Creştinismul de-a lungul secolelor - O istorie a Bisericii creştine

CREȘTINISMUL DE-A LUNGUL O ISTORIE A BISERICII CREȘTINE Earle e. Cairns 1



CREȘTINISMUL DE-A LUNGUL SECOLELOR O istorie a Bisericii creștine Ediție revizuită EARLE E. CAIRNS Editura Cartea Creștină Oradea, 2007



CUPRINS Prefață ........................................................................................................10 Introducere ......................................................................I........................11 ISTORIA BISERICII PRIMARE 5 Î.CR. -590 D.CR. RĂSPÂNDIREA CREȘTINISMULUI ÎN IMPERIU PÂNĂ ÎN ANUL 100 1. împlinirea vremii..................................................................................29 2. Pe această Piatră....................................................................................39 3. Mai întâi iudeului ................................................................................49 4. Apoi grecului ........................................................................................55 5. Cărțile și pergamentele........................................................................65 6. Cu episcopii și diaconii........................................................................73 LUPTA VECHII BISERICI CATOLICE IMPERIALE PENTRU SUPRAVIEȚUIRE, 100-313 7. Cristos sau Cezar.................................................................................81 8. Basme sau doctrină sănătoasă ............................................................ 91 9. Lupta înflăcărată pentru credință ...................................................... 99 10. Biserica strânge rândurile..................................................................109 SUPREMAȚIA VECHII BISERICI CATOLICE IMPERIALE, 313-590 11. Biserica este confruntată cu Imperiul și cu barbarii........................ 117 12. Controverse în concilii și dezvoltarea crezului................................ 125 13. Epoca de aur a părinților Bisericii .................................................... 135 14. Creștinismul mănăstirilor.................................................................145 15. Evoluții ierarhice și liturgice.............................................................151 ISTORIA BISERICII MEDIEVALE 590-1517 APARIȚIA IMPERIULUI ȘI A CREȘTINISMULUI LATIN-TEUTONIC, 590-800 16. Primul papă medieval.............. ,......................................................... 159 17. Pierderi și expansiune în creștinătate .............................................. 165 18. Refacerea Imperiului în Apus............................................................ 175 FLUX ȘI REFLUX ÎN RELAȚIILE DINTRE BISERICĂ ȘI STAT, 800-1054 19. Apariția Sfântului Imperiu Roman.................................................... 185 20. Trezire spirituală și schismă în Biserică ............................................ 193

6 Creștinismul de-a lungul secolelor SUPREMAȚIA PAPALITĂȚII, 1054-1305 21. Apogeul puterii papale...................................................................... 203 22. Cruciați și reformatori............................................................ ...........213 23. Erudiția și închinarea medievală ...................................................... 225 APUSUL EPOCII MEDIEVALE ȘI ZORII MODERNITĂȚII, 1305-1517 24. încercări de reformă internă.................... .....................239 25. Papalitatea înfruntă opoziția externă................................................ 253 ISTORIA BISERICII MODERNE ÎNCEPÂND CU 1517 REFORMA ȘI CONTRAREFORMA, 1517-1648 26. Cadrul Reformei ................................................................................ 267 27. Luther și Reforma în Germania ........................................................ 279 28. Reforma în Elveția.............................................................................. 293 29. Credința reformată dincolo de granițele Elveției............................ 307 30. Reforma și puritanismul în Anglia.................................................... 319 31. Contrareforma și evaluarea................................................................ 337 RAȚIONALISM, TREZIRE SPIRITUALĂ ȘI CONFESIONALISM, 1648-1789 32. Stabilirea creștinismului în America de Nord.................................. 351 33. Raționalism, trezire spirituală și romano-catolicism........................ 367 TREZIRE SPIRITUALĂ, MISIUNI ȘI MODERNISM, 1789-1914 34. Victorii și vicisitudini romano-catolice, 1789-1914 ......................... 383 35. Religia și Reforma în Marea Britanie și Europa ............................. 389 36. Dușmani ai credinței.......................................................................... 403 37. Biserica americană în epoca națională.............................................. 411 BISERICA ȘI SOCIETATEA ÎN TENSIUNE DUPĂ 1914 38. Biserica și ordinea socială .................................................................. 425 39. Schimbări în teologie și structură...................................................... 437 Concluzii: Probleme și perspective ........................................................ 469

7 DIAGRAME Cronologia istoriei Bisericii .................................................................. 24-25 Părinții Bisericii............................................................................................ 66 Probleme ale Bisericii, 100-313 .................................................................. 82 Apărarea credinței................................................................. 102 Probleme teologice majore până în 451.................................................. 126 Destrămarea Imperiului Roman și migrațiile în masă după anul 476 .. .166 Două evanghelizări ale insulelor britanice .............................................173 Regate medievale...................................................................................... 176 Biserica medievală, 1054-1305 .................................................................. 204 Cruciadele.................................................................................................. 214 Școli ale scolasticismului.......................................................................... 226 Declinul Bisericii Romano-Catolice........................................................ 245 De la Biserica neo-testamentară la cea Romano-Catolică .....................248 Nașterea epocii moderne, 1350-1650 ...................................................... 274 Reforma radicală, 1525-1580 ................................. 296 Dezvoltarea protestantismului englez.....................................................326 Ramuri ale puritanismului ...................................................................... 329 Romano-Catolicismul, 1545-1563 ............................................................ 338 Elementele ce compun credința unui protestant...................................349 Moștenirea Reformei în Statele Unite .....................................................352 Reacții față de ortodoxia protestantă...................................................... 368 Mișcarea ecumenică..................................................... Dezvoltarea ecumenică globală .............................................................. 464 HĂRȚI Călătoriile misionare ale lui Pavel și călătoria lui la Roma .................... 56 Invaziile barbare și statele germanice în 526 ...........................................120 Expansiunea musulmană, 622-900 .......................................................... 168 Expansiunea creștinismului până în1054 ................................................ 170 Imperiul lui Carol cel Mare...................................................................... 178 Imperiul lui Otto cel Mare, 962-973 șisuccesorii lui................................190 Schisma din 1054 .......................................................................................198 Marea Schismă și Captivitatea Babiloniană a papaplității............ . .240 Religia în Europa în jurul anului 1648 .................................................... 347

8 Creștinismul de-a lungul secolelor FOTOGRAFII ȘI INSTITUȚIILE DE LA CARE AU FOST LUATE Mitra sacrificând un taur............................................................................ 32 Historical Pictures Service, Inc., Chicago Monedă având gravat chipul lui Tiberiu.................................................. 40 Historical Pictures Service, Inc., Chicago Artă din catacombe - Pâini și pești............................................................ 41 Pontifica Commissione Di Archeologia Sacra, Roma Artă din catacombe - Bunul Păstor............................................................ 41 Pontifica Commissione Di Archeologia Sacra, Roma Artă din catacombe - Botezul unui convertit .......................................... 78 Pontifica Commissione Di Archeologia Sacra, Roma Libellus din timpul domniei lui Decian.................................................... 87 Yale University, Biblioteca Beinecke Rare Book and Manuscript Catacombele, galerii subpământene ......................................................114 Pontifica Commissione Di Archeologia Sacra, Roma Biserică într-o casă în Dura-Europa....................................................... 115 Yale University Ari Gallery, Dura Europos Collection Ieronim cu cărțile sale și cu colaboratoarea lui, Marcella......................138 Historical Pictures Service, Inc., Chicago Mozaic reprezentându-1 pe Ambrozie, ............................... 139 Historical Pictures Service, Inc., Chicago Macarie supunându-se unei penitențe .................................................. 147 Historical Pictures Service, Inc., Chicago Călugăr rezistând ispitei......................................................................... 147 Historical Pictures Service, Inc., Chicago Grigore cel Mare Cu un porumbel......................................................... 163 Historical Pictures Service, Inc., Chicago Mozaic reprezentându-1 pe Petru cu papa Leon și cu Carol cel Mare .180 Historical Pictures Service, Inc., Chicago Controversă între Henric al IV-lea și Grigore al VH-lea........................ 207 Historical Pictures Service, Inc., Chicago Toma d' Aquino ....................................................................................... 230 Alimari Fratelli, Sta. Caterina, Pisa Catedrala Notre Dame............................................................................ 237 Historical Pictures Service, Inc., Chicago Gravuri în lemn din Elogiul nebuniei .........................258-259 Kunstmuseum Basel, Kupferstichkabinett Tetzel comercializând indulgențe........................................................... 277 Historical Pictures Service, Inc., Chicago Portret al lui Martin Luther..................................................................... 281 Historical Pictures Service, Inc., Chicago Martin Luther la Biserica din Wittenberg.............................................. 282 The Granger Collection

9 Diavolul și Martin Luther........................................................................284 The Bettmann Archive Martin Luther cu șapte capete................................................................285 Historical Pictures Service, Inc., Chicago Execuția unor anabaptiști - prin tragere în țeapă.................................. 298 Culver Pictures, Inc. Execuția unor anabaptiști - prin înecare ................................................ 298 The Granger Collection Execuția unor anabaptiști - prin spânzurare.......................................... 298 Culver Pictures, Inc. loan Calvin, schiță a unui student.......................................................... 302 New York Public Library Masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu........................................ 309 The Granger Collection Goodman și Knox .................................................................................... 313 Historical Pictures Service, Inc., Chicago Bulă papală................................................................................................ 321 Historical Pictures Service, Inc., Chicago înlăturarea lui Thomas Cranmer ............................................................ 324 Historical Pictures Service, Inc., Chicago Latimer și Ridley pe rug.......................................................................... 325 Culver Pictures, Inc., Făcând din Biblie un obiect de amuzament ................... 330 Historical Pictures Service, Inc., Chicago Atac puritan asupra lui Laud....................................................................332 The Granger Collection Pagină din Index al cărților interzise ..............................343 Carta, The Israel Map and Publishing Co., Ltd., Jerusalem Sigiliul oficial al Societății pentru Propagarea Evangheliei în Ținuturi Străine............................................................................. 354 O pagină din Abecedarul Noii Anglii........................................................355 Culver Pictures, Inc. Roger Williams..........................................................................................357 Historical Pictures Service, Inc., Chicago Jonathan Edwards................................................................................... 362 Historical Pictures Service, Inc., Chicago William Penn ............................................................................................374 Culver Pictures, Inc. John Wesley ............................................ 378 Historical Pictures Service, Inc., Chicago Charles Haddon Spurgeon..................................................................... 395 Historical Pictures Service, Inc., Chicago Dwight L. Moody ................................................................................... 414 Moodyana Collection, The Library, Moody Bible Institute „Robă de înălțare\" milerită ..................................................................... 417 Culver Pictures, Inc. Billy Graham .................................................... 450 Billy Graham Evangelistic Association



Prefață O examinare a lucrărilor existente cu privire la istoria Bisericii revelează faptul că cele mai multe dintre ele reflectă o anumită pozițieconfesională sau teologică. Lucrarea de față a fost scrisă dintr-o perspectivă conservatoare, nonconfesională. La baza ei stă o filozofie creștină cu privire la istorie. Datorită faptului că istoria creștinismului nu poate fi înțeleasă corect fără o cunoaștere a situației politice, economice, sociale, intelectuale și artistice din fiecare epocă a istoriei, în lucrarea de față evenimentele din istoria Bisericii sunt prezentate în legătură cu mediul secular în care au avut loc. Am acordat o atenție deosebită impactului pe care creștinismul l-a avut asupra diferitelor epoci istorice și modului în care epocile istorice și-au lăsat la rândul lor amprenta asupra creștinismului. Am încercat să leg informațiile istorice, înțelegerea și interpretarea lor într-o sinteză care să fie relevantă pentru epoca noastră. Sunt bucuros că după douăzeci și cinci de ani în care această lucrare a fost folosită atât de profesori și studenți în sălile de clasă, cât și de publicul creștin larg, ea continuă să fie mult căutată, ceea ce a făcut ca o revizuire profundă să fie posibilă și de dorit. Sugestiile constructive din partea unora au fost foarte utile pentru îmbunătățirea acurateței și clarității acestei lucrări. Am adăugat mai multe hărți și diagrame, pentru înțelegerea diferitelor curente și relații istorice. De asemenea, am inclus și câteva fotografii noi. Multe secțiuni au fost amplificate și rescrise, ca de exemplu cele despre scolasticism, Reforma radicală, catolicismul roman și bisericile răsăritene. Prezentarea perioadei de după Primul Război Mondial a fost amplu revizuită și lărgită, ținând seama de noile curente din mișcarea ecumenică, din romano-catolicism și în special din rândurile evanghelicilor. Sper că prin această carte mulți vor deveni conștienți de moștenirea lor spirituală în această epocă dominată de existențialism și că se vor simți constrânși să-L slujească mai bine pe Dumnezeu și pe contemporanii lor prin viața lor, prin cuvinte și fapte. Sunt profund conștient de rolul pe care colegii mei, profesori, studenți și alți scriitori, l-au avut în producerea acestei lucrări. Am credința că prin ea cauza lui Cristos va progresa, iar Biserica va fi edificată. Earle E. Cairns Wheaton, Illinois 10

Introducere Curiozitatea cu privire la trecut l-a caracterizat pe om mereu, începând din timpul lui Nabonid, care a trăit în Babilon în secolul al Vl-lea î.Cr., până la arheologul și istoricul zilelor noastre. Creștinii au un interes special pentru istorie, deoarece în ea sunt înrădăcinate bazele credinței pe care o declară ei. Dumnezeu a devenit om și a trăit în timp și spațiu în persoana lui Cristos. Creștinismul a devenit o religie globală și universală, spre deosebire de toate celelalte religii care au apărut în trecut în Orientul Apropiat și îndepărtat. Pe lângă aceasta, influența lui în istoria rasei umane a devenit tot mai mare. Astfel, istoria Bisericii este o problemă de interes profund pentru creștinul care dorește să fie lămurit cu privire la descendența lui spirituală, să urmeze exemplele bune din trecut și să evite erorile pe care Biserica le-a făcut adesea. 1. CE ESTE ISTORIA BISERICII? Substantivul german Geschichte, derivat din verbul geschehen, care înseamnă „a se întâmpla\", se referă la istorie ca la un eveniment, și nu ca la un proces sau un produs. Astfel, istoria poate fi definită mai întâi ca un incident, ca un eveniment real sau ca o întâmplare reală în timp și spațiu, ca rezultat al acțiunii umane. Un astfel de incident este absolut și obiectiv, și poate fi cunoscut direct și pe deplin numai de Dumnezeu. Istoria, în acest sens, nu se poate repeta exact, mai târziu, într-un alt loc. Istoricul poate descoperi paralele și tipare, pentru că oamenii pot avea comportamente similare în timpuri și locuri diferite și pentru că oamenii pot fi afectați de bine și de rău. Informațiile cu privire la incident constituie al doilea sens al cuvântului istorie. Aceste informații, de obicei indirecte, cu privire la trecut, pot să apară sub forma unui document sau a unui obiect legat de incident. Spre deosebire de omul de știință, care poate să studieze un anumit material direct și obiectiv, istoricul este limitat în mod subiectiv, pentru că el este o parte integrantă din ceea ce studiază și trebuie să ia în considerare acțiunile lui Dumnezeu în timp și spațiu, să analizeze rolul omului ca agent liber în istorie și să-și dea seama că datele pe care le deține sunt indirecte. Bazilica Sfântul Petru din Roma, catacombele, o bulă papală și mozaicurile din Ravenna sunt exemple de istorie sub formă de informații. în limba română cuvântul istorie provine din cuvântul grecesc historia, derivat la rândul lui din verbul grecesc historeo. Acest cuvânt era folosit de grecii din Attica și inițial însemna a învăța prin cercetări sau investigații. Aceeași vocabulă a fost folosită de Pavel în Galateni 1:18 pentru a descrie întrevederea lui cu Petru la Ierusalim. Aceasta ne conduce la un al treilea sens al termenului „istorie\", și anume investigație sau cercetare cu scopul de a verifica și a descoperi date cu privire la trecut. Istoria este o disciplină distinctă, care implică un proces de cercetare. Istoricul verifică autenticitatea și integritatea informațiilor pe care le deține, studiind cu 11

12 Creștinismul de-a lungul secolelor atenție cadrul și textele legate de materialul lui. El poate să formuleze inducții valabile atunci când observă că în materialul pe care îl posedă apar în mod obiectiv tipare. Istoricul care caută răspunsuri la întrebări ca de ex.: „cine\", „ce\", „când\" și „unde\" trebuie să pună și întrebarea „de ce\", adică să caute semnificația datelor pe care le deține. Grecii care au folosit cuvântul histoikos ca pe un termen alternativ pentru istorie, au considerat istoria în acest sens un produs al cercetării. Aceasta ne sugerează că al patrulea sens al istoriei este interpretarea ce constă dintr-o reconstituire subiectivă a trecutului în lumina datelor, a ideilor preconcepute ale istoricului, a „climatului de opinie\" din timpul său și a elementului libertății voinței umane. O astfel de reconstituire nu poate niciodată să redea pe deplin trecutul așa cum a fost el, ci este parțială, supusă erorii și prejudecăților umane. Consensul cu privire la trecut apare atunci când istoricii își verifică reciproc lucrările. De obicei studenții învață o istorie de acest tip. Deși adevărul absolut cu privire la trecut poate să-i scape istoricului, în măsura în care informațiile îi permit el va prezenta adevărul despre trecut într-un mod obiectiv și imparțial. Din această discuție, studentul va vedea că termenul istorie se referă la eveniment sau incident, la informații, la cercetare sau proces și la produs sau interpretare. Istoria ca eveniment este absolută, având loc numai o dată în timp și spațiu; dar istoria ca informație, cercetare și interpretare este relativă și supusă schimbării. Istoria poate fi definită ca o consemnare interpretată a trecutului uman, semnificativă din punct de vedere social, bazată pe date organizate și adunate prin metoda științifică din izvoare arheologice, literare sau din surse vii. Istoricul Bisericii trebuie să fie tot atât de imparțial în culegerea datelor istorice ca și istoricul secular, chiar dacă istoricul Bisericii recunoaște că niciunul din ei nu va fi neutru în fața datelor, ci fiecare va aborda materialul într-un context de interpretare. Istoria Bisericii este deci consemnarea interpretată a originii, progresului și impactului creștinismului asupra societății umane, având la bază date organizate și adunate prin metoda științifică din izvoare arheologice, documentare sau din surse vii. Ea este relatarea interpretată și organizată a răscumpărării omului și a pământului. Doar dacă satisface toate criteriile acestei definiții, cercetătorul creștin care studiază istoria va avea o mărturie exactă a ‘istoriei credinței pe care el o declară. In această privință, fiii luminii nu trebuie să rămână în urma fiilor întunericului. Dumnezeu este transcendent în creație, dar imanent în istorie și în răscumpărare. II. SCRIEREA ISTORIEI BISERICII A. Elementul științific Istoria Bisericii conține un element științific prin faptul că istoricul Bisericii folosește și metoda științifică. Istoricul folosește munca științifică a arheologului, care furnizează informații din vestigiile materiale ale trecutului pe care le-a descoperit. Studierea obiectelor de artă descoperite în

Introducere 13 catacombele din Roma ne-a învățat multe despre Biserica primară. De asemenea, scriitorul istoriei Bisericii utiEzează tehnicile criticii Eterare pentru a evalua documentele istoriei Bisericii. El are o preferință clară pentru sursele originale, cele furnizate de arheolog, un document scris sau o persoană care a luat parte nemijlocit la eveniment. Tot acest material și evaluarea lui îi dau informații în legătură cu întrebările importante ale metodei istorice - cine, ce, când și unde. Ultimele două întrebări sunt importante pentru istoric, deoarece evenimentele istorice sunt condiționate de timp și loc. Lucrarea istoricului este științifică din punctul de vedere al metodei, dar ea nu are ca rezultat o știință exactă, pentru că informațule cu privire la incidentele trecutului pot fi incomplete sau false, distorsionate de propriile lui idei preconcepute sau de cele ale timpului său și influențate de părerile unor oameni mari. Istoricul este de asemenea un agent Eber, inclus el însuși în datele pe care le deține. Mai mult, participarea lui Dumnezeu în istorie exclude posibiEtatea ca istoria să fie o știință exactă. B. Elementul filozofic în efortul lor de a găsi un sens istoriei, cercetătorii acesteia se împart în, diferite școE și filozofii ale istoriei. ȘcoEle de istorie pretind ca pot găsi cauze obiective, științifice în om, în natură sau în procesele ce se derulează în timp; iar filozofiile istoriei caută pe cale rațională să lege datele de un absolut atemporal. Trei dintre cele mai importante școli ale istoriei le reprezintă deternunismul geografic, determinismul economic și interpretarea biografică, în cărțile lui de istorie a Biserica americane, WilEam W. Sweet, din școala frontieristă de interpretare a istoriei Bisericii, a făcut din geografie - mai concret din frontieră - factorul determinant de interpretare a istoriei. Lucrarea lui Carlyle despre Cromwell ilustrează școala biografică sau a „oamenilor mari\", deoarece consideră că Războiul Civil Englez de la mijlocul secolului al XVLlea reflectă personalitatea lui Cromwell. Lucrarea lui Max Weber, The Protestant Ethic and the Spirit of Capitalism1 (Etica protestantă și spiritul capitalismului), în care autorul afirmă că protestantismul a dus la apariția capitalismului, este un exemplu de lucrare aparținând școlii economice de interpretare. Cei care interpretează istoria în felul acesta caută răspunsuri la problemele istoriei în om, natură sau procese. Filozofiile istoriei pot fi împărțite și ele în trei grupuri mari. 1. Primul grup îl constituie pesimiștii Văzând istoria doar în dimensiunile ei pământești, pesimiștii adoptă adeseori o interpretare materialistă a realității. Ei sunt copleșiți de eșecul omului în istorie. Cartea lui Oswald Spengler, The Decline of the West2 (Declinul Occidentului), este reprezentativă pentru acest mod de abordare a istoriei. Spengler este preocupat mai degrabă de civiEzații decât de națiuni. Fiecare civihzație, susține el, trece printr-un ciclu format din naștere, adolescență, maturitate, decădere și moarte. CiviEzația apuseană, cea mai recentă dintre civiEzații, se află acum în perioada ei de decădere. Ea va muri în curând și odată cu ea va muri și

14 Creștinismul de-a lungul secolelor creștinismul. Obsedați de falimentul omului, oamenii ca Spengler nu pot vedea niciun progres în istorie. Concepțiile lor pot fi simbolizate printr-o serie de cercuri identice suprapuse, în care timpul este ciclic. 2. Al doilea grup îl formează optimiștii. Concepția lor despre istorie poate fi simbolizată printr-o diagramă ascendentă sau printr-o spirală ce avansează continuu. Cei mai mulți dintre istoricii optimiști sunt umaniști: ei văd omul ca pe factorul principal și determinant în istorie. In același timp ei acceptă, de obicei, evoluționismul biologic și social. Opera lui Arnold Toynbee, un mare filozof modern al istoriei, ilustrează cel mai bine această filozofie a istoriei. Toynbee este de acord cu Spengler că trebuie studiată istoria civilizațiilor; dar spre deosebire de Spengler, el crede că fiecare civilizație înaintează spre ținta ei - cu alte cuvinte, pământul ca o provincie a împărăției lui Dumnezeu. Deși abordează într-un mod mai spiritual istoria, el acceptă totuși critica biblică modernă și teoria evoluției. Un alt optimist, George W. F. Hegel, faimosul filozof german al secolului al XlX-lea, consideră istoria ca desfășurarea Spiritului Absolut în dezvoltarea Ubertății umane. Progresul se realizează printr~un proces în care sunt reconciliate serii succesive de contradicții, până când Absolutul se va manifesta din plin în istorie. Karl Marx, un alt gânditor din secolul al XlX-lea, aparține și el școlii optimiste. Deși împrumută logica lui Hegel, el neagă punctul de vedere al lui Hegel asupra realității. Marx susține că materia în flux este singura realitate și că toate instituțiile umane, inclusiv religia, sunt determinate de procesele economice de producție. El crede că lupta de clasă se vor sfârși cu victoria muncitorilor și cu înființarea unei societăți fără clase. Observați că Marx pune accent pe puterea omului de a se salva pe sine și lumea lui, la fel ca și Toynbee și Hegel. 3. Al treilea grup de gânditori, în care se include și scriitorul acestor rânduri, poate fi descris fiind optimiștii pesimiști. Acești istorici sunt de acord cu accentul pus de pesimiștii pe falimentul omului neregenerat; dar în lumina revelației și a harului divin, ei sunt optimiști în legătură cu viitorul omului. Optimiștii pesimiști abordează istoria din perspectiva teismului biblic și caută să identifice gloria lui Dumnezeu în procesul istoric. Istoria devine un conflict între bine și rău, Dumnezeu și diavol, în care, fără harul lui Dumnezeu, omul este neputincios. Lucrarea lui Cristos pe cruce este garanția victoriei finale a planului divin pentru om și pământ, care va avea loc atunci când Cristos Se va întoarce. Cetatea lui Dumnezeu - o apărare și o explicație a creștinismului scrisă de Augustin, unul din părinții Bisericii - ilustrează excelent această abordare, deși mulți creștini nu sunt de acord cu teoria lui Augustin că mileniul se identifică cu perioada prezentă a Bisericii. Grandoarea concepției lui Augustin derivă din faptul că atribuie creația unui Dumnezeu suveran. Sfera de cuprindere a concepției lui Augustin asupra istoriei include întreaga rasă umană, în contrast cu Hegel, care favoriza națiunea germană, și Marx, care favoriza clasa muncitoare. Există totuși un dualism temporar în istorie,

Introducere 15 pentru că păcatul îi împarte pe oameni în Cetatea lui Dumnezeu și Cetatea Pământului. Istoria își urmează cursul, susține Augustin, înspre Cruce și dinspre Cruce; iar harul care curge din ea este văzut ca fiind activ în Biserica creștină, trupul invizibil al lui Cristos. Creștinii, întăriți fiind de harul divin, se angajează de partea lui Dumnezeu în conflictul cu răul, până când istoria ajunge la finalul ei cataclismic, la întoarcerea lui Cristos. Cartea mea God and Man in Time3 (Dumnezeu și omul în timp) se constituie ca o încercare contemporană de a prezenta istoria dintr-o perspectivă creștină. C. Elementul artistic în sfârșit, cel ce consemnează evenimentele istorice trebuie să prezinte faptele cât mai artistic posibil. Istoricii moderni, însă, nu acordă importanța cuvenită unei prezentări literare interesante a istoriei. III. VALOAREA ISTORIEI BISERICII Istoria Bisericii va fi un simplu exercițiu academic plictisitor de rememorare a unor fapte, dacă nu ține seama de valoarea ei pentru creștin. Istoricii antici au avut o apreciere mult mai mare pentru valorile pragmatice, didactice și morale ale istoriei decât au mulți istorici moderni. Cercetătorul conștient de valorile ce urmează a fi extrase din studiul istoriei Bisericii creștine are o motivație puternică să studieze acest domeniu particular al istoriei umane. A. Istoria Bisericii ca sinteză Una din valorile esențiale ale istoriei Bisericii este că ea leagă datele reale din trecutul Evangheliei creștine de proclamarea și aplicarea viitoare a aceleiași Evanghelii într-o sinteză prezentă ce ne ajută să înțelegem marea noastră moștenire și ne inspiră s-o proclamăm și s-o aplicăm în continuare. Istoria Bisericii prezintă Duhul lui Dumnezeu în acțiune prin Biserică, de-a lungul secolelor ei de existență. Teologia exegetică se relaționează semnificativ la teologia practică, și cercetătorul vede în ce fel teologia sistematică a influențat gândirea și acțiunea umană anterioară. B. Istoria Bisericii ca mijloc pentru înțelegerea prezentului Istoria Bisericii are o valoare deosebită ca explicație a prezentului. Putem înțelege prezentul mult mai bine dacă avem informații despre rădăcinile lui în trecut. Explicația situației ciudate a existenței a peste 250 de grupuri reEgioase în Statele Unite poate fi găsită în istoria Bisericii. Principiul separării a apărut la începutul istoriei Bisericii, dar Reforma l-a accentuat. Este interesant să descoperim în Anglia originea Bisericii Protestante Episcopale din Statele Unite și să observăm cum a apărut Biserica Anglicană în urma luptei dintre puterea regală și papalitate. Pe metodist îl interesează începuturile Bisericii lui în trezirea wesleyană, care a dus în final la separarea metodismului de Biserica Anglicană. Cei ce aderă la credința reformată sau prezbiteriană vor fi încântați să descopere originea Bisericii lor în Elveția. în felul acesta devenim conștienți de descendența noastră spirituală.

16 Creștinismul de-a lungul secolelor Diferitele credințe și practici liturgice devin și ele mai ușor de priceput în lumina istoriei trecute. Metodiștii îngenunchează la altar pentru comuniune, fiindcă timp de mulți ani ei au constituit o biserică în cadrul Bisericii Anglicane; iar Wesley, care se opunea separării de Biserica Anglicană, urma obiceiurile liturgice ale acesteia. în contrast, prezbiterienii iau comuniunea la locurile lor. Diferența între teologia prezbiteriană și cea metodistă devine mult mai clară atunci când cineva studiază concepțiile lui Calvin și cele ale lui Arminius. Problemele curente ale Bisericii sunt deseori clarificate prin studierea trecutului, pentru că în istorie există tipare și paralele. Refuzul dictatorilor moderni de a permite poporului lor să aibă interese particulare separate de viața lor publică în stat este mai ușor înțeles dacă ne amintim că împărații romani considerau că nimeni nu putea avea o religie proprie fără a pune în primejdie existența statului. Relația dintre Biserică și stat a redevenit o problemă reală în Uniunea Sovietică și în statele satelit ale Uniunii Sovietice; și este de așteptat ca aceste state să persecute creștinismul exact așa cum Decius și Diodețian au făcut-o în zilele lor. Iar pericolul inerent în unirea Bisericii cu statul prin ajutorul guvernamental acordat școlilor parohiale și prin trimiterea de reprezentanți la Vatican este evidențiat de declinul lent al spiritualității în Biserică și de amestecul în Biserică al puterii seculare, începând cu prezidarea de către Constantin a Conciliului de la Niceea, în 325. Tennyson, în poemul Ulise, ne reamintește că noi suntem „o parte din tot ceea ce am întâlnit până acum\". C. Istoria Bisericii ca ghid Corectarea relelor existente în Biserică sau evitarea greșelilor și a practicilor false reprezintă o altă valoare a studierii trecutului Bisericii. Prezentul este de obicei produsul trecutului și sămânța viitorului. Pavel ne reamintește în Romani 15:4 și în 1 Corinteni 10:6, 11 că evenimentele trecutului trebuie să ne ajute să evităm răul și să imităm binele. Studiul Bisericii Romano-Catolice medievale puternic ierarhizate va scoate în evidență pericolul ecleziasticismului modern, ce pare să se strecoare încet în protestantism. Deseori se va descoperi că unele secte noi nu sunt decât vechi erezii sub o mască nouă. Mișcarea eretică „Știința creștină\" și antropologia pot fi înțelese mai bine după un studiu al gnosticismului în Biserica primară și al ideilor catarilor din Evul Mediu. Necunoașterea Bibliei și a istoriei Bisericii este un motiv major pentru care mulți susțin teologii false sau practici greșite. D. Istoria Bisericii ca forță de motivație Istoria Bisericii oferă de asemenea edificare, inspirație sau entuziasm ce va stimula viața spirituală. Cunoașterea trecutului, după părerea lui Pavel, poate da speranță pentru trăirea unei vieți creștine (Rom. 15:4). Dacă studiezi atitudinea curajoasă a lui Ambrozie din Milan, care a refuzat să-i dea comuniunea împăratului Teodosie până când acesta nu s-a pocăit în urma masacrului de la Tesalonic, nu se poate să nu fii încurajat să rămâi tare pe poziție pentru Cristos și să iei atitudine împotriva răului din cercurile politice

Introducere 17 sau ecleziastice înalte. Zelul și avântul care i-au permis lui Wesley să rostească peste zece mii de predici în timpul vieții lui și să călătorească mii de kilometri călare trebuie să fie un reproș și o provocare pentru creștinii care au mijloace de călătorie și de studiu mult mai bune decât a avut Wesley, dar nu le folosesc într-un mod adecvat. S-ar putea ca unii să nu fie de acord cu teologia lui Rauschenbusch, dar nu se poate să nu se simtă impulsionați de pasiunea cu care a aplicat Evanghelia la problemele sociale. Povestea vieții lui Carey a fost și rămâne o inspirație pentru slujirea misionară. Aspectul biografic al istoriei Bisericii este menit să-l încurajeze și să-l stimuleze pe cel care o studiază. Creștinul este edificat în procesul prin care ajunge să-și cunoască descendența spirituală. El are tot atâta nevoie să devină conștient de genealogia lui spirituală, pe cât are orice om de a studia istoria țării lui, pentru a deveni un cetățean documentat. Expunând dezvoltarea genetică a creștinismului, istoria Bisericii este pentru Noul Testament ceea ce este Noul Testament pentru Vechiul Testament. Creștinul ar trebui să fie tot atât de conștient de principalele direcții ale creșterii și dezvoltării creștinismului, pe cât este de conștient și de adevărul biblic. Atunci se va simți parte din trupul lui Cristos, care include un Pavel, un Bernard de Clairvaux, un Augustin, un Luther, un Wesley sau un Booth. Sentimentul unității ce derivă din cunoașterea continuității istoriei va duce la îmbogățire spirituală. Cine se teme pentru viitorul Bisericii în țări unde ea este acum persecutată va fi mai plin de speranță atunci când va înțelege indestruc- tibilitatea Bisericii în epocile trecute. Nici persecuția externă, nici oficialitățile necredincioase din interior, nici teologia falsă nu au rezistat în fața puterii perene de înnoire revelată în istoria trezirilor spirituale în Biserică. Chiar și istoricii seculari apreciază că trezirea wesleyeană a salvat Anglia de la o mișcare de masă asemănătoare Revoluției Franceze. Studiul istoriei Bisericii asigura stabilitate într-o epocă de secularism, deoarece omul poate vedea puterea lui Dumnezeu la lucru în viața celor transformați prin Evanghelie. Trebuie totuși să ne reamintim că Biserica poate fi distrusă pe alocuri din cauza decăderii interne și a unor presiuni exterioare insuportabile. Biserica din Cartagina, nestorienii din China secolului al VH-lea și Biserica Romano - Catolică din Japonia secolului al XVI-lea au dispărut în acest fel. E. Istoria Bisericii ca instrument practic Citirea istoriei Bisericii are o deosebită valoare practică pentru lucrătorul creștin, fie el evanghelist, pastor sau învățător. Autorul cărții de față a avut plăcerea să vadă cu cât a devenit mai inteligibilă teologia sistematică pentru cel ce a studiat în prealabil dezvoltarea ei istorică. Doctrina Trinității, cea despre Cristos, despre păcat și soteriologia nu vor fi înțelese niciodată pe deplin dacă nu se cunoaște istoria perioadei dintre Conciliul de la Niceea și Conciliu1 de la Constantinopol din 680. De asemenea, cercetătorul serios al istoriei Bisericii va găsi în faptele trecutului un material ilustrativ abundent pentru predicile sale. Dorește el să

18 Creștinismul de-a lungul secolelor îi avertizeze pe oameni de pericolele unui misticism orb, care pune iluminarea creștină la același nivel cu inspirația Bibliei? Atunci să studieze mișcările mistice din Evul Mediu sau începuturile quakerismului. Dacă vrea să avertizeze în legătură cu pericolul unui ortodoxism neînsoțit de studiul și aplicarea învățăturilor Bibliei, atunci să acorde atenție perioadei de ortodoxism rece din luteranismul de după 1648, care a generat o reacție cunoscută sub numele de pietism, mișcare care punea accent pe studiul serios al Bibliei și pe evlavia practică în viața de zi cu zi. F. Istoria Bisericii ca forță eliberatoare în sfârșit, istoria Bisericii are și valoare culturală. Istoria civilizației apusene este incompletă și neclară dacă nu se înțelege rolul religiei creștine în dezvoltarea acestei civilizații. Istoria omului nu poate fi niciodată despărțită de istoria vieții lui religioase. Eforturile despoților de-a lungul timpului de a nimici religia au dus întotdeauna la înlocuirea ei cu o religie falsă. Atât Hitler cât și Stalin au introdus în sistemele lor politice un element religios, prin accentul pus asupra rasei, respectiv asupra claselor. Cine studiază istoria Bisericii nu va mai avea o concepție restrictivă cu privire la confesiuni. El va sesiza unitatea adevăratului trup al lui Cristos de-a lungul secolelor și va fi copleșit de umilință la întâlnirea cu uriașii trecutului său spiritual, înțelegând cât de mult le datorează. Va deveni mai tolerant cu cei ce se deosebesc de el în probleme neesențiale, dar care, împreună cu el, acceptă marile doctrine de bază ale credinței, cum sunt moartea ispășitoare și învierea lui Cristos, care au fost subliniate de Pavel în Faptele Apostolilor 17:2, 3 și 1 Corinteni 15:3, 4. IV ORGANIZAREA ISTORIEI BISERICII A. Ramuri ale istoriei Bisericii Pentru conveniență, istoria Bisericii poate fi organizată în jurul următoarelor teme: 1. Elementul politic implică relațiile dintre Biserică, stat și mediul secular al Bisericii. Nimeni nu poate înțelege răsturnarea politică ce s-a produs în Franța ca urmare a trecerii de la situația creată de Constituția Civilă a clerului din 1790 la situația creată de Acordul lui Napoleon în 1801, dacă nu știe că Napoleon a distrus elementul democratic introdus de Revoluția Franceză și a instituit un regim autoritar nou, în care doar Biserica Romano-Catolică avea de jucat un rol, pentru că era religia „majorității francezilor\". înțelegerea forțelor politice, sociale, economice și estetice care acționează în istorie este esențială pentru a da o interpretare corectă istoriei Bisericii. Vom discuta lucrurile acestea la momentul potrivit. 2. Nu poate fi ignorată nici răspândirea credinței creștine. Aceasta presupune studierea misiunilor mondiale, naționale și locale, precum și tehnicile speciale prin care Evanghelia a fost dusă altora. Istoria misiunilor își are eroii și martirii ei, și face parte integrantă din istoria Bisericii. Vom discuta despre răspândirea creștinismului în esență de la persoană la persoană și

Introducere 19 despre posibilitățile nelimitate ale Bisericii care îi rămâne credincioasă Domnului într-un studiu unde vom aborda răspândirea credinței. 3. Această răspândire a cauzat deseori persecuția Bisericii. Persecutarea creștinilor a fost inițiată de statul politic-ecleziastic iudeu, organizată apoi pe o bază imperială de către Decius și Dioclețian, urmărită deseori în politica musulmană și acum este readusă la viață de statul totalitar secular modern. Studiul persecuției dezvăluie adevărul afirmației lui Tertulian, că „sângele martirilor este deseori sămânța Bisericii\". Această ramură a istoriei Bisericii, departe de a duce la descurajare, arată mai degrabă că Biserica a făcut cele mai mari progrese în perioadele de persecuție sau imediat după ele. 4. Forma de conducere este o altă ramură a istoriei Bisericii și constă în studierea structurilor de guvernare a Bisericii. Ea va lua în considerare conducerea Bisericii de către episcopi (episcopalianism), bătrâni (prezbiterianism), congregație sau totalitatea membrilor (congregaționalism) într-un sistem de democrație directă și nu reprezentativă, sau orice variații ale acestor trei sisteme. Tot la acest capitol va fi studiată și poziția preotului și lărgirea separării dintre cler și laici. Disciplina și formele de închinare (liturghia) au și ele legătură cu forma de conducere. 5. Polemica este un aspect important al dezvoltării Bisericii, care privește lupta acesteia împotriva ereziei și elaborarea poziției sale proprii. Ea presupune studiul ereziilor adverse, a formulării dogmelor și crezurilor, precum și a literaturii creștine ce răspunde ereziilor. Scrierile părinților Bisericii reprezintă un câmp deosebit de bogat pentru studiul polemicii - indiferent dacă este vorba de scrierile lui Iustin Martirul, care răspund tezei că statul trebuie să fie totul în viață, sau de cele ale lui Irineu, care demască ereziile diferitelor tipuri de gnosticism. Majoritatea sistemelor teologice s-au născut într-o perioadă de luptă, din necesitatea de a face față nevoilor existente. Perioadele cuprinse între 325 și 451 și între 1517 și 1648 implică în mod special problema polemicilor. Calvin și-a dezvoltat sistemul său teologic în încercarea de a furniza o teologie scripturală care să evite erorile catolicismului. 6. O altă ramură a studiului nostru poate fi numită practica. Ea cercetează transpunerea în practică a credinței creștine. Viața de familie, acțiunile de binefacere și influența creștinismului asupra vieții într-o anumită epocă se constituie ca părți ale acestei ramuri a istoriei Bisericii, care se ocupă de stilul de viață al Bisericii. 7. Creștinismul nu ar putea crește în continuare dacă nu ar acorda atenție problemei prezentării adevărului. Prezentarea implică sistemul de educație al Bisericii, imnologia, liturghia, arhitectura, arta și predicarea. Fiecare dintre aceste ramuri va fi discutată în contextul epocilor când vor cunoaște o importanță maximă, deci nu vor fi tratate toate în detaliu în fiecare perioadă istorică. Fiecare dintre ele ar putea genera studii fascinante pentru cercetătorul interesat, odată ce a acumulat cunoștințele generale necesare.

20 Creștinismul de-a lungul secolelor B. Periodizarea istoriei Bisericii Cine dorește să studieze istoria trebuie să țină minte că aceasta este o „haină fără cusături\". Prin această metaforă, Maitland înțelegea că istoria este un flux continuu de evenimente fixate în timp și spațiu. Motiv pentru care periodizarea istoriei Bisericii este doar un mijloc artificial de împărțire a datelor istoriei în segmente ușor de manevrat, în scopul de a-1 ajuta pe cercetător să-și amintească faptele esențiale. Oamenii din Imperiul Roman nu s-au culcat într-o noapte în Antichitate pentru a se trezi a doua zi dimineață în Evul Mediu. Se face o tranziție treptată de la o concepție asupra vieții și activității umane ce caracterizează o epocă dată a istoriei la o concepție specifică alteia. Dat fiind că împărțirea istoriei în perioade ajută memoria, îi facilitează cercetătorului posibilitatea de a se ocupa de fiecare segment istoric în parte și prezintă concepția despre viață din perioada respectivă, organizarea cronologică a istoriei se dovedește a fi utilă. ISTORIA BISERICII PRIMARE, 5 Î.CR.-590 D.CR. Prima perioadă a istoriei Bisericii tratează dezvoltarea Bisericii Apostolice și transformarea ei în vechea Biserică Catolică imperială, precum și începutul sistemului romano-catolic. întreaga activitate în acest sens era concentrată în bazinul mediteranean, care includea părți din Asia, Africa și Europa. Biserica opera în contextul cultural al civilizației greco-romane și în mediul politic asigurat de Imperiul Roman. Răspândirea creștinismului în imperiu până în anul 100 în această etapă se va acorda atenție contextului în care a apărut creștinismul. întemeierea Bisericii pe viața, moartea și învierea lui Cristos și constituirea ei printre iudei este importantă pentru înțelegerea genezei creștinismului. De asemenea, dezvoltarea treptată a creștinismului în limitele preceptelor înguste ale iudaismului și spargerea acestor limite la Conciliul de îa Ierusalim a precedat răspândirea Evangheliei la celelalte popoare prin intermediul lui Pavel și al altora, și apariția creștinismului ca religie distinctă de iudaism. Tot aici se va insista și asupra rolului conducător al apostolilor în această perioadă. Lupta vechii Biserici Catolice Imperiale pentru supraviețuire, 100-313 în această perioadă, Biserica era preocupată de continuarea existenței sale în condițiile în care se confrunta cu opoziție din afară - persecuții din partea statului roman. Biserica a răspuns la această provocare externă prin martiri și apologeți. în plus, aceasta trebuia să facă față în același timp problemei interne a ereziei, și scriitorii polemici ai Bisericii au dat răspunsurile cuvenite la erezie. Supremația vechii Biserici Catolice Imperiale, 313-590 Acum Biserica se confruntă cu problemele generate de reconcilierea ei cu statul, sub domnia lui Constantin, și de unirea ei cu statul, în timpul lui Teodosie. în curând ea ajunge să fie dominată de stat. împărații romani solicită o dogmă unitară pentru a avea un stat unit, care să apere cultura

Introducere 21 greco-romană. Dar în perioada persecuțiilor creștinii nu au avut timpul necesar să elaboreze un sistem de dogme. Așa că a urmat o perioadă lungă de controverse în privința crezurilor. Aceste dispute teologice au dus în mod natural la apariția unor scrieri ale părinților Bisericii greci și latini înclinați spre știință. Tot atunci s-a născut și monasticismul, în parte ca reacție la creșterea caracterului lumesc al Bisericii organizate și în parte ca un protest împotriva acestui fenomen. In această perioadă de dezvoltare instituțională a fost consolidată funcția de episcop și a crescut puterea episcopului Romei. Spre sfârșitul perioadei, vechea Biserică Catolică imperială a devenit Biserica Romano-Catolică. ISTORIA BISERICII MEDIEVALE, 590-1517 Teatrul de acțiune s-a mutat în această perioadă din sudul Europei spre nordul și vestul Europei - adică pe țărmul Atlanticului. Biserica medievală a încercat să câștige la creștinism hoardele migratoare formate din triburi teutonice și să introducă în instituțiile teutonice cultura greco-romană și creștinismul. în felul acesta, Biserica medievală și-a centralizat și mai mult organizarea sub supremația papală și a dezvoltat sistemul sacramental- ierarhic caracteristic Bisericii Romano-Catolice. Apariția imperiului și creștinismul latino-teutonic, 590-800 Grigore I a contribuit mult la evanghelizarea hoardelor de teutoni din Imperiul Roman. în această perioadă, Biserica răsăriteană se confrunta cu amenințarea unei religii rivale, mahomedanismul, care i-a răpit teritorii însemnate din Asia și Africa. Treptat, alianța dintre papă și teutoni s-a materializat în organizarea succesorului teutonic al vechiului Imperiu Roman, adică Imperiul carolingian al lui Carol cel Mare. Aceasta a fost totodată o perioadă de mari pierderi. Flux și reflux în relațiile dintre Biserică și stat, 800-1054 în această perioadă s-a produs prima mare schismă din Biserică. După 1054, Biserica Ortodoxă greacă și-a urmat drumul ei, urmând teologia statică elaborată de loan Damaschinul în secolul al VIILlea. între timp, Biserica Apuseană s-a feudalizat și a încercat fără prea mult succes să dezvolte o politică bazată pe relațiile între Biserica Romană și stat, care să fie acceptabilă și pentru papă, și pentru împărat . Tot acum reformatorii clunisieni și-au propus să corecteze relele din sânul Bisericii Romane. •••> Supremația papalității, 1054-1505 Biserica Romano-Catolică medievală și-a atins apogeul puterii sub conducerea lui Grigore al VILlea (Hildebrand) și a lui Inocențiu al IH-lea, impunându-și cu succes supremația asupra statului, prin umilirea celor mai puternici suverani ai Europei. Cruciadele au adus papei faimă; în vreme ce călugării propagau credința romană și îi denunțau pe nonconformiști, învățătura greacă a lui Aristotel, adusă în Europa de arabii din Spania, a fost integrată în creștinism de către Toma dz Aquino într-o catedrală intelectuală care a devenit expresia plină de autoritate a teologiei romane. La rândul ei,

22 Creștinismul de-a lungul secolelor catedrala gotică exprima concepția supranaturală, spirituală a epocii, reprezentând o „Biblie în piatră\" pentru credincioși. Dar în epoca următoare Biserica Romană avea să se prăbușească de pe această culme a puterii. Apusul epocii medievale și zorii modernității, 1305-1517 Mai mulți mistici au încercat să reformeze din interior papalitatea coruptă și au urmărit să personalizeze o religie prea instituționalizată. încercări de reformă au făcut și primii reformatori, ca de exemplu John Wycliffe și Jan Hus, conciliile pentru reformă și umaniștii biblici. Intre factorii externi care nu mai puteau tolera o Biserică decadentă și coruptă se numără expansiunea geografică, concepția intelectuală seculară ce a apărut odată cu Renașterea, constituirea statelor-națiuni și dezvoltarea clasei de mijloc. Refuzul Bisericii Romane de a accepta reforma internă a creat condițiile pentru Reformă. ISTORIA BISERICII MODERNE ÎNCEPÂND CU 1517 Această epocă a fost inaugurată de schisme ce au dus la apariția Bisericilor Protestante de stat și la răspândirea credinței creștine în întreaga lume, ca urmare a marelui val misionar din secolului al XlX-lea. Teatrul principal de operațiuni nu îl mai reprezintă bazinul Mării Mediterane sau Oceanul Atlantic, ci întreaga lume. Creștinismul a devenit acum o religie universală. Reforma și Contrareforma, 1517-1648 Energiile revoluționare ținute în frâu de Biserica Romană în epoca anterioară au izbucnit în această perioadă și au dus la apariția de Biserici protestante naționale libere „luterane, anglicane, calviniste și anabaptiste. Drept rezultat, papalitatea a fost forțată să ia în serios Reforma. Prin mișcările de Contrareformă ale Conciliului de la Trent, ale iezuiților și ale Inchiziției, papalitatea a reușit să oprească răspândirea protestantismului în Europa și să câștige teren în America Centrală și de Sud, în Filipine și în Vietnam, și să cunoască chiar o revitalizare. Numai după Tratatul din Westfalia (1648), care a pus capăt durerosului Război de 30 de ani, cele două mișcări au început să-și consolideze câștigurile. Raționalism, trezire spirituală și confesionalism, 1648-1789 în această perioadă, concepțiile calviniste ale Reformei au fost aduse în America de Nord de puritani. Anglia a răspândit spre continent un raționalism ce își găsea expresia religioasă în deism. Pe de altă parte, pietismul de pe Continent s-a dovedit a fi răspunsul adecvat la ortodoxia rece. El s-a exprimat în Anglia prin mișcarea quakerilor și wesleyenilor. Trezire spirituală, misiuni și modernism, 1789-1914 în prima parte a secolului al XlX-lea s-a produs o revitalizare a catolicismului. Acesteia i-a corespuns o trezire spirituală protestantă, care a facilitat un val de eforturi misionare în străinătate și reforme sociale acasă, în țările europene. Mai târziu în această perioadă, forțele erozive ale raționalismului și evoluționismului au dus la o „rupere de Biblie\", exprimată în liberalismul religios.

Introducere 23 Biserica și societatea în tensiune după 1914 Biserica din aproape întreaga lume se confruntă azi cu problema statului secular și adesea totalitar. Modernismul sentimental de la începutul secolului al XX-lea a făcut loc neoortodoxismului și succesorilor lui. Mișcarea pentru reunificarea Bisericilor continuă. De asemenea, se dezvoltă un tot mai puternic curent evanghelic. Este util să reținem aceste diviziuni fundamentale ale istoriei Bisericii și să revenim periodic asupra lor. Tabelul cronologic este un mijloc practic ce ne ajută să raportăm curentele, evenimentele și persoanele unele la altele. NOTE 1. 1904; ediție retipărită, New York, Scribner, 1930. 2. New York, Kropf, 1939. 3. Grand Rapids, Baker, 1979.

Creștinismul de-a lungul secolelor CRONOLOGIA ISTORIEI BISERICII cca 30 Rusaliile - înființarea Bisericii 49 sau 50 Conciliul de la Ierusalim 64 cca 200 Persecuția sub Nero 313 Biserica Catolică 325 381 Edictul de la Milano 445 451 Conciliul de la Niceea (crezul niceean) Concilii ecumenice și cca 529 Creștinismul ca religie de stat a imperiului Controversa teologică 590 Edictul lui Valentinian ecumenică 597 Conciliul de la Calcedon 622 663 Ordinul benedictin. Monte Cassino ia naștere cca 750 754 Grigore I 800 962 Augustin îi convertește pe englezi cca 988 1054 Apare mahomedanismul, noul dușman al creștinismului 1059 cca 1095 Sinodul de la Whitby - Anglia sub papalitate 1251 1210-1216 Donația lui Constantin 1309-1377 începutul statelor papale prin dorința lui Pepin 1378 1409 Imperiul Roman al lui Carol cel Mare 1449 1453 Sfântul Imperiu Roman (până în 1806) 1516 1517 Rusia acceptă creștinismul ortodox 1521 Schisma - Bisericile ortodoxe Colegiul cardinalilor - pentru alegerea papei încep cruciadele și scolasticismul Transsubstanțierea Franciscani și dominicani Captivitatea babiloniană la Avignon Marea schismă până în 1417 Conciliile Reformei Căderea Constantinopolului Noul Testament în greacă, tipărit de Erasm 95 de Teze Loci Communes a lui Melanchton Dieta de la Worms

Introducere 25 Anabaptiștii 1523 ~ Conrad Grebel 1530 Luteranismul de la Augsburg - Germania și Scandinavia 1534 Biserica Anglicană 1536 hroațătura lui Calvin 1552 1540 Aprobarea ru A doua carte 1589 1545 iezuiților Patriarhatul 1563 de către papă & de rugăciuni 1588 15631 | de la 1648 Treizeci și nouă 1580 Moscova 1773 Contrareforma de articole , Formula de și Conciliul de la Trent 1598 Edictul 1581 Concordie 1560 de la Nante 1611 Armada Traducerea Bibliei în cca 1612 versiunea King James spaniolă > 1685 Revocarea 1643-1647 (Flota spaniolă n.tr.) edictului Mărturisirea cd de la Nantes de credință de la TD5i 1618 <3ox> Sinodul £' de la Dort o Westminster o1 A 3 S’ 1678 3> 3 Apologia Pacea de la ■ff: 1733 lui Barclay 1689 1675 Pin IU Westfalia o, Erskine nC5>u Actul de Desideria 1721 6 1761 Sfântul Gillespie on tolerare Sinod 1843 Ql & 1792 Chalmers Carey Desființarea OaQ> 1739 cca 1727 iezuiților T3'. Trezirea O 13 E metodistă 1742 O) 1801 Concordatul H: cca 1791 1814 (Fr.) 2 Reorganizarea 1804 § iezuiților O Societatea Biblică o Britanică 1854 Concepția 1847 3. și pentru imaculată U.P s Străinătate 1 1833 1864 — Indexul de erori Mișcarea de la Oxford 1870 Infailibilitatea 1 papei 1859 1878 Evoluționismul 1929 Concordatul 1900 Biserica a> cu Italia liberă unită Adormirea ST 1929 Kirk cn 1950 Măriei din Scoția Si 2: 1961 1948 Consiliul Mondial al Bisericilor 1965 Vatican II “

ISTORIA BISERICII PRIMARE 5 Î.CR.-590 D.CR. RĂSPÂNDIREA CREȘTINISMULUI ÎN IMPERIU PÂNĂ ÎN ANUL 100 LUPTA VECHII BISERICI CATOLICE IMPERIALE PENTRU SUPRAVIEȚUIRE 100-313 SUPREMAȚIA VECHII BISERICI CATOLICE IMPERIALE, 313-590

RĂSPÂNDIREA CREȘTINISMULUI ÎN IMPERIU PÂNĂ ÎN ANUL 100 1 împlinirea vremii în Galateni 4:4, Pavel atrage atenția asupra epocii istorice de pregătire providențială care a precedat venirea lui Cristos pe pământ în trup omenesc: „Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său...\" Marcu insistă și el că Cristos a venit când totul era pregătit pe acest pământ (Marcu L15)1 Analiza evenimentelor care au precedat venirea lui Cristos pe acest pământ îl determină pe cercetătorul serios al istoriei să recunoască adevărul afirmațiilor lui Pavel și Marcu. în majoritatea discuțiilor asupra acestui subiect se uită faptul că nu numai iudeul, ci și grecul și romanul au contribuit la pregătirea religioasă a venirii lui Cristos. Grecii și romanii au adus lumea la acel nivel de dezvoltare ce a favorizat impactul maxim al lui Cristos asupra istoriei, într-un mod de neconceput înainte sau după momentul nașterii Lui. Să analizăm deci diversele lor contribuții. I. MEDIUL A. Contribuțiile politice ale romanilor Principala contribuție politică în istorie înainte de venirea lui Cristos a revenit în esență romanilor. Acest popor, care practica idolatria, religiile misterelor și adorarea împăratului, a fost folosit de Dumnezeul pe care ei nu-L cunoșteau în așa fel încât să împlinească voia Lui. 1. Spre deosebire de toate celelalte popoare dinaintea lor, romanii credeau că întreaga omenire stă unită sub o lege universală. Acest sentiment al solidarității omului în interiorul imperiului a creat un cadru favorabil pentru primirea Evangheliei, care proclama și ea unitatea rasei umane, afirmând că toți oamenii se găsesc sub pedeapsa păcatului și că tuturor li se oferă o salvare care îi integrează într-un organism universal, Biserica creștină, trupul lui Cristos. Niciun imperiu al Orientului Apropiat antic, nici chiar Imperiul lui Alexandru, nu a reușit să le insufle oamenilor sentimentul coeziunii lor într-o structură politică. Realizarea unității politice avea să fie misiunea specială a Romei. Respectarea legii romane de către toți cetățenii de pe întreg cuprinsul imperiului le era impusă zilnic, cu insistență, romanilor și supușilor din imperiu de către justiția imparțială a tribunalelor romane. Legea romană s-a 29

30 Creștinismul de-a lungul secolelor născut la rândul ei din legea cutumiară de la începutul monarhiei. In secolul al V-lea î.Cr., la începutul Republicii, legislația imperiului a fost codificată în cele „douăsprezece table\", care au devenit o parte esențială în educația fiecărui băiat roman. însă romanii au înțeles că principiile fundamentale din legislația lor se regăseau în legile tuturor popoarelor, atunci când praetor peregrinus (pretorul itinerant, n.tr), care avea sarcina de a se ocupa în tribunal de cazurile în care erau implicați străini, a trebuit să se familiarizeze cu sistemele juridice naționale ale respectivilor străini. Astfel, codul celor douăsprezece table, bazat pe obiceiurile romane, a fost îmbogățit cu legi preluate de la alte popoare. Romanii înclinați spre filozofie au explicat aceste similarități prin conceptul, împrumutat de la greci, de lege universală, ale cărei principii erau scrise în natura omului și puteau fi descoperite prin procese raționale. Un pas mai departe în promovarea ideii de unitate a fost acordarea cetățeniei romane neromanilor. Acest proces a început în perioada precedentă nașterii lui Cristos și s-a încheiat în 212, când Caracalla a permis acordarea cetățeniei romane tuturor oamenilor liberi din Imperiul Roman. Deoarece Imperiul Roman cuprindea toată lumea documentată istoric la acea dată în jurul Mediteranei, practic toți oamenii se supuneau unui sistem legislativ unic și erau cetățeni ai unei singure împărății. Legea romană, cu accentul ei pe demnitatea individului și pe dreptul lui la justiție și la cetățenie romană și cu tendința ei de a contopi oameni de diferite rase într-o singură structură politică, a anticipat Evanghelia, care proclama și ea unitatea rasei, propovăduind atât pedeapsa pentru păcat, cât și pe Cel care îi va salva pe oameni din păcat. Pavel le-a reamintit credincioșilor Bisericii din Filipi că sunt membrii unei comunități cerești (Filip. 3:20). 2. Deplasarea liberă în spațiul mediteranean ar fi fost deosebit de dificilă pentru mesagerii Evangheliei înainte de domnia lui Cezar August (27 î.Cr. - 14 d.Cr.). împărțirea lumii antice în mici unități rivale, orașe-state sau triburi, împiedica atât călătoriile cât și răspândirea ideilor. Odată cu extinderea puterii imperiale romane în perioada consolidării imperiului, țările din jurul Mediteranei au cunoscut o dezvoltare pașnică. Pompei curățise Mediterana de pirați, iar soldații romani mențineau ordinea pe drumurile Asiei, Africii și Europei. Această lume relativ pașnică a ușurat deplasarea primilor creștini dintr-un loc în altul, astfel că ei au putut să predice Evanghelia tuturor oamenilor de pretutindeni. 3. Romanii au dezvoltat un excelent sistem de drumuri care porneau ca niște raze de la borna de aur din forumul roman spre toate colțurile imperiului. Drumurile principale erau construite din beton ca să dureze peste veacuri. Ele străbăteau dealurile și văile până în cele mai îndepărtate locuri ale imperiului. Un studiu al călătoriilor lui Pavel va scoate în evidență faptul că el a folosit din plin excelentul sistem de drumuri pentru a ajunge de la un centru strategic la altul, în vastul Imperiul Roman. Drumurile romane și

Capitolul 1 31 orașele strategice presărate de-a lungul acestor drumuri au fost un ajutor indispensabil în realizarea misiunii lui Pavel. 4. Nu trebuie să fie ignorat nici rolul armatei romane în cultivarea idealului unei structuri universale și în răspândirea Evangheliei. Romanii au adoptat obiceiul de a folosi în armată oameni din provincii, deoarece numărul cetățenilor romani disponibili era în declin din cauza războaielor și a vieții ușoare. Acești provinciali ajungeau astfel în contact cu cultura romană și răspândeau ideile ei în întreaga lume antică. Mai mult, unii din acești oameni au fost convertiți la creștinism și au dus apoi Evanghelia în locurile unde au fost trimiși să-și facă serviciul militar. Este posibil ca introducerea foarte timpurie a creștinismului în Britania și în Dacia să fi fost rezultatul lucrării soldaților creștini care staționau acolo. 5. Cuceririle romane au determinat multe popoare să își piardă încrederea în propriii lor zei, pentru că zeii lor nu au fost capabili să-i ferească de cucerirea romană. Acești oameni au rămas cu un gol spiritual care nu a putut să fie umplut într-un mod satisfăcător de religiile vremii. Pe lângă aceasta, divinitățile pe care le avea de oferit Roma în locul religiilor pierdute nu reușeau să facă nimic mai mult decât să-i conștientizeze pe oameni că au nevoie de o religie mai spirituală. Cultul împăratului roman, care și-a făcut apariția la începutul erei creștine, a devenit atrăgător pentru popor numai ca mijloc de a face tangibil conceptul de imperiu roman. Diversele religii ale misterelor păreau să ofere ceva mai mult decât atât, sub forma ajutorului spiritual și emoțional, și în acestea creștinismul avea să-și găsească cel mai mare rival. Adorarea Cybelei, marea mamă a pământului, a fost adusă la Roma din Frigia. închinarea la această zeiță a fertilității implica ritualuri - ca de exemplu drama morții și învierii consortului ei, Attis - care păreau să împlinească nevoile emoționale ale oamenilor. Cultul lui Isis, importată din Egipt, era similar cu acela al Cybelei, punând și el accentul pe moarte și pe înviere. Mitraismul, importat din Persia, se bucura de o deosebită popularitate printre soldații Imperiului Roman. Această religie avea o festivitate în decembrie, când adepții ei se închinau în sanctuare înaintea unui salvator născut miraculos - zeului Mitra. Toate aceste religii se concentrau în jurul unui zeu-salvator. Cultul Cybelei presupunea sacrificarea unui taur și botezul închinătorilor cu sângele acestuia. Mitraismul implica, printre altele, mese sacrificiale. Datorită influenței acestor religii, cerințele creștinismului cu privire la individ nu au părut prea ciudate. Când mulți au descoperit că sacrificiile sângeroase ale acestor religii nu pot să-i ajute cu nimic, Duhul Sfânt i-a condus să accepte realitatea care le era oferită de creștinism.2 Analizarea unor factori ca aceia discutați mai sus poate să conducă la concluzia că Imperiul Roman a asigurat un mediu politic prielnic pentru răspândirea creștinismului în zilele apariției lui. Nici chiar Biserica Evului Mediu nu a reușit să se debaraseze de gloria Romei imperiale și a căutat să-i perpetueze idealurile într-un sistem ecleziastic.

32 Creștinismul de-a lungul secolelor Mitraismul a ajuns la Roma din Persia. Aici Mitra, zeul luminii și al focului, este prezentat sacrificând un taur. Scorpionul, șarpele și câinele gata să lingă sângele simbolizează probabil fertilitatea și reîntinerirea. Această sectă se bucura de popularitate în special printre soldații romani. •( B. Contribuțiile intelectuale ale grecilor Oricât de pregătită ar fi fost Roma pentru apariția creștinismului, contribuția ei a fost umbrită de cadrul intelectual oferit de gândirea greacă. Orașul Roma poate fi asociat cu ambianța politică a creștinismului, dar Atena a fost cea care a asigurat contextul intelectual propice pentru propagarea Evangheliei. Romanii au fost cuceritorii politici ai grecilor, dar, așa cum indică Horațiu în poeziile lui, grecii i-au cucerit pe romani din punct de vedere cultural. Practic romanii au construit drumuri bune, poduri puternice și clădiri publice frumoase, dar grecii au fost cei care au înălțat edificiile mărețe ale gândirii. Sub influența greacă, cultura simplă, rurală, a tinerei republici a făcut loc culturii intelectuale a imperiului. 1. Evanghelia universală avea nevoie de o limbă universală ca să poată avea un impact maxim asupra lumii. Așa cum engleza a devenit limba universală în lumea modernă și cum latina a fost limba universală în lumea învățaților medievali, greaca a fost limba universală în lumea antică. Când a

Capitolul 1 33 apărut Imperiul Roman, majoritatea romanilor culți cunoșteau și greaca, și latina. Este interesant procesul prin care greaca a devenit limba universală. Dialectul atic vorbit de atenieni a ajuns să fie deosebit de folosit în secolul al V-lea î.Cr., odată cu dezvoltarea Imperiului Atenian. Cu toate că imperiul a fost distrus la sfârșitul secolului al V-lea, dialectul atenian, care fusese limba literaturii clasice grecești, a fost modificat, îmbogățit și răspândit în toată lumea mediteraneană de Alexandru, de soldații lui și de negustorii lumii elene între anii 338 și 146 î.Cr. Acest dialect al omului de rând, cunoscut sub numele de Koine și deosebit de greaca clasică, a fost cel prin care creștinii au intrat în contact cu popoarele lumii antice și în care mai apoi au scris Noul Testament, iar iudeii din Alexandria și-au scris Vechiul Testament al lor, Septuaginta. Doar recent s-a descoperit că greaca Noului Testament a fost greaca omului de rând din timpul lui Cristos. Deosebirea dintre aceasta și greaca clasicilor părea un mister. Un teolog german a mers atât de departe încât a afirmat că greaca Noului Testament a fost o greacă specială dată de Duhul Sfânt pentru scrierea Noului Testament Adolf Deissman, aproape de sfârșitul secolului trecut, a descoperit ca greaca Noului Testament era una și aceeași cu greaca folosită de omul de rând al secolului I în manuscrisele de papirus folosite pentru afaceri și pentru documentele esențiale vieții lui zilnice. De atunci înainte, învățați ca Moulton și Milligan au pus descoperirea lui Deissman pe o bază științifică sănătoasă prin studiul comparat al vocabularului papirusurilor cu cel al Noului Testament. Această descoperire a generat apariția a numeroase traduceri în limbaj modern. Dacă Evanghelia a fost scrisă, la începuturile ei, în limbajul omului de rând, gândesc traducătorii, atunci ea trebuie să fie scrisă și în limbajul omului de rând al zilelor noastre. 2. Filozofia greacă a pregătit apariția creștinismului prin faptul că a distrus religiile mai vechi. Oricine ajungea să cunoască principiile filozofiei, fie grec, fie roman, descoperea curând că această disciplină intelectuală făcea ca religia politeistă să fie neinteligibilă rațional, așa că o abandona în favoarea filozofiei. Dar filozofia nu reușea să-i satisfacă nevoile spirituale, de aceea el fie că devenea un sceptic, fie căuta mângâiere în religiile de mistere ale Imperiului Roman. în timpul venirii lui Cristos, filozofia decăzuse de la apogeul pe care o adusese Platon la un sistem de gândire individualist și egoist, precum stoicismul sau epicurianismul. Ba mai mult, filozofia putea doar să-L caute pe Dumnezeu și să-L postuleze ca pe o abstracție intelectuală; ea nu putea niciodată să reveleze un Dumnezeu personal al dragostei. Acest faliment al filozofiei în timpul venirii lui Cristos a predispus mințile oamenilor spre o abordare mai spirituală a vieții. Creștinismul a fost singurul capabil să umple golul din viața spirituală a vremii. Un alt mod în care marii filozofi greci au ajutat creștinismul a fost acela de a atrage atenția contemporanilor asupra unei realități care transcendea lumea temporală și relativă în care trăiau ei. Atât Socrate cât și Platon, în secolul al V-lea î.Cr., au susținut că lumea temporală actuală, care poate fi

34 Creștinismul de-a lungul secolelor percepută prin intermediul simțurilor, este doar o umbră a lumii reale în care cele mai înalte idealuri sunt abstracții intelectuale precum binele, frumosul și adevărul. Ei au insistat că realitatea nu este temporală și materială, ci spirituală și eternă. Căutarea adevărului nu i-a condus niciodată la un Dumnezeu personal, ci a demonstrat doar până unde poate să ajungă omul în căutarea lui Dumnezeu prin intelect. Creștinismul a oferit acelora care acceptau filozofia lui Socrate și Platon revelația istorică a binelui, frumosului și adevărului în persoana Dumnezeului-om, Cristos. Și grecii credeau în imortalitatea sufletului, dar în concepția lor nu era loc pentru o înviere fizică a trupului. Istoria și literatura greacă îl conving de asemenea pe cititor că pe greci îi interesau întrebările legate de bine și rău și de viitorul etern al omului. Eschil, în tragedia sa Agamemnon, se apropie de citatul biblic „Să știți că păcatul vostru vă va ajunge\" (Numeri 32:23), insistând că necazurile lui Agamemnon sunt rezultatul faptelor lui rele. Totuși, grecii nu au considerat niciodată că păcatul ar fi ceva mai mult decât o problemă mecanică și contractuală. Păcatul nu era niciodată un eșec personal care îl insultă pe Dumnezeu și îi rănește pe alții. în perioada venirii lui Cristos, oamenii au înțeles - ca niciodată înainte - insuficiența rațiunii umane și a politeismului. Filozofiile individualiste ale lui Epicur și Zenon și religiile misterelor - toate dovedesc dorința omului de a avea o relație personală cu Dumnezeu. Creștinismul a venit cu oferta acestei relații personale și a găsit că, din cauza propriei sale insuficiențe, cultura greacă lăsase multe inimi înfometate. 3. Grecii au contribuit și pe cale religioasă la pregătirea lumii pentru acceptarea noii religii creștine, atunci când aceasta a apărut. Apariția filozofiei materialiste grecești în secolul al Vl-lea î.Cr. a distrus credința popoarelor Greciei în vechea religie politeistă, descrisă de Homer în Iliada și Odiseea. Deși elemente ale acestei închinări s-au păstrat în închinarea formală de stat, ea și-a pierdut curând vitalitatea. După aceea, oamenii s-au îndreptat spre filozofie; dar și ea și-a pierdut repede vigoarea. Filozofia a devenit un sistem ce promova individualismul pragmatic sub succesorii sofiștilor, sau individualismul subiectiv, așa cum se poate vedea în învățăturile stoicului Zenon și ale lui Epicur. Lucrețiu, exponentul poetic al filozofiei lui Epicur, și-a fundamentat învățătura împotriva supranaturalului pe metafizica materialistă, care considera că până și spiritul omului este format din atomi mai fini. Stoicismul accepta supranaturalul, dar dumnezeul lui se identifica atât de mult cu creația, încât sistemul său filozofic a avut caracter panteist. Deși stoicismul propaga ideea de paternitate a lui Dumnezeu și de fraternitate a oamenilor și susținea un cod etic foarte dezirabil, această filozofie l-a lăsat pe om să își rezolve singur, prin procese raționale, problema ascultării de legile naturale, pe care urma să le descopere tot numai cu ajutorul propriei sale rațiuni. Și sistemele filozofice și religioase grecești, și cele romane au contribuit astfel semnificativ la apariția creștinismului, prin faptul că au distrus vechile

Capitolul 1 35 religii politeiste și au dovedit că rațiunea umană este incapabilă să ajungă la Dumnezeu. Religiile misterelor, la care au aderat mulți, i-au obișnuit pe oameni să se gândească la existența păcatului și a răscumpărării. Așa că atunci când a apărut creștinismul, oamenii din Imperiul Roman au fost mai receptivi la o religie care părea să ofere o abordare spirituală a vieții. II. CONTRIBUȚIILE RELIGIOASE ALE EVREILOR Contribuțiile religioase la „împlinirea vremii\" le includ atât pe cele ale grecilor și romanilor cât și pe cele ale iudeilor. Dar oricât de mare ar fi fost aportul Atenei și al Romei în ce privește asigurarea cadrului necesar pentru răspândirea creștinismului, rolul iudeilor se remarcă prin aceea că a asigurat ereditatea creștinismului. Creștinismul s-a dezvoltat în mediul politic al Romei și a trebuit să facă față mediului intelectual creat de gândirea greacă, dar legătura lui cu iudaismul a fost mult mai intimă. Iudaismul poate fi considerat ca tulpina pe care urma să înflorească trandafirul creștinismului. Poporul evreu, spre deosebire de greci, nu a căutat să-L descopere pe Dumnezeu prin procesele rațiunii omenești. Ei l-au asumat existența și l-au acordat necondiționat închinarea care au simțit ei că I se cuvine. Evreii au fost atrași la aceasta de faptul că Dumnezeu i-a căutat mai întâi pe ei și li S-a revelat în istorie, lui Avraam și altor mari conducători ai neamului lor. Ierusalimul a devenit simbolul unei pregătiri religioase decisive pentru apariția creștinismului. Salvarea urma să vină, într-adevăr, „de la iudei\" , așa cum i-a spus Cristos femeii de la fântână (loan 4:22). Din această mică națiune captivă, situată la răspântia dintre Asia, Africa și Europa, urma să vina un Salvator. Iudaismul a asigurat ereditatea creștinismului și un timp chiar a adăpostit religia abia născută. A. Monoteismul în contrast puternic cu celelalte religii păgâne, iudaismul se caracteriza prin accentul pus pe un monoteism spiritual sănătos. Niciodată după întoarcerea din robia babiloniană evreii nu au mai căzut în idolatrie. Mesajul lui Dumnezeu pentru ei prin Moise era loialitatea față de singurul Dumnezeu adevărat al întregului pământ. Zeii păgânilor erau de fapt simpli idoli, pe care prorocii evrei îi condamnau foarte ferm. Acest monoteism de înaltă ținută a fost răspândit de numeroasele sinagogi existente în jurul Mediteranei pe parcursul ultimelor trei secole dinainte de venirea lui Cristos. B. Speranța mesianică Evreii au adus lumii speranța unui Mesia ce urma să vină și să instituie dreptatea pe pământ. Această speranță mesianică contrasta puternic cu aspirația naționalistă descrisă de Vergiliu în poemul în care îl prezintă pe conducătorul roman ideal care avea să se nască - fiul lui Augustus. Speranța venirii lui Mesia fusese proclamată constant în toată lumea romană de către evrei. Chiar și ucenicii, după moartea și învierea lui Cristos, încă mai așteptau o împărăție mesianică pe pământ (Fapte 1:6). Cu siguranță că magii care au apărut la Ierusalim la scurt timp după nașterea lui Cristos aveau cunoștință

36 Creștinismul de-a lungul secolelor despre această speranță. Felul în care mulți creștini de astăzi așteaptă venirea lui Cristos ne ajută să înțelegem atmosfera de așteptare din lumea ebraică legată de venirea lui Mesia. C. Sistemul etic Prin elementele morale conținute în legea iudaică, iudaismul a oferit lumii și cel mai pur sistem etic existent. Standardul înalt al celor Zece Porunci contrasta izbitor cu sistemele etice predominante ale vremii și cu practicarea lor încă și mai deficitară de către cei ce le susțineau. La evrei păcatul nu era un eșec exterior, mecanic, contractual, cum era la greci și la romani, ci violarea voii cunoscute a lui Dumnezeu, o violare care se exprima printr-o inimă necurată și apoi prin actele exterioare fățișe ale păcatului. Această concepție morală și spirituală a Vechiului Testament promova o doctrină a păcatului și a răscumpărării care atingea cu adevărat problema păcatului. Mântuirea venea de la Dumnezeu și nu putea fi găsită în sistemele etice raționaliste sau în religiile subiective ale misterelor. D. Scripturile Vechiului Testament Poporul evreu a mers și mai departe în pregătirea căii pentru apariția creștinismului, înzestrând Biserica nou-instituită cu o carte sacră, Vechiul Testament. Chiar și un studiu superficial al Noului Testament va revela cât de adânc îndatorați Vechiului Testament au fost Cristos și apostolii, și cât l-au respectat ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu adresat omului. Acesta era citit și de mulți neevrei familiarizați cu principiile credinței iudaice, fapt indicat de relatările numeroșilor prozeliți la iudaism. Mulți dintre aceștia au putut trece ulterior de la iudaism la creștinism tocmai datorită Vechiului Testament, cartea sacră a Bisericii nou-născute. Multe religii, islamul spre exemplu, așteaptă ca fondatorul religiei lor să le dea cartea sacră, dar Cristos nu a lăsat Bisericii nicio scriere sacră. Cărțile Vechiului Testament și cărțile Noului Testament, redactate sub inspirația Duhului Sfânt, aveau să formeze literatura Bisericii. E. Filozofia istoriei Evreii au făcut posibilă filozofia istoriei prin insistența lor că istoria are sens. Ei s-au opus oricărei concepții care susținea că istoria este se desfășoară într-o serie de cicluri fără sens sau într-un proces de evoluție liniara. Ei susțineau o concepție liniară și cataclismică a istoriei, în care Dumnezeul suveran care a creat istoria va triumfa asupra eșecului uman de-a lungul istoriei de a produce o epocă de aur. F. Sinagoga De asemenea, evreii au asigurat instituția care a fost de cel mai mare folos pentru apariția și dezvoltarea creștinismului primar. Această instituție a fost sinagoga evreiască. înființată într-o perioadă de absență forțată a evreilor de la Templul din Ierusalim, în timpul robiei babiloniene, sinagoga a devenit parte integrantă a vieții evreiești. Prin ea, evreii, dar și mulți dintre neevrei, s-au familiarizat cu o concepție mai înaltă asupra vieții. Sinagoga a fost de

Capitolul 1 37 asemenea locul în care Pavel a mers mai întâi de toate să predice în orice oraș în care a ajuns în cursul călătoriilor lui misionare. Ea a devenit locul unde se obișnuia să se predice în creștinismul primar. Iudaismul a fost cu adevărat un paidagogos care a îndrumat oamenii spre Cristos (Gal. 3:23-25). Subiectele care au fost discutate, arată cât a fost de favorizată apariția creștinismului, atât în ce privește timpul cât și în ce privește locul. In nicio alta perioadă din istoria lumii înainte de venirea lui Cristos nu exista un teritoriu atât de întins aflat sub o singură lege și guvernare. în plus, lumea mediteraneană avea o singură cultură, cu sediul la Roma. Existența unei limbi universale a creat posibilitatea ca Evanghelia să ajungă la majoritatea popoarelor din imperiu într-o limbă comună, pe care o împărtășeau și ascultătorii, și predicatorul. Palestina, locul de naștere al noii religii, se bucura de o situare strategică în geografia lumii. Pavel avea dreptate când insista că creștinismul nu era ceva „petrecut într-un colț\" (Fapte 26:26), deoarece Palestina era o importantă răscruce de drumuri, care lega continentele Asia și Africa de Europa printr-un drum pe uscat. Multe din cele mai importante bătălii ale istoriei antice s-au dat tocmai pentru cucerirea acestui loc strategic, în momentul apariției creștinismului și apoi în primele trei secole de existență a sa, au existat cele mai favorabile condiții din întreaga Antichitate și tot Evul Mediu pentru răspândirea lui în lumea mediteraneană. Aceasta este și părerea celei mai mare autorități în domeniul misiunilor.3 Prin contribuțiile lumii grecești și romane și prin moștenirea iudaismului, lumea a fost pregătită pentru „împlinirea vremii\", când Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său să aducă izbăvire unei umanități sfâșiate de război și istovite de păcat. Este semnificativ că dintre toate religiile practicate în Imperiul Roman în timpul nașterii lui Cristos, doar iudaismul și creștinismul au supraviețuit în cursul schimbător al istoriei umane.

38 Creștinismul de-a lungul secolelor NOTE 1. Vezi, de asemenea, Epistola către Diognetus, capitolele 8-9, și Origen, împotriva lui Celsus, 2.30, unde vei găsi aceeași idee. 2. Unii învățați din vremurile noastre au încercat să susțină că religiile misterelor constituie una dintre principalele surse ale creștinismului. După părerea lor, Pavel a făcut din religia etică, simplă, a lui Isus o religie a misterelor. Dar trebuie să ne amintim că Biserica a luptat de la început împotriva acestor religii și a refuzat să aibă vreo legătură cu ele (1 Cor. 8:5). Această atitudine contrasta puternic cu tendința romană spre sincretism. Atâta timp cât cetățeanul roman își îndeplinea obligația de a se închina împăratului, el era liber să urmeze alte religii, dacă dorea. în plus, creștinii au fost crunt persecutați de statul roman tocmai pentru că au refuzat să amestece creștinismul cu orice altă religie. Este suficient să citim diferite apologii pentru a înțelege că pretențiile exclusive ale creștinismului asupra vieții individului au fost cele care au generat persecuțiile crâncene. Lumea romană păgână și-a dat repede seama că această religie nouă, spre deosebire de altele, nu făcea niciun compromis de ordin etic sau teologic. Dacă avem în vedere aceste lucruri, este ușor să ne dăm seama cât de imposibil ar fi fost ca Pavel să amestece creștinismul cu vreuna dintre religiile dominante ale vremii lui. 3. Kenneth S. Latourette, The First Five Centuries: A History of the Expansion of Christianity, voi. I, New York, Harper, 1937, 1:8.

RĂSPÂNDIREA CREȘTINISMULUI ÎN IMPERIU PÂNĂ ÎN ANUL 100 2 Pe această Piatră Cristos este Piatra pe care este zidită Biserica. Prin El vine credința în Dumnezeu pentru salvarea din păcat; și de la El vine în inima omenească dragostea care îi face pe oameni să considere personalitatea ca ceva sacru, pentru că Dumnezeu este Creatorul atât al ființei fizice cât și al celei spirituale a omului și pentru că El este baza speranței pentru viitor. Luca (1:1-4) și loan (20:30-31) au revelat în Evangheliile lor că creștinismul este o religie istorică și că el nu poate exista fără Cristosul istoriei. Calendarul pe care-1 folosim, Biserica însăși, stabilirea duminicii ca zi de odihnă și schimbările remarcabile din viața celor care-L urmează pe Cristos sunt mărturii ce atestă prezența lui Cristos în istorie. L ISTORICITATEA LUI CRISTOS Creștinismul își are începutul, din perspectivă umană subiectivă, în istoria temporală. Deoarece aceste valori sunt legate organic de persoana, viața și moartea lui Cristos, trebuie să ne concentrăm atenția asupra dovezilor existenței istorice a lui Cristos. Mulți au negat că Cristos S-ar fi manifestat în istoria umană (loan 1: 14).1 Iată de ce este bine că avem dovezi istorice extrabiblice care atestă existența istorică a lui Cristos. A. Mărturia păgână Tacit (55-117), cel mai de seamă istoric roman, leagă numele și originea creștinilor de „Christus\", care în timpul domniei lui Tiberiu „a suferit moartea prin sentința procuratorului Pilat din Pont\".2 Pliniu, care a deținut funcția de propretor în Bitinia și Pont, în Asia Mică, i-a scris împăratului Traian în jurul anului 112, cerându-i sfatul în legătură cu felul în care ar trebui să-i trateze pe creștini. Epistola lui dă informații extrabiblice valoroase despre Cristos. Pliniu a adus un omagiu deosebit integrității morale a creștinilor, atunci când a menționat refuzul lor de a fura sau de a comite adulter, de a-și lua înapoi cuvântul dat sau de a se sustrage încrederii care le era acordată. El a afirmat apoi că „ei cântă un cântec lui Cristos ca unui Dumnezeu\".3 39

40 Creștinismul de-a lungul secolelor După cum afirmă Luca, loan Botezătorul a început să pregătească drumul pentru Isus în anul al cincisprezecelea al lui Tiberiu. Istoricul roman Tacit a plasat moartea lui Cristos în perioada domniei lui Tiberiu. Moneda de mai sus poartă chipul acestui împărat. Suetoniu, în lucrarea lui De vita duodecim Caesarum (Despre viața celor doisprezece cezari), în Viața lui Claudiu (25.4), menționează că evreii au fost expulzați din Roma din cauza unor tulburări legate de Chrestos (Cristos). Un alt martor, mai degrabă satiric - și din acest motiv valoros - este Lucian (cca 125 - cca 190), care a scris în jurul anului 170 o satiră pe seama creștinilor și a credinței lor. Lucian L-a descris pe Cristos ca pe Unul „care a fost răstignit în Palestina\" pentru că a început „un nou cult\". El precizează că Cristos i-a învățat pe creștini să creadă că sunt frați și că trebuie să respecte legile Lui. Lucian îi ridiculizează pe adepții lui Cristos pentru că se „închină acelui sofist răstignit\".4 Aceste mărturii sunt dovezi istorice deosebit de valoroase, venind din partea unor romani culți, care îi desconsiderau pe creștini și le erau ostili. Pe baza acestor mărturii extrabiblice, care sunt și lucrări istorice, se poate trage concluzia că există dovezi valide pentru a susține existența istorică a lui Cristos. B. Mărturia iudaică Josephus (cca 37-cca 100), iudeul bogat care a încercat prin scrierile lui să justifice iudaismul în fața romanilor culți, îl menționează și el pe Cristos. Dar marele istoric evreu îl amintește și pe lacov, „fratele lui Isus, așa-numitul Cristos\".5 Intr-un alt pasaj, care deseori este considerat o interpolare făcută de creștini, dar care - cred mulți - este autentic, Josephus spune despre Cristos că a fost „un om înțelept\", condamnat de Pilat să moară pe cruce.6 Chiar și

Capitolul 2 41 Două lucrări de artă din catacombe, datând de la începutul creștinismului, atestă existența credinței într-un Cristos istoric. Reprezentarea simbolică a înmulțirii miraculoase a pâinilor și peștilor se află în catacomba lui Callistus. în centrul ilustrației ce reproduce imaginea din catacomba Priscilei, Cristos este zugrăvit sub înfățișarea Bunului Păstor. acceptând ideea că în cartea lui există unele interpolări făcute de creștini, majoritatea savanților sunt de acord că este foarte probabil ca această informație fundamentală mai sus citată să fi făcut parte din textul original. Desigur, Josephus nu era un prieten al creștinismului, motiv pentru care mențiunea sa despre Cristos are și mai multă valoare istorică. C. Mărturia creștină extrabiblică Multe evanghelii, fapte, epistole și apocalipse apocrife pornesc de la premisa istoricității lui Isus Cristos. Acestea sunt adunate în lucrarea lui Montague R. James, The Apocryphal New Testament, (Noul Testament Apocrif), (New York, Oxford University Press, 1924). Inscripțiile și imaginile reprezentând porumbelul, peștele, ancora și alte simboluri creștine din catacombe, atestă și ele credința într-un Cristos istoric, la fel ca și calendarul creștin, respectarea zilei de duminică și Biserica. Din nefericire, când abatele scit Dionysius Exiguus (+ cca 550) a căutat, în lucrarea lui, Cyclus Paschalis, o dată cu care să înceapă calendarul creștin, el a ales ca an al nașterii lui Cristos anul 754 d.î.R. (de la întemeierea Romei), în loc de anul 749 d.î.R. (care ar fi fost mai corect). Matei, în Evanghelia lui (2:1), a afirmat că Isus S-a născut „în zilele împăratului Irod\". La rândul lui, Josephus, a menționat în Antichități (18.6.4) o eclipsă ce a avut loc în 750 d.î.R., înainte de moartea lui Irod. Deoarece uciderea copiilor evrei și fuga în Egipt a precedat moartea lui Irod, aceasta ne duce la concluzia că este posibil ca Isus Cristos să se fi născut în anul 749 d.î.R., sau 5 î.Cr.

42 Creștinismul de-a lungul secolelor Iudeii au afirmat în loan 2:20 că Templul era în construcție de patruzeci și șase de ani. Josephus și istoricul roman Dio Cassius au stabilit ca dată de începere a construcției anul 779 d.î.R. Isus avea „aproape treizeci de ani\", conform textului din Luca 3:23, pe care dacă-i scădem din 779, obținem 749, sau 5 î.Cr., ca dată foarte probabilă a nașterii Lui, deci cam cu cinci ani mai devreme decât data la care considerăm noi că a început era creștină. II. CARACTERUL LUI CRISTOS Biblia dă câteva indicii despre personalitatea și caracterul lui Cristos. Chiar și o citire superficială a Evangheliilor lasă o impresie puternică despre originalitatea Lui. In timp ce rabinii iudei și alte oficialități iudaice nu-și asumau autoritatea propriilor spuse ci se mulțumeau să citeze din scripturi, Cristos rostește simplu cuvintele „Eu vă spun\". Afirmațiile ce urmau unei asemenea expresii și altora asemănătoare din Evanghelii indică creativitatea și originalitatea gândirii lui Cristos, care i-a uimit pe contemporanii Lui (Marcu 1:22, Luca 4:32). Sinceritatea lui Cristos iese clar în evidență din relatările biblice. El a fost singura ființă umană care nu a avut nimic de ascuns, astfel încât a putut fi totalmente El însuși (loan 8:46). Evangheliile lasă de asemenea impresia de echilibru în caracterul Lui. îndrăzneala îi este atribuită lui Petru, iubirea lui loan, și blândețea lui Andrei. Dar la Cristos nicio trăsătură de caracter nu iese în evidență umbrind altele; mai degrabă, relatările Evangheliilor revelează echilibru și unitate de caracter. Echilibrul, originalitatea și onestitatea Lui pot fi explicate adecvat numai prin istoricitatea relatării nașterii lui Cristos din fecioară.7 IIL LUCRAREA LUI CRISTOS Importanța transcendentă a personalității lui Cristos nu trebuie niciodată disociată de lucrarea Lui. Aceasta a fost atât activă cât și pasivă. în timpul lucrării Sale, de-a lungul a trei ani, Cristos a dat dovadă de o dreptate cerută de lege, care se adăuga dreptății Lui intrinseci, datorită calității Sale de Fiu al lui Dumnezeu. Această dreptate extrinsecă, câștigată, L-a calificat să moară pentru oameni care niciodată nu și-ar fi putut câștiga o asemenea dreptate și care aveau nevoie de un înlocuitor drept, dacă doreau ca Dumnezeu să le ierte păcatele. Lucrarea Sa activă și-a avut corespondentul în lucrarea Lui pasivă, adică în moartea Lui voluntară pe cruce (Filip. 2:5-8). Ambele faze istorice ale lucrării lui Cristos sunt rezumate în afirmația Sa cu privire la misiunea Lui de slujire și de suferință (Marcu 10:45). A. Lucrarea lui Cristos Cu excepția vizitei lui Cristos la Ierusalim, însoțit de părinții Săi, la vârsta de doisprezece ani (Luca 2:41-50) și alte câteva referiri sporadice la mama și la frații Lui, se cunosc puține lucruri despre anii trăiți de Isus în Nazaret. Probabil că a primit o educație biblică acasă și în școala sinagogii pentru copii. De asemenea, a învățat meseria tatălui Său, deoarece fiecare copil evreu era

Capitolul! 43 instruit într-o meserie manuală. Nazaretul fiind pe una din principalele rute comerciale, Cristos a avut ocazia să observe felul de a trăi al oamenilor care veneau din afară și erau în trecere prin Nazaret. Pildele și predicile Sale dovedesc că El era un ager observator al naturii. Isus îl cunoștea pe Dumnezeu atât din revelația Lui în natură cât și din Vechiul Testament. In acești ani El S-a dezvoltat fizic, social, intelectual și spiritual (Luca 2:52), pregătindu-Se pentru marea lucrare ce-I stătea în față. Lucrarea lui Cristos a fost precedată de scurta lucrare a precursorului Său, loan Botezătorul. Prima apariție publică a lui Cristos la începutul lucrării Lui a fost asociată cu botezul Său de către loan. Cercetătorul atent al lucrării lui Isus va observa că după acest eveniment, Isus a început să lucreze în centre evreiești, în tot timpul misiunii Sale. Aceasta era în concordanță cu propria Sa afirmație că a venit să ajute „oile pierdute ale casei lui Israel\" (Matei 15:24). După ispitirea în pustie, Cristos i-a ales pe câțiva dintre ucenicii care urmau să-I continue lucrarea sub conducerea Duhului Sfânt, după ce El avea să învie și să Se înalțe la cer. O vizită la Cana a marcat ocazia primei Sale minuni, schimbarea apei în vin. Aceasta a fost urmată de o scurtă călătorie la Ierusalim, în timpul căreia a curățit Templul și S-a întâlnit cu Nicodim. Discuția dintre cei doi a revelat natura spirituală a lucrării Sale (loan 3:3, 5,7). Apoi S-a întors în Galileea, prin Samaria, unde întâlnirea cu samariteanca (loan 4) a dovedit că lucrarea Lui nu avea să fie limitată de bariere naționale sau sexuale, chiar dacă misiunea Sa viza în primul rând evreii. După ce a fost respins în Nazaret, Cristos a făcut din Capernaum cartierul general al Lui în Galileea; lucrarea din acest ținut constituind cea mai mare parte a slujbei Sale pământești în beneficiul oamenilor. De aici El a întreprins trei călătorii importante prin Galileea. Prima dintre ele, care s-a desfășurat mai ales în răsăritul Galileii, a fost marcată de vindecarea paraliticului, a ologului și a multor altora, dar și de învierea din morți a fiului văduvei din Nain și de încheierea lucrării de alegere a ucenicilor. Minunile se îmbinau cu superba prezentare a principiilor despre care a afirmat că trebuie să guverneze conduita umană. Aceste principii sunt conținute în Predica de pe Munte. Tema predicii postulează că adevărata religie este o religie a spiritului, și nu a faptelor exterioare cerute de Lege. Punctul culminant al celei de-a doua călătorii, în sudul Galileii, a fost învățătura în pilde despre împărăția Sa (Matei 13). Minunile pe care le-a făcut, precum vindecarea gadareanului demonizat și învierea fiicei lui lair, au mărturisit puterea Lui de a-Și susține cuvintele cu fapte. în a treia călătorie, Isus a continuat să învețe, să predice și să vindece. Toate cele trei călătorii prin Galileea au fost urmate de perioade scurte de retragere, în timpul cărora principalul Său accent pare a fi pe instruirea ucenicilor. Cu toate acestea, Cristos mai găsea timp să împlinească nevoile celor ce veneau la El, hrănindu-i pe cei cinci mii în timpul primei retrageri. De asemenea, Și-a dovedit domnia asupra naturii umblând pe Marea Galileii. Această minune a imprimat în ucenicii Săi realitatea afirmației Sale că este Fiul lui Dumnezeu. în cadrul celei de-a doua retrageri, a vindecat-o pe fiica femeii

44 Creștinismul de-a lungul secolelor siro-feniciene, care a dovedit credință mare în Cristos (Marcu 7:26). Cea de-a treia retragere a revelat o dată în plus puterea Lui de vindecare și de binecuvântare. Lucrarea prelungită în Galileea a fost urmată de o scurtă lucrare la Ierusalim, cu ocazia Sărbătorii Corturilor, în timpul căreia Cristos a înfruntat plin de curaj opoziția tot mai puternică a conducătorilor religioși - fariseii și saducheii. Din cauza acestei opoziții, Cristos S-a întors la răsărit de Iordan, în Pereea, unde îi învăța pe oameni și făcea vindecări. Lucrarea din Pereea a fost urmată de scurta lucrare din ultima săptămână petrecută la Ierusalim, când S-a confruntat public cu opoziția în continuă creștere a conducătorilor iudei naționali și ecleziastici. Prin învățătura Sa în pilde El le-a reproșat concepția lor rigidă și formală despre religie. Tristul sfârșit de săptămână, în timpul căruia Și-a dat viața pe cruce, a încheiat lucrarea Lui activă în lume. După glorioasa înviere - un fapt istoric atestat de dovezile documentare din Noul Testament (Fapte 1:3; 1 Corinteni 15:4-8) - El S-a arătat doar urmașilor Lui. Punctul culminant al lucrării lui Isus a fost înălțarea la cer, în prezența ucenicilor. Această înălțare a fost precedată de promisiunea că-L va trimite pe Duhul Sfânt și că Se va întoarce iarăși pe acest pământ Biserica creștină are binecuvântarea de a poseda patru relatări ale lucrărilor săvârșite de Cristos pe pământ. Fiecare dintre autori își prezintă relatarea dintr-un alt punct de vedere. Matei accentuează activitatea regească a lui Cristos, ca Mesia Cel promis, care a împlinit profețiile Vechiului Testament. El face aceasta folosind constant expresia „ca să se împlinească ce vestise Domnul prin proorocul\". Marcu a scris cu scopul de a se adresa minții romane, motiv pentru care a accentuat latura pragmatică a lucrării lui Cristos. Sentimentul acțiunii și al puterii este accentuat de repetiția cuvântului grecesc tradus prin „de îndată\" sau „imediat\". Istoricul Luca (Luca 1: 1-4) ne redă latura umană a lucrării lui Cristos. loan îl prezintă pe Cristos ca pe Fiul lui Dumnezeu, care are puterea de a aduce binecuvântare celor ce îl primesc prin credință (loan 1:12; 20:30-31). B. Misiunea lui Cristos Lucrarea activă a lui Cristos, care s-a extins pe o perioadă de trei ani, a fost doar pregătirea pentru lucrarea Lui pasivă, adică suferința pe cruce. Suferința și moartea Sa au constituit marele eveniment prezis de proroci (Isaia 53), care urma să aducă înfrângerea finală a tuturor forțelor răului și eliberarea de păcat (Galateni 3:10, 13) a celor care îl acceptă și își însușesc toată puterea spirituală a lucrării Sale de pe cruce (Efeseni 1:19-23; 3:20). Pentru acest important scop, temporal și etern, a venit El pe pământ. Evangheliile accentuează acest fapt creând un sentiment de punct culminant în pasaje precum Matei 16:21, Marcu 8:31 și Luca 9:44. C. Mesajul lui Cristos Deși Crucea a fost principala misiune a lui Cristos pe pământ, ea nu a fost și principalul Său mesaj, și nici nu a fost considerată un scop în sine. Orice studiu atent al Evangheliilor va revela că mesajul esențial al învățăturilor lui

Capitolul 2 45 Cristos a fost împărăția. Cristos folosește două expresii pentru a o desemna: „împărăția lui Dumnezeu\" și „împărăția cerurilor\", ultima fiind folosită mai des în Matei. Cele două interpretări majore ale acestor expresii acceptă că împărăția lui Dumnezeu constă în domnia lui Dumnezeu peste toate ființele din univers care I se supun de bună voie. Oamenii intră în această împărăție, care este spirituală și înglobează deopotrivă timpul și veșnicia, printr-o renaștere spirituală (Matei 6:33, loan 3:3, 5, 7). Niciodată nu este menționată existența răului în acest loc, unde Cristos însuși Se va supune în cele din urmă Tatălui (1 Cor. 15:24-28). Toată lumea crede că în prezent această împărăție este etică și spirituală, că Biserica face parte din ea și că realizarea ei escatologică deplină va avea loc în viitor. Discuția asupra expresiei „împărăția cerurilor\" generează o împărțire a opiniilor. Unii cred că „împărăția cerurilor\" și „împărăția lui Dumnezeu\" se referă la două locuri diferite, deși ele se suprapun într-o oarecare măsură. Motivul major pentru care se face distincție între cele două expresii decurge din faptul că Cristos a folosit și pildele neghinei și năvodului pentru a descrie împărăția cerurilor, dar niciodată pentru a descrie împărăția lui Dumnezeu. Deoarece aceste două pilde presupun un amestec de oameni buni și răi în împărăția cerurilor și deoarece toate menționările împărăției lui Dumnezeu se referă numai la cei ce se supun voluntar voii lui Dumnezeu, mulți cred că trebuie să existe o distincție între cele două expresii și că de aceea ele nu sunt sinonime. Adepții acestui punct de vedere susțin că „împărăția lui Dumnezeu\" se raportează la Dumnezeu, se caracterizează prin bunătate și este atât cosmică și eternă, cât și temporală; pe de altă parte, expresia „împărăția cerurilor\" se raportează la domnia temporală a lui Cristos pe pământ și conține în ea atât binele cât și răul (Matei 8:11-13). Premileniștii care susțin că aceste două expresii nu sunt identice cred că împărăția cerurilor se refera la domnia lui Cristos pe pământul actual și identifică împărăția lui Dumnezeu cu domnia eternă a Tatălui. în perioada prezentă a Bisericii, împărăția cerurilor este echivalentă cu creștinătatea, care constă dintr-un amestec de creștini, oameni care doar se declară creștini, necredincioși și evrei. La întoarcerea lui Cristos, împărăția cerurilor va fi curățită de evreii și neevreii necredincioși și va fi condusă timp de o mie de ani de Cristos și de Biserica Lui. Această va fi împărăția prevestită de profeți, când Israel va locui binecuvântat în țara Palestinei. După o scurtă răzvrătire condusă de Satan, după ce va fi scăpat din închisoarea unde a stat o mie de ani în timpul mileniului, Cristos îi va supune lui Dumnezeu autoritatea Sa, și după judecata finală, partea pură a împărăției cerurilor se va uni cu împărăția lui Dumnezeu. Mulți dintre cei care susțin că cele două expresii sunt sinonime și pot fi identificate cu Biserica cred că împărăția va fi realizată printr-un proces istoric de evoluție, în cadrul căruia Biserica pregătește lucrarea pentru împărăția pe care Cristos o va primi la întoarcerea Lui. O parte importantă a planului acestora o constituie acțiunile sociale pentru crearea unor condiții mai bune

46 Creștinismul de-a lungul secolelor pentru oameni. în această perspectivă, creștinismul este adesea interpretat în termeni etici, neglijându-se lucrarea de ispășire de la cruce. Acesta este postmilenismul liberal. Unii, în special comentatori din secolul al XlX-lea precum Charles Finney, Hodges, B. B. Warfield și A. H. Strong, au susținut de asemenea o escatologic postmilenistă, dar de tip ortodox, conservator. Ei au crezut că Biserica formată din oameni regenerați, sub călăuzirea și prin puterea Duhului Sfânt, va avea un astfel de impact asupra societății încât va apare o ordine milenială perfectă între oameni. Când Cristos va reveni la sfârșitul mileniului, va găsi o societate după voia lui Dumnezeu. Această concepție a fost puternic sprijinită de teoria lui Augustin conform căreia mileniul se identifică cu era Bisericii. Alții, care nu subscriu la interpretarea de mai sus, dar care cred că cele două expresii sunt sinonime, susțin că realizarea finală a împărăției va avea loc în viitor și că ea va fi desăvârșită în mod supranatural și cataclismic la întoarcerea lui Cristos. Ei nu acceptă abordarea evoluționistă a postmileniștilor. Aceștia sunt în general cunoscuți sub numele de amileniști. Ei nu acceptă ideea unei împărății de o mie de ani a lui Cristos, și de obicei nici nu fac vreo legătură între evrei și împărăția lui Cristos. A crede că cele două expresii sunt sau nu sinonime nu este atât de important pe cât de important este ca evanghelicii să cadă de acord asupra unor probleme în care nu poate încăpea diferență de opinie, dacă Scriptura este corect interpretată. Faptul că păcatul este ereditar și personal, iar nu colectiv și legat de mediu, exclude concepția postmilenistă despre împărăție. Omul trebuie să lupte cu păcatul originar. Prin urmare, sarcina primordială a Bisericii nu este convertirea lumii prin predici și acțiuni sociale, ci evanghelizarea acesteia prin proclamarea Evangheliei, așa încât cei care vor forma adevărata Biserică să aibă oportunitatea de a răspunde acestui mesaj atunci când Duhul Sfânt aduce în inima lor convingerea că sunt păcătoși. Iată care este sarcina specifică a Bisericii în actuala perioadă a istoriei umane, dar ea nu exclude sarcina creștinului, care este și cetățean, de a face din creștinism o religie practică pentru viața de fiecare zi a societății. Cristos nu a afirmat că împărăția se va realiza vreodată printr-un proces istoric de evoluție, prin care Biserica pregătește lumea pentru venirea Lui. Scripturile ne învață că viitoarea fază escatologică a împărăției - deosebită de actuala fază, etică și spirituală - va fi realizată în mod supranatural și cataclismic la venirea lui Cristos, și nu ca rezultat al lucrării Bisericii. D. Minunile lui Cristos Minunile lui Cristos au fost numeroase și au format o parte importantă a lucrării Lui. Ele au avut ca scop să reveleze gloria lui Dumnezeu și să arate că Cristos este Fiul lui Dumnezeu (loan 2:22-23; 3:2; 9:3), pentru ca oamenii să creadă și Dumnezeu să fie glorificat. Ele poarta diferite denumiri: putere, lucrări, minuni sau semne. Raționaliștii și empiriștii au negat posibilitatea lor, încercând să le explice prin legi naturale sau să le desființeze calificându-le drept mituri. Această ultimă teorie implică în mod necesar o negare a

Capitolul 2 47 istoricității consemnărilor ce relatează despre ele. Minunile pot fi definite ca fenomene inexplicabile prin legile cunoscute ale naturii, făcute cu scopuri morale printr-o intervenție specială a Divinității. Posibilitatea și probabilitatea minunilor este dovedită de supranaturalul, creativul Cristos și de existența documentelor istorice care vorbesc despre aceste minuni ca despre niște fapte istorice. Persoana și lucrarea lui Cristos au fost considerate autentice de mulți din timpul Său tocmai datorită minunilor făcute de El. E. Ce a însemnat Cristos Oamenii au avut și au diferite păreri despre Cristos, care ne este prezentat atât de real în Evanghelii. în timpul marilor perioade de controversă teologică, între anii 325 și 451 și între 1517 și 1648, oamenii au căutat să-L interpreteze pe Cristos în primul rând în funcție de crezurile lor. Misticii îl considerau ca fiind Cristosul experienței personale imediate. Alții, la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XlX-lea, vorbeau despre El ca despre Cristosul istoriei și încercau să elimine prin explicații elementul supranatural, așa încât să-L poată considera un om neobișnuit. însă adevăratul creștin L-a considerat întotdeauna Cristosul, Fiul lui Dumnezeu. Semnificația istorică a lui Cristos se manifestă în dezvoltarea unei noi valorizări a personalității umane. Grecii insistau asupra demnității personalități umane, deoarece omul este o ființă rațională, dar Biserica a susținut întotdeauna că personalitatea umană are demnitate deoarece omul este un fiu potențial sau real al lui Dumnezeu, prin credința în Cristos. Concepția creștină a dus la umanizarea vieții. în Biserică au fost înlăturate barierele de clasă, de sex și de rasă, iar reforma socială a creat condiții de viață mai bune pentru toți oamenii. Evanghelicii au fost conducătorii reformei sociale în Anglia secolului al XlX-lea. Insă mai presus de toate, accentul pus pe un cod comportamental bazat mai curând pe dragoste decât pe reguli exterioare este rezultatul întâlnirii omului cu Cristos la Calvar. Impactul lui Cristos în arte și literatură este de asemenea imens. Caracterul lui Cristos, lucrarea, învățăturile și - mai presus de toate - moartea și învierea Lui marchează începutul creștinismului. Multe religii ar putea să existe fără fondatorii lor umani, dar îndepărtarea lui Cristos din creștinism ar lăsa o scoică goală, fără viață. Cristos a dat Bisericii Lui cele două acte de cult, pe apostoli, mesajul ei de bază cu privire la împărăția lui Dumnezeu, disciplina sa esențială (Matei 16:16-19; 18:15-20) și pe Duhul Sfânt, care să lucreze prin intermediul Bisericii la evanghelizarea lumii. însă El nu a lăsat nicio organizație fundamentală, niciun sistem de doctrine clar conturate, sau cărți sfinte. Acestea aveau să fie elaborate de apostoli, inclusiv de Pavel, sub călăuzirea Duhului Sfânt, pe care Cristos L-a trimis pe pământ să lucreze în absența Lui. Adevărata Biserică, avându-L pe Cristos ca temelie și pe Duhul Sfânt ca fondator, avea să meargă înainte triumfătoare, slăvindu-L pe Domnul ei răstignit, înviat și înălțat, din ziua de Rusalii până în prezent.

48 Creștinismul de-a lungul secolelor NOTE 1. Shirley J. Case, The Historicity of Jesus, Chicago, University of Chicago Press, ediția a 2-a, 1928, p. 39-61. 2. Tacit, Anale, 15.44. 3. Pliniu, Epistole, 10.96.7; 10.967.1. 4. Lucian, Trecerea peregrinului, 1,11,13. 5. Flavius Josephus, Antichități iudaice, 20. 9.1. 6. IbicL, 18. 3. 3. 7. Gresham Machen, The Virgin Birth of Christ, New York, Harper, ediția a ILa, 1932. Aceasta este cea mai bună lucrare conservatoare și erudită asupra acestui subiect.

RĂSPÂNDIREA CREȘTINISMULUI ÎN IMPERIU PÂNĂ ÎN ANUL 100 3 Mai întâi iudeului Adevărul că Cristos a fost mai degrabă temelia decât fondatorul Bisericii rezultă clar din folosirea timpului viitor în Matei 16:18, când El afirmă: „Pe această piatră voi zidi Biserica Mea\". Luca precizează și el că ne-a relatat în Evanghelia sa „tot ce a început Isus să facă și să învețe pe oameni\" (Fapte 1:1), în timp ce în Faptele Apostolilor el vorbește despre formarea și începutul răspândirii Bisericii creștine de către apostoli, sub conducerea Duhului Sfânt. Chiar și ucenicii au înțeles greșit natura spirituală a misiunii lui Cristos, pentru că ei doreau să știe dacă după învierea Sa Isus avea să restaureze împărăția mesianică (Fapte 1:6). Cristos însă le-a răspuns că după ce vor primi putere de la Duhul Sfânt, vor fi martorii Lui „în Ierusalim, în toată ludeea, în Samaria și până la marginile pământului\" (Fapte 1: 8). Vom vedea că Cristos a acordat prioritate proclamării Evangheliei în rândul evreilor. Aceasta este ordinea urmată de Biserica primară. Evanghelia a fost propovăduită de Petru mai întâi la Ierusalim în ziua de Rusalii, apoi evreii creștini au dus-o în alte orașe ale Iudeii și ale Samariei. Prin urmare, Biserica primară a fost mai întâi evreiască și a existat în cadrul iudaismului. Dezvoltarea creștinismului în interiorul iudaismului și înaintarea lui spre Antiohia este descrisă de Luca în primele douăsprezece capitole din Faptele Apostolilor. I. ÎNTEMEIEREA BISERICII DIN IERUSALIM Pare paradoxal că tocmai centrul celei mai înverșunate dușmănii împotriva lui Cristos a devenit orașul unde a apărut pentru prima dată religia creștină - dar s-a întâmplat chiar așa. De la anul 30 d.Cr. până în aproximativ 44, Biserica din Ierusalim a avut o poziție de conducere în comunitatea creștină primară. Duhul Sfânt a primit poziția proeminentă în întemeierea Bisericii creștine. Aceasta era în concordanță cu promisiunile lui Cristos din ultimele săptămâni din viața Sa, că El va trimite „un alt Mângâietor\", care va conduce Biserica după înălțarea Lui. Un studiu atent al textelor din loan 14:16-18, 15:26-27 și 16:7-15 va scoate în relief foarte clar funcția Duhului Sfânt în Biserica primară. De fapt, ideile principale ale cărții Faptele Apostolilor sunt învierea lui Cristos, ca subiect al predicării apostolice, și Duhul Sfânt, ca Dătător de putere și 49

50 Creștinismul de-a lungul secolelor Călăuză a comunității creștine începând din ziua Rusaliilor. Duhul Sfânt a devenit agentul Trinității, mediind lucrarea de răscumpărare a oamenilor. Când a fost fondată Biserica, evrei din toate părțile lumii mediteraneene erau prezenți la Ierusalim pentru a celebra Sărbătoarea Cincizecimii (Fapte 2:5-11). Manifestarea supranaturală a puterii divine prin vorbirea în limbi, care a avut loc după coborârea Duhului Sfânt în vederea întemeierii Bisericii, a creat posibilitatea ca evreii prezenți să audă în propria lor limbă despre minunatele lucrări ale lui Dumnezeu (Fapte 2:11). Petru a ținut cu această ocazie prima și probabil cea mai fructuoasă predică rostită vreodată, în care a proclamat mesianitatea și grația salvatoare a lui Cristos. Cel puțin trei mii de oameni au primit cuvântul propovăduit și au fost botezați (Fapte 2:41). în felul acesta s-a născut acea entitate spirituală sau organism spiritual care este Biserica invizibilă, trupul Cristosului înviat. Creșterea a fost rapidă. Numărul total al celor botezați a ajuns curând la cinci mii (Fapte 4:4). Se menționează că mai târziu mulțimi mari de oameni au devenit parte din Biserică (Fapte 5:14). Este deosebit de interesant că mulți dintre aceștia erau evrei-greci (Fapte 6:1) din Diaspora, care veniseră la Ierusalim pentru a celebra cele două mari sărbători asociate cu Paștele și Ziua Cincizecimii. Nici chiar preoții nu erau imuni față de noua credință. „O mare mulțime de preoți\" (Fapte 6:7) este menționată între membrii Bisericii primare din Ierusalim. Poate unii dintre ei fuseseră martori la sfâșierea marii perdele din Templu, la moartea lui Cristos, și experiența aceasta, împreună cu predicile apostolilor, i-au determinat să se supună de bunăvoie lui Cristos. O asemenea creștere rapidă nu s-a petrecut fără opoziție din partea iudeilor. Autoritățile ecleziastice au înțeles repede că creștinismul prezintă o amenințare pentru prerogativele lor ca interpreți și preoți ai Legii, și atunci ei și-au unit forțele pentru a combate creștinismul. Persecuția a venit mai întâi din partea unui corp politico-ecleziastic, Sanhedrinul, care, cu aprobarea romană, supraveghea viața civilă și religioasă a țării. Petru și loan au fost aduși de cel puțin două ori înaintea acelui august grup, care le-a interzis să predice Evanghelia, dar ei au refuzat să se supună. Mai târziu persecuția a devenit în primul rând politică. în această perioadă de persecuție, Irod La ucis pe lacov și l-a închis pe Petru (Fapte 12). De atunci, persecuția a urmat același tipar ecleziastic sau politic. Acest început al persecuției a dat creștinismului primul martir - pe Ștefan. El fusese unul dintre cei șapte bărbați aleși să administreze ajutoarele Bisericii din Ierusalim. Martorii mincinoși, care nu reușiseră să contrazică spiritul și logica cu care vorbea el, l-au târât în fața Sanhedrinului ca să dea socoteală pentru ceea ce a făcut. După o cuvântare în care i-a acuzat pe conducătorii iudei că L-au respins pe Cristos, a fost scos afară și ucis cu pietre. Moartea primului martir al credinței creștine a fost un factor valoros în răspândirea și dezvoltarea creștinismului. Saul, care mai târziu a devenit apostolul Pavel, păzea hainele celor ce-1 uciseseră pe Ștefan, fără îndoială că vitejia lui Ștefan și spiritul lui iertător în fața unei morți crude au impresionat inima lui Saul. Cuvintele cu care i se adresează Cristos în Faptele Apostolilor 9:5, „Ți-ar fi

Capitolul 3 51 greu să arunci înapoi cu piciorul într-un țepuș\", ar părea să indice tocmai lucrul acesta. Persecuția ce a urmat a fost deosebit de înverșunată și a constituit mijlocul de împrăștiere și de purificare a Bisericii nou-născute, așa încât mesajul ei a putut fi dus în alte părți ale țării (Fapte 8:4). Totuși, nu toți convertiții la creștinism aveau o inimă neîmpărțită. Anania și Safira au devenit primele persoane pedepsite în Biserica din Ierusalim, din cauză că s-au făcut vinovate de păcatul înșelăciunii. Rapidă și înfricoșătoare a fost pedeapsa dată prin apostoli, care erau conducătorii tinerei organizații. Relatarea aplicării disciplinei asupra perechii vinovate ridică întrebarea dacă Biserica primară din Ierusalim practica sau nu comunismul. Un tânăr comunist a încercat din greu într-o ocazie să demonstreze autorului acestei cărți că ei practicau comunismul. Pasaje ca Faptele Apostolilor 2:44-45 și 4:32 par să sugereze practicarea unui tip de socialism utopic, bazat pe maxima socialistă favorită: „De la fiecare după posibilități, fiecăruia după nevoi\". Dar se va observa în primul rând că aceasta a fost o măsură temporală, menită probabil să împlinească nevoile multora din afara Ierusalimului, care doreau să fie învățați despre noua credință înainte de a se întoarce la casele lor. Faptul că acțiunea era voluntară este mult mai important. Ea se făcea prin cooperare benevolă, și nu prin constrângere. Petru a afirmat clar, în Faptele Apostolilor 5:3-4, că Anania și Safira au avut libertatea de a-și păstra proprietatea sau de a o vinde. împărțirea bunurilor era o problemă pur voluntară. Biblia nu poate fi folosită ca o justificare pentru un sistem economic în care Statul deține controlul asupra celei mai mari părți a capitalului și a industriei. Dar creștinismul timpuriu a promovat mari schimbări sociale în anumite domenii. Biserica primară din Ierusalim insista asupra egalității spirituale dintre sexe și acorda o deosebită considerație femeilor din Biserică. Luca relatează că Dorea a primit conducerea acțiunilor caritabile. (Fapte 9:36). înființarea unui grup de bărbați care să aibă grijă de nevoiași a fost un alt fenomen social remarcabil, care s-a petrecut în primii ani ai Bisericii. Milostenia urma să fie administrată de un grup organizat - diaconii. în felul acesta, apostolii erau liberi să-și dedice întregul timp conducerii spirituale. Nevoia, generată de creșterea rapidă, și probabil de imitarea practicilor din sinagoga evreiască, au dus la înmulțirea slujbelor și a slujitorilor încă de timpuriu în istoria Bisericii. Ceva mai târziu la numărul slujitorilor au fost adăugați bătrânii, așa că în final apostolii, bătrânii și diaconii împărțeau responsabilitatea conducerii în Biserica din Ierusalim. Natura predicilor rostite de conducătorii Bisericii primare din Ierusalim se desprinde clar din relatarea apariției creștinismului. Predica lui Petru (Fapte 2:14-36) este prima predică ținută de vreun apostol. Se va observa că Petru recurge la profeții Vechiului Testament care au prevestit un Mesia ce va suferi. Apoi formulează ideea că Cristos este Mesia, pentru că a fost înviat din morți de Dumnezeu. Ca urmare, El poate aduce mântuirea celor ce-L primesc prin credință. Principalele argumente din primele predici ale apostolilor sunt rezumate în Faptele Apostolilor 17:2-3: Necesitatea morții lui Cristos pentru păcat a fost prevestită de profeți, iar învierea lui Cristos este dovada că El este