Simpozion Internațional de Pace septembrie 2019 49 Pe această linie se remarcă îndeosebi rezoluţia 2625 referitoare la Principiile dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state în conformitate cu Carta ONU, adoptată prin consens în 1970. Rezoluţia consacră aceste principii ca norme cu aplicabilitate generală în raporturile dintre state şi aduce precizări importante cît priveşte sensul şi obligaţiile ce decurg din aplicarea celor şapte principii. Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, adoptat la Helsinki în august 1975, completează şi precizează cele 7 principii existente şi totodată adaugă alte trei respectiv: - principiul inviolabilităţii frontierelor, -al integrităţii teritoriale şi - principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Împreună acestea formează decalogul principiilor dreptului internaţional. Deoarece o analiză extinsă asupra conţinutului şi evoluţiei acestor principii în lumina transformărilor petrecute în ordinea internaţională de la sfîrşitul celui doilea război mondial, ar depăşi cadrul acestei lucrări, dar în acelaşi timp ţinînd seama de importanţa şi implicaţiile lor asupra mediului internaţional actual şi evident, de acţiunea lor asupra păcii şi securităţii internaţionale vom analiza în mod succint aspectele pertinente în ceea ce priveşte cîteva dintre aceste principii care au ponderea cea mai mare în domeniu. -Principiul egalităţii suverane. În concepţia autorilor Cartei şi a dezvoltărilor ulterioare, acest principiu presupune că toate statele, indiferent de sistemul economic, social, politic sau de alt gen, se bucură de drepturi egale şi îşi asumă obligaţii egale, fiind considerate membre egale ale comunităţii internaţionale. Orice stat se bucură de drepturile ce decurg din suveranitatea deplină, ceea ce înseamnă că statele se vor respecta reciproc, vor putea stabili şi vor dezvolta în mod liber sistemele lor economice, politice, culturale şi sociale; statele au dreptul la adoptarea propriilor legislaţii şi regulamente. Statele vor stabili şi vor dezvolta relaţii reciproce, pornind de la propriile interese, respectînd normele dreptului internaţional. Orice stat este obligat să respecte calitatea de subiect de drept internaţional a altui stat; să respecte integritatea teritorială şi independenţa politică a celorlalte state. Frontierele pot fi modificate doar în baza dreptului internaţional, pe cale paşnică şi în baza unui tratat internaţional. Statele au dreptul să participe sau să nu participe la lucrările unor organizaţii internaţionale; să devină sau să nu devină parte la un tratat internaţional, inclusiv la tratatele de uniune; statele au dreptul la neutralitate. Statele participă în egală măsură, la relaţiile din cadrul comunităţii internaţionale, au aceleaşi drepturi şi poartă răspundere egală pe plan internaţional. Statele sunt obligate să îndeplinească întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile asumate în conformitate cu dreptul internaţional şi să promoveze politica de pace pe plan internaţional. Prin înscrierea principiului egalităţii suverane în Cartă s-a urmărit să se asigure posibilitatea egală a tuturor statelor de a se manifesta în cadrul organizaţiei. Deciziile luate trebuie să fie expresia acordului de voinţă a statelor membre şi să nu ştirbească suveranitatea nici unui stat. Organizaţia a fost astfel concepută să nu creeze tensiuni prin elaborarea unor structuri care să funcţioneze împotriva statelor membre sau care să afecteze suveranitatea acestora. Abaterile ori încercările de a da o orientare diferită activităţii organizaţiei, prin supunerea acesteia dominaţiei unor state sau unui grup de state a avut urmări nefaste. Dincolo de acest aspect, tendinţa dominantă susţinută puternic de statele mici şi mijlocii a fost aceea de a asigura o colaborare efectivă între statele membre, la care fiecare să-şi aducă contribuţia pe măsura posibilităţilor sale. Imperativele interdependenţelor internaţionale, schimbările care au loc în mediul internaţional, modificarea raportului de forţe în plan global impun însă adaptarea exerciţiului suveranităţii noilor fenomene ce sunt determinate de necesitatea menţinerii păcii şi securităţii, de asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, de prevenire şi reprimare a terorismului ş.a. Cea mai semnificativă contribuţie a dreptului internaţional în această privinţă a fost tocmai atestarea documentară a faptului că suveranitatea nu poate fi absolută, iar guvernelor nu trebuie să li se permită abuzuri la adăpostul scutului suveranităţii, sens în care au fost introduse anumite limitări în exerciţiul acesteia, determinate de principiile şi dispoziţiile Cartei şi respectiv de obligaţiile asumate de statele membre atît prin Cartă, cît şi prin alte tratate internaţionale. Unele au privit demitizarea teritorialităţii prin admiterea în practica internaţională şi doctrină a excepţiilor condominiumului, servituţilor internaţionale şi cesiunii de teritorii. Condominiumul presupune exercitarea autorităţii politico-jurisdicţionale de către două state în mod egal, asupra unui teritoriu terţ determinat. Servituţile internaţionale au consacrat restrîngerea independenţei unui stat pe al cărui teritoriu un alt stat exercită o competenţă de reglementare legislativă Migraţia transfrontalieră cauzată de diferite conflicte, revendicările teritoriale, violările drepturilor omului în mai multe zone ale globului, au modificat parametrii suveranităţii statului în conjuncţie cu afirmarea drepturilor şi libertăţilor universale ale omului. Ca urmare, conceptul de suveranitate trebuie să se adapteze procesului de reînoire şi redimensionare a dreptului internaţional. O altă problemă ridicată în literatura de specialitate în legătură cu acest principiu al egalităţii suverane a statelor, a fost aceea de a se cunoaşte dacă există o eventuală incompatibilitate între una din componentele acestui principiu, respectiv dreptul statelor la neutralitate şi dispoziţiile Cartei ONU.
50 septembrie 2019 Simpozion Internațional de Pace O dată cu adoptarea Cartei ONU, a fost adusă în discuţie problema instituţiei neutralităţii, întrucît statele membre ONU, sunt obligate în conformitate cu art. 43 să pună la dispoziţia Consiliului de Securitate, la cererea sa şi în conformitate cu un acord sau acorduri speciale, forţele armate, asistenţa şi înlesnirile, inclusiv dreptul de trecere, necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Cesiunea de teritoriu reprezintă o operaţiune juridică convenţională pe baza căreia un stat renunţă la suveranitatea sa asupra unui teritoriu în favoarea altui stat care îşi extinde el suveranitatea asupra acelui teritoriu. Conceptul de neutralitate în forma sa clasică defineşte situaţia statelor care în timp de război nu participă la ostilităţi, ci continuă să întreţină în mod imparţial relaţii paşnice cu toate ţările, inclusiv cu ţările beligerante. Neutralitatea crează drepturi şi îndatoriri speciale care, de regulă, nu există în timp de pace şi care încetează odată cu încheierea războiului sau în momentul în care statul neutru hotărăşte să intre în război. Însă condiţiile care au determinat apariţia neutralităţii şi implicit a regulilor care o guvernează, s-au schimbat radical în secolul al XX-lea, mai ales în a doua jumătate - societatea internaţională s-a diversificat foarte mult şi a devenit mult mai complexă; distincţia operată de dreptul internaţional clasic între noţiunile de pace şi de război s-a estompat, iar dincolo de aceasta, dreptul internaţional contemporan, interzice ameninţarea cu forţa şi recurgerea la forţă. Iniţial, Naţiunile Unite s-au opus cu putere neutralităţii. Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa. Axată pe doi piloni fundamentali, respectarea suveranităţii naţionale şi neamestecul în treburile interne ale statelor, construcţia juridică a securităţii colective consacrată prin Cartă, are la bază două principii de jus cogens, respectiv: principiul nerecurgerii la folosirea forţei şi ameninţării cu forţa şi în strînsă legătură cu acesta, principiul reglementarii paşnice a diferendelor internaţionale. Carta ONU dezvoltă conceptul nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa şi îl extinde peste limitele consacrate de Pactul Societăţii Naţiunilor (care interzicea numai războiul de agresiune), sau cele ale Pactului Briand-Kellog (care excludea războiul ca instrument de politică naţională, însă nu şi celelalte forme de recurgere la forţă). Conţinutul acestui principiu este consacrat în art.2, alin..4, prin care se instituie faţă de membrii organizaţiei, obligaţia de a nu recurge la folosirea forţei sau la ameninţarea cu forţa împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat sau în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite. Întrucît articolul menţionat nu face referire la un anume tip de forţă, în consacrarea principiului au fost avute în vedere atît forţa militară cît şi recurgerea la toate formele de constrîngere: politică, economică, propaganda ostilă sau recurgerea la activităţi precum: subversiunea, presiunile, intimidarea, sprijinirea terorismului, tentativele clandestine de destabilizare guvernamentală, utilizarea de mercenari, intervenţia în războiul civil sau faptul de a înfiinţa sau încuraja asemenea activităţi Interdicţia nerecurgerii la forţă în relaţiile internaţionale nu are caracter limitat în spaţiu, aceata se referă atît la teritoriul statelor cît şi la zone nesupuse suveranităţii cum ar fi: marea liberă, Antartica, spaţiul extra- atmosferic şi teritoriile submarine. De asemenea, pot fi remarcate cele două componente ale principului, respectiv nerecurgerea la forţă cît şi ameninţarea cu forţa, precum şi natura sa cutumiară, aspecte relevate de CIJ- primul prin avizul consultativ asupra Legalităţii ameninţării sau folosirii armelor nucleare adresat, Adunării Generale - iar cel de-al doilea în hotărîrea Curţii din 27 iunie 1986 referitoare la Activităţile militare şi paramilitare în şi contra Nicaragua. În consacrarea principiului, o relevanţă deosebită o are Declaraţia din 1970 a Adunării Generale, în care sunt enumerate, dezvoltate şi interzise o serie de cazuri ce implică utilizarea forţei sau a ameninţării cu forţa, precum: a. războiului de agresiune, considerat crimă împotriva păcii, care angajează răspunderea în virtutea dreptului internaţional;b interzicerea propagandei în favoarea războiului de agresiune; c. considerarea violării frontierelor de stat şi a liniilor de demarcaţie drept o încălcare a dreptului internaţional, astfel că teritoriul unui stat nu poate face obiectul unei ocupaţii militare rezultînd din folosirea ilegală a forţei şi nici al achiziţiei de către un alt stat, ca urmare a recurgerii la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei; d. obligaţia statelor de a se abţine de la orice acţiuni de organizare de forţe neregulate sau de bande de mercenari în scopul săvîrşirii de incursiuni pe teritoriul altui stat; După cel de-al doilea război mondial crimele internaţionale şi conţinutul lor au fost definite prin o întreagă serie de instrumente internaţionale şi anume: cele privind tribunalele internaţionale de la Nurenberg şi Tokio (1945), Convenţia pentru eliminarea şi reprimarea crimei de genocid (1973) precum şi în Statutul Curţii Penale Internaţionale de la Roma, adoptat la 17 iulie 1998 (ratificat de Românîia în baza Legii nr.11 din 13.03.2002, publicată în M.Of. nr 211 din 28.03.2002). Tot în acest sens, vezi şi I.G.Stancu, Definirea crimei de agresiune-o contribuţie românîească, RRDI, nr. 1/X-XII/2003, p.54-64. Obligaţia statelor de a se abţine de la orice măsuri de constrîngere care ar lipsi popoarele de dreptul lor de a dispune de ele însele. Declaraţia din 1970 nu defineşte însă noţiunea de agresiune. Pentru a completa acestă lacună, Adunarea Generală a definit agresiunea prin rezoluţia nr 3314 din 1974. Rezoluţiea afirmă în primul rînd că agresiunea reprezintă folosirea forţei armate contrar scopurilor ONU şi enumeră o serie de
Simpozion Internațional de Pace septembrie 2019 51 cazuri prin care folosirea forţei armate constituie acte de agresiune. Enumerarea nu are caracter exhaustiv, Consiliul de Securitate putînd considera şi altele ca fiind acte de agresiune. Dincolo de aspectul important şi folositor Consiliului de Securitate în procesul de luare al hotărîrilor şi a valorii moral politice a rezoluţiei, ce lipseşte agresorul de suportul juridic al argumentelor invocate în favoarea sa, apreciem că documentul în cauză este numai un compromis prin care s-a încercat concilierea unor puncte de vedere opuse cu privire la conţinutul juridic al agresiunii. Pe lîngă consacrarea principiului interzicerii folosirii forţei sau ameninţării cu forţa ca normă imperativă a dreptului internaţional, Carta a prevăzut şi unele situaţii în care statele pot recurge în mod legal la folosirea forţei armate, fie individual, fie într-un cadru organizat. Aceste situaţii sunt următoarele: folosirea forţei în caz de legitimă apărare; folosirea forţei împotriva statelor declarate inamice la momentul semnării Cartei. Iniţial s-a dorit adoptarea unui Tratat general de renunţare la forţă şi ameninţarea cu forţa. Însă, după discuţii controversate asupra unui mare număr de propuneri, intenţia iniţială nu a putut fi materializată, documentul adoptat fiind o încercare de a reconcilia opiniile celor care susţineau că agresiunea ar trebui interpretată restrictiv, cu referire numai la folosirea forţei armate cu ale celorlalţi care doreau o interpretare extensivă, prin aceasta incluzînd şi acţiunile de constrîngere fără folosirea forţei armate. Adoptarea şi semnarea Actului Final de la Helsinki, pe lîngă consacrarea principiului nerecurgerii la forţă a enunţat şi măsurile menite să împiedice efectiv recurgere la forţă, astfel că principiul consacrat, în esenţa sa, prin Carta ONU a dobîndit o dezvoltare cuprinzătoare. În acest sens, vezi şi I.G.Stancu, Mai este actuală definiţia agresiunii adoptată de Adunarea Generală a ONU în 1974?, RRDI, nr.2, 2006, p.48-53. În legătură cu prevederile referitoare la statele inamice, A.Cassese, menţionează în acest caz, art. 106 şi art. 107, precizînd că acestea au devenit anacronice la scurt timp după adoptarea Cartei. -dreptul popoarelor de a folosi forţa armată în exercitarea dreptului lor de a dispune de ele însele. -Dreptul de folosire a forţei armate în caz de legitimă apărare. Lato sensu, dreptul la legitimă apărare desemnează rezistenţa armată faţă de acţiunile unui stat care recurgînd la forţă încalcă normele şi principiile imperative ale dreptului internaţional. Din acest punct de vedere conceptul cuprinde măsurile adoptate de statul victimă a agresiunii precum şi măsurile întreprinse în acest sens de ONU sau de organizaţiile regionale. Stricto sensu, legitima apărare individuală este consacrată în art.51. Acest articol instituie singura situaţie legală în care un stat are dreptul de a recurge la forţa armată fără a avea autorizarea Consiliului de Securitate, dar sub controlul acestuia. Textul Cartei limitează în timp şi condiţionează exercitarea dreptului de autoapărare. Acesta se naşte în momentul comiterii actului de agresiune armată şi ia sfîrşit sau mai corect se integrează acţiunilor Consiliului de Securitate în momentul în care Consiliul întreprinde măsurile ce se impun pentru a menţine conflictul sub controlul său. De asemenea, art.51 instituie şi obligaţii în legătură cu exercitarea dreptului inerent la autoapărare. Astfel, titularul dreptului este obligat să aducă imediat la cunoştinţa Consiliului măsurile luate şi să exercite acest drept în conformitate cu principiul proporţionalităţii, consacrat în vederea limitării abuzului în exerciţiul dreptului. Dreptul la autoapărare nu poate fi exercitat în orice situaţie, fiind circumscris existenţei cumulative a următoarelor trei condiţii: a) În cazul existenţei unui act de agresiune armată. Stabilirea cu precizie a momentului agresiunii este o operaţie extrem de dificilă. Tocmai datorită importanţei acestui moment, în doctrina de specialitate există diverse opinii, prin care se încercă fie extinderea fie restrîngerea sferei de exercitare a dreptului la autoapărare.53 Carta ONU a reţinut însă numai situaţia în care forţa armată este folosită ca un răspuns la un atac armat care s-a produs şi nu atunci cînd atacul ar fi imminent. La rîndul ei CIJ, prin hotărîrea sa din 27 iunie 1986 privind Activităţile militare şi paramilitare în şi contra Nicaragua a precizat pentru prima oară regimul autoapărării în dreptul internaţional, hotărîrea remarcîndu-se printr-o dublă contribuţie, în sensul că se referă, atît la condiţiile necesare exercitării dreptului la autoapărare, cît şi la modalităţile de exercitare a acestui drept. În plus practica internaţională a asimilat şi agresiunea economică celei militare. b) Anterioritatea actului de agresiune în raport cu autoapărarea. Prin consacrarea dreptului inerent la autoapărare în art.51, Carta face din anterioritatea atacului armat o condiţie sine qua-non a naşterii acestui drept. Principiul anteriorităţii actului de agresiune este indisolubil legat de intenţie, ca element unic al laturii subiective a agresiunii, ce constituie şi criteriul determinant de calificare a unei fapte ca fiind agresiune. Întrucît implică elementul de iniţiativă, conceptul exclude astfel acţiunile de ripostă ale statului victimă a agresiunii care pot consta şi în operaţiuni ofensive pe teritoriul statului agresor, precum şi măsurile cu caracter de sancţiuni întreprinse de către state, în baza art. 42 din Cartă. c) Gravitatea actului de agresiune. Pe lîngă latura subiectivă, agresiunea este caracterizată şi de o latură obiectivă, concretizată în efectele negative ale acesteia. Rezoluţia 3314/ 1974, enumeră aceste tipuri de
52 septembrie 2019 Simpozion Internațional de Pace agresiune astfel: ● invadarea sau atacarea teritoriului unui stat de către forţele armate ale unui alt stat sau orice ocupaţie militară, chiar temporară. Necesitatea acestei asimilări a intervenit în contextul crizei petrolului din 1973-1974, cînd statele arabe s-au folosit de poziţia lor de lideri în ceea ce priveşte exportul de petrol, ameninţînd alte state (care erau favorabile Israelului) cu întreruperea livrărilor. La momentul respectiv preşedintele SUA, J.Carter a declarat că va da ordin trupelor americane să ocupe zonele petroliere, pentru a respinge ceea ce el a numit a fi agresiunea economică. Situaţia a fost reţinută de ONU, iar unele state au propus în acest sens introducerea în Cartă a conceptului de securitate economică colectivă.(Doc A/Ac.182/L2). ● bombardarea de către forţele armate ale unui stat a teritoriului unui alt stat sau folosirea oricăror arme în acest scop; ● blocada porturilor sau coastelor unui stat de către forţele armate ale unui alt stat; ● atacul efectuat de către forţele armate ale unui stat împotriva forţelor armate terestre, navale, aeriene, flotelor maritime şi aeriene civile ale altui stat; ● atacul efectuat de către forţele armate ale unui stat, care sunt staţionate pe teritoriul unui alt stat cu acordul statului primitor, contrar condiţiilor prevăzute în acord sau orice extindere a prezenţei lor pe teritoriul statului respectiv după încetarea acordului; ● faptul unui stat de a admite ca teritoriul său, pe care l-a pus la dispoziţia unui alt stat, să fie utilizat de către acesta din urmă pentru comiterea unui act de agresiune împotriva unui stat terţ; ● trimiterea de către un stat în mod direct sau indirect prin concursul altui stat de formaţiuni paramilitare, de grupuri înarmate, de forţe neregulate sau de mercenari, care săvîrşesc acte de forţă armată împotriva unui stat de o asemenea gravitate încît echivalează cu actele enumerate mai sus sau faptul de a se angaja substanţial într-o astfel de acţiune. Orice ocupare de teritorii străine pe această cale este nulă ab intio, agresiunea fiind calificată crimă împotriva păcii, iar agresorul trebuie să răspundă conform principiilor dreptului internaţional, cu menţiunea că accentul este pus pe gravitatea actului de agresiune iar actele de importanţă minoră precum provocările, incidentele de la frontieră, nu justifică recurgerea la forţa armată în baza dreptului la autoapărare. Din momentul consacrării convenţionale a dreptului la autoapărare, practica unor state s-a orientat spre o interpretare extensivă a prevederilor art.51 al Cartei, în încercarea de a găsi o bază juridică unor acţiuni ce implică folosirea forţei. Acest mod de interpretare a antrenat reiterarea conceptului de autoapărare anticipată.58 Menţionăm în acest sens, de exemplu: atacul statului Israel împotriva Egiptului în 1967; raidul israelian împotriva taberelor de refugiaţi palestinieni din Liban din 1975; atacarea Iranului de către Irak în 1980 şi atacul israelian din 1981 împotriva unui reactor nuclear situat pe teritoriul Irakului.59 Aceste cazuri au fost luate în discuţie în cadrul organelor ONU. Cu privire la primele trei situaţii, Consiliul de Securitate nu a adoptat nici o rezoluţie, acceptînd tacit exerciţiul dreptului la autoapărarea (anticipată). În ultimul caz, Consiliul de Securitate a respins argumentele legate de exercitarea dreptului la autoapărare invocate de Israel întrucît nu existau dovezi că Irakul dezvolta un program de înarmare nucleară prin intermediul căruia să lanseze un atac nuclear împotriva Israelului şi a calificat acţiunea militară ca fiind o violare a prevederilor Cartei şi a normelor dreptului internaţional. În alte situaţii, statele au recurs în mod abuziv la folosirea forţei fără nici un fel de legătură cu dreptul la autoapărare colectivă. În acest sens, menţionăm de exemplu: cele trei intervenţii militare ale URSS (în Ungaria în 1956, în Cehoslovacia în 1968 şi Afganistan în 1979); intervenţiile militare ale SUA în Vietnam (1954-1973), în Republica Dominicană (1965), în Grenada (1983) şi Panama (1989) ş.a. De asemenea, pot fi evidenţiate şi cazuri în care pentru a justifica legalitatea folosirii forţei unele state au invocat existenţa unui drept de intervenţie în scop umanitar, fie ca drept desprins din dreptul la autoapărare colectivă, fie ca rezultînd din interpretarea extensivă a art.2.alin.4, în sensul că atunci cînd recursul la forţă are scop umanitar nu este afectată integritatea teritorială ori independenţa politică a statului în care are loc intervenţia şi prin urmare este conformă cu scopurile ONU. Alteori au invocat existenţa unei autorizări implicite a Consiliului de Securitate al ONU. În acest sens, cazul Kosovo din 1999 este cît se poate de relevant, întrucît acţiunea militară a statelor membre NATO a încercat să fie justificată prin toate cele trei teorii. De exemplu, Belgia a încercat să motiveze în faţa CIJ, în procesul intentat de Yugoslavia împotriva celor 10 state membre NATO, teoria existenţei unei autorizări implicite a CS, acordată prin rezoluţiile nr.1160,1199 şi 1203. Alte state au recurs la teoria intervenţiei umanitare sau la interpretarea de o manieră extensivă a art.2.alin..4. (În acest sens vezi Legality of Use of Force,Yugoslavia v. Belgium), CIJ Reports 2001, p.13 precum şi I.Gîlea, Autorizarea Consiliului de Securitate,excepţie de la regula interzicerii forţei. Faţă de situaţiile prezentate mai sus ori în raport cu evenimente mai recente, interveniţa militară din Irak (2003), acţiunea militară împotriva Libanului (2006), o mare parte a comunităţii internaţionale a manifestat în mod clar opoziţie, criticînd ferm astfel de acţiuni. Acest aspect induce concluzia că la momentul actual nu asistăm la procesul de afirmare a unor noi excepţii de legitimare a recursului la forţă, altele decît cele pe care
Simpozion Internațional de Pace septembrie 2019 53 Carta ONU deja le cuprinde.63 d) Natura juridică specială a măsurilor de autoajutor. Dreptul internaţional admite existenţa unor situaţii speciale în care statele pot recurge la măsuri de autoajutor sub anumite condiţii: în primul rînd măsurile să fie conforme cu prevederile cuprinse în art.2 alin.4 al Cartei ONU şi să nu intre în sfera de aplicare a rezoluţiilor 2627/XXV respectiv 3314/XXIX ale Adunării Generale. Măsurile de autoajutor (constrîngere) pot avea funcţiuni diferite în raport cu conduita statului căruia i se aplică. Ele pot servi fie la restabilirea legalităţii internaţionale, fie la înlăturarea unor acte inamicale sau la restabilirea drepturilor unui stat care au fost încălcate şi la obţinerea reparaţiei prejudiciului astfel cauzat.64 Categoria măsurilor de autoajutor cuprinde: contramăsurile precum şi un anumit tip de măsuri de ajutor acordat de state fie propriilor cetăţeni aflaţi în alte state, fie guvernelor unor state la solicitarea expresă a acestora. ● Contramăsurile. Reprezintă situaţia în care un stat recurge la măsuri de constrîngere, fără folosirea forţei armate ca răspuns la acte inamicale sau ilicite ale altui stat. Întrucît recurgerea la acest tip de măsuri constituie reacţia unui stat la actul internaţional ilicit se consideră că prin aceasta, măsurile respective nu au prin ele însele caracter ilicit. Un exemplu în acest sens au fost măsurile adoptate de SUA faţă de situaţia creată în 1979, cînd un grup de studenţi iranieni au luat ostatici şi au reţinut în localurile Ambasadei SUA din Teheran, întreg personalul diplomatic al acesteia. Faţă de această situaţie, autorităţile iraniene nu numai că nu au luat au luat nici o măsură, dar chiar au acţionat alături de aceştia, drept care SUA a aplicat măsuri de retorsiune ce au constat în blocarea în băncile americane a conturilor unor societăţi iraniene. În alte situaţii, tot ca măsuri de retorsiune, SUA a suspendat ajutorul economic pe care îl trimitea, conform clauzei naţiunii celei mai favorizate unor state, ca urmare a naţionalizării proprietăţilor americane aşa cum s-a întîmplat în Ceylon în 1963. Alte măsuri retorsive pot avea ca obiect: interzicerea accesului în porturile unui stat a cetăţenilor şi navelor altui stat; expulzarea în masă şi fără motiv a cetăţenilor altui stat; sporirea taxelor vamale înscrise în tariful general de mărfuri etc. Represaliile sunt măsuri pe care un stat le adoptă împotriva altui stat, cu scopul de a-l constrînge să rezolve în mod echitabil un diferend pe care acesta din urmă l-a provocat prin acţiunile sale ilicite. Avînd în vedere faptul că represaliile au un caracter excepţional, ele sunt considerate acte extreme la care statele pot recurge în condiţii şi împrejurări cu totul speciale. Represaliile, prin excelenţă au un caracter unilateral iar ca natură pot fi: politice, economice sau juridice, dar sub nicio formă militare. Represaliile pot îmbrăca diverse forme dintre care menţionăm: blocada maritimă, aplicată de unele state împotriva Chinei . În mare măsură aceste condiţii sunt: ● existenţa unui fapt internaţional ilicit sau a unei acţiuni contrare dreptului internaţional din partea unui stat împotriva căruia se aplică represaliile; ● imposibilitatea de a atinge scopul urmărit pe o altă cale decît prin recursul la represalii; ● păstrarea proporţionalităţii între gravitatea actului comis de celălalt stat şi măsurile represive; ● îndreptarea represaliilor numai împotriva statului care a comis actul ilicit, nu şi împotriva unui stat terţ; ● nerecurgerea la forţa armată. Pe lîngă situaţiile analizate mai sus, în lumina documentelor internaţionale şi a literaturii de specialitate rezultă o serie de alte cazuri în care recursul la forţă nu este considerat ilicit, actele respective nefiind calificate ca acte de agresiune. ● Un asemenea caz este intervenţia unui stat terţ într-un conflict intern al altui stat la solicitarea expresă a guvernului statului respectiv, exceptînd situaţia în care prin conflictul respectiv, se manifestă exercitarea dreptului la autodeterminare. Intervenţia poate să constea în ajutor cu logistică şi armament, mergînd pînă la dislocare de trupe pe teritoriul statului ce solicită această formă de ajutor. Permisivitatea normelor în raport cu asemenea cazuri au dus la complicarea conflictelor prin intervenţia statului terţ şi nu la rezolvarea lor. Ca exemple, menţionăm: intervenţia Cubei şi URSS pe de o parte şi cea a Africii de Sud pe de altă parte, în conflictul din Angola (1975) sau cea a SUA în Vietnamul de Sud în timp ce Vietnamul de Nord era sprijinit de URSS. În legătură cu blocada maritimă împotriva statului Nicaragua se impune precizarea că CIJ, după ce la început a cerut încetarea acţiunilor americane de blocare a intrărilor sau ieşirilor din porturile nicaraguene, Curtea în decizia finală a declarat acţiunile respective ca fiind ilegale, insistînd asupra încetării lor. În faţa refuzului SUA de a se supune hotărîrii Curţii, Nicaragua a solicitat dezbaterea problemei în CS. Proiectul de rezoluţie care cerea SUA să respecte hotărîrea CIJ a întrunit 11 voturi pentru, unul contra (SUA) şi trei abţineri (Franţa, Marea Britanie şi Tailanda). În urma acestui fapt se constată că prin atitudinea lor şi împotriva dispoziţiilor Cartei care sunt obligatorii pentru toate statele, membrii permanenţi ai CS nu pot fi obligaţi să respecte deciziile CIJ, întrucît au oricînd posibilitatea de a opune vetoul lor. ● Altă situaţie în care recursul la forţă de către state este considerată ca fiind la graniţa legitimităţii este cazul ajutorului acordat de un stat propriilor cetăţeni aflaţi în pericol pe teritoriul altui stat. Admisibilitatea acţiunii de salvare ori ajutor are în vedere anumite condiţii precum: starea de necesitate a cetăţenilor care se cer salvaţi, lipsa oricărei alte soluţii diplomatice ori politice care să ducă la salvarea cetăţenilor în cauză, ajustarea măsurilor ce se întreprind în vederea salvării astfel încît, acestea să nu fie vădit disproporţionate ş.a.
54 septembrie 2019 Simpozion Internațional de Pace Sunt asemenea acţiuni, cele întreprinse de Belgia şi SUA în 1964, care au trimis forţe armate în Congo pentru a-şi salva cetăţenii luaţi ostatici de forţele rebele; cele întreprinse de SUA în 1975 în Cambogia pentru salvarea echipajului unei nave americane şi a navei capturată de autorităţile cambogiene; acţiunea militară din 1976 a Israelului în Uganda în vederea salvării pasagerilor luaţi ostatici de o grupare armată palestiniană şi cea mai recentă, întreprinsă în Liban în vara anului 2006, pentru a salva militarii răpiţi de gruparea armată Hezbollah. Acest ultim caz necesită o analiză detaliată întrucît are relevanţă în ceea ce priveşte atitudinea statelor faţă de normele dreptului internaţional, a interacţiunii normelor interne cu cele internaţionale, a modului în care Consiliul de Securitate al ONU gestionază în anumite circumstanţe un conflict incomod ş.a. Caracteristica principală a acestui caz constă în faptul că deşi statul Israel a recurs la forţă armată în mod disproporţionat, statul libanez nu a recurs la exercitarea legală a dreptului inerent la autoapărare, deoarece se afla la rîndul său, în poziţia de stat agresor conform definiţiei agresiunii adoptată în 1974 de ONU şi totodată, într-o situaţie de culpă persistentă în raport cu rezoluţiile Consiliului de Securitate. Prin urmare nemo auditur propriam turpitudinem allegans. Vom analiza acest caz în raport cu poziţia adoptată de Liban, Israel şi Consiliul de Securitate al ONU. ● Liban: în anul 1989 este semnat acordul de pace (acordul Taif), menit să pună capăt războiului civil din Liban. Acordul prevede dezarmarea tuturor formaţiunilor militare, fiind acceptat şi semnat de toate părţile, inclusiv de gruparea militară Hezbollah, care însă ulterior refuză dezarmarea, motivînd utilitatea păstrării armelor în scopul luptei pentru eliberarea zonei de sud a Libanului, aflată sub ocupaţie israeliană. Faţă de această situaţie statul libanez în plan intern, nu a exercitat nici un fel de presiuni pentru dezarmarea formaţiunii în cauză- aşa cum s-ar fi impus cu precădere, iar în plan internaţional nu a manifestat nici un fel de dorinţă în a relua negocierile, fie în nume propriu, fie prin intermediul organizaţiilor internaţionale, cu statul Israel, pentru rezolvarea pe cale paşnică a diferendului şi semnarea unui acord de pace. În acest context de toleranţă al guvernului libanez, Hezbollah recurge la acţiuni militare repetate împotriva Israelului, inclusiv după retragerea acestuia, în anul 2000 din sudul Libanului. Consiliul de Securitate cere printr-o serie de rezoluţii guvernului libanez, să ia toate măsurile necesare în vederea reinstaurării autorităţii sale în sudul Libanului şi totodată stabileşte o linie de demarcaţie ce separă Libanul de Israel mandatînd UNIFIL să menţină securitatea de-a lungul acesteia.70 Deşi numărul de rezoluţii prin care Consiliul de Securitate cere părţilor respectarea liniei de demarcaţie este impresionant, acestea nu se conformează, iar în unele situaţii pun în pericol chiar siguranţa personalului UNIFIL.71 ● Israel: acţiunile militare ale acestui stat împotriva Libanului au început în anii 1970 o dată cu relocarea taberelor de refugiaţi palestinieni din Iordania în Liban. La început acestea s-au limitat la taberele de refugiaţi palestinieni. În 1978, ca urmare a unui atac al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei lansat din Liban împotriva Israelului, acesta ocupă sudul Libanului. Consiliul de Securitate adoptă la 19 martie 1978 rezoluţia 425 prin care cere retragerea imediată şi necondiţionată a Israelului din teritoriile ocupate în Liban, iar prin rezoluţia 426 adoptată tot la aceeaşi dată ca şi precedenta, decide crearea unei forţe de menţinere a păcii UNIFIL, în scopul de: a monitoriza modul cum sunt respectate deciziile impuse de Consiliu; a menţine pacea şi securitatea în zona de conflict şi de a acorda asistenţă guvernului libanez în vederea reinstaurării autorităţii sale în întreg teritoriul. Deciziile Consiliului de Securitate nu pot fi respectate întrucît în Liban deşi exista un guvern, legitimitatea acestuia era pusă la îndoială de diferitele formaţiuni militare şi paramilitare libaneze care duceau un adevărat război civil. Pe lîngă acestea activau şi o serie de grupări armate palestiniene, inclusiv OEP ce controlau zona de sud lansînd atacuri împotriva Israelului. În anul 1982, Israelul (cu acordul tacit al guvernului libanez) ocupă jumătate din teritoriul Libanului pentru a neutraliza diversele grupări armate palestiniene şi se retrage trei ani mai tîrziu, din teritoriile ocupate, exceptînd zona de sud. Comunitatea libaneză majoritar şiită respinge ocupaţia şi se organizează mai întîi ca formaţiune armată eliberatoare Hezbollah, apoi ca formaţiune socială de asistenţă şi reconstrucţie a zonei de sud, transformîndu-se în final în partid politic. În 12 iulie 2006, aripa armată a Hezbollah, pătrunde în teritoriul statului Israel, ucide trei militari israelieni şi răpeşte alţi doi. Riposta militară israeliană în scopul eliberării ostaticilor a fost vădit disproporţionată, însă Israelul nu poate fi condamnat de o manieră unilaterală. În opinia acestui stat, fuseseră epuizate deja toate mijloacele internaţionale care să ducă la dezarmarea grupării Hezbollah. Libanul, aduce problema în faţa Consiliului de Securitate. În cadrul dezbaterilor, Consiliul a evidenţiat consecinţele negative ale nerespectării de către state a cerinţelor impuse prin rezoluţiile sale. Argumentele prezentate de guvernul libanez în favoarea sa- în sensul că dezarmarea prin constrîngere a grupării Hezbollah ar fi condus la un nou război civil - nu sunt justificate. Atît Consiliul de Securitate, cît şi comunitatea internaţională au arătat în numeroase rînduri disponibilitate în a acorda guvernului libanez orice fel de asistenţă sau sprijin pentru rezolvarea definitivă a disputei cu Israelul. De asemenea, Consiliul nu a reţinut nici argumentele invocate de
Simpozion Internațional de Pace septembrie 2019 55 guvernul libanez cu privire la eventuale represalii din partea altor state (Siria, Iran) susţinătoare Hezbollah, întrucît aşa cum a subliniat Consiliul, statul Liban avea dreptul de a supune spre dezbatere Consiliului de Securitate problema şi de a cere in extremis, adoptarea unei rezoluţii în baza capitolului VII al Cartei, prin care să se impună: fie guvernului libanez, fie lui UNIFIL operabil în teritoriu, fie altor organizaţii internaţionale, fie statelor membre ONU, dezarmarea aripii militare a Hezbollah. Conflictul s-a încheiat la 11 august 2006, dată la care Consiliul de Securitate a adoptat rezoluţia 1701, în baza căreia guvernul libanez cu ajutorul UNIFIL a reuşit să trimtă forţe armate în Sud pentru a ţine situaţia sub un oarecare control fără să impună însă şi întrega sa autoritate. În timpul crizei, Consiliul de Securitate a fost vehement criticat de o mare parte a opiniei publice internaţionale pentru că a acordat timp Israelului să acţioneze, nu neapărat pentru a salva militarii răpiţi, ci mai ales pentru a neutraliza cu orice preţ gruparea Hezbollah. Evenimentele recente petrecute în Liban, scot însă în evidenţă de ce Consiliul de Securitate a ales să plătească preţul acţiunii israeline, subminîndu-şi astfel prestigiul. Întrucît acesta a considerat că dacă Israelul reuşeşte să dezarmeze gruparea Hezbollah, este astfel înlăturat pericolul la adresa stabilitatăţii interne a Libanului. Dreptul de folosire a forţei armate în baza hotărîrilor Consiliului de Securitate în exercitarea dreptului la autodeterminare. Această excepţie deşi nu este expressis verbis menţionată în Cartă, ea rezultă implicit din dispoziţia care consacră dreptul la autodeterminare, 72 ca şi din alte dispoziţii ale Cartei, precum şi dintr-o serie de rezoluţii ale Adunării Generale, îndeosebi rezoluţia 1514/1960 (Declaraţia privind acordarea independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale), în baza căreia dreptul la autodeterminare a fost recunoscut ca principiu de jus cogens. Datorită implicaţiilor pe plan internaţional ale recunoaşterii acestui drept la autodeterminare, dar mai ales a posibilităţii pe care acesta o oferă, respectiv recurgerea legitimă la forţa armată, au existat în practică şi în doctrină multe controverse, context în care trebuie remarcat marele merit al ONU care a reuşit prin demersurile sale politico - juridice să construiască state suverane şi independente pe ruinele fostelor imperii coloniale. Crearea dreptului decolonizării armate a cărui principală caracteristică a constat tocmai în faptul că a recunoscut subiectelor acestui drept, adică popoarelor din colonii, celor ocupate de o putere străină şi celor care luptă împotriva regimurilor rasiste, dreptul de a recurge în mod legal la forţă armată în conjuncţie cu ilegalizarea ipso facto a instituţiei colonialismului, prin lipsirea statelor coloniale de dreptul de a recurge la acţiuni armate şi la măsuri de represiune împotriva popoarelor din colonii, precum şi de orice acţiuni care ar fi adus atingere unităţii naţionale a acestor popoare. Nu a fost o victorie uşoară, a necesitat în primul rînd crearea unui întreg mecanism ce a gravitat în jurul mişcărilor de eliberare naţională şi a unit comunitatea internaţională şi alte organizaţii internaţionale în sprijinirea acestora, iar în al doilea rînd a presupus contracararea presiunilor politice ale unor state care susţineau că afirmarea dreptului la autodeterminare ca principiu de jus cogens pune în pericol pacea şi ordinea internaţională întrucît, nu există garanţii pentru aplicarea acestuia pe cale paşnică. Un alt aspect care trebuie remarcat, este cel al caracterului dinamic al dreptului la autodeterminare. Dacă în primă fază s-a recunoscut calitatea de subiect al acestui drept numai popoarelor din colonii, de-a lungul timpului sfera acestora s-a extins şi la alte categorii de subiecte, sens în care menţionăm rezoluţia 44/22 din 16 noiembrie 1989, prin care Adunarea Generală a ONU a recunoscut poporului namibian exercitarea dreptului său la autodeterminare sub forma de alegeri libere şi democrate desfăşurate sub supraveghere internaţională. Însă tot practica a demonstrat că, cele mai mari probleme, apar în momentul stabilirii acordului de voinţă a unui popor sau a unei naţiuni cît priveşte dreptul la autodeterminare, întrucît acesta poate fi exprimat atît pe cale paşnică, dar şi în procesul luptei armate. De aceea, interpretarea juridică contemporană a principiului autodeterminării popoarelor trebuie să prevadă în primul rînd, în ce condiţii realizarea acestui drept poate afecta integritatea teritorială a unui stat. O interpretare incorectă generează situaţii conflictuale de tipul celor din fosta Iugoslavie, Cecenia, Karabahul de Nord, Republica Moldova etc. În acest context, o nouă definiţie a conceptului de autonomie şi respectiv a modului de soluţionare a dilemei dintre exercitarea dreptului la autodeterminare şi exercitatea dreptului la integritate teritorială a statelor este esenţială. ONU a încercat o delimitare a noţiunii de mişcare separatistă (în care părţi beligerante sunt guvernul unui stat şi o parte a populaţiei sale, care doreşte să se separe) şi lupta pentru eliberarea naţională (în care părţi beligerante sunt regimul colonial, rasial sau un guvern străin, pe de o parte şi poporul pe de altă parte), prin Declaraţia de la Viena şi Programul de acţiune din 25 iunie 1993, documente din interpretarea cărora rezultă că dreptul la autodeterminare admite separarea numai în următoarele cazuri: ● dacă se referă la popoarele teritoriilor supuse decolonizării (situaţie care în prezent aşa cum am arătat şi-a pierdut însemnătatea anterioară întrucît procesul decolonizării este practic finalizat); ● dacă este prevăzută în Constituţie sau altă lege a statului
56 septembrie 2019 Simpozion Internațional de Pace respectiv; ● dacă teritoriul pe care locuieşte un anumit popor a fost supus anexiunii după 1945; ● dacă anumite popoare locuiesc pe teritoriul unui stat care nu respectă faţă de aceste popoare principiul egalităţii şi autodeterminării popoarelor şi nu asigură reprezentarea populaţiei, fără nici un fel de discriminare în organele de stat. Deşi se poate aprecia că normele dreptului internaţional contemporan care se referă la integritatea teritorială a statelor, pe de o parte şi la dreptul la autodeterminare pe de altă parte, sunt destul de consecvente, fiind plasate în diferite acte sau documente internaţionale, considerăm că elaborarea unui singur instrument juridic în care să se reflecte toate formele posibile şi condiţiile de implementare a principiului autodeterminării, ar fi deosebit de util eliminînd astfel exagerările. Principiul reglementării pe cale paşnică a diferendelor internaţionale. O consecinţă logică şi necesară a interzicerii folosirii forţei şi ameninţării cu forţa o constituie impunerea obligaţiei statelor de a rezolva orice diferend internaţional numai prin mijloace paşnice. Astfel, Carta ONU, prevede în art 2, alin.3, sub formă de principiu, obligaţia membrilor organizaţiei de a rezolva diferendele lor internaţionale în aşa fel încît pacea, securitatea internaţională, precum şi justiţia să nu fie puse în primejdie şi consacră în totalitate un întreg capitol (VI) modalităţilor şi mijloacelor de rezolvare paşnică a diferendelor. În baza acestui principiu imperativ, obligaţia statelor de a-şi rezolva toate diferendele dintre ele exclusiv pe cale paşnică are şi ea tot caracter imperativ. Cadrul juridic al reglementării paşnice implică toate izvoarele dreptului internaţional, convenţiile, cutumele, principiile generale de drept etc. În cadrul ONU, acest principiu a cunoscut cea mai mare dezvoltare prin numărul mare de rezoluţii adoptate în acest sens, fapt ce a impulsionat şi alte organizaţii internaţionale să adopte asemenea documente, rezultatul fiind o vastă reţea de tratate şi convenţii care converg către acelaşi numitor comun, respectiv obligaţia statelor de a reglementa paşnic diferendele dintre ele. O dată cu adoptarea Declaraţiei asupra reglementărilor paşnice a diferendelor internaţionale, la Manila în 1982, este reîntregit şi unul din ultimele aspecte ale acestui În principal conţinutul principiului este alcătuit din următoarele elemente: ● obligaţia de a reglementa paşnic diferendul; ● obligaţia de a căuta o soluţie rapidă şi echitabilă în rezolvarea acestora; ● libera alegere a mijloacelor de soluţionare de către state; ● obligaţia părţilor, ca în cazul în care nu ajung la o soluţie, să continue să caute rezolvarea diferendului prin alte mijloace paşnice; ● obligaţia statelor în diferend de a se abţine de la orice act de natură să agraveze situaţia şi să pună în pericol pacea şi securitatea sau să facă soluţionarea diferenului mai dificilă; ● obligaţia statelor de a soluţiona diferendul pe baza egalităţii lor suverane. Instrumentele juridice şi documentele cu caracter general în acest domeniu sunt foarte numeroase, dar printre cele mai importante se remarcă: Convenţiile de la Haga din 1889 şi 1907, în care, spre exemplu, se face referire la imperativul ocrotirii şi menţinerii păcii, fiind enumerate o serie de mijloace de reglementare paşnică a diferendelor. De asemenea, Protocolul pentru reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale adoptat în cadrul Societăţii Naţiunilor în 1924, precum şi Acordul general pentru reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale, adoptat în cadrul aceleiaşi organizaţii în 1928, au fost ulterior revizuite şi adoptate de Adunarea Generală prin rezoluţia 268 / 1949. Obligaţia de reglementare paşnică se aplică tuturor diferendelor internaţionale oricare ar fi gravitatea sau natura lor. Dacă părţile nu au ajuns să reglementeze diferendul prin mijloace tradiţionale, iar prelungirea acestuia ar putea ameninţa menţinerea păcii, Consiliul de Securitate va fi în mod obligatoriu sesizat. Esenţa acestui principiu presupune două componente: obligaţia general universală şi cu caracter permanent de soluţionare exclusiv pe cale paşnică a tuturor diferendelor internaţionale şi dreptul de liberă alegere a mijloacelor de rezolvare paşnică a diferendelor. Obligaţia generală este precedată de îndatorirea statelor de a evita diferendele dintre ele, de a trăi în pace şi de a depune eforturi în scopul adoptării unor măsuri efective de întărire a păcii şi securităţii internaţionale. Obligaţia generală este realizată în practică printr-o serie de obligaţii cu caracter mai mult sau mai puţin general, ca şi prin obligaţii concrete care revin statelor şi în mod special statelor părţi la un diferend, fie pe întreaga durată a procesului de soluţionare, fie în anumite faze ale acestui proces; îndeplinirea tuturor acestor obligaţii avînd ca scop aplicarea efectivă şi integrală a principiului soluţionării paşnice în relaţiile internaţionale. Legat de noţiunea de diferend internaţional, remarcăm că nu au fost stabilite determinări foarte riguroase privind gravitatea sau natura lor, tocmai pentru a acorda supleţe în ceea ce priveşte aplicarea principiului reglementării pe cale paşnică a acestora, dar nu orice neînţelegere sau dezacord între state ajunge să îmbrace forma unui diferend. Într-o accepţiune largă, noţiunea de diferend are ca obiect neînţelegerile sau disputele dintre state ce intră sub incidenţa dreptului internaţional. Totuşi Carta ONU trasează anumite distincţii în acest sens. Astfel potrivit art.34 din Cartă, Consiliul de Securitate poate ancheta orice diferend sau situaţie care ar putea da naştere unui diferend, în scopul de a stabili dacă prelungirea diferendului sau situaţiei ar putea pune în pericol menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Adăugarea termenului de situaţie a fost uneori criticată în doctrină. Dar rezolvarea unei situaţii care nu a ajuns să declanşeze un diferend, trebuie avută în vedere, în scopul de a se lua măsuri ca aceasta să nu genereze asemenea urmări. De asemenea, s-a considerat că prin natura lor diferendele internaţionale pot fi politice sau juridice,
Simpozion Internațional de Pace septembrie 2019 57 aspect ce prezintă o oarecare relevanţă în alegerea de către părţi a mijloacelor de reglementare, în sensul că diferendele de ordin juridic vor fi supuse Curţii Internaţionale de Justiţie, iar cele de ordin politic, mijloacelor politico-diplomatice. Alăturîndu-ne opiniei celor care afirmă că distincţia între diferendele politice şi juridice nu se bazează pe criterii ştiinţifice obiective, deoarece există o strînsă legătură între politic şi juridic în problemele internaţionale, considerăm că în alegerea unui mijloc de reglementare a diferendului, hotărîtoare este voinţa părţilor. Acestea au dreptul final de decizie, în funcţie de împrejurări, asupra mijloacelor la care vor recurge. În ceea ce priveşte mijloacele de reglementare paşnică acestea au evoluat în paralel cu consacrarea acestui principiu. Importanţa pe care o acordă O.N.U prevenirii şi soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale este relevată şi de faptul că începînd din 1972, această problemă figurează în mod constant pe ordinea de zi a Adunării Generale, existînd numeroase propuneri ce vizează întărirea rolului ce-i revine organizaţiei în acest domeniu, pentru impulsionarea statelor în a aduce diferendul în faţa ONU, în cazul în care nu pot să-l rezolve singure. Carta ONU indică în art.33, pe lîngă mijloacele instituţionalizate în cadrul unor organizaţii internaţionale şi regionale (ce vor fi studiate în capitolele următoare), ca fiind tot mijloace de reglementare paşnică procedurile diplomatice şi cele jurisdicţionale, precum şi orice alt mijloc convenit de către părţi. Miloace şi proceduri diplomatice de reglamentare pe cale paşnică a diferendelor internaţionale reprezintă modalităţile clasice de reglementare a diferendelor internaţionale, fiind folosite de cele mai multe ori în afara unui cadru instituţionalizat, pentru a reglementa fie diferende de importanţă redusă fie, dimpotrivă prea importante din punct de vedere politic pentru a permite intervenţia unei organizaţii. a) Negocierea. Este unul dintre cele mai vechi mijloace politico-diplomatice, care a jucat un rol deosebit în cooperarea internaţională. Negocierile diplomatice între părţile în conflict constituie mijlocul cel mai simplu şi mai eficace de a ajunge la o reglementare.84 Conform art 2, alin. 3 al Cartei, negocierea ca şi restul mijloacelor paşnice de rezolvare a diferendelor trebuie să fie conforme cu imperativul de a nu pune în pericol pacea şi securitatea internaţională şi nici justiţia. Totodată, această dispoziţie a Cartei a fost interpretată în doctrină ca o obligaţie generală a statelor membre de a nu se sustrage de la negocierea oferită de alt stat cu care se află în litigiu. Este o obligaţie care nu se aplică numai statelor membre ale ONU, ci face parte din dreptul internaţional contemporan avînd caracter cutumiar. Declaraţia de la Manila pune accent pe esenţa negocierilor, în sensul că acestea nu au doar rolul de a preîntîmpina conflictele sau de a le opri atunci cînd acestea au izbucnit, ci trebuie desfăşurate cu bună credinţă, cu voinţa reală de a se ajunge la un rezultat. Acest aspect prezintă importanţă şi cît priveşte recursul la CIJ, deoarece, jurisprudenţa internaţională a consacrat principiul anteriorităţii negocierilor potrivit căruia un diferend devine justiţiabil numai după ce a fost supus, unei negocieri care însă nu l-a soluţionat. În funcţie de cadrul de desfăşurare al negocierilor acestea pot fi: ● bilaterale, în cadrul cărora reprezentanţii părţilor în litigiu se întîlnesc direct. Negociatorii sunt cel mai adesea miniştrii afacerilor externe sau funcţionari ai ministerelor de resort, dar pot fi şi negociatori specializaţi sau şefi de state ori de guverne. ● plurilaterale sau multilaterale, în cazul cînd într-un diferend sunt implicate mai multe state, situaţie în care o conferinţă internaţională poate oferi cadrul optim negocierilor. ● colective, atunci cînd soluţionarea unui litigiu interesează un grup de state, caz în care o organizaţie internaţională poate oferi cadrul optim în acest sens. b) Bunele oficii şi medierea. Bunele oficii, se deosebesc de mediere prin faptul că persoana care oferă bunele oficii nu participă la negocieri şi nu formulează propuneri pentru rezolvarea controversei. În esenţă, bunele oficii reprezintă un mijloc foarte modest, fiind destinate să faciliteze comunicarea între părţi fiind utile în cazul în care părţile în diferend nu întreţin relaţii diplomatice. Ca exemple în acest sens, menţionăm: acţiunile Secretarului General care, la cererea Consiliului de Securitate, a desfăşurat activităţi de bune oficii sau şi de mediere (Perez de Cuellar, în 1991 a negociat pentru eliberarea ostaticilor străini din Orientul Apropiat sau mai recent (2004), misiunea de bune oficii a reprezentanului special al Secretarului General al ONU în diferendul de frontieră dintre Etiopia şi Eritreea ori bunele oficii ale Secretarului General în Cipru în 1999, 2000 şi 2002 în vederea reunificări Ciprului în contextul aderării acestui stat la UE). Medierea este o procedură diplomatică de reglementare a unui diferend, prin introducerea unui terţ în desfăşurarea negocierilor. Mediatorul trebuie să fie un terţ acceptat de comun acord, de toate părţile aflate în diferend. Acesta poate fi un stat, un grup de state, ONU sau instituţiile sale specializate, alte organizaţii internaţionale cu caracter regional sau persoane de prestigiu ori Secretarul General al ONU sau reprezentanţi ai altor organizaţii ori conducători ai diverselor comunităţi religioase. Ca exemple în acest sens, menţionăm: URSS în calitate de mediator al disputei dintre India şi Pakistan în 1965, medierea de către SUA a conflictului dintre Franţa şi Tunisia ori SUA în conflictul din Orientul Mijlociu etc. Merită să subliniem îndeosebi medierea cu succes de către Papa Ioan Paul al II- lea în disputa dintre Chile şi Argentina asupra Canalului Beagle, caz în care propunerile, sugestiile şi eforturile Papei au dus la încheierea unui acord între cele două părţi în 1984. Această modalitate de reglementare paşnică a litigiilor este
58 septembrie 2019 Simpozion Internațional de Pace prevăzută în majoritatea convenţiilor internaţionale multilaterale, iar în mod special este reglementată în Convenţia de la Haga din 1907, unde sunt prevăzute unele aspecte cu privire la mediere. Printre altele, se precizează în convenţie, oferta de mediere nu trebuie socotită un act inamical. Dreptul de a oferi medierea poate fi conferit puterilor străine conflictului chiar în decursul ostilităţilor. Funcţia mediatorului constă în a pune de acord pretenţii opuse şi de a calma resentimentele ivite între statele în conflict. Funcţiile mediatorului încetează în momentul cînd se constată că mijloacele oferite de el nu sunt acceptate. c) Ancheta. Reprezintă un mijloc auxiliar de reglementare a unui diferend, avînd la bază ideea conform căreia, pentru găsirea unei soluţii echitabile de către părţile aflate într-un proces de negociere, este necesară cunoaşterea corectă şi exactă a faptelor care au generat diferendul respectiv. În doctrina de specialitate se folosesc anumite nuanţări cît priveşte conţinutul anchetei care poate avea ca obiect, activitatea de stabilire strictă a faptelor (facts-finding), conform definiţiei date prin Convenţiei de la Haga din 1899 sau poate presupune colectarea de informaţii în beneficiul unei organizaţii internaţionale (inquiry). Ancheta internaţională este definită în doctrină ca o modalitate de soluţionare paşnică, ce constă în elucidarea unor chestiuni foarte controversate, care formează obiectul unui diferend internaţional, de către părţile aflate în diferend sau de către o comisie internaţională. De pildă, conform art. 34 din Cartă, Consiliul de Securitate poată s ă dispună efectuarea unei anchete, la fel şi Consiliul Organizaţiei Aviaţiei Civile Internaţionale, ca şi cel al Organizaţiei Internaţionale a Muncii. d) Concilierea. Concilierea realizează trecerea de la mijloacele politico-diplomatice de soluţionare la cele jurisdicţionale. Conform definiţiei date de Institutul de Drept Internaţional în Regulamentul privind concilierea internaţională, adoptat 1961, aceasta reprezintă un mod de reglementare a diferendelor de orice natură potrivit căruia o comisie constituită de părţi, fie cu titlu permanent, fie cu ocazia unui diferend, examinează în mod imparţial diferendul şi se străduieşte să definească termenii unui aranjament susceptibil de a fi acceptat de părţi sau acordă părţilor aflate în diferend concursul care i-a fost cerut. Examinarea diferendului nu exclude prezenţa părţilor iar procedura comisiilor de conciliere se desfăşoară de regulă, în două faze: cea de anchetă, ce constă în examinarea faptelor şi administrarea probelor şi cea de conciliere propriu-zisă, care se desfăşoară în contradictoriu, cu ascultarea părţilor. Soluţia recomandată de comisie nu are caracter obligatoriu. Un număr de tratate multilaterale prevăd concilierea ca mijloc de reglementare pe cale paşnică a disputelor. În acest context, relevăm în mod special dispoziţiile art.66 din Convenţia privind dreptul tratatelor de la Viena (1969), care stabileşte o procedură mai restrictivă referitoare la soluţionarea diferendelor ce s-ar ivi în legătură cu nulitatea unui tratat, stingerea sa, retragerea unei părţi din el sau la suspendarea aplicării unui tratat, iar cît priveşte concilierea în legătură cu aceasta, sunt stabilite în anexa la Convenţie, reguli cu privire la constituirea şi funcţionarea comisiei de conciliere. În ceea ce priveşte practica statelor în a aplica concilierea menţionăm printre altele: reglementarea diferendului teritorial dintre Cambogia şi Thailanda în 1947; reglementarea în 1954 a două diferende între Franţa şi Elveţia în baza unei Convenţiei bilaterale din 1925; reglementarea în 1952 prin conciliere a incidentului maritim survenit la Anvers care a opus pretenţiile Belgiei şi Danemarcei; înfiinţarea comisiei de conciliere în vederea delimitării platoului continental dintre Islanda şi Norvegia precum şi Concilierea legată de insula norvegiană Jan Mayen ce a facilitat ulterior încheierea Acordului de la Oslo din 22 octombrie 1981 relativ la exploatarea echitabilă a resurselor acestui platou. Deşi Curtea Permanentă de Arbitraj nu reprezintă o jurisdicţie internaţională permanentă, ci numai o listă din care părţile pot selecţiona arbitrii, după cel de-al doilea război mondial anumite probleme referitoare la arbitraj au început să preocupe Comisia de Drept Internaţional a ONU. Aceasta a elaborat un model de reguli asupra procedurii arbitrale, adoptat prin rezoluţia 1262/ 1958 a Adunării Generale, din care statele se pot inspira în încheierea acordurilor bilaterale sau multilaterale de arbitraj sau pentru a supune anumite diferende unui arbitraj ad-hoc. Fiind o instituţie a dreptului internaţional, numai statele pot fi părţi la o procedură în faţa unui tribunal arbitral internaţional.103 Recurgerea la arbitraj este facultativa, fiind condiţionată de acordul parţilor într-un diferend. Acordul poate să îmbrace urmatoarele forme: ● compromisul, reprezintă un tratat internaţional prin care parţile consimt să supună diferendul dintre ele unei instanţe arbitrale, constituită fie dintr-un arbitru unic, fie dintr-un organ colegial ad-hoc, fie dintr-un tribunal prestabilit; ● clauza compromisorie, reprezintă o stipulaţie cu caracter special sau general dintr-un tratat bilateral sau multilateral prin care statele părţi convin ca în cazul apariţiei unui diferend între ele, să-l soluţioneze prin recurgere la arbitraj. În ceea ce priveşte compunerea şi constituirea organelor arbitrale, acestea sunt condiţionate de voinţa statelor, organul arbitral avînd caracterul unui terţ faţă de părţi. De regulă aceste organe sunt compuse prin numirea în general a unor membri ad-hoc, desemnaţi special pentru soluţionarea unui diferend, fiind mai rare situaţiile, în relaţiile bilaterale, în care un tribunal arbitral soluţionează o anumită categorie de diferende dintre state. Organele arbitrale sunt compuse din mai mulţi arbitri, o importanţă deosebită o au arbitrii naţionali, numiţi de statele aflate în diferend la care se adaugă un număr de arbitri neutrii.
Simpozion Internațional de Pace septembrie 2019 59 Convenţiile de la Haga şi Acordul General din 1928 au reglementat unele trăsături ale procedurii arbitrale, astfel: competenţa tribunalului arbitral este definită şi limitată prin compromisul părţilor; sentinţa este obligatorie pentru părţi şi în principiu executorie. Este de asemenea, definitivă şi nu poate fi atacată decît în anumite condiţii, însă părţile pot să formuleze în compromis posibilitatea revizuirii acesteia, în cazul în care sunt descoperite fapte noi de natură să exercite o influenţă hotărîtoare asupra sentinţei. Pentru a produce efecte, sentinţa arbitrală trebuie să fie dată conform condiţiilor stabilite de părţi prin compromis, altfel aceasta poate să fie declarată nulă. De regulă, nulitatea intervine în următoarele cazuri: excesul de putere al tribunalului; corupţia unui membru al tribunalului; derogarea gravă de la o regulă fundamentală de procedură sau constrîngerea exercitată asupra unui arbitru. Clauzele compromisorii pot fi: speciale care sunt de regulă, inserate în tratate şi vizează diferendele care pot apărea în legătură cu interpretarea sau aplicarea tratatului respectiv sau generale, care vizează toate diferendele care pot apărea între părţi. De asemenea, în trecut se obişnuia încheierea unui angajament de principiu, prin care părţile înţelegeau să recurgă la arbitraj în caz de neînţelegeri între ele. Acest angajament era în fapt un Tratat de arbitraj permanent. Astfel, în Europa, primul tratat de arbitraj permanent a fost tratatul de arbitraj franco- britanic din 1903, iar în practica ţării noastre prima convenţie de arbitraj este cea semnată cu Belgia în 1905 (Tratatul a fost publicat în Codul General al Românîiei 1856-1910, vol II, p.543). Ca exemple de probleme soluţionate prin procedură arbitrală putem menţiona: delimitarea platoului continental (Franţa-Marea Britanie în 1977); divergenţe legate de delimitarea frontierelor (Guinea şi Guinea- Bissau în 1985; Guineea-Bissau şi Senegal în 1989), iar recent a fost numită o Comisie Arbitrală pentru fosta Iugoslavie, în scopul de a decide în anumite probleme legate de delimitarea frontierelor şi altele, dar care nu a reuşit să îndeplinească rolul de tribunal arbitral pentru părţile în conflict.106 b) Instanţe judiciare internaţionale. Pe lîngă Curtea Internaţională de Justiţie, care este singura jurisdicţie internaţională cu caracter permanent şi competenţă generală, dreptul internaţional, admite posibilitatea, ca pe cale de excepţie statele, să creeze în plan universal sau regional, prin acordul lor de voinţă şi alte instanţe judiciare cu competenţă specială pentru a reglementa prin acest mod diferendele dintre ele. În acest sens, se remarcă Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării, stabilit de Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării din 1982, care prevede înfiinţarea unei Camere pentru reglementarea diferendelor privind fundul mării, ce are şi competenţa de a da avize consultative referitor la interpretarea şi aplicarea convenţiei şi a oricărui acord care priveşte scopul acestei convenţii sau Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care soluţionează cu precădere litigii privind persoane fizice, dar şi litigii între state, membre ale Consiliului Europei ori Curtea de Justiţie a Comunităţiilor Europene sau Tribunaul Administrativ al Naţiunilor Unite. În concluzie, remarcăm faptul că respectarea în mod strict a normelor şi regulilor internaţionale în raporturile reciproce dintre toate statele este o condiţie primordială pentru păstrarea şi întărirea ordinei internaţionale, concepută ca ordine a păcii, securităţii, cooperării şi justiţiei internaţionale, iar soluţionarea pe cale paşnică a conflictelor şi diferendelor internaţionale ajută în mod decisiv la prevenirea efectelor nocive ale tratatelor, acţiunilor sau manifestărilor care, de multe ori încalcă dreptul internaţional. În actualul haos al restructurării la virf echilibrului mondial de forță ne aflăm înevitabil pe un butoi de pulbere. Înțelepciunea și respectul reciproc trebuie sa primeze peste lăcomia, furia, orgoliu de mare putere și sentimentul de înfrînt de cei invinși. *** În finalul acestei prime părți nu putem spune că realitățile din mediu internațional public privit în actualitatea faptelor nu sunt devastatoare. Prăbușirea sistemului dreptului internațional public de azi are consecințe uriașe asupra viitorului omenirii, asupra viitorului națiunilor mici si mijlocii. Cei mari se întrec în dreptul forței si asistăm la o reimpărțire globală a sferelor de influență. Ca urmare, vom asista, vom fi martorii unei adevărate furtuni in urma căreia omenirea va face pași inapoi pe săgeata timpului cu înapoi, spre evul mediu. Doar un procent de probabilitate ne desparte de catastrofa sigură. Suntem optimiști în speranța că, prin educație juridica, pasnica, prin știință, conștiință, lumea se va salva prin ea însăși, dacă și noi vom tine pasul cu doctrina si cu aspirațiile cele mai înalte ale umanității in pragul mileniului III. Veniți cu noi, Pacea lumii este pacea mea!!! (va urma) Dr. Geo Stroe, un dac liber și neastîmpărat București – Traian (Troian), Ialomița, 23.08.2019 după Christos (d.Chr.), de la Facerea Lumii 23.08.7527 d.Fl. după Calendarul dacoromânesc 23.08.12 019 după Zamolse (d.Zm.) și după Calendarul atlantodacoromânesc 23.08. 35 019 după Thoth Atlantul (d.Th.)
60 septembrie 2019 Simpozion Internațional de Pace Nonviolența și pacifismul Veselu Madalina Elena- fondator Gradinita cu P.P.”RAYKIDS”, Carcea Dacă nu este pace, toate celelalte sunt de prisos. (Sfântul Ioan Gură de Aur) Cuvântul pace derivă din latinescul pax. El definește în general, în sens pozitiv, o stare de liniște, o stare lipsită de conflicte militare. În Grecia antică, ideea de pace era legată de vârsta de aur inițială a umanității. În mitologia greacă, Irina (Eirene) este o zeiță alegorică personificând pacea. Simbolul porumbelului cu ramură de măslin, este izvorât tot din mitologia antică : alegând casca lui Ares (Marte), zeul războiului, pentru a cuibări, această pasăre sacră prelungi starea de pace, împiedicând zeul să-și îndeplinească funcția. Preambulul declarației de întemeiere a UNESCO afirmă : « fiindcă războaiele izvorăsc din spiritul oamenilor, tot în spiritul lor trebuie puse temeliile păcii ». Iar omul politic indian Mohandas Gandhi afirma : « Nu există nici-un drum către pace, fiindcă pacea este drumul » și « Dreptatea nu poate fi obținută decât prinr-o pace dreaptă, iar pacea nu poate dăinui fără dreptate pentru toți, inclusiv inamicul », adăugând totuși : « În fața unor oameni ca Hitler sau Stalin, violența este mai puțin dăunătoare păcii, decât lașitatea camuflată în non-violență » MAI MULT decât în orice altă perioadă din istorie, se poate face un argument puternic, din motive pragmatice, utilitare, că războiul nu mai este necesar. Statul nonviolenta nu trebuie sa fie visul pacifistilor si idealistilor de vis. Este la îndemâna noastră. Pur și simplu opunerea războiului și documentarea consecințelor sale tragice nu este suficientă. Trebuie să putem propune alternative credibile, în special în cazul eforturilor de raționalizare a războiului pentru cauze juste, cum ar fi încetarea dictaturilor și ocupațiilor, angajarea în autoapărare și protejarea celor supuși la genocid și masacre. Unele state au raționalizat mișcările revoluționare de armare care luptă împotriva dictaturilor. Unii chiar au raționalizat intervenția militară în numele acestor mișcări, în numele democrației avansate. Cu toate acestea, există și alte mijloace mai eficiente pentru a reduce dictatura. Nu au fost gherilele de stânga ale Armatei Populare Noi care au adus dictatura Marcos în Filipine, susținută de SUA. Călugărițele se rugau cu rozarul în fața rezervoarelor regimului și cu milioane de alți demonstranți nonviolenți care au adus o mai mare stăpânire din Manila. Nu au fost cele unsprezece săptămâni de bombardament care au adus liderul sârb Slobodan Milosevic, infamul \"măcelar al Balcanilor\". A fost o mișcare de rezistență nonviolentă - condusă de tineri studenți a căror generație a fost sacrificată într-o serie de campanii militare sângeroase împotriva țărilor vecine Republicile iugoslave - care au reușit să mobilizeze o mare secțiune transversală a populației pentru a se ridica împotriva alegerilor furate. Nu a fost aripa armată a Congresului Național African care a adus regula majorității în Africa de Sud. Lucrătorii, studenții și locuitorii din localități erau cei care, prin folosirea grevelor, boicotului, crearea unor instituții alternative și alte acțiuni de sfidare, au făcut imposibilă continuarea sistemului apartheid. Nu NATO nu a pus capăt regimurilor comuniste din Europa de Est sau a eliberat republicile baltice de controlul sovietic. Au fost muncitori polonezi, biserici din estul Germaniei, oameni de știință estonieni, intelectuali cehi și milioane de cetățeni obișnuiți care s-au confruntat cu tancurile cu mâinile goale și nu mai recunosc legitimitatea liderilor partidului comunist. În mod similar, asemenea tirani ca Jean-Claude Duvalier în Haiti, Augusto Pinochet din Chile, regele Gyanendra din Nepal, generalul Suharto din Indonezia, Zine El Abidine Ben Ali din Tunisia și dictatorii din Bolivia în Benin și din Madagascar în Maldive au fost forțați să coborâți atunci când a devenit clar că au fost neputincioși în fața unei rezistențe masive nonviolente și a unei necooperări. Acțiunea nonviolentă s-a dovedit a fi eficientă Istoria a arătat că, în majoritatea cazurilor, acțiunea strategică nonviolentă poate fi mai eficientă decât lupta armată. Un studiu recent al Freedom House a demonstrat că, dintre cele aproape șaptezeci de țări care au făcut tranziția de la dictatură la grade diferite de democrație în ultimii treizeci și cinci de ani, doar o mică minoritate a făcut-o printr-o luptă armată de jos sau o reformă instigată de sus. Aproape toate democrațiile noi
Simpozion Internațional de Pace septembrie 2019 61 nu au rezultat din invazia străină. În aproape trei sferturi din tranziții, schimbarea a fost înrădăcinată în organizațiile democratice ale societății civile care foloseau metode nonviolente. În mod similar, în cartea foarte apreciată De ce funcționează rezistența civilă?, autorii Erica Chenoweth și Maria Stephan (cu o importanță deosebită, analiști strategici orientați cantitativ) remarcă că din insurecțiile majore de aproape 350 în sprijinul autodeterminării și al guvernării democratice din ultimul secol, rezistența violentă a avut succes numai cu 26 procent din timp, întrucât, în primul rând, campaniile nonviolente au avut o rată de succes 53 procentuală. În mod similar, au remarcat că luptele armate de succes au o medie de opt ani, în timp ce luptele neînarmate au o medie de numai doi ani. Acțiunea nonviolentă a reprezentat, de asemenea, un instrument puternic în răsturnarea loviturilor de stat. În Germania în 1923, în Bolivia în 1979, în Argentina în 1986, în Haiti în 1990, în Rusia în 1991 și în Venezuela în 2002, loviturile au fost inversate când plotterul a realizat, după ce oamenii au ieșit pe străzi, clădirile cheie și instituțiile nu înseamnă că au avut de fapt putere. De asemenea, rezistența nonviolentă a provocat cu succes o ocupație militară străină. În timpul primei intifadii palestiniene din 1980, o mare parte a populației subjugate a devenit efectiv entități autonome prin necooperarea masivă și crearea unor instituții alternative, forțând Israelul să permită crearea Autorității Palestiniene și autonomia pentru majoritatea orașelor zone din Cisiordania. Rezistența non-violentă din Sahara Occidentală Ocupată a forțat Marocul să propună o propunere de autonomie care - în timp ce încă nu se încadrează în limitele obligației Marocului de a acorda Sahrawi dreptul de autodeterminare - recunoaște cel puțin că teritoriul nu este doar o altă parte a Marocului. În ultimii ani de ocupație germană din Danemarca și Norvegia în timpul celui de-al doilea război mondial, naziștii nu mai controlau efectiv populația. Lituania, Letonia și Estonia s-au eliberat de ocupația sovietică prin rezistență nonviolentă înainte de prăbușirea URSS. În Liban, o națiune răpită de război de zeci de ani, treizeci de ani de dominație siriană a fost încheiată printr-o revoltă la scară largă, nonviolenta în 2005. Și anul trecut, Mariupol a devenit cel mai mare oraș care a fost eliberat de sub control de rebelii sprijiniți de ruși în Ucraina, nu de bombardamentele și grevele de artilerie ale armatei ucrainene, dar când mii de oțelari neînarmați s-au îndreptat pașnic către secțiuni ocupate din centrul orașului și au condus separatiștii înarmați. Aproape toate aceste mișcări anti-ocupație au fost în mare parte spontane. Ce se întâmplă dacă, în loc să cheltuiți miliarde pentru forțele armate - guvernele își vor forma populația într-o rezistență civilă masivă? Guvernele își justifică, în principal, bugetele militare militare ca mijloc de descurajare a invaziei străine. Dar armatele marea majoritate a națiunilor lumii (care sunt relativ mici) nu pot face prea multe pentru a descuraja un invadator puternic, armat. Rezistența civilă masivă poate fi de fapt un mijloc mai realist de a rezista preluării de către un vecin mai puternic prin necooperarea și întreruperile masive. Eficacitatea rezistenței nonviolente față de actorii statului a devenit din ce în ce mai apreciată. Rezistența nonviolentă poate fi de asemenea utilă în tratarea actorilor non-statali, în special în situații care implică grupuri armate concurente, războinici, teroriști și cei care nu-i interesează sprijinul popular sau reputația internațională? Chiar și în cazurile de tiranie fragmentată, am văzut câteva succese remarcabile, cum ar fi Liberia și Sierra Leone, sfâșiate de război, unde în primul rând mișcările nonviolente conduse de femei au jucat un rol major în aducerea păcii. În Columbia, în zonele muntoase din Guatemala și în Delta Nigerului, au existat victorii la scară redusă ale rezistenței nonviolente împotriva forțelor de securitate ale statului și a grupurilor armate private notorii, oferind un sentiment ce ar putea fi posibil dacă astfel de strategii s-ar aplica într-un context mai cuprinzător manieră. Studiile empirice se opun cazului de militarism Cum rămâne cu cazuri de persecuție sistematică care se învecinează cu genocidul, care a fost folosit ca scuză pentru așa-numita responsabilitate de a proteja? Interesant, datele empirice arată că așa-numita intervenție militară umanitară, în medie, creșteri rata de ucidere, cel puțin pe termen scurt, pe măsură ce făptașii simt că nu au nimic de pierdut, iar opoziția armată se vede ca având un control gol, fără a fi nevoie de compromisuri. Și, chiar și pe termen lung, intervenția străină nu reduce crimele decât dacă este într-adevăr neutră, ceea ce se întâmplă foarte rar. Ia intervenția 1999 NATO în Kosovo: în timp ce campania anti-asasinare a sârbilor împotriva gherilelor armate din Kosovo a fost într-adevăr brutală, purificarea etnică enormă - când forțele sârbe au dus sute de mii de etnici albanezi - după NATO a ordonat Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa să își retragă monitoarele și a început bombardamentele. Iar termenii acordului de încetare a focului, care au încheiat războiul unsprezece săptămâni mai târziu, au fost destul de mult un compromis între cererile inițiale ale NATO la reuniunea de la Rambouillet înainte de război și controversatul parlamentului sârb, ridicând întrebarea dacă un acord ar fi putut fi negociat fără unsprezece săptămâni de bombardament. NATO sperase că bombardarea l-ar forța pe Miloșevici de la putere, dar de fapt la întărit inițial, în timp ce sârbii s-au adunat în jurul steagului deoarece țara lor a fost bombardată. Tânării sârbi din Otpor, mișcarea studențească care a condus revolta
62 septembrie 2019 Simpozion Internațional de Pace populară care la răsturnat pe Milosevic, a disprețuit regimul și au fost îngroziți de represiunea din Kosovo, totuși s-au opus cu fermitate bombardamentului și au recunoscut că și-au refuzat cauza. În schimb, ei spun că dacă aceștia și aripa nonviolentă a mișcării albaneze kosovare ar fi primit sprijinul de la Vest în deceniul acesta, războiul ar fi putut fi evitat. Vestea bună este însă că oamenii din lume nu așteaptă o schimbare în politicile guvernelor lor. De la cele mai sărace țări din Africa până la țările relativ bogate din Europa de Est; de la regimuri comuniste la dictaturi militare de dreapta; dincolo de spectrul cultural, geografic și ideologic, forțele democratice și progresiste au recunoscut puterea rezistenței civile non-violente în masă de a se elibera de opresiune și de provocarea militarismului. Acest lucru nu a venit, în majoritatea cazurilor, dintr-un angajament moral sau spiritual față de non-violență, ci pur și simplu pentru că funcționează. Putem spune cu încredere că forța militară nu poate fi niciodată justificată? Că există mereu alternative alternative nonviolente? Nu, dar ne apropiem. Concluzia este că rațiunile tradiționale ale militarismului devin din ce în ce mai greu de apărat. Indiferent dacă ne îmbogățește pacifismul ca pe un principiu personal, putem fi mult mai eficace în promovarea noastră pentru navele nonviolent dacă înțelegem și suntem dispuși să susținem alternative alternative non- violente la război, cum ar fi acțiunea strategică nonviolentă.
Simpozion Internațional de Pace septembrie 2019 63 Educația pentru pace – imperativ al lumii contemporane Prof. Georgeta Ruiu Grad. ,,Phoenix” Craiova Educatia pentru pace face parte din Eductia pentru Cetetenie Democratica,alaturi de educaţia pentru drepturile omului, educaţia civică, educaţia globală şi interculturală. Afirmând încrederea în capacitatea educaţiei pentru pace , pentru pregătirea generaţiilor în formare în spiritul cooperării , al participării şi al democraţiei , ne afirmăm de fapt încrederea în succesul acţiunilor de apărare a păcii şi în viitorul umanităţii. Educaţia pentru pace are precursori mai îndepărtaţi sau mai apropiaţi de vremea noastră J.A. Comenius (1592-1670), considerat un precursor al O.N.U.-ului şi al UNESCO-ului năzuia spre o pace universală şi căuta structurile şi mijloacele necesare pentru a o instaura şi menţine. După primul război mondial , evitarea unei noi conflagraţii mondiale a preocupat spiritele luminate, iar unele organizaţii au iniţiat acţiuni educative specifice păcii. După al doilea război mondial , problema apărării păcii s-a pus şi se pune în termeni noi , cu o insistenţă în creştere devenind o preocupare prioritară şi o năzuinţă a tuturor naţiunilor. Ea intră în conexiune cu alte probleme din lumea contemporană, caracterizată prin caracter global, universal şi pluridisciplinar: interdependenţele şi transspecificitatea nu anulează diversitatea şi specificitatea problemelor şi a colectivităţilor naţionale, dar problematica societăţii democratice ni se înfăţişează din ce în ce mai mult ca o unitate indivizibilă. “ Fără pace , dezvoltarea este imposibilă : fără dezvoltare drepturile omului sunt iluzorii : fără drepturi pentru om , pacea este violenţă. (College de France ) Cel mai pertinent şi mai util răspuns propus de organizaţiile internaţionale active în domeniul cercetării educaţiei îl constituie noile tipuri de conţinuturi Si obiective pentru noile educatii. Noile educaţii corespund unor trebuinţe de ordin socio- pedagogic. Autorii de cursuri şi tratate de pedagogie nu au reuşit să distribuie noile educaţii în sfera educaţiilor tradiţionale care o compun pe cea integrală ( intelectuală, tehnologică şi pentru muncă , moral- patriotică , estetică ,sportivă şi igienică ) dar noile tipuri de conţinuturi au pătruns în cadrul activităţilor educative curriculare şi extracurriculare. Educaţia pentru pace constituie cea mai sigură modalitate de eliminare a agresivităţii , a violenţei , a terorismului şi a conflictelor dintre comunităţi. Ea reprezintă un factor capabil de a contribui la crearea unei societăţi democratice. Pacea este o aspiraţie a popoarelor , un imperativ fundamental al epocii noastre şi o finalitate prioritară a educaţiei de astăzi şi de mâine. \"Cu toate diferenţele dintre continente şi ţări , cu toate diferenţele culturale şi ideologice finalităţile luptei pentru un viitor mai bun al lumii sunt pretutindeni aceleaşi. Pretutindeni se pune problema apărării păcii , a asigurării unei educaţii de bază pentru toţi oamenii, a eliminării foametei şi a protejării sănătăţii , a apărării valorilor mediului natural , a salvării identităţii culturale a diferitelor grupuri umane \"( Bogdan Suhodolski- filozof polonez ) Educaţia pentru pace are şanse să fie eficientă pe plan socio – politic numai dacă se propagă simultan în toate ţările , pe bază de încredere reciprocă şi cu obiective fundamentale comune. Finalităţile şi obiectivele educaţiei pentru pace se pot grupa în trei mari categorii : 1. Însuşirea unor concepte şi a unor cunoştinţe pertinente specifice domeniului: pace şi educaţie pentru pace, dezarmare şi educaţie pentru dezarmare, democraţie şi drepturile omului, cooperare şi echitate, cultură universală şi culturi naţionale, valori finale şi valori instrumentale, problematica lumii contemporane şi soluţiile posibile, prospectiva socială şi relaţia viitorului cu prezentul şi trecutul , cunoaşterea omului şi a diversităţii tipurilor umane , distincţia între pacifişti apărători ai păcii şi constructori ai păcii, agresiune şi agresivitate, conflict şi stări conflictuale, fanatism şi convingere etc. 2. Însuşirea unor priceperi sau aptitudini: a asculta cu receptivitate pe altul sau pe alţii , a dialoga , a face propuneri şi a da răspunsuri , a comunica fidel propriile opinii sau intenţii , a iniţia schimbări şi a le controla , a învăţa continuu etc. 3. Însuşirea unor comportamente sau atitudini : responsabilitate faţă de propria patrie şi de colectivitatea mondială , solidaritate şi încredere în semeni ,respect faţă de propria cultură şi de cultura altor popoare sau colectivităţi , toleranţă în sensul de acceptare a diversităţii şi generozitate , probitate morală şi intelectuală, respect faţă de valorile spirituale şi de purtătorii de valori , modestie şi recunoaşterea meritelor sau a talentelor altora , spirit critic şi capacitate de a lua decizii.
64 septembrie 2019 Simpozion Internațional de Pace Identificarea şi stoparea agresivităţii , intoleranţei , predispoziţiei pentru fanatism trebuie să înceapă de timpuriu şi pentru îmbunătăţirea calităţii etice a vieţii diferitelor colectivităţi umane este foarte importantă descoperirea şi eliminarea egoismului , a comportamentelor nonparticipative care pot duce la conflicte sau la dezagregarea colectivelor : perfidia , intriga , laşitatea etc. În cadrul de promovare a conţinuturilor pentru pace s-au conturat două strategii. Prima constă în introducerea unor module specifice care ocupă anumite durate putându-se asocia cu istoria, literatura , psihologia , filozofia , educaţia civică , educaţia plastică etc. O a doua strategie constă într-o dublă acţiune : de punere în valoare a conţinuturilor existente şi de difuzare sau introducere în sânul acestora a unor noi teme , concepte sau preocupări specifice educaţiei pentru pace. Formele de realizare a acestei educaţii sunt ca şi la educaţia pentru cetăţenie democratica următoarele : - educaţia formală – învăţarea sistematică realizată în instituţii specializate - educaţia non-formală –activităţile educative desfăşurate în afara sistemului formal de învăţământ - educaţia informală – experienţele de învăţare spontană , cotidiană Modalităţile de realizare a educaţiei pentru pace la prescolari sunt variate :poezii,,cantece, povestiri, activităţi de observare , desene realizate de copii , lecturi după imagini , filme , convorbiri tematice , jocuri de rol , rebusuri , dezbaterea unor fapte , exerciţii de simulare ,colaje, postere, albume tematice ,etc. Aceste activităţi pot fi realizate frontal, pe grupe sau individual , imbinand armonios metodele traditionale cu metode interactive si de grup... ,,Dacă vrem sa ajungem la o adevarata pace in aceasta lume, atunci va trebui sa incepem de la copii” (Ghandi)
Simpozion Internațional de Pace septembrie 2019 65 Spiru Haret – omul providențial pentru o Românie educată Domnița Rațiu Motto: \"Plec din lume cu mulţumirea că nu am pierdut vremea şi că mi-am îndeplinit datoriile atât pe cât puteam să mi le îndeplinesc în împrejurările în care am trăit şi în marginea puterilor mele fizice şi intelectuale. Aceasta să fie şi mângâierea acelora care m-au iubit şi care vorrămîne după mine\". Spiru Haret Statuia lui Spiru Haret din Piaţa Universităţii din Bucureşti, executată în 1935 de Ion Jalea din marmură de Carrara A existat tare demult în istoria omenirii o epocă de aur, numită de unii „Matriarhat”, o opocă de pace datorată faptului că femeile jucau un rol foarte important în societate. Oamenii respectau natura încercînd să o înțeleagă, adorau soarele dătător de viață ți Pământul Mamă,trăind în pace și armonie după reguli bine stabilite de către marile preotese. Cu timpul numărul oamenilor a crescut și au roit căutând locuri noi în care să trăiască, iar bărbații au ieșit de sub ascultarea femeilor, preluându- le funcțiile și îndepărtându-le de la putere. Pentru că erau vânători, au dorit să-și facă arme cât mai eficiente, tar când au descoperit ce se poate face cu fierul, pacea a dispărut. Imperiul roman care numea pacea PAX și slăvea virtuțile omenești adora într- măsură și mai mare pe zeul Marte cel nesătul de victime. De atunci și până astăzi, în lume au fost rare perioadele fără războaie, acestea devenind din ce în ce mai sofisticate. Cu toate astea, oamenii doresc pacea, mai ales pentru copii lor cărora le-ar dori să trăiască într- o societate lipsită de pericole.
66 septembrie 2019 Simpozion Internațional de Pace Pacea rezultă din educația care respectă principiile divine, existente dintotdeauna, dar readuse în atenția omenirii de Iisus Christos. În istoria noastră au existat intelectuali care au dorit să ridice poporul - talpa țării. Dintre aceștia s-a remarcat îndeosebi Spiru Haret care a dus România la școală. Era momentul când școala trebuia să părăsească tinda bisericii care i-a oferit găzduire și învățătură și să treacă la un nivel superior. Generaţia care a făcut Marea Unire este generaţia educată în vremea regelui Carol I. În 1866, mai mult de 90% din populaţie era analfabetă. Generalizarea învăţământului primar, legiferată de Cuza, era încă departe. Lipsa de învăţători, de şcoli şi de manuale, dar şi reticenţa ţăranilor de a-şi trimite copiii la şcoală erau principalele obstacole. Carol I şi regina Elisabeta au încurajat permanent învăţământul şi meritele academice prin donaţii către şcoli, universităţi, Academie şi prin finanţarea de burse. Abia după obținerea independenţei, s-a investit mai mult în educaţie. Matematicianul Spiru Haret, ministru liberal al Educaţiunii şi Cultelor, vreme de trei mandate, s-a bucurat şi de susţinerea fermă a partidului său, şi de sprijinul regelui Carol I iar rezultatele au fost uimitoare. Spiru Haret, armean de origine s-a născut la Iași la 15 februarie 1851, tatăl său fiind judecător. Urmează școala la Iași apoi va fi admis ca bursier la Colegiul Sfântul Sava din București. Urmează cursurile Facultății de Științe a Universității din București. Pleacă la Paris unde va studia la Sorbona matematica și fizica și va obține titlul de doctor în științe matematice în 1878. Teza sa de doctorat are titlul „Despre invariabilitatea marilor axe ale orbitelor planetare”, un adevărat eveniment științific menționat în presa vremii. A fost primul român care a obținut un doctorat la Paris și totodată un pionier al științei cosmosului. Revine în țară ca professor la Universitatea din București, Facultatea de Științe dar și la Școala de Poduri și șosele unde predă geometria analitică, trigonometria, gemetria descriptive. A predat și la Școala de ofițeri de artilerie proaspăt înființată mecanica rațională. A ținut prelegeri la Universitatea populară până la sfârșitul vieții. Se implică tot mai mult în problemele educației și vizând reformarea școlii devine om politic în paralel cu activitatea pedagogică. Va ocupa diverse funcții: inspector general, secretar geberal al Ministerulului Cultelor și Instrucțiunii publice și de trei ori ministru în guverne P.N.L. În 3 aprilie 1883, este investit inspector general al şcolilor, poziţie în care s-a ocupat de cunoaşterea stării reale din şcoală, a făcut vizite la şcolile din ţară, a inspectat activităţii corpului didactic, a elaborat rapoarte despre problemele învăţământului. În anul 1884, înaintează ministrului Instrucţiunii Publice și Cultelor un Raport general asupra învăţământului secundar. Când a ajuns ministrul Instrucţiunii, în 1897, Haret avea deja programul de reformă elaborat încă din 1884. După cum se vede, Haret a ajuns ministru al Instrucţiunii Publice nu din întâmplare sau ca un oarecare politician obligat de partidul său să ocupe o funcţie. El avea deja o experienţă de 15 ani în activitatea de cunoaştere şi organizare a şcolii, de elaborare de acte legislative şi administrative. Ca ministru va conduce reforma învățământului secundar și superior din anul 1898 și va înființa cele trei secții ale claselor V-VIII (clasică, reală, modern). Tot atunci a instituit certificatul de absolvire Bacalaureatul), a stimulat metodele noi de predare. Un an mai târziu a propus parlamentului Legea învățământului profesional cu statute sprciale pentru școlile de artă și meserii, licee militare, seminare teologice. În ministeriatul din perioada 1901-1904 Haret a acţionat pentru restructurarea sistemului de învăţământ în raport cu cerinţele procesului de modernizare a societăţii. Prin urmare, a înfiinţat un număr mare de şcoli profesionale elementare şi inferioare. A reorganizat școlile normale pentru a da o pregătire adecvată învățătorilor: „învățătorul să fie sătean el însuși și prin urmare să păstreze iubirea pământului și deprinderea de a-l lucra”. Pentru îmbogățirea pregătirii învțătorilor , a înființat „Biblioteca pedagogică” , aici se tipăreau, prin Casa Școalelor, traduceri din literature pedagogică. A emis repetate circulare prin care a determinat și urmărit îndeaproape construirea de localuri de școală: între 1897 și 1910, s-au ridicat în toată țara 2.343 de școli, dintre care 1,980 cât timp Spiru Haret a fost la conducerea ministerului. De asemenea, Spiru Haret este cel care a înfiinţat grădiniţele de copii din România. A dispus editarea manualelor de către minister pentru a fi mai ieftine, dând fiecărui copil posibilitatea de a avea cărți. A susținut revistele „Școala română” și „Convorbiri didactice”. A creat şcoli de adulţi şi cantine pentru copiii săraci, fiind şi promotorul turismului şcolar. În 1904 a înfiinţat Şcoala Superioară de Arhitectură şi Comisia Monumentelor Istorice. În plus, îşi făcea timp pentru a scrie învăţătorilor ce îi trimiteau petiţii. Ţinea legătura direct cu ţara acordând audienţele la minister dar şi la propria locuinţă. Orice cerere era satisfăcută numai dacă era în acord
Simpozion Internațional de Pace septembrie 2019 67 cu legea Toate aceste iniţiative dovedesc un comportament de demnitar preocupat de tot ce se petrece în domeniul său. A dovedit o pasiune însufleţită pentru problemele şcolii şi ale societăţii. El nu a rămmas în cercul strâmt al protipendadei politice ci a caută să cunoască România profundă, adică România rurală unde schimbarea de tip modern se producea destul de lent şi fară efecte directe asupra populaţiei ţărăneşti. Haret a fost un exemplar om al dialogului, al dezbaterilor publice, deciziile sale având la bază studii îndelungate pe baza acestor dezbateri. Autoritatea regelui Carol I garanta politici durabile, iae reformele lui Spiru Haret erau temeinic justificate. Se bazau pe studii îndelungate şi dezbateri intense conduse de un ministru erudit, el însuşi profesor universitar şi academician.Spiru Haret, un ministru legendar, considera Educația la fel de importantă ca Armata sau Transporturile. Reformele gândite de el au dublat numărul ştiutorilor de carte. Mandatele Spiru Haret nu au fost consecutive, dar succesorii săi la minister nu i-au răsturnat deciziile. Continuitatea în politicile Educaţiei venea nu numai din profesionalismul şi dorinţa miniştrilor de a înţelege cu adevărat ce se întâmplă în ţară, ci ţinea şi de standardele impuse vieţii publice de şefii marilor partide. Liderii liberali Ion C. Brătianu, Dimitrie Sturza şi liderii consevatori, Lascăr Catargiu, Titu Maiorescu sau Petre Carp erau oameni cu o excelentă educaţie. Întreaga elită politică şi academică a ţării considera că învăţământul este esenţial drept care miniştrii Educaţiunii Publice erau deseori personalităţi de prim-rang în partidul lor. Spiru Haret se va retrage din activitatea politică dar și din cea didactică în 1910. A încetat din viață la 61 de ani, în ziua de 17 decembrie 1912, la București. Fără îndoială, şcoala a fost o instituţie fundamentală în ridicarea nivelului de instruire şi de educare a tuturor naţiunilor. În România învăţământul a fost o cale de formare a burgheziei naţionale şi a elitelor moderne. Modernitatea românească s-a produs de sus în jos, de la grupurile conducătoare, care au aderat la valorile moderne, către toate celelalte grupuri sociale, formând organismul instituţional politic şi juridic modern, necesar în susţinerea spiritului national Se poate afirma că personalitatea remarcabilă a lui Spiru Haret nu este cunoscută în toate straturile societăţii româneşti deși asocierea lui Haret cu instituţiile care îi poartă numele este un act de recunoaştere a operei şi acţiunilor sale de ctitor al învăţământului nostru modern. Prof. Carol Căpiţă, expert în politici ale educaţiei: „O bună parte a reuşitei reformei sale, se datorează înţelepciunii de a alege tineri bine pregătiţi. I-a trimis în Occident să noteze tot ce se întâmplă. Şi s-au întors cu o expertiză acumulată în multe ţări din Europa Occidentală şi au putut constitui un corp de consilieri aproape imbatabil la standardele epocii. El a introdus ideea aceasta a unei conduceri aproape colegiale pentru problemele de educaţie.” Prof. univ. dr. Constantin Schifirneţ. care s-a preocupat de activitatea lui Spiru Haret notează: „Despre Spiru Haret se spune că este omul şcolii, ctitorul şcolii româneşti, Într-adevăr, Haret a reformat învăţământul românesc iar unele dintre ideile sale continuă să stăruie până astăzi. Se neglijează însă acum faptul că Spiru Haret a fost în realitate și un reformator al societăţii româneşti\", Închei cu o urare inscripționată pe colanul din Tezaurul de la Pietroasa: „HUTEN I AREN EIVEN” care a fost tradusă de Adrian Bucurescu (citit de la dreapta la stânga) „Sălașul în pace să vă fie”.
68 septembrie 2019 Simpozion Internațional de Pace Știința comteristicii – instrument pentru pacea lumii Geo Stroe Este cunoscut faptul că Fundația Academia DacoRomână are trei secții. Prima este TEMPUS – tempologie, istorie, zamolsianistică – patronul este ZAMOLSE, a doua este DACOROMÂNIA – istorie, cultură și civilizație națională, de la începuturi pînă in viitorii pozibili și dezirabili ai fenomenului dacoromânesc, sociologie națiunii dacoromâne, limbă, cultura, drept, etnologie științe social-umane – patronul este voievodul limbii și culturii dacoromâne nemuritorul MIHAI EMINESCU, iar a treia este COMTERRA – comteristică, istorie universală, problemele păcii și războiului, sociologia comunității de națiuni libere și suverane, probleme internaționale probleme care țin de relațiile dintre națiuni, națiuni-state, națiuni- natură, națiuni climă, viitorul vieții umane pe Terra. Aici patronul acțiunii este BUREBISTA - marele unificator al neamurilor strămoșilor nostri. 1. REPERE CONCEPTUALE. APARIŢIA, EVOLUŢIA, LOCUL, ROLUL, IMPORTANŢA ŞI NECESITATEA STUDIERII ȘTIINŢEI COMTERRISTICII ÎN CHEIA PĂCII Înainte de a începe incursiunea noastră în problematica ştiinţei comterristicii este necesar să stabilim un minim de repere. Vom reaminti o serie de noţiuni şi vom avansa termeni noi. Tot ce ne înconjoară, tot ceea ce există în afara conştiinţei noastre şi independent de voinţa şi conştiinţa noastră reprezintă realitatea obiectivă de pe Terra. Mulţi filosofi văd în realitatea obiectivă sinonimul ei, materia, care este conţinutul tuturor schimbărilor din lumea înconjurătoare în Terra. Materia este necreată şi indestructibilă, infinită atît în spaţiu cît şi în timp, precum şi sub raportul însuşirilor şi al formelor ei de manifestare, dar pe Terra este un fragment din ea. Prin acest fragment noi percepem universul întreg. Reţinem deci că Terra este de fapt obiectivitatea din conţinutul acestei categorii filosofice doar determinarea cea mai generală, comună tuturor existenţelor concrete şi că ea este cu alte cuvinte, independenţă faţă de spirit, de conştiinţă. Definiţia Terrei practic reflectă definiţia materiei care rămîne neschimbată, ea exprimînd ceea ce este cel mai general în lucruri, în lumea infinită a obiectelor şi fenomenelor care ne înconjoară, deci nu trebuie să o confundăm cu reprezentările ştiinţelor particulare despre însuşirile sau structura materiei. Relaţiile sociale de pe Terra sunt incluse, în primul rînd relaţiile de producţie, în categoria de materie întrucît se constituie independent de conştiinţa şi de voinţa oamenilor. Fiecărei forme de organizare a materiei îi corespunde o anumită formă de mişcare. Pe acest laborator, Terra, se întîmplă să fi fost şi să fie tot ce există în acest colţ de univers, cel puţin aşa intuim noi locuitorii de pe Terra, ca fiind în fond întregul univers pe planetă pe care se repeta insăşi istoria universului. Dezvoltîndu-se, Terra, ca şi materia trece la forme simple de organizare la forme mult mai complexe. Deosebindu- se calitativ unele de altele au mijlocit şi forme specifice de mişcare la nivelul particulelor elementare şi terminînd cu mişcarea socială, în cadrul căreia, ca un domeniu distinct se constituie şi mişcarea ideilor. Aceste forme de mişcare decurg unele din altele dovedind totodată unitatea materiei în infinita diversitate a formelor ei. Cea mai înaltă formă de organizare a materiei, cunoscută pînă în prezent este societatea umană, oamenii înzestraţi cu conştiinţă. Pe Terra există aşa ceva. Conştiinţa este o însuşire a materiei superior organizate, o funcţie a creierului oamenilor care trăiesc în societate. Pe Terra există o conştiinţă a acestei planete, nu numai a fiecarei fiinţe umane despre ea însăşi, nu numai a unei societăţi anume despre ea însăşi, ci a umanităţii despre această Terră ca leagăn nascător de conştiinţă a oamenilor pe Terra lor comună, pe scurt comterristă. Ea nu contrazice unitatea materială a lumii deoarece este inseparabilă de materia care gîndeşte (psihicul, gîndirea). Materia este primordială în raport cu conştiinţa, există independent de conştiinţă, prin intermediul căreia se dezvoltă ideile şi care reflectă realitatea obiectivă mai mult sau mai puţin exact. Conştiinţa umană acţionează şi ea la rîndul ei asupra realităţilor materiale, interacţionează cu alte conştiinţe, prin cunoaşterea necesităţilor obiective, a legităţilor obiective, a cauzelor şi condiţiilor în care se desfăşoară procesele materiale. Folosind aceste cunoştinţe în scopul transformărilor progresive a naturii, a societăţii, a condiţiei umane, omul devine creator de realitate obiectivă, propriul creator de timp, propriul creator de Terră. Mişcarea este un mod fundamental de existenţă al materiei, un atribut esenţial al acesteia, reflectînd totalitatea schimbărilor, transformărilor, proceselor materiei, ale tuturor sistemelor materiale care constituie universul de la cele fizice pînă la gîndire. De fapt, lumea este tocmai totalitatea dinamică a sistemelor aflate în
Simpozion Internațional de Pace septembrie 2019 69 interconexiune, în interacţiune, într-o continuă dezvoltare-schimbare şi transformare. Materia nu există fără mişcare după cum nici mişcare fără materie, fiind necreată şi, în esenţă, indestructibilă ca materia însăşi. Doar o anumită formă de mişcare apare şi dispare, dar mişcarea în general nici nu dispare, nici nu apare, ci se transformă necontenit la infinit. Terra poate dispărea, omul de asemenea ca individ este trecător, conştiinţa comterristă, nu. Mişcarea este absolută (adică în sens ontologic, substanţă generică, concepută ca existenţă autonomă, primordială, perfectă, completă, necauzată, independentă, necreată), iar repausul (nemişcarea) este relativ, adică temporar, trecător şi condiţionat, fiind doar un moment al mişcării. Terra este în mişcare eternă, in vreme ce unul se naşte, altul moare, ea se roteşte în sistemul solar fără răgaz, iar noi, călătorii percepem cu greu viteza uriaşă cu care se mişcă rostogolindu-se pînă la finalul pe care îl conştintizăm dar nu ne pasă pentru ca viaţa noastră este atît de scurtă încît nu se compară cu cea a planetei noastre. Nemişcarea unui obiect sau fenomen există numai în raport cu un anumit sistem de referinţă sau în raport cu una sau cu alta dintre formele mişcării materiei şi nu în genere. Aparent, România faţă de USA nu se mişcă, după cum nici stelele faţă de localitatea natală a fiecăruia. Izvorul mişcării materiei este în materia însăşi, în interacţiunea dintre laturile, tendinţele contrarii, proprii tuturor celor ce ne înconjoară. Mişcarea materiei este o automişcare datorită rolului determinant al contradicţiilor interne în dinamica fenomenelor. Schimbarea, transformarea poate fi ascendentă, de la inferior la superior, de la simplu la complex, implicînd o complexitate crescîndă a structurii, a legăturilor şi formelor de mişcare ale sistemelor materiale sau descendentă, regresivă, involutivă: în această situaţie ea implică o degradare şi o descompunere a sistemului respectiv. Trecerea de forme de mişcare mai simple poate fi nu numai un rezultat al mişcării regresive, dar şi al mişcării ascendente, deoarece perfecţionarea unor sisteme biologice sau fizice se realizează şi pe calea simplificării mecanismului funcţional al acestora. Materialismul dialectic dezvăluie varietatea calitativă a formelor mişcării. Criteriilor obiective de distingere a acestor forme sunt: purtătorul material, interacţiunile, legile şi contradicţiile specifice fiecăruia dintre ele. Chiar şi pe Terra clasificarea formelor de mişcare nu este o operaţie definitiv încheiată, ci se schimbă odată cu progresul ştiinţei. În etapa actuală a dezvoltării ştiinţei se consideră forme fundamentale: mişcarea fizică cu diversele ei modalităţi de manifestare, în funcţie de nivelul fizic pe care-l exprimă, la scară micro, macro sau megafizică (moleculară, cuantică, subcuantică etc.); mişcarea chimică (asocierea şi disocierea atomilor în molecule); mişcarea biologică, proprie organismelor de diferite grade de complexitate, precum şi ansamblurilor alcătuite din ele (speciile, biocenozele); mişcarea socială (de la mişcarea sistemelor sociale şi ale subsistemelor acestora pînă la mişcarea proprie gîndirii şi cunoaşterii umane). Formele calitativ diferite ale mişcării constituie temeiul obiectiv necesar al uneia dintre criteriile fundamentale pentru clasificarea ştiinţelor, fiecare dintre acestea studiind, de obicei, legalităţile proprii unei forme determinate a mişcării materiei. Formele mişcării sunt legate între ele atît sub raport genetic sau istoric (formele superioare de mişcare au apărut din cele inferioare), cît şi sub aspect structural (cele superioare le conţin pe cele inferioare, fără a putea fi reduse la acestea). Procesele care au loc în cadrul unor forme superioare nu se pot explica prin legile formelor inferioare de mişcare şi, în acelaşi timp, formele de mişcare nu există în mod izolat, orice sistem din natură, societate sau gîndire participînd concomitent la numeroase forme de mişcare. Mai mult, diverse forme de mişcare pot coexista, aşa cum coexistă sistemele de diferite complexităţi în interacţiune reciprocă. Capacitatea inepuizabilă de transformare reciprocă demonstrează unitatea şi legătura formelor mişcării materiei, constituie o expresie a unităţii materiale a lumii care se supune legilor dialecticii, legii conservării mişcării, legii transformării şi conservării energiei, etc. Mişcarea este corelată cu spaţiul şi timpul – care sunt forme de existenţă ale materiei în mişcare. Engels spunea că « existenţă în afara timpului este o absurditate tot atît de mare ca şi o existenţă în afara spaţiului ». Categoria filosofică de spaţiu reflectă raporturile de coexistenţă dintre obiecte sau fenomene sau dintre părţile lor, respectiv, întinderea, distanţa, poziţia lor. A fi în spaţiu înseamnă a fi unul lîngă altul (Engels). Categoria de timp înseamnă a fi unul după altul. Spaţiul este tridimensional, în sensul real că în orice punct din spaţiu se intersectează trei direcţii fundamentale, reprezentabile prin trei drepte perpendiculare una pe alta. Timpul este unidimensional, momentele sale succedîndu-se liniar. Spaţiul este reversibil, în sensul că se poate reveni la o poziţie ocupată anterior şi părăsită la un moment dat, iar timpul este ireversibil, în sensul că nu ne putem întoarce la momentele depăşite. Problema ireversibilităţii timpului, ca şi cea a tridimensionalităţii spaţiului nu sunt riguros ştiinţific definite şi atestate. Ceea ce angajează materialismul este doar recunoaşterea obiectivităţii spaţiului şi timpului şi nu admiterea sau respingerea tezelor privind tridimensionalitatea spaţiului real, respectiv a timpului în general. Comterristica se restrînge la o filosofie a acelei forme a conştiinţei sociale constituite dintr-un sistem de categorii cu privire la existenţa sub aspectele ei cele mai generale, precum şi la locul şi rolul omului în cadrul acesteia pe Terra. Ea are ca obiect cele mai generale însuşiri ale realităţii, lumea în ansamblul ei, precum şi problemele raportării omului la lumea Terrei. Comterristica, precum filosofia tinde să construiască o imagine
70 septembrie 2019 Simpozion Internațional de Pace globală, o reprezentare a lumii în perspectiva totalităţii ei, o înfăptuire teoretică pe baza cuceririlor şi realizărilor ştiinţei în care omul este în centrul Terrei şi în care această viziune exprimă şi apără, într-un fel sau altul, interesele omului ca specie pe Terra. Ea, ca şi filosofia, are funcţii teoretic-explicative, valorizatoare şi practic transformatoare. Problema raportului dintre materie şi conştiinţă, dintre existenţa obiectivă şi gîndire, este problema fundamentală a oricărei filosofii. La comterristică raportul este mai simplu, cel dintre om şi Terra în ansamblu, ca dintre copil şi leagănul său. Două motive sunt la baza acesteia: unul ar fi acela că cei doi termeni sunt de maximă generalitate - desemnează împreună tot ceea ce există viu pe Terra, iar celălalt ar fi că de rezolvarea acestei probleme depinde, în ultimă instanţă, rezolvarea tuturor celorlalte întrebări pe care şi le pune comterristica. Acest raport poate fi studiat din două puncte de vedere, a căror soluţionare se intercondiţionează, păstrîndu-şi o relativă independenţă. Primul ar fi aspectul ce vizează primordialitatea (care este factorul primordial, determinant, materia sau conştiinţa?Cu percepţia comterristica ar fi natura Terrei sau omul), iar al doilea vizează posibilitatea conştiinţei, a omului deci, de a reflecta, de a cunoaşte lumea materială, Terra pe care trăieşte. Deci problema fundamentală dezvăluie două tipuri de raporturi: unul ontologic (aparţinînd existenţei, realităţii obiective) şi unul gnoseologic. Criteriul ştiinţific de analiză a concepţiilor filosofice oferit de problema fundamentală evidenţiază cele două mari orientări filosofice opuse: materialismul şi idealismul. Materialismul consideră ca factor primordial materia, mai reducţionist, Terra, iar conştiinţa este considerată ca un produs derivat, ulterior materiei, adică omul. Idealismul consideră conştiinţa drept factor primordial; cel obiectiv susţine primordialitatea unei conştiinţe independente de om, jucînd faţă de acesta un rol de demiurg; cel subiectiv consideră ca singură realitate autentică doar conştiinţa individuală care depinde de capacitatea omului de a avea senzaţii, percepţii, de a elabora idei despre ele. Orientarea care dă un răspuns negativ referitor la cunoaşterea lumii poartă numele de agnosticism comterristic. Reflectarea este proprietatea sistemelor de a exprima, într-o formă proprie, acţiunile sau însuşirile altor sisteme cu care acestea interacţionează. Conştiinţa este proprie numai formei superioare de organizare a materiei – creierul uman, este o funcţie a creierului, neputînd fi separată de acesta, de procesele materiale care- l caracterizează. Munca a fost factorul hotărîtor al desprinderii omului de natură, al umanizării lui treptate. Engels scria: « baza esenţială şi imediată a gîndirii omeneşti este tocmai transformarea naturii de către om... iar inteligenţa omenească s-a dezvoltat în măsura în care omul a învăţat să transforme natura ». Conştiinţa omului este din punct de vedere genetic produsul dezvoltării sociale, din punct de vedere structural este unitatea proceselor cognitive, afective şi volitive, iar din punct de vedere funcţional este o funcţie a creierului. Nu pot exista fenomene conştiente, ideale, fără un fundament material. Omul n-ar fi existat fără Terra, leagănul său. Lenin spunea: « conceptul este produsul suprem al creierului, care este produsul suprem al materiei». Sistemul este un ansamblu de elemente, legate între ele prin relaţii stabile, conexe, care se manifestă ca un întreg unitar, organizat, cu caracteristici proprii, specifice. Elementul este o parte a sistemului, iar alcătuirea ansamblul conexiunilor dintre elemente se numeşte structură. Formaţiunea socială este societatea umană pe o anumită treaptă de organizare-dezvoltare, ansamblul unitar al elementelor şi subsistemelor ce-l compun, precum şi al relaţiilor şi interacţiunilor ce se stabilesc între ele la un moment dat, istoriceşte determinat. Infrastructura cuprinde forţele de producţie existente la un moment dat în societate. Structura (baza economică) cuprinde ansamblul relaţiilor economice care se stabilesc între membrii societăţii în cadrul activităţii de producţie şi reproducţie a condiţiilor materiale ale existenţei umane. Pe Terra există un sistem global de astfel de relaţii economice. Suprastructura înseamnă ansamblul complex de componente sociale care au toate, un profund caracter de clasă cum sunt: instituţiile sociale, relaţiile şi fenomenele spirituale caracteristice societăţii respective. Altele au caracter de naţiune–naţional, sau de alianţe de naţiuni– comunitate de naţiuni pe Terra. Determinismul este teoria care explică mecanismul procesului de determinare precum şi caracterul determinant al proceselor din univers. Necesitatea desemnează însuşirile şi raporturile care au izvor intern, reieşind inevitabil din esenţa lucrurilor, a legilor dezvoltării. Întîmplarea desemnează însuşiri şi raporturi care au izvor extern, nefiind esenţiale. Cauzalitatea exprimă relaţia dintre două fenomene sau evenimente care se succed, primul generîndu-l pe al doilea. Cel care precede şi provoacă producerea altui fenomen se numeşte cauză, iar cel a cărui producere este determinată se numeşte efect. Indeterminismul consideră că totul este hazard, întîmplare. Condiţiile sunt acele împrejurări obiective, particulare, în care se desfăşoară fenomenele reale, adică cele care există în fapt şi se manifestă efectiv la un moment dat. Categoria filosofică de lege desemnează un raport necesar, esenţial, general, relativ stabil şi repetabil între sisteme (sau precese), între laturile interne ale aceluiaşi obiect sau fenomen, între obiecte sau fenomene diferite sau între stadiile succesive ale unui anumit proces, exprimă tendinţa generală de evoluţie a
Simpozion Internațional de Pace septembrie 2019 71 fenomenelor. Se cunosc legi universale care acţionează în natură, societate şi gîndire, legi generale (fie în natură, fie în societate etc.) şi legi specifice, proprii unui anumit domeniu determinat al realităţii. După modul în care se desfăşoară raportul dintre necesitate şi întîmplare se cunosc legi dinamice (guvernează desfăşurarea fiecărui fenomen în parte, acolo unde rolul întîmplării este neglijabil) precum şi legile statistice care se aplică unor mulţimi de obiecte sau fenomene ca întreg. În timp ce concepţiile fataliste au exagerat caracterul inevitabil al acţiunii legilor, trăgîndu- se concluzia greşită că omul nu poate decît să se supună unui destin implacabil, dictat de legi fatale, concepţiile voluntariste, dimpotrivă, au minimalizat importanţa cunoaşterii legilor, susţinînd că o voinţă puternică îşi atinge întotdeauna scopurile, independent de acţiunea legilor existente. Cu alte cuvinte, omul este prizonier sau stăpîn pe Terra ? Determinismul materialist-dialectic elimină opiniile unilaterale din teoria conexiunii. În viaţa socială, determinismul obiectiv se manifestă numai în şi prin acţiunea subiectivă a omului, recunoscîndu-se o serie de factori obiectivi şi subiectivi. Engels sublinia că libertatea nu constă în visata independenţă faţă de legile naturii, ci în cunoaşterea acestor legi şi în posibilitatea dată prin aceasta de a le pune în mod sistematic în acţiune pentru atingerea anumitor scopuri. Libertatea presupune interacţiunea a trei momente: cognitiv, axiologic (alegerea din ceea ce poate să aleagă) şi cel al activităţii practice. Libertatea desemnează posibilitatea acţiunii creatoare, bazată pe cunoaşterea determinărilor obiective, prin care omul îşi realizează interesele, aspiraţiile, idealurile. Responsabilitatea reprezintă solidaritatea individului cu acele acte proprii sau ale altora, ale căror consecinţe îi par dezirabile pentru sine şi pentru colectivitate, şi a căror înfăptuire o decide, ori la care aderă în mod liber. A fi liber înseamnă nu numai a fi liber faţă de natură, ci şi în cadrul societăţii în care trăieşti, realizarea libertăţii individuale este condiţionată de existenţa libertăţii sociale. Omul este liber pe Terra ? Pentru dialectică, forţa motrice a schimbării şi dezvoltării o reprezintă contradicţiile interne ale sistemelor, fenomenelor şi progreselor. Raporturile complexe dintre laturile şi tendinţele (numite contrarii) constituie conţinutul noţiunii de contradicţie. Pentru rezolvarea lor trebuie schimbat conţinutul acestora, a raportului dintre contrarii, dintre vechi şi nou în favoarea noului, diminuînd sau înlăturînd elementele disfuncţionale, tot ceea ce este vechi şi se constituie în frînă a dezvoltării, a progresului. Calitatea înseamnă ansamblul sau sinteza însuşirilor esenţiale ale obiectelor, fenomenelor sau proceselor din natură, societate şi cunoaştere, ceea ce le deosebeşte de lucrurile din alte categorii, genuri, clase, iar cantitatea reprezintă gradul de dezvoltare a calităţilor, a însuşirilor obiectelor sau fenomenelor în cadrul calităţii date. Limitele între care schimbările cantitative nu determină schimbarea calităţii se numesc măsură. Cînd modificările sau acumulările cantitative depăşesc măsura are loc trecerea la o altă calitate, saltul calitativ. Care sunt calităţile omului de pe Terra. Neavînd termen de comparaţie este greu să vedem specificul acestora. Negaţia reprezintă procesul complex prin care, înlăturîndu-se anumite elemente, dar şi preluîndu-se altele din sînul unei calităţi anterioare, se asigură depăşirea ei pe o treaptă superioară, prin apariţia unei noi calităţi. Ea include trei momente principale: înlăturarea sau suprimarea unor elemente ale vechii calităţi, preluarea, conservarea şi asimilarea elementelor ei viabile, care pot servi noii calităţi, şi ultimul, depăşirea vechii calităţi prin apariţia unei calităţi noi cu însuşiri specifice, inexistente anterior. Negarea negaţiei exprimă procesul prin care noua calitate, ca unitate de contrarii supusă mişcării şi evoluţiei, va fi la rîndul ei inevitabil depăşită, totul fiind o autonegaţie dialectică. Omul lumii vechi, omul nou, omul viitor sunt doar teme de meditaţie, ori omul a fost este şi va fi acelaşi ? Evoluţia este etapa acumulărilor cantitative în viaţa socială fără a deveni esenţiale. Dezvoltarea însă se realizează ca schimbare orientată, ca trecere de la inferior la superior. Progresul desemnează procesul obiectiv care se realizează ca tendinţă ascendentă, de înnoire continuă, pe temeiul structurilor proprii realităţii sociale. Criteriul obiectiv, fundamental al progresului social îl reprezintă gradul de dezvoltare a forţelor de producţie în strînsă legătură cu relaţiile de producţie existente în societate la un moment dat. Cunoaşterea este activitatea prin care omul, în forma creaţiei de idei, îşi asigură reflectarea lumii reale, îşi produce informaţia necesară existenţei sale specifice într- o lume materială. Ea este o activitate conştientă, treptată, contradictorie. Gnoseologia marxistă susţine unitatea organică dintre punctul de vedere materialist şi cel dialectic, accentuează asupra rolului practicii şi recunoaşte condiţionarea socială a acestui proces activ şi complex care este cunoaşterea umană. Cunoaşterea presupune un obiect şi un subiect, adică un ceva care este sau poate fi cunoscut şi un cineva care are însuşirea cognitivă. Pe Terra omul este subiectul, iar obiectul Terra întreagă. Obiect al cunoaşterii este realitatea aşa cum se prezintă ea, iar subiectul este omul care are facultatea gîndirii logice, are un limbaj, facultatea memorizării, stăpîneşte procesele perceperii şi dezvoltă facultatea inventivităţii tehnice, toate funcţionînd împreună într-o strînsă interacţiune. Cunoaşterea perceptivă necesită angajarea structurilor şi funcţiile analizatorilor (auditivi, vizuali etc.) Cunoaşterea raţională este o manifestare
72 septembrie 2019 Simpozion Internațional de Pace a gîndirii. Detaşînd şi fixînd în plan mental notele sau conţinuturile comune, constante, repetabile dintr-o anumită masă de reprezentări întreprindem actul psihologic şi logic al abstractizării. Judecăm atunci cînd conectăm între ele noţiuni, afirmăm sau negăm apartenenţa unei proprietăţi la o anumită clasă de obiecte sau procese. Se poate afirma că mecanismele perceperii şi cele ale raţiunii funcţionează împreună, în interiorul unei strînse interacţiuni dialectice, cunoaşterea fiind un proces unitar. Gnoseologia materialist-dialectică consideră adevărul ca fiind corespondenţa ideilor cu realitatea, concordanţa conţinutului informaţional al cunoştinţelor noastre cu stările de fapt ale naturii, societăţii şi gîndirii. Este unul din punctele de plecare în domeniul comterristicii. Orice idee adevărată este şi obiectivă şi subiectivă în acelaşi timp. Obiectivitatea unei idei se deosebeşte esenţial de obiectivitatea lucrului sau procesului pe care-l reflectă, ideea se naşte şi există numai în şi prin subiectivitatea conştientă a omului. Practica este acea formă a activităţii specifice umane în care, bazîndu-se pe cunoaştere, omul transformă realitatea şi o adaptează nevoilor şi scopurilor sale complexe. Marx afirma: « în practică, omul trebuie să dovedească adevărul, adică forţa şi caracterul real, netranscendent al gîndirii sale. Controversa în jurul realităţii sau nerealităţii unei gîndiri care se rupe de practică este o chestiune pur scolastică ». Prin caracterul relativ al ideilor adevărate înţelegem proprietatea acestora de a nu fi, de regulă, complete, încheiate, definitive, iar prin caracterul absolut înţelegem proprietatea acestora de a conţine, în virtutea adevărului lor şi anumite conţinuturi care nu schimbă, care rămîn mereu viabile. Practica omului este pe Terra, considerînd şi Luna pe lîngă casa noastră. Cel mult pînă la marginea sistemului solar, poate şi puţin dincolo, cînd va ajunge dincolo de sistemul solar un obiect construit de om, poate omul însuşi peste veacuri. Pentru asta trebuie să păşească după satelitul Terrei, pe o planetă, poate Marte, poate sateliţii lui Saturn sau Jupiter. Nu este exclus ca un obiect construit de om să iasă din sistemul galactic, dar oare Terra sau omul, ar mai exista rrealmente în timp la acest eveniment? Existenţa socială desemnează latura materială a vieţii sociale, adică relaţiile, structura şi procesele obiective din societate, pe cînd conştiinţa socială întreaga viaţă spirituală a societăţii, adică ansamblul ideilor, sentimentelor, concepţiilor existente în societate la un moment dat. Ajungem mai aproape de comterristică, privită ca spiritualitatea umană globală. Ideologia reprezintă totalitatea ideilor şi concepţiilor care reflectă, într-o formă mai mult sau mai puţin sistematizată, interesele unei clase sau grupări sociale. După gradul de elaborare, modul şi profunzimea reflectării, rolul concret în acţiunile umane se disting două niveluri principale ale conştiinţei: cea nesistematizată - cuprinzînd concepţii populare despre lume şi viaţă, norme morale, opinii, producţii folclorice, mentalităţi, deprinderi, prejudecăţi etc, precum şi cea sistematizată cuprinzînd idei, principii, explicaţii referitoare la lume în întregul ei sau la anumite domenii, laturi, aspecte ale acesteia, teorii, doctrine, programe de acţiune etc. Marx afirma: « nu conştiinţa oamenilor le determină existenţa, ci dimpotrivă, existenţa lor socială le determină conştiinţa ». Noţiunea de conştiinţă socială desemnează o anumită treaptă istorică de dezvoltare a societăţii, specifică unei orînduiri. Conştiinţa socială cuprinde următoarele forme globale: conştiinţa temporală, filosofică, politică, juridică, morală, artistică, ştiinţifică, religioasă. Conştiinţa temporală este ansamblul ideilor, concepţiilor, teoriilor, sentimentelor şi atitudinilor cu privire la timp şi de modul de folosire eficientă a acestuia. Conştiinţa politică este ansamblul ideilor, concepţiilor, teoriilor, sentimentelor şi atitudinilor cu privire la organizarea politică a societăţii, la interesele claselor şi categoriilor sociale şi de modul de satisfacere a acestora. Conştiinţa juridică este ansamblul spiritual referitor la ceea ce este legal (ilegal), drept (nedrept), obligatoriu (neobligatoriu), sancţionabil (nesancţionabil) în relaţiile dintre clase şi categorii sociale, între indivizi şi societate, între state. Conştiinţa morală cuprinde totalitatea concepţiilor, teoriilor, convingerilor, sistemelor şi deprinderilor cu privire la normele şi regulile prin intermediul cărora se reglementează raporturile dintre indivizi, dintre aceştia şi diferitele structuri grupale din care fac parte, în baza valorilor de bine (rău), cinstit (necinstit), sincer (nesincer), demn (nedemn) etc. Conştiinţa artistică reflectă ansamblul fenomenelor spirituale de ordin afectiv- emoţional, cognitiv şi atitudinal, prin care omul se raportează la existenţa sa reală şi la cea posibilă din perspectiva idealurilor de ordin estetic. Conştiinţa ştiinţifică este acea formă a conştiinţei sociale care reflectă aspectele esenţiale ale realităţii naturale, sociale şi umane sub formă de cunoştinţe (concepte, legi, teorii etc.), conţinutul acestei forme reprezentîndu-l ştiinţa propriu zisă. Ştiinţa este un ansamblu încheiat şi închegat de cunoştinţe teoretice, cu valoare de adevăr, despre natură, societate şi gîndire. Conştiinţa religioasă este acea formă a conştiinţei sociale care, bazîndu-se pe credinţa în supranatural, reprezintă o reflectare fantastică, deformată, denaturată a realităţii. Conştiinţa temporală, cea morală şi ştiinţifică sunt componente a ceea ce încercăm să definim : comterristica.
Simpozion Internațional de Pace septembrie 2019 73 În concepţia materialist-dialectică şi istorică prin cultură se înţelege ansamblul de valori materiale şi spirituale create în procesul practicii social-istorice prin care omul transformă mediul său şi se perfecţionează totodată, se desăvîrşeşte ca om, iar prin civilizaţie se înţelege cultura în acţiune, totalitatea valorilor culturale care s-au integrat în practica socială devenind elemente componente ale modului de viaţă în toate formele sale de manifestare. În comterristica ar putea fi tot ceea ce îi mai rămîne omului după ce a învăţat totul şi a rămas doar cu ceea ce n-a uitat ca om. Prin valoare înţelegem relaţia socială în care se exprimă preţuirea acordată unor obiecte sau fapte în virtutea corespondenţei însuşirilor lor cu trebuinţele sociale ale unei comunităţi umane şi cu idealurile acestora. Indiscutabil pentru om valoarea supremă este omul în raport cu Terra. Conceptul de umanism are două înţelesuri. Primul defineşte mişcarea culturală şi orientarea gîndirii renascentiste, al doilea, mai larg, cuprinde totalitatea concepţiilor care, de-a lungul întregii istorii, a recunoscut demnitatea, valoarea şi posibilităţile nelimitate de desăvîrşire ale fiinţei umane şi care în consecinţă, militează pentru dezvoltarea liberă a personalităţii umane. Umanismul este acea formă istorică specifică societăţii care creează premisele materiale şi spirituale ale realizării omului ca fiinţă socială. El are un caracter concret şi revoluţionar, militant şi practic. Sensul vieţii, al existenţei umane este dat de rostul, scopul acesteia. Acest umanism a intrat într-o nouă fază în raprot cu valoarea Terra, devenind un umanism comterrist. Totalitatea relaţiilor sociale şi sistemul de valori al societăţii în care trăim condiţionează angajarea noastră, generează forme concrete ale sensului existenţei fiecăruia. Progresul uman este procesul istoric, legic şi ascendent de realizare a esenţei umane, de depăşire a înstrăinării, de împlinire a omului ca « om temporal ». Pe Terra el este implicit « om temporal comterrist ». Realizarea umană presupune un proces istoric revoluţionar, de depăşire a tuturor formelor de înstrăinare generate de orînduirea socială, instituirea unui raport natural, democratic între individ şi societate. Engels visa la timpul unui \"salt al omenirii din imperiul necesităţii în cel al libertăţii”. Imperiul libertăţii se realizează pe baza democraţiei afirmării valorilor, a egalităţii de şanse pentru fiecare om. Înstrăinarea desemnează transformarea activităţii omeneşti şi a rezultatelor (produselor) acesteia (a produselor muncii, a instituţiilor sociale şi a produselor conştiinţei sociale) în forţe străine şi ostile omului. Terra va pune problema despărţirii omului de planetă, în sensul colonizarii altor planete fie din acelaşi sistem solar, fie apropiate, ca urmare a unor fenomene terestre sau astronomice predictibile, dar de neînfrînt prin forţele umane existente. Revoluţia ştiinţifică şi tehnică din epoca noastră, epocă a cunoaşterii comunicaţional-informaţională a consolidat rolul ştiinţei - parte componentă a forţelor productive menită să devină, împreună cu tehnologia, factorul primordial al dezvoltării economice şi sociale în întreaga lume. Ca şi începuturile ştiinţei timpului care se pierd în negura vremurilor şi au fost marcate în urmă cu aproximativ 300 000 de ani cînd au apărut primele expresii raţionale ale conştiinţei temporale ca şi ale unităţii valorilor umanităţii la strămoşi, începuturile ştiinţei comterristicii sunt îndepărtate. De cînd omul a devenit om, desprinzîndu-se de animalitate, cînd un om, în fapt un produs de timp (tempus) a devenit conştient de diferenţele de loc faţă de alt om, purtătorul unui alt produs de loc în timp (tempus), de pe această piatră de hotar în timp, ca început al conştinţei temporale a casei comune, primordiale, pentru care au pornit expediţiile de cunoaştere intuitivă strămoşii noştri. Ca om al locului, conştiinţa sa de origine, de naştere, de copilărie şi de formare ca om, suportul nostru a fost perceput fragmentar, ca vale sau mal al unei ape, interior al unei pşteri, luminş al unei păduri, margine a unui deal etc. Locul de care toată viaţa lui ăţi va aminti,drept cuib, vatră, loc de plecare şi de întoarcere. Se cunosc expediţii de orientare pe teren, împreună cu cele de răspîndire a culturii, de iluminare din vechea Europă, spre Asia, India, Egipt, Orientul Mijlociu şi Apropiat, nordul Africii şi spre pămînturile americane, australiene şi oceanice şi invers. Astfel, privind valorile spirituale ale strămoşilor noştri s-au constituit ca trepte în raport de mijloacele de investigare pentru dezvoltarea timpului, incursiunile peste dealuri, peste ape, peste munţi, peste mări şi ţări, pesteoceane şi continente, pînă pe Lună şi pe Marte, ori la marginea sistemului solar. Modalităţile de realizare a reunificărilor spirituale, fie şi numai parţiale, precum şi momentele de renaştere spiritual-temporală (fie că au fost chineze, fie sumeriene, fie egiptene sau pelasgo-ramano-daco- traco-valaho- moldo-române, feniciene, portugheze, engleze, spaniole, olandeze, italiene etc - denumite, în esenţă, cu sintagma unificatoare, prescurtată drept « renaştere, epocă a marilor descoperiri geografice») şi care au marcat unificările spaţio-temporale ale umanităţii în istoria ei de peste două milioane de ani, au constituit momente de vîrf, salturi calitative ca urmare a acumulărilor în tezaurele de cunoştinţe teoretice şi de acţiune, ale metodologiei şi tehnologiei comterristicii, în gîndirea şi simţirea umanităţii.
74 septembrie 2019 Simpozion Internațional de Pace După Magellan, o dată cu ocolul Terrei la modul concret nu numai teoretic această ştiinţă a cunoscut o dezvoltare rapidă, exponenţială, semn că pretutindeni umanitatea s-a deşteptat şi ca un mare salt înainte, după multe etape istorice de acumulare a datelor, de sistematizare a cunoştinţelor şi de generalizare a experienţei practice în urma derulării unor evenimente cruciale în viaţa ştiinţifică internaţională. Terra a devenit un sat mai mare, în care sătenii sunt conştienţi de marginile şi diferenţele specifice. Actualitatea acestei ştiinţe este dată de rolul determinant al timpului în activitatea de identificare, dezvoltare şi de creaţie a valorilor cultural-temporale căreia îi conferă o teorie proprie care să călăuzească în aspiraţiile, eforturile şi acţiunile lor practice, pentru cunoaşterea ştiinţifică a realităţii obiective. Existenţa conştiinţei unice despre Terra şi cea a timpului de la vechi pelasgi pînă la dacoromânii de azi, de la civilizaţiile preistorice la civilizaţia euroatlantică, este una şi aceeaşi prin conştiinţa temporală, prin teritoriu comun, prin rădăcina unică a limbii şi a unei culturi unitare, deosebit de complexe, indispensabile oricărui progres al naţiunilor lumii. Ştiinţa comterristicii dobîndeşte, de aceea, tot mai clar, pe drumul ei de la intuiţie, de la profeţie la ştiinţă şi de la ştiinţă la conştiinţă, un grad avansat de integrare a cunoştinţelor din alte ştiinţe, specializîndu-şi treptat propriul tezaur de cunoştinţe. Se poate aprecia că ştiinţa comterristicii ca şi ştiinţa timpului sintetizează multe alte domenii ale ştiinţei fiindcă, în cele din urmă, de rezultatele aplicării acestora în practică, de modul în care îşi exercită omul rolul istoric, pot depinde domenii largi ale întregii vieţi sociale, după cum bine am înţeles cu toţii din evenimentele sfîrşitului secolului trecut, ca martori ai istoriei universale pe Terra şi ca exploratori ai marelui univers. Ca ştiinţă nouă, comterristica şi-a cîştigat statutul de ştiinţă autonomă sub influenţa unor factori importanţi, cum sunt: interferenţa ştiinţei, tehnicii şi tehnologiei cu creşterea interconexiunilor fenomenelor naturale, cu cele social-umane şi accelerarea progresului de apropiere a naţiunilor, necesitatea prelucrării mai rapide a materialului faptic acumulat. Pe plan ştiinţific naţional şi internaţional, în practica instituţiilor universale şi regionale ale umanităţii, ca urmare a progreselor ştiinţelor moderne, au apărut şi s-au dezvoltat teorii, concepţii, doctrine şi idei care au prezervat conştiinţa temporal-comterristă individuală, colectivă, naţională şi internaţională de la începuturi şi pînă astăzi. Din totdeauna au existat, există şi vor exista cercetători care să contribuie la dezvoltarea ştiinţei comterristicii, la cercetarea Terrei în zonele incă necercetare de pe alte continente, inclusiv de pe fundul mărilor şi oceanelor, dar şi al Lunii ca satelit aflat la îndemîna oamenilor de pe Terra. Nu trebuie confundată ştiinţa comterristicii cu practica unora de a folosi Terra, fără să ţină cont de aplicarea ei « ca la carte » în viaţa Terrei, umanităţii. Trăgînd învăţăminte atît din reuşitele, cît mai ales din greşelile unora dintre înaintaşi sau contemporani se vor putea evita consecinţele nefaste ale unor pseudo-ştiinţe în determinarea ştiinţifică a fenomenelor temporal- comterriste. 2. DEFINIŢIA, OBIECTUL, SUBIECTUL, SCOPUL, METODA, PĂRŢILE COMPONENTE ŞI RAMURILE ŞTIINŢEI COMTERRISTICII. TRĂSĂTURILE EI Ce este Terra cu lumea comună în care trăim ? Întrebarea pe care oamenii şi-au pus-o de cîteva milenii nu şi-a găsit încă un răspuns ştiinţific definitiv, satisfăcător pentru fiecare. Dicţionarele şi enciclopediile lumii scrise de marii gînditori au dat un răspuns aproximativ. Ca ştiinţă a conştiinţei comune despre Terra, comterristica este o ştiinţă despre timp şi, în acelaşi timp, a timpului omului care există în timp pe Terra. Ea reflectă conştiinţa temporală ştiinţifică a omului pe Terra şi care are două părţi componente: una pentru a defini totul (ca timp al Terrei comune la modul de concept, ca reflectare a conştiinţei ştiinţifice a umanităţii despre Terra), a doua pentru a defini ce este specific unui timp anume, adică prezentului despre Terra pe baza cunoaşterii trecutului Terrei şi a estimării devenirii sale viitoare. Mintea omului, mereu scormonitoare de adevăruri noi, mereu în lupta cu necunoscutul, a continuat să- şi pună întrebări, a dat unele răspunsuri, dar a descoperit altele mai adînci. Esenţial a fost să pună întrebări, să se descopere probleme; greu este să se descopere o nouă problemă, soluţia ei este mai uşoară şi va veni mai devreme sau mai tîrziu. Există o ştiinţă conştiinţei oamenilor pe Terra. Dar ea ca atare există, a izolat-o cineva în eprubetă sau pe planşetă, în vreo formulă, cu substanţă concretă ? Unii spun că o astfel de ştiinţă a conştiinţei nu există, doar capul nostru o concepe, aşa cum concepe cifra 0, dar care nu există în realitatea obiectivă nicăieri, aşa cum nu există nimicul.
Simpozion Internațional de Pace septembrie 2019 75 Omul – acest demiurg, fiu al universului, măsura şi forţă a timpului cosmic este astăzi capabil să perceapă ştiinţific propria conştiinţă despre Terra. Miliarde de ani înaintea apariţiei omului pe Terra nimeni, nici o fiinţă – din cîte cunoaştem pînă în prezent – nu a mai avut această percepţie: ce este comterristica? Timpul s-a scurs fără ca obiectele să ştie că aceasta există. Numai omul şi-a pus această întrebare, a început să caute rădăcinile sale pe Terra după ce a devenit conştient că este vîrful vieţii pe planeta Pămînt. Şi le-a găsit, le va găsi permanent, uitîndu-se în sine ca într-o oglindă a propriei sale existenţe. Ca o încununare a existenţei acestei conştiinţe, omul ca un vîrf al mişcării universale, astăzi omul domină Terra, fără a putea însă decide asupra viitorului comun. Mai degrabă omul, astăzi, poate distruge şi nu construi sau reconstrui pe Terra. Cum a apărut omul, care este argumentul ştiinţific al supravieţuirii lui, sunt întrebări la care fiecare generaţie de oameni a dat un răspuns mai mult sau mai puţin ştiinţific şi documentat. Unii consideră ca element primordial în desprinderea omului din regnul animal munca, această inepuizabilă mişcare din mişcare a omului pentru mai bine, mai mult, mai uşor sau mai repede. Munca a fost şi rămîne pentru unii factorul hotărîtor al desprinderii omului de natură, al umanizării sale treptate. Engels scria: « baza esenţială şi imediată a gîndirii omeneşti este tocmai transformarea naturii de către om... iar inteligenţa omenească s-a dezvoltat în măsura în care omul a învăţat să transforme natura ». Marx o aprecia ca fiind \"cea mai de seamă activitate istorică a oamenilor, cea care i-a înălţat de la animalitate la umanitate”. Toate acestea au avut un singur suport- bază Terra. Producînd şi mînuind unelte, transformînd natura Terrei pentru a o adapta nevoilor vitale, omul în devenire descoperă o Terră la care trebuie să se adapteze deoarece devine permanent nouă, complexă, cu proprietăţi pe care nimeni altcineva nu le poate sesiza. Acţionînd cu mîna, omul şi-a perfecţionat activitatea organelor de simţ, organe care au solicitat complex creierul, determinîndu-l să gîndească. Gîndirea a amplificat şi aprofundat procesul muncii, a dat un scop activităţii mîinii cu care intervine în timp ca făuritor de timp (culegător, vînător, pescar), ceea ce reprezintă prima treaptă. Conştient faţă de altă conştiinţă vecină, omul şi-a creat cuvîntul, elementul de bază al limbii, al vorbirii articulate, pentru a transmite informaţia de la o conştiinţă la altă conştiinţă. Cuvîntul devine ulterior instrumentul abstractizărilor şi generalizărilor fără de care nu se progresează în gîndire, pentru că în afara limbii, a cuvintelor, care sunt purtătorii materiali de informaţie, gîndirea nu are realitate, avînd semnificaţia celei de-a doua trepte în cucerirea timpului, prin funcţia sa de transfer în timp a cunoaşterii. Acţiunile sociale ale oamenilor în relaţiile de muncă, de consum, de familie, de educaţie în mediul social constituie a treia etapă în propulsarea omului spre dominaţia naturii Terrei care l-a creat şi pe care o transformă după propriile necesităţi naturale şi artificiale. Munca, limbajul, mediul social rămîn punctele de referinţă în definirea omului ca ansamblul temporal al relaţiilor sociale. Omul se transformă pe sine transformînd întreg sistemul existenţei şi conştiinţei sale despre Terra. Omul se implică în tot ce există, în problemele pe care conştiinţa sa le selectează din aproape în aproape. Omul este cea mai înaltă existenţă a materiei devenită conştientă, motorul care creează existenţă, materie conştientă unică pe Terra. Care este obiectul comterristicii? Dacă filosofia studiază lumea, sistemul de categorii privitoare la lume (natură, societate, gîndire) sub formele cele mai generale, precum şi la locul şi rolul omului pe Terra, în univers, la modul de instituire şi perfecţionare a raporturilor dintre oameni şi realitate, comteristica - pentru că acesta este termenul pe care îl propunem pentru noua ştiinţă - are ca obiect timpul considerat în toate accepţiunile sale concrete şi teoretice pe suportul Terra pe care se desfăşoară un fragment din materia în veşnică mişcare şi transformare. Dacă tempologia poate şi trebuie să ofere omului aplicaţii practice ale gîndirii şi acţiunii sale, imaginea globală a lumii în perspectiva infinităţii şi totalităţii ei, comterristica este una din aplicaţiile tempologiei pe Terra. Filosofia explică tempologia, acţionează concret prin omul real. Comterristica explică şi acţionează prin omul real pe Terra, acum, în prezent. Filosofia acţiunii comterriste este în consens cu timpul individual şi societal. Pentru o mai bună definiţie înţeleasă a comterristicii prezentăm împreună filosofia, tempologia şi comterristica: Dacă filosofia constituie o modalitate specifică de cunoaştere şi gîndire, de apreciere şi atitudine a omului faţă de lume şi existenţa ei, tempologia este şi ea o modalitate de cunoaştere şi gîndire a omului - luat ca etalon universal de timp - însă ea extinde dincolo de om, dincolo de existenţa lui toate demersurile teoretice şi practice, aduce pe lîngă imaginea globală, reprezentarea lumii, perspectiva în totalitatea ei (ceea ce face filosofia), şi un plus de înţelepciune în raporturile dintre om şi alte fiinţe raţionale din univers, depăşind viziunea prezentă, raportarea la om şi nivelul lui de existenţă.
76 septembrie 2019 Simpozion Internațional de Pace Comterristica raportează omul doar la Terra în integralitatea ei. Ca şi filosofia, tempologia apare ca o înfăptuire teoretică precumpănitor bazată pe generalizările şi cuceririle ştiinţifice ale umanităţii. Ştiinţa rămîne şi pentru tempologie fundamentul teoretic, modalitatea de verificare în practică a legilor acesteia. Prezentînd omului generalizările ştiinţei într-un domeniu - e drept, unilateral, dar universal, principal subsecvent faţă de ceea ce rămîne pentru totdeauna veşnic (singurul \"veşnic\" recunoscut şi existent este materia în mişcare, timpul ca atare), tempologia aduce omului, ca şi filosofia şi o atitudine în faţa universului şi mai ales în faţa vieţii. Comterristica pune problema supravieţuirii speciei umane pe Terra noastră comună, ca urmare a potenţialului distructiv existent datorită acţiunii şi inteligenţei umane ajunsă la un stadiu în care inteligenţa sa creatoare a depăşit forţa morală care ar fi trebuit sa echilibreze pe om ca om pe Terra. Dimensiunea axiologică a filosofiei este însă îmbogăţită la tempologie prin faptul că rădăcinile axiologice sunt mai adînci, mai clare şi mai accesibile: tempologia introduce criterii noi în ordinea valorilor şi a sensurilor, propune ierarhii de valori şi sensuri nu numai pentru conştiinţa şi practica umană (cele ale filosofiei rămîn valabile), dar şi pentru o metaconştiinţă universală. Desigur, sistemul de valori filosofic, indiferent de orientarea lui, rămîne în picioare, tempologia vine să învăluie esenţa filosofică precum un hallou, completează şi dă mai multă strălucire sistemului teoretic, tocmai prin revigorarea rădăcinilor directe pe care le descoperă şi le evidenţiază. Comterristica aduce o axiologie care centrează partinic omul şi Terra, aducînd mai pragmatic un sistem de valori ca replică la exagerările, erorile şi mai ales ambiţiile distructive, iresponsabile care mai sunt încă în firea omului. Reacţiile sunt fireşti pentru cei care au conştiinţa provocărilor la care este supusă umanitatea ca urmare a lipsei de percepţie a unor indivizi, chiar naţiuni, şi nu neînsemnate, faţă de pericolele reale la adresa vieţii umane şi la consecinţele catastrofale globale ale intervenţiilor abuzive sau, din contră, ale nepăsării criminale faţă de fenomenelor comensurabile şi predictibile apărute de o bună bucată de timp. Dacă perspectiva cunoaşterii filosofice este aceea a clarificării poziţiei şi condiţiei omului în raport cu realitatea, tempologia îmbogăţeşte cunoştinţele omului şi dă o nouă perspectivă condiţiei sale afirmate de filosofie, contribuie direct la cunoaşterea universală, depăşind cadrul unicităţii speciei umane în univers, pregătind pasul pentru contactul cu alte fiinţe inteligente din univers. Comterristica, mai degrabă este mai domestică, ţine de economia Terrei, fără de care un eventual contact cu alte fiinţe inteligente din urnivers ar deveni doar un vis prea îndepărtat, aproape imposibil, pentru că înainte de a cunoaşte pe altul trebuie să exişti, să rezişti, să persişti, să supravieţuieşti unui astfel de contact. Ca şi filosofia, tempologia este un demers asupra lumii în totalitatea ei, însă aceasta din urmă priveşte mai larg şi mai metodic în viitorul infinit decît filosofia, deoarece are un cîmp de investigaţie mai larg. Desigur, se poate admite că, în fond, este o filosofie mai complexă, mai extinsă pe coordonate mai largi şi, deoarece nu vine în contradicţie flagrantă cu categoriile clasice sau actuale ale sistemelor filosofice, fie marxiste sau de alte orientări, poate fi doar o revigorare a filosofiei în plan spiritual, o continuare superioară a aplicării filosofiei în mod creator. Tot astfel şi comterristica este un demers asupra Terrei în totalitatea ei complexă, complicată, interdisciplinară. Ca obiect de cercetare atît filosofia, cît şi tempologia au unul singur în esenţă: realitatea înconjurătoare. Departajarea începe însă pentru viitor : tempologia cercetează şi realitatea viitoare. Dacă tot ce-a fost şi este rămîne pentru filosofie domeniul maxim, tempologia, prin obiectul său, timpul, cuprinde şi ce va fi, ce poate fi dincolo de viitor, mai bine zis, dincolo de cunoscutul prefigurat de filosofie - realitatea viitoare. Ca şi filosofia, tempologia are germenii apariţiei şi dezvoltării sale în primele încercări ale omului primitiv de a pricepe natura înconjurătoare. Comterristica are ca unic obiect de cercetare Terra cu umanitatea de pe ea, cu precădere dialectica om – Terra. Fiecare ramură a ştiinţei a dus la lămurirea unui aspect, a unui domeniu anume din natura înconjurătoare, efortul teoretic şi practic fiind pe măsura priceperii şi a nevoilor timpului în care trăia omul respectiv. Dacă la început filosofia reprezenta un sistem cognitiv unic, după Aristotel ea a început să se delimiteze faţă de ştiinţă. Din acel moment se delimitează istoric şi tempologia de filosofie, convieţuind şi în prezent, fără să devină rivale, din contră, intersectîndu-se şi completîndu-se reciproc şi aproape insesizabil. Filosofia a constituit întotdeauna o formă ideologică a conştiinţei sociale, o componentă a suprastructurii, dezvoltîndu-se în strînsă interdependenţă cu procesul istoric al dezvoltării cunoaşterii ştiinţifice şi al practicii social-istorice, făcînd sinteza permanentă a cunoştinţelor timpului său, îmbogăţindu-se treptat cu noi şi noi descoperiri, devenind, cu adevărat \"chintesenţa spirituală\" a fiecărei epoci. Filosofia a depăşit cu timpul poziţia de slujnică a teologiei, ieşind de sub imperiul religiei, a trecut prin faza de ştiinţă a ştiinţelor pînă la Marx, devenind o concepţie despre lume întemeiată ştiinţific, verificată şi
Simpozion Internațional de Pace septembrie 2019 77 validată în procesul dezvoltării ştiinţelor şi a practicii sociale, fiind recunoscută ca o formă a conştiinţei sociale determinată în ultimă instanţă de schimbările din existenţa socială. De atunci nu face numai interpretarea şi explicarea lumii, ci propune transformarea ei revoluţionar-ştiinţifică. Ce face tempologia? A ieşit de sub imperiul religiei, însă mult mai tîrziu, deoarece preceptele religioase, biblice au o rezonanţă mai mare în conştiinţa temporală umană. Odată cu avîntul fizicii, după Newton, începe puternica ei desfăşurare, relativ antonomă, faţă de filosofia epocii respective. Teoriile cosmogonice care se succed după impunerea de către puterea temporală a cosmogoniei biblice (care au determinat o anumită stagnare), dau un nou impuls în cercetarea ştiinţifică a problematicii timpului. O perioadă destul de mare rămîne ca o categorie filosofică marxistă, fără să aibă o definiţie, afirmîndu-se în contextul unor postulate fundamentale ale filosofiei marxiste. A venit timpul ca ştiinţa comterristicii să-şi definească propriul tezaur de termeni ştiinţifici, propriile legi şi, mai ales, propriile viziuni asupra problemelor fundamentale ale cunoaşterii Terrei în cheie temporal- umană. Problema fundamentală a oricărei filosofii, problema raportului dintre materie şi conştiinţă, dintre lumea materială şi lumea ideală, a constitui miezul revoluţiei temporale. Pentru că tempologia preia, îşi însuşeşte complet, problema fundamentală a filosofiei şi, bazîndu- se pe descoperirile ei teoretice, fundamentează conceptele de bază tocmai pe rezolvarea modernă a acestei probleme. Ea n-are timp acum să se lupte cu idealismul – aceasta rămîne în seama luptei ideologice a filosofiei, ori după ce va descoperi un nou tempus în universul real, şi porneşte înarmată cu victoria obţinută de filosofia contemporană, depăşind opoziţia îngustă a intereselor de clasă, recunoaşte obiectivitatea şi partinitatea acestor interese şi, folosind metoda dialectică (lăsînd-o pe cea metafizică altor filosofii) îşi croieşte drumul victorios dincolo de filosofie. Dialectica hegeliană aplicată de Marx materialismului a dus la revoluţionarea tempologiei. Einstein, prin teoria relativităţii aduce o nouă lumină asupra formelor fundamentale de existenţă ale materiei şi descoperă că timpul şi spaţiu se pot converti după nişte legi noi. Materia rămîne regina esenţelor în mişcarea eternă; materia în mişcare rămîne, aşadar, ceea ce trebuie întotdeauna să fie, adică esenţa, rădăcina oricărui demers ştiinţific victorios. Filosofia este acea formă a conştiinţei sociale constituită într-un sistem de categorii, teze şi principii cu privire la existenţă sub aspectele cele mai generale, precum şi la locul şi rolul omului în cadrul acesteia. Tempologia a cîştigat rangul de formă a conştiinţei sociale, alături de filosofie, şi se constituie dintr-un sistem de categorii, teze, idei şi principii cu privire la materia în mişcare în raport de timp, precum şi la locul şi rolul omului, ale gîndirii care se gîndeşte pe sine în cadrul universului temporal. Se poate observa că diferenţa nu este deloc neglijabilă. Ori tempologia este o ştiinţă şi devine, alături de ştiinţă, o formă a conştiinţei sociale, ori este o formă a conştiinţei sociale diferită de ştiinţă, intrînd în rîndul celorlalte alături de filosofie, ştiinţă, religie, artă, conştiinţă politică, juridică, morală etc...? Este şi ştiinţă a timpului, şi formă a conştiinţei, în exprimarea ei temporală, fiind mai mult decît ştiinţă. Partea ştiinţifică este materializată în ştiinţă, cea ideologizată, umanizată devine cunoaştere ideologizată (faţă de om ca specie, nu faţă de un grup, o clasă sau o naţiune), temporală. Tempologia este şi partinică, şi obiectivă. Partinică, la fel ca filosofia în partea ideologizată pentru că exprimă interesele speciei umane, iar obiectivă pentru că reflectă matematic, ştiinţific, existenţa şi legile materiei în mişcare în raport de timp, fiind, cum s-ar spune materie în mişcare, funcţie de timp. Comparînd funcţiile filosofiei cu cele ale tempologiei constatăm următoarele: funcţia teoretic - explicativă - asemănătoare, numai că tempologia explică şi filosofia, istoria propriei ei dezvoltări, putînd să se sprijine reciproc, fără a produce rupturi de concepte sau contradicţii ideologice. Cît priveşte funcţia valorizatoare sau axiologică - tempologia are categorii mai largi faţă de filosofie şi poate emite criterii mai generale decît aceasta faţă de valorile fundamental umane, explicînd valoarea la conştiinţa temporală, la comparaţii cu alte fiinţe temporal- inteligente. Analizînd funcţia practic-transformatoare se poate constata că, fiind şi ştiinţă şi formă a conştiinţei sociale, deşi aspectul practic al tempologiei este aparent îndepărtat, viziunea tempologică rămîne o armă temporală şi spirituală extrem de eficace în orientarea transformatoare a naturii, în esenţa ei, ca teorie a acţiunii în funcţie de timp, a conducerii social-politice etc. Pe scurt, filosofia şi tempologia sunt surori mari, au obiect şi metodă, sunt relativ independente una de cealaltă. Obiectul s-a văzut, metoda este însă aceeaşi, legile lor sunt însă parcă diferite; ce mai diferă în ele? Locul, rolul şi importanţa sunt cu totul altele deoarece filosofia explică, tempologia pune în mişcare, acţionează, înarmează omul de acţiune la modul prezent şi viitor. Ea schimbă practic lumea deoarece învaţă conducerea acţiunii pe fiecare, parcă reamintind de o teză controversată în vremuri tulburi, care afirma că filosofii nu au făcut decît să interpreteze lumea, important însă ar fi de a o schimba, aceasta dînd de fapt şi importanţa tempologiei - schimbarea temporală nu mai este urmarea unei întîmplări.
78 septembrie 2019 Simpozion Internațional de Pace Într-o abordare globală remarcăm faptul că această ştiinţă n-a existat în statele foste socialiste care au pierdut cursa temporală, şi din lipsa unei conduceri temporale a acţiunii sociale, iar cauzele ţin nu de filosofie, ci de tempologie. Ştiinţa timpului sau tempologia reprezintă una dintre cele mai noi ştiinţe al cunoaşterii social-umane. Unii cercetători afirmă că timpului este o ştiinţă fundamentală, tot aşa cum sunt ştiinţele matematicii, fizicii, chimia, biologia, sociologia, ştiinţa conducerii etc. Aceasta este şi opinia noastră, pentru că, din punct de vedere raţional şi istoric, fiecare om, fiecare naţiune îşi are sau îşi creează propria sa percepţie în timp a existenţei sale individuale şi colective, naţionale. Ea a fost, este şi va fi o ştiinţă social-umană şi, ca orice altă ştiinţă socială, tempologia are particularitatea de a opera cu elemente de relativitate. Ştiinţa timpului pune la dispoziţia societăţii actuale rezultatele obţinute de cercetători, deoarece rezolvarea problemelor temporal-sociale nu se face automat, ci tot prin soluţii sociale, raţionale, conduse de, şi pentru naţiune, umanitate. Ea concentrează soluţii din rezultatele cercetărilor mai multor discipline, realizînd universul timpului uman, al omului concret, transpunerea lui « a fi » în « a şti » şi a lui « cînd » în « acum ». Comterristica este ştiinţa al cărei obiect de studiu îl constituie fenomenul Terra de la formare şi pînă în prezent, inclusiv pînă la orizonturile posibile ale viitorilor predictibili, o rezultantă a trecutului şi prezentului, fiind, în esenţă, oglinda conştiinţei ştiinţifice temporale a umanităţii despre Terra, a fiecărei naţiuni, a fiecărui individ în parte. Ea arată cine este umanitatea, încotro merge, ce vrea, ce trebuie să înţeleagă omul pentru a mai fi şi după ce nu va mai fi Terra leagănul lui. Ea este pentru umanitate o ştiinţă fundamentală care are legături complexe cu ansamblul cunoaşterii şi practicii contemporane, punînd în evidenţă rezultatele, contribuţia aproape a tuturor ştiinţelor, mai ales a celor naturale şi socio-umane. Izvoarele acestei ştiinţe curg din conştiinţa de sine, temporală a oamenilor de pretutindeni şi, în special, a celor care au o conştiinţă temporală pe Terra, de pe orizontul de timp de la formarea Terrei şi apariţia omului de peste două milioane de ani. Raţiunea pentru umanitatea dintotdeauna a rămas, este şi va rămîne etern prezervarea Terrei drept leagăn al vieţii umane de-a lungul existenţei sale temporale de tot atîta timp. Ca stiinţă, comterristica îşi propune să cerceteze şi să descopere legităţi, concepte şi principii fundamentale, constante ale Terrei, să formuleze noi teorii, metodologii, tehnologii şi tehnici capabile să asigure în mod continuu prezervarea conştiinţei temporale comterriste, dezvoltarea şi înflorirea multilaterală a umanităţii, în armonie cu comunitatea de naţiuni libere ale lumii, cu alţi purtători de raţiune din univers. Ea are trei componente: teoria, metodologia şi tehnologia - ultima cuprinzînd tehnici, mijloace şi instrumente operaţionale specifice. La fel ca şi celelalte ştiinţe despre universul uman, ştiinţa despre timp are un caracter interdisciplinar, integrator, coordonator, cumulativ, complex, multilateral, multifuncţional, operaţionalizant şi prospectiv. Printre izvoarele şi conexiunile necesare acestei ştiinţe se pot enumera: ştiinţele naturii, astronomia, astrofizica, cosmogonia, cosmologia, istoria, filosofia, logica, psihologia, ştiinţele conducerii, cele politice, ale dreptului, sociologia, ştiinţele economice, militare, comportamentale, filologia, ştiinţele tehnice şi tehnologice, cele exacte, în general, cele ale fizicii, chimiei, biologiei, psihologiei şi sociologiei, logicii în special. Comterristica este, în plan spiritual, o continuitate prin resorbire în timp a trecutului cu prezentul, o îngemănare, o rezultantă a istoriei omului pe Terra (rezultantă la rîndul ei, a antropologie şi logicii) şi a fizicii, astronomiei, a cosmologiei, a tempologiei. La această rezultantă din rezultante se mai adaugă o nouă interferenţă a filosofiei contemporane cu post-logica modernă, tinzînd către filosofia timpului, filosofia logicii şi a epistemologiei contemporane. Ştiinţa comterristicii asigură asimilarea cuceririlor celorlalte ştiinţe în practica dezvoltării, identificarea reală, concretă a unor soluţii sociale în practica social- istorică, prin acţiuni concrete pe plan statal-naţional şi internaţional. Viitorul oricărei politici ştiinţifice umaniste depinde de alianţa ştiinţei comterristicii cu ştiinţa timpului, cu ştiinţa conducerii, de unitatea dialectică dintre ştiinţă şi conducerea temporală şi politică. Pentru a stabili locul comterristicii ca ştiinţă în rîndul ştiinţelor consacrate pînă în prezent, trebuie să aplicăm tocmai criteriile ei temporale. Tempologia poate depăşi filosofia care, sub aspectele menţionate mai sus, reprezintă chintesenţa spirituală a epocii în care domină. Comterristica ar putea fi definită şi ca filosofie a Terrei luate în ansamblul ei ? De la filosofie a luat metoda dialectică, se bizuie pe multe din conceptele, tezele şi principiile ei, dar le depăşeşte numai în privinţa ştiinţei despre timp, unde specializarea tempologiei este extremă. Această specializare se bazează pe cercetările proprii, precum şi pe rezultatele obţinute de fizică, chimie, biologie, alte ştiinţe cum ar fi astrofizica, cosmologia, astronomia, matematica etc.
Simpozion Internațional de Pace septembrie 2019 79 Pentru a fixa mai bine locul acestei ştiinţe trebuie să aprofundăm domeniul ei de acţiune. El cuprinde problematica Terrei într-o mişcare a materiei finite pe Terra (cosmogonia Terrei şi a sistemulu solar propriu- zis, legile Terrei, raporturi Terra-om, spaţiu-timp terestru, Terra şi fizica, Terra şi chimia (în chimie), Terra şi biologia (în biologie), Terra şi societatea (în societate), Terra şi ştiinţele sociale (în ştiinţele sociale şi politice, în conducere şi în drept, cu aplegare directă asupra geopoliticii), Terra şi gîndirea (în gîndire), Terra şi matematica (în matematică), Terra şi logica (în logică), Terra şi filosofia (în filosofie) etc. Problema cea mai serioasă este definirea Terrei, realizarea unei teorii universal-unificatoare a forţelor universal-temporal-terestre, a previziunilor care, pe baza datelor ştiinţelor, a viziunilor moderne şi contemporane ale filosofiei duc la cunoaşterea generală a viitorilor posibili, la implicarea în acţiuni specifice Terrei, de decizie asupra fenomenelor terestre din partea omului, la puterea temporal-terrestră existentă în om. Atîta vreme cît nu avem cunoştinţe despre alte fiinţe inteligente în univers cu care să ne comparăm temporal, omul poate tinde să devină, prin comterristică, demiurgul Terrei, adevăratul stăpîn al legilor dezvoltării şi ale mişcării sale. Pare destul de pretenţios spus, însă acesta este rolul acestei ştiinţe, departe de ideologizarea intereselor de clasă, răspunzînd tendinţelor, aspiraţiilor speciei umane în general, ale fiinţelor inteligente din univers. Sigur, există numeroase teorii asupra Terrei, se emit noi şi noi ipoteze privind universul, legile lui, definiţii ale Terrei, se scriu romane ştiinţifico-fantastice, eseuri speciale de viitorologie, chiar se găsesc sociologi care previzionează cum va arăta societatea umană pe Terra sau alte planete la un moment dat, cum va arăta Terra către limita răcirii soarelui sistemului nostru planetar sau în cazul absorbirii lui de către gaura neagră din centrul galaxiei Calea Lactee, ca şi a întregii materii existente în acest colţ de univers. Se gîndeşte enorm de mult la viitorul omului, se întreabă dacă sunt, unde sunt fiinţe inteligente în univers, cum să intrăm în contact cu alte civilizaţii extraterestre, iar efortul teoretic este raţional şi extrem de important. Omenirea este conştientă de limitele sale existenţiale. Se întreabă ce se va întîmpla cînd Soarele se va răci în sistemul nostru solar - peste cîteva zeci de miliarde de ani, cu civilizaţia Terrei, cu galaxia noastră. Se întreabă dacă efortul uman de existenţă este gratuit, dacă există simultaneitate pe linia temporală în alt colţ de univers, o altă Terră virtuală, simetrică. Se pun multe întrebări tulburătoare pentru gîndirea şi sentimentele noastre, deşi vremea unui om este calculată la o speranţă de viaţă între 30 şi 80, maxim 100 de ani. Programările genetice actuale pot aduce suprize dorite. Răspunsurile nu sunt, pînă în prezent, decît parţiale, eforturile sunt porţionate de cîteva vîrfuri de răspuns, rămînînd un conglomerat de păreri şi ipoteze, o mulţime de vise şi speranţe, aparent fără nici o legătură... Cui ar folosi răspunsurile dacă limita vieţii, a trecerii sale temporale, la o viaţă de om nu depăşeşte suta de ani ? Dacă cugetătorii din antichitate ar fi cugetat doar pentru generaţia lor, la Terra susţinută de o broască ţestoasă sau de Atlas pe umerii săi uriaşi, am mai fi ajuns aici? Ne-ar mai fi tulburat întrebările şi ipotezele pe care le-au emis cei care au intuit răspunsuri valabile şi acum, dar şi întrebări despre Terra care frămîntă omenirea şi în prezent? Desigur, vor fi depăşite limitele timpului nostru tocmai datorită raţiunii, ştiinţa rămîne ştiinţă, iar ipotezele, teoriile unificatoare mai mult sau mai puţin verificate sau verificabile vor fi tratate ca atare. Dar oare, nu sunt ştiinţe întregi, chiar şi azi care se bazează încă pe postulate care au rămas şi probabil vor mai rămîne valabile încă o perioadă imensă de vreme? Vor trece secoli pentru a verifica unele din ideile, ipotezele care se emit azi, idei pe care gîndirea le valorizează şi le acceptă, lăsînd verificarea pe seama timpului ce va veni. Cui îi va folosi comterristica? Întregii umanităţi, comunităţii de naţiuni, Terrei comune, tuturor pentru că fiind o formă a conştiinţei sociale alături de celelalte forme, precum filosofia şi ştiinţa, pe care o denumim conştiinţa temporală, locul ei este între filosofie şi ştiinţă, dar şi înaintea conştiinţei politice, juridice, moralei, artei şi religiei. Importanţa conştiinţei temporal-comterriste este dată de ştiinţa timpului care constituie unul din marile argumente pentru supravieţuirea omului pe Pămînt. Rolul conştiinţei comterriste constă în determinarea existenţei unor forţe uriaşe care eliberează omul de societate şi societatea de Terra şi ambele de natura înconjurătoare. Dacă filosofia orientează, tempologia şi comterristica înarmează cu conştiinţa temporală a cea ce poate face la timpul său un om, iar ştiinţa temporal- comterristică îi aduce viziunea infinită a acţiunii, a valorii gîndirii şi nemuririi speciei. Obiectul de studiu al ştiinţei despre Terra îl constituie relaţiile temporale om - Terra, sociale, politice, cultural- ştiinţifice şi de conducere din sistemele economico- sociale trecute sau prezente pentru promovarea valorilor temporal-creatoare umane. Descoperirea legităţilor şi principiilor noi după care se călăuzesc aceste relaţii, dezvăluirea şi formularea de noi teorii, metodologii, metode şi tehnologii temporal-comterriste de conducere pentru cunoaşterea momentelor temporal-comterriste care să asigure eternizarea valorilor umane terestre, perfecţionarea continuă a funcţionării sistemului temporal de conducere al umanităţii, racordarea la promontoriile cunoaşterii universale, reprezintă obiective ale cercetătorilor în ştiinţa comterristicii.
80 septembrie 2019 Simpozion Internațional de Pace În sfera cercetărilor ştiinţei comterristicii sunt sintetizate conceptual, legic, principial, toate fenomenele naturii Terrei, ale realităţii obiective terestre, toate activităţile umane, toate laturile vieţii sociale, toate domeniile umaniste în întreaga lor complexitate şi în strînsa lor interdependenţă cu fenomenele de pe Terra şi sistemul solar. Există o abordare globală a Terrei ca răspuns la provocările globalizării care este ea însăşi un proces obiectiv, relativ dirijat conştient de anumite forţe, faţă de care umanitatea îşi promovează propriile valori comterriste (adică ale Terrei comune), într-o lume care este o creaţie a Terrei în beneficiul tuturor şi benefică tuturor. Nivelurile obiectului de studiu al acestei ştiinţe sunt : individual - colectiv, naţional-internaţional, precum şi cel care cuprinde întreaga umanitate, tot ce-i omenesc în raport cu Terra ca produs de timp din univers. Aşadar, obiectul ei de studiu se desfăşoară în timp de la apariţia sistemului solar al cărui componentă astrală este Terra şi alte repere temporale - în sens de sistem de referinţă, de renaştere, creştere ciclică a timpului, la contemporani şi de aici pînă la viitorii previzibili ai orizonturilor umane, apreciate azi pe Terra, la orizontul sistemului solar şi galactic în care se continuă dezvoltarea omului şi a valorilor sale. Subiectul ştiinţei comterristicii este subiectul temporal terestru, adică umanitatea în timp, ca existenţă temporală colectivă, dar şi persoana umană în ipostaza ei de fiinţă care se autodefineşte ca existentă în timp pe Terra, creatoare şi cunoscătoare, valorizatoare şi luptătoare, care aplică rezultatele acestei ştiinţe în practică, eventual în raport cu alt subiect-obiect temporal, adică o altă fiinţa inteligentă de pe Terra sau din sistemul nostru solar. Categoriile temporal-terrestre cu care acesta operează sunt: existenţa (viaţa) - inexistenţa (moartea), acţiunea – nonacţiunea, decizia - întîmplarea de la sine (causa sui), permanenţa – perenitatea - eternitatea – efemeritatea, spontaneitate, atemporalitatea - intemporalitatea, post- factum - ante factum, posterioritate - anteritoritatea – simultaneitatea, sancţiunea – stimularea, criteriul – determinare, autodeterminare - hazardul, nedeterminare, fatalitate – voinţă, prezumţiile cu care creşte sau scade timpul, creştere-descreştere, educaţie - transfer informaţional etc. Subiectul temporal poartă diferite grade temporale cum ar fi: 1. vizionarul de timp (cel ce intuieşte timpul), 2. semănătorul de timp (cel ce iniţiază proiecte de timp), 3. crescătorul de timp (cel ce îngrijeşte de împlinirea timpului), 4. cercetătorul de timp (este gînditorul de timp, gîndirea care gîndeşte timpul, sihastrul temporal), 5. comandorul de timp (cel ce ia decizii în timp), 6. făcătorul de timp (cel care aplică decizii de timp, luptătorul în timp, ”revoluţionarul” – OMUL CARE ADUCE PACEA) 7. primul în timp – (prior in tempore, cel care, în mod succesiv, gîndeşte, decide şi luptă). Subiectul comterrist particularizează omul şi îl circumscrie pe Terra. Scopul acestei ştiinţe este de a înarma umanitatea, pe fiecare om, atît pe conducător - marele tempusian, pe gînditor – marele înţelept sihastru, cît şi cavalerul luptător, pe omul de rînd care înţelege timpul şi acţionează, pe cei care au cele 7 grade de timp de mai sus, cu elaborările teoretice, metodologice şi tehnologice necesare în vederea dezvoltării unei comterristici adecvate în activitatea practică. Comterristica este alături de tempologie, garantul conştiinţei vii, al prezervării şi eternizării valorilor temporale în individ şi în umanitate pe Terra, despre Terra nostră comună. Finalitatea imediată a comterristicii o constituie ridicarea conştiinţei temporal-comterriste a fiecărui om la nivelul exigenţelor contemporaneităţii. Scopul comterrist-temporal pe termen lung este unul asimptotic, de conservare a Terrei în timp, a continuităţii şi permanenţei umanităţii prin acţiuni concrete, prin lupta pentru eternizarea valorilor umaniste de pretutindeni concomitent cu prezervarea Terrei. Idealul comterrist-temporal în perspectiva umanităţii pe Terra coincide cu scopul timpului pe Terra şi se suprapune peste finalităţi realizabile: reîntregirea spirituală a omului prin recomterrizarea tempologică individuală şi colectivă, reducerea înstrăinării umane în raport cu natura sa proprie şi natura Terrei, soluționarea problemelor păcii și securității mondiale. Fundația Academia DacoRomână ”Tempus DacoRomânia Comterra”, Academia Dacoromână – ca instituție autonomă în cadrul FADR ”TDC”, conform raţiunii sale de a fi, îşi face o datorie de onoare din identificarea obiectului, scopurilor în diferite etape ale dezvoltării comterristicii şi în desfăşurarea unor programe de cercetare pe temen lung, cum este PROTEMDACOM – 10 050 (2050), în executarea planurilor anuale specifice. Ea include și proiectul comun SARMISEGETUZA – CAPITALA PACII MONDIALE -2050, propriu pentru Secția treia a ADR –COMTERRA. Metoda de cercetare este cea logică dialectică, elevată, bazată pe timpul şi istoria reală şi pe raţiune. Nu sunt excluse şi alte metode de cercetare specifice fiecărei ştiinţe cu care tempologia are părţi comune. Mai apropiate sunt metodele cronologice, temporal-istorice, metodele ştiinţelor sociale fundamentale şi particulare,
Simpozion Internațional de Pace septembrie 2019 81 cele comparative etc. Nu sunt excluse nici metodele bazate pe credinţă, pe intuiţie, revelaţie, pe proferenţe, pe reprezentările transcendentale, extrasenzoriale etc. Aşa cum creierul uman este sediul incipient al noilor metode temporale de cercetare şi conştientizare a timpilor viitori, tot aşa Terra este leagănul fără de care nu ar fi posibilă nici o cercetare pentru că dacă el este sediul percepţiei şi al conştiinţei temporale, Terra este « raiul » speciei umane. Cercetarea aprofundată şi interdiscipinară a Terrei cu metode relevate şi aplicate asupra lui însuşi poate duce la descoperiri inepuizabile, la surprize dintre cele mai neaşteptate Aşa cum natura a dotat pe om cu o incomensurabilă forţă de gîndire, dar nu foloseşte în viaţă decît cîteva procente din aceasta, tot aşa Terra este inepuizabilă în resurse pe care încă mintea omului, şi ea neexploatată corespunzător, nu le-am cercetat decît pînă la cîţiva kilometri sub scoarţa sa. În realizarea scopului o metodă, cea dialectică, este pentru comterristică mai clară, atotcuprinzătoare, ştiinţifică, fiind o chintesenţă a înţelepciunii universale. Dialectica (în greceşte \"dialektike\", din \"dia\" - \"cu\" şi \"legein\"- a vorbi, a discuta\") este o teorie generală a principiilor devenirii naturii, societăţii şi gîndirii, şi o metodă de cunoaştere a existenţei obective. Filozoful german Hegel a formulat principiile dialecticii care ulterior au fost preluate de pe poziţii materialiste de către Marx şi Engels. Dialectica marxistă se întemeiază pe cuceririle gîndirii dialectice din întreaga istorie a filosofiei, pe sintetizarea rezultatelor ştiinţelor şi pe generalizarea practicii social-istorice a omenirii. Dialectica obiectivă porneşte de la mişcarea reală din natură, societate şi gîndire şi determină dialectica subiectivă, a noţiunilor (\"dialectica lucrurilor – scria V. I. Lenin în Caiete filosofice - creează dialectica ideilor şi nu invers\"). Opunîndu-se metafizicii care priveşte fenomenele realităţii ca fiind în mod absolut izolate unele de altele, imuabile, fără contradicţii interne, identice cu ele înseşi, dialectica materialistă înţelege lumea ca un sistem material infinit şi unitar de obiecte şi procese, într- o viziune interdependentă şi multilaterală a interacţiunii lor. Mişcarea este privită ca o automişcare, ca autodezvoltare, ca un proces infinit, care reflectă unitatea dialectică a acumulărilor cantitative şi a schimbărilor calitative radicale. Unitatea şi opoziţia (lupta) contrariilor, trecerea schimbărilor cantitative în schimbări calitative şi negarea negaţiei sunt principiile ei fundamentale care exprimă legităţile universale ale realităţii obiective şi ale reflectării ei în conştiinţă. Ele sunt exprimate în categoriile de esenţă şi fenomen, conţinut şi formă, necesitate şi întîmplare, cauză şi efect, posibilitate şi realitate, general, particular şi singular etc. Esenţa dialecticii este principiul unităţii şi luptei contrariilor. Dialectica se dezvoltă permanent, avînd un caracter creator şi opunîndu- se oricăror forme de dogmatism şi de metafizică, avînd la bază generalizarea celor mai noi date ale ştiinţelor şi ale practicii social-istorice. Ea este atît o metodă de cunoaştere, cît şi de transformare revoluţionară a naturii, societăţii şi gîndirii. Aşadar, dialectica este o metodă de cercetare consecvent ştiinţifică, o metodologie generală corespunzătoare nivelului de dezvoltare a ştiinţei moderne şi contemporane, constituind totdată şi fundamentul teoretic al metodelor particulare folosite de toate domeniile ştiinţei. Aplicînd dialectica la mişcarea însăşi identificăm cîmpul temporal neexplorat încă, situat dincolo de materialismul istoric, între acesta şi materialismul dialectic. Rămînînd în cadrul teoretic al materialismului dialectic şi folosind metoda dialectică, trecînd peste graniţele actuale ale materialismului istoric, intrăm în cîmpul materialismului dialectic-temporal. Cuceririle ştiinţei după apariţia noii filosofii, întreaga istorie a umanităţii, îndeosebi cea recentă, realitatea obiectivă contemporană, tot ce este în jurul nostru, în toate formele de mişcare şi în natură, şi în societate, şi în gîndire, constituie bogatul material de investigaţie, argumentul hotărîtor pentru temeiul acestei lucrări. Chiar dacă nu va atrage din primul moment privirea critică a cititorului, această nouă perspectivă de pe un cîmp nou poate constitui un nou punct de plecare pentru viitorii cercetători. Metodă mai bună decît dialectica nu există pînă în prezent. Ca o derivaţie a acesteia în fundamentarea noii viziuni din cîmpul temporal avansăm metoda dialectic-temporală, prezentă la lucru în conţinutul acestei lucrări asupra ştiinţei despre Terra. 1.3. COMTERRA ŞI METODA DIALECTIC - TEMPORALĂ Se impune să redăm pe scurt esenţa cunoştinţelor contemporane despre materialismul dialectic şi istoric. El reprezintă concepţia filosofică întemeiată de Marx şi Engels, care îmbină organic rezolvarea consecventă, materialistă, pînă la un punct, a problemei fundamentale a filosofiei cu interpretarea consecventă a dialecticii, o concepţie ştiinţifică de ansamblu asupra lumii, întrucît se sprijină pe cele mai generale legi ale mişcării şi dezvoltării naturii, societăţii şi gîndirii şi, totodată o metodă revoluţionară de cunoaştere şi de dezvoltare a realităţii.
82 septembrie 2019 Simpozion Internațional de Pace Apariţia lui a fost un fenomen legic, determinat de cauze social-economice şi de întreaga dezvoltare anterior a ştiinţei şi filosofiei, reprezentînd cea mai profundă revoluţie săvîrşită în filosofie. Materialismul istoric este parte integrantă a filosofiei întemeiate de Marx, reprezentînd concepţia filosofică materialist-dialectică despre societate, despre structura sistemului social, legile generale şi forţele motrice ale dezvoltării sociale care tratează societatea în unitatea şi interacţiunea laturilor ei, procesul istoric în unitatea şi interacţiunea laturilor ei. În ansamblu, este şi un îndreptar teoretic şi metodologic pentru toate ştiinţele sociale particulare şi, în acelaşi timp generalizează datele furnizate de acestea. ComTerra este o aplicare a materialismului dialectic la timpul Terrei folosind metoda dialectică. Este denumirea Terrei comune, a tuturor națiunilor, a tuturor oamenilor de pe Terra. Faţă de materialismul istoric este însă superior ca tratare, ca viziune şi ca obiect de studiu. El apare pe \"terenul\" încă necercetat dintre materialismul dialectic şi materialismul istoric ca materialism dialectic temporal. Comterra sesizează contradicţiile materialismului dialectic şi istoric, le argumentează cu viziuni proprii (îndeosebi materialismul istoric) şi caută soluţii teoretice, prin aducerea lor \"la zi\". Metoda temporal-comterristică - mai precis, dialectic- temporală - este în esenţă dialectică, însă dezvoltarea ei este amplificată, iar aplicarea ei în materialismul istoric poate duce la o adevărată revoluţie în cadrul acestuia din urmă. Multe din categoriile materialismului dialectic pot deveni mult mai bogate în conţinutul lor, prind contururi noi, revoluţionare, în perspectivă. Aceste aplicaţii îmbogăţesc cu sensuri noi, adaugă noţiuni, concepte noi la tezaurul categoriilor cu care operează materialismul istoric, evidenţiind adaptarea sa la contemporaneitate. Tezele fundamentale ale materialismul dialectic temporal au fost elaborate începînd de la mijlocul deceniului al cincilea al secolului XIX-lea în luptă cu diferite forme ale concepţiilor idealiste, metafizice şi materialist vulgare care existau în ceea vreme despre lume. Afirmarea noilor forţe politice independente pe arena istorică au impus elaborarea unei concepţii despre lume care să ofere acestora arma teoretică necesară îndeplinirii misiunii lor istorice, mai ales în perioada aceea cînd se ascuţeau contradicţiile societăţii globale şi globalizante, a cunoaşterii informaţional-tehnologice. Totodată, dezvoltarea impetuoasă a ştiinţelor naturii reclama crearea unei filosofii a noilor cuceriri ale geniului uman. Printre premisele naturalist-ştiinţifice ale noii filosofii amintim: elaborarea teoriei celulare, formularea legii conservării şi transformării energiei şi descoperirea principiului evoluţiei în expresia lui cea mai bine conturată a teoriei lui Darwin – teorie care azi pare depășită de noile cercetări în domeniu. Indiscutabil, izvorul teoretic nemijlocit al materialismul dialectic temporal este filosofia clasică germană. Precursori direcţi sunt G.W.F. Hegel (care, deşi idealist, a dezvoltat dialectica) şi L. Feuerbach (care, deşi metafizic, a dezvoltat concepţia materialistă asupra lumii). Preluînd în mod critic şi dezvoltînd creator opera scrisă a celor doi, Marx a respins viziunea metafizică şi contemplativă a lui Feuerbach şi idealismul lui Hegel şi a elaborat noua filosofie cu adevărat materialistă şi dialectică, înglobînd într-o explicaţie unitară domeniile naturii, societăţii şi gîndirii. Lenin, în condiţiile istorice ale epocii sale, a dezvoltat materialismul dialectic generalizînd cuceririle ştiinţelor naturii de la sfîrşitul sec. XIX şi începutul sec. XX, îmbogăţind cu teze noi dialectica materialistă, logica dialectică şi îndeosebi teoria materialist-dialectică a cunoaşterii. În ceea ce priveşte materialismul istoric, chiar dacă unii gînditori premarxişti (Aristotel, Helvetius, J.J. Rousseau, istoricii francezi din perioada Restauraţiei etc.) s-au apropiat de interpretarea materialistă a unor fenomene (procese) inclusiv sociale, Marx şi Engels, însuşindu-şi critic intuiţiile şi previziunile socialiştilor utopici, ca şi unele descoperiri ale economiei clasice engleze, situîndu-se pe poziţii de clasă, au extins pentru prima dată în istoria gîndirii, materialismul la interpretarea vieţii sociale. Problema fundamentală a filosofiei capătă astfel forma particulară a raportului dintre existenţă şi conştiinţă la raportul dintre existenţa socială şi conştiinţa socială : \"nu conştiinţa oamenilor determină existenţa, ci, dimpotrivă, existenţa lor socială le determină conştiinţa\". Două feluri de relaţii îi sunt proprii producţiei materiale: raporturile oamenilor cu natura, care exprimă forţele de producţie şi relaţiile dintre oamenii însăşi, relaţiile de producţie. Procesul producţiei bunurilor materiale constituie latura determinantă a vieţii sociale. Relaţiile de producţie, fiind relaţii sociale fundamentale, le determină pe toate celelalte. Materialismul dialectic-temporal ar putea constitui, împreună cu materialismul dialectic, un fundament teoretic strategiei şi tacticii unor eventuale organizaţii comterriste, o călăuză temporală în acţiunea pentru transformarea revoluţionară a societăţii comunităţilor de naţiuni, formate din cercetători ştiinţifici, oameni de ştiinţa şi cultură de pretutindeni. Fiind o concepţie vie, critică, care se îmbogăţeşte continuu pe baza generalizării continue a practicii şi a datelor ştiinţei, valorificînd totodată şi rezultatele pozitive dobîndite de unele concepţii contemporane, printr-un dialog permanent, dezvoltarea sa are la bază generalizarea datelor dobîndite în timp de societatea cunoaşterii, în care informaţia imaterială schimbă materia ca informaterie.
Simpozion Internațional de Pace septembrie 2019 83 MANIFESTUL COMTERRA poate fi continuatorul sintezelor contemporane mileniului III, o încercare de regîndire critică prin redescoperire a esenţelor viitoarei Terre. Desigur, cititorul bazat pe alt fundament filosofic, altă logică, va trebui să înţeleagă cel puţin ideile fundamentale ale materialismului dialectic şi istoric pentru a face diferenţierea critică între ceea ce este deja descoperit de filosofia sa şi ceea ce aduce cu adevărat nou \"Comterra\". Dialectica este teoria generală a principiilor devenirii naturii, societăţii şi gîndirii, teorie şi metodă de cunoaştere a existenţei. Din antichitate au fost elemente de dialectică naivă, spontană deoarece pe atunci se sesizau legături universale dintre fenomenele lumii reale, mişcarea şi transformarea continuă, fără să se poată da însă şi o explicaţie ştiinţifică, datorită condiţiilor concret- istorice existente. Hegel a prezentat lumea ca un proces de autodezvoltare a ideii, determinat de contradicţiile ei interne. Dezvăluind dialectica gîndirii, dialectica sa avea ca obiect nu autodezvoltarea lumii materiale, ci autodezvoltarea spiritului absolut. Marx şi Engels au creat dialectica întemeiată pe cuceririle cele mai de seamă ale gîndirii dialectice din istoria filosofiei, pe sintetizarea rezultatelor ştiinţelor, pe generalizarea practicii socio-istorice a omenirii. Pornind de la mişcarea reală din natură, societate şi gîndire, dialectica obiectivă determină dialectica subiectivă pentru că: dialectica lucrurilor creează dialectica ideilor şi nu invers. Elaborarea dialecticii marxiste a oferit cercetătorilor un instrument optim de investigare a unui sistem material infinit şi unitar de obiecte şi procese, care prezintă o mare diversitate calitativă. Opunîndu-se metafizicii, care priveşte fenomenele realităţii ca fiind izolate, imuabile, fără contradicţii interne, identice cu ele însele, dialectica modernă reprezintă concepţia cea mai profundă, mai cuprinzătoare şi multilaterală, mai bogată în conţinut despre mişcare şi dezvoltare, care vede mişcarea ca automişcare, ca proces infinit de acumulări cantitative şi schimbări calitative. Principiile fundamentale ale dialecticii (unitatea şi opoziţia (lupta) contrariilor, trecerea schimbărilor cantitative în schimbări calitative şi negarea negaţiei) exprimă legităţi universale ale realităţii obiective şi al reflectării ei în conştiinţă. Acestea, fiind într-o indestructibilă unitate, au în conţinutul lor şi legităţi derivate exprimate în categorii corelative cum sunt esenţa şi fenomenul, conţinutul şi forma, necesitatea şi întîmplarea, cauza şi efectul, posibilitatea şi realitatea, generalul, particularul, singularul etc. Dialectica reprezintă în acelaşi timp şi ontologie, şi gnoseologie (teorie a cunoaşterii), şi logică (dialectică), deoarece esenţa dialecticii este principiul unităţii şi luptei contrariilor - focarul total. Aşadar, există o metodă care, pînă în prezent, nu este depăşită încă în ce priveşte scopul de a cunoaşte, a înţelege şi a transforma realitatea înconjurătoare, cu tot ce este mai evoluat şi mai irezistibil în întreaga gîndire şi practică socială. Dialectica este utilă pentru a înţelege viitorul, ca parte a segmentului de săgeată denumit timp. Omul - cheia tuturor lucrurilor necunoscute pînă în prezent – care caută adevărul într-o perspectivă dialectică, poate să-şi definească propriul său viitor. Viitorul este timpul care urmează prezentului, o realitatea care urmează să existe, iar viitorologia este ştiinţa care se ocupă cu studierea legilor şi metodelor noi de previziune a viitorului. Cunoaştem prezentul, frămîntările acestuia, problematica sa contradictorie, dar timpul nu este încă definit sau mai degrabă, nu există o definiţie care să satisfacă pe deplin fiecare, şi pe care să o înţeleagă orice om. Părţile componente ale ştiinţei comterristicii sunt: teoria (ideatica), metodologia şi tehnologia. Ramurile (disciplinele) acesteia sunt, la o enumerare sumară, în ceea ce priveşte nivelul macro-social, ştiinţa comterristicii avînd în vedere umanitatea pe Terra - cea mai vastă şi mai complexă; ştiinţa comterristicii în domeniul conducerii statului şi dreptului - ca filosofie politică şi juridică a naţiunii; axiologia comterristă – a valorilor temporal-comterriste; comterristica economică - în domeniul economic, unde obiectivul principal îl constituie creşterea economică şi asigurarea eficienţei întreprinderii sau unei ramuri economice, a unui grup de întreprinderii, într-o viziune pragmatică (avînd în vedere că rezultatele unor creaţii se aplică o singură dată, în mod concret, la o situaţie dată, unii afirmă că n-ar fi decît o aplicaţie a ştiinţei de mai sus şi nu o disciplină ştiinţifică), comteristică a problematicii păcii și războiului, pe care o vom dezvolta împreună față de evenimentele care stau să se întîmple. În domeniile culturii, artelor, tehnicii, comunicării, lingvisticii, sănătăţii, timpul se manifestă ca filosofie, sociologie sau psihosociologie a lor, ca şi în plan tehnogic, militar, folcloric, religios, al tradiţiilor, al mentalităţilor etc. Există opinii după care societatea umană se conduce singură, spontan-autopoietic, iar comterristica ar fi numai o reflectare post-factum a desfăşurării în timp a apariţiei şi dezvoltării umanităţii pe Terra în plan temporal-istoric, economic, social, cultural, lingvistic, geografic, moral, artistic etc. Totodată, sunt şi opinii care susţin că prin globalizare (comterrizare, în alt sens spus) se urmăreşte realizarea unei conduceri conştiente a comunităţii de naţiuni. În extensia dacoromânească a acestei ramuri, denumită comterristică (de tip
84 septembrie 2019 Simpozion Internațional de Pace comterrist, reflectînd conştiinţa ştiinţifică, temporală a umanităţii pe Terrei), se reflectă tempologia în raport cu alte fiinţe raţionale din univers. Cercetările contemporane dezvoltă noi extensii ale ştiinţei timpului, (cum ar fi dacoromânistica pentru naţiunea dacoromână, germanistica pentru naţiunea germană, niponistica pentru cea japoneză etc.), cum ar fi cele ale comteristicii (tempologia comterristă, globală, a comunităţilor umane de pretutindeni), cele ale instituţiei, ale organizaţiei, ale comunităţilor bazate pe credinţele religioase, cele ale relaţiilor intertemporale între naţiuni suverane aflate în stadii diferite de dezvoltare temporală (cum au fost, de exemplu, cele generate de impactul Imperiului spaniol asupra aztecilor sau incaşilor, ori cel european asupra Chinei sau Japoniei etc.), la nivelul familiei (ancestral - confucianiste cu cea europeană, modernă), ori al obştilor (de exemplu, cele de răzeşi – moşneni cu statul modern în România, triburilor afro- americane cu armatele de cuceritori europeni), ale unităţilor administrativ-teritoriale, micro-grupurilor omeneşti, conducerea oamenilor, a organizaţiilor transnaţionale, fiecare avînd calendare şi culturi diferite de timp etc. Trăsăturile ştiinţei comterristicii Fiind o ştiinţă de largă anvergură, comterristica are legături complexe cu ansamblul cunoaşterii şi practicii contemporane pentru că prin aceasta se pun în valoare rezultatele cercetărilor, contribuţia aproape a tuturor ştiinţelor. Este o ştiinţă multidisciplinară (deoarece disciplinele care se întrepătrund contribuie la fundamentarea sa teoretică din diferite sectoare şi domenii ale vieţii sociale), dar are şi un caracter integrator (foloseşte integral teorii, metode şi tehnici ale altor ştiinţe şi discipline împreună cu cele proprii), coordonator (deoarece îşi subordonează şi foloseşte în scopuri de fundamentare şi eficacitate, activităţi practice specifice, discipline şi teorii, tehnici şi metode proprii şi ale altor ştiinţe cum este ştiinţa conducerii-managementului etc), precum şi un rol cumulativ (adună şi prelucrează, ordonează într-o înlănţuire logică multe cunoştinţe, metode şi tehnici care realizează sinergia în supravieţuirea umanităţii), complex, multilateral, multifuncţional, operaţionalizant şi prospectiv. 3. IZVOARELE ŞTIINŢEI COMTERRISTICII ŞI LEGĂTURILE EI CU CELELALTE ŞTIINŢE. Pentru a putea fi recunoscut drept izvor al ştiinţei comterristicii, această formă de exprimare trebuie să îndeplinească anumite condiţii cum ar fi: a) să statornicească reguli general-obligatorii pentru viitorul umanităţii pe Terra; b) să fie atît stabilite, cît şi recunoscute de conştiinţele epocii / conducătorii umanităţii / naţiunilor / comunităţii şi/sau de către o putere de stat; c) să reflecte deciziile în momentele cruciale ale acestora şi supravieţuirea lor, să se refere la relaţiile temporale dintre ele şi dintre valorile respective pe Terra; d) să fie scrise, ori să reprezinte intuitiv, concret-senzorial, simboluri cu relevanţă temporală pentru Terra. Ştiinţele cu care are legături strînse comterristica sunt ştiinţele politice, juridice, ştiinţele economice, militare, matematica, logica, sociologia, psihologia, teoria generală a sistemelor, informatica, ştiinţele tehnice, cibernetica, praxiologia, medicina, birotica, alte ştiinţe socio-umane, dar şi astronomia, cosmologia, matematica, fizica teoretică etc. Un specific aparte îl reprezintă problemele globale, problematica Terrei în ansamblul acesteia. Practic, nu există domeniu al cunoaşterii şi acţiunii care să nu aibă legături mai mult sau mai puţin importante cu ştiinţa comterristicii. Legăturile ştiinţei comterristicii cu alte ştiinţe, aşa cum au fost ele puse în evidenţă de către izvoarele recunoscute pentru fiecare dintre ele, se menţin şi vor continua să se dezvolte ca urmare a interconexiunilor din cercetările efectuate asupra esenţei Terrei şi vor fi evidenţiate mai jos. Dintre izvoarele de importanţă deosebită se pot remarca: istoria universală, istoria politică, experienţa de supravieţuire în practica politică, militară, administrativă, socială, obştească a oamenilor politici, de stat, a unor militari, religioşi, a altor înţelepţi, lideri sociali şi obşteşti. Această experienţă de prezervare a memoriei temporal-comterriste se fixează prin acte, documente, memorii, corespondenţă, alte înscrisuri, folclor, istoria orală, credinţe, tradiţii şi obiceiuri temporal-comterriste. Principalele izvoare ale ştiinţei comterriste pot fi considerate ştiinţa despre geneza universului, cea cultural-politică şi religioasă a umanităţii, ştiinţa conducerii, filosofia, astronomia, fizica, ştiinţele care au ca preocupare centrală omul şi societate, gîndirea şi cunoaşterea, în general. Ştiinţa istoriei a fascinat şi pe filosofii care au extras din roadele acesteia o înţelepciune cu iz temporal. Înţelepciunea istoriei este adunată şi azi în filosofia istoriei - domeniu al cunoaşterii filosofice, care abordează problema sensului istoriei, al legilor generale şi a unităţii procesului istoric, problemele metodologice ale cunoaşterii istorice etc. Dacă la începuturi s-a subliniat importanţa factorilor naturali în viaţa umană, s-a formulat ideea progresului ca şi cea a unităţii procesului istoric, printr-o viziune materialistă asupra studiului
Simpozion Internațional de Pace septembrie 2019 85 istoriei societăţii. Marxismul conţine o filosofie a istoriei ca istorie a vieţii materiale a oamenilor, ca produs al activităţii nemijlocite a oamenilor ca oameni. Istoria filosofiei are ca obiect sistemele filosofice şi succesiunea istorică a acestora în care se disting două mari tendinţe generale: cea idealist-obiectivă, în virtutea căreia succesiunea concepţiilor filosofice prezintă continuitatea necesară şi progres; tendinţa idealist- subiectivă, în virtutea căreia fiecare construcţie filosofică ar urma să fie înţeleasă ca un proces logic, pe un temei psihologic şi neputînd fi subordonat cu necesitate unei continuităţi. Istoria filosofiei se prezintă ca un proces continuu şi contradictoriu, în care, prin lupta dintre orientările opuse, se înfăptuieşte progresul cunoaşterii filosofice ancorate în comandamentele sociale ale etapei istorice în cauză. Istoria reprezintă timpul uman pe Terra, timpul societăţii, pe săgeata căruia omul se poate raporta faţă de natură, faţă de alţi oameni, faţă de alte societăţi. Istoria fiecărui lucru sau fenomen din natură prezintă o evoluţia contradictorie, dar dintre toate istoriile, istoria filosofiei este cea mai înaltă istorie a cunoaşterii umane. Efortul ei de sinteză şi de prospectare constituie vîrful cunoaşterii timpului uman. În vîrful săgeţii deocamdată se mai află revoluţia cunoaşterii înfăptuită de dialectică, un apogeu al întregi evoluţii universale. Din acel tot ce este pînă la om, pe toată perioada în care istoria s-a desfăşurat fără să fie lumea conştientă de ea, în care omul n-a făcut decît să execute în mod automat necesitatea inexorabilă a naturii vorbim de Terra temporală. La apariţia dialecticii lui Marx se produce saltul imens de la omul în sine, la omul pentru sine. Istoria nu se mai întîmplă, ci se cunoaşte şi face conştient. Terra se naşte a doua oară. Fiul naturii, omul, a devenit a doua natură. El începe să scrie o istorie a naturii conştiente, intervine în necesitatea naturală, face filosofia istoriei în istoria filosofiei Terrei. Omul devine treptat adevăratul stăpîn al timpului, al propriei sale istorii, al filosofiei istoriei şi al istoriei filosofiei. 4. PROBLEMATICA ŞTIINŢEI COMTERRISTICII În esenţă, în această problematică se înscrie întreaga sferă a dezbaterilor contradictorii care constituie substanţa cercetării ştiinţifice, nucleul dur al căutărilor, temeiul convingerilor ştiinţifice promovate în tezaurul conştiinţei temporale a omului pe Terra. Pentru a scruta orizonturile posibile trebuie să trecem peste obişnuita reprezentare de univers, imaginînd altfel tot ce ne înconjoară pentru ca ulterior să folosim \"ieşirile” din obişnuit pentru a pătrunde în adevăratul necunoscut, un nou orizont posibil. Acest lucru este posibil dacă am ajuns pînă la \"capătul lumii cunoscute”, cu alte cuvinte, la frontierele cunoaşterii obişnuite, comune. De aici începe orizontul necunoaşterii, orizontul posibil. Să admitem de la bun început că este o pură imaginaţie a noastră, o fantezie creată de noi, pentru a ieşi din “datul de astăzi”, din ceea ce cunoaştem. Mişcarea este veşnică, unicul aspect universal recunoscut, esenţa esenţelor, absolutul perpetuu, iar repausul este doar o idee despre o mişcare absolută, care există numai ca o abstractizare în capul omului, ca noţiune, pentru că în realitatea înconjurătoare nu există, pur şi simplu. O singură unitate de măsură este de ajuns pentru tot ce există: mişcarea. Ea este cel mai bun instrument pentru realitatea obiectivă, înconjurătoare, iar celelalte devin variabile. Ar putea fi redus totul la o variaţiune în funcţie de mişcare? Imaginarea universului avînd mişcarea ca pe o singură axă absolută, ne duce cu gîndul la măsurarea timpului cu mişcarea şi nu a mişcării cu ajutorul timpului. Ce se întîmplă cu celelalte categorii de maximă generalitate? Conştiinţa este, aşadar, un vîrf al mişcării, care, după o perioadă, deşi necesară, poate să dispară, să se autodistrugă ori să fie distrusă. Uneori, conştiinţa continuă mişcarea, o accelerează sau o încetineşte în anumite aspecte, laturi, şi atunci este posibil să devină pur şi simplu o variabilă oarecare a axei absolute care este mişcarea. Spaţiul ar putea să se dilate, timpul să se strîngă, în raport cu mişcarea, iar conştiinţa care măsoară perioadele în care mişcarea naşte alt tip de mişcare, să fie un instrument de măsură, o graniţă între noduri superioare de mişcare. Timpul ar putea să capete noi valenţe între apariţia şi dispariţia a două conştiinţe în univers. Între cele două sisteme de conştiinţă care au apărut fie simultan, fie una după alta, ar domina măsura unui timp de mişcare de acelaşi fel. De ce să nu imaginăm mişcarea absolută care dă conştiinţe infinite? Acestea din urmă dau măsuri cu totul şi cu totul diferite după consecinţele apărute? Ce ne împiedică să gîndim că reflectarea, gîndirea la nivel de conştiinţă a speciei umane poate să pătrundă dincolo de sistemul de mişcare, care este specific formei care i-a dat naştere ? Civilizaţia creată de \"cărămida” elementului carbon nu este neapărat universală, general valabilă pentru tot universul. Se pot imagina lumi create în jurul oricărui al element chimic identificat sau neidentificat încă. Problema universurilor paralele pare a fi reală.
86 septembrie 2019 Simpozion Internațional de Pace Care ar fi diferenţa, interferenţa dintre cele două conştiinţe create, autocreate dar care reuşesc să se cunoască în aceeaşi modalitate de existenţă, în acelaşi colţ de univers, într-un timp simultan? Este admisibilă întîlnirea în acelaşi timp cu altele care au alt sistem de elemente – cărămizi reale. Pentru a lămuri sau defini problemă care se ridică în această situaţie, acum imaginară, dar reală în perspectivă temporală, avem nevoie să fundamentăm un nou concept esenţial: COMTERRA – ca denumire a TERREI PAȘNICE. Ca prim derivat a mişcării absolute, timpul este obiectul de studiu. De fapt, atunci cînd definim mişcarea, nimeni nu poate să o conceapă în afara timpului. Afirmăm despre ea că este continuă, absolută, neîntreruptă, veşnică (sunt o mulţime de termeni care se referă la atributul esenţial al ei, veşnicia : timpul). Se poate concepe mişcarea fără timp? Sau timpul fără mişcare? Cele două nu pot fi parcă despărţite niciodată. Ca şi timpul, spaţiul este atribuit esenţial al mişcării, dar primul derivat al mişcării este timpul, apoi spaţiul, ca derivat secund. Din acest orizont posibil începe construirea de ipoteze noi, care la prima vedere par absurde ca orice ipoteză îndrăzneţă, revoluţionară, pentru care trebuie să ieşim din viaţa obişnuită, din orizonturile mărginite ale mentalităţilor pseudo-ştiinţifice şi să gîndim liber. Şcolile de comterristică Diferenţiate de fundamente teoretice unice referitoare la conceptele, principiile, metodele, tehnicile şi demersurile practice în domeniul Terrei, mişcările ştiinţifice s-au concretizat în diverse şcoli simultane, ori paralele sau incidente, uneori chiar contrare celor politice, de conducere. Ele au permis, în acelaşi timp, unele reflecţii creatoare, utile comterristicii cum sunt: cea clasic-obiectivă a percepţiei întregii Terre în mod obiectiv, în afara voinţei noastre, cea a relaţiilor umane în legătură cu proprietatea asupra Terrei, şcoala abordării sistemice, a Terrei ca un sistem complex geo-bio-uman etc., şcoala descrierii geografice a Terrei, de cartografie, de măsurare a Terrei, şcoli mitologice despre Terra etc. Sunt de menţionat: şcoala mitologică a dacoromânilor, în care apare prima dată ideea de Mama sau Maica Gaia, Terra Mater - ca zeiţă a fecundităţii şi fertilităţii terestre, Pămîntul Mumă din Senectuta Gaea Baba Gaia, Geea, Glia, ca personificare a Pămîntului care a apărut din Haos, preluată de greci ca Geia care dat naştere lui Uranos, adică cerului şi lui Pontos, adică marii. A devenit la egipteni Geb. După consolidarea societăţii agrare a devenit Demeter. Geos reprezintă începutul şi este consemnat cu facerea Terrei, Tellus Mater la romani, ajuns Terra, ţerră, tierra, ţară în sens de teritoriu unei naţiuni a unei comunităţi, territorium la romani pămînt apartinînd unei comunităţi, loturi proprii, de regulă, pe văiile unor ape curgătoare. Apoi şcoala cronicarilor (oameni care au avut simţul spaţiului terestru şi au consemnat prin legende, scrieri, cronici-memorii monumentale, harţi empirice, adevărate tezaure ale memoriei universale, cărţi sfinte – biblii ale diferitelor religii, locaţii pe Terra despre viaţa unor importante personalităţi ale umanităţii, percepţiile contemporane lui ale teritoriului pe care a trăit, a luptat, a creat etc.), şcoala geofizicienilor (a big- bang-ului care cercetează matematic şi fizic dimensiunea timp-Terra în universul fizic, astronomic etc.), şcoala cosmologică a Terrei (cunoscutele teorii cosmologice Kant-Laplace), şcoala eminesciană (care se centrează pe o interesantă cosmogonie terestră reflectată în Scrisori, în Luceafărul, poem tempologic, Scrisoarea I, Glossa – tabla morală temporală, Cu mîne zilele-ţi adaogi… şi care exprimă poetic nobleţea valorilor temporale strămoşeşti, confirmînd civilizaţia temporal-spaţială ancestrală a dacoromânilor). ”Mitologia”, de fapt, preistoria pelasgo- ramano traco-dacoromânească prin linia deschisă de B.P. Haşdeu (de fapt după Cezar Bolliac, prin studiul său « Pierit-au dacii? » face o aplicaţie temporală asupra raţiunii istorice privind continuitatea şi permanenţa în spirit a unei naţiuni statornice, ancestrale pe un anumit teritoriu), şcoala paleocreştină zalmoxiană dacoromânească a întîiului Iisus al dacoromânilor Zalmoxe, fundamentată pe tărîmul terestru şi pe tărîmul nemuririi, celălalt tărîm, continuată prin cea mitoogia creştină bazată pe Biblie, a bisericii întemeiate de Iisus Hristos, a sfinţilor care caută nemurirea în nemurirea raiului, ca teritoriu atemporal în cer, şcoala chineză despre fiii cerului din ţara de jad din centrul lumii terestre, şcoala indiană a filosofiei timpului bazată pe operele vechi Avesta, Vedele etc, şcoala legendarul Ram ((B)(h)Ra(h)m), şcoala vechilor egipteni, a filosofilor clasici ai geometriei, şcolile geografice ale diferiţilor cartografi şi călători pe Terra, de-a lungul mileniilor. Remarcabilă este şcoala dacoromânească - a lui Nicolae Densuşianu – marcată de capodopera sa, Dacia preistorică, şcoala divină (Nicolae Miulescu), după care Dacia este Dakşa - ţara zeilor, iar dacoromânii sunt descendenţi ai zeilor, şcoala scrisului în timp, şcoala geţilor (privind decodificarea scrierii gete, conform căreia geţii sunt întemeietorii scrisului întregii antichităţi – reper de timp istoric), şcoala dacoromână de comterristică (desfăşurată mai jos), şcoala Thuledaciei getoromâne (geţii fiind fiii Mamei Gaia stăpîna Terrei; de altfel Cornelia Velcescu datează şi decriptează în unele mire şi unghiuri înţelepciunea mesajelor transmise pe Terra de zeii înaintemergători). Astfel pot fi înţelese basmele dacoromânităţii, despre Împăratul Timp, Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte, despre corespondenţe dintre cele două lumi una pe acest tărîm si alta de pe
Simpozion Internațional de Pace septembrie 2019 87 celălalt tîrîm sau ţărm (de observat rădăcinile derivate din Terra), şcoala interprecesiilor astronomice de pe cosonii înaintemergătorilor, ai dacoromânilor, obiecte care nu ar fi monezi oarecare, ci cărţi de aur, hărţi ale înţelepciunii simbolice, ca şi înscripţiile uriaşe rupestre din Carpaţi din diverse locaţii cu semnificaţii terestre dar cu mesaje extraterestre etc, şcoala greacă derivată din mitologia dacoromână (a legendelor Olimpului privind pe Geos), şcoala mitologică romană derivată şi ea din cea dacoromânească, alte şcoli mitologice ale mai multor popoare şi naţiuni, pînă în zilele noastre. Mai adăugăm şcoala papală care susţine că aici, în DacoRomânia, este Grădina Maicii Domnului, raiul biblic al lui Adam şi Eva, ca locaţie a unui spaţiu atemporal, etern, precum şi şcoala nemuritorilor, a întemeietorilor de Academii după care cercetătorii şi descoperitorii Terrei sunt nemuritori prin spiritul umanist cu care abordează geometria, geografia, geologia, ştiinţele geonomice, în general. Abordarea problemelor globale, persiflată de unii ca fiind a oamenilor care caută explicare neexplicabilului inutil, în sensul de zădărnicie a căutărilor filosofice etc. nu mai este de multă vreme doar o obsesie religioasă sau filosofică, ci o preocupare ştiinţifică majoră. Ideea de bază a acestor şcoli este că prin comterristică omul înşuşi îşi asigură supravieţuirea ca specie şi, implicit, spirituală, locul în memoria societăţii umane, nu numai în memoria neamului din care s-a născut, a naţiunii, ci şi a umanităţii, existînd însă mai multe niveluri de supravieţuire temporală (a neamului, a colectivităţii locale, a naţiunii, a comunităţii continentale de naţiuni, a întregii comunităţi de naţiuni libere de pe Terra, în sistemul solar, dar şi intertempusiană, dintr-un colţ de univers etc. Lupta de idei cu argumente ştiinţifice a şcolilor de comterristică se duce între şcolile care promovează teorii ideale care susţin ca viaţa este un vis, că această Terră este doar anticamera unei locaţii mitologice eterne aiurea, încer, pe alte coordonate temporale, sau ne- temporale care susţin că spaţiul nu există, că doar omul dă spaţiului un sens, o concreteţe. Sunt şcoli supra comterriste care susţin că Terra moare odată cu universul întreg, care propagă idei cum sunt cele care au revenit în mintea unor oameni ieşiţi din propriul timp. Este evident că acelea care se susţin aproximativ cu aceleaşi «documente» se unesc grupîndu-se după fundamente, în esenţă, asemănătoare, iar criteriile de delimitare a lor sunt tot mai mici. Toate şcolile iraţionale urmăresc scoaterea comterristicii din istoria ştiinţei universale, negarea drepturilor ce decurg din rezultatele temporale comterriste, precum şi subaprecierea contribuţiilor lor fundamentale la cultura europeană şi universală. În ceea ce ne priveşte, după al şaptelea deceniu al secolului trecut (apoi după anul 1992, cînd s-a constituit legal Fundaţia Tempus, iar din 1995, Academia Dacoromână, transformată în 2002 în Fundația Academia DacoRomână ”Tempus DacoRomânia ComTerra) s-au constituit şi amplificat unele preocupări reunite în şcoala dacoromână de comterristică care are drept fundamente teze-idei expuse mai jos. Terra este un sistem geobiouman de o complexitate maximă, iar valorile lui spirituale (credinţa, limba, scrisul, artele, filosofia, calendarele, hărţile, tehnica, şcolile de înţelepciune), probe materiale (despre măsurarea Terrei, sistemele de calcul folosite de diferite naţiuni prin construcţii, tehnici şi tehnologii, agricole şi meşteşugăreşti, primele unelte de pescuit şi minerit, precum şi primele arme care sunt, în felul lor, repere spaţio-temporale de referinţă) au apărut cu mult înainte de două milioane de ani şi constituie expresia unitară şi neîntreruptă a existenţei şi percepţiei temporal-spaţial comterriste a strămoşilor autohtoni din centrul şi sud– estul european (Vechea Europă), denumită pe scurt «începutul umanităţii, adică dacoromânitatea». Roirile umanităţii cum este roirea pelasgo-ramano- dacoromâne au dat naştere umanităţii care este unitară in diversitatea ei pe Terra (definită comunitar ca fiind a etruscilor, indienilor, persanilor, sumerienilor, egiptenilor, hitiţilor, caucazienilor, latinilor, sciţilor, macedonenilor, romanilor, bizantinilor, unei însemnate părţi a popoarelor migratoare din răsărit care au ocupat Europa şi teritoriul mediteranian, nord-african, din Orientul Mijlociu şi Apropiat, iar ulterior, prin extensie, a imperiilor europene în Americi, Australia, Asia pînă în Filipine şi Chinojaponia. Conceptul COMTERRA în percepţia dacoromânilor s- a format spiritual încă din vremea lui Zalmoxe - întîiul unificator spiritual al valorilor temporale ancestrale precreştine dacoromâneşti, întîiul Iisus al dacoromânilor, întîiul comandor de timp, iar statul naţional unitar centralizat, suveran şi independent, în forma sa antică s-a constituit de.a lungul Dunării şi munţiilor din dreapta si din stîmnga ei pînă la Marea Neagră, în perioada marelui rege Burebista-întîiul reîntregitor de ţară (din dinastia Yo a Ionilor), reuneşte spiritual marea majoritate a statelor dacoromâneşti din ultimul secol al mileniului precreştin, al optulea mileniu dacoromânesc. Calendarul dacoromânesc este, în fond, cea mai importantă creaţie temporal a spaţiului propriu a acestui început de umanitate.Din acest unghi de vedere, se consideră că influenţa greacă, romană au fost minore, atît din punct de vedere temporal, lingvistic şi cultural, militar, cît şi spiritual. Singurele efecte temporal-spaţiale de stăpînire materială majoră au fost cele economico-financiare, prin jefuirea sistematică a Daciei de bogăţiile ei şi, în special, a tezaurului dacic folosit de romani pentru a salva o vreme Imperiul Roman – spaţiul de cucerire propriu, de la colapsul economic şi financiar din cauza căruia s-a şi prăbuşit ulterior. În fapt temporal,
88 septembrie 2019 Simpozion Internațional de Pace Roma a fost fondată de troieni; etruscii au roit din vechea Dacie, iar Troia a fost întemeiată de către autohtonii dacoromâni ai lui Tros. Aşadar, romanii sunt nepoţii tîrzii ai vechilor daci scoborîtori din titano-atlanți. Limba pelasgo- dacoromână este limba primordială a titano-atlanților, azi a dacoromânilor, cu care au plecat de aici cei care au populat Europa; din limba (scrisă cu ideograme- hieroglife originale, ulterior cu alfabet propriu) ancestrală pelasgo-dacă populară s-au dezvoltat celelalte limbi vechi (sanscrita, avestica etc.) îndeosebi după potopul biblic (aprox. 7 500 î.Chr. declanşat prin năvălirea apelor mediteraniene în Marea Neagră, ca urmare a încălzirii Terrei şi a topirii gheţarilor). Cea mai cunoscută limbă a lumii, latina europeană cultă este limba pelasgo-dacă veche, care a dominat Evul Mediu şi care domină şi azi ca limbă ştiinţifică a Terrei. Limba pe care o vorbesc oamenii de la ţară de azi este limba veche evoluată timp de zece milenii în forma limbii dacoromâne vii, vorbite în România şi statul Moldova de azi. Ştiinţific şi temporal vorbind, denumirea limbii române de azi este limba dacoromână, iar celelalte limbi ale gintei latine sunt derivate ale acesteia. După apariţia teoriei originii şi evoluţiei speciilor lanastă de Charles Darwin, cel mai mare comterrist care a pus în evidenţă comunitate sistemică de regn şi evoluţia în timp a comunităţilor şi influenţa intercomunitară de tip intergen animal şi om, intercondiţionările geografice şi biologice au fost dezvăluite raţional. Spaţiul pentru lanţul trofic apare evident oare şi în materie a organizării colectivităţilor umane? Sclavagismul, (dacii nu au cunoscut sclavia pînă nu au apărut romanii, cei care au supus în sclavie, prin foc şi sabie, o lume întreagă mediteraneană prin militărosul lor imperiu), colonialismul, neocolonialismul contemporan etc sunt forme de interferenţă a proprieteţii fizice în spaţiul biologic-uman. Identitatea comterristă unică exprimă, în mod ştiinţific, etnogeneza, comterrizarea, denumirea proprie a actualei mondializări-globalizări, iar denumirea temporal-comterristă a României şi Moldovei, ca şi a ţinuturilor locuite şi azi de către dacoromânii din ţările vecine, după reîntregirea ţării în graniţele ei fireşti, ar trebui să fie DACOROMÂNIA, denumire nemuritoare ca şi spiritul ei viu, decimilenar, prin unitate şi continuitate spirituală, de limbă şi conştiinţă temporală. Europa este, de fapt, EURODACOROMÂNIA, sau DACOROMÂNIA MARE. Lumea în ansamblul ei ca lume formată din comunitatea de naţiuni de pe Terra ca suport geografic al ei. Terra ar trebui definită ştiinţific COMTERRA, Terra comună pentru toate naţiuni, pentru toţi oamenii care vieţuiesc pe ea, pentru cei care au fost, pentru toţi cei care sunt, precum şi pentru toţi cei care vor veni. De aceea şi denumirea de Comterra, comterristică, probabil, sunt deja împămîntenite în terminologia comună. Denumim ştiinţific comterristică drept ştiinţă a Terrei, diferenţiind-o de geonomie care este doar o cunoaştere despre o succesiune în timp şi nu ştiinţă a Terrei gobale intregrate, din perspectivă temporală. Criteriile de apartenenţă la ComTerra, la o naţiune anume sunt următoarele: a) continuitatea prezenţei acestora în săgeata de timp pe un spaţiu stabil, statornicia fiind definitorie pentru comunităţile umane civilizate; b) stăpînirea efectivă a spaţiului respectiv într-o durată istorică rezonabilă; c) autohtonitatea celor ce stăpînesc sau revendică teritoriul în discuţie, într-o anumită perioadă raportată istoric; d) procentul pe care îl reprezintă, în timpul disputat, cei ce îşi apără sau reclamă dreptul la proprietate istorică, etnogenetic în timp asupra acestui spaţiu. Cvasiunanime în drept, doctrinele, teoriile şi opiniile celor de specialitate în materie se vor examina mai jos în cheia Terrei pentru toate teoriile şi ipotezele avansate de aiurea şi din toate timpurile. Dr. Geo Stroe, un dac liber și neastîmpărat București – Traian (Troian), Ialomița, 23.08.2019 după Christos (d.Chr.), de la Facerea Lumii 23.08.7527 d.Fl. după Calendarul dacoromânesc 23.08.12 019 după Zamolse (d.Zm.) și după Calendarul atlantodacoromânesc 23.08. 35 019 după Thoth Atlantul (d.Th.)
Simpozion Internațional de Pace septembrie 2019 89 Imnul „COMTERRA” pentru O.N.U., pe muzica din „An die freunde” – Beethoven Soare, luminează Terra Ce ne poartă-n Univers - Leagăn vieţii noi, în era Comterristă, ce-am ales! Ne-am născut în flăcări albe, Timpu-i tatăl mişcător, Munca - mamă ne e una, Iar Gîndirea - viitor. Noi suntem ca fraţi, popoare, Pentru-acelaşi scop luptăm: Să trăim eternitatea, Omenia să-nălţăm! Gîndul, inima, cultura, Definesc cuvîntul OM. Fapta noastră ni-i măsura De la Soare la Atom. Unitatea ni-i puterea, Libertatea - ideal, Iar “Comterra ” ne e vrerea: Pacea dreaptă-ntre egali. Semn de pace vă-nălţăm Vouă, Fraţi de Univers! Adevărul ne uneşte Către infinitul mers!
90 septembrie 2019 Simpozion Internațional de Pace Educația pentru pace Prof. Înv. Preșc.: Cojocaru Andreea Mihaela Școala Gimnazială ”Gheorghe Bibescu” Craiova, Dolj Educaţia pentru pace constituie cea mai sigură modalitate de eliminare a agresivităţii , a violenţei, a terorismului şi a conflictelor dintre societăţi. Ea reprezintă un factor capabil de a contribui la crearea unei societăţi democratice. Violenţa este o formă de abuz la adresa unei persoane. Existenţa acesteia cuprinde trei moduri de manifestare : violenţă fizică, verbală şi nonverbală . Toate acestea pot afecta viaţa individului în funcţie de gradul scăzut sau ridicat de practicare a violenţei. Pacea este o aspiraţie a popoarelor , un imperativ fundamental al epocii noastre şi o finalitate prioritară a educaţiei de astazi şi de mâine. Putem spune că fără pace nu există dezvoltare iar fără dezvoltare drepturile omului sunt iluzorii, ceea ce implică faptul că, fără drepturi pentru om, pacea este considerată violenţă. Se ia în calcul de cele mai multe ori problema violenţei in formele ei de la simplu la grav, începând cu principalul spaţiu de dezvoltare şi anume şcoala şi extinzându-şi manifestările pe întreg globul. Demersul privind evaluarea dimensiunilor fenomenului violenţei în şcoală urmăreşte estimarea proporţiei unităţilor de învăţământ în care acesta este prezent , a ponderii elevilor cu manifestări grave de violenţă precum şi a celor care au fost victime ale unor agresiuni. Proporţia unităţilor de învăţământ la nivelul cărora se înregistrează fenomene de violenţă se diferenţiază în funcţie de tipul unităţii de învăţământ , mediul de rezidenţă , zona cât şi mărimea şcolii. Violenţa în şcoală pare să fie încă o problemă insuficient conştientizată în şcoala românească sau poate doar un subiect incomod. În zilele noastre în cadrul mass-media violenţa verbală este cel mai des întâlnită şi transmisă dar asta în funcţie de specificul revistelor , programelor şi ziarelor urmărite. Deoarece mass-media reprezintă ansamblul mijloacelor audio-video de informare a maselor , este posibil ca atât violenţa fizică cât şi cea nonverbală să poată fi transmisă . Se susţine de multe ori că aceasta nu se mulţumeşte doar să informeze cetăţenii dorind chiar să-i influenţeze, să-i convingă şi să-i atragă în favoarea unui anumit partid, grup lider din oricare cadru al societăţii , aici un efect negativ avându-l în special asupra copiilor şi tinerilor. Când vorbim despre pacea în lume, în general, avem tendinţa de a ne gândi la lipsa războiului, la încetarea oricărei crize financiare, a problemelor materiale, discriminârii sau a foametei. Aşa cum afirmă unii poeţi aceasta este mai degrabă prezenţa dragostei. Trăind în acest loc destinat nouă, pământenilor, să îl folosim nu am putut trece cu vederea această lipsă a păcii. Această nepăsare faţă de tot ceea ce se petrece în jurul nostru, pe care o transmitem prin vorbele şi faptele noastre, oamenilor pe care îi întâlnim. Şi, mai mult decât aceastǎ durere pe care o simt atunci când văd inimi, care nu se înmoaie la nicio cruzime, la care nu pot interveni, mă doare faptul că oamenii care vor să schimbe ceva sunt din ce în ce mai puţini şi mai greu de găsit. Informarea elevilor cu privire la ce este pacea cu adevărat, ce înseamnă opusul ei, care sunt căile prin care se poate obţine pacea sau se pot evita conflictele de orice natură, devine tot mai necesară într-o lume debusolată care nu-şi mai respectă principiile. Afirmând încrederea în capacitatea educaţiei pentru pace în genere, pentru pregătirea generaţiilor în formare în spiritul cooperării, al participării şi al democraţiei , ne expunem de fapt încrederea în succesul acţiunilor de apărare a păcii şi în viitorul umanităţii. La nivel social organizarea de campanii sociale prin utilizarea diferitelor canale de comunicare publică implică stimularea cooperării inter-instituţionale şi participarea societăţii civile în iniţierea , derularea, monitorizarea şi evaluarea unor programe anti-violenţă , nu numai la nivel şcolar cât şi naţional, ajungând în ultimă fază la nivel global. Cercetătorii susţin că se poate vorbi despre lipsa păcii, şi implicit , prezenţa violenţei şi atunci când sunt lezate nevoi fundamentale precum:supravieţuirea, identitatea personală, sau libertatea alegerii. Astfel prin acţiunile propuse, elevii vor fi ajutaţi să înţeleagă că pacea înseamnă mai mult decât simpla lipsă a războiului şi mai mult decât tăcerea armelor:pacea este şi o acţiune proiectată, în care oamenii se angajează să aplaneze conflictele de orice fel prin mijloace nonviolente şi să relizeze sau să urmeze principii precum dreptatea socială sau democraţia. Investigarea violenţei şcolare urmăreşte identificarea factorilor de influenţă şi a cauzelor care o generează, pornind de la ipoteza că violenţa în şcoală este determinată de multiple aspecte printre care se numără şi dificultăţile de comunicare dintre profesori şi elevi, fără să se excludă de asemenea o posibilă situaţie precară a familiei din care face parte individul. Elaborarea şi derularea unor programe de asistenţă individualizată penru elevii implicaţi ca autori sau ca victime în cazuri de violenţă are scopul de a urmări conştientizarea consecinţelor actelor de violenţă asupra propriei persoane şi asupra celorlalţi.
Simpozion Internațional de Pace septembrie 2019 91 Revenind nu numai la stadiul de definire al păcii cât şi al elementelor ce contribuie la păstrarea sa, putem spune degajat că pacea este un subiect minunat, despre care îţi place să vorbeşti şi mai ales îţi place să o simţi . De ce? Pentru că, precum afirmă marii filozofi, pacea este cea mai sensibilă legătură a universului.Aceasta este natura noastră omenească originală. Am fost creaţi să trăim în pace cu toţi oamenii, şi din acest motiv simţim în noi nevoia să luptăm pentru pace şi pentru păstrarea ei. Pacea reprezintă în genere, cea mai de preţ capodoperă a raţiunii. Dar natura noastră iniţială, a fost infectată prin apariţia violenţei , despre care am amintit mai sus prin câteva cuvinte şi despre care încă mai sunt multe de spus, a cărei sursă de provenienţă este multiplă. Cum definesc şi cum înfăţişează oamenii pacea? Pacea este în primul rând o stare interioară; ca să existe pace, toate funcţiile şi activităţile interioare şi exterioare ale omului trebuie să fie perfect echilibrate şi armonizate. Pentru a avea pacea sufletului trebuie ca toate elementele lui să vibreze la unison , fără egoism , fără dezacorduri, fără idei preconcepute. Pacea este o stare de conştiinţă superioară , fiind dependentă de sănătatea organismului nostru . Pacea se poate instala complet în noi când cele două organisme , fizic şi psuhic, sunt în armonie. Adevărata pace, odată instalată, nu se poate pierde niciodată. Dicţionarul român arată că acest cuvânt are mai multe sensuri cum ar fi: situaţie de bună înţelegere , lipsă de tulburări , de vrajbă cât şi pură armonie. Noţiunea de pace implică numai nişte efecte temporale ale unor fapte făcute cu metode omeneşti . De exemplu, acordurile de pace încheiate între două sau mai multe popoare aflate în luptă. Multe dintre acestea au fost rupte şi călcate în picioare la scurt timp, părţile reîncepând lupta. Sunt oameni cu intenţii bune, care caută să medieze între părţile aflate în conflict până se ajunge la oprirea luptelor dar, sunt şi oameni care doar vorbesc despre pace, iar intenţiile lor nu corespund cu vorbele . Ce bine se potrivesc acestora cuvintele psalmistului care zice: „Gura lor este dulce ca smântâna , dar în inima lor poartă războiul: cuvintele lor sunt mai alunecoase decât untdelemnul, dar când ies ele din gură, sunt nişte săbii.” Ameninţarea, înarmarea, supraînarmarea care se face sub deviza „dacă nu sunteţi cuminţi vă punem noi la punct.”, poate avea un efect temporar dar numai atât. Chiar dacă intenţia ar fi bună, metoda nu poate da un rezultat bun şi definitiv. Din punct de vedere al păcii din întreaga lume , la fiecare doi ani membrii Asociaţiei Internaţionale a Păcii se reunesc la conferinţa globală pentru a evalua conflictul şi pacea din lume, pentru a discuta despre ultimele cercetări cu privire la păstrarea păcii, pentru a plănui viitoare cercetări şi a influenţa practica şi pentru luarea deciziilor ceea ce constă în prevenirea violenţei respectiv, clădirea păcii. Deşi există numeroase diferenţe între continente şi ţări , diferenţe culturale şi ideologice , finalităţile luptei pentru un viitor mai bun al lumii, sunt aceleaşi pretutindeni. În fiecare colţ al lumi se pune problema apărării păcii, a asigurării unei educaţii de bază pentru toţi oamenii, a eliminării foametei , a protejării sănătăţii şi nu în ultimul rând a dezvoltării atât sociale, culturale cât şi economice a fiecăruia dintre indivizi. Dar, adevărata pace trebuie să izvorască din adâncul inimii fiecăruia în ciuda faptului că aceasta este destul de greu de menţinut. Cum să visezi la linişte pe pământ dacă ai sufletul negru şi numai gânduri grele? Începe de la tine ...nu e suficient doar să visezi. Visul e o lume în care ne permitem să trăim şi să facem ce vrem. Pacea interioară este bunul nostru cel mai de preţ , pe care îl căutăm toată viaţa; armonia care ne determină să ne comportăm într-un anumit mod, să ne respectăm valorile şi convingerile şi să avem un echilibru perfect în viaţă . Am încetat să mai păstrăm pacea în suflet ca mai apoi să o putem oferi şi altora. Pentru unii pacea înseamnă singurătate. Pentru alţii înseamnă ascultare de Dumnezeu. Se spune că poţi cumpăra cu bani orice. Poţi cumpăra mâncare dar nu poftă, medicamente dar nu sănătate, o casă dar nu şi o familie, paturi moi dar, nu somn, cunoaştere dar, nu înţelepciune, strălucire dar nu confort, distracţie dar nu bucurie, păr cărunt , dar nu onoare; zile liniştite dar nu pace. Este esenţial să nu fim doar consumatori de pace ci, şi producători. Adevăratul spirit al păcii se manifestă doar atunci când pacea este preţuită şi oferită. Pe o axă continuă pacea şi violenţa pendulează oţiunile noastre de a exprima ceea ce suntem , ceea ce vrem să părem a fi. Bibliografie: -Cucoş C. ”Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale”, Iaşi: Polirom, 2000; - Milgram S.” Educaţia pentru pace – un deziderat al timpului”, Iaşi: Polirom, 2001. - Reardon B. ”Toleranţa – calea spre pace„ , Chişinău: Arc, 2004.
92 septembrie 2019 Simpozion Internațional de Pace Grădiniţa – primii paşi în educaţia pentru pace Prof. Înv. Preșc.: Piculeasa Mihaela Simona Școala Gimnazială „Gheorghe Bibescu”, Craiova Noile educaţii – reprezintă demersul societăţii actuale pentru educaţie, o suită de strategii şi obiective generale răspunzând imperativelor indicate de problemele societăţii actuale, şi nu nişte concepte sau teorii educaţionale cu privire la conţinuturile educaţionale. Noile educaţii decurg din tipurile de educaţie care s-au constituit tradiţional: educaţia intelectuală, educaţia morală, educaţia estetică, educaţia religioasă etc. Prin noile educaţii sunt marcate domeniile imperative şi prioritare ale educaţiei la zi, nomenclatorul lor însă nu epuizează priorităţile educaţiei contemporane, ci le complementează. UNESCO, prin strategiile formulate, atrage atenţia opiniei publice mondiale asupra unor potenţe nevalorificate de soluţionare a problemelor societăţii actuale. În acest context, G.Văideanu în lucrarea Educaţia la frontiera dintre milenii, face referire la anumite obiective :Educaţia relativă la mediu sau educaţia ecologică; Educaţia pentru schimbare şi dezvoltare; Educaţia pentru tehnologie şi progres; Educaţia faţă de mass-media; Educaţia în materie de populaţie sau demografică; Educaţia pentru pace şi cooperare; Educaţia pentru democraţie; Educaţia sanitară modernă. Educaţia pentru pace şi cooperare subscrie conceptului de convieţuire paşnică a oamenilor şi popoarelor. Este, în fond, un deziderat de natură morală, deoarece până în prezent încă nu s-a demonstrat rolul războaielor în istoria omenirii, precum nu s-a demonstrat nici posibilitatea coexistenţei paşnice. Educaţia pentru democraţie, deşi are rădăcini în antichitatea greacă, este unul din tipurile noi de educaţie, deoarece abia în sec. XX omenirea a atins un grad de dezvoltare propice constituirii unei societăţi democratice. Esenţa educaţiei pentru democraţie este în formarea conştiinţei democratice şi a capacităţii de a realiza atitudini şi comportamente care să permită fiecăruia să se manifeste cât mai deplin în autodesăvârşirea sa, fără să dăuneze celorlalţi. Educaţia interculturală are în vedere dezvoltarea unei educaţii a tuturor, mici şi mari, pentru recunoaşterea diferenţelor existente în interiorul aceleeaşi comunităţi, societăţi. Educaţia interculturală este totodată un răspuns la provocările lumii contemporane şi la dinamicile sociale culturale. În grădiniţă şi şcoală ea nu se confundă cu nici una dintre activităţile obligatorii sau obiectele de studiu, având strânse legături cu alte filozofii educaţionale precum educaţia antirasistă, educaţia pentru drepturile omului, educaţia pentru o cetăţenie democratică. ,,Educatoaruul care practică o pedagogie interculturală va profita efectiv de prezenţa copiilor de origini diferite pentru a valoriza cultura lor de origine şi a-i sensibiliza, în acelaşi timp, pe ceilalţi la diversitatea culturală, dar va evita să impună o oarecare identificare, va evita stereotipurile, prezentarea culturilor în mod static.” (P. Dasen). În grădiniţă fiecare copil vine dintr-un mediu socio-cultural diferit de al celorlalţi copii, iar din perspectiva provocărilor multiculturalismului civic, trebuie pus accentul pe rolul educaţiei şi a dialogului intercultural, pentru că, cum bine ştim diversitatea culturală înseamnă bogăţie iar această bogăţie merită şi trebuie păstrată. Copiii învaţă de timpuriu că sunt diferiţi ceea ce nu înseamnă că unul este mai bun decât altul. Ei învaţă sub protecţia şi bunăvoinţa educatoarei să se respecte şi să se accepte, să fie buni şi generoşi, creativi, capabili să creeze relaţii pozitive. Indiferent de etnie sau minoritatea din care face parte, copilul simte nevoia şi trebuie să fie iubit, respectat, valorizat, iar din această perspectivă se impune o atitudine deschisă, tolerantă, acceptare şi flexibilitate culturală din partea oricărui cadru din grădiniţă. Prezenţa la grupă a doi copii aparţinând etniei rrome m-a determinat să caut calea cea mai accesibilă copilului preşcolar de percepere şi înţelegere a faptului că nu toţi suntem la fel. Prin activităţile desfăşurate în cadrul proiectului tematic ,,COPIII LUMII VOR PACE”, prin activităţile specifice zilei de 1 Iunie, dar şi prin convorbiri spontane la iniţiativa copiilor şi a educatoarei, copiii au înţeles că fiecare individ aparţine unui cult, fiecare vorbeşte o limbă şi are obiceiuri diferite. Prin exemple concrete din realitatea imediată (foşti colegi de grupă sau unele rude plecate ) le-am explicat că poţi fi român în România, dar şi în Italia, Spania, Grecia, după cum un copil care trăieşte în România poate să fie polonez, lipovean, rrom, evreu etc. Indiferent de numele care îl poartă, de etnie, de minoritate, de culoarea pielii, pe copiii de vârstă preşcolară jocul şi atitudinea pozitivă a colegului, precum si nevoia de comunicare îl determină să fie bun coleg şi prieten. Programul socio-educativ ,,O LUME A PRIETENIEI” a însemnat un pas înainte în cunoaşterea copiilor de etnie rromă, a condiţiilor lor de viaţă şi joacă. Acest proiect a facilitat întâlnirea copiilor din unitatea unde lucrez cu copiii etniei rrome dintr-o grădiniță structură a școlii de care aparținem, oferirea de cadouri, dulciuri, jucării, organizarea de jocuri împreună. Copiii au spus poezii în limba română, dar şi în limba rromă, au adresat formule de salut şi au cântat în ambele limbi. Au prezentat costumul lor popular şi au interpretat un cântec tradiţional. Treptat copiii au învăţat să se accepte indiferent de culoarea pielii şi, mai mult, dincolo de aprecierile auzite în familie sau în diferite situaţii (la joacă, pe stradă etc.). În urma constătării repetate a unor astfel de atitudini am
Simpozion Internațional de Pace septembrie 2019 93 organizat întâlniri cu părinţii, i-am provocat la dezbateri prin asigurarea unui cadru deschis, sincer, fiecare având posibilitatea să-şi spună părerea proprie, dar să şi asculte alte opinii. Am folosit chestionare şi am purtat discuţii particulare, am avut dezbateri pe teme ca: ,,Dacă eu eram rrom” , ,,Culoarea pielii contează?” ,,Trăim în anul 2019”. Astfel de întâlniri s-au dovedit benefice. Îmbucurător este faptul că în ultima vreme televiziunea a adus în faţa telespectatorilor multe exemple pozitive prin prezenţa la emisiuni a unor personalităţi de etnie rromă: cântăreţi de jazz, pianişti, medici – persoane educate care au un cuvânt de spus în domeniul în care profesează şi care pot fi un exemplu pentru etnia rromă şi în acelaşi timp pentru noi toţi. Prin toate demersurile, acţiunile şi activitaţile desfaşurate la nivelul grupei şi al grădiniţei am umărit dezvoltarea unor atitudini şi comportamente atât la copiii preşcolari, cât şi în rândul părinţilor. ,,Din aproape în aproape orice om poate deveni frate.” O definiţie pe cât de simplă, infinit mai mult încărcată de sensuri şi semnificaţii. Rămâne la latitudinea noastra, a educatorilor, cum dezvoltam şi punem în practică această definiţie. Factorii educaţionali, şcoala în general, are rolul să-i ajute pe copii în a deveni persoane competente, generoase şi creative, capabile să dezvolte relaţii positive de cooperarre și pace, capabile să-i entuziasmeze pe oameni şi să-i adune. Sufletul oricărui copil este plin de resurse, depinde de fiecare din noi cum şi cât vom reuşi să organizăm şi să valorificăm aceste resurse. Cunoaşterea diversităţii s-a lărgit, în activităţi precum „O lume mai bună, o lume mai tolerantă”, în care copiii au învăţat că, pe lume, există oameni de rase şi naţionalităţi diferite, cu înfăţişări, obiceiuri şi tradiţii, îmbrăcăminte, dansuri, mâncăruri diferite, pe care trebuie să le cunoaştem şi să le acceptăm. Cei mici au povestit după ilustraţii, au decupat imagini sugestive şi le-au lipit pe baloane, au prezentat costume ale diverselor naţionalităţi şi au dansat dansurile lor specifice. Mesajul a fost că orice om de pe planetă îşi doreşte ca toţi să trăim în armonie, toleranţă şi pace. Nu doar preşcolarii au exersat TOLERANŢA, ci şi personalul nedidactic. Au fost relizate desene și mesaje de școlari și preșcolari cu ajutorul cărora a fost realizată o expoziție pe gadul școlii. Oportunitatea de a desfăşura astfel de activităţi a adus coeziune în colectivul grădiniţei şi a dezvoltat preşcolarilor atitudini şi conduite de tolerare faţă de semeni.
94 septembrie 2019 Simpozion Internațional de Pace
Simpozion Internațional de Pace septembrie 2019 95
96 septembrie 2019 Simpozion Internațional de Pace Simbolurile păcii în jurul lumii P. I. P. Balaci Maria Școala Gimnazială Gheorghe Bibescu, Craiova, Dolj Ziua mondială a păcii (International Day of Peace) este celebrată pe 21 septembrie. Această zi dedicată păcii, promovată de Organizaţia Națiunilor Unite, a fost stabilită în 1981. Adunarea Generală a ONU a declarat această dată ca o zi dedicată consolidării idealurilor păcii, atât în interiorul, cât și între toate națiunile și popoarele lumii. De-a lungul timpului, un număr de simboluri ale păcii au fost folosite în diferite culturi şi contexte. Porumbelul şi ramura de măslin Porumbelul cu ramura de măslin în plisc este simbolul speranţei, al pământului nou, al începutului. Ramura de măslin e reprezentativă pentru pace, nu doar pentru poporul evreu, ci şi pentru islamici şi pentru grecii antici. Porumbelul coboara deasupra lui Iisus in timpul botezului acestuia, porumbelul fiind imaginea Duhului lui Dumnezeu coborand asupra fiului Sau. Acestea nu sunt insa simboluri ale pacii. Primele reprezentari ale porumbelului purtand ramura de maslin in cioc drept simbol al pacii sunt realizate de catre primii crestini, persecutati de romani, pe morminte si in catacombele in care se adaposteau, simbolizand insa mai mult pace sufleteasca decat pe aceea civila. Universalizarea porumbelului ca simbolul pacii s-a produs insa abia in secolul al 20-lea, odata cu terminarea celui de-al doilea razboi mondial si aderarea lui Picasso la Partidul Comunist Francez.
Simpozion Internațional de Pace septembrie 2019 97 Picasso fusese intotdeauna fascinat de porumbei, avand ocazia sa creasca alaturi de acestia in orasul sau natal, Malaga, si sa ii redea in cateva dintre picturile sale. La inscrierea in Partidul Comunist, in 1944, Picasso avea 63 de ani, iar partidul i-a solicitat mai multe tablouri care sa simbolizeze pacea si libertatea, artistul folosind motivul porumbelului in realizarea acestora. Picturile au fost expuse intr-o expozitie in cadrul primei Conferinte Internationale pentru Pace din 1949, tot Picasso realizand si emblema conferintei, Porumbelul Pacii (imaginea de mai sus) fiind astfel vazute si apreciate de oameni din intreaga lume si, beneficiind si de realizarile tehnologice ale vremii (fotografie, ziare), determinand adoptarea porumbelului ca simbol al pacii la nivel global. Steagul alb Steagul alb înseamnă mai degrabă „hai să facem pace”, decât o afirmaţie generală a păcii. E simbolul armistiţiului, al predării paşnice. Prima oară a fost folosit în timpul dinastiei chineze Han, apoi de romani, în primele secole ale erei noastre (când în loc de steag se mai fluturau şi crenguţe de măslin, în acelaşi scop). Pipa păcii O expresie împrumutată de la indienii din America de Nord, a fuma pipa păcii reprezenta iniţial o ceremonie spirituală în care rugăciunile erau trimise în ceruri prin fum. Odată cu apariţia omului alb, care a
98 septembrie 2019 Simpozion Internațional de Pace fost ocazional invitat prieteneşte la ceremonia fumatului pipei, semnificaţia s-a restrâns la un gest reprezentativ pentru armistiţiu, pentru „făcutul pacii”. Semnul cu degetele în V Originea sa, foarte îndepartată, pare să fie lupta de la Agincourt, când se zice că francezii declaraseră că după ce vor învinge, tuturor arcaşilor englezi li se vor tăia degetele (indexul şi mijlociul, folosite la încordatul arcului). Englezii însă au iesit învingători şi ca dovadă arătau cele două degete intacte, ridicate. V de la victorie, care aduce după ea pacea, a devenit un semn popular în al Doilea Război Mondial (prin imaginea lui Winston Churchill) şi mai ales în anii ’60, în timpul demonstraţiilor pentru pace. După ce Churchill a popularizat semnul cu degetele în V, V de la victorie a căpătat o asemenea greutate simbolică încât a început să fie folosit chiar şi în forma auditivă, în codul Morse, în care V se „transcrie” cu trei bătăi scurte şi una lungă. Semnul păcii A fost iniţial simbolul campaniei engleze pentru dezarmare nucleară, ceea ce după experienţa bombardamentelor din al Doilea Război Mondial a devenit o necesitate a păcii, astfel încât demonstraţiile şi marşurile pentru pace din anii ’60 l-au adoptat, mai ales după importarea sa în State. Originea lui stă în suprapunerea iniţialelor D si N (de la dezarmare nucleară). Cu toate acestea există şi explicaţii alternative ale semnului păcii: semnul din interiorul cercului întors la 90 de grade reprezintă un avion B52 stilizat şi provine de pe vremea când se încerca oprirea războiului din Vietnam, semnul reprezintă o cruce frântă (semnul Antichristului) sau o crucificare cu capul in jos. Bibliografie: europafm, cultural.bzi Wikipedia
Search
Read the Text Version
- 1
- 2
- 3
- 4
- 5
- 6
- 7
- 8
- 9
- 10
- 11
- 12
- 13
- 14
- 15
- 16
- 17
- 18
- 19
- 20
- 21
- 22
- 23
- 24
- 25
- 26
- 27
- 28
- 29
- 30
- 31
- 32
- 33
- 34
- 35
- 36
- 37
- 38
- 39
- 40
- 41
- 42
- 43
- 44
- 45
- 46
- 47
- 48
- 49
- 50
- 51
- 52
- 53
- 54
- 55
- 56
- 57
- 58
- 59
- 60
- 61
- 62
- 63
- 64
- 65
- 66
- 67
- 68
- 69
- 70
- 71
- 72
- 73
- 74
- 75
- 76
- 77
- 78
- 79
- 80
- 81
- 82
- 83
- 84
- 85
- 86
- 87
- 88
- 89
- 90
- 91
- 92
- 93
- 94
- 95
- 96
- 97
- 98
- 99
- 100
- 101
- 102
- 103
- 104
- 105
- 106
- 107
- 108
- 109
- 110
- 111
- 112
- 113
- 114
- 115
- 116
- 117
- 118
- 119
- 120
- 121
- 122
- 123
- 124
- 125
- 126
- 127
- 128
- 129
- 130
- 131
- 132
- 133
- 134
- 135
- 136
- 137
- 138
- 139
- 140
- 141
- 142
- 143
- 144
- 145
- 146
- 147
- 148
- 149
- 150
- 151
- 152
- 153
- 154
- 155
- 156
- 157
- 158
- 159
- 160
- 161
- 162
- 163
- 164
- 165
- 166
- 167
- 168
- 169
- 170
- 171
- 172
- 173
- 174
- 175
- 176
- 177
- 178
- 179
- 180
- 181
- 182
- 183
- 184
- 185
- 186
- 187
- 188
