcoala duminicală ce urmam să le dăm Priscillei să-şi înveţe surorile mai tinere în absenţa noastră. „I se va permite să aibă o clasă cu surorile ei duminica după masa?” am întrebat eu. „Oh, bineînţeles. De fapt, copiii de la pension sunt atât de nerăbdători s-o aibă pe Priscilla înapoi, învăţându-i povestiri din Biblie, încât nu cred că ar fio idee rea ca toţi să facă parte dintr-o clasă”. Aşadar, formarea Priscillei ca profesoară începuse deja! Apropiindu-se ziua plecării noastre, am simţit cu nu puteam să-mi las copiii pentru şapte săptămâni! Dar în ultimul moment mi-a venit o idee, care m-a făcut cumva să por- nesc la drum cu inima mai uşoară şi speram că ea putea să arunce o punte peste prăpastia ce se deschidea între clipa când aveau să se scoale, găsindu-se singure şi timpul când avea să vine cineva să le ia, ducându-le pe ele şi ghiozdanele lor la şcoală. Ideea mea grozavă din urmă a fost plasată la picioarele patului lor, în ceasurile de dimineaţă, când, terminarăm în sfârşit de împachetat! În dimineaţa plecării noastre, ele au descoperit daruri împachetate vesel, pe care s-au grăbit să le deschisă împreună... şi astfel, pe când trenul alerga de zor pe coasta muntelui, ele s-au trezit cu un al doilea Crăciun, înainte de a pleca la Home Eden unde aveau să petreacă două luni. Acea călătorie şi cele care i-au urmat în următorii doi ani, ar fisuficiente să umple filele unei cărţi în sine, dar nu acesta e motivul pentru care vreau să vă istorisesc această povestire. Daţi-mi voie să vă spun că cele mai lungi erau alese în aşa fel încât să fim în Champéry în timpul anotimpurilor de iarnă şi de vară, când soseau o mulţime de oameni interesaţi din serviciile bisericeşti. Eram pur şi simplu încântaţi de rezultate. Orele co- piilor, numite „Copii pentru Cristos” au demarat în mai multe localităţi, iar noi am fost ocupaţi trimiţând o mulţime de rolfilme pentru a ilustra lecţiile pe care le compuneam (de pildă, asupra cărţii Luca aveam douăzeci şi opt) şi să răspundem la scrisorile ce au început 31

să sosească din ţările pe care le vizitaserăm. Copiii ne-au însoţit într-o călătorie pe care am întreprins-o în Olanda şi au devenit o clasă model, cântând cântecele menite să ilustreze o clasă de copii; iar Debby a venit cu noi într-o călătorie vizitând grupuri de Action Biblique răspândite peste tot în Elveţia (o lucrare tare frumoasă cu centrul la Geneva, unde era o şcoală biblică, în care ea se bucura să se joace cu jucăriile aduse pentru ea, din poduri şi cufere la fiecare cămin unde poposeam, şi de ajuta să cântăm cântece pentru copii în cadrul adunărilor). Vara următoare, întreaga familie ne-am dus la München, pentru a ţine o şcoală biblică destinată aparţinătorilor armatei americane. În anotimpul de Crăciun 1950-51, Susan a venit la mine într-o zi şi mi-a spus: „Mă- mico... tu mergi în toată Europa ca să înfiinţezi clase pentru copii, deoarece este atât de important ca ei să audă ce spune Biblia... şi tu – nici măcar acasă nu ai o clasă!” „Susan, noi am venit în Elveţia, în acest sat, doar ca să trăim, nu ca misionari în această ţară”. „Dar oamenilor cărora le spui să ţină clase doar au aceste ore în casele lor, în care tră- iesc. Care e problema, îţi este frică? Finlandezilor le spui să nu se teamă de ruşi, deoarece Dumnezeu se va ocupa de ei... îţi este frică?” Nu era obraznică, doar foarte interesată. Am răsuflat adânc, spunând: „Ei bine Susan, eu nu vorbesc bine franceza ca să predau o oră”. La care ea mi-a răspuns imediat: „Priscilla face acest lucru... ea ar putea să predea, iar tu ai putea s-o ajuţi din timp cu lecţia respectivă”, Nu mi s-a părut corect să vin cu alte scuze, când ea a continuat: „Copiii au nevoie să ştie că păcatele le pot fiiertate şi că Isus a luat toată pedeapsa pe care o meritau ei, şi nu trebuie să se teamă de purgatoriu”. „Bine, Susan, dacă Priscilla va accepta să predea, iar tu îi vei invita pe copii, şi dacă părinţii lor le vor permite să vină, s-ar putea să ţi se împlinească dorinţa”. Clasa de Crăciun, cu istoria Crăciunului spusă de Priscilla în faţa şemineului cabanei des Frênes, cu o ceaşcă de cacao fierbinte şi biscuiţi delicioşi, cu cei şase copii pe care-i invitase Susan, a fost prima clasă de copii, în prima lor încercare independentă de a răs- pândi adevărul la alţii! Curând a devenit un eveniment săptămânal obişnuit, care a crescut mereu. Veneau copii de la pensiunile destinate lor, până când s-a ajuns la cifra de douăzeci şi cinci de la şcoala din localitate, precum şi de la altele. Priscilla era foarte pricepută în a le reţine atenţia cu talentul ei înnăscut de povestitoare, conducându-i în cântări şi învăţa- rea de versete biblice. Fiecare lua un verset biblic tipărit de mână sub formă de ilustraţie cu lecţia pentru ziua aceea, decupat din hârtie colorată, şi acestea au apărut pe zidurile caselor din sat, ba chiar la şcoala din localitate. Debby şi-a serbat a cincea zi de naştere. În timpul zilei, am surprins-o stând pe un sca- un examinându-şi cu atenţie faţa în oglindă. „Nu e nicio deosebire”, a spus ea, scuturând din cap. „Chiar nu e nicio diferenţă faţă de anul trecut, când aveam patru ani!” Susan avusese a noua zi de naştere, exclamând cu exuberanţă toată ziua şi multe zile după aceea: „Oh, ce fericită sunt că am ajuns la vârsta de nouă ani! Toată viaţa am aşteptat să vină această zi. Când ai ajuns la nouă ani, nu mai eşti mică”. 32

Iar Priscilla intrase în cercul magic al adolescenţilor, împlinind vârsta de treisprezece ani – având doar un singur mare regret: „O, mamă, ce n-aş da să am fete cu care să merg la şcoală! Totdeauna am dorit să ajung o adolescentă, dar aş vrea să am o fată cu care să împărtăşesc aceasta – o fată de vârsta mea”. Dorinţa ei s-a împlinit într-un mod dramatic. Dar a fost mai mult decât o dorinţă, de- oarece ne-am rugat, rugându-L pe Dumnezeu să ne dea o soluţie la nevoia Priscillei, nu doar pentru ca să aleagă fetele cu care să fie, dar şi să meargă la şcoala potrivită, întrucât limbajul şi atmosfera în şcoala de băieţi nu erau bune pentru ea şi am considerat că aveam responsabilitatea s-o scoatem de acolo. Boala ei ne-a oferit cheia pentru a deschide o uşă cu un răspuns minunat. Dr. O. tocmai terminase cu diagnosticul pe care i l-a dat şi, scriind o reţetă pentru ea, el a început să vorbească despre şcoală. „De ce nu o înscrieţi pe Priscilla la şcoala domnului F.?” s-a interesat el. Noi am râs cu poftă, răspunzând: „Oh, domnule doctor O., nu avem atâţia bani... nici chiar dacă ne-ar acorda o reducere, nu ne-am putea permite!” Mai târziu în cursul acelei săptămâni, Monsieur F. au venit să servească masa de sea- ră la noi şi au rămas la noi toată seara. Noi am discutat despre multe lucruri, iar el ne-a mulţumit pentru timpul pe care-l acordam fetelor la şcoala sa. Da, ei urmau să vină din nou, o dată pe săptămână şi în iarna care venea... iar unele dintre fete m-au rugat fierbinte să le dau lecţii de gătit pe care şcoala le adăugase la lista de lucruri pe care trebuie să le facă... cu o fată zoroasteriană din India găsind o mare satisfacţie pentru a fipentru prima dată în bucutărie. „Când am fost mică, am pus o servitoare să facă plăcinte din mâl... Ea le-a uns cu un fel de untură artificială colorată. Cât despre mine, mie nu mi s-a permis să fac nimic de una singură”. Sărmana fată bogată! Ea era încântată de lecţiile de gătit, dar şi mai încântată de tot ce învăţa din Biblie şi, cum că imaginaţi, conversaţiile din bucătărie nu se refereau toate la reţete. Dar să revin la seara aceea care am petrecut-o cu Monsieur F. Domnia sa şi-a exprimat satisfacţia pentru tot ce am realizat pentru şcoala sa (gratis) şi apoi a spus, fără niciun preambul: „Şi ce ţi-ar plăcea să ai, Priscilla? Cursul normal american – cu limba franceză avansată, desigur alături de studenţii francezi – şi, bineînţeles, vei dori să participi şi la orele de limba latină, nu-i aşa?” „Dar, domnule F., trebuie că s-a comis o greşeală. Nouă nu ne dă mâna s-o înscriem pe Priscilla la şcoala dvs.” El a ignorat aceasta, începând să vorbească din nou despre alegerea materiilor, însă eu am menţionat din nou că este cu totul imposibil. Apoi s-a adresat secretarei sale: „Mademoiselle... avem mâncare rămasă după servirea meselor?” „Oui, Monsieur”, a răspuns aceasta. „Şi nu avem cumva un pat în plus?” „Oui, Monsieur, în camera lui Shirley”. „Atunci”, s-a întors el spre mine triumfător, „vedeţi? Nu va finicio problemă”. Şi aşa s-a întâmplat imposibilul, căci pentru următorii doi ani Priscilla a fost elevă 33

într-una din ele mai bune şcoli şi cea mai scumpă şcoală cu internat din Elveţia, practic gratuit. Noi credem că nu a fost la „întâmplare” sau o chestiune de „noroc”, ci un răspuns hotărât din partea unui Dumnezeu personal. Partea minunată pentru familie a fost că în toate lunile de iarnă nu a fost nevoie să fa- cem nicio schimbare. Nu a fost nevoie de patul suplimentar, întrucât Priscilla a frecventat şcoala ca elevă la zi. A avut lecţii de schi împreună cu fetele, ajungând să fie, de fapt, una dintre cele mai bune schioare. Tocmai în acel punct din viaţa noastră am primit o uşoară lovitură. Chalet des Frênes a fost pusă la vânzare! Proprietara venise la Champéry să facă pregătirile necesare în vederea vânzării, şi ea nu a fost „un spirit binevoitor” oricum ai lua-o. Deodată şi-a făcut apariţia într-o sâmbătă după amiaza şi a început să-şi inspecteze casa, selectând lucruri de pe pereţi, din dulapuri şi din sertare. „Vreau această faţă de masă, iar mai târziu o să iau şi serviciul de ceai”. (S-a întâmplat să fie singurul set de ceai, cu cincisprezece ceşti, tare de trebuinţă pentru seara următoare, când aveau să sosească fetele.) „Cât despre vasele acestea, nu cred că am să le iau”. (Nu, nu credeam nici eu; s-a în- tâmplat că era un set de farfurii antice pe care Bunicuţa Fisher ni-l dărui-se pe când eram în America, la St. Louis. Ce cutezanţă!) A fost cât se poate de dificilă cu privire la orice lucru posibil, şi a ieşit val-vârtej, spunând: „Va trebui să mă anunţaţi imediat, de îndată ce voi mă voi hotărî asupra preţului de vânzare, dacă doriţi s-o cumpăraţi”. Pentru următoarele două săptămâni, am trăit relativ în pace, împrumutând ceşti, iar mai târziu cumpărând altele noi. Au venit cei care se ocupau cu evaluarea casei. Între timp, au fost luate şi alte lucruri, cum ar veni „de sub noi”. În fine, a sosit şi preţul de vânzare. Fran şi cu mine am deschis binişor plicul cu preţul de vânzare în faţa şemineului. În inima noastră s-a produs o prăbuşire! Ştiam, de la bun început, că n-o puteam cumpăra, dar preţul trecut în acte era din cale-afară de „pipărat”! La revedere, dragă şemineu... la revedere casă a visurilor noastre! Susan a dat buzna pe uşa din faţă, cum făcea de obicei când avea să ne dea o veste importată... „Mamă, tată–” „Susan, a sosit preţul de vânzare – e mult prea mare – va trebui să părăsim des Frênes”. „Oare va trebui? Oh, mamă, am veştile cele mai palpitante... Am făcut o vizită la că- minul V., în fiecare zi de un timp încoace, iar Madame V. tocmai mi-a spus că cele patru fetiţe ale ei au voie să vină la ora noastră!” N-au trecut multe minute când soneria de la intrare a sunat, iar Susan şi Debby s-au grăbit să-i deschidă uşa Priscillei să intre. „Priscilla, ştii ceva?” (Noi am ascultat să vedem care este cea mai importantă ştire.) „Cele patru fetiţe V. au voie să vină duminicile – aşa a spus mama lor. Iar casa noastră s-a dus! Va trebui să ne mutăm”. Pornind la „vânătoare de locuinţe”, deodată ne-a venit o „posibilitate”. Casa era lipsită de conforturi moderne, neridicându-se la standardul lui Chalet des Frênes. De fapt, era o 34

cabană veche ţărănească, ce se „înmuiase” cu trecerea anilor, având schimbări şi adăugiri făcute de oameni cu imaginaţie artistică, care o închiriaseră pentru diverse perioade de timp. Chalet Bijou era cabana în care o cunoscuserăm pe Baronesa von Dumreicher, şi Chalet Bijou avea să fie următorul nostru cămin. Era cuibărită mai în josul satului, net despărţită de celelalte cabane, cu un câmp mare deasupra ei, după care veneau celelalte cabane, şi un râu iute o despărţea de cărarea care ducea în sat, şi un câmp întins o apăra de torente şi de copaci... mergând în jos spre o stâncă abruptă şi coborând apoi până la râul din vale, ce se unea cu celelalte cursuri de apă din văi. Chiar în faţa sufrageriei era un balcon dreptunghiular, în partea inferioară a cabanei, pe care noi l-am numit pe dată „veranda pentru micul dejun”, deoarece avea o masă nesofisticată din lemn, unde ne luam micul dejun în soarele minunat al dimineţii. Un câmp chiar de lângă noi avea exact înclinaţia potrivită pentru a ne permite să practicăm învârtiri cu schiurile, iar cabana avea o porţiune pavată cu ciment, cu acoperiş, care era ca un antreu cu laturile deschise, fiind prevăzută cu un jgheab de piatră pentru clătit rufele, ce fuseseră fierte într-un cazan de aramă (nu – bineînţeles că noi nu foloseam această metodă pentru spălatul rufelor!) şi acest spaţiu acoperit era numai bun pentru a ţine schiurile, ce puteau fipuse în câteva minute şi, fără să ne coste nimic, în orice moment când aveam câte o jumătate de oră liberă, puteam profita de ea făcând ceva schi. Cerul de culoarea roşie înnourată se transforma într-un albastru senin, cu primele stele apărând pe cer. Era cel mai inspirat timp al zilei să dăm o raită pe panta de schi pentru câteva minu- te, înainte de a cina. Da, era adevărat că aveam podeaua din lemn brut; apoi am învăţat să facem focul în ceea ce părea un mormânt de piatră, într-o parte a camerei de zi; şi să facem focul în „gaura din perete”, ce se deschidea din partea sufrageriei. (Soba nu avea deschidere din partea camerei de zi!) Şi-apoi cum ne mai plângeam despre gheaţa pe care trebuia să spargem în fiecare zi dis de dimineaţă, când îngheţa în paharele din sufragerie şi când dura ore întregi să faci să se simtă cât de cât căldura, iar pe lângă păturile groase trebuiam să folosit sticle cu apă fiebinte, ca „sistem de încălzire”. Nu, nu era perfect, dar am învăţat să ne acomodăm. Casa avea o personalitate în felul ei, ce n-ai figăsit-o în orice casă cu încălzire centrală. Chiria era mult mai mică decât la Chalet de Frênes, şi imediat am demarat planuri de a instala un sistem de încălzire a apei, să facem îmbunătăţiri în baie şi treptat s-o amenajăm într-un loc mai confortabil, fără să-i ştirbim cu nimic din farmecul ei natural. Ziua în care a avut loc mutatul ar putea forma conţinutul unui capitol întreg, şi încă ce capitol ar fi– plin de umor! Hermann, fratele cam molcom, dar cumsecade din cei doi fraţi şi o soră care posedau cabana Bijou, a venit cu un „luge” mare sau sanie, acesta fiind unicul nostru mod de a ne transporta mobila. Nu voi uita niciodată momentul palpitant când aplecându-mă mult în afară de fereas- tră, am început să strig: „Dar ce-ai să faci cu salteaua aceea?” „O aşezăm sub frigider”. „Dar eu credeam că salteaua e deja în Bijou, la adăpost pe pătuţul lui Debby”, „Oh, da” – aveau multă răbdare cu mine – „Ştim şi noi asta... doar nu ne-am dus până acolo ca s-o luăm?” 35

„Dar aia e o saltea bună! O saltea excelentă cu arcuri”. „Da, da” – au răspuns ei, fără să-şi piară răbdarea – „Le-am încercat şi noi, de aceea, am crezut că vor face plăcută călătoria frigiderului!” Numaidecât am aruncat pe ferească plăpumi vechi, salvând salteaua lui Debby. Din fericire, am găsit pe cineva să-l ajute pe Hermann, deoarece, după câte îmi dădeam seama, am văzut în ziua aceea că rolul lui Hermann se reducea la zâmbetul larg, alergând cu doi paşi înapoia omului ce ducea o povară grea.... Chiar a doua zi era a şasea zi de naştere a lui Debby şi în mijlocul eforturilor de a ne ocupa de cele mai urgente lucruri, am făcut o pauză, pentru a-i face un tort „de zile mari”, cu jeleuri şi biscuiţi în formă de puişori, iar Susan reuşi să înjghebeze nişte jocuri pentru copii satului, precum şi pentru cei de la Home Eden. Trebuia neapărat să ţinem party-ul chiar în ziua aceea, deoarece a doua zi trebuia să prindem trenul de 6,17, Fran şi mine plecând spre Bruxelles (într-o călătorie legată de lucrare), Debby urmând să fie lăsată la Lausanne, unde stătea cu „mama Turrian” în absenţa noastră, iar Susan pleca în călătoria ei proprie, traversând câmpurile până la Home Eden, de data asta, de una singură. Aşa a început şederea noastră la Chalet Bijou! 36

CAPITOLUL CINCI Rădăcini în Champéry Lucrul cu privire viaţa reală este acela că evenimentele importante nu se anunţă sin- gure. Nu sună trâmbiţe, nu bat tobele ca să-ţi dea de ştire să ai să întâlneşti pe cea mai importantă persoană pe care ai întâlnit-o vreodată sau că o să citeşti cel mai important lucru pe care ai să-l citeşti vreodată sau o să ai cea mai importantă conversaţie pe care ai avut-o vreodată ori o să ai cea mai importantă săptămână pe care o vei petrece vreodată. De obicei, ceva care are să-ţi schimbe întreaga viaţă este o amintire înainte de a putea s-o schimbi şi să fii impresionat despre ea. Tu de obicei nu ai şansa să te entuziasmezi despre acest fel de lucru... înainte de a se-ntâmpla! Betty şi Gea erau la gara de tren ca să le întâlnească pe Susan, Debby şi Marlise (o fată elveţiană ce stătea la noi de câtva timp) şi Bob (un oaspete care apăruse, aparent „din întâmplare”). Auziserăm despre ei şi-i recunoscuserăm ca pe aceia pe care Baronesa von Dumreicher insistase că trebuie să-i întâlnim – „Dragă Bettilie, tu o vei iubi”. Trebuie c-o plictisise pe Betty discutând despre noi, dar nu lăsase să se înţeleagă că noi am fi fost „învăluiţi în creştinism”, Noi nu eram prea încântaţi să avem o asemenea casă... iar Betty şi Gea de-abia aşteptau să plece dintre noi, după ce apucaserăm să cântăm câteva cântări, urmate de citirea obişnuită a unui capitol din Biblie, după ce-am luat cina de seară. Sună plictisitor, de ambele părţi. Dar dacă ar fi fost efecte sonore, respectiv tobe, ar fi răsunat impresionant pe fundal. Fetele veniseră să se odihnească, în urma unui accident de scuter şi s-o mulţumească pe baronesă. Noi am simţit că nu se cade să răspundem prin „nu” la scrisoare, din dragul baronesei! Ele au făcut plajă, s-au plimbat, au cântat la pian, au ascultat politicos la discu- ţiile despre creştinism, şi au privit detaşate cea mai mare parte a timpului. Adică, au făcut asta pentru o săptămână. Apoi Priscilla a sosit pentru weekend cu prietene de-al ei de la internat (fete pline de întrebări din pricina îndelungatelor convorbiri cu Priscilla). Fetele erau gemene de la Londra, iar Betty şi Gea au trebuit să elibereze spaţiul deoarece nu erau destule paturi, însă doreau să revină luni, urmând să stea la pension pentru weekend, au spus ele. Luni seara au venit, aducând cu ele o fată evreică pe care au întâlnit-o. În seara aceea adevăratul lor interes a fost trezit, iar conversaţia a făcut să sară scântei. În ziua urmă- toare după masa de amiază ei au avut atâtea întrebări încât Fran s-a decis să aprindem focul în şemineu, pentru ca toate să se simtă confortabile, în timp ce el a continuat să le dea răspunsul la întrebări. Răspunsurile s-au transformat într-un adevărat studiu biblic, iar restul dintre noi ne-am furişat afară, ca să le oferim un timp neîntrerupt în jurul sobei. Eu am avut aluatul pregătit pentru chifle, precum şi vase de spălat, dar chiflele au fost toate gata din cuptor în grămezi apetisante, iar vasele au fost terminate... şi încă nu era niciun semn că discuţiile aveau să se termine. Cu un coş de chifle cu portocale, gustoase 37

cum erau scoase din cuptor şi trei ceşti de cafea fierbinte, m-am dus în sufragerie să aud al optulea capitol din Romani fiind explicat. Asta însemna că au terminat capitolul şapte! Resentimentul meu interior care crescuse, pentru că trebuia să fac toată munca aceea, în timp ce fetele „se odihneau”, s-a risipit într-o clipă. Totul a pornit de la gândul următor: „Sunt sigură că Dumnezeu le-a trimis pe fetele acestea aici, fie că ele ştiau sau nu!” Moştenirea suedeză a lui Betty o făceau nu numai blondă, dar şi tăcută şi rezervată. Ea avea o varietate de interese, să piloteze un avion, să cânte la diferite instrumente (ea cânta la oboi şi studia la conservatorul de muzică din Lausanne pe vremea aceea); în plus, îi plăcea să călătorească şi să scrie. Gea, care împărţea cu ea un apartament în Lausanne, era o minunată brunetă (care fusese Miss Wichita, Kansas, anul precedent). Ea ştia să danseze şi să cânte la pian, avânt Hollywood-ul ca ţintă. Nici una din fete nu se aştepta să găsească Biblia fascinant de interesantă. Dar deodată o mulţime de piese individuale au început să-şi găsească locul şi în seara aceea Betty spuse la masă: „Văd acuma, văd... nu are sens, dacă toate nu sunt adevărate. Nu poţi să le iei pe bucăţi, individual. Fie este totul adevărat, fie nu este”. Ea nu „credea” în clipa aceea, dar cu siguranţă a văzut ceva. În dimineaţa înainte de a pleca, Betty a venit în dormitorul unde eu făceam paturile, şi cu acelaşi calm cu care ar spune: „Am să cumpăr douăsprezece ouă”, mi-a spus că a ajuns să creadă în Biblie şi că vrea „să-L primească pe Cristos ca Mântuitor personal chiar acum, pentru ca Duhul Sfânt să vină înlăuntrul meu, cum aţi spus c-o va face, ca să mă ajute să înţeleg când citesc Biblia”. Cât o priveşte pe Betty, şi de asemenea pe Gea (care a aşternut în scris acelaşi mesaj în cartea de oaspeţi, fără să ne spună nimic) ele vor cota timpul acela petrecut la Chalet Bijou drept o criză în viaţa lor. Despre Betty veţi mai auzi în cursul acestei istorii. Cât o priveşte pe Gea, ea este astăzi soţia unui păstor din mid-vestul Americii, şi mamă a cinci copii. Soţul ei n-ar fi soţul ei, iar copiii nu s-ar fi născut, dacă n-ar fi fost ce s-a întâmplat săptămâna aceea în Bijou. Nu, cu siguranţă nu sună surle în viaţă... cum ar suna dacă am monta un spectacol cu efecte sonore. Dar putem auzi acel susur blând în memoria noastră, privind în urmă. Şi fiindcă vorbim despre efecte sonore... ar fi trebuit să fie câteva foarte speciale într-o după amiază, pe trenuleţul acela, cum gâfâia din greu venind din vale. Dar nu s-au auzit nicio muzică, nici un ropot de tobe, nimic de văzut sau auzit, în timp ce Dl. Ex. şi-a părăsit locul, venind să se aşeze lângă Fran. „Scuzaţi-mă, dar sunteţi păstor, nu-i aşa? Aş dori să vă pun câteva întrebări. Vedeţi, eu sunt un agnostic, cu toate că am fost botezat un romano-catolic... Tare aş dori să aflu care este diferenţa dintre doctrina catolică şi doctrina protestantă?” Cu adevărat o întrebare serioasă, dar una destul de simplă. Nimic care cutremură pământul în legătură cu această întrebare. Dar a pune întrebarea, şi a răspunde la ea, ei bine, efectele finale în viaţa Domnului Ex. aveau să rezulte nu numai într-o schimbare cu rezultate eterne pentru el, dar şi o revoluţionantă schimbare pentru întreaga noastră familie şi lucrare. Şi aveau să afecteze vieţile a nenumăraţi oameni. Aici trebuie să spun, că s-ar fi cuvenit ca ceva muzică să acompanieze acea clipă! În realitate însă roţile şinelor de cale ferată cu cremalieră clămpăneau de zor, lup- 38

tându-se să urce muntele, iar vocea lui Fran concura cu ea, în timp ce explica câteva din deosebirile de bază. Fran i-a spus că, din punct de vedere istoric, Biblia este Autoritatea în Biserica Protestantă, spre deosebire de părerea Romei că Biserica ar fi Autoritatea supre- mă. El i-a spus faptul că Biblia ne învaţă că „mântuirea” este prin credinţa în „lucrarea” pe care Cristos a săvârşit-o când a murit El pe cruce, şi că biserica romano-catolică susţine de „mântuirea” este o chestiune de credinţă plus fapte! Purgatoriul este o „lucrare” de suferinţă, dar Biblia nu ne învaţă nicăieri despre un purgatoriu. Peste o săptămână Fran s-a oprit să achite nota de curent electric. Dl Ex. nu era doar directorul şcolii elveţiene de schi, ci şi şeful companiei electrice din Champéry. fiind activ şi pe plan politic. (Champéry îşi produce propria electricitate). Nota de plată nu era întocmită încă. Astfel, el a spus că va veni în seara acelei zile, ca s-o aducă. Când a venit, soţia lui l-a însoţit şi în timp ce el şi cu Fran vorbeau în engleză, eu am vorbit cu soţia în franceză. Am servit gustări, petrecând o seară cât se poate de plăcută. Înainte de a pleca, Dl Ex. a făcut remarca: „Te referi mereu la Biblie. Dar este foarte confuză, nu-i aşa? Cine poate înţelege Biblia?” Apoi au fost aduse Biblii, şi întrebările au continuat o vreme, el mergând acasă cu o Biblie în franceză la subsuoară. Următoarea noastră conversaţie împreună a avut loc acasă la ei. În timpul săptămânii, Dl Ex. citise Luca, Ioan şi jumătate din Faptele Apostolilor. El a rămas dezamăgit că nu i s-a întâmplat nimic când a citit şi că „mult nu înseamnă nimic pentru mine”. Dar era plin de întrebări. Şi a continuat aşa, citind şi punând întrebări timp de peste un an şi jumătate, însă apoi, stând împreună cu Fran, s-a întâmplat totuşi ceva foarte real! Ce se întâmplă când cineva „devine un creştin”? Isus a spus odată ceva în legătură cu un om foarte reli- gios, numit Nicodim, care credea că Dumnezeu există, bineînţeles, şi a simţit că-L slujea pe Dumnezeu într-un sens foarte real. Dar Isus i-a spus lui Nicodim că pentru a fi un copil al lui Dumnezeu, cineva trebuie „să se nască din nou”. Scriu toate acestea lângă o fereastră deschisă, care dă înspre Lacul Geneva; valurile sunt agitate astăzi, iar frunzele uscate zboară în jurul meu, în timp ce bat la maşină. Un salcâm plângător cu frunze de toamnă de un auriu verzui încă se agaţă de arbore, fiind răvăşit ca părul lung al unei fete călătorind în viteza unei maşini descoperite. Ce văd eu oare... vântul? Nicidecum, sunt efectele vântului, care-mi dă de ştire că el este acolo. Isus a spus: „Tot aşa este şi cine este născut din Duhul”. Ce vreau să spună aceste cuvinte care îţi taie răsuflarea? Ele înseamnă că este Cineva care Se numeşte Duhul Sfânt, care afectează vieţile oamenilor în care pătrunde, încât rezultatele pot fi văzute, care se pot compara cu lucrurile pe care le văd ochii noştri, simţămintele pe care le percep simţurile noastre, când stăm în mijlocul vântului. Într-un alt loc din Noul Testament, ni se spune că în însuşi momentul naşterii – respectiv, această „naştere nouă” despre care vorbea Isus – Duhul Sfânt intră în persoana care „se naşte”. Viaţa creştină depinde de realitatea de a se fi născut şi de a avea viaţă... viaţa Duhului care este acum în el. Ce s-a întâmplat cu Dl Ex. în noaptea aceea a fost că el „s-a născut din nou”? Reţineţi, vă rog, că n-am spus decât „ce s-a întâmplat”, nu cum s-a întâmplat. El crezuse de câteva săptămâni bune că Biblia este adevărul, dar acum ajunsese la un loc în care putea trece peste o linie, sau într-un cerc. 39

A fost o schimbare vizibilă în viaţa sa, dar nu a fost salutată cu urale din partea prie- tenilor săi. Interesele sale s-au schimbat, în sensul că acum prefera să studieze Biblia cu o sumedenie de cărţi noi în care a investit, mai degrabă decât să stea la cafenea, bând. El n-a avut nevoie de „evadare”. El avea acum o asigurare că viaţa are totuşi sens şi un scop, iar el era însetat după ceva foarte diferit. Oare a deveni creştin îţi asigură o viaţă fericită? Asta depinde de definiţia pe care o dai fericirii. Cu siguranţă nu te face mai popular, ci mai bine înţeles... şi negreşit introduce în viaţa ta o serie de frământări şi probleme, ade- sea stând singur în cercul familiei, simţindu-te destul de incomod. Dar bucuria adâncă, reală care vine prin cunoaşterea că eşti în contact cu Dumnezeul cel viu este ceva pe care nimeni nu l-ar da care l-a cunoscut. A deveni creştin nu schimbă partidul tău politic, nici nu te ajută să te faci membru al unui nou club, după cum nu adaugă un desert delicios la o masă copioasă a vieţii. Este ceva atât de durabil şi dur în realitatea sa, încât dacă nu ar fi adevărat, atunci ar fi mai bine să găseşti o soluţie mai simplă la problema de a face viaţa actuală mai uşor de suportat. A vorbi despre adevăr nu este foarte la modă, dar se întâmplă să însemne foarte mult dacă este un asemenea lucru ca adevărul absolut sau nu. Decizia aceea a Domnului Ex. luată cu privire la adevărul pe care era sigur că l-a aflat avea să producă o profundă transformare în vieţile noastre ce nu putea încă să fie prevăzută. În timpul verii anului 1951, când Betty şi Gea stăteau cu noi, am efectuat o altă călătorie în Scandinavia. Serviciile bisericii au continuat în săptămânile cât am fost în Champéry. Grădina noastră a înflorit şi ne-a dăruit legume pentru vară, ba încă să con- servăm câteva pentru iarnă. Oamenii veneau în permanenţă „să pună întrebări”. Iar noi redactam lecţii. Apoi a venit din nou iarna. Acum în loc să avem un grup de la internat venind să pe- treacă serile cu noi, am ajuns să avem trei seri separate, deoarece fiecare se simţea prea exclusiv să dea voie fetelor să se amestece cu celelalte două! Era mai bine aşa din punct de vedere al conversaţiei, dar braţele mele aproape mi s-au rupt făcând torturi mari (fără să beneficiez de un mixer electiv sau de preparate gata făcute pentru torturi) pentru fiecare din cele trei seri. Când fetele au devenit cu adevărat interesate, veneau singure pentru ceaiul de după amiază sau cafea pentru mijlocul dimineţilor, şi una dintr-un număr dintre ele a devenit de asemenea creştină. Au ţinut legătura cu noi prin corespondenţă. A fost emoţionant să vedem vântul Duhului bătând în unele dintre aceste vieţi. De pildă, Deirdre, o fată din Anglia, s-a rugat cu voce tare pentru prima dată în viaţă, când a stat cu noi lângă soba caldă de granit, spunând: „Oh, Doamne, cred din toată inima că Isus a murit pentru mine. Te rog nu mă lăsa vreodată să şovăi”. Şi nu a şovăit deloc. S-a întors şi a făcut patru ani de Şcoala de Arte, devenind vice- preşedintă şi în tot acest timp ea a continuat în convingerile ei, în ciuda sarcasmului şi argumentelor cu care era confruntată. Acum ea lucrează ca pictoriţă, dar numai până ce soţul ei termină cursul de inginerie. El este un aviator creştin. O altă „naştere” la Chalet Bijou şi-a anunţat apariţia înainte de timp. Eu aşteptam un bebeluş, iar cele trei fete au luat chestiunea foarte în serios, întrucât am avut deja un avort spontan, iar ele nu aveau nicio intenţie să mă lase să am un altul! „Dorim să avem 40

acest bebeluş”, au spus ele, şi cuvintele lor au fost puse în practică. Susan a făcut un afiş, intitulat; „Ce trebuie să mănânce mamele gravide”, enumerând cerinţele zilnice de alimente şi vitamine, ilustrându-l cu desene de fructe şi legume. Apoi l-a atârnat într-un loc proeminent în sufragerie. Dacă se întâmpla să suspin sau să spun „oh” cu privire la orice, Debby mă forţa să stau întinsă pe o canapea, sprijinindu-mi picioarele de perne. „Aşează-ţi picioarele într-o poziţie mai înaltă decât capul. Căci nu vrem să se întâmple ceva bebeluşului nostru!” Grija manifestată de ele pentru mine a trebuit să fie întreruptă în luna a şasea şi a şap- tea, întrucât a trebuit să mergem în Spania şi Portugalia să conferenţiem, demarând clase pentru copiii de acolo. Condiţia mea părea să-mi deschidă uşa foarte rapid ca să intru în vorbă cu mame spaniole şi portugheze, aşa că singurul dezavantaj era unul de disconfort... un termen pe care medicii îl întrebuinţează pentru toate, de la simpla senzaţie de greaţă până la durerile oribil de mari! Copiii s-au bucurat nespus de mult când am revenit, din mai multe motive decât unul: „mama este încă all right”, au izbucnit ele de bucurie. Devreme în dimineaţa zilei de 3 august, plânsul unui bebeluş nou-născut s-a alăturat tonului plângăreţ al vântului, în timp ce s-a pornit o furtună cu tunete, Franky anunţându- şi intrarea în familie. El s-a născut la Chalet Bijou în camera de oaspeţi – de atunci înainte fiind numită „salonul de spital”, Fusese pregătit în pripă, alungând ocupanţii în mijlocul nopţii de întâi august! Doctorului Otten îi revine tot meritul uman pentru că suntem în viaţă, Franky şi cu mine, deşi trebuie să spun că pentru o vreme nu am apreciat deloc umorul doctorului! Încercam să ţin pasul cu Naşterea Naturală dintr-o carte, iar el mă tot întreba la ce pagi- nă sunt! Probabil că dacă n-ar fi fost o naştere cu complicaţii, metoda ar fi dat rezultate! Dar a avut complicaţii. Franky, care n-a putut să se astâmpere nicicând de atunci, având o cantitate nelimitată de idei originale pentru pozne, a început încă înainte de a se naşte, întorcându-se cu susul în jos, Dr. Otten a făcut o treabă excelentă cu instrumentele, în timp ce sage-femme mi-a administrat cloroform pe o batistă, iar Fran ţinea o lampă. Sarcina Priscillei a fost să stoarcă suc de portocale toată noaptea. Doctorl îl prefera pe acesta în loc de cafea. Copiii erau încântaţi de miracolul acelui bebeluş fiind în micul său pătuţ cald a doua zi dimineaţa. Ce n-aş da să fi făcut o poză cu cele trei feţe cuprinse de veneraţie, văzându-l pentru prima oară! Susan totdeauna îşi preceda intrarea în cameră cu întrebarea: „Mai e încă acolo?”, ca şi cum s-ar fi aşteptat ca cineva să-l fi făcut să se evaporeze în absenţa ei, iar Debby păşea ca pe ouă, nerostind niciun cuvânt. Doar strălucea în tăcere! Desigur că nu era uşor să integrăm programul bebeluşului pe lângă celelalte activităţi, dar în acele luni de la început el a fost „un copil cuminte”, iar după orele de şcoală ale fetelor, el avea avantajul a trei „mame” în plus. Iarna aceea am continuat să facem tot ce începuserăm, folosind orele liniştite din noapte, de la unsprezece la două, ca să ne facem porţia de scris, când fetele de la şcoli plecaseră, casa fiind adormită, nefiind niciun pericol ca telefonul să sune. Înainte de a pleca la biserică pentru serviciul din ajunul Crăciunului (care, între timp, devenise un obicei bineîncetăţenit), am format o procesiune ciudată peste câmpurile aco- 41

perite de o crustă groasă de zăpadă. Fran mergea în fruntea plutonului, purtând un pom de Crăciun mititel şi o geantă, după care venea Priscilla cu o cutie mare cu un tort, pâine, fructe, iar apoi venea Susan, cu o altă cutie de conserve. În urma lor Debby venea cu mâinile goale, în timp ce eu încheiam plutonul, cu o cutie de cartofi pregătiţi la cuptor, însoţiţi de carne prăjită, un castron de supă şi ceva legume. Debby nu mai contenea să strige: „Uitaţi-vă la mine! Priviţi gheaţa, care nu se sparge cu mine”, Era o pojghiţă de gheaţă suficient de groasă pentru a ne ţine un timp, după care a plesnit, noi trebuind să culegem din ce-a mai rămas. Ne-am îndreptat spre pârâiaşul ce se vărsa în râul învolburat. Fran a aşezat lucrurile jos, pentru a ne ajuta să trecem de partea cealaltă. Traversând alte câmpuri, am coborât până la râu, căci cabana spre care ne îndreptam era cocoţată pe un versant al muntelui de acolo. „Cum o fi reuşit bătrânica, cu un singur braţ teafăr, să facă grădinărit aici?” ne-am întrebat noi. Aflaserăm că această ţărăncuţă în etate nu avusese niciun prânz sau cină mai acătării în toată viaţa ei, iar noi ne îndreptam spre casa ei, ca să-i oferim cel puţin unul! Ani de zile locuise într-acest loc singuratic, după o copilărie tristă şi o viaţă de trudă. Am bătut la uşă şi un cap neîntreţinut îşi făcu apariţia la uşa de pe balcon – căci ferestrele fuseseră ferecate, ca să ţină înăuntru puţina căldură. „Oui?” O lumină blândă se revărsă peste faţa plină de riduri. Uşa se deschise puţin, permi- ţând-ne să intrăm într-o cameră atât de întunecoasă, încât pentru moment n-am văzut nimic. Apoi însă treptat am zărit pereţii afumaţi, grămezile de lemne, cu butucul de tăiat în centrul odăii, masa cu o jumătate de pâine neagră şi o mică bucată de brânză uscată. „Am venit ca să serbăm ziua naşterii lui Isus. Ştiţi că Domnul Isus a venit în lume să ia pedeapsa pentru cei care vor crede în El?” Copiii au cântat colinzi, iar noi i-am vorbit în cuvinte foarte simple. Am scos hrana – ce încă nu se răcise de tot, mica plăcintă de dovleac, chiflele făcute acasă şi tortul. „Mais, mais, mais... c'est pour moi? Pot să le am? Dar niciodată n-am avut aşa mâncare în toată viaţa mea... acesta este prima mea cină de Crăciun”. Şi ochii i se umplută de lacrimi. Priscilla, care de-acum predase franceza de o bună bucată de vreme, i-a redat istoria Cră- ciunului în franceză, şi a făcut cât se poate de clar că mesajul acela are „răspunsul”. Revenind acasă, după cină copiii s-au dus singuri „cu colinda”, ducând cu ele cutii de biscuiţi la diverşi prieteni. Bunăoară, era Madame Fleischmann, văduva nemţoiaică, care cânta acum la orgă, locuind singură în mica ei cabană. Apoi era soţii Marclay, profesoara şi „doamna pufăită” de la Home Eden, femeia care ne închiriase o parcelă de teren ca să creştem porumb, şi aşa mai departe. „Sper”, declară Susan cu însufleţire în seara aceea, „sper că nu vom mai pleca nici- odată din Champéry”. 42

CAPITOLUL ŞASE Revenirea la Chalet Bijou Când mamele noastre şi prietenii noştri care veniseră la New York să ne petreacă la plecare deveniră pur şi simplu o parte a spatelor care se mişcau în jos pe pasarelă, noi ne-am grăbit spre cea mai apropiată casă a scărilor să găsim un loc la balustradă, de unde puteam prinde o ultimă privire a unor feţe familiare, să le facem cu mâna şi să le strigăm un bun rămas. Nu a fost până ce fluierul nu a început seria de sunete puternice când noi am descoperit că ne aflam direct sub raza sa de acţiune, iar romanticul, răguşitul glas al fluierului unui vapor anunţând sosirea sau plecarea era, de data asta, pur şi simplu un zgomot sinistru ce ameninţa să ne spargă timpanele! De îndată ce bagajele ne fură verificate şi se găsiseră a fi la bord, repartizarea la locu- rile cuvenite în sala de mese a vaporului fuseseră „semnate”, iar şezlongurile de pe puntea principală a vaporului fuseseră aranjate în aşa fel încât Franky să nu găsească o balustradă deschisă, ne-am aşezat jos şi am început să împărtăşim cu Betty. Aveam o mulţime de lucruri pe care să le aflăm din viaţa ei, iar ea dintr-a noastră, căci aranjaserăm să ne dăm întâlnire pe vas, dar trecuseră doi ani de când fuseserăm împreună la Chalet Bijou. Betty şi Gea fuseseră un an la facultate împreună. Apoi Gea se căsătorise, iar Betty petrecuse un an într-o şcoală teologică şi începuse să scrie o coloană regulată la un ziar. Acum simţea puternic că e vremea să se întoarcă în Elveţia pentru o perioadă, locuind la Chalet Bijou cu noi, învăţând ce se putea în afara cursului facultăţii, şi ajutând unde putea ca un alt membru al familiei. Trăiserăm printr-o iarnă tot mai activă după naşterea lui Franky. Fetele de la şcoală veneau trei seri pe săptămână, Priscilla preda o clasă de copii odată pe săptămână, alţii veneau după amiezile sau serile, aducând problemele lor personale sau întrebările lor spirituale (oameni de la hoteluri, profesori sau studenţi), iar noi scriam lecţiile pentru copiii răspândiţi peste tot. Fran a făcut o călătorie în Scandinavia de unul singur, întrucât eu trebuia să am grijă de bebeluş, şi de asemenea m-am îngrijit de continuarea claselor la chalet. Apoi deodată a venit timpul să plecăm în America, căci cinci ani trecuseră foarte repede, şi aveam dreptul la un concediu. Ultimele săptămâni deveniră o imposibilă grabă pentru împachetat, şi totuşi niciodată nu voiam să alungăm pe nimeni care avea o nevoie specială de ajutor. În mijlocul a toate astea, lui Debby i se scosese apendicele, amintindu-ne că viaţa niciodată nu vine în pachete mici de ore frumos aranjate fără nicio întrerupere! Iar acum, după optsprezece luni în America – din mai 1953 până în septembrie 1954 – ne întorceam spre Europa. Fusese departe de a ne odihni, căci avuseserăm programate adunări în toată ţara, iar Fran predase la o şcoală teologică. Ne întorceam aşteptând ceva special, cu sentimentul că „Dumnezeu va lucra!” Ne gândiserăm de multe ori şi ne examinaserăm destul de des în ultimii ani. Ni se părea că o 43

mare parte a creştinismului se răspândea ca să pună ceva pe scena culturală, şi că exista foarte puţină recunoaştere a existenţei lucrării supranaturale a Duhului Sfânt. Într-o dimi- neaţă la masa micului dejun la Chalet Bijou, Fran îmi spusese: „Să presupunem că ne-am trezi într-o zi şi am găsi că totul în legătură cu Duhul Sfânt şi rugăciune a fost scos din Biblie – adică nu cum ar dori liberalii, ci că Dumnezeu eliminase totul despre rugăciune şi Duhul Sfânt din Cartea Sfântă. Ce diferenţă ar face aceasta în mod practic între modul în care am lucrat ieri şi cum am lucra astăzi şi mâine? Ce deosebire ar face aceasta în majoritatea planurilor practice şi lucrării credincioşilor? Nu se fac oare cele mai multe planuri dinainte? Nu sunt majoritatea lucrurilor făcute prin talentul uman, energia şi ideile inteligente? Unde mai are puterea supranaturală a lui Dumnezeu un loc real?” Însufleţiţi de aceasta, am început să ne gândim şi să examinăm propriile noastre vieţi şi lucrarea... şi am rugat pe Dumnezeu să ne dea ceva real de făcut în munca noastră din viitor. Era după ultima masă de seară petrecută pe vapor, când Franky a început să ţipe şi să plângă: „Mă doare stomacul, sărută-l ca să-i treacă durerea. Sărută-l”. Se zvârcolea, cuprins de aşa de mari dureri încât m-am întrebat dacă nu cumva are apendicită. Apoi a început să vomite şi iarăşi să ţipe, până când s-a calmat dintr-odată şi a căzut istovit în braţele mele. Desigur că vasul îşi avea doctorul său, dar la 11 noaptea – ultima la bordul vasului – cu un copil bolnav, care tocmai adormise, şi cu alţi trei copii gata de culcare, parcă nu-mi vedea să trezesc un medic, pe care nici nu-l cunoşteau, Somnul realmente părea cel mai bun medicament, mai cu seamă că ne gândeam că s-ar putea să fie doar un rău de mare sau puţină răceală intestinală. Dimineaţa sosi, cu urgenţa de a reîmpacheta şi a ne pregăti pentru debarcare. Franky părea să se simtă mai bine, şi mâncă micul dejun în pătuţul său, fericit, deşi avea febră, şi adormi la loc, până veni vremea să păşim pe punte. Le Havre era scăldat în lumina strălucitoare a soarelui, cum ne apropiam de docuri, şi se desluşea ca un studiu în galben deschis, cafeniu, într-un cuvânt o adevărată perlă, pe fondul de un albastru străveziu al cerului. Când Franky, în braţele mele, pe puntea supe- rioară, şi-a exprimat dorinţa să meargă pe jos, mi s-a părut un lucru natural să-i dau voie să alerge puţin de colo-colo, în lumina caldă a soarelui, departe de mulţime, înainte de a ne alinia, aşteptând să ne vină rândul să trecem prin formalităţile vamale, cu verificarea obligatorie a paşapoartelor. Până atunci era complet normal, şi plin de energie ca cei mai mulţi copii de vârsta lui – chiar cei care aveau temperatura ridicată. Avea să fie ultima oară când a umblat normal, fără handicap! Ferestrele deschise de pe coridoarele înguste ale trenului pe care ne-am urcat chiar de la vapor, prin care pătrundea tot praful şi uruiala roţilor vagoanelor... ei bine, avea farme- cul peisajului Franţei, de parcă ai fi umblat în mijlocul lui. Dar curând s-a lăsat întuneri- cul, noi pierzând contactul cu câmpiile ce dormeau liniştite, cu vitele ce se-ntorceau de la păşune şi şirurile nesfârşite de plopi ai Franţei rurale. Era o călătorie palpitantă pentru fiecare dintre noi – chiar începutul unei noi perioade din viaţa noastră – şi, în acelaşi timp un adevărat home-coming. Franky a adormit uşor în poală, complet extenuat. 44

Sosind la gara din Paris, Fran a început să dea bagajele noastre prin fereastră, unui hamal ce era prin apropiere, iar eu l-am învelit cu grijă pe Franky într-o pătură ca să nu răcească, şi ne-am dus cu toţii pe jos la un hotel din apropiere. „O noapte cu un somn zdravăn, şi o zi în pat mâine, iar Franky o să fie bun pentru tot restul călătoriei”, am zis eu. Franky a privit în jurul lui, rostind pe un ton solemn: „Acesta e Parisul, mămică, acesta e chiar Parisul”, de parcă ar fi făcut cine ştie ce descoperire epocală! A doua zi dimineaţă, Fran, fetele şi Betty au plecat să vadă oraşul şi să aibă ceai cu un pastor francez. Franky încă dormea, iar eu am lăsat perdelele trase la ferestre, stând liniştită lângă el până la începutul după amiezii, când el a dat semne că are să se scoale. M-am deplasat la fereastră să trag draperiile grele şi o dâră de soare a acoperit podeaua. În această dâră de soare Franky se mişca: Franky, ce umblase cu echilibru perfect pe cele două picioare ale sale încă de la nouă luni. Picioarele sale păreau să atârne ciudat de la şolduri, până când a căzut grămadă! „Nu pot să umblu, mămică... nu pot să umblu!” s-a bocit el, cu o urmă de întrebare în glas. „Oh, Doamne”, m-am rugat eu. „Să fie oare asta? Oh, dacă da, atunci dăruieşte-ne înţelepciune să stim ce să facem”. L-am luat în braţe, încercând să-mi păstrez calmul de dragul lui. „Haide să băgăm pe sfoară câteva mărgele, Franky”, şi am început câteva jocuri pe patul său mare. Nu puteam să-l las pentru a mă duce nicăieri. Eram într-o cameră mică de hotel, de lângă o gară din Paris. Era deja patru jumătate după masă şi aveam rezervări la trenul ce pleca a doua zi după masă! Când Fran cu fetele au dat buzna în cameră, le-am arătat ce se întâmpla când Franky încerca să umble. De data asta situaţia se înrăutăţise. Doctorii diferă atât de mult între ei! Preferam să nu încăpem pe mâna celui care nu trebuia, în acel moment. „Să-l sunăm pe Doctorul O. din Elveţia şi să vedem ce spune el”. Au trecut câteva ceasuri fără succes. Niciun răspuns. Fran a dat apoi telefon la aeroport. „Dacă au locuri pe avionul de dimineaţă, tu, Franky şi Debby veţi merge cu avionul mâine. Asta va dura o oră de zbor, în loc de zece ore cu trenul”. Era tocmai numărul exact de locuri disponibile, aşa că ni s-a părut calea corectă de luat. Dând telefon la „Maison de la Bible” în Paris, am descoperit că sage-femme (moa- şa) creştină cu ajutorul căreia îl născusem pe Franky, pe nume Helen, tocmai efectuase o vizită la Paris şi era dispusă să vină să mă ajute să merg la aeroport cu doi copii. Iarăşi, am simţit că asta nu era „la întâmplare”, ci un indiciu că era lucrul potrivit să mergem în Elveţia cu avionul. La Geneva soarele cald a răpit orice şansă de răcire, iar Franky s-a trezit, vorbind atât de însufleţit cu prietenul nostru Dl B., pe care-l întâlnisem, încât el a fost de părere că nu poate fi ceva foarte grav cu el. În maşină am trecut prin sate paşnice, semi adormite, cu terasamente de viţă de vie, de-a lungul lacului albastru, cu strălucirea jucăuşă din soare. „Oare ar putea fi ceva cu adevărat rău?” Părea, mai degrabă, un figment al imaginaţiei mele. Ne-am oprit odată, ca să-l sunăm pe Dr. O., dar nici de data asta n-am primit răs- 45

puns, drept care Dl. B. şi-a continuat călătoria până am ajuns în Aigle. Am telefonat din nou, şi, dându-ne bătuţi, ne-am decis să-l sunăm pe doctorul nostru în etate de la Lausan- ne. Ea ne-a dat numele unei persoane pe care s-o consultăm în Aigle. După o examinare minuţioasă, inclusiv examenul cu raze Röntgen şi o verificare a re- flexelor genunchilor, verdictul lui a fost: „Doar o uşoară gripă, combinată cu oboseală”. Voiam să cred asta, dar ştiam că e ceva mult mai serios. „Dar d-le Doctor, ce spuneţi despre faptul cu nu poate umbla?” „Un caz uşor de rahitism i-a dat toate astea”. Aşadar am plecat cu Franky, luând cu noi o sticluţă de medicamente pentru rahitism, aflând că restul sosise cu trenul la Aigle, iar Dl B. s-a oferit să ne ducă până la Champéry. Între timp, se întunecase şi toţi ne doream să mergem la culcare devreme. Nu a fost o sosire veselă, deşi nimic nu putea răpi buna dispoziţie a fetelor la vederea satului Champéry. „Oh, ce bine c-am ajuns acasă, cu aerul acesta proaspăt! Am ajuns acasă!” A doua zi dimineaţă ni s-a recomandat un alt doctor – un chirurg din Monthey, spe- cializat în poliomelită, al cărui fiu murise bolnav de această boală cu câţiva ani în urmă. Telefonul nostru l-a adus în timp record, iar examenul său nu a întârziat să vină: „Fiul dvs. are poliomelită, zona afectată din muşchii dorsali şi piciorul stâng”, Apoi a prescris sesiuni de băi fierbinţi de câte o oră, însoţite de masaj, promiţând că va reveni în curând. O convorbire telefonică de trei minute la un prieten, medic în Ame- rica, Dr. Kiesewetter, şeful spitalului de copii, ne-a adus un sfat mângâietor – să dăm curs tratamentului recomandat şi să-l îngrijim pe Franky cu tratamente fierbinţi acasă, dar şi să-l ţinem foarte nemişcat pentru două săptămâni. Acea convorbire telefonică a fost remarcabilă. Legătura a venit repede, fiind clară. Am apucat să relatez simptomele pentru un minut şi jumătate, după care linia telefonică s-a întrerupt. Operatoarea s-a scuzat, promiţând ca va reveni cât se poate de curând. S-au scurs cincisprezece minute. În America, doctorul s-a folosit de acele cincisprezece minute pentru a-l contacta pe un specialist în poliomelită de la spitalul său, folosind un alt tele- fon. El a obţinut consultaţia expertă dorită, iar când a revenit pe firul cu Elveţia, a reuşit să ofere consultaţia dorită. Şanse? Nu cred că sunt. Noi ne-am rugat ca Dumnezeu să Se folosească de acea convorbire pentru a ne da asigurarea de care aveam nevoie cu privire la tratamentul lui Franky. Pentru următoarele câteva zile, am trăit din geamantanele pe ju- mătate despachetate, eu petrecând toate orele din zi îngrijind de Franky, precum şi câteva ore din noapte, întrucât se trezea adesea strigând. El era prea tânăr ca să ne poată explica coerent necazul său, iar noi cunoscând atât de puţine despre poliomelită, doar mai târziu am descoperit că acestea erau spasme ale muşchilor – şi încă foarte dureroase. Este foarte groaznic să te scoli cu un sentiment de durere în adâncul sufletului, când memoria deo- dată revine la normal, şi spui: „Oh, da... îmi amintesc ce e greşit”. Acesta era primul meu simţământ când mă trezeam din somn şi, pentru un moment, reuşeam să suprim emoţia. Fram a trebuit să plece în sudul Italiei, să vorbească la o conferinţă misionară. Plă- nuiserăm iniţial să mergem împreună, Betty urmând să stea cu copiii, dar, desigur, eu n-am mai plecat. Tocmai pe când era plecat soţul meu, a avut Franky al doilea atac, ceea 46