Simpozionul Internațional de Pace ”România-Țara Păcii și Sarmizegetusa 2050-Capitala Păcii Mondiale”

Simpozion Internațional de Pace  septembrie 2019  149 semnarea Convenţiei, România şi-a propus îmbunătăţirea situaţiei copiilor, asigurarea faptului că normele de protecţie a copilului şi drepturile copilului sunt respectate, asigurarea celor mai bune condiţii pentru ca ei să crească sănătoşi, să aibă o educaţie de bună calitate şi să participe activ la viaţa comunităţii.” Drepturile copilului, așa cum sunt ele enunțate în Convenție „Copilul are dreptul la stabilirea și păstrarea identității sale. Copilul are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu alte persoane fata de care copilul a dezvoltat legături de atașament. Copilul care a fost separat de ambii părinți sau de unul dintre aceștia, printr-o măsura dispusă în condițiile legii are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția situației în care acest lucru contravine interesului superior al copilului. Copilul ai cărui părinți locuiesc în state diferite are dreptul de a întreține relații personale și contacte directe cu aceștia, cu excepția situației în care acest lucru contravine interesului superior al copilului. Copilul are dreptul de a primi o educație care sa îi permită dezvoltarea, în condiții nediscriminatorii, a aptitudinilor și personalității sale. Copilul are dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate pe care o poate atinge și de a beneficia de serviciile medicale și de recuperare necesare pentru asigurarea realizării efective a acestui drept. Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva exploatării și nu poate fi constrâns la o munca ce comporta un risc potențial sau care este susceptibila sa îi compromită educația ori sa îi dăuneze sănătății sau dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale, morale ori sociale. Copilul are dreptul de a beneficia de un nivel de trai care sa permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială. Copilul are dreptul de a beneficia de asistență socială și de asigurări sociale, în funcție de resursele și de situația în care se află acesta și persoanele în întreținerea cărora se găsește. Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva folosirii ilicite de stupefiante și substanțe psihotrope, așa cum sunt acestea definite de tratatele internaționale în materie. Copilul are dreptul la protecție împotriva oricărei forme de exploatare; Copilul cu handicap are dreptul la îngrijire specială, adaptată nevoilor Copilul are dreptul la protejarea imaginii sale publice și a vieții sale intime, private și familiale. Este interzisă orice acțiune de natură să afecteze imaginea publică a copilului sau dreptul acestuia la viața intimă, privată și familială. Copilul are dreptul la libertate de exprimare. Părinții sau după caz alți reprezentanți legali ai copilului, persoanele care au în plasament copii precum și persoanele care prin natura funcției promovează și asigura respectarea drepturilor copiilor au obligația de a le asigura informații, explicații și sfaturi în funcție de vârsta și gradul de înțelegere al acestora precum și de a le permite să-și exprime punctul de vedere, ideile și opiniile. Copilul capabil de discernământ are dreptul de a-și exprima liber opinia sa asupra oricărei probleme care îl privește; În orice procedură judiciară sau administrativă care îl privește, copilul are dreptul de a fi ascultat. Este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani. Cu toate acestea poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani dacă autoritatea competentă apreciază că audierea lui este necesară pentru soluționarea cauzei. Copilul are dreptul la libertate de gândire, de conștiință și religie. Religia copilului care a împlinit 14 ani nu poate fi schimbată fără consimțământul acestuia; copilul care a împlinit vârsta de 16 ani are dreptul sa-și aleagă singur religia. Copilul are dreptul la libertate de asociere, în structuri formale și informale, precum și dreptul la libertatea de întrunire pașnică, în limitele prevăzute de lege. Copilul aparținând unei minorități etnice, religioase sau lingvistice are dreptul la viață culturală proprie, la declararea apartenenței sale religioase, la practicarea propriei sale religii, precum și dreptul de a folosi limba proprie în comun cu alți membrii ai comunității din care face parte. Copilul are dreptul la respectarea personalității și individualității sale și nu poate fi supus pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori degradante. Copilul are dreptul la odihnă și vacantă. Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva oricăror forme de violentă, neglijentă, abuz sau rele-tratamente. Copilul are dreptul să crească alături de părinții săi. Copilul are dreptul sa fie crescut într-o atmosferă de afecțiune și de securitate materială și morală. Orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinților săi sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora, are dreptul la protecție alternativă. Copilul are dreptul sa depună singur plângeri referitoare la încălcarea drepturilor sale fundamentale; Copilul este informat asupra drepturilor sale precum și asupra modalităților de exercitare a acestora.”

150  septembrie 2019  Simpozion Internațional de Pace Educaţia şi conceptul de educaţie a copilului mileniului III Prof. Tehei Carmen Nicoleta Grădiniţa cu P.P.,,Elena Farago’’ Craiova Ideea conceperii educaţiei ca o dimensiune a întregii vieţi, ca un fenomen continuu care se identifică cu însăşi existenţa individuală, are origini foarte îndepărtate şi această afirmaţie poate fi susţinută de aprecierea revelatoare a filozofului SENECA - „Chiar şi bătrânii trebuie să înveţe\" - considera el în secolul I. De asemenea, marele pedagog L. A. Comenius atenţiona, în secolul al XVII - lea, că viaţa toată este o şcoală şi tot el este autorul celebrei triade privind educaţia: \"oriunde, oricând, oricine\". În perioada interbelică, savantul Nicolae Iorga aprecia că „Învăţat este omul care se învaţă necontenit pe dânsul şi învaţă necontenit şi pe alţii\". Trăim într-o lume complexă, aflată într-o transformare rapidă şi globală, iar supravieţuirea omenirii depinde de noi, de-o variantă istorică a educaţiei permanente prin care învăţarea depăşeşte cadrul strict al transmiterii didactice, devenind anticipativă, inovativă şi permanentă. Educaţia este factorul strategic al dezvoltării de perspectivă şi priveşte modelarea multidimensională şi anticipativă a factorului uman. În educaţie, un rol aparte îl ocupă perioada preşcolarităţii, care, conform datelor şi concluziilor formulate de specialiştii în pedagogie, psihologie şi antropologie, este decisivă pentru formarea ulterioară a tânărului şi perfecţionarea specialistului de mâine. Considerarea copilului în evoluţia sa specific individuală şi sprijinirea lui prin educaţie în fiecare etapă a dezvoltării sale este condiţia de bază a schimbării de comportament de care avem nevoie acum şi de la care putem porni. Programa activităţilor instructiv – educative din grădiniţa de copii prefigurează două mari tendinţe de schimbare în comportamentul educatoarei, şi anume: - crearea unui mediu educaţional adecvat pentru o stimulare continuă a învăţării spontane a copilului; - introducerea copilului în ambianţa culturală a spaţiului social căruia îi aparţine, în ideea formării ca o personalitate autonomă şi conştientă de sine. Prima componentă a EDUCAŢIEI, şi anume educaţia anticipativă, deschide uşile grădiniţei, unde educatoarea este cea care crează mediul educaţional favorabil, stimulativ şi interesant pentru învăţare în sala de grupă. Ea însăşi devine parte integrantă a acestuia, corelând metodele de predare-învăţare cu vârsta, nevoile, dorinţele şi cu viaţa activă, care are propriile ei exigenţe. Noua politică educaţională se dovedeşte a fi capabilă să anticipeze schimbările de mâine ale societăţii, ţinând cont de finalităţile şi funcţiile educaţiei pe nivele de vârstă, elaborând obiective specifice ce se regăsesc şi în noua programă, cum ar fi: - însuşirea deprinderilor sociale fundamentale (lecturi, calcul matematic, info, noţiuni pentru sănătate); - dezvoltarea capacităţii de dezvoltare şi de adaptare la o societate bazată pe valori fundamentale (pace, libertate, democraţie); - cultivarea unor trasături de personalitate din perspectiva unei noi calităţi a vieţii. În viaţa de zi cu zi auzim mereu expresiile: «românul este inventiv» sau «invenţia românilor», «... din statele lumii au făcut», pentru că, în epoca revoluţiei tehnico-ştiinţifice, la fiecare 8/10 ani, volumul de cunoştinte se dublează, iar educaţia se realizează dacă educatorii au capacitatea de a selecta esenţialul pe care trebuie să-1 reţină copilul. De aici şi în aceste condiţii atitudinea ştiinţifică a educatoarei este o condiţie necesară în realizarea educaţiei inovative. Adică să-i entuziasmezi pe copii în faţa realizărilor cercetării, să le formezi deprinderi de lucru adecvate, acestea find obiective ale educaţiei la început de mileniu III. Consiliul European desfăşurat la Lisabona, în martie 2000, marchează un moment decisiv în stabilirea direcţiei politice şi de acţiune în Uniunea Europeană. Concluziile sale susţin că Europa a intrat, în mod indiscutabil, în era cunoaşterii, cu tot ce implică aceasta, pentru viaţa culturală, economică şi socială. Modelele învăţării, muncii şi cele ale vieţii se schimbă rapid. Acest fapt nu presupune doar adaptarea individului la schimbare, ci, în egală măsură, aceasta stabileşte căi de schimbare a modului în care lucrurile sunt realizate. Din concluziile Consiliului European reiese că sistemul de educaţie şi instruire din Europa este pentru implementarea învăţării pe tot parcursul vieţii la nivel individual şi instituţional şi în toate sferele publice şi private. Asta înseamnă noi deprinderi de bază pentru toţi - aici intrând limbile străine, cultura tehnologică, deprinderi anteprenoriale, compeţente sociale. Stăpânirea solidă a acestor deprinderi de bază este

Simpozion Internațional de Pace  septembrie 2019  151 crucială pentru fiecare şi acest fapt este începutul învăţării de-a lungul vieţii. Şi-n acest sens, grădiniţa devine, la început de mileniu III, „POARTA NR. 1\". În prezent, toţi avem nevoie de informaţii şi sfaturi asupra ceea ce vom face mai departe, iar sursele de informaţie şi instrumentele de diagnosticare bazate pe ICT-Internet Based, deschid noi orizonturi pentru îmbunătăţirea gamei şi calităţii serviciilor de orientare şi consiliere. Ele pot extinde rolul profesional al educaţiei, dar nu-1 pot înlocui. Prin folosirea calculatorului conectat la Internet, atât în instituţiile de învăţământ, cât şi în familiile copiilor preşcolari, apropiem mai mult învăţarea de domiciliu şi copilul de o altă realitate. Prin urmare, mobilizarea resurselor autorităţilor locale în sprijinirea învăţării permanente este esenţială. Diferitele oportunităţi locale ale accesului la învăţarea permanentă constituie o garanţie a faptului că oamenii nu sunt obligaţi să-şi părăsească regiunea natală pentru a studia şi instrui, deci trebuie să aibă posibilitatea de a face acest lucru, iar experienţa unei asemenea mobilităţi trebuie să devină o experienţă pozitivă în sine. Pentru anumite grupuri, cum sunt cele ale persoanelor cu handicap, mobilitatea fizică nu este întotdeauna posibilă. În anumite cazuri, accesul egal la învăţare poate fi dobândit prin aducerea învăţării către beneficiar cu ajutorul calculatorului, realizându-se comunicarea virtuală. Dacă problemele cheie se conturează în rezolvare, în grădiniţă, în sensul că educatoarele stăpânesc elementele de bază în învăţarea şi iniţierea copiilor de a accesa programe, jocuri etc., iar resursele materiale există (măcar un calculator pe grupă), se poate asigura începutul educaţiei copilului mileniului III, este pe făgaşul bun, iar aceşti copilaşi vor cere necontenit calculatorul acasă, la şcoală, în cluburi de copii, la casa de cultură, în biblioteci, în locuri de rugăciune. Impactul mediilor educative asupra copiilor educaţi lasă loc de cercetări continue, iar realitatea în continuă schimbare determină o dinamică socio-culturală cu efecte imprevizibile şi la nivel preşcolar. Toate formele educaţiei sunt realizate şi la acest nivel astfel că instruirea în sistem tradiţional este realizată cu rigurozitate în timp şi spaţiu, prin planuri şi programe finalizate cu testări. Educaţia nonformală se realizează prin activităţi extrascolare, extracurriculare, obţionale, întreceri, competiţii, vizionări de spectacole (deci activităţi complementare). Educaţia informală se realizează prin activităţi spontane, difuze şi ocazionale (strada, cartierul, grupuri religioase), mass-media, acestea uneori scăpând controlului pedagogic. Şi toate aceste forme ale educaţiei, la nivel de gradiniţă, se realizează considerând că, până la 6 ani, copilul acumulează, prin inteligenţă, 68% din totalul operativităţii intelectuale pe care le-ar avea la 17 ani (conform studiilor psihologului B.S.Bloom), iar, pe urmă, în întreaga perioadă preşcolară se constituie personalitatea copilului, pe de o parte, şi, pe de altă parte, este implicată inteligenţa în structura marilor întrebari « Ce este? De ce? Cum? » Conform cercetărilor psihologului american A.Gessel, până la 3 ani copilul este conformist, la 4 ani devine fantezist în exces, la 5 ani atinge vârsta de aur. În faţa nostră, a tuturor s-au deschis numeroase probleme de factură nouă. Ele solicită încă o activitate foarte complexă a formatorilor, o mai bogată abilitate a lor în folosirea instrumentelor, modalităţilor şi a mijloacelor de evaluare. Ce rămâne constant sunt programele educaţionale cu tematică axată pe joc şi ce mai rămâne de făcut este cuprinderea tuturor copiilor în sistem (mă refer aici la etnia rromă). Oricum porţile mileniului III stau deschise şi în interiorul timpului aşteptat fermentează constituirea dimensiunilor reformei învăţământului ca o filă de istorie, iar instituţia grădiniţei a cărei vocaţie socială constă, pe de o parte, în prevenirea progresivă a eşecului şcolar, iar, pe de altă parte, în anticiparea succesului şcolar prin valorificarea deplină a mijloacelor sale specifice, este POARTA CU CHEIA NR. 1. Odată intrat şi adaptat la programul educaţional al preşcolarilor, orice copil şi părinte are garanţia că formarea şi dezvoltarea dorinţei de a învăţa jucându-se, reprezintă un succes al pregătirii lor pentru treapta următoare de învăţământ, pe care sperăm că o vor consolida şi transforma într-o atitudine permanentă. În concluzia specialiştilor care studiază fenomenul EDUCAŢIEI, educaţia este activitatea psiho-socială de formare şi dezvoltare a personalităţii în vederea integrării în societate, proiectată conform unor finalităţi de sistem şi de proces, realizată la nivelul corelaţiei funcţionale dintre educator şi educat, dezvoltată într -un context pedagogic deschis. Bibliografie: 1.Educaţia 2000+, Revista Învăţământul preşcolar, prof.univ.Ursula Şchiopu, Bucureşti 2.Educaţia, conceptul de educaţie, prof.univ.Sorin Cristea, Bucureşti 3.Istoria - sursa de informaţie, Revista Înv.Preşc.nr.l şi 2/2003, prof. Teodor Clocotici 4.Educaţia permanentă-2002-2003, cu prezumţii în 2010, M.E.C. 5.Educaţia permanentă, psiholog, 1961,Bertrand Schwartz 6.Programa activităţilor instructiv-educative din grădiniţe, ed. 2000

152  septembrie 2019  Simpozion Internațional de Pace Importanţa diversităţii culturale în dezvoltarea cadrelor didactice Prof. Tîrșogoiu Alina Marilena Grădiniţa cu P.P. „Elena Farago”, Craiova Educaţia interculturală promovează atitudini tolerante, deschise, de acceptare şi înţelegere firească a raportului ,,eu-celălalt” şi a noţiunii de străin, recunoaşterea şi respectarea diferenţelor culturale prin valorificarea pozitivă a relaţiilor de egalitate între oameni şi nu prin aplicarea polarităţii superior-inferior. De asemenea presupune promovarea unor politici şcolare care să permită egalizarea şanselor în educaţie şi a unor strategii de valorificare a diferenţelor culturale pentru a le transforma în resurse pedagogice. Şcolile îşi bazează activitatea în mare parte pe principiul conform căruia toţi suntem egali. Acum educaţia interculturală cere şcolii să ia în considerare şi să respecte diferenţele interculturale dintre indivizi. Elevii sunt materialul cel mai uşor de ,,prelucrat”, dacă dascălul nu are prejudecăţi, dacă există pasiune, convingere, dragoste şi o preocupare permanentă de a scoate în evidenţă tot ce are mai valoros un grup etnic. Educaţia interculturală este una din dimensiunile educaţiei integrale. Criterii de succes în realizarea educaţiei interculturale în şcoală sunt: a) asigurarea unei balanţe între diferitele finalităţi majore ale educaţiei (scopuri culturale, profesionale de calificare , sociale, de dezvoltare profesională); b) asigurarea de oportunităţi pentru comunicare şi cooperare, chiar între grupuri diferenţiate; c) asigurarea de şanse egale de educaţie; d) reflectarea diverselor realităţi specifice societăţilor multiculturale prin toate tipurile de curriculum; e) prezentarea informaţiilor din cât mai multe perspective, pentru a stimula conştiinţa diversităţii şi a unităţii prin diversitate. Şcoala, în materie de educaţie interculturală trebuie să-şi propună să realizeze un proces de integrare prin fructificarea preachiziţiilor culturale pe care le posedă elevii. Problema comunicării interculturale în învăţământ conduce în mod firesc la soluţionarea unor probleme cum ar fi: cum percepe profesorul diferenţa culturală, cum îşi adaptează stilul comunicativ la profilul cultural al elevului, care sunt pericolele folosirii unor stereotipuri de categorisire a alterităţii în educaţie, ce posibilităţi are profesorul de a înţelege şi a valorifica potenţialurile culturale diferite ale elevilor, care este aportul dascălului, elevilor, părinţilor la dezamorsarea unor neînţelegeri interculturale etc. Educaţia este purtătoare prin ea însăşi a unui etos eminamente spiritual. Ea nu numai că facilitează individului accesul la zestrea culturală, dar se converteşte în instanţă culturală sui-generis. ,,Educaţia este producătoare de cultură (şi nu numai reproductivă). Abordarea interculturală în educaţie constituie o nouă manieră de concepere şi implementare a curriculumurilor şcolare şi o nouă atitudine relaţionare între profesori, elevi şi părinţi. Perspectiva interculturală deschide noi piste de manifestare a diversităţii şi diferenţelor. Abordarea interculturală nu se reduce la o prezentare cumulativă a unor cunoştinţe despre valorile altora, ci înseamnă cultivarea unor atitudini de respect şi de deschidere faţă de diversitate. Această atitudine se naşte printr-o permanentă comunicare cu alţii şi printr-o decentrare atentă şi optimă faţă de propriile norme culturale. BIBLIOGRAFIE Băran-Pescaru, A., Educaţia interculturală Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008 Călin, M. Filosofia educaţiei, Antologie. Bucureşti: Aramis, 2001

Simpozion Internațional de Pace  septembrie 2019  153 PACEA – abordări semantice multiple P.I.P. Vlădoianu Ileana Școala Gimnazială: „Nicolae Romanescu” Grădinița „Floare de colț”, Craiova Cuvântul „pace”, din punct de vedere etimologic, provine din limba latină : pax, pacis. Dicționarul Explicativ al Limbii Române propune mai multe definiții ale acetui cuvânt, care se vor aplica în funcție de contextul folosirii lui: 1. Stare de bună înțelegere între popoare, situație în care nu există conflicte armate sau războaie între state, popoare, populații; 2 .Acord al părților beligerante asupra încetării războiului, tratat de încheiere a unui conflict armat; 3. (Într-o comunitate socială) Lipsă de tulburări, de conflicte, de vrajbă; armonie, împăciuire, înțelegere 4. Liniște sufletească, stare de calm sufletesc; tihnă, repaus, odihnă; lipsă de zgomot și de mișcare; calm, liniște, tăcere; Dorința și nevoia instalării păcii s-au instalat o data cu apariția primelor razboaie. Istoria lumii este încărcată atât de evenimente sângeroase, cât și de numeroase încercari de restabilire a păcii, chiar daca multe dintre ele au eșuat. Primul tratat de pace care este cunoscut a fost încheiat între hitiți și egipteni, după Bătălia de la Kadesh, care se află pe teritoriul actualei Sirii. Întrucât niciuna din părți nu a reuși să obțină o victorie clară prin luptă, sfătuitorii conducătorilor celor doua armate au sugerat ca și soluție un tratat de pace, cheltuielile continuării războiului nemaiputând fi suportate de catre acestia. Textul tratatului a fost înregistrat în două versiuni, una scrisă cu hieroglife egiptene, iar alta cu cuneiforme akkadiene care exista și în ziua de azi. Această formă bilingvă este comună multor tratate care s-au semnat până în zilele noastre, diferența făcând-o menționarea poporului care a cerut pacea, fiecare dintre ele susținând că ceilalți sunt cei care și-au dorit acest lucru. Tratatul conține optsprezece articole , o parte dintre ele regasindu-se chiar și în unele tratate din ziua de azi. Printre cele mai cunoscute tratate de pace din istoria lumii contemporane, se află : • Tratatul de la Versailles, din 28/06/1919, care a dus la încheierea războiului dintre Germania și Aliați • Tratatul de Pace de la Moscova – din anul 1940 • Acordul de armistițiu dintre România și Aliați - din anul 1944 • Trataul de Pace de la Paris - din anul 1947 • Tratatul de la San Francisco, între Japonia și o parte a Puterilor Aliate pentru a pune capăt oficial celui de al Doilea Război Mondial Din punct de vedere al religiei, mai cu seama a celei ortodoxe, pacea ocupa un loc deosebit de important, pentru realizarea sa fiind necesară îndeplinirea celei mai de seama porunci din biserica noastră: dragostea. Ideea de pace este surprinsă chiar în cadrul celor nouă Fericiri, spuse de Domnul Iisus Hristos la Predica de pe Munte : „Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”. Tot Domnul Iisus este cel care îi învață pe Apostolii săi, zicând : ,,În orice casă veţi intra, să ziceţi întâi: ,,Pacea să fie peste casa aceasta!`` Şi dacă va fi acolo un fiu al păcii, pacea voastră va rămînea peste el; altminteri ea se va întoarce la voi.” . Din aceste învățăminte ale Mântuitorului, dar și din multe altele date de Acesta, reținem aceasta nevoie fundamentala și totodată aceasta cerință pe care acesta o aduce în fața noastra, aceea de pace. „Mai bine o bucată de pâine uscată, cu pace, decât o casă plină de cărnuri, cu ceartă!\", învaţă Solomon . Pacea sufletească, liniștea, sunt printre cele mai importante elemente necesare pentru o viață sănătoasă, atât din punct de vedere psihic, cât și din punct de vedere fizic. În lipsa acestora , pot apărea tot felul de comportamente deviante, depresii și stări patologice , care pot duce în timp la alterarea calității vieții, psihoze și chiar deces prin suicid. Concluzionând, putem spune că deși cuvântul “pace” este unul cu mai multe sensuri, fiecare dintre acestea joacă un rol vital în menținerea societății așa cum o cunaștem astăzi. Fie că ne referim la lipsa războaielor pentru a asigura pacea lumii în general, fie ca vorbim despre sanatatea sufletească și trupească a individului , ca unitate și ca celulă a societății, lipsa păcii duce la situații amenințătoare pentru populația actuală. Aflându-ne în plin context al unor demonstrații de fortă majoră, având în vedere perfecționarea armamentului, instabilitatea relațiilor politice ale marilor forțe ale lumii- pe de o parte și stresul la care suntem supuși zilnic, pe de altă parte , “PACEA” noastră este atacată pe toate fronturile și constituie un element instabil, provocator de stres, fapt ce duce la aparitia unui cerc vicios amenințător pentru individul contemporan.

154  septembrie 2019  Simpozion Internațional de Pace Pentru a nu ajunge la stări de conflict și razboaie , este esențială formarea copilului , de la cele mai fragede vârste, în spiritul păcii, nonviolenței, lipsei de agresivitate, pentru ca aceștia reprezintă viitorii adulți care vor decide soarta omenirii. Să înveti un preșcolar ce înseamna pacea, înseamna să îi arăți contrastul dintre ororile războiului pe care le trăiesc alti copii si viața celor din țările unde există pace. Prin observarea jocului acestora și corectarea comportamentelor agresive, găsirea unor alternative atractive la jocurile pe teme militare și de război se poate influența personalitatea copilului în favoarea unei atitudini pacifiste. Făcând acest lucru de-a lungul timpului, cadrul didactic devine un ambasador al păcii , alături de copiii pe care îi formează și contribuie astfel la construirea unei societați mai bune, fără conflicte și agresivitate.

Simpozion Internațional de Pace  septembrie 2019  155 Educația despre pace Vladucu Ionela Maria Gradinita cu P.P. Elena Farago In aceasta lume, indiferent de apartenența etnică, religioasă sau politică, omul isi doreste cu ardoare sa fie pace. Ea este celebrată și citită pe buzele tuturor celor care-i înțeleg și simt cu sufletul, cu mintea, valoarea- i incomensurabilă. In lumea nostra conflictuala, pacea este atat de greu de pastrat, insa oamenii pacii sunt cei care sunt cu adevarat fiii lui Dumnezeu, caci Iisus Hristos a spus ,,Pacea Mea las voua”. Oricat ar incerca omul, prin zbaterea sa, sa traiasca intr-o singularitate a constiintei sale, viata comunitara, asa cum a lasat-o Dumnezeu cand l-a creat pe om trebuie sustinuta prinm buna convietuire. Iata de ce pacea trebuie pretuita ca pe darul ce mai de pret!. Pentru noi romanii, aflati geopolitic intr-o zona de conflict permanent, pacea a fost si este foarte importanta. Conducatorii nostri s-au luptat din rasputeri sa traim in pace iar astazi, faptul ca avem aliante importante din puncte de vedere politic, economic si mai ales militar, ne confera pacea de care avem nevoie sa traim linistiti si fericiti. Privitor la pace, unii contemporani de-ai nostri au spus ca poate n-o pretuim asa cum se cuvine. Si, intr- adevar, astazi pentru a nu mai avea pace implica ca timp foarte putin. Intelegem din acestea ca menirea noastra ca oanmeni pe pamnt este sa fim oameni ai bunbei intelegeri cu semenii, deci oameni ai pacii. Cu siguranță, cel mai profund simt dulceața păcii curgându-le prin vene, cei care au gustat din amărăciunea războiului, cei care și-ai căutat cu disperare copiii printre mormane de fiare, cei care au adunat bucăți din casa lor, cei în ochii cărora s-au năruit speranțe. Pacea cu greu își mai găsește loc în sufletele noastre. E doar din cauza că nu mai gândim colectiv, ci gândim egoist, individual, de parcă am putea ține singuri pe umeri această planetă. Strigătele de disperare ale celor ce se află în nevoie sunt suficient de mari pentru a le auzi, dar de multe ori uităm sau nu avem timp să ascultăm. Având pace în familie, ai pace în inimă şi astfel poţi dărui lumii ceea ce are nevoie. Nu putem convieţui fără a fi armonie între noi. Fără a ne considera egali, aşa cum ne-a creat Dumnezeu. Să nu uităm niciodată că “Pacea este o comoară pe care nu o putem plăti îndeajuns\". Deşi majoritatea dintre noi trăim în pace, nu suntem recunoscători şi nu suntem conştienţi de adevărata valoare a acesteia. Probabil că acesta este un alt factor pentru care nu luptăm, pentru pacea celor în nevoie , deoarece nu cunoaştem agitaţia şi rutina unei vieţi duse în nelinişte. Hrăneşte-ţi inima cu pace! Aceasta înseamnă să dovedeşti respect faţă de tot ce este slab şi vulnerabil. Să fii atent la tot ceea ce te face fericit. Nu există pace în lume dacă nu există pace în inima ta şi a mea. Dacă vrem să ajungem la o adevărată pace în această lume, atunci va trebui să începem de la copii\", spunea Ghandi. Afirmând încrederea în capacitatea educaţiei pentru pace , pentru pregătirea generaţiilor în formare în spiritul cooperării , al participării şi al democraţiei , ne afirmăm de fapt încrederea în succesul acţiunilor de apărare a păcii şi în viitorul umanităţii. Educaţia pentru pace constituie cea mai sigură modalitate de eliminare a agresivităţii , a violenţei , a terorismului şi a conflictelor dintre comunităţi. Ea reprezintă un factor capabil de a contribui la crearea unei societăţi democratice. Pacea este o aspiraţie a popoarelor , un imperativ fundamental al epocii noastre şi o finalitate prioritară a educaţiei de astăzi şi de mâine.

156  septembrie 2019  Simpozion Internațional de Pace Pacea prin ochi de copil Prof. inv. prescolar: Corcoata Cristina Letitia Ciocea Denisa Pacea-i cel mai scump cuvant, Dintre toate pe pamant, Fara pace nu-i nimica , Fara ea ne creste frica. Fara pace nu e scoala, Fara pace e doar boala, Nu e zbor de ciocarlii , Nu e raset de copii. Fara pace nu e cantec, Nu e zambet si alint, Fara pace e-ntuneric, Nu-i lumina pe pamant . Copilăria este o perioadă de asimilări masive, de formare a unor atitudini şi abilităţi care se vor transforma în instrumente pentru tot restul vieţii, iar grădiniţa şi apoi şcoala, prin autoritatea morală pe care o au, pot aduce o contribuţie substanţială în formarea unor atitudini și comportamente pacifiste şi tolerante la copii. În urma ultimelor studii şi interpretări ale specialiştilor se arată cât de mult sunt afectaţi copiii din cauza violenţei în general, dar și de violențele verbale din mediul şcolar, de pe stradă sau de acasă. Copiii se nasc cu dorinţa pentru pace. PACEA este un subiect minunat, un subiect despre care ne place să vorbim şi mai ales ne place să o simţim! De ce? Pentru că aceasta-i natura noastră omenească, originală. Am fost creaţi sa trăim în pace cu toţi oamenii . Pacea nu este numai un Dar de la Dumnezeu, este un dar pe care ni-l oferim unul celuilalt, nu este departe, este în interiorul nostru. Dacă cineva nu a înțeles încă cât de prețioasă este pacea, să privească în ochii unui copil fericit ce se zbenguiește desculț printr-un lan de păpădii. Să-l privească topindu-se de bucurie atunci când mama și tata îl răsfață cu sărutări pline de dragoste. Să-l vadă cum râde până la urechi, de i se văd gropițele rumene, în care se pierde și soarele, atunci când sora mai mare îl leagănă în scrânciob. Apoi să privească în ochii disperați ai unui copil rătăcit, să arunce o privire în hăul întunecat în care copilul își caut părinții, aleargă fără speranță într-un labirint fără sfârșit, cufundat în beznă și asurzit de mitraliere care împrăștie moarte. De aceea, păstrati-vă sufletul curat, lăsați ca pacea să coboare peste el, purtați pacea în piept, în ochi, în mâini, în fapte, în iubire. Pentru a „construi pacea”este în nevoie de multă muncă și elemente specifice, chiar activități dedicate. La noi, în grădiniță, nu există competiție: copiii sunt încurajați să formeze o comunitate bazată pe respect și cooperare, parteneri de drum în explorarea lumii. Atunci când apar conflicte, copiii sunt încurajați și susținuți în a găsi singuri soluții pentru rezolvarea problemelor într-un mod civilizat. Rolul cadrului didactic este de a– i ghida către rezolvarea constructivă și pe cale pașnică a conflictelor (prin moderarea situațiilor acolo unde este nevoie dar și prin exemplul personal) – o lecție de viață extrem de importantă ce le va influența comportamentul

Simpozion Internațional de Pace  septembrie 2019  157 ulterior în ”lumea reală”. Această ghidare se face respectând sentimentele tuturor persoanelor implicate, fără a le știrbi stima de sine, prin ascultare activă și oferind oportunitatea de a își exprima sentimentele. Înmânându-le copiiilor instrumentele și metodele necesare pentru a-și rezolva conflictele în mod pașnic, educația neoumanistă oferă în realitate instrumentele necesare pentru a trăi în pace acum și în viitor. Îmi place ideea de „pace” ca subiect. Adevărata pace este în primul rând o stare interioară, care izvorăște din adâncul inimii fiecăruia, iar noi le putem arăta copiilor acest lucru, indiferent de sistemul de educație în care se află. Este un limbaj universal, cel al păcii, și este esenţial să nu fim doar ”consumatori” de pace ci și promotori, generatori a ei. Pacea e cu certitudine oglindirea raiului, un rai pământesc, scăldat în albastru, îndulcit cu roz și pictat subtil în nuanțe mustoase de verde. Cu siguranță, cel mai profund simt dulceața păcii curgându-le prin vene, cei care au gustat din amărăciunea războiului. Cei care și-au căutat cu disperare copiii printre mormane de fiare, cei care au adunat bucăți din casa în care și-au zidit sănătatea, cei în ochii cărora s-au năruit speranțe, visurilor cărora li s-au tăiat aripile, nereușind să zboare. Cu certitudine, pacea se naște în fiecare dintre noi, iar pentru a reuși să promovăm pacea mondială, trebuie să promovăm mai întâi de toate, pacea interioară. Militați pentru pacea mondială și amintiți-vă că e de ajuns un singur război interior, pentru a se declanșa un război mondial.

158  septembrie 2019  Simpozion Internațional de Pace Dacia e țara păcii pentru prichindei - piciumani pe melodia copilăriei Melc, melc, codobelc... Pacea lumii-i pacea mea! Apăr viața și izvorul De sunt mic, eu voi creștea Să-mplinesc pe lume zborul Spre înalt-adînc e visul Pacea lumii-i pacea mea! Sus pe plai iubesc abisul Pacea învinge vremea rea Gîndul pașnic va năștea Om la om măsura-i prag Pacea lumii-i pacea mea ! Apăr tot ce-mi este drag. Din război pace prefac Vatra mi-e pe Terra stea Gîndu-mi, inima-s de dac Pacea lumii-i pacea mea!

Simpozion Internațional de Pace  septembrie 2019  159 Asociația culturală „Castravița” Prof. Marin Oprișan În toată această perioadă de timp, Asociația noastră culturală a desfășurat activități educative pentru toate vârstele, atingându-și obiectivele propuse: În domeniul învățământului, am plecat de la construirea unor parteneriate cu școlile din localitate, din comunele învecinate, cu liceele din zonă, cel mai bun exemplu a fost colaborarea cu Liceul “Gheorghe Marincu” din comuna Poiana Mare. De la clasele I-XII , s-au desfășurat activități practice( lecții deschise) și am participat la un proiect național pe tema „Predarea Istoriei intr-un bordei” , unde ne-am clasat pe locul VI , la același număr de puncte ca și Muzeul din Constanța, acumulând un număr de 79 de puncte din cele 100 posibile. Noi ne-am bucurat, chiar dacă nu am câștigat maximul de puncte, ne-am ambiționat în continuare și am reușit să finisăm Muzeul Satului în propria casă, fapt ce ne-a permis extinderea activităților educative și creșterea numărului de vizitatori, mai ales în perioada de vară, când Muzeul Olteniei lucrează pe Șantierul Arheologic “Castravița”. În toată această perioadă de timp am fost vizitați de studenții români de la Facultățile de Istorie din Țară, precum și englezi , americani , bulgari , etc , care au făcut consemnări în Cartea de Onoare a Asociației , părerile și aprecierile lor mă mândresc și îmi dau un adevărat impuls pentru activitatea viitoare. Contactul cu alte organizații culturale la nivel județean și național ne-a permis să organizăm la nivel național simpozionul „Obârșia neamului nostru” , despre care Academicianul Liviu Sofonea, prezent la simpozion, spunea „La Dolj s-au pus bazele unei ctitorii care este o adevărată supapă culturală, prima de acest gen după revoluție în orașul Craiova.” Cel mai important proiect pe plan local rămâne cel intitulat ”Pe urmele Desenilor” pe o perioadă de 3 ani de zile, unde am localizat din punct de vedere cronologic comuna Desa după traseul parcurs dea-lungul anilor . Prima așezare civilă numită „ Desa Antică” am localizat-o chiar pe malul Dunării, printr-o bornă din ciment înaltă de 1,50 m , cu o placă de marmură cu inscripția „Desa Antică” datând din anul 500 î HR . Întreaga activitate s-a desfășurat cu un ceremonial religios și cultural pe parcursul unei zile ale lunii august 2016. Activitatea s-a încheiat la sediul Asociației Culturale Castravița din comuna Desa și au participat cca 50 de invitați, au luat cuvântul o parte pe malul Dunării, iar cealaltă parte la Muzeul Castravița. În anul următor a avut loc o mare sărbătoare pe parcursul a 2 zile , 2 și 3 septembrie 2017, intitulată „ Desa Medievală” , în care s-a slobozit și oficiat din punct de vedere religios Monumentul Unirii, în memoria soldaților căzuți în luptele cu turcii , de la Jdega în anul 1596 ( Jdega era o așezare pe moșia Desei care a dispărut cu timpul , așa cum s-a întâmplat și cu satele Rogojeni și Mișna , care au aparținut tot desenilor, dar și ele dispărute cu timpul). Monumentul Unirii a fost dedicat Centenarului Marii Uniri din anul 2018 , la eveniment au participat cca 100 de persoane, istoricii au omagiat faptele mercenarilor, au scos în evidență personalitatea marelui voievod Mihai Viteazu, și au apreciat valoarea artistică a ansamblului arhitectural așezat pe locul unde locuiau desenii în urmă cu 400 de ani. Astăzi se numește punctul „Avicola” , cu o poartă mare , ce dă senzația chiar de Ev mediu. În anul 2018, la conferința de vară dedicată Centenarului , unde au participat să ia cuvântul peste 20 de personalități , s-a desfășurat în centrul civic al localității unde se găsesc cele 2 monumente ale eroilor din primul si din cel de-al 2 lea război mondial, manifestarea culturală religioasă, unde au fost pomeniți eroii de către soborul de preoți, iar oamenii de știință istorici, matematicieni, ingineri , au scos în evidență contribuția desenilor la războiul pentru întregirea neamului românesc. Activitatea din 2018 s-a încheiat cu un tur de orizont la cele 5 monumente ridicate pe raza comunei Desa, și s-a încheiat cu vizitarea muzeului. Ceea ce nu am putut să realizez pe plan național a fost Festivalul „Lache Găzaru” ( la care am cerut sprijin tuturor colaboratorilor ,dar fără rezultat). De aceea , la Simpozionul Păcii de la Craiova, organizat de Arta Zamolxa , fac un apel către toți colaboratorii și în special a domnului Tudor Gheorghe, caruia i-am dedicat această manifestare culturală în Ziua Mondială a Păcii. Realizarea acestui festival național ar deschide drumul unor noi talente , deoarece” lada de zestre” nu și-a spus până acum cuvântul final. Valorificarea acestui festival ar face să ne amintească de „Obârșia neamului nostru” .

160  septembrie 2019  Simpozion Internațional de Pace Simpozionul Păcii de la Craiova îl întâmpinăm cu înființarea a 2 filiale noi în numele Castravița, este vorba de filiala Calafat și de filiala Băilești. Prima ieșire în afara granițelor județului a fost pe data de 28 iulie 2019 la Stroieștii de Argeș , unde fotografia din imagine reprezintă delegația Asociației Culturale Castravița, împreună cu Calafat și Băilești, față în fată cu masa prezidiului unde se aflau Profesor- Universitar-Doctor- Inginer Nicolae Leonăchescu și domnul conferențiar Alin Olărescu , cel care a preluat conducerea Asociatiei de la Stroiești , care se afla la a 47 a aniversare a Academiei Române . Asociația Culturală Castravița a pregătit un moment festiv deosebit, deoarece pe 9 iulie 2019 , domnul Nicolae Leonăchescu împlinise 85 de ani , iar în programul de activități unul din puncte era și sărbătorirea acestui mare om de știință cu peste 600 de lucrări științifice în domeniu , peste 50 de cărți , și un mare om politic și de stat, care a activat 2 legislaturi în Parlamentul României, a fost secretarul ziarului “Tricolorul”. O veste tristă ne-a venit dinspre București, când familia ne-a comunicat , duminică 5 august , orele 20:00, ca inima lui a încetat să mai bată. Dumnezeu sa-l odihnească.

Simpozion Internațional de Pace  septembrie 2019  161 Pace în doi, Ady C. Țara unde copiii sunt lăsați să plângă, Țara unde bătrânii fumează țigări de contrabandă, Țara unde tinerii pleacă la muncă departe de casă, Țara unde anotimpurile toate își dau întâlnire egal, Țara aceasta sunt și Eu! Țara aceasta ești și Tu! S-a epuizat frontul până la cea din urmă linie; Într-un lagăr al figurilor de ceară dorm copiii, Păstorii își mână turmele spre stele în noapte, Nu mai simțim cum Pacea coboară peste noi. Poligon fragil inima mea! Poligon fragil inima ta! Copilăria ca o pasăre cu aripile numai fericire, Pe cer o geană de fată mângâie curcubeul- Amintirea unui suflet ce încă ne definește- Curiozitatea mea de a te ști mai departe frumos. Șoaptă a cerului meu, Șoaptă a cerului tău...

162  septembrie 2019  Simpozion Internațional de Pace Poezii trimise de copiii de la Liceul Gheorghe Asachi – Chișinău Daruri Până-n într-un moment, Când mintea am deschis. Ne naștem toți pe-acest pământ Războaie am trăit Și creștem sub un soare sfânt Și sânge am vărsat, Primim un nume și un grai Pentru popor și țară Și pe pământ un colț de rai. Noi limba-m apărat. Și totuși înainte Cu toții creștem și iubim Cu pacea-n suflet mergem, Pe un meleag măreț, sublim Cu mintea luminată Unde și plângem, și cântăm Și-o doină necântată. Și doinele le îngânăm. Belecciu Carmen, eleva clasei a VIII-a „E” Unde-nvățăm a ocroti IPLT „Gheorghe Asachi”, mun. Chișinău Limba și neamul zi de zi. Profesor: Ojog Angela Istoria primită-n dar De la strămoșii legendari. Clepsidră Căci e bogat acel ce are O clepsidră se scurge O casă, masă, pâine, sare, Și timpul nostru fuge, Istorie, un grai divin, Dar noi cu sufletul împătimit Un plai, un neam și un destin. Avem războiul de trăit. Nimic nu poate fi mai sfânt, Fără pace nu-i o lume, Decât o limbă și-un pământ. Căci patria o știm pe nume. Iar cel ce casa goală-și lasă Și sângele cel revărsat De țară, sigur că nu-i pasă. Nu-l poți uita cu-adevărat. Vă-ndemn pe toți ca să păstrăm, În orice clipă putem să ne împrietenim: Cu îndrăzneală și dreptate Cu o picătură de bunătate Acele daruri minunate Vom reuși pe toate, Ce pentru noi au fost lăsate. Pacea noi o făurim! Otilia Iurcu, eleva clasei a VI-a „B”, Bragari Naira, eleva clasei a VIII-a „E” IPLT „Gheorghe Asachi”, mun.Chișinău, IPLT „Gheorghe Asachi”, mun. Chișinău Profesor: Cibotaru Liubovi Profesor: Ojog Angela Dor român Fii tu Pacea! Acasă-ți este limba Dacă vrei să vezi un soare luminos Acasă-ți este dorul Fii un neam prietenos, Pe-al nostru plai natal Nu uita de strămoșii noștri sfinți, Ți-e gândul si ogorul. Să-i respectăm și ascultăm cuminți. De uiți de țara ta, De limbă, sau popor Cât sânge ei vărsară pentru popor Degeaba ești român, Să trăim în pace pentru viitor, Și plângi că ai un dor... Câte mame își pierduse fiii Să luăm exemplu: „Trăiască martirii!” Prea mulți ani la rând Ei ochii ne-au închis,

Simpozion Internațional de Pace  septembrie 2019  163 Războiul e-o cruzime, Ar fi lumea noastră altfel După el sunt numai crime, Dacă… am începe să ne iubim În pace și lumină să trăim Pe noi și pe cei ce ne-nconjoară? Și a noastră țară s-o iubim. Dacă… am înceta de-a ne lovi În suflete cu vorbe grele Bragari Corina, eleva clasei a VIII-a „E” și-n piepturi cu tăișuri reci? IPLT „Gheorghe Asachi”, mun. Chișinău Dacă… ne-am ajuta, nu ne-am lăsa În sumbrul infern al urii să cădem Profesor: Ojog Angela În neantul crud al ranchiunii să trăim… Ar fi lumea noastră altfel? Lucruri bune Pacea lucruri bune face Un simplu cuvânt… dar atâta lumină… Și nădejdea ți-o reface. Poate că norii ce curmă strălucirea soarelui La război ea poate-nvinge Sunt doar niște iluzii? Dragostea o poate-atinge. Create de emoțiile întunecate Ale setei de putere si război. Pacea dacă o menținem Frumosul sporește-n lume. Ce-ar fi dacă ne-am opri Hai, fraților să prietenim, și am gândi… Pe aproapele să-l iubim. împărțim aceeași lume cu margini limitate Palarii Leonilla, eleva clasei a V-a „D”, finită de același cer, IPLT „Gheorghe Asachi”, dar lupta, lupta-i nesfârșită Profesor: Ojog Angela fără vreo urmare clară, definită… Pacea Imperiile cad și se ridică într-un cerc caustic și acerb, Pacea e mângâiere caldă a razelor de soare, dar lumea, lumea noastră se-ntunecă cu timpul Lumina ce străbate întunericul ciudat, în care continuăm să ne urâm E chipul dulce al mamei, ce-și dezmiardă în care… tot mai puțin ne iubim… Copilul, strâns în brațe,cu zâmbetul curat. trăim într-o lume cu margini limitate E simfonia dragostei, sărut nevinovat, și, cu toate astea, E valsul frumuseții cu sufletul bogat. n-ar fi loc de pace? Pacea e pâinea de pe masă, ce-adună la un loc Pe toți, ce se iubesc și stimeaza reciproc. Butucea Adelina, eleva clasei a VIII-a „B”, Coțofan Cristi, clasa a VIII-a „A”, IPLT „Gheorghe Asachi”, mun.Chișinău IPLT „Gheorghe Asachi”, Profesor: Zubac Ioana Profesor : Beldiga Alexandra Pacea Pacea… De unde începe pacea? Din familie, din suflet, Pace… Din prieteni și din gând ! Un cuvânt, dar atâta putere, Unde este pacea pe Pământ? Armonie, liniște, seninătate și tăcere… În mirosul trandafirului din gradină! Predominau odată Grădina Edenului Ce gust are pacea? Ce fusese cândva pe Pământ. Gustul mâncării preparate de mama! Acum nu e. Ce sunet are pacea? De ce? Sunetul vioarei ce râde, seara! Din cauza încălcării sfântului jurământ Cum arată pacea? A picii și a dușmăniei, Arată ca un pisoi roșcat A urii și a mâhnirii… La lumina soarelui!

164  septembrie 2019  Simpozion Internațional de Pace Unde-o poți găsi? Să fie pace! Doar acasă! Pace – prețuiește acest cuvânt sfânt. Eleva clasei a 8-a „A” Novac Sorelia-Mirabela, Pace – să fie pace pe Pământ. IPLT „Gheorghe Asachi”, mun.Chișinău, Pace – prin pace vom deveni întregi. Profesor: Beldiga Alexandra Pace – numai cu ea vom putea fi toți regi. Toată lumea aspiră la pace, Pacea însă nimic nu ne satisface. Nu facem nimic pentru a o menține, Vreau să fie pace-n țară, iar de la a ne bate joc nimic nu ne reține. Pace-n suflet și în gând, Trezește-te, Evă, trezește-te, Adame! Să pot sta cât vreau pe-afară, Chiar nu vedeți ce se face în lume? Să merg oriunde și oricând. Cum vă batjocoresc al vostru nume? Cum totul e pe cale să se destrame? Vreau să fie mereu soare Piere a noastră integritate, Vreau să-nvăț și să dansez, dispare a noastră sensibilitate Sa cânt cu voce cât mai tare devenim încetul cu încetul monștri, Să pot să râd și să creez. la distrugere devenim maeștri. La distrugere, nu la binefacere! E Pace și mă rog mereu, Ce se întâmplă cu această lume Să fim păziți de ce-i mai rău, în care oamenii doar pe afacere se bazează, și E Pace și le mulțumesc Tuturor cei ce o păzesc! pe renume? Adame, deschide ochii și strigă-le din toți rărunchii Dodu Pavel, elevul cl.IX ,,B”, tuturora care sunt orbiți de răutate și ne umilesc IPLT „Gheorghe Asachi”, mun.Chișinău, cu visele lor deșarte! Profesor : Butuc Maria Despre ce pace vorbiți ,voi, când știți că acum se dă un război? Supuși ai păcii Un război între bine și rău; un război plin de agonie, zău! „Pace”– un cuvânt atât de minunat; Unde ești, suflare de viață divină? un sentiment ce ne-a condamnat Arată-te, ca să avem pe cine să dăm vină. la ani nenumărați de fericire, Vină pentru păcatele noastre toate, liniște și cel mai important – iubire pentru cum a devenit a noastră societate. Da! pacea ne-a condamnat Pace – să fie pace pe Pământ! la iubire față de această întreagă omenire. Pace – cu toții am făcut un jurământ. Ea ne-a dat șansa la libertate, Pace – doar asta trebuie să ai în gând. șansa de a păstra a noastră demnitate. Pace – totul se va termina curând... Pacea ne-a făcut robi ai fericirii și ne-a eliberat de greutatea nenorocirii Oala Cristina, cl. IX B , pe care am purtat-o cu noi, în suflet; IPLT „Gheorghe Asachi”, mun.Chișinău, suflet ce acum e doar surâs și zâmbet Nu avem o scuză pentru a fi triști Profesor: Butuc Maria cât timp Pacea domnește pe Pământ. Suntem feriți chiar și de neliniști, PACEA doar auzind acest sfânt cuvânt. „Pace” – un cuvânt profund, dar simplu; Spune tu mie, Doamne! „Pace” – un cuvânt simplu, dar profund De ce să nu plâng ? ce face parte din al vieții fericit ciclu Când nu e pace pe pământ! pe care vom învăța a-l aprecia doar crescând! Nu-i înţelegere, credinţă nici bunăvoinţă. Ştiu, trebuie să păstram pacea sufletească, Oala Cristina, cl. IX B , Dar e greu când văd ce se întamplă în lumea noastră! IPLT „Gheorghe Asachi”, mun.Chișinău, Lumea zice că îşi doreşte pace, Însă nu face nimic Profesor: Butuc Maria când cineva se supără ca să-l împace. Pacea-un aşa cuvânt frumos!.

Simpozion Internațional de Pace  septembrie 2019  165 Cu un înţeles atât de armonios Să trăim ziua de azi cum se cuvine Şi totuşi este atât de dureros, Și tot ce-n noi statornic mai rămâne. Precum trecutul nostru sângeros. Mă-ntristez si mă gândesc, Ojog Mădălina, Dorind soluţia să o găsesc eleva clasei a VII-a „C”, Într-o zi sper că pacea va triumfa IPLT „Gheorghe Asachi”, mun.Chișinău In inima fiecăruia! Profesor, Bulat Natalia Ceban Beatrice, cl. IX-a B, Steaua călăuzătoare IPLT „Gheorghe Asachi”, mun. Chișinău, Pacea-i cea mai sfântă Profesor: Butuc Maria Pe acest pământ, Ea ne luminează Sfaturi din culise În același gând. Pacea... Inima îmi bate cuvântul ce mângâie firea, Când aud de ea, atinge nemărginirea, Soarele zâmbește în lume înseamnă armonie; Ca o acadea. în suflet înseamnă iubire. Fiecare clipă de pace-o cumpănă: Țurcanu Iana, eleva clasei a V-a „D”, de-o parte înaltul, IPLT „Gheorghe Asachi”, mun.Chișinău, de cealălaltă adâncul, amintiri și cruci Profesor: Ojog Angela spre locul de zidire a Păcii. Vreau pace Am uitat să iubim, Vreau pace s-așteptăm, Între prieteni, frați, să prețuim, Vreau pace să trăim... Să nu mă traumați. Pacea! Toate sfâșesc... Vreau pace și poveștile, Pe-acest pământ străbun, și oamenii... Vreau pace Pacea ar trebui să rămână nemuritoare. Să se creeze luni. Ojog Evelina, Vreau pace eleva clasei a VIII-a „B”, Între noi, români, IPLT „Gheorghe Asachi”, mun.Chișinău Vreau pace Chiar și –ntre păgâni. Profesor, Zubac Ioana Gustul păcii Stratu Ion, elevul clasei a V-a „E”, IPLT „Gheorghe Asachi”, mun.Chișinău, Pacea are gustul poamei Și îmbrățișarea mamei, Profesor: Ojog Angela E și doină, dorul-dor, Pâinea caldă din cuptor. Vrem pace Ea e buna dimineață, Plâng norii, aburindu-mi vederea, Pământul trezit la viață: C-o plapumă de ceață sumbră, ce-ți întunecă gândirea. Bob de rouă-n flori de tei, Iar briza de vânt rece ce-mi tulbură tăcerea, Zbor înalt de porumbei. Îmi risipește-n aer treptat și fericirea. Pacea zâmbește la trecătorii grăbiți, Măcar acum nu se mai aud Nu se trădează, nici vinde pe-arginți. Acele strigăte străpungătoare,

166  septembrie 2019  Simpozion Internațional de Pace Ale oamenilor tresărind În timp ce femeile văd spinii veninoși, La explozii asurzitoare. părtași ai unei dureri înțepătoare. M-am săturat de războaie, Când vom păși și noi cu-n steag alb înainte, Să văd oamenii în rânduri nesfârșite Cu-n porumbel pe umăr și-n mână c-o ramură mărșăluind către cer. de măslin ? Nu voiesc mult, dar o doresc cu disperare, Când ne va asculta omenirea aceste puține cuvinte? De atsta-ți spun, doar Pace-și cer. Vrem pace, doar asta ne dorim! Dar cum să punem capăt, acestor învrăjbiri? Pintilei Carola, eleva clasei a VIII-a „A”, Când războiul este însuși un buchet de trandafiri, IPLT „Gh. Asachi”, mun. Chișinău, Bărbații văd doar aparența frumuseții trecătoare profesor Beldiga Alexandra

Simpozion Internațional de Pace  septembrie 2019  167 Educaţia pentru cetăţenie democratică prin rezolvarea de situaţii problemă Prof. înv. preşc. Orăşel Doina Şcoala Gimnazială Decebal Craiova Educaţia pentru cetăţenie este considerată, pe plan european, o prioritate a reformelor educaţionale. Aceasta este văzută ca instrument al coeziunii sociale, bazată pe drepturile şi responsabilităţile cetăţenilor. De asemenea, reprezintă o dimensiune majoră a politicilor educaţionale în toate ţările europene. Astfel, se poate spune că educaţia pentru cetăţenie este un scop educaţional, dirijând sistemul de învăţământ către un set de valori comune, cum ar fi: diversitatea, pluralismul, drepturile omului, justiţia , dezvoltarea durabilă, pacea, egalitatea. Tendinţele majore ale reformelor curriculumului în plan european constau în: educaţia pentru toţi, relevanţa curriculumului pentru individ şi pentru societate, dezvoltarea unor atitudini şi valori dezirabile, dezvoltarea abilităţilor, a gândirii critice, preocuparea pentru adecvarea instruirii la nevoile fiecărui individ, maximizarea potenţialului fiecărui copil, predarea şi învăţarea centrate pe elev etc. Considerând că problema are o deosebită importanţă teoretică şi practică,am efectuat un studiu cu scopul de a stabili în ce măsură folosirea metodei de rezolvare de situaţii problema îi ajută pe copii să cunoască şi să respecte drepturile, să conştientizeze responsabilităţiile sociale pe care comunitatea le are faţă de ei şi responsabilităţiile pe care ei, copiii, le au faţă de comunitate, să promoveze democraţia, toleranţa şi cooperarea într-o societate planetară. În studiul meu am considerat util să pornesc de la ipoteza că, la vârsta preşcolară, educaţia pentru integrarea copiilor într-o societate democratică nu se realizeaza doar în cadrul activităţilor de educaţie civică dar îşi găseşte aplicare în sfera tuturor celorlalte categorii de activităţi. M-au condus la această ipoteză propriile observaţii de-a lungul activităţii didactice la catedră şi participarea la stagiul de formare Comenius – mobilităţi individuale. Ca urmare a participării la acest stagiu, pentru mine conceptul de educaţie pentru cetăţenie şi-a lărgit sfera, în special din perspectiva mijloacelor prin care poate fi realizată de la cea mai fragedă vârstă. Pe baza aceasta mi-am propus câteva obiective cadru : 1. Înţelegerea şi utilizarea în comunicare a unor termeni şi concepte specifice educaţiei pentru democraţie şi pentru drepturile copilului. 2. Formularea şi dezvoltarea capacităţilor şi abilităţilor de identificare, investigare şi rezolvare a situaţiilor de nerespectare a drepturilor copilului şi a principiilor democraţiei. 3. Dezvoltarea atitudinii de preţuire a valorilor democraţiei. 4. Dezvoltarea interesului şi a responsabilităţii pentru a deveni subiect social activ în cadrul comunităţii. Viitorii cetăţeni ai unei Europe unite se vor deosebi de alte generaţii, motiv pentru care finalitatea actuli învăţării va fi oarecum diferit: un cetăţean capabil să se adapteze cu uşurinţă noului, tolerant, iubitor de oameni, natură, pragmatic şi capabil să convieţuiască în bune condiţii alături de alte personae care nu îi semănă întru- totul (religie, rasă, cultură etc.). Un instrument pedagogic care ar putea fi utilizat în învăţarea activă a cetăţeniei este situaţia-problemă. Aceasta urmăreşte ca prescolarii să fie puşi în situaţii care să îi privească, să aibă sens pentru ei şi care să reprezinte un obstacol. În felul acesta, ei trăiesc o contradicţie şi pun sub semnul întrebării ceea ce ştiu, ceea ce gândesc. Provocarea îi stimulează, îi face să reacţioneze şi îi motivează pentru a rezolva problema. Punându- se în cauză, îşi construiesc propriile atitudini, îşi schimbă concepţiile şi pot să formuleze cunoştinţe de ordin general, pe care să le utilizeze în alte situaţii. Invatarea prin situaţii-problemă presupune: - Centrarea pe elevi şi concepţiile lor diverse; - Folosirea unor elemente care aduc în cauza stereotipuri, sensul comun; - Utilizarea contradicţiilor: situatii contradictorii, fapte aparent contradictorii, opinii contrare, contradicţii anterioare în legătură cu practicile sociale obisnuite, contradicţii neformulate dar posibile; - Provocarea directa - Formulati o idee stimul: • texte care se referă la sensibilitatea elevilor, la valorile lor; • situatii de conştientizare de către elevi a ignoranţei proprii sau reprezentarea greşită asupra unui element pe care crede că îl cunoaşte; • Erori găsite în anumite ziare, reviste şi chiar în activitatea şcolară;

168  septembrie 2019  Simpozion Internațional de Pace Nivel: copiii de la 4 la 7 ani Situaţia-problemă: Suntem în Italia. Într-o clasă de copii de grădiniţă se prezintă un video. Două fete, una italiană şi una engleză, sunt în cantină, la prânz. Fiecare copil este servit cu un peşte întreg, cu coadă şi cap. Fata italiană începe să mănânce. Fata engleză a protestat zgomotos, deoarece în ţara ei nu este acceptabil să primeşti în farfurie un peşte întreg, cu cap şi coadă. Susţine că, în ţara sa, niciodată englezii nu vor să vadă nici cap, nici coadă de peşte în porţia care li se serveşte pe farfurie, pentru ca la ei în ţară nu se mănâncă aceste parţi de peşte. Fata italiană spune că în ţara sa, nu este nimic ciudat în consumul de peşte, întreg. Cele două fete discută în continuare, fără să reuşească să se pună de acord, şi, în final, fata engleză spune, \"voi italienii sunteţi cu adevarat nişte sălbatici \". Reprezentari mentale prin întrebări stimul: Care este problema care se pune, cum crezi că am putea rezolva-o? Unele răspunsuri ale copiilor şi discutii în clasă: \"Aruncăm capul de peşte, astfel fetei engleze nu îi va mai fi teamă sau silă! \"\" Dacă fetele sunt diferite, putem să aruncăm capul de peşte de la porţiile amândoura. Nici unul din cei doi copii nu este sălbatic, sunt doar născuti în două ţări diferite, cu obiceiuri diferite \",\" Fata engleza să meargă în Italia şi fata italiană să meargă în Anglia pentru a învăţa obiceiurile altora şi să devină prietene. \" Şi, de asemenea ... \"sa fie adus la masă doar peşte-spadă fiindca este tot un peşte, dar felii\", \"mai bine să le aducă doar carne de pui la amândouă.\" Dar totuşi ... \"să înceteze cu cearta şi dacă nu le place să nu mănânce \",\" Fata engleză să nu mănânce dacă nu îi place \",\" Fata engleză să rămână în ţara sa şi să mănânce ce îi place, să nu mai plece în altă ţară dacă nu vrea să mănânce ce i se oferă\" Sinteza: • Prezenţa copiilor cu diferite rădăcini culturale, nu mai poate fi considerată episodică: aceasta trebuie să fie transformată într-o oportunitate pentru toţi. • Civilizaţiile diferite de a noastră nu sunt mai puţin evoluate, acestea doar nu au acelaşi valori, tradiţii, obiceiuri şi comportamente. E indispensabil să-i respectam pe alţii, să îi cunoaştem şi să facem schimb de idei cu ei, tot ceea ce ne va conduce să-i înţelegem mai bine şi apoi să acceptam diferenţele. Concluzii: Formarea unui sentiment de cetăţenie înseamnă dirijarea copiilor de a-i descoperi pe ceilalti şi nevoile lor şi necesitatea de a gestiona conflictele prin intermediul unor norme convenite, care sunt definite prin intermediul relaţionarii, dialog, expresie a gîndirii sale, atenţie la punctul de vedere al celuilalt. Activităţile liber creative permit preşcolarilor să aducă în jocurile lor realitatea , mediul de viaţă. Prin implicarea educatoarei în jocurile copiilor aceasta îi poate pune în faţa unei situaţii problemă (joc de rol “În vacanţă”- problematizarea : copilul de lângă camera ta este de culoare, cum reacţionezi). Tot în cadrul activităţilor liber creative desfăşurate la alegerea copiilor , preşcolarii îşi exersează toleranţa, înţelegerea, comunicarea şi alte trăsături de caracter necesare unui viitor cetăţean democratic. Interacţiunile dintre participanţi permit autocontrolul conduitei, comportamentului, înlăturarea pornirilor negative, dominatoare. Apar situaţii problematice care favorizează înţelegerea complexă a situaţiei şi determină cooperarea, participarea activă a tuturor partenerilor în găsirea soluţiilor. Bibliografie: • Mario Sica – Verso la cittadinanza europea – Le Monnier • M.C.Pensovecchio – La cittadinanza europea; i diritti dei cittadini dell’U.E. Le Monnier • G. De Vecchi - Une banque de situations-problémes tous niveaux. Deux tomes Hachette Education (2005/06)

Simpozion Internațional de Pace  septembrie 2019  169 Mihai Viteazu, creștinul Dr. Mihai Zamfir Multă lume are despre Mihai Viteazul o imagine extrem de simplistă. Ideea că Mihai Viteazul ar fi fost un comandant militar de geniu, deși foarte adevărată, reușește, din păcate, să elimine din mintea multora dintre noi trăsături foarte importante ale personalității sale. Chiar unele adevăruri incontestabile, cum ar fi poziția sa de unificator al românilor sfârșesc prin a fi tratate schematic excluzând aspecte foarte importante. Față de cele mai sus încercăm o refacere a portretului marelui monarh prin considerarea unor aspecte ale personalității sale pe nedrept ignorate. Astfel, facem precizarea că, spre deosebire de mulți comandanți militari ai epocii, care erau în marea lor majoritate inculți, Mihai Viteazul era un om instruit care vorbea și scria limba greacă și limba turcă, ceea ce explică, măcar în parte, faptul că Mihai Viteazul era un foarte bun diplomat, ceea ce a făcut din el nu un simplu general, ci și un monarh luminat. Era printre împărații și regii contemporani, un rege cum multor popoare le-ar fi prins bine să aibă. Fiind un bun cunoscător al uzanțelor diplomatice și al legislație atât internaționale, cât și canonice, Mihai Viteazul și-a putut permite să trateze de la egal la egal cu toți suveranii epocii cu care a venit în contact. Educația primită i-a permis, fără efort, să facă față celor mai pretențioase rigori de protocol ale curților europene. Unificarea românilor, fie ea și meteorică, așa cum a fost ea, a fost rezultatul faptului că Mihai Viteazul a fost un mare patriot, în sensul că toată viața lui s-a considerat român și dator să lupte pentru soarta neamului său valahic. Confruntat cu poftele a trei imperii ostile: otoman, habsburgic și rus, și cu pretențiile celui mai rapace stat catolic, vaticanul, Mihai Viteazul a ridicat sabia în numele poporului său afirmându-și cu hotărârea faptului împlinit, pohta ce a pohtit. Dar poate că ceea ce nu se vede ar trebui subliniat în modul cel mai insistent. Cele patru mari puteri (imperiile și Vaticanul) au avut de înfruntat, în persoana lui Mihai Vitazul, un adevărat zid al ortodoxiei române care, în timpul și cu sprijinul său, s-a manifestat cu o putere mai mare ca niciodată. Considerăm două aspecte inseparabile ale marelui rege: naționalismul și ortodoxia. Cel care nu a admis în cancelaria sa altceva decât limba română nu putea fi altceva decât un patriot. Dar nu unul oarecare, ci unul care a respins categoric tentativa otrăvitoare a panslavismului de a sufoca tot ce nu era slav. Și aici ar trebui să admirăm felul în care el își aliază Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, în pofida unui conflict doctrinar mocnit, care tindea, din partea greacă, să lichideze românitatea băștinașă atât de urâtă de greci. Oferind Patrihiei Ecumenice de Constantinopol satisfacții la care aceasta nu a visat niciodată, Mihai Viteazul a putut pretinde, și a obținut sprijinul acestei patriarhii în sprijinul bisericii națiunii sale. Iar în această luptă, Mihai Viteazul s-a înconjurat de erarhi ortodoxi români pe care i-a susținut cu multă fermitate. Ceva mai mult, marele unificator, cu sprijinul acestor erarhi a făcut o adevărată reformă a vieții monahale, ținând cont de adevărul fundamental că structura instituțională a ortododxiei române se sprijină pe monahi și preoții de mir, așa cum fusese ea (structura) moștenită de la religia precreștină. Sesizarea acestei continuități, exprimată prin formula „legea strămoșească”, i-a permis lui Mihai Viteazul să mobilizeze toate energiile națiunii române în apărarea sfintei biserici ortodoxe române, adevăratul nostre suflet.Trebui subliniat faptul că demersul religios al regelui (Michali Rex Valachorum) a fost strict românesc, el delimitându-se de ortodoxia greacă și de cea slavonă, cărora nu le era ostil, deși o meritau, dar nici servil. Conștient de marea importanță a religiei în constituirea etnicității unui popor, Mihai a stimulat și chiar a reformat viața monahală în Valahia și Moldova, înțelegând marele potențial de rezistență spiriuală al mânăstirilor. În acest sens, poziția lui de ctitor și restaurator de biserici și mânăstiri spune foarte mult. Această adevărată operă de fortificare a infrastructurii bisericești nu are în sine chiar nimic surprinzător căci Mihai Viteazu, era un practicant al principiului structural de stat al binomului Rege/Mare preot moștenit de la daci. Atâta doar că acest principiu este practicat de Mihai în mod explicit prin recursul la structura clerului dacic. Mihai îl are pe Ioan de la Prislop ca erarh maxim, cu funcție în stat, dar îl are de asemeni ca sfătuitor pe Sf. Ioanichie de la Muscel (mort la 1638) care va fi și sfătuitor al lui Matei Basarab. Iată deci un adevărat rex valachorum ortodox. Dar poate că adevărata măsură a creștinismului său a dat-o Mihai prin poziția sa de ortodox român militant, atitudinile sale fiind nu numai spectacutoase, ci pur și simplu fără precedent chiar până în zilele noastre. Un prin exemplu este faptul, de un curaj fără pereche, de a se adreasa Papei Clement al-VIII-lea cu propunerea de revenirea a catolicismului la ortodoxie. Ce alt cap încoronat a mai avut îndrăzneala unei asemenea demers ? După cunoștința noastră, niciunul! Preocupat permanent de soarta ortodoxiei române, pe care o vedea ca pe cel mai semnificativ element al fibrei naționale, Mihai a intervenit decisiv acolo unde asaltul

170  septembrie 2019  Simpozion Internațional de Pace altor biserici tindea să suprime ortodoxia românilor. Este cazut Ardealului, unde marele rege le spunea conaționalilor lui: „puneți cruci pe biserici!”, prin această îndemnând la o atitudine hotărîtă de afirmare a identității românilor. Desigur, avea în vedere aici nu numai puterile sfintei cruci dar și rolul identitar al acestui simbol pentru români. Căci crucile bisericilor oltenești, muntenești, moldovenești, etc. având forme și o simbolistică proprie reprezintă o afirmare militantă a identității religioase a românilor. Dar marele unificator nu s-a mărginit doar la a îndemna poporul român, oprimat al Ardealului, să lupte pentru a-și păstra legea străbună. Ajuns stăpânul Ardealului, valahul Mihai, chiar în capitala provinciei, la Alba Iulia reface biserica ortodoxă a românilor, în afara cetății, pe un deal, la loc frumos, pentru ca biserica lui să nu fie în rând cu toate celalalte culte agresoare. Și este bine să subliniem faptul că, deși stăpân, Mihai nu se coboară la poziția degradantă de pedepsitor al persecutorilor bisericii neamului său. Acest lucru își are izvorul în convingerea sa de nezdruncinat că el, și nu aceia, sunt slujitorii lui Dumnezeu. Și întemeiază, așadar, Episcopia ortodoxă de Alba Iulia. Este atât de convis de justețea cauzei sale și atât de ferm în credința lui, încât acceptă provocarea campioanei persecuterilor, biserica romano-catolică. În prezența lui și a notabilităților, în paralel, prelații catolici și episcopul Ioan fac slujba de prepararea a aghiasmei, fiecare cu butoiul său, după care cele două butoaie sunt sigilate și lăsate, cu bună pază, la vedere. Deși clericii români, concilianți, necăutând cu orice chip confruntarea, l-au sfătuit pe Mihai să nu insiste în acceptarea provocării catolice, acesta a fost ferm cu convingerea că Dumnezeu își va rosti cuvântul . El a crezut în justețea cauzei lui și Dumnezeu l-a răsplătit cu miracolul. La termenul stabilit pentru desigilarea butoaielor, cel catolic împrăștia un cert miros de varză acră, cel ortodox un suav parfum de busuioc. În urma acestui fapt, care constituie cea de a-II-a confruntare interconfesională între ortodoxismul român și catolicismul maghiar, Mihai trece, în plan religios, la realizarea unui act istoric față de care niciodată nu vom fi în stare să ne exprimăm recunoștința, noi ca popor român. Atunci la 1600, Mihai proclamă, la Alba Iulia, Arhiepiscopia de Bălgrad, Vad, Silivaș (Prislop), Făgăraș, Maramureș și Țara Ungurească, în al cărui scuan îl ridică pe Ioan de la Prislop.De acum românii aveau biserica lor oficială. Două lucruri să reținem și cât de mari sunt ele să nu uităm niciodată, faptul se face cu acordul Patriarhului Ecumenic de Constantinopol, sub a cărui ascultare canonică este noua Arhiepiscopie. Deci o victorie religioasă zdrobitoare, pe care Mihai o oferă Patriarhului Ecumenic al Constantinopolui, oprind ferm înaintarea catolicismului. În acest sens ar trebui reținut ca foarte important faptul că, dovedind o abilitate diplomtică excepțională, determină ridicarea arhiepiscopiei Ardealului la rang de mitropolie, la data încoronării sale la Alba Iulia. Această schimbare de statut are girul Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol pe care Mihai Viteazu o pune în situația de a nu-l putea refuza,măsura fiind una de blocarea înaintării catolicismului spre răsărit. În acest fel Mihai Viteazu opune catolicismului un orient ortodox militant, ceea ce era imposibil de refuzat de către Patriarhul ecumenic al Constantinopolului. Faptul, deși simplu în aparență,are o mare încărcătură de semnificații cardinale, după cum urmează. Dorind să realizeze un stat valahic (român am zice noi azi) Mihai Viteazu are în vedere ideia firească a unui religii unitare proprii de stat, care nu putea fi alta, în concepția lui, decât cea ortodoxă. Această alegere pleca de la două element majore. Ortodoxia română avea rădăcini mult prea adânci în istoria și mentalului românilor, apăruți în istorie ca ortodoxi, ei manifestându-și vocația ortodoxă mult înaintea schizmei (vezi Iulius vs. Ștefan). Vorbim deci despre un element de continuitate pe care Mihai îl afirmă cu cea mai mare hotărâre. De asemeni ortodoxia română plasa noul stat în ambientul geopolitic cel mai potrivit unui sistem trainic de rezistență antiotomană. Nu în ultimul rând era și avantajul personal al lui Mihai de a fi fost perceput de lumea balcanică drept adevăratul apărător al ortodoxiei și deci conducătorul de drept al popoarelor balcanice. Lucrarile mergeau atât de departe încât bulgarii cereau apartenanța lor la statul condus de Mihai. Instalarea așa zis noii mitropolii la Alba Iulia era un act de dreptate istorică prin care Mihai se manifesta ca un adevărat și legitim Restitutor Daciae, căci el, în acest fel, continua tradiția epicopului Hieroteu al Daciei ortodoxe conduse de Iuliu I. În acest fel Mihai edifica la Alba Iulia biserica de stat a neamului său. Dacă lucrurile s-ar opri aici ar fi foarte mult. Dar dincolo de foarte mult încă urmează un eveniment istoric colosal pentru ortodoxia română. Aici, la Alba Iulia, capitala regelui dac al Ardealului, Iuliu I, de la care și numele capitalei, la anul 950 regelui Iuliu I întemeiază prima episcopie ortodoxă de pe teritoriul țării noastre, sub păstorirea episcopului Hieroteu. Să reținem faptul că suntem cam cu un secol înaintea Marii Schizme (1054), Iuliu I luptând de partea Bizanțului contra lui Ștefan cel Sfânt, care lupta sub flamura Romei. Ortodoxiei române, născută în lupta contra Romei catolice, Mihai îi redă cuvintele drepturi ca un adevărat restitutor Daciae. Poate că unoara termenul de Dacia nu le este prea plăcut auzului, dar nu noi l-am folosit primii. Sfântul Scaun, atunci când omagiază victoriile lui Ștefan cel Mare, vorbește despre acesta ca despre un ilustru conducător dacic, așa cum, după tragicul său sfârșit, despre Mihai vorbește ca fiind malus dacus. Roma, de fapt, a fost printre finanțatorii lui Mihai, prin el aflându-se la a XIII-a tentativă de refacere a Daciei. Evident a uneia catolice! Apare marea întrebare, de ce ? Oricum din punctul de vedere al Romei, infirmată de faptul că

Simpozion Internațional de Pace  septembrie 2019  171 Mihai este nu doar promotorul celui de-a doua confruntări confesiunale, dar și cel care-i cere Papei Clement al-VIII-lea revenirea la ortodoxie. În fapt, este vorba de un act de răzbunare contre celui care, chiar și pentru o clipă, a realizat Dacia ortodoxă! Pe scurt, Mihai este un martir ortodox, vrednic înaintaș al Brâncoveanului, chiar dacă biserica noastră încă nu l-a învrednicit cu meritatul titlu de Cel Sfânt. Și încă ce Sfânt, căci pe el nu necredincioșii, ci chiar prea credincioșii catolici l-au ucis, batjocorindu-i trupul. Dacă nici în această situație, Mihai Viteazu nu poate fi considerat, un sfânt martir al ortodoxiei române, de statura tragică a unui Brâncoveanu, atunci,cu legitimă tristețe întrebăm: cine i-ar putea trece înainte? Dar înainte de a cugeta asupra tragicului său sfârșit, să revenim la momentul marii sale biruințe de la Alba Iulia, când bunul Dumnezeu a arătat dreptatea cauzei sale. Atunci, biruitorul a hotărât ca preoții ortodoxi români să nu mai fie șerbi,ci recunoscuți drept clerici, alături de cei ai altor religii. Să nu uităm că, în acest moment de mare ascendent moral religios, Mihai rămâne tolerant cu toate celelalte culte prigonitoare ale românilor ortodoxi, deși un act de războnare asupra acestor ilegitimi ar fi fost privit în epocă drept ceva normal.... Normal pentru alții, dar nu pentru creștinul Mihai, care bine știa că niciodată dreptatea omenească, chiar dacă îndreptățit răzbunătoare, nu putea fi peste dreptatea dumnezeiască. În fine, dar nu în ultimul rând, să primim cu recunoștință minunatul dar al domnei. Profesor Viorica Enăchiuc, de la care aflăm în traducerea pe care o face Codexului Rohonczi, că Dacia se mai întregise sub sceptrul lui Vlad după sfârșitul primului mileniu de după Hristos, și atunci tot ca regat ortodox. Cu alte cuvinte, Mihai venea pe calea așteptărilor unui neam, și nu pe calea fanteziilor unui condotier. Tocmai de aceea Mihai este un Restitutor Daciae, dar nu unul oarecare, ci unul chiar cu prețul vieții sale deoarece a ridicat biserica strămoșească a poporului său pe locul care, pe drept, i se cuvenea. Iată de ce, despre Mihai, nu se poate vorbi decât ca despre un martir religios al românilor, ci al tuturor românilor. Și să nu uităm că, el nici pe românii sud dunăreni nu i-a uitat, căci până pe culmea Balcanilor se întindea neamul nostru și deci păstorirea asupra lui a erarhilor noștri.

172  septembrie 2019  Simpozion Internațional de Pace Pace în familie, pace în lume Prof. Inv. Prescolar.: Iordache Alina Marinela Gradinita cu program prelungit Petrache Poenaru, Craiova Se spune că acasă e locul în care inima se simte în siguranţă. Probabil că acesta este motivul pentru care persoanele pe care le găseşti stând mereu cu inima şi cu braţele deschise pentru tine le numeşti familie. O familie nu e întreagă dacă ea nu transmite iubire, armonie şi pace celor din jur. Te naşti din iubire şi traieşti iubind. Înveţi să accepţi orice greutate cu calm şi cu răbdare. Înveţi să ajuţi,s ă speri şi să zâmbeşti. Înveţi să dăruieşti ceva lumii acesteia în care eşti călător şi muritor. Să laşi o urmă, o mireasmă sau un mesaj, ce poate că lumea în graba ei îl va citi cândva şi astfel să iei parte la schimbarea necesară acestei lumi. Pacea pe care o găseşti acasă e pacea pe care, personal cred, că nu o găseşti în niciun alt loc. E o pace care nu aduce cu ea doar sentimentul de linişte, ci şi de protecţie, iubire, armonie şi acceptarea a ceea ce eşti. Când vorbim despre pacea în lume, în general, avem tendinţa de a ne gândi la lipsa războiului, la încetarea oricărei crize financiare, a problemelor materiale, discriminârii sau a foametei. Aşa cum afirmă unii poeţi aceasta este mai degrabă prezenţa dragostei. Trăind în acest loc destinat nouă, pământenilor, să îl folosim nu am putut trece cu vederea această lipsă a păcii. Această nepăsare faţă de tot ceea ce se petrece în jurul nostru, pe care o transmitem prin vorbele şi faptele noastre, oamenilor pe care îi întâlnim. Şi, mai mult decât aceastǎ durere pe care o simt atunci când văd inimi, care nu se înmoaie la nicio cruzime, la care nu pot interveni, mă doare faptul că oamenii care vor să schimbe ceva sunt din ce în ce mai puţini şi mai greu de găsit. Tind să cred că suntem fiinţe care ne rezumăm doar la traiul nostru cotidian. Dar faptul că tu ai o pâine pe masă nu îţi garantează nimeni faptul că cel de lângă tine are. Iar faptul că întotdeauna ai găsit un loc cald şi un braţ care ţi-a fost întins nu înseamnă că nu sunt oameni care tânjesc dupa astfel de lucruri. Strigătele de disperare ale celor ce se află în nevoie sunt suficient de mari pentru a le auzi, dar de multe ori uităm sau nu avem timp să ascultăm. Am învăţat că ajutorul nu vine întotdeauna atunci când ai nevoie şi mi-am dat seama că, dacă nu e în momentul de durere, atunci la ce folos? Trecem fără să fim conştienţi pe lîngă cei ce suferă, negândindu-ne deloc la ceea ce am putea face sau cu ce i-am putea ajuta. Având pace în familie, ai pace în inimă şi astfel poţi dărui lumii ceea ce are nevoie. Nu putem convieţui fără a fi armonie între noi. Fără a ne considera egali, aşa cum ne-a creeat Dumnezeu. Fără a conştientiza că lumea are nevoie de cei care pot înfaptui ceva şi nu de cei care pot afirma foarte convingător de ce au stat degeaba. Nu te poţi simţi împlinit atunci când ştii că puteai face bine şi totuşi nu l-ai facut. Când ai aflat că e prea târziu pentru a mai schimba ceva începi să conştientizezi. Dar nu e târziu pentru remuşcări? Aşa că, acum e timpul ca fiecare dintre noi să nu mai aştepte pe cel de lângă el să acţioneze, ci să facem tot ceea ce ne stă în putinţă să transformăm lumea din acest teatru cu maşti de fericire în oameni adevăraţi care zâmbesc şi care după mult timp de descurajare şi nelinişte sufletească şi nu numai au găsit un motiv în a trăi şi îşi pot re-aduce aminte de frumuseţea vieţii acesteia scurte pe care o avem. Aceşti oameni s-au născut într-un colţ al lumii prea nedrept, spunem noi, dar continuăm să trăim fără a da importanţă acestor lucruri, ca şi cum ar fi vorba de noroc sau destin. Nu. Aici este vorba despre a ajuta în a face lumea să nu mai ţină cont de diferenţele dintre semeni şi să se accepte aşa cum sunt, pentru că fiecare este diferit şi frumos în felul său. Deşi mass-media ne atrage tot mai mult atenţia asupra acestui subiect, oamenii se consideră prea ocupaţi pentru a-l dezbate. Atunci îmi pun întrebarea firească: Prea ocupat pentru ce? Să te gândeşti că tu însuţi ai putea fi sufletul acela flămând de pâine, acea rană dornică de mângâiere sau acea privire doritoare de un zâmbet?Aşa că nu e nici prea greu şi nici prea târziu. Fă-o înainte ca acele vieţi să nu mai fie în stare să îţi mulţumească. Pentru că a spune că îţi pare rău în faţa unui mormânt nu mai are niciun sens. Ne naştem cu stăpânirea sentimentului de pace, dar uităm să îl dăruim celor din jur. Generaţia noastră uită că unii oameni nu s-au născut cu dreptul de a alege şi astfel, aceştia sunt forţaţi să accepte ceea ce li se oferă. De ce avem bani să întreţinem războaie, dar nu avem bani să hrănim săracii? Fără pace nu ne putem continua viaţa pe acest pământ. Orice fiinţă căreia nu îi este milă nu este demnă de a trăi. Să nu uităm niciodată că “Pacea este o comoară pe care nu o putem plăti îndeajuns\". Deşi majoritatea dintre noi trăim în pace, nu suntem recunoscători şi nu suntem conştienţi de adevărata valoare a acesteia. Probabil că acesta este un alt factor pentru care nu luptăm, pentru pacea celor în nevoie , deoarece nu cunoaştem agitaţia şi rutina unei vieţi duse în nelinişte. Hrăneşte-ţi inima cu pace! Aceasta înseamnă să dovedeşti respect faţă de tot ce este slab şi vulnerabil. Să fii atent la tot ceea ce te face fericit. Nu există pace în lume dacă nu există pace în inima ta şi a mea.\"

Simpozion Internațional de Pace  septembrie 2019  173 Pacea în lume Prof.Înv.Preşc. Tîrziu Livia-Giorgiana Şcoala Gimnazială ,,Decebal”, Craiova Cuvântul pace derivă din latinescul pax. El definește în general, în sens pozitiv, o stare de liniște, o stare lipsită de conflicte militare. În Grecia antică, ideea de pace era legată de vârsta de aur inițială a umanității. În mitologia greacă, Irina (Eirene) este o zeiță alegorică personificând pacea. Simbolul porumbelului cu ramură de măslin, este izvorât tot din mitologia antică : alegând casca lui Ares (Marte), zeul războiului, pentru a cuibări, această pasăre sacră prelungi starea de pace, împiedicând zeul să-și îndeplinească funcția. Pe planul colectiv, pacea este absența războiului : latină \"pax absentia belli\", a violenței între grupuri umane. În acest sens, societățile totalitare sau dictatoriale pot fi în pace pe planul militar, dar nu pe planul social : de exemplu, lupta claselor este o stare de război social. Menținerea păcii internaționale este unul dintre obiectivele organizațiilor ca de pildă ONU. Există și organizații ne-guvernamentale (ONG) care susțin tratativele pentru pace acolo unde domnește starea de război, ca de exemplu Neve Șalom - Wahat as Salam, mișcarea comună israelo-palestiniană. Pe planul individual, pacea poate fi și o stare de spirit personală, lipsită de mânie, de furie, de acreală, de frică, și în general de sentimente negative. Poate fi dorită pentru sine și pentru ceilalți, multe salutări tradiționale fiind bazate pe această urare (latină pax vobis, arabă salam aleikum, comună în întreaga lume islamică, șalom în ebraică, devenit șulem în idiș). Are in limbile semitice și sensul de sănătate (ceea ce se aseamană cu semnificația salutărilor din alte culturi și limbi - fii sănătos, salve, zdrastvîite, geia su ș.a.m.d.). Cea mai mare plagă a omenirii este războiul. Numai în secolul XX, cele două războaie mondiale au provocat moartea a peste 100 de milioane de oameni. Nici măcar „Moartea Neagră” nu a provocat atâtea victime şi vorbim aici doar de cele două războaie mondiale. Dacă luăm în calcul pe toate celelalte războaie pe care le-a cunoscut omenirea până în prezent, numărul victimelor depăşeşte cu siguranţă cifrele tuturor pandemiilor prin care a trecut civilizaţia umană. De fapt, unele dintre acestea îşi au originea tot în războaie… După un secol îngrozitor de sângeros, am ajuns în mileniul III şi ne-am aştepta ca omul să fie mai înţelept. Cunoaşte istoria, greşelile înaintaşilor săi, şi poate învăţa din ele. Atunci, de ce mai există în lume războaie? Cum se face că oamenii se ucid şi acum, aşa cum au făcut-o şi în cele mai negre perioade ale istoriei? Cum se face că în fiecare zi cad victime atâţia oameni nevinovaţi? De ce este promovat războiul în dauna păcii? De ce? Oricât de multe lucruri ne-ar separa, sunt cel puţin la fel de multe care ne apropie. Indiferent de rasă, de convingeri, de idealuri, la urma urmei suntem cu toţii oameni. Cu toţii ne-am născut pe această planetă, cu toţii am încercat să ne „adaptăm” aici, să trăim. Cu toţii vrem să fim fericiţi, cu toţii ne dorim o lume mai bună pentru copiii noştri. Vrem cu toţii toate aceste lucruri, oare nu putem să le atingem la fel, „cu toţii”, împreună? De ce să le atingem doar noi? Trebuie numaidecât să ne ucidem între noi? Războiul, violenţa, teroarea, niciodată nu au dus la nimic bun. De ce trebuie să ne convingă de asta alte valuri de orori, când istoria ne arată atât de multe exemple? Omului i-a fost dat să trăiască în pace. Nu războiul este cel care-l defineşte pe om. El are nevoie de linişte sufletească, de comuniune, nu de haos şi ură. Chiar şi în mijlocul celor mai dure confruntări, atunci de ce se lasă orbit de război?

174  septembrie 2019  Simpozion Internațional de Pace Pacea își are izvorul în noi Prof. Inv. Prescolar.: Mustata Alina Mihaela Gradinita cu program prelungit Petrache Poenaru, Craiova „Pacea nu e ceva ce ți-ai dori. Pacea e ceva ce faci, e ceva ce creezi, e ceva ce ești, e ceea ce dai mai departe.” John Lennon Sunt trei lucruri în aceasta lume, pe care, fiecare om, indiferent de apartenența etnică, religioasă sau politică și le dorește cu ardoare. Pacea, sănătatea și fericirea. Un trio care le înglobează pe toate celelalte componente-piloni ale unei vieți împlinite. Pacea, în Pacea Mondială simplitatea dumnezeieștii sale misiuni este etalonul purității, al iubirii și-al armoniei mondiale. De aceea din anul 1981, la 21 septembrie pacea este celebrată și citită pe buzele tuturor celor care-i înțeleg și simt cu sufletul, cu mintea, valoarea-i incomensurabilă. Ziua mondială a păcii a fost promovată la această dată de către Națiunile Unite prin Rezoluția 36/67 a Adunării Generale. Această zi este dedicată consolidării și promovării idealurilor păcii între toate națiunile și popoarele lumii. Cei care au simțit nevoia adoptării unei zile atât de însemnate, știu că în pace se naște iubirea, în pace e cerul senin și tot în pace ne crește rumenă pâinea pe ogoare. Pacea e cu certitudine oglindirea raiului, un rai pământesc, scăldat în albastru, îndulcit cu roz și pictat subtil în nuanțe mustoase de verde. Pace Cu siguranță, cel mai profund simt dulceața păcii curgându-le prin vene, cei care au gustat din amărăciunea războiului. Cei care și-ai căutat cu disperare copiii printre mormane de fiare, cei care au adunat bucăți din casa în care și-au zidit sănătatea, cei în ochii cărora s-au năruit speranțe, visurilor cărora li s-au tăiat aripile, nereușind să zboare. Cu certitudine, pacea se naște în fiecare dintre noi, iar pentru a reuși să promovăm pacea mondială, trebuie să promovăm mai întâi de toate, pacea interioară. În această învălmășeală, alergătură de colo, dincolo, în acest stres colectiv, pacea, greu își mai găsește loc în sufletele noastre. E doar din cauza că nu mai gândim colectiv, ci gândim egoist, individual, de parcă am putea ține singuri pe umeri această planetă. Dacă răul se extinde cu viteza sunetului, atunci binele se propagă cu cea a lumii, deci, oferiți din albeața sufletului vostru, dăruiți lumină și dragoste, sădiți în urma voastră dreptate și adevăr, căci, binele e întotdeauna cu un pas în fața răului. Marii tirani au instigat la război din cauza războiului interior de identitate, ură, prejudecăți. Cei care aprind focul unui război, nu duc un război cu ”dușmanul”, ci cu ei, cu propria conștiință și propriul demon sufletesc, care le ciuruiește mai întâi propriul suflet și tocmai apoi inima întregii umanități. Astăzi, suntem privilegiați să glorificăm pacea, să slăvim cerul pentru că a așezat-o suavă, precum o pânză curată peste noi. Cu inima tremurândă, însă, vedem că pânza imaculată nu-și păstrează nici astăzi curățenia pe tot mapamondul, mai sunt pământuri pârjolite de contradicția pacei, iar pânza păcii mai e pătată de sânge și stropită de lacrimi. Dacă cineva nu a înțeles încă cât de prețioasă este pacea, să privească în ochii unui copil fericit ce se zbenguiește desculț printr-un lan de păpădii. Să-l privească topindu-se de bucurie atunci când mama și tata îl răsfață cu sărutări pline de dragoste. Să-l vadă cum râde până la urechi, de i se văd gropițele rumene, în care se pierde și soarele, atunci când sora mai mare îl leagănă în scrânciob.

Simpozion Internațional de Pace  septembrie 2019  175 FERICIȚI FĂCĂTORII DE PACE Tabăra de la Timișul de Sus, refugiu pentru polonezi în anii 1939-1940 Domnița Rațiu, Brașov În toamna anului 1999, Asociația Creștină a Tinerilor din Români ( Afiliată la YMCA ) a redevenit proprietara taberei pe care o deținuse înainte de 1944 iar firma pe care o aveam împreună cu soțul meu Rațiu Nicolae Dan, a primit comanda executării proiectului pentru reparația capitală a clădirilor componente ale taberei care în perioada interbelică aparținuse ACT-YMCA România. După naționalizare, aceasta, devenise tabără de pionieri iar după anii în care nu mai fusese folosită, clădirile din lemn, asemănătoare cabanelor elvețiene aveau urgentă nevoie de reparații.Inspectând terenul, am găsit în pădure un altar și un pavaj, care după niște ore bune bune de “săpătură arheologică” s-a dovedit că se continua cu niște trepte. Contratreptele erau ornate cu cioburi din farfurii de culoare alba, pe una din ele era o inscripție cu cioburi roșii: MAI 1940. Inscripția ne-a trezit curiozitatea și făcând investigații am aflat că în această tabără intre 1939 și 1940 fuseseră găzduiți 600 de polonezi care îți construiseră în pădurea de foioase acest altar catolic închinat Fecioarei Maria. Am luat legătura cu Ambasada Poloniei și cu sprijinul acesteia am refăcut altarul și am realizat o alee de acces. După terminarea lucrărilor, ambasada a organizat o ceremonie de resfințire a altarului. Au venit oaspeți din Polonia în frunte cu doamna Alicja Grzeskowiak președinta de atunci a Seimului polonez, ambasadorul Poloniei în România, Michal Klinger și membrii ambasadei, președintele onorific al Asociației Creștine a Tinerilor Aurel Savin care în anul 1939 avea 22 de ani, reprezentanți ai Dom Polski – Uniunea polonezilor din România, Arhiepiscopul catolic Robu în fruntea unui grup de preoți, și vânătorii de munte de la Predeal. S-au înălțat steagurile celor două țări. Doamna președintă a Seimului îmi încredințase mie steagul Poloniei (pe care atunci l-am ridicat pe catarg alături de steagul României și pe care îl mai păstrez încă ), iar soțul meu care a fost conducătorul și inițiatorul lucrărilor a primit o medalie de argint din partea Seimului polonez. Voi dezvălui în continuare rezultatele cercetărilor mele despre acea perioadă de restriște din istoria Poloniei și legăturile cu Brașovul și tabăra de la Timiș. Cel de-al Doilea Război Mondial, cea mai mare conflagrație din istoria omenirii, a început la ora 5 dimineața în ziua de1 septembrie 1939, cînd Germania a atacat Polonia. În cîteva ore, guvernul polonez a căutat o posibilitate de salvare și aceasta a venit din partea României în virtutea tratatelor bilaterale prin care Romania și Polonia își promiseseră încă din 1921 ajutor în cazul unei agresiuni armate. (1) Pe 17 septembrie, Polonia a fost atacată şi de Armata Roşie. În vreme ce armatele poloneze luptau cu cele două puteri agresoare, oficialii guvernului polonez şi comandamentul armatei erau deja în Kolomyja, în apropiere de graniţa cu România. În acea zi, la ora 16,00, diplomaţii polonezi au căzut de acord ca preşedintele Ignacy Moscicki, împreună cu reprezentanţi ai guvernului, să părăsească ţara şi să treacă prin România, spre Franţa aliată. Guvernul român a încuviinţat găzduirea pe termen nelimitat a conducerii poloneze, de la preşedinte, la miniştri şi generali, ambasadori şi alţi demnitari de care depindea soarta Poloniei în război. Se știe prea puțin sau chiar s-a uitat că atunci, România a acceptat să îi adăpostească pe înalţii demnitari ai Poloniei, și chiar să păstreze tezaurul Poloniei, pe care apoi l-a înapoiat integral. În patru localităţi, din câte o provincie istorică a României, au ajuns aproape 50.000 de refugiaţi polonezi, oameni simpli, militari sau politicieni. Braşovenii, l-au găzduit pe Jozef Beck1, ministrul de Externe al Poloniei, un mare diplomat şi omul- cheie al politicii polone în acele vremuri. Împreună cu suita sa, Beck a locuit vreme de o jumătate de an la hotelul ARO. Aici, politicianul şi-a scris memoriile şi s-a răsfăţat pe cheltuiala statului român. Pe lîngă personalităţi, au ajuns în România şi civilii care fugeau din calea trupelor germane, pe de o parte, şi a celor ruseşti, pe de alta. Românii i-au primit cu braţele deschise pe polonezi.În acea noapte de 17 spre 18 septembrie 1939, diplomaţii polonezi şi-au făcut bagajele în grabă şi s-au îndreptat spre graniţa polono-română. Au trecut podul peste Cermuş şi, la ora 2 noaptea, au intrat în Cernăuţiul plin de refugiaţi Două ore mai tîrziu, diplomaţii George Crutzescu şi Gheorghe Grigorcea i-au cerut primului ministru Beck ca guvernanţii polonezi să renunţe 1 (Prof. dr. Nicolae Mareş, „Alianţa româno-polonă între destrămare şi solidaritate (1938-1939)“, București, 2010.

176  septembrie 2019  Simpozion Internațional de Pace la atributele constituţionale, politice şi administrative pe perioada cît sînt oaspeţi în România. Beck a refuzat categoric. Chiar și așa, România le-a oferit găzduire. Un tren special i-a dus către noile lor reşedinţe: preşedintele Moscicki la Bicaz, în Castelul Regal pus la dispoziţie de Carol al II-lea, mareşalul Eduard Smigly-Rydz la Craiova, în casa patriarhului ortodox, iar membrii guvernului la Slănic Moldova, în cel mai bun hotel. După cîteva zile, Moscicki şi-a dat demisia şi l-a numit ca succesor pe Wladyslaw Raczkiewicz. Însă, deşi românii au întins o mînă frăţească refugiaţilor polonezi, se pare că aceștia n-au fost mulţumiţi. Prof. dr. Nicolae Mareş, cercetătorul cel mai avizat al relaţiilor româno-polone, susţine în „Alianţa româno-polonă între destrămare şi solidaritate (1938-1939)“, că prietenia dintre cele două ţări era fragilă. Visînd utopic la statutul de Mare Putere, ca odinioară, de la Baltică la Marea Neagră, politica externă promovată de colonelul Józef Beck îmbrăţişa Germania, Ungaria şi Bulgaria, în defavoarea României. Promova relaţii cordiale cu Italia, dar se detaşa de Mica Înţelegere, din care făcea parte Regatul României.Atitudinea lui Beck nu a fost binevoitoare faţă de noi.În manualele de istorie ale Poloniei, vreme de cîteva decenii, gestul protector al românilor a fost interpretat greşit.Prin eforturile diplomaţilor români, adevărul istoric a fost restabilit. Găsind salvare după invadaretocmai la români, cu toatănemulțumirea sa,în memoriile scrise la Braşov („Ostatni raport - Ultimul raport“) Beck scrie că bunăvoinţa României a fost „un lucru neaşteptat“. Academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici povesteşte că, la sosirea polonezilor, românii au organizat cantine, la care servea şi soţia acestuia, şi au amenajat locuinţe speciale pentru refugiaţi. „Am văzut unităţi militare care-şi abandonau echipamentul şi vehiculele pentru cea mai mică pană (chiar una de cauciuc) numai ca să fugă mai repede spre Occident, unde au format apoi (în Anglia) faimoasa armată de eliberare a Poloniei“. Acestea erau sentimentele cu care soldaţii poloni au intrat pe teritoriu românesc.Cu totul altceva susţin polonezii.Militarii s-au plîns că s-au simţit dezonoraţi şi au plîns atunci cînd, imediat după trecerea graniţei, jandarmii români le-au luat armele.Reacţia acestora e de neînţeles. Ca soldaţi ar fi trebuit să înţeleagă că a intra înarmat într-o ţară nu e permis nicăieri în lume. Totuşi, literatura de specialitate poloneză descrie refugiul în termeni ofensatori: „centre de detenţie“, „internare“, „capcană pregătită cu premeditare încă din 11 septembrie“. Smigly-Rydz se plîngea: „Aveam de ales între luptă, sinucidere sau captivitate“. Au fost nemulţumiţi de condiţiile oferite şi de paza permanentă, cu toate că, după cum spune profesorul Mareş, „le-am dat tot ce aveam mai bun. Am fost mari domni cu ei, de la vlădică la opincă. Polonezii se crucesc cînd le povestesc ce s-a întîmplat exact în România. Generozitatea noastră a fost nemaiîntîlnită în nicio parte a Europei“. Colonelul Beck, ministrul de externe polonez a ajuns întîi la Slănic Moldova, apoi la Braşov, cu un vagon ministerial. Profesorul Ion Constantin explică mutarea colonelului polonez prin mai multe motive: „starea de sănătate, nevoia de a fi păzit în condiţii mai bune de o eventuală răpire din partea germanilor, dar şi de atacurile din partea unor conaţionali ai săi“. Beck suferea de tuberculoză. Ministrul de Externe Grigore Gafencu s-a întîlnit cu el în gara Chitila, pe 4 octombrie 1939 și i-a propus să locuiască în condiţii mai bune, la un hotel confortabil în Braşov. Nicolae Mareş consemnează: „Puţini ştiu că, după intrarea în România, Beck şi 17 persoane din anturajul său, pentru a fi cît mai sigur apărate, au fost transportate cu vagonul oficial al lui Gafencu la Braşov, unde au ocupat ultimele două etaje în cel mai luxos hotel din localitate, ARO, pentru a fi ocrotit de eventuale atacuri din partea conaţionalilor, care îl vînau pentru a-i pune capăt zilelor, drept răzbunare pentru modul în care a condus politica externă poloneză, implicit a situaţiei în care îi adusese pe refugiaţi“. De altfel, diplomaţii refugiaţi au fost tot timpul supravegheaţi, însă nu atît de către autorităţile române, care oricum aveau acest drept, cît de propriii compatrioţi şi de poliţia germană. Toţi vizitatorii lui Beck erau înregistraţi. La ARO locuia împreună cu soţia sa, Jadwiga, şi cu fiica sa vitregă. În plan politic, cît a stat la Braşov, Beck a sprijinit înfiinţarea grupării conspirative „Organizaţia de Lucru pentru Ţară“ (Organizacja Pracy na Kraj), „capital uman adunat în refugiu în România care ar putea să fie de folos pentru stat“, după cum arăta într-o scrisoare. Atitudinea colonelului a stîrnit reacţii negative din partea politicienilor români. Ministrul Palatului Regal al României, Ernest Urdărescu, îl acuza că „a prejudiciat interesele vitale ale Poloniei şi României“, iar Gafencu îl caracteriza pe omologul polonez prin atributele: „aroganţă“ şi „fel de a fi pretenţios“. Beck voia să plece din România cu orice preţ, uzînd de terţe medii politice care să pledeze pentru cauza lui. Oficialităţi americane au ajuns să ameninţe cu ruperea relaţiilor diplomatice cu Bucureştiul, dacă nu li se va da drumul să plece din România preşedintelui Moœcicki şi colonelului Beck. Autorităţile române l-au lăsat pe Moœcicki să plece în Elveţia, pe 25 decembrie 1939. Beck, sub pretextul unui consult medical, a venit la Bucureşti, sperînd să fie lăsat să plece şi el, dar n-a primit nicio promisiune concretă. Pe 26 ianuarie, Gafencu l-a atenţionat că o „iniţiativă nechibzuită de plecare“ a sa în Anglia ar putea aduce prejudicii asupra situaţiei polonezilor refugiaţi în România. Pînă şi ministrul de Externe

Simpozion Internațional de Pace  septembrie 2019  177 din guvernul polonez aflat la Angers-Franţa, August Zaleski, cerea „stoparea unor asemenea acţiuni“.Germanii îl voiau şi ei pe Beck în România, dar nu la Braşov, pentru că „Braşovul, nefiind prea departe de capitală, naşte pericolul evadării lui Beck“. Tot în plan politic merită amintit că Nicolae Titulescu nu-l agrea pe Beck. De altfel, nimeni nu-l simpatiza, nici măcar soldaţii polonezi, care-l acuzau de pierderea războiului.„Polonezii l- ar fi împuşcat“, susţine Nicolae Mareş. Aparatul securităţii germane a pus la cale o acţiune care urma să-l incrimineze pe Beck că e spion al britanicilor. „Afacerea valiza“ a însemnat lansarea în presă a ştirii că geamantanul lui Beck a fost furat de la hotelul din Braşov. Ziarele au scris că valiza conţinea „documente secrete“, printre care şi scrisori către fostul ministru de Externe sovietic Maxim Litvinov şi chiar către mareşalul Hermann Göring. Înscenarea a avut efectul scontat, astfel că Beck a fost nevoit să dea o dezminţire în „Biuletyn“, revista refugiaţilor polonezi din România, recunoscînd că nu i s-a furat nimic. În iunie 1940, Beck şi suita lui au fost mutaţi în vila Teodoride de la Dobreşti, pe malul lacului Snagov, pentru o mai bună şi continuă supraveghere. În septembrie 1940, Carol al II-lea a fost obligat să abdice, iar şef al statului a fost numit generalul Ion Antonescu. Cu toată paza, pe 20 octombrie 1940, Beck a încercat să fugă în Belgrad, dar autoturismul lui a fost repede reperat de poliţia română. Din noiembrie, Józef Beck a locuit la hotel Excelsior din Bucureşti (deşi polonezii spun că a fost trimis în închisoare), apoi, la cererea sa, într-o vilă somptuoasă. La 21 decembrie, Antonescu şi-a arătat îngrijorarea în legătură cu nesăbuinţa lui Beck: „Dacă fuge, mi se creează cele mai mari dificultăţi cu Germania“. În şedinţa de guvern din 10 ianuarie 1941, a dezvăluit oferta Gestapo-ului de răpire a regelui Carol al II-lea din Spania şi predare a lui în schimbul colonelului Beck şi a mareşalului Smigly-Rydz. Antonescu a refuzat categoric: „Vă rog să nu pretindeţi generalului Antonescu să-şi dezonoreze epoletul!“. Beck n-a fost niciodată recunoscător. Dimpotrivă, a lăsat cu limbă de moarte ca, la înmormîntarea lui, să nu vină români. După uciderea lui Armand Călinescu, a dat ordin să nu se trimită condoleanţe din partea lui. Premierul a murit pe 21 septembrie 1939, la 3 zile după ce şi-a asumat riscul ca Beck şi ai lui să ajungă în siguranţă în România. O singură dată Beck a mulţumit românilor pentru ceva, atunci cînd prima sa soţie, împreună cu fiul său, refugiaţi şi ei, au fost trataţi cu toată grijă la trecerea lor prin România. În primăvara anului 1944, au început bombardamentele avioanelor americane şi britanice asupra teritoriului României.Beck fusese diagnosticat cu tuberculoză şi starea sănătăţii lui era tot mai proastă. S-a decis să fie mutat în satul Stejarul, comuna Chirculeşti, judeţul Vlaşca (în prezent satul Stăneşti, comuna Singureni, judeţul Giurgiu). Locul a fost astfel ales încît diplomatul să fie departe de şoselele intens circulate de trupele germane. A locuit într-o casă arătoasă, apoi în clădirea şcolii, unde avea la dispoziţie: două clase, un antreu, o cancelarie şi o verandă, livezi de pomi fructiferi. Schimbarea a fost un şoc. Nu mai aveau curent electric şi apă în casă, iar doamna Beck trebuia să gătească şi să spele. Jurnalistul polonez Leopold Unger, care făcea parte din suita colonelului, povesteşte că locuinţa era o cocioabă. Istoricul Nicolae Mareşare o explicaţie: „Polonezii spun că a murit ca un cîine. Dar uită că după bombardament nu se găseau case în stare bună. Uită că Antonescu l-a trimis la înmormîntare pe şeful protocolului şi că s-au tras focuri de armă, în onoarea decedatului“. Colonelul nu prea ieşea din casă unde îl îngrijea medicul său personal. „Dacă mă voi face sănătos şi vor veni vremuri mai bune, pe locul acestei şcoli voi ridica una mult mai încăpătoare“, ar fi promis el notarului din sat. La 5 aprilie 1944, Józef Beck a murit. Corpul neînsufleţit, aşezat în două sicrie, unul de metal şi altul de stejar, a fost înmormîntat cu onoruri militare la cimitirul Şerban Vodă (Belu) din Bucureşti. Monumentul a fost plătit de fiului defunctului din prima căsătorie, care trăia în New York. În 1991, Andrzej Beck a făcut demersuri pentru a transporta rămăşiţele pămînteşti ale tatălui de la Bucureşti la Varşovia. În martie 1991, a avut loc la cimitirul militar Powlski din Varşovia, o a doua înmormîntare a fostului ministru de Externe Józef Beck. Referitor la şederea lui Beck la Braşov sînt multe de spus, dar cel mai puţin pomenit este aportul financiar al statului român pentru găzduirea suitei demnitarului polonez. Nicolae Mareş arată că „pînă la sfîrşitul anului 1940, cheltuielile noastre au fost de 2,1 miliarde de lei, sumă care reprezenta dublul valorii materialelor de război aduse de polonezi. S-au înfiinţat şcoli pentru copiii refugiaţilor, cursuri de limba română, engleză şi franceză pentru adulţi, ba chiar şi cercetătorilor li s-au creat condiţii să-şi continue activitatea. Tot atunci, întreţinerea lor costa 20 de milioane de lei pe lună, din care 100.000 cea a colonelului Beck şi a suitei sale. De peste 25 pînă la 50 de ori salariul mediu al unui român din acele vremuri, de patru ori mai mare ca a Patriarhului României, fost prim ministru, sau a unui ministru plenipotenţiar, a ambasadorului Gheorghe Grigorcea, acreditat în acea perioadă la Varşovia, de sute de ori solda unui militar roman de rând, indemnizaţia unui ofiţer polonez era de 270 lei pe zi, a lui Beck era de 35.000 de lei pe lună“. Cheltuielile legate de întreţinerea lui Beck erau decontate la Ministerul Afacerilor Străine, conform rapoartelor prefecturii Braşov. Cînd nu-şi scria memoriile, colonelul se lăfăia. „Mînca mult, bea mult. Deschidea sticla de şampanie cu pistolul.Adică trăgea în ea. El şi slugile lui comandau numai purcei de lapte“, povesteşte academicianul Mareş, bazîndu-se pe o consistentă documentare.Întrebat de Rogoyski dacă se simte bine la Braşov, Beck a

178  septembrie 2019  Simpozion Internațional de Pace recunoscut că nu-i lipseşte nimic. „În timp ce concetăţenii săi îşi dădeau viaţa pe fronturile europene, fostul demnitar făcea la primul revelion petrecut la restaurantul Aro din Braşov o consumaţie de circa 15.000 de mărci, achitate de autorităţile româneşti, sumă care nu valora mai puţin decît azi“, preciza cercetătorul acum 25 ani. Pe lîngă confort, Beck avea dreptul să primească scrisori şi ziare, avea aparate de radio, putea întrebuinţa propriile automobile, pentru care i se punea la dispoziţie benzina necesară, putea vorbi la telefon în ţară şi străinătate. Beck a petrecut şase luni de lux. De altfel, jurnalistul polonez Melchior Wañkowicz, care l-a întîlnit pe Beck la Braşov, scria că ministrul „e închis într-o cuşcă de aur la un hotel de lux din Braşov“. Toate acestea au fost uitate, de aceea diplomaţii români au luptat din răsputeri pentru a face cunoscut adevărul istoric. Numărul exact al refugiaţilor polonezi în România nu se cunoaşte cu exactitate, dar, conform înregistrărilor vremii, au fost aproximativ 30.000 de soldaţi şi 10.000 de civili. Auzind de altarul construit de refugiaţii de la Timiş, colonelul Beck şi-a făcut timp să părăsească apartamentele de la ARO ca să viziteze tabăra compatrioţilor săi şi să se roage la micul altar. După popasul de cîteva luni la Timişul de Sus, tinerii refugiaţi polonezii s-au înrolat în trupele aliate contra hitleriştilor sau au plecat în Occident sau în Turcia.2 Intre 1935 și 1940 ACT-YMCA România se preocupa de rezolvarea problemelor socio-educative ale tineretului din întreaga țară.Un aspect deosebit în aceasta perioadă l-a reprezentat sprijinul acordat sutelor de refugiați polonezi care au fost cazați in tabăra asociației de la Timișul de Sus. Odata cu venirea regimului comunist se incheie o prima etapă din viața Asociatiei Creștine a Tinerilor YMCA Romania. Asociația este desființată in 1948, mulți dintre membrii fiind acuzați de spionaj în favoarea SUA și încarcerați. Nu puțini dintre aceștia nu au supraviețuit regimului de detenție impus de către regimul comunist. Asociația Creștina a Tinerilor YMCA România a fost reinființată în anul 1991 la inițiativa unui grup de vechi membri ai YMCA. e Externe al Poloniei, refugiat de lux la ARO Braşov 2 Evenimentul zilei, Brașov, 29.08.2014, Autor Camelia Onciu

Simpozion Internațional de Pace  septembrie 2019  179 Refugiații polonezi, beneficiari ai ospitalității românești prof. univ. dr. Raisa S-au împlinit la 1 septembrie, 80 de ani de la începerea celui de Al Dolilea Război Mondial și tot atâția ani de la refugierea polonezilor în statele vecine, inițial, și, apoi, în țări mai îndepărtate. România a fost țara care a oferit ospitalitate autorităților, militarilor și civililor din Polonia. Centrul Karta a editat, în anul 2012, cartea-album “Iar pământul vostru a devenit casa noastră”, lucrare care cuprinde fragmente din mărturiile unor personalități politice, militare, administrative și ale unor oameni simpli din Polonia referitoare la refugiul în România. Doamna Alicja Wancerz-Gluza căreia îi aparțin concepția și elaborarea cărții-album are meritul de a fi obiectivă în selectarea textelor, informațiile nu înfrumusețează stările de lucruri, atitudinile, comportamentul nici ale polonezilor, nici ale românilor. În anul 1994, Centrul Karta a publicat, în ziarele din România, un apel către cei care au cunoscut sau au acordat ajutor refugiaților polonezi, începând cu anul 1939. Aceștia erau rugați să trimită informațiile către Centrul Karta. S-au primit peste o sută de scrisori. Cartea-album cuprinde câteva fragmente semnificative din acele scrisori. Ocuparea Poloniei în anul 1939. Refugiul La 1 septembrie 1939, Germania a atacat Polonia. Încă din augut 1939, Hitler le cerea comandanților Werhmachtului să treacă la exterminarea populației Poloniei pentru a obține spațiul vital necesar germanilor. Pe 17 septembrie 1939, la Moscova, Ministrul de externe al URSS, Molotov, i-a trimis o notă Ambasadorului Republicii Polone în această țară. I se aducea la cunoștință ambasadorului că, în zece zile de război, Polonia a pierdut toate regiunile industriale și toate centrele culturale. Guvernul nu mai da niciun semn de viață, ceea ce înseamna că statul polonez a încetat de facto să existe. În aceste condiții, „Polonia a devenit un câmp de acțiune comod pentru orice fel de comportamente și tentative prin surprindere care ar putea amenința URSS. Din această cauză, guvernul sovietic, care până în momentul de față și-a menținut neutralitatea, nu mai poate rămâne neutru în fața acestor fapte”3. În același timp, Molotov argumenta că guvernul sovietic trebuie să-i apere pe ucrainienii și pe bielorușii care trăiesc în Polonia. Molotov considera că tratatele încheiate între URSS și Polonia și-au pierdut valabilitatea. Cu demnitate, Ambasadorul Poloniei a replicat, arătând că niciunul dintre argumentele folosite de Molotov nu corespund realității. „După cunoștințele mele, Șeful Statului și guvernul se află pe teritoriul Poloniei. Suveranitatea țării există atât timp cât soldații armatei regulate luptă. Ceea ce scrie nota despre situația minorităților naționale este un nonsens. În convorbirile noastre ați vorbit de nenumărate ori despre solidaritatea slavă. Ce s-a întâmplat cu solidaritatea voastră slavă?”4 La 17 septembrie 1939, trupele sovietice au intrat pe teritoriul Poloniei. Ministrul de externe al Republicii Polone, Josef Beck, i-a convocat pe mai mulți ambasadori printre care și pe cel al României. Acesta i-a comunicat că Regele Carol le oferă Președintelui și guvernului Poloniei „l’ospitalité ou le droit de passage”5. Dar, cu șase ore înaintea acestei convorbiri, ambasadorul Germaniei în România, Fabricius, i-a spus ministrului de externe Gafencu că, în cazul în care guvernul polonez va veni pe teritoriul României, va trebui să fie reținut aici. Altfel, România va suporta consecințele. Ambasadorul nu aflase despre aceste amenințări. Pe 17 septembrie 1939, Președintele Republicii Polone, Ignacy Moscicki, s-a adresat poporului polonez, spunând că, în timp ce armata încerca să reziste presiunilor atacurilor germane, sovieticii au invadat țara, „violând tratatele în vigoare și principiile morale eterne”6. Președintele a luat hotărârea de a muta sediul Președinției și al guvernului pe teritoriul altui stat. Inițial, acest stat era România, iar, apoi, obiectivul consta în plecarea în Franța pentru a organiza, acolo, lupta. Comandantul Suprem al Armatei Poloneze, Mareșalul Edward Rydz-Smigly, a ordonat retragerea spre România și Ungaria, pe drumul cel mai scurt. Ambasadorul 3 Iar pământul vostru a devenit casa noastră Refugiații polonezi în România în anii 1939-1945, Varșovia, Centrul Karta, 2012, p. 11 4 Ibidem, p. 11 5 Ibidem, p.12 6 Ibidem, p. 12

180  septembrie 2019  Simpozion Internațional de Pace Franței în Polonia, Léon Noel, scria: „Într-o mare grabă, miniștri, înalți funcționari, ofițeri ai Statului Major se îndreptau spe Vijnița pentru a evita căderea în prizonierat. La începutul după-amiezii, în drumul spre frontieră, l-am zărit pe președintele Moscicki sosind cu o mică suită”7. La Cernăuți, erau pregătite locuințe pentru Președintele Poloniei la reședința mitropolitului, la reședința regală și într-un hotel. Orice refugiu generează tensiuni, neînțelegeri, contradicții, nemulțumiri, cu atât mai mult, atunci când se refugiază nu doar civili, ci întregul aparat de stat și armata. Nu întotdeauna, interesele celor care se refugiază coincid cu acelea ale celor care oferă ospitalitate. Astfel, ministrul de externe, Josef Beck, era nemulțumit deoarece li s-a aplicat „personalităților politice poloneze metoda internării”8 – Președintele Republicii Polone, însoțit de o mică suită, a fost trimis la Bicaz, Mareșalul la Craiova și membrii guvernului la Slănic. Aprecierile personalităților politice poloneze la adresa românilor nu sunt, întotdeauna, măgulitoare. Premierul polonez, Felicjan Slawoj Skladkowski, scria: „Având în vedere situația stabilită de ministrul Beck, deosebit de nesigură, s-a luat hotărârea de trecere cât mai rapidă prin România, pentru a nu rămâne într-o țară al cărei guvern tremură în fața nemților și a sovieticilor”9. Ambasadorul Poloniei în România, Roger Raczynski, relatează întâlnirea, de pe 19 septembrie 1939, cu ministrul de externe Gafencu și spusele acestuia. „Fără a căuta niciun fel de justificări juridice, mi-a declarat cu cea mai mare sinceritate că se află într-o poziție nemaipomenit de dificilă (un cas de force majeure). Îi este îngrozitor de greu și totodată îi pare nespus de rău pentru că trebuie să-l rețină deocamdată pe domnul președinte și guvernul polonez în România, neputând să își expună țara la un război inegal cu nemții”10. Au existat nemulțumiri din partea ofițerilor și a soldaților, deoarece li s-au confiscat armele, mașinile, electrogeneratoarele, uzinele electrice mobile. În timpul șederii în România, Președintele Ignacy Moscicki a renunțat la mandatul de președinte. Era 30 septembrie 1939, când Președinele scria: „Prin scrisoarea de față renunț la funcția de Președinte”11. În decembrie 1939, a evadat, stabilindu-se în Elveția. Succesorul său a fost desemnat Wladyslaw Raczkiewcz, aflat în exil la Paris. În capitala Franței, s-a creat un nou guvern, premier fiind numit generalul Wladyslaw Sikorski. Se căuta un înlocuitor și pentru Comandantul Suprem al Armatei Poloneze, Mareșalul Edward Rydz- Smigly. Guvernul român l-a numit comisar pentru refugiații polonezi pe generalul Gabriel Marinescu, viceministru. Din partea polonezilor, răspunderea îi revenea lui Miroslaw Arciszewski, viceministrul de externe. Un diplomat polonez consemnează faptul că românii au stabilit “următoarele principii pentru cetățenii polonezi, proaspăt sosiți în țara lor: militarii trebuie să fie internați conform dreptului internațional. Civilii care posedă mijloace proprii pot obține permise de tranzitare a României cu precizarea că, în termen de cinci zile, pleacă în străinătate. Pentru restul, autoritățile române desemnează un loc de domiciliu, în care vor primi ajutoare financiare pentru întreținere”12. Refugiații militari Ajunși în România, ofițerii și soldații polonezi au fost trimiși – unii, spre diferite locuințe din diverse localități, alții, spre lagăre, la: Călimănești, Băile Govora, Băile Herculane, Tulcea, Călărași, Roșiorii de Vede, Calafat, Târgu Jiu, Târgoviște etc. Cu toții erau nemulțumiți de această internare. Totuși, ei înșiși aflaseră că germanii trimiseseră o notă guvernului român în care amenințau cu “bombardarea Bucureștiului și a altor orașe mari în cazul în care România ne-ar fi lăsat să plecăm liberi din țara în care ar fi trebuit să fim internați și ca atare să rămânem până la sfârșitul războiului”13. Relatările ofițerilor și ale soldaților polonezi referitoare la tratamentul din lagăre sunt diferite – unele, binevoitoare, altele, destul de răutăcioase. La Călimănești, au fost cazați ofițeri polonezi. Iată relatarea unuia care cuprinde ambele aspecte ale aprecierilor: „Condițiile fizice de trai nu erau rele. Am fost cazați în hoteluri și pensiuni, am primit chiar și un salariu modest, însă toate eforturile paznicilor noștri – ale ofițerilor de jandarmerie – erau calculate astfel încât toți <banii de buzunar> să ne fie luați într-un fel sau altul și să ajungă în buzunarul lor. Toate facilitățile, de 7 Ibidem, p. 16 8 Ibidem, p. 25 9 Ibidem, p. 25 10 Ibidem, p. 33 11 Ibidem, p. 59 12 Ibidem, p. 32 13 Ibidem, p. 60

Simpozion Internațional de Pace  septembrie 2019  181 exemplu permisiile la Sibiu sau București, se plăteau, bineînțeles, neoficial”14. La Călimănești, se aflau cinci preoți, patru, romano-catolici și unul, greco-catolic. Au construit, într-o sală mare, un altar și celebrau pe rând. La Slatina, relatează un ofițer, viața era monotonă; dimineața – trezirea, spălarea, adunarea pentru cafeaua neagră; la prânz – adunarea pentru supa cu pâine, seara – adunarea pentru supă. La Calafat, un soldat s-a împrietenit cu un român. Își petreceau mult timp pe malul Dunării, pescuind. Când prindeau un pește mai gustos, românul îl invita la masă. La Tulcea, refugiații militari au scos un ziar, Wiarus, folosind fragmente din ziare românești, franțuzești, englezești și germane pe care le-au tradus. Ziarul s-a bucurat de succes. Primele exemplare, duse în oraș, au fost distribuite rapid. Nu a mai fost nevoie ca ofițerul să plece cu al doilea transport, deoarece doritorii au venit ei înșiși la redacție. Și al doilea număr al ziarului a fost primit cu entuziasm. Al treilea număr a fost redactat în tren, în drum spre Băile Herculane, noul lagăr în care se mutau refugiații militari de la Tulcea. Datorită faptului că la Băile Herculane se aflau membrii fostului guvern, mutați de la Slănic, lagărul nu a fost împrejmuit cu sârmă ghimpată. Totuși, din cauza unor accidente în excursii și a unor evadări, libertatea de mișcare era limitată doar la stațiunea balneară15. Locotenentul colonel Tadeusz Zakrewski, atașatul militar al Ambasadei Poloniei la București, scria că sarcina pe care trebuia să o îndeplinească consta în scoaterea ilegală a soldaților din lagăre și trimiterea lor în Franța pentru a forma, acolo, Armata Poloneză. “Scoaterea unui soldat din lagăr nu era un lucru simplu și ușor. Acest lucru presupunea ascunderea soldaților fugari în locuri conspirative, dotarea lor cu documente care să nu trezească dubii, transportul lor în Franța sau, mai târziu, în Siria și Palestina, prin trecerea unor frontiere bine păzite sau prin traversarea mării”16. Mașinile de serviciu, destul de obosite și uneori deteriorate din cauza atacurilor militare, erau recondiționate cu ajutorul unor mecanici pricepuți și apoi vândute la un târg special. Banii obținuți erau folosiți pentru cumpărarea vizelor pe pașapoartele improvizate. La toate nivelurile, metoda mitei dădea roade. La un moment dat, trimiterile în Franța au devenit selective. Noul Prim Ministru voia ofițeri cu grad mic, până la căpitan inclusiv. Ca vârstă, cei chemați – ofițeri sau soldați – nu puteau avea mai mult de 35 de ani. Membrii Statului Major nu erau doriți în Franța17. Aceste restricții i-au nemulțumit pe unii ofițeri. Colonelul Josef Jaklicz, adjunct al Șefului Statului Major al Comndantului Suprem al Armatei, i-a scris generalului Sikorski, arătându-și nemulțumirea: “Diferențele în ceea ce privește alegerea ofițerilor din orice fel de motiv sau rațiuni – politice, militare sau chiar personale – constituie o greșeală care cândva se va întoarce împotriva noastră într-o formă ușor de prevăzut. Părerea noastră (adică a ofițerilor care nu au aparținut niciodată la nicio tabără, partid sau clică) este ca armata formată în Franța să fie apolitică și să aibă un singur scop: obținerea libertății. Ar trebui să fie constituită din toate elementele, indiferent de proveniență sau de activitățile dinainte de război. Eliminarea ofițerilor I, II sau a altei brigăzi sau a celor care sunt într-un fel considerați de vină pentru catastrofa noastră istorică, înseamnă producerea unei tensiuni care, crescând, va avea o astfel de dinamică, încât va arunca în aer baza armatei de-abia organizate”18. Este o scrisoare cu un conținut de bun simț, reflectând disensiunile care se manifestau în cadrul Armatei Poloneze în refacere. Refugiații militari evadau ei înșiși prin cele mai diverse modalități. În lagărul de la Târgu Jiu, condițiile nu erau bune: dormeau câte 250 de persoane într-o baracă pe priciuri fără saltele de paie, mâncarea era sărăcăcioasă, igiena și condițiile sanitare erau proaste. Cu excepția soldaților în vârstă, ceilalți erau cu gândul la fugă. Comandantul român al lagărului de la Târgu Jiu spunea că “dacă un polonez ar fi băgat într-un sac solid, plombat și păzit de câțiva soldați bine înarmați, a doua zi sacul, cu siguranță, ar fi gol”19. Cel care consemnează spusele comandantului adaugă că acesta a aflat, mai târziu, că, în fiecare zi, plecând spre oraș, scotea câte un soldat polonez ascuns de șoferul său în portbagaj. La Călimănești, comandantul polonez, cu acordul tacit al comandantului român și în schimbul unei taxe speciale, evacua din lagăr ofițeri pentru ca aceștia să plece în Franța. Deorece erau cereri mari, comandantul român a mărit taxa. Din acel moment. numărul celor care părăseau lagărul, fără știrea comandantului român, s-a dublat. Văzând că lăcomia îi micșora veniturile, comndantul român și-a redus pretențiile. Au fost și cazuri izolate când autoritățile române nu au manifestat înțelegere față de refugiați. De-a lungul întregului drum prin România, relatează un ofițer, “societatea românească ne arată foarte multă căldură 14 Ibidem, p. 49 15 Ibidem, p. 67 16 Ibidem, p. 83 17 Ibidem, p.83 18 Ibidem, p. 92 19 Ibidem, p. 70

182  septembrie 2019  Simpozion Internațional de Pace și bunăvoință. Populația rurală, oriunde ne opream, ne copleșea cu fructe, ne aducea pâine, brânză, lapte. În orășele se întâmpla același lucru. Adesea chiar și în magazine și cafenele nu voiau să ia bani de la noi”. Ajunși la Pitești, prefectul nu numai că nu le-a permis să se stabilească acolo, dar nu i-a lăsat să stea nici peste noapte. Piteștenii au venit la cafeneaua unde refugiații așteptau verdictul domnului prefect și fiecare polonez a fost găzduit într-o familie. “Timp de patru zile, toată casa trăia doar cu grija confortului nostru. Eram întrebați ce dorim să mâncăm la prânz și ce la masa de seară, eram duși la plimbare departe în afara orașului”20. În situații limită, omul aproape uită să aprecieze bunătatea celuilalt. Pentru a-l ajuta pe polonez, gazda a recurs la un vicleșug, rugându-l să-i schimbe lei pe zloți, pretextând că trebuie să plătească o datorie în această monedă. Polonezul, împins de lăcomie, i-a dat românului și două bancnote scoase din circulație. Gazda, deși știa acest lucru, l-a forțat pe polonez să primească 50 000 de lei, deoarece atât era cursul de dinainte de război. Iată deci, că defectele naturii umane își spun cuvântul, oricând te-ai aștepta mai puțin. La plecare, slujnica le-a adus polonezilor un pachet enorm pentru drum – pui, mezeluri, fructe, prăjituri, ciocolată, vin, coniac. Refugiații civili În același timp cu militari, s-au refugiat în România și civili polonezi. La trecerea graniței, oamenilor, epuizați fizic și moral, le-au cedat nervii și au început să se insulte. Dar scandalurile nu țineau multă vreme, oamenii dându-și seama că nu aveau nicun rost astfel de izbucniri de furie. Cu toții doreau să treacă rapid granița. Într-un orășel de la frontieră, se afla o biserică romano-catolică al cărei paroh era polonez. Un grup de refugiați au mers la parohie. Preotul colonel Franciszek Ringwelski, capelan al Armatei Poloneze, relatează: “Aici, un furnicar de oameni, îndeosebi civili. Sora parohului pune pe masă munți de pâine, își cere scuze că poate oferi numai pâine goală, în schimb ne dă cafea albă, îndulcită. Locuințele din casa parohială sunt ocupate, la fel orice scaun și bucată de podea în noaptea care urmează”21. La Cernăuți, doamnele de la Crucea Roșie Română, cu banderole pe mână, le oferă refugiaților, pe tăvi mari, pâine cu unt, brânză, lapte pentru copii, ceai pentru adulți. Nu sunt trecute cu vederea atitudinile egoiste ale unor persoane. Când doamnele de la Crucea Roșie desfășurau această acțiune caritabilă, o poloneză care sta “într-o limuzină mare, înconjurată de un morman de valize scumpe din piele, luându-și pâine, brânză, ceai, scoate în grabă două termosuri, le înmânează cu o cerință anume româncelor – după care întinde mâna după o nouă porție de pâine și brânză”22. Lăcomia este o trăsătură a naturii umane. În anumite condiții, oamenii au comportamente prin care o estompează, dar, uneori, în situațiile limită iese la iveală. Printre românii care au făcut gesturi caritabile, s-a aflat și Monseniorul Vladimir Ghika. Deși venise pentru puțin timp în România, el a considerat că trebuie să rămână în țară pentru a oferi ajutor refugiaților. Monseniorul Vladimir Ghika s-a ocupat de refugiații polonezi la conacul său de la Bozieni, unde i-a adăpostit pe cei care erau într-o situație disperată23. În diferite orașe ale României, populația își manifesta simpatia și ospitalitatea față de refugiații polonezi. Tadeusz Fabianski, angajat al Radioului Polonez din Liov, este impresionat de ospitalitatea unei bătrâne din Buzău care îl găzduiește și ospătează timp de trei zile, refuzând să primească vreun ban. Cu umor, el relatează faptul că, în librăriile din Buzău, se aflau dicționare român–german, în care existau niște propoziții foarte frumoase: “Câtă făină de grâu aveți acasă, câtă făină de porumb, unt, slănină? Dacă nu răspundeți conform adevărului, veți fi aspru pedepsit. Manualele acestea autodidacte fuseseră editate cu douăzeci de ani în urmă pentru a fi folosite de armata germană de ocupație”24, scrie Fabianski. La București, pentru ajutorarea refugiaților civili a fost creat Comitetul Civic de Ajutor și Ocrotire a Refugiaților din România. Președintele acestui comitet a fost ales locotenent colonelul Jan Kowalewski. El și- a format un grup de voluntari care aveau mașini proprii sau care știau să le conducă pe cele primite. Acești oameni “deosebit de generoși se deplasau la taberele de refugiați, unde îi înregistrau, îi organizau și le dădeau mijloace de întreținere” 25. S-a creat Dom Polski (Casa Polonă) ca organizație culturală și de ocrotire a refugiaților. 20 Ibidem pp.72-74 21 Ibidem, p.22 22 Ibidem, p. 24 23 Vladimir Ghika, Profesor de speranță, București, Editura ARCB, p. 286 24 Iar pământul vostru a devenit casa noastră....., p.61 25 Ibidem, p. 57

Simpozion Internațional de Pace  septembrie 2019  183 La o bancă din București, se schimbau câte 100 de zloți pe lei, folosindu-se o legitimație. Cine dorea să schimbe mai mulți zloți trebuia să prezinte mai multe legitimații. Simțul comercial al tranzacțiilor nu înceta nici în aceste situații dificile. “Pentru că românii schimbau bani efectiv pe baza oricărei legitimații cu fotografie, chiar și pe baza legitimației de tramvai, în fața băncii aveau loc negocieri financiare intense. Posesorii de legitimații schimbau bani compatrioților mai bogați pentru un procent de 30 până la 50% din suma obținută. Cu această ocazie aveau loc târguri și dispute pasionale”26, ne informează Jan Gerhard, un absolvent de liceu. Dându-și seama că nu vor putea pleca prea curând din România, refugiații civili, aflați în diferite orașe, s-au organizat foarte bine: au creat centre culturale, au organizat școli în care elevii își continuau studiile, dându-și chiar și bacalaureatul, au înființat organizații studențești, coruri, echipe de teatru și de dansuri. Studentul Leopold Unger povestește că a fost coleg de cameră cu Stanislaw Wislocki, student la Conservatorul din București și elev al lui George Enescu. Pentru concertul de diplomă, Stanislaw exersa la pian, câte 20 de ore pe zi, Concertul în Fa major al lui Chopin. Din această cauză, Leopold a ajuns alergic la concertul respectiv, chiar și în cazul în care era interpretat de un pianist celebru. Leopold presupune că George Enescu l-a îndemnat pe Wislocki să se îndrepte spre dirijat. Așa cum se știe, Stanislaw Wisloki a fost un dirijor polonez celebru. Atunci, în anul 1942, Wislocki a organizat Corul Studenților Polonezi din România. Este amintită și problema spinoasă a antisemitismului. În Centrul Polonez din Slatina, 70% dintre refugiați erau evrei. Șeful Centrului Polonez din Slatina, Krzystof Lada-Bienkowski, i-a surprins pe câțiva antisemiți care strângeau semnături pe o cerere adresată autorităților române în care se solicita ca refugiații de origine evreiască să-și înființeze un cămin separat. Motivau, în mod ipocrit, că evreii erau subordonați polonezilor. Văzând asemena atitudini, Șeful Centrului a reacționat vehement, spunându-le: “niciodată nu voi permite ca autorități străine să fie chemate să intervină în problemele interne ale refugiaților. Garanția siguranței cetățenilor de origine evreiască este tocmai faptul că, în recensămintele oficiale și documentele românești, aceștia figurează ca polonezi și nimeni până acum nu a făcut o diferențiere în acest sens”27. Prin atitudinea hotărâtă a Șefului, s-a pus capăt oricărei încercări de acest fel și nu a fost nicio plângere privind discriminarea pe criterii etnice. Existau și refugiați polonezi care doreau să se întoarcă acasă. Era un grup de lucrători la căile ferate poloneze, oameni în vârstă, care intraseră în România în mod mecanic. Era, de asemenea, un grup de persoane în vârstă care au mers, au mers, până când au trecut granița. Era și un grup de oameni care se prezentaseră ca fiind volkdeutsche. Toți aceștia erau “candidați la întoarcere, deoarece nici armata, nici exilul nu aveau pentru ei sens și posibilități. Mulți dintre ei au rezolvat problema, trecând pur și simplu peste granița verde înapoi, lucru pe care parțial li-l înlesniserăm, folosindu-ne de faptul că frontiera nu era prea etanș închisă”28, scrie locotenent colonelul Jan Kowalewski. Mărturii ale românilor despre refugiații polonezi Dintre scrisorile trimise de români, Centrul Karta a selectat câteva. Președintele ACT-YMCA din România relateză despre găzduirea tinerilor refugiați polonezi în Tabăra YMCA de la Timișul de Sus. În cartea- album, se află fotografia Capelei de piatră, făcută în mai 1940, de către tinerii refugiați polonezi în această tabără. Președinte ACT-YMCA din România, arată cum s-a construit acest altar romano-catolic care a devenit loc de rugăciune pentru tinerii polonezi. Prin intermediul Centrului Karta, două familii din România s-au întâlnit cu urmașii unor refugiați polonezi pe care părinții și bunicii lor i-au găzduit. Emoționante întâlniri. În anul 1974, aflându-se într-un magazin din Veneția, o doamnă inginer din București discuta cu colega sa de serviciu în limba română. Auzindu-le, șeful magazinului le-a întrebat dacă sunt românce și le-a spus: “Sunt polonez, iar în toamna anului 1939, m-am refugiat în România în trenuri întregi de polonezi. N-am să uit niciodată că în gări veneau români cu mâncare și vin și ne dădeau nouă care fugiserăm din țară din cauza invaziei nemților”29. O doamnă (Georgeta Ștefănescu, conferențiar la Academia de Muzică din București) se referă la faptul că un muzician polonez, Andrzej Napadiewicz, a rămas în România și a predat la Școala de Muzică din Câmpulung Muscel. Doamna a fost eleva profesorului polonez și, apoi, a plecat la Conservatorul din Cluj. 26 Ibidem, p. 30 27 Ibidem, p. 152 28 Ibidem, p. 57 29 Ibidem, p. 186

184  septembrie 2019  Simpozion Internațional de Pace Și celelalte scrisori scot în evidență bunele relații care s-au stabilit între refugiați și localnici. Sunt menționate anumite obiecte lăsate ca amintire. Concluzii Refugiații reprezintă o Polonie în miniatură, cu toate aspectele sale - politice, sociale, administrative, culturale, etnice. Textele și fotografiile cărții-album ne oferă imaginea tuturor problemelor care îi frământau pe refugiații polonezi. Sunt imagini din lagăre, unde era sârmă ghimpată, dar se amenajaseră, totodată, biblioteci, cluburi și săli pentru rugăciune. Există imagini de la susținerea examenelor, de la spectacolele de teatru în care interpreții sunt militari sau civili, fotografii din excursii, fotografii în care polonezii apar alături de românii care i-au găzduit. Dezastrele naturale, dar, mai ales, cele sociale scot în evidență calitățile și defectele oamenilor care le suportă sau care asistă la manifestarea lor. Pentru polonezi, refugierea nu era un lucru plăcut, dar ei considerau că nu au încotro și trebuie să recurgă la această modalitate de supraviețuire. Pentru cei care ofereau ospitalitate, lucrurile erau diferite în funcție de caracterul fiecăruia, de înțelegerea manifestată față de problemele aproapelui. Majoritatea românilor s-au purtat corect cu refugiații. Desigur, au fost cazuri în care lăcomia îi îndemna pe unii să profite de situația disperată a celorlalți, dar acestea au fost puține. Examennul istoriei ne face să considerăm că românii au luat, în multe cazuri, nota maximă, dar au fost și situații cu aprecieri de suficient. Bibliografie *Fr. Băltăceanu, A. Brezianu, M. Broșteanu, E. Cosmovici, L, Verly; Vladimir Ghika, profesor de speranță, București, Editura ARCB, 2013 *Iar pământul vostru a devenit casa noastră, Refugiații polonezi în România în anii 1939-1945, Varșovia, Centrul Karta, 2012

Sf. Serafim de Sarov

Tot ce-i roMânesc Nu piere ! Academia DacoRomână, Asociația Arta Zalmoxa și Asociația Avangarda de Sacrificiu Tel. +40.723.663.100 E-mail: [email protected] Skype: adrianpop58 Calea Severinului, Bl. 317 ab, 200233 Craiova, România www.SFATULBATRANILOR.ro www.facebook.com/groups/SARMIZEGETUSA2050