Citiri şi tâlcuiri din Biblie

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 101 proorocia de la Ieremia: „Aşa zice Domnul: «Eu am grăit către voi, dar nu M-aţi ascultat şi v-am strigat, dar n-aţi răspuns” (Ier 7, 13), „pentru aceea, iată, iuţimea şi mânia Mea se varsă peste pământul acesta”… (Ier 7, 20). Vremile grele ce le trăim sunt şi ele strigarea Domnului Dumnezeu, dar oamenii n-as- cultă glasul Domnului şi de aceea „mânia” Domnului se varsă tot mai mult peste acest pământ. Dragă cititorule! Nu uita! Începutul mântuirii tale sunt cuvintele: „Adame, unde eşti?”, adică să-ţi dai seama că eşti pierdut în păcate şi numai un Mântuitor te poate scăpa. Despre Adam şi Eva, Biblia ne spune că îndată după pă- cătuire şi-au dat seama de starea lor păcătoasă şi „s-au ascuns de ruşine”. Aşa şi tu, trebuie să-ţi dai seama de starea ta păcă- toasă. Numai aflând că te găseşti în întunericul păcatelor vei dori lumina; numai aflând şi simţind că eşti bolnav se vor trezi în tine dorul, dorinţa şi aşteptarea unui mântuitor a tău. Acest Mântuitor este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Îl doreşti tu pe acest Mântuitor? TU TREBUIE SĂ TE ÎNTÂLNEŞTI CÂNDVA CU DUMNEZEU Adam a încercat să se ascundă din faţa lui Dumnezeu. O, ce nebunie! Dar această nebunie o fac şi mulţi, mulţi oameni de azi. O fac toţi cei ce stăruie în păcate şi fărădelegi. Ei nu vor să dea faţă cu Dumnezeu; ei încearcă să se ascundă din faţa Lui. Dar odată şi odată ei va trebui să dea faţă cu El. Vor da faţă în ziua cea mare a Judecăţii. Ah, ce teribilă întâlnire va fi aceasta! Dumnezeu şi omul trebuie să se întâlnească. Să stăm în faţa Domnului cu inima zdrobită pentru păcatele noastre. Să ne întâlnim cu Dumnezeu în Crucea şi Jertfa Fiului Său. Din această întâlnire vine mântuirea. Ferice de cei ce o fac!

102 Părintele IOSIF TRIFA Biruinţa lui David asupra lui Goliat Chipul de mai sus arată o istorie din Biblie, pe care o cu- noaşteţi cu toţii. E istoria lui David când l-a învins pe Goliat cel trufaş. Două popoare stăteau faţă în faţă, gata de război: is- raeliţii şi filistenii. Din tabăra filistenilor s‑a desprins un uriaş, Goliat. Înălţimea lui era de şase coţi şi o palmă şi era îmbrăcat tot în fier şi aramă. Acest Goliat a făcut o propunere, zicând: „Să se bată cineva cu mine, din oştirea lui Israel, şi de mă va

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 103 ucide, vom fi vouă robi. Iar de-l voi ucide eu, voi veţi fi nouă robi”. Şi s-au întristat israeliţii şi s-au spăimântat foarte, iar Goliat îi batjocorea mereu. David era păstor de oi şi, mergând cu merinde la fraţii săi în tabără, a cerut să fie lăsat să se lupte el cu Goliat. Şi a zis Saul, regele, către David: „«Nu vei putea merge împotriva celui de alt neam, căci tu eşti copilandru, iar el este om răz- boinic din tinereţea sa». Şi a zis David: «Când păşteam oile şi venea leul şi ursul şi lua vreo oaie din turmă, mergeam după el şi scoteam oaia din gura lui; şi, de se scula asupra mea, îl omoram. Domnul Cel ce m-a scos din gura leului şi a ursului, Acela mă va scoate şi din mâna acestuia de alt neam». Şi a luat David traista, băţul, praştia şi cinci pietre netede din pâ- râu şi a plecat spre uriaş. Şi, căutând Goliat, a văzut pe David şi a râs de el, pentru că era copilandru numai şi cu ochii fru- moşi. Şi a zis către David: «Au doară câine sunt eu, de vii cu băţ asupra mea şi cu pietre?» Şi a zis David: «Tu vii la mine cu sabie, cu suliţă şi cu pavăză, iar eu voi merge la tine în numele Domnului Dumnezeului meu şi El te va da în mâinile mele». Şi a băgat David mâna sa în traistă, a pus o piatră în praştie şi l-a lovit pe Goliat în frunte şi i-a tăiat capul cu sabia lui. Şi văzând filistenii că a murit viteazul lor, au fugit”… (Citiţi pe larg la I Samuel 17.) Minunată este această istorie şi plină de învăţătură su- fletească şi pentru noi. Când eram prunc la şcoală şi învăţam această istorie, dascălul stăruia asupra faptului că David nu era pregătit de luptă şi totuşi l-a învins pe Goliat cu ajutorul lui Dumnezeu. Eu însă sunt astăzi de altă părere. Eu zic că David a fost bine pregătit de luptă şi bine înarmat. Despre David, ne spune Biblia că ştia să cânte minunate cântări sufleteşti. Aceste cântări le făcea şi le cânta ca prunc

104 Părintele IOSIF TRIFA tânăr, îngrijind de oi. Stând lângă oile lui, David a învăţat să cânte aşa de frumos: „Iar mie a mă lipi de Dumnezeu bine este şi a pune în Domnul toată nădejdea mea” (Ps 72, 27). „Ispiteşte-mă, Doamne, şi mă cearcă, aprinde rărunchii mei şi inima mea” (Ps 25, 2). David a învăţat a se rezema în Domnul. David avea o inimă aprinsă pentru Domnul. „Domnul S-a uitat în inima lui” (I Sam 16, 7) şi, văzând-o aprinsă pentru El, i-a poruncit lui Samuel să-l ungă rege (I Sam 16). Încă de prunc tânăr, David a prins a se înarma cu credinţă şi râvnă pentru Domnul. Când a ajuns în faţa lui Goliat, David era bine în- armat. Armele ce le avea Goliat pe dinafară le avea David în sufletul său. Din creştet până în tălpi era îmbrăcat şi David cu „toate armele lui Dumnezeu”: cu „pavăza credinţei”, cu „zaua dreptăţii”, cu „coiful mântuirii” şi cu „sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu” (Ef 6, 13-17). În aceste arme s-a în- crezut David şi cu toate aceste arme l-a biruit pe Goliat care se încredea în înălţimea sa şi în fierul şi arama de pe el. Biblia ne spune că David, înainte de a se lupta cu Goliat, a mai biruit un leu şi un urs (I Sam 17, 34); adică el cunoştea puterea lui Dumnezeu. Biruinţa lui David asupra lui Goliat va rămâne de-a pu- ruri o pildă despre cum smerenia şi încrederea în Domnul biruie trufia şi încrederea în puterile omeneşti. Să învăţăm că orice biruinţă se câştigă cu ajutor de la Dumnezeu şi de la su- fletul nostru. Cunoscătorii militari spun că chiar şi războaiele nu le câştigă atât armele cât mai ales sufletul şi însufleţirea ostaşilor. Dragă cititorule! Un Goliat avem şi noi în faţă. Un Goliat ne cheamă zilnic la luptă. Acest Goliat sunt ispitele, patimi- le, poftele pe care vrăjmaşul diavol le scoate în calea noastră. Acest Goliat se poate birui numai aşa cum l-a biruit David

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 105 pe Goliat: cu ajutor de la Dumnezeu şi cu pregătire sufleteas- că. David a avut ajutorul Domnului pentru că trăia o viaţă cu Domnul şi trăia o viaţă de rugăciune, de râvnă şi de inimă aprinsă pentru Domnul. Aşa e şi cu noi. Când trăim o viaţă cu Domnul, El ne duce la biruinţă împotriva Goliaţilor. Sunt mulţi oameni care trăiesc în numele Domnului, dar patimile nu le pot birui, pentru că nu trăiesc cu Domnul. Aceştia sunt cei care încep lucrurile dimineaţa cu „Doamne, ajută”, dar seara le gată cu seceriş bogat pent­ru diavolul. Aceştia sunt cei ce pleacă cu „Doamne, ajută” să se pârască pe la judecătorii etc., etc. Dragă cititorule! Biruinţa lui David asupra lui Go­liat se întâmplă şi în viaţa ta când trăieşti o viaţă cu Domnul, când inima ta este cuprinsă şi cârmuită de Duhul Domnului. Începe şi tu o astfel de viaţă şi te vei minuna însuţi de ce dar şi ce pu- tere vei simţi în viaţa ta şi în faptele tale! Răspunsul lui Diogene Pe vremea lui Alexandru Macedon trăia în Grecia un filozof ciudat, cu numele Diogene. Acest Diogene predica retragerea din plăcerile lumii, dispreţul bogăţiei, viaţa simplă, curată şi în- frânată. El însuşi îşi ţinea predica: umbla desculţ, mânca ce pu- tea şi, ca adăpost, avea un butoi. Prin traiul şi înţelepciunea lui ajunsese la faimă mare în vremurile de atunci. Iată mai jos una din păţaniile lui: Într-o zi, Diogene, vrând să se apere de căldura soarelui, îşi puse pe cap o coroană de frunze. Un trecător, văzându-l, începu a striga după el în batjocură: – Jos coroana, filozofule mândru!… Coroana se cuvine să o poarte numai eroii care s-au întors biruitori din câmpurile de luptă. Diogene ridică capul mândru şi, privind ţintă în ochii înfrun- tătorului, răspunse:

106 Părintele IOSIF TRIFA – Taci, prostule! Află că eu am biruit duşmani cu mult mai cumpliţi decât cei din câmpul de luptă; eu am biruit Trufia, Să- răcia şi pe acea fiară cumplită ce se cheamă Plăcerea lumească. Iată un minunat răspuns care ne poate fi de învăţătură şi nouă, creştinilor de azi. Încrede-te în Domnul „Domnul este luminarea mea şi Mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este scutitorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa?” (Ps 26, 1-2). „«Nu te teme, căci Eu cu tine sunt, ca să te scap şi să te mântui», zice Domnul” (Ier 1, 8). „Din toată inima ta încrede-te în Domnul şi nu te bizui pe înţelepciunea şi puterea ta” (Pilde 3, 5).

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 107 Daniel în groapa leilor Chipul de mai sus arată minunata întâmplare când a scăpat Daniel proorocul din groapa leilor. Daniel era slujbaş la curtea împăratului Dariu şi, „duh înalt fiind într-însul”, împăratul l-a pus pe el mai-mare peste toţi slujbaşii. Dar asta supără pe sluj- başi şi aceştia căutau să-i afle vină. Dar neaflând, se folosiră de o apucătură vicleană. Prin înşelăciune, făcură pe împăratul să subscrie un ordin în puterea căruia să fie pedepsiţi cu moartea

108 Părintele IOSIF TRIFA toţi cei ce se vor afla închinându-se altcuiva decât împăratului, timp de treizeci de zile. Daniel se ruga ca de obicei, „de trei ori pe zi plecând genunchii săi”. Pârâtorii îl pândiră şi, aflând că se roagă lui Dumnezeu, îl pârâră împăratului, care, vrând- nevrând, trebui să se ţină de lege; şi Daniel fu aruncat în groa- pa leilor. „Dumnez­ eul tău să te scape”, îi zise împăratul lui Daniel. Dimineaţa, împăratul cu grăbire a venit la groapa leilor şi de departe a strigat: „Daniele, oare Dumnezeul tău Cel viu a putut să te scape din gura leilor?” „Dumnez­ eul meu m-a scăpat”, răspunse Daniel. „El l-a trimis pe îngerul Său care a închis gura leilor şi nu m-au sfâşiat pe mine.” Atunci îm- păratul s-a bucurat foarte şi, scoţând­ u‑l pe Daniel, i-a aruncat pe pârâtorii lui în groapa leilor care într-o clipă i-au sfâşiat… (Citiţi pe larg în cartea lui Daniel, cap. 6.) Citiţi şi cartea „Sfârşitul cărţii lui Daniel” (în ediţiile bri- tanice ale Bibliei nu se află), unde se spune cum a fost hrănit Daniel în groapa leilor. Proorocul Avacum mergea cu merinde la secerători. „Şi a zis îngerul Domnului către el: «Du prânzul la Daniel, în groapa leilor». Şi a zis Avacum: «Nu ştiu unde e Babilonul şi groapa leilor». Şi l-a luat îngerul pe el de creşte- tul lui şi l-a dus, întru repejunea duhului. Şi a strigat Avacum, zicând: «Daniele, Daniele, ia prânzul pe care l-a trimis ţie Dumnezeu»”. Minunata scăpare a lui Daniel din groapa leilor este plină de învăţătură pentru noi. Daniel avea o credinţă vie, avea o legătură vie cu Dumnezeu şi această credinţă l-a scăpat din toate pârele şi încercările. Aşa e şi azi. Când ai o credinţă tare şi trăieşti o viaţă cu Domnul, atunci orice primejdii şi minciuni s-ar ridica împotriva ta, tu nu te temi, ci cânţi cu Psalmistul: „Domn­ ul este luminarea mea şi Mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este scutitorul vieţii mele, de cine mă voi

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 109 înfricoşa? (Ps 26, 1-2). „Spre Domnul am nădăjduit, nu mă voi teme, ce-mi va face mie omul?” (Ps 55, 11). Când trăieşti o viaţă cu Domnul, atunci glasul Lui îl auzi zicându-ţi în faţa oricărei primejdii: „Nu te teme, căci Eu cu tine sunt” (Ier 1, 8). „Se vor lupta cu tine, dar nu te vor birui, căci Eu cu tine sunt, să te scap şi să te mântui” (Ier 15, 19). Pârâtorii lui Daniel au căzut, pe urmă, ei în groapa săpată lui. Aşa păţesc şi azi, de multe ori, cei ce se ridică cu minciuni împotriva drepţilor şi a dreptăţii (citiţi Ps 7). Şi încă ceva să învăţăm din minunata scăpare a lui Daniel din groapa leilor. Să învăţăm că, pentru sufletul nostru, lumea aceasta este o groapă plină cu leii ispitelor şi ai patimilor. Într-o groapă a leilor trăim şi noi în această lume. „Privegheaţi, zice Apostolul Petru, pentru că potrivnicul vostru, diavolul, ca un leu răcnind umblă, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8). Dar tocmai ca la Daniel, leii ispitelor şi ai patimilor n-au nici o putere asupra noastră până când avem legătură cu cerul, cu Dumnezeu, printr-o credinţă vie şi o viaţă trăită cu El. Minunea din chipul de mai sus se întâmplă şi azi în viaţa celui credin- cios, precum zice psalmistul: Când Domnul va fi nădejdea ta, „nu vor veni către tine rele, căci îngerilor Săi va porunci pen- tru tine, ca să te păzească întru toate căile tale. Pe mâini te vor ridica îngerii, ca nu cumva să împiedici de piatră piciorul tău. Peste aspidă şi vasilisc vei păşi şi vei călca peste leu şi peste balaur… Striga-va către Mine şi-l voi auzi; cu dânsul sunt în necaz” (Ps 90, 11-15). „Ştie Domnul să‑i scape din ispită pe cei binec­ redin­cioşi” (II Petru 2, 9). Ştii tu, cititorule, când se întâmplă minunea de mai sus în viaţa ta cea sufletească? Se întâmplă atunci când ispita te cheamă la crâşmă, şi tu nu mergi, când ispita te îndeamnă să furi, să înşeli, să desfrânezi, să minţi, dar tu n-asculţi de glasul ei, care este glasul diavolului. Dar, ca să poţi face acest lucru,

110 Părintele IOSIF TRIFA îţi trebuie tărie şi putere sufletească, iar această putere o capeţi numai printr-o credinţă vie, printr-o legătură vie cu cerul, cu Dumnezeu, prin Jertfa lui Iisus Hristos. Despre Daniel spune Biblia că „îngen­ unchea şi se ruga de trei ori pe zi”. Aşa faci şi tu? „Cu duh mult”, zice Biblia că era Daniel. Duh mult ne tre- buie şi nouă. Numai când trăieşti o viaţă aprinsă şi cârmuită de darul şi harul Duhului Sfânt poţi să stai nevătămat, ca Daniel, în groapa cu leii ispitelor şi înşelăciunilor acestei lumi. Daniel era înconjurat de şapte lei. Aşa şi noi suntem în- conjuraţi de şapte lei, care sunt cele şapte ispite şi păcate de moarte: trufia, desfrânarea, mânia, pizma lăcomia, lenea, zgâr- cenia. Satana e potrivnicul credincioşilor şi umblă tot mereu încoace şi încolo, ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghi- tă (I Petru 5, 8-9). Daniel a stat nevătămat în mijlocul celor şapte lei pentru că trăia o viaţă de rugăciune şi după voia lui Dumnezeu. Aşa şi noi, când trăim o viaţă de rugăciune, de ali- pire şi de supunere lui Dumnezeu, leii vrăjmaşi, ai patimilor şi ispitelor, nu ne pot vătăma. „Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi”! (Iac 4, 7). Peştii mărilor Apele mării sunt sărate, grozav de sărate, şi, cu toate aces- tea, peştii din ele nu sunt săraţi.Trăiesc o viaţă întreagă într-o apă sărată şi totuşi n-au un gust sărat. Aşa e şi creştinul cel adevărat. Trăieşte în lume, dar nu se dă după „duhul acestei lumi”, ci, cum zicea Mântuitorul: „Voi în lume sunteţi, dar nu sunteţi din lume” (In 17, 11). În duhul care stăpâ- neşte această lume, un creştin adevărat îşi păstrează firea lui cea deosebită, firea lui „cea duhovnicească”. O viaţă întreagă trăieşte în lume, dar nu se dă după modele lumii, ci îşi trăieşte viaţa lui cea duhovnicească. Aşa faci tu, cititorule?

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 111 Avram rugându-se pent­ru Sodoma şi Gomora Chipul de mai sus îl arată pe Avram rugându-se pentru ce- tăţile Sodoma şi Gomora. Dumnezeu S-a arătat lui Avram în chipul celor trei îngeri în formă de călători pe care Avram i-a ospătat la umbra stejarului. „Şi sculându-Se de acolo, cei trei călători S‑au uitat spre Sodoma şi Gomora şi Avram mergea cu Ei, petrecând­ u‑I… Şi a zis Domnul: «Strigarea Sodom­ ei şi a Go­

112 Părintele IOSIF TRIFA morei s-a înmulţit spre Mine şi păcatele lor sunt mari foarte…» Şi cei doi bărbaţi au plecat spre Sodoma, iar Avram stătea tot înaintea Domnului. Şi a zis Avram: «Să nu pierzi, Doamne, pe cei drepţi împreună cu cei necredincioşi; de vor fi cincizeci de drepţi în cetate, vei ierta tot locul acela pentru aceşti drepţi?» Şi a zis Domnul: «De se vor afla cincizeci de drepţi, voi ierta toată cetatea…»” Pe urmă Avram a tot micşorat numărul drepţilor până a ajuns la zece. Şi Dumnezeu i-a zis că şi zece drepţi de se vor afla, nu va pustii cetăţile. Dar nu s-a aflat decât unul singur: Lot şi familia lui, pe care îngerii lui Dumnezeu i-au scos din pieirea cetăţii… (Citiţi pe larg în cartea Facerea, cap. 18 şi 19.) Istoria cetăţilor Sodoma şi Gomora este plină de învăţătură pentru noi şi vremile noastre. Prin două lucruri ne asemănăm şi noi cu cei din Sodoma şi Gomora: prin păcatele ce le trăim şi prin pedeapsa ce o purtăm. Prin păcate ne asemănăm pentru că niciodată parcă n-au fost aşa de stricate purtările oamenilor ca azi. După războiul cel mare, avem o lume ce se cufundă mereu, ca Sodoma şi Gomora, în păcate şi stricăciuni sufle- teşti. Vremurile de azi sunt cu adevărat o Sodomă şi Gomoră sufletească pline cu tot felul de ruine şi dărâmături sufleteşti. Pentru aceste stricăciuni vine şi peste noi mustrarea şi pedeap- sa Domnului. Pentru mulţimea păcatelor noastre făcutu-s-a şi viaţa noastră un fel de Sodomă şi Gomoră, mai rele chiar decât cele din Biblie, pentru că oamenii din acelea „s‑au prăpădit într-o clipă, dar aceştia vor pieri încetul cu încetul, ucişi de războaie şi chinuiţi de lipsuri” (Plg 4), de suferinţe şi de neca- zuri care n-au fost de la începutul lumii (Mt 24, 21). Creştinilor! Războiul ce l-am trecut şi vremurile grele de azi sunt strigarea Domnului să ne întoarcem la El. Dar noi nu ne-am întors, ci mai răi ne-am făcut şi de aceea zice Domnul: „Nimicitu- v-am pe voi ca pe Sodom­ a şi Gomora; v-aţi făcut ca tăciunele cel scos din foc şi nici aşa nu v-aţi întors la Mine”… (Amos 4, 11).

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 113 Toţi ne-am abătut, împreună netrebnici ne-am făcut (Ps 13, 3)… Înaintăm mereu spre soarta cetăţilor Sodo­ma şi Gomora, spre prăpăd şi pieire sufletească. Din această cale a pieirii, nu- mai o singură cale de scăpare este: întoarcerea la Dumnezeu. Dragă cititorule! Ia seama că poate şi viaţa ta sufletească s-a făcut o Sodomă şi Gomoră plină de răutăţi şi păcate. Ia sea- ma că un „Avram” se roagă şi pentru cet­atea vieţii tale şi scă- parea ei din pieire. Acest „Avram” este Iisus Mântuitorul, Care mijloceşte pentru cetatea mea şi a ta. Avram n-a putut scăpa cetăţile; acest Mântuitor le poate, dacă-L primim pe El şi jertfa Lui. În orice Sodomă şi Gomoră de păcate ai fi, Mântuitorul e gata să te scape şi să te scoată, aşa cum l-au scos îngerii pe Lot. Un singur lucru se cere de la tine: să-ţi cunoşti starea păcătoa- să, să afli cu groază în ce stare te găseşti, să-ţi întinzi mâinile tale către El, strigând: „Scapă-mă, Doamne!” Dar răul acesta este, că oamenii nu simt Gomora sufletească în care trăiesc, nu se îngrozesc de ea şi râd când le spui să iasă din pieire, aşa cum au râs şi ginerii lui Lot când cei doi îngeri strigau: „Sculaţi-vă şi ieşiţi din locul acesta” (Fac 19, 14-15). Cam aşa e şi cu viaţa oamenilor de azi. Focul mâniei şi ur- giei lui Dumnezeu ne-a înconjurat din toate părţile cetatea vie- ţii noastre, dar oamenii nici habar n-au, ci stăruie mai departe în păcate şi fărădelegi. Cei mai mulţi, când le spui să iasă din focul răutăţilor, din focul pieirii sufleteşti, te râd şi te batjoco- resc. Abia pe patul morţii văd focul pieirii sufleteşti, dar atunci e prea târziu, e prea târziu… O mică Gomoră din zilele noastre: crâşma din Iokohama În vara anului 1923, a fost în Japonia unul dintre cele mai gro- zave cutremure de pământ din câte s-au pomenit să fi fost în lume. Peste 300 de mii de oameni şi-au aflat moartea în acest cutremur.

114 Părintele IOSIF TRIFA Despre grozăviile acestui cutremur de pământ, un american scria într-o gazetă următoarea întâmplare: „Mă aflam în Iokohama (un oraş pustiit de cutremur) când deodată se auziră bubuituri puternice şi apoi… foc, fum, strigă- te şi moarte în toate părţile. Multe grozăvenii am văzut, dar mai ales pe una n-o să o pot uita niciodată. În faţa casei unde şedeam eu era tocmai un chef şi joc mare la o crâşmă când, deodată, am văzut că pământul şi-a deschis gura şi a înghiţit petrecerea. Din adâncul pământului se auzeau ca dint­ r‑un iad strigătele oameni- lor; dar acum nu mai erau strigăte de petrecere, ci de moarte. Pe urmă, pământul iar şi-a închis gura şi s-a lipit la loc… Şi de atunci – încheie americanul – de câte ori aud cum răsună crâşmele de beţii şi sudălmi, mă gândesc la crâşma din Iokohama.” În Japonia, Domnul a deschis o mică Sodomă şi Gomoră, ca să ne arate că El într-o clipă ne poate trimite pieirea. Domnul vorbeşte şi astăzi cu popoarele prin fel de fel de semne şi arătări. „Tulbura-se-vor neamurile şi se vor spăimânta cei ce locuiesc pe pământ de semneleTale, Doamne” (Ps 64, 8). Şi războiul a fost un astfel de semn, dar oamenii tot nu se îndreaptă. A vrut să suduie din cartea de rugăciuni Domnul nu-i prea pedepseşte la moment pe hulitori. Sunt însă câteodată şi cazuri în care cerul de sus parcă nu poate suferi hula necredincioşilor; li se curmă îndată viaţa. Gazetele au adus ştiri despre un astfel de caz ce s-a întâmplat în Ungaria. Într-o societate de necredincioşi care chefuiau, unul a luat în mână o carte de rugăciu­ni, să le arate ortacilor cum ştie el sudui din cartea de rugăciuni. Dar, pe când a desfăcut-o şi şi-a deschis gura să suduie, s-a clătinat, a căzut şi a murit pe loc. Moartea i-a închis graiul. Un alt caz s-a întâmplat în Iugoslavia. Un plugar, de necaz că a venit ploaia şi i-a udat fânul, s-a răstit cu coasa şi cu înjurături spre cer. În acel moment, un trăsnet l-a doborât la pământ şi i-a închis graiul.

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 115 Iosif fuge de ispita desfrânării Chipul de mai sus arată întâmplarea lui Iosif din Biblie, când femeia lui Putifar (dregătorul lui Faraon) a voit să-l tragă în desfrânare, dar el a fugit de această ispită. Ca răzbunare, femeia l-a pârât pe Iosif cu învinuirea că el ar fi încercat să se apropie de ea. Iosif a fost aruncat în temniţă, dar a ieşit în cin- ste mare, ca cel dintâi sfetnic al lui Faraon. Despre acest Iosif spune Biblia aşa de frumos că „Domnul era cu Iosif şi oricâte

116 Părintele IOSIF TRIFA făcea el, Domnul le sporea în mâinile lui… şi era Iosif frumos la faţă foarte”… (Citiţi pe larg în Biblie la Facere, cap. 39.) Urât este păcatul desfrânării şi grozave sunt urmările lui. «Lumina Satelor» predică mereu împotriva beţiei, dar şi des- frânarea este un fel de beţie tot atât de rea şi de ucigătoare ca şi beţia. Spitalele şi temniţele sunt o predică grăitoare despre roa- dele şi urmările desfrânărilor. Desfrânarea e în strânsă legătură cu beţia. Din beţie curge desfrânarea ca dintr-un izvor. O po- veste veche spune că diavolul are şapte fete (cele şapte păcate de moarte) şi, din toate, cele mai plăcute diavolului sunt beţia şi desfrânarea, că pe acestea le poate mai uşor mărita printre oameni. Întocmai ca beţia, desfrânarea omoară trupul şi sufle- tul omului. Întocmai ca beţia, şi ispita desfrânării pare dulce la gust, dar vai, amare sunt urmările ei, precum zice înţeleptul Solomon: „Miere curge din buzele femeii curve, care până la o vreme îndulceşte, dar pe urmă mai amară decât fierea o vei afla şi mai tăioasă decât sabia cea ascuţită. Depărtează calea ta de la dânsa şi nu te apropia de uşa casei ei, ca nu cumva să dai floarea vieţii tale altora şi îţi va părea rău pe urmă, când se va topi carnea trupului tău” (Pilde 5, 3-11). Întocmai ca be- ţia, desfrânarea e o patimă rea. Cine a căpătat-o merge repede pe calea cea largă a pieirii. Calea spre iad este calea ce duce la desfrânata (şi la desfrânare) şi toţi cei ce apucă pe ea nu se mai întorc înapoi pe cărările vieţii (Pilde 2, 17-19). Desfrânarea e o beţie sau, mai bine zis, o orbie. Cine o capătă merge ca orbul înainte, fără ruşine şi fără groază de pieire. „Cum merge boul la junghiere, câinele la legătoare şi cum pasărea se grăbeş- te în laţ, aşa merge la moarte desfrânatul” (Pilde 7, 22-23). „Preţul curviei este moartea, căci au doară va ascunde cineva foc în sân şi nu-şi va arde hainele, au călca-va cineva pe căr- buni de foc aprinşi şi nu-şi va arde picioarele? Aşa şi cel ce intră la femeia cu bărbat…” (Prov 6, 24-35).

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 117 Desfrânarea e o patimă rea şi greu de biruit, de aceea a lăsat Dumnezeu taina căsătoriei. „Pentru înlăturarea curvi- ei, fiecare bărbat şă-şi aibă nevasta lui şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei” (I Cor 7, 2). Căsătoria este de la Dumnezeu, desfrânarea de la diavolul, întocmai precum şi vinul este de la Dumnezeu, dar beţia de la diavolul. Evanghelia nu pune „laţ” cu oprirea căsătoriei, dar cere de la cei căsătoriţi curăţenia că- sătoriei, de la juni şi june curăţenia fecioriei, iar de la cei care au „darul înfrânării” şi nu s-au căsătorit, înfrânare (II Cor 7). Întocmai ca beţia, desfrânarea e o patimă grea şi, dacă „nu are cineva duhul lui Hristos” (Rom 8, 10), nu o poate birui. „În carnea mea nu locuieşte ceva bun – zice Ap. Pavel – că simt o lege a păcatului lupt­ându-se împotriva mea… Cine mă va scăpa de ea?” (Rom 7, 18-25). Mulţumesc lui Dumnezeu – răspunde Ap. Pavel – că am scăpat de această lege (firea cea păcătoasă) prin Iisus Hristos. Puterea Duhului în aceasta se arată, „dacă veţi omorî cu aju- torul Lui faptele trupului” (Rom 8, 13). Când te biruie desfrâ- narea e semnul că trăieşti în carne, şi nu în duh (Rom 8, 9). Dar când ai biruit ispita desfrânării, atunci e semn că trăieşti în Duh şi în puterea şi darul Duhului Sfânt. Când ai biruit şi desfrânarea, atunci să ştii, dragă cititorule, că eşti cu adevărat un om „duhovnicesc”, un om dospit de aluatul Evangheliei, un om în care Duhul a biruit trupul, firea cea duhovnicească a biruit-o pe cea trupească. CE ZICE APOSTOLUL PAVEL DESPRE DESFRÂNARE „Corpul nu este pentru curvie, ci pentru Domnul şi Domnul este pentru corp. Au nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Deci pe mădularele lui Hristos le voi face mădulare ale curvei? Să nu fie. Au nu ştiţi că cel ce se li-

118 Părintele IOSIF TRIFA peşte de curvă un trup este? Căci scris este: «…şi vor fi amân- doi un trup». Iar cel ce se lipeşte de Domnul un Duh este. Fugiţi de curvie. Că tot păcatul care face omul afară de trup este; iar cel ce curveşte în al său trup păcătuieşte. Au nu ştiţi că trupul vostru este locaşul Duhului Sfânt ce locuieşte în voi şi pe Care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sun- teţi ai voştri, că sunteţi cumpăraţi cu un preţ mare; proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi duhul vostru.” (I Cor 6, 13-20). „Pentru înlăturarea curviei, fiecare bărbat să-şi aibă fe- meia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei” (I Cor 7, 2). * „Să nu dai desfrânatelor sufletul tău, ca să nu-ţi pierzi moştenirea ta!” (Înţ. Sirah 9, 6). „În mijlocul femeilor nu şedea, că din haină iese molia şi de la femeie răutatea femeii” (Înţ. Sirah 42, 18). „Pentru femeia desfrânată ajunge omul să-şi dea şi pâi- nea cea din urmă” (Pilde 6, 26). „Vinul şi muierile îi înşeală şi pe cei înţelepţi şi cel ce se lipeşte de curve, moliile şi viermii îl vor moşteni pe el” (Înţ. Sirah). Pune-le în slujba Domnului Doi ochi ai ca să priveşti cu ei spre Dumnezeu (Prov 20, 12). Două urechi ai ca să asculţi Cuvântul lui Dumnezeu (Is 50, 4). Două picioare ai ca să umbli în căile Lui (Prov 4, 26). Două mâini ai ca să lucrezi pentru El în toate zilele tale (Ef 4, 28). O limbă ai ca să vorbeşti adevărul Lui (Prov 12, 19). O inimă ai ca să o aprinzi pentru El (Prov 23, 26). Pune-le pe toate în slujba Domnului Iisus (Rom 6, 19). În slujba Domnului pui tu, dragă cititorule, darurile corpului tău pe care în dar le ai de la Domnul?

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 119 „Şi mirosind diavolul mirosul inimii, a fugit” Chipul de mai sus înfăţişează un moment dintr-o istorie mai lungă, pe care o puteţi citi în Biblie la cartea lui Tobit. Doi bătrâni, Tobie şi Raguel, aveau două mari întristări: Tobie orbise şi l-a trimis pe fiul său Tobit să-i caute leac; iar Raguel avea o fată cuprinsă de duhul necurat care îi omora pe toţi peţitorii ei. La acest Raguel ajunge Tobie la peţite. Raguel îi dă fata, spunându-i şi necazul ce-l aşteaptă. Tânărul Tobit

120 Părintele IOSIF TRIFA şi mireasa lui s-au apărat şi au scăpat de diavolul aşa: intrând în casa lor, toată noaptea s-au rugat împreună şi într-un vas au aprins tămâie cu inima unui peşte pe care-l prinsese Tobit. Noaptea, apropiindu-se diavolul şi „mirosind mirosul inimii, a fugit”… Şi astfel tinerii au scăpat, spre marea bucurie a lor şi a lui Raguel care tocmai ieşise de cu noapte să sape groapa acestui al optulea mire. Această istorie să ne fie de învăţătură şi nouă. Cu rugă- ciunea şi cu inima cea aprinsă s-au apărat şi au scăpat cei doi tineri de diavolul. Aşa să ne apărăm şi noi. „Şi, mirosind dracul mirosul inimii, a fugit”, zice Biblia. Aşa fuge şi astăzi dracul de o inimă în care s-a aprins şi arde dragostea şi râvna pentru Evanghelia şi învăţăturile Domnului Iisus Hristos. Mulţi oameni cred că se pot apăra de diavolul cu tămâ- ie de 2-3 lei cumpărată din prăvălie. Zadarnică este această credinţă dacă, pe lângă tămâia din boltă, nu aprinzi şi tămâia inimii tale. Inima ta, cititorule, să fie o tămâie bine mirosi- toare şi împrăştietoare de dragoste, de căldură creştinească şi atunci diavolul nu se va putea apropia de tine. După cum lupii şi alte gadine nu se apropie de foc şi lumină, aşa nici diavolul nu se apropie de omul în inima căruia arde focul şi lumina lui Hristos. Găseşte însă diavolul uşa deschisă în inimile unde s-a stins lumina lui Iisus. Mulţi cred că diavolul hurducă prin case pustii, prin poduri şi prin alte locuri pustii. O, ce greşeală, căci diavolul nu caută pustietăţile şi podurile, ci caută inima omului. O evanghelie ne spune clar că „satana a intrat în inima lui Iuda” vânzătorul (Lc 22, 3). Să ne apă- răm inima împotriva satanei. Prin rugăciuni, să-L coborâm pe Iisus şi Jertfa Lui în inima noastră şi atunci diavolul nu se va putea apropia de noi.

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 121 INIMA OMULUI CARE SLUJEŞTE PĂCATULUI ŞI DIAVOLULUI Aşa arată ini- ma unui om ce se lasă în voia păcatu- lui şi trăieşte cu to- tul după duhul care domneşte acum în lume (Ef 2, 2). Pe faţa acelui om se vede uşurinţă, se vede că îşi îngă- duie tot ce place unei inimi rele şi trăieşte vesel, fără să se gândească la Dumnezeu, la cea- laltă viaţă sau la vreo judecată. În inima lui lo- cuieşte diavolul cu ceata sa, adică cele şapte păcate de moarte, care sunt înfăţişate prin cele şapte vieţuitoare: păunul, care prin lucitoarele lui pene răsfirate ne înfăţi- şează trufia care îi amăgeşte pe atâţia oameni să se creadă mai buni, mai frumoşi, mai bogaţi decât alţii; ţapul, dobitoc desfrânat şi puturos, este icoana neruşinării şi a oricărei necurăţii; porcul e icoana necumpătării, a lăcomiei, beţiei şi chefu- rilor; broasca râioasă, care se hrăneşte cu pământ, înfăţişează zgârcenia care îi împinge pe oameni să umble după bunurile pământeşti şi cu o poftă nesăturată;

122 Părintele IOSIF TRIFA şarpele, care i-a înşelat pe strămoşii noştri fiindcă le piz- muia fericirea, este adevărata icoană a pizmei şi bucuriei de a face rău; tigrul, unul dintre cele mai nemiloase şi furioase animale, închipuie mânia şi răzbunarea care îi duc pe oameni la fapte potrivite dobitoacelor de acest soi; broasca ţestoasă, care de-abia se târăşte, închipuie lenevia şi moliciunea care îi răpesc omului orice îndemn şi orice poftă spre bine. Duhul Sfânt este gonit din inimă şi pleacă; cu toate aces- tea, nu încetează să-l îmbie pe păcătos cu darurile şi cu mila Sa, pe care le înfăţişează limbile de foc ce se văd în jurul ini- mii. Îngerul cel bun sau harul lui Hristos întinde mâinile şi se si- leşte şi el să-l deştepte pe păcătos prin Cuvântul lui Dumnezeu sau prin alte mijloace ale milei. Dar acesta nu aude, nici nu ia nimic în seamă, fiindcă e cu totul ameţit şi îmbătat de plăcerile şi bucuriile păcatului. Iată starea grozavă şi de plâns a unui păcătos care trăieşte după duhul lumii de astăzi. O, câţi oameni trăiesc în această stare ticăloasă! Sunt aşa de liniştiţi de parcă nu i-ar ameninţa nici o primejdie. Ei sunt robii păcatului, robii diavolului; după nume, ei trăiesc, dar, de fapt, sunt morţi (Apoc 3, 1).

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 123 „Iată, neamurile pământului M-au părăsit şi se închină la idoli”... Chipul de mai sus reprezintă o vedenie ce i s‑a arătat pro- orocului Ieremia. „Şi a întins Domnul mâna Sa către mine – scrie Ieremia (cap. 1) – şi S-a atins de gura mea şi a zis către mine: «Ce vezi tu, Ieremia?» Şi am răspuns: toiag de nuc văd şi căldare arzând văd şi faţa ei dinspre miazănoapte. Şi zis Domnul către mine:

124 Părintele IOSIF TRIFA «Dinspre miazănoapte se vor aţâţa relele peste toţi cei ce locu- iesc pe pământ. Pentru că, iată, Eu chem toate neamurile pă- mântului şi voi grăi către ele cu judecată pentru toată răutatea lor, căci M-au părăsit pe Mine şi au jertfit dumnezeilor străini şi s-au închinat idolilor»… «Pentru acestea, iată, chem sabie asupra tuturor celor ce locuiesc pe pământ»” (Ier 25, 29). Această vorbire a lui Dumnezeu cu Ieremia o arată imagi- nea de alături. Proorocul Ieremia a scris profeţiile de mai sus pentru vremurile de atunci şi pentru oamenii de atunci, dar ele se potrivesc şi pentru vremurile şi oamenii de acum. Chipul de alături este parcă icoana şi oglinda lumii de astăzi. În dreapta lui se văd doi oameni ce tămâiază un viţel, adică un idol. Asta înseamnă păcatele oamenilor de atunci şi de acum. În stânga se văd ivindu-se ostaşi înarmaţi. Asta înseamnă pedeapsa ne- cazurilor şi războaielor pentru păcatele oamenilor. În mijloc se vede Domnul Dumnezeu, Care, prin gura proorocului Ieremia, vesteşte pedeapsa şi-i cheamă pe oameni la îndreptare. Asta în- seamnă că şi astăzi Dumnezeu îi cheamă pe oameni la îndrep- tare. Scripturile sunt glasul Domnului şi chemarea Domnului la îndreptare. „Pe Mine, izvorul apei vieţii, M-aţi părăsit” – zice Domnul şi astăzi către noi (Ier 2, 13) – şi v‑aţi făcut vouă idoli din bani, din plăceri, beţii, chefuri, pofte şi alte fărăde- legi; de aceea, „iată, vin zile când voi face să se audă iarăşi strigare de război” (Ier 49, 2) şi „vă voi da săbiei” (Is 65, 1) şi războaielor. „Ascul­tă, pământule, iată, Eu aduc peste aceşti oameni rele din care nu vor mai putea scăpa” (Ier 11, 11) şi „necazuri care n-au fost de la începutul lumii până acum” (Mt 24, 21). Oare vremurile grele de azi nu sunt ele o dovadă că, iată, noi am ajuns plinirea Scripturilor de mai sus? Creştinilor! În imaginea de mai sus puteţi vedea şi toia- gul ce s-a arătat lui Ieremia. Stă deasupra celor doi oameni ce

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 125 tămâiază idolul; despre acest toiag a zis Domnul că înseam- nă: „am privegheat destul pentru cuvintele Mele, să le facă pe ele oamenii”. După ce însă popoarele n-au ascultat mustrările Domnului, iată celălalt semn, din stânga: căldarea arzând. Asta înseamnă: „rel­ele ce se vor aţâţa peste toţi cei ce locuiesc pă- mântul”. Aceste semne parcă stau şi deasupra omenirii de azi. Dar, în loc să se îndrepte, parcă oamenii mai răi se fac şi de aceea, de nu ne vom întoarce, ne aşteaptă şi pe noi semnul din stânga, „căldarea arzând”, adică necazuri şi mai mari, războaie şi mai înfricoşate. Chipul de mai sus stă ca o chemare către omenire şi către popoare, să-şi îndrepte purtările; altc­ um, pedeapsa stă gata să plece la drum. Cititorule! Învăţătura din chipul de mai sus nu este nu- mai pentru popoare, ci şi pentru mine şi tine. Cercetează-te, nu cumva şi tu slujeşti idolilor: păcatelor şi plăcerilor? Ia seama că toiagul mustrării stă deasupra capului tău. Domnul te mus- tră şi te cheamă la viaţă. Auzi tu glasul Lui şi alegi viaţa sau rămâi cu idolii şi cu pieirea ta sufletească? Umbra măgarului Un predicator se silea odată să trezească în popor dragoste şi râvnă pentru lucrul mântuirii sufleteşti. Însă la râvna lui, poporul răspundea cu căscături şi semne de plictiseală. Atunci predicatorul începu în mijlocul predicii o poveste: Cică odată un călător a închiriat de la un ciob­ an un măgar. Pe drum, fiind cald, călătorul făcu un popas; şi, nefiind alt loc, se adăposti la umbra măgarului. – N-ai drept să foloseşti umbra măgarului meu, zise atunci ciobanul. Eu ţi-am arendat numai măgarul, nu şi umbra lui. Umbra e a mea… Din vorbă în vorbă, ajunseră la ceartă şi, pe urmă, la judeca-

126 Părintele IOSIF TRIFA tă. Lumea se umplu de faima acestui proces; toţi aşteptau cu gura căscată să vadă ce se va alege… Cu gura căscată aşteptau şi ascultătorii predicatorului, să audă ce s-a întâmplat cu umbra măgarului. Povestea îi trezise din somnul nepăsării. Însă predicatorul deodată se opri în loc cu po- vestea şi continuă cu predica. Treaba asta îi nelinişti pe oameni; ei aşteptau să audă ce s-a ales cu umbra măgarului. Atunci predica- torul le zise: – Vedeţi, dragii mei, o poveste mincinoasă v-a trezit din somn. O ascultaţi cu încordare, dar Cuvântul lui Dumnezeu ba… Umbra unui măgar vă interesează mai mult decât împărăţia lui Dumnezeu şi mântuirea sufletului vostru… Este aceasta o istorie ce se întâmplă şi în zilele noastre. Ascultă oamenii şi citesc cu drag tot felul de minciuni şi lucruri lu- meşti, dar, când e vorba de cele sufleteşti, le vine somn, le vine silă şi greaţă. Sarea nu suferă pământul în ea Cercetând ocnele de sare de la Ocna Sibiului, am văzut un lucru interesant. Bolovanii de sare scoşi din adâncul pământului erau plini de straturi de pământ ce se scuturau mereu de pe ei. – Ce înseamnă acest pământ ce iese din sare? l-am întrebat pe ocnaşul ce mă conducea prin baie. – Asta e puterea sării, mi-a răspuns ocnaşul. Sarea nu sufere pământul, se curăţă de el, îl scoate afară din ea… Aşa e şi cu creştinul cel adevărat despre care a zis Mântuitorul că e o „sare a pământului” (Mt 5, 13). El nu sufere cele lumeşti, el se curăţă mereu de pământul ce a apucat în el. Omul cel duhovni- cesc nu sufere cele lumeşti, le alungă, se curăţă de ele cu „pu­terea ce o are de la Duhul Sfânt. Un creştin ce sufere păcatul şi lumeştile plăceri este o „sare ce şi-a pierdut puterea” (Mc 9, 50).

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 127 „Până când vei dormi, o, leneşule, sărăcia vine peste tine ca un hoţ şi lipsa ca un haiduc înarmat” (Pilde 6, 9-11) Aşa zice Scriptura despre omul cel leneş şi acest­e vorbe ale Scripturii le arată chipul de mai jos. Uitaţi-vă cum năvăleş- te sărăcia şi lipsa, ca doi tâlhari, peste leneşul ce dormitează. Asemănarea Bibliei este adevărată, pentru că cu adevărat casa

128 Părintele IOSIF TRIFA şi gospodăria omului leneş parcă-i prădată de hoţi şi tâlhari. Zdrenţuite-s hainele de pe omul cel leneş, dărăpănată-i curtea şi casa. Garduri stricate, unelte împrăştiate, pomi ciungăr­iţi şi neorânduială în toate părţile vezi la casa şi gospodăria unui leneş, precum zice Scriptura: „Trec­ ut-am pe lângă ogorul unui om leneş şi era numai spini, acoperit de mărăcini şi zidul de piatră era prăbuşit” (Pilde 24, 30-31). Creştinilor! Toate Scripturile ne îndeamnă la muncă. Munca i s-a dat strămoşului nostru Adam şi nouă ca un fel de testament când Domnul a zis: „Spini şi pălămidă va răsări ţie pământul şi în sudoarea feţei tale vei mânca pâinea ta” (Fac 3, 18-19). Mântuitorul Hrist­os a crescut în casa de mun- că a lemnarului Iosif. Apostolul Pavel împletea coşuri ca să- şi câştige traiul vieţii şi le scria tesalonicenilor că, „dacă nu voieşte cineva să lucreze, nici să nu mănânce” (II Tes. 3, 10). Toată făptura este zidită de Dumnezeu spre muncă. „Mergi la furnică, o, leneşule, zice Scriptura, uită-te cu băgare de sea- mă la căile ei şi înţelepţeşte-te… sau mergi la albină şi vei cunoaşte cât este de lucrătoare şi cât de curat lucru face… Până când, o, leneşule, zaci şi când te vei scula din somn?” (Pilde 6, 6-9). Şi, pe lângă asta, eu mai zic: scoală-te, leneşule, şi te uită în curtea şi gospodăria neamţului şi învaţă de la el muncă, orânduială şi cumpăneală în casa şi gospodăria ta. Casa şi gospodăria unui neamţ le poţi cunoaşte şi afla fără să-ţi spună nimeni. E destul să te uiţi în curtea şi gospodăria lui ca să afli că nu-i de-al nostru. Una din scăderile noastre ca neam este tocmai lenea, trândăvia; şi scăderea asta este şi ea o pricină pentru care nu putem da înainte. Neamurile cele învăţate din lume ne-au întrecut nu numai cu învăţătura, ci şi cu hărnicia. Noi suntem săraci în ţară bogată, în vreme ce alte neamuri

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 129 sunt bogate în ţara lor săracă… prin hărnicie. Să învăţăm şi noi, românii, din Scripturi şi de la străini mai multă hărnicie şi muncă. Păţania fierului şi a pârâului E cunoscută păţania unui fier de plug care n-a vrut să mai taie pământul, ci s-a pus la hodină în cămară; dar în cămară l-a ros rugina, de s-a ales nimica de el. Tot aşa e şi păţania pârâului care şi-a zis: „Ce să mai alerg eu peste atâtea pietre şi văgăuni? Hai să stau pe loc”. Şi a stat pe loc; dar, stând pe loc, apele i s-au stricat şi s-a făcut, din pârâu cu apă limpede, o baltă urât mirositoare şi plină de broaşte. Aşa face şi lenea cu omul. Munca curăţă şi înviorează trupul şi sufletul omului. În schimb, lenea roade ca o rugină trupul şi sufle- tul şi face din viaţa omului o baltă stricată ce se umple cu broaştele şi şerpii scârboaselor patimi şi pofte rele. Din păţania fierului şi a pârâului învăţaţi-vă şi fugiţi de lene şi trândăvie! Şi diavolul se apropie de cel leneş De omul cel leneş se apropie nu numai sărăcia şi lipsa ca doi tâlhari, ci se apropie şi diavolul cu patimile şi ispitele lui. „Roagă-te şi lucrează”, ziceau strămoşii noştri, şi de cel ce se roagă şi lucrează nu se poate apropia satana. Dar lenea şi trândăvia sunt cuibul cel cald în care satana îşi aşează patimile şi ispitele lui. Unde-i lene şi trândăvie mai multă, acolo sunt şi purtările mai stricate. La oraşe, lumea e mai stricată fiindcă la oraşe trăiesc cei mai mulţi trântori, care n-au altă credinţă decât pântecele şi poftele. Şi la sate, iarna răsună crâşmele şi păcatele mai tare ca vara, din pricină că oame- nii n-au de lucru. Creştinilor! Lenea-i dăscăliţa dracului, precum zice Scriptura că „Multe răutăţi a învăţat pe oameni lenea” (Înţ. Sirah 33, 32). Feriţi-vă de ea!

130 Părintele IOSIF TRIFA Plugul Plugul şi plugăria sunt o ocupaţie de mare şi nepreţuit folos omului şi popoarelor, pentru că plugul scoate din pământ pâinea cea de toate zilele. Dar plugul şi plugăria aduc omului mari foloase şi sufleteşti. Plugul leagă viaţa plugarului cu cerul, cu Dumnezeu. Pe urma plugului, plugarul seamănă sămânţa nădejdilor sale şi apoi îşi ridică ochii în sus, către Dumnezeu, să-i trimită căldură şi ploaie la vreme peste osteneala şi nădejdea sa. Un mare scriitor din Rusia (Tolstoi) zicea că plugăria nu-i altceva decât o preafru- moasă rugăciune care te ţine neîncetat în legătură sufletească cu cerul, cu Dumnezeu, şi de aceea fiecare om ar trebui să-şi aibă plu- gul lui şi moşioara lui. Iată dar cum munca plugăritului – şi celelalte feluri de muncă – nu e numai un „jug” ce i s-a dat omului prin greşeala lui Adam, ci e dată omului spre sănătatea lui trupească şi sufletească. Ascuţitul coasei De când eram la ţară îmi aduc aminte de un cosaş care pur- ta cu el Psaltirea în vremea coasei şi citea în ea de câte ori apuca răgaz. Ceilalţi îi ziceau: „Da’ tu ce te încurci cu cartea şi cu cititul acum în vremea lucrului?” El însă le răspundea foarte cuminte aşa: „Dar voi ce vă pierdeţi vremea cu ascuţitul şi cu bătutul coasei acum în vremea lucrului?” Rugăciunea trebuie să meargă mână în mână cu munca şi munca cu rugăciunea. Rugăciunea ajută munca omului. Cel ce crede că-şi pierde vremea rug­ ându-se e tocmai în chipul unui cosaş care nu-şi ascute şi nu-şi bate coasa, ca să cruţe vremea. Vai de sporul ce-l face un asemenea creştin.

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 131 „Vai nouă, căci am păcătuit” Chipul de mai sus ni-l arată pe profetul Ierem­ ia plângând pustiirea Ierusalimului. „Şi a fost, după ce s-a robit Israelul şi Ierusalimul s-a pustiit, şezut-a Ieremia şi plângând a plâns.” (Aceste plângeri sunt scrise în Biblie în cartea „Plâng­ erile lui Ieremia”.) Pentru păcate, ne spune Biblia că i-a pedepsit Dum­nezeu pe israeliţi cu robie şi pe Ierusalim cu pustiire. Grozavă pe-

132 Părintele IOSIF TRIFA deapsă, ne spune Ieremia că a trimis Dumnezeu asupra israeli- ţilor duşi în robia Babilonului. Unii au pierit de sabia duşmani- lor, iar alţii de foame. „Şi cei ucişi de sabie erau mai norociţi decât cei omorâţi de foame, căci aceştia piereau încetul cu încetul, străpunşi de lipsa roadelor câmpului” (Plg 4, 9). „Tot poporul era căutându-şi pâinea suspinând” (Plg 1, 11). „... Cerut-au copiii pâine şi nu era cine să le-o dea” (Plg 4, 4). „…Cumpărat-am lemnele noastre şi apa cu bani am plătit-o”. „…Ne aducem pâine cu preţul vieţii” (Plg 5, 4, 9). În mijlocul acestei pedepse s-a sculat Ieremia şi a chemat poporul la căinţă, la întoarcere către Dumnezeu, zicând: „Vai nouă, căci am păcătuit, de aceea bolnavă este inima noastră şi ochii noştri s-au întunecat” (Plg 5, 16-17). „Să căutăm că- ile noastre, să le cercetăm şi să ne întoarcem la Domnul. Să înălţăm inimile noastre spre Dumnezeu, zicând: păcătuit-am, păcătuit-am şi nu ne-am întors” (Plg 3, 40-42). Aceasta este istoria plângerilor lui Ieremia şi aceste plân- geri sunt cu învăţătură şi pentru noi: şi pentru mine, şi pentru tine, cititorule. Ieremia plângea pustiirea Ierusalimului şi robia Babilonului. Dar şi tu, cititorule, ai o robie a Babilonului şi un Ierusalim pustiit. Păcatul te-a băgat în robie şi păcatul ţi-a stricat Ierusalimul tău cel sufletesc. Tu trebuie să simţi robia în care te-a băgat păcatul şi pustiirea ce a făcut-o păcatul în cetatea sufletului tău. Acesta este începutul mântuirii tale, ci- titorule, să-ţi cunoşti starea ta cea păcătoasă şi, cunoscând‑o, să-ţi pleci capul în jos şi să-ţi stropeşti păcatele cu lacrimile părerii de rău. Aceasta este căinţa şi această căinţă trebuie să însoţească şi să întărească rugăciunile tale. Această căinţă te duce mai departe pe calea cea bună, să-ţi mărturiseşti păcatele. Dar plângerile lui Ieremia sunt cu învăţătură nu numai pentru mine şi pentru tine, ci şi pentru popoare întregi, pentru omenirea întreagă. Pentru înmulţirea fărădelegilor şi oamenii

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 133 de acum au ajuns ca odinioară israeliţii, într-o robie babiloni- că în care „ne câştigăm pâinea suspinând”, „cumpărăm apa şi lemnele” cu bani scumpi şi luptăm cu fel de fel de greutăţi şi necazuri. Acum ar fi vremea şi ne cheamă vremea să facem şi noi ceea ce fac Ieremia şi fiicele Sionului în chipul de mai sus: să ne plecăm capul, să plângem pentru păcatele noastre şi să ne întoarcem la Domnul. O, cum se potrivesc proorociile lui Ieremia la vremurile şi oamenii de acum! Sunt parcă anumit scrise pentru noi şi vremile noastre. Deschid şi citesc la Ieremia 2, 9-13: „Aşa zice Domnul: «Mă voi judeca cu voi şi cu copiii voştri pentru că aţi pângărit pământul Meu şi moştenirea aţi pus‑o întru urâciune»”… Deschid şi citesc la capitolul 9, versetele 1-9: „«toţi sunt nişte preacurvari, au limbă mincinoasă şi merg din răutate în răutate… Se înşeală frate pe frate şi tot prietenul umblă cu vicleşug… Se înşeală unii pe alţii, îşi deprind limba să mintă şi se trudesc să facă rău… Camătă peste camătă şi vicleşug pes- te vicleşug… Şi să nu-i pedepsesc Eu pentru aceste lucruri?» zice Domnul”… „De la cel mic până la cel mare sunt lacomi de câştig, de la prooroc până la preot toţi înşeală” (Ier 6, 13). „Copiii Mei, zice Domnul, M-au părăsit, se dedau la preacur- vie. Ca nişte cai bine hrăniţi aleargă încoace şi încolo, fiecare nechează după femeia aproapelui său… Să nu pedepsesc Eu aceste lucruri?”… (Ier 5, 7-9). Oare nu sunt oamenii de azi în această proorocie? Pentru păcate i-a pedepsit Dumnezeu pe israeliţi şi tot aşa ne pedepseşte şi pe noi. „Aşa zice Domnul: «Iată, Eu chem toate neamurile pământului… şi voi grăi către ele cu judecată pentru răutatea lor, căci M‑au părăsit pe Mine… şi s-au închi- nat idolilor»” (Ier 1, 15-16). Această pedeapsă ne-a ajuns şi pe noi. Ca şi oarecând israeliţii, ajunserăm şi noi într-un Babilon

134 Părintele IOSIF TRIFA de necazuri şi greutăţi ce nu se mai gată. Noi însă nu ne căim, nu ne întoarcem. Israeliţii au plâns cu amar; noi însă ne ve- dem înainte de păcate. De aceea parcă ne urmăreşte proorocia: „Ascultă, pământule, iată, Eu aduc peste aceşti oameni rele din care nu vor mai putea ieşi” (Ier 11, 11). În mijlocul pedepsei, s-a sculat oarecând Ieremia şi, îm- preună cu poporul, a plâns pe ruinele Ierusalimului, zicând: „Vai nouă, căci am păcătuit, de aceea bolnavă este inima noastră şi ochii noştri s-au întunecat” (Plg 5, 16-17). Aşa să facem şi noi. „Aşa zice Domnul: «Staţi la drumuri şi întrebaţi de cărările Domnului cele veşnice şi vedeţi care este calea cea bună; mergeţi pe ea şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Ier 6, 16). Ascultând această chemare, să strigăm şi noi cu Ierem­ ia: „Să căutăm căile noastre, să le cercetăm şi să ne întoarcem la Domnul. Să înălţăm inimile noastre spre Dumnezeu, zicând: Păcătuit-am, păcătuit-am şi nu ne‑am întors” (Plg 3, 40-42). Dar oamenii de azi, în loc de căinţă, tot mai afund se cu- fundă în păcate, de aceea Babilonul necazurilor tot mai mare şi mai mare se face. Tatăl lui Alexandru Macedon Filip, tatăl lui Alexandru Macedon, îl învăţase pe servitorul lui să i se adreseze în fiecare dimineaţă cu vorbele: „Adă-ţi aminte că vei muri”. De asemenea şi seara, servitorul trebuia să-l întrebe: „Domnul meu, adusu-ţi-ai aminte că vei muri?” Iată un lucru care ne-ar putea fi de învăţătură şi nouă creştini- lor, căci cei mai mulţi oameni aşa trăiesc, ca şi când n-ar mai muri niciodată! Noi ne aducem aminte de moarte numai când boala ne do- boară la pat şi abia mai răsuflăm sub greutatea ei. „Adă-ţi aminte de moarte şi în veac nu vei păcătui”, zice un Sfânt Părinte.

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 135 Ce legătură ai tu cu cerul, cu Dumnezeu? Chipul de mai sus ne arată visul lui Iacob din Biblie. Bătrânul Isaac îl trimise pe fiul său Iacob la Batuel în Mesopotamia. Înnoptând Iacob pe drum, „şi-a aflat un loc şi a dormit acolo”. Şi dormind acolo, a văzut un vis. „Şi iată, o scară era întărită pe pământ, al cărei capăt ajungea la cer şi îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se coborau pe dânsa. Şi Dumnezeu era întărit pe ea şi i-a zis lui: «Nu te teme, Iacobe,

136 Părintele IOSIF TRIFA iată, Eu cu tine sunt, păzindu-te în toată calea ta ori încotro vei merge»” (Fac 28). Visul lui Iacob închipuie legătura cerului cu pământul, le- gătura ce trebuie să o aibă omul cu Dumnezeu. Dar nu fiecare creştin are legătura cea bună cu Dumnezeu şi cu cerul. Sunt atâţia oameni care n-au nici o legătură cu Dumnezeu, iar alţii au una de tot slabă şi stricată pe jumătate. Cititorule! Ce legătură ai tu cu cerul? Ştii tu ce fel de le- gătură trebuie să ai cu cerul? Legătura ta cu Dumnezeu trebuie să fie: întâia dată ca şi legătura dintre tată şi copil. Un copil strigă, cheamă şi vorbeşte neîncetat cu tatăl său. Aşa şi tu cu Dumnezeu. Copilul cel bun ascultă de tatăl său; aşa şi tu de Dumnezeu. Uită-te la Iacob cum doarme. El plecase în calea ascultării de tatăl său Isac şi de aceea Dumnezeu Se pogoară în ajutorul lui cu un vis frumos şi cu vorbele: „Nu te teme, Iacobe, Eu sunt cu tine oriunde vei merge”. Aşa şi tu, dacă ai legătură de fiu ascultător cu Dumnezeu, ai ajutorul Lui în orice noapte de necazuri şi greutăţi ai ajunge. A doua oară, legătura ta cu Dumnezeu trebuie să fie ca treptele, ca scara din visul lui Iacob. O scară lungă leagă şi as- tăzi cerul cu pământul. Această scară sufletească are sute şi mii de laţuri şi trepte. Trebuie să apuci şi tu pe ea în sus. Mai întâi pui piciorul pe treapta credinţei, apoi păşeşti pe cea a dragos- tei… a nădejdii… a rugăciunii… a faptelor bune… şi aşa, zi de zi, te urci mereu, tot mai sus şi mai sus spre cer, spre înălţimile cele sfinte ale Evangheliei lui Hristos. A treia oară, legătura ta cu Dumnezeu trebuie să fie ca telefonul şi telegraful din această lume. Precum la telefon şi te- legraf îţi poţi face legătura cu oricine şi poţi să vorbeşti oricând şi în orice afaceri şi lipsuri ai avea, aşa trebuie să fie şi legătura ta cu Dumnezeu: totdeauna deschisă şi gata de a putea vorbi.

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 137 Dar să luăm aminte! Este ceva care strică legătura noastră cu Dumnezeu: acela este păcatul. Păcatul rupe laţurile de la scara ce suie spre cer şi dintr-o dată te opreşte în loc. Păcatul strică telefonul şi telegraful sufletului tău şi dintr-o dată tu nu mai poţi vorbi cu Dumnezeu. Cititorule! Vrei tu să afli dacă ţi-e stricată legătura cu Dumnezeu ori ba? Este lucrul cel mai uşor. Tu poţi simţi lucrul acesta. Până ai legătura cu Dumnezeu, tu eşti ca şi Iacob în chipul de mai sus: unii îngeri suie la cer rugăciunile şi cererile tale, iar alţii îţi coboară ajutor sufletesc şi trupesc. Dar, dacă ai pierdut legătura cu Dumnezeu, atunci tu ai pierdut şi liniştea, şi mulţumirea, şi căldura din sufletul tău, din casa ta şi din viaţa ta. Cititorule, uită-te bine, nu cumva eşti tu în chipul lui Iacob ce doarme şi nu cumva tu dormi în păcate şi neascultare de Dumnezeu? Scoală-te, omule, scoală-te! Mi s-a stricat electrica Într-o seară m-am pus la masă să scriu un articol pentru «Lumina Satelor». După-amiaza întreagă mă tot gândisem des- pre ce să scriu şi nu aflam. Cum stăteam aşa, cam necăjit, la masa de scris, deodată lampa electrică se stinge deasupra capului meu şi în casă se face întuneric. M-am sculat de la masă şi mai necăjit. Ca mâine trebuia să dau articolul la gazetă şi eu încă nici nu-l afla- sem; şi mi s-a stricat şi lampa electrică. Am trimis în grabă după un meşter care, venind cu uneltele lui, a reparat ce se stricase şi lumina iarăşi s-a aprins. Când m-am pus a doua oară la masa de scris, deodată un gând nou mi-a venit în minte, ca şi când mi l-ar fi trimis cineva de sus. „Hai să scriu la gazetă – mi-am zis – că aşa se strică şi se repară şi electricele cele sufleteşti.” Lumina electrică vine de la o uzină, de la o magazie, de la un izvor de lumină şi de putere elec-

138 Părintele IOSIF TRIFA trică. Această lumină o aduci în casă printr-o legătură de sârmă. Când această legătură e bună, lumina arde; când se strică, lumina se stinge. Întocmai aşa e şi în lumea sufletească. Iisus Mântuitorul este „uzina”, este izvorul cel mare de lumină sufletească. „Eu sunt lumina lumii”, a zis Iisus (In 8, 12). Dar, ca să poţi primi lumină din lumina lui Hristos, îţi trebuie o legătură de sârmă sufletească, adică o legătură de credinţă vie şi lucrătoare cu Iisus Mântuitorul. Când ai această legătură, casa sufletului tău e plină de lumină şi de bucurie sufletească. Dar, când ţi s-a stricat această legătură, în casa sufletului tău deodată se face noapte şi întuneric. Păcatul strică această legătură şi trebuie să o repari numaidecât prin căin- ţă, prin rugăciune şi lacrimi fierbinţi. Eu te întreb, iubite cititorule, ai tu legătură sufletească cu izvorul luminii, cu Iisus Hristos şi îţi iei tu lumină din lumina Lui şi putere din puterea Lui, ori păcatul ţi-a stricat această legătură şi tu nu umbli să o mai repari?… Iisus Hristos este marele nostru izvor de putere şi de viaţă. Înţelesul vieţii creştineşti este să ne facem o legătură vie şi mântui- toare cu Iisus Mântuitorul; să ne facem o legătură vie cu Dumnezeu prin Jertfa cea Sfântă a Fiului Său. Să-L primim pe Mântuitorul şi să rămânem clipă de clipă în El şi El în noi – aceasta este taina mântuirii noastre sufleteşti.

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 139 „După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”... Aşa ne spune Biblia că a fost făcut omul. „Şi a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră»” (Fac 1, 26). Ce este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în om? „Chipul lui Dumnezeu” sunt puterile şi darurile sufleteşti ce i s-au dat omului: sufletul, judecata, voinţa slobodă, simţiri-

140 Părintele IOSIF TRIFA le etc. Iar „asemănarea lui Dumnezeu” în om este – trebuie să fie – silinţa şi năzuinţa omului de a se apropia tot mai mult de Dumnezeu, de o viaţă sfântă şi curată, precum a zis Iisus: „Fiţi (faceţi-vă) desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru din cer desăvâr- şit este” (Mt 5, 48). Vedeţi aşadar că este deosebire între „chi- pul” şi „asemănarea” lui Dumnezeu. „Chipul” lui Dumnezeu îl are fiecare om (suflet, judecată, inimă), dar „asemănarea” a rămas să şi-o facă omul. O, ce dar mare ni s-a dat nouă, să purtăm chipul şi asemăna- rea lui Dumnezeu! Însă oamenii nu-şi dau seama de acest dar şi, mai ales, nu-şi dau seama despre cum trebuie să trăiască pentru a rămâne în noi acest dar. Scriptura spune că „Dumnezeu este iubire” (I In 4, 8, 16), Dumnezeu este adevărul, Dumnezeu este dreptatea, Dumnezeu este bunătatea, mila etc. Să porţi chipul şi asemănarea lui Dumnezeu înseamnă să te faci şi tu tot mai bun, tot mai curat, tot mai plin de iubire, adevăr, dreptate etc. Pe de altă parte, Scriptura spune că diavo- lul este minciuna (In 8, 44), diavolul este păcatul, este făţărni- cia, vicleşugul, trufia etc. Când trăieşti în păcate, înseamnă că porţi numai chipul lui Dumnezeu (suflet, judecată, inimă), dar trăieşti în asemănarea diavolului. O, iubite cititorule, eu te întreb: care este chipul şi asemă- narea lui Dumnezeu în tine şi în viaţa ta? Bagă de seamă că din tine s-a şters cu totul chipul şi asemănarea lui Dumnezeu dacă petreci în păcate şi răutăţi. Păcătosul e ca un ban de pe care s-a şters chipul împăratului Dumnezeu. O, în câţi oameni n-a rămas nimic din chipul şi asemănarea lui Dumnezeu! Ba încă mai mult decât atâta: şi-au pus darurile ce le-au primit de la Făcătorul lor în slujba diavolului. Mintea, judecata inima cu simţirile ei sunt „chipul lui Dumnezeu” în noi, dar mulţi folo- sesc aceste daruri să poată minţi, să poată înşela, să poată face vicleşug, adică le pun în slujba diavolului.

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 141 Când se pune omul în slujba patimilor şi a păcatelor, îşi pierde şi înfăţişarea cea din afară a chipului său. Aţi văzut cum îşi schimbă înfăţişarea cei ce se dedau la patima beţiei. Se îndobitoceşte şi înfăţişarea cea din afară a celor cuprinşi de patimi rele. Cât de mult se va schimonosi şi chipul lor cel sufletesc! Domnul nostru Iisus Hristos, prin Jertfa Crucii, ne‑a dat puterea să „ne dezbrăcăm de omul cel vechi şi să ne îmbrăcăm în omul cel nou care se înnoieşte spre cunoştinţă deplină după chipul lui Dumnezeu Care l-a făcut pe el” (Col 3, 9-10). Faci tu, cititorule, acest lucru? Te îmbraci tu în omul cel nou care se înnoieşte mereu după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, sau te îmbraci mereu în păcate şi fărădelegi şi, pe zi ce merge, se întunecă în tine chipul lui Dumnezeu? Cu capul în sus Dintre toate vieţuitoarele pământului, singur omul a fost fă- cut cu privirea întoarsă în sus, spre cer, spre Făcătorul său. Toate celelalte vieţuitoare se uită spre pământ. Este şi faptul acesta o predică ce ne arată că patria noastră cea adevărată este cerul… Să ne ridicăm cu sufletul spre cer, spre Dumnezeu.

142 Părintele IOSIF TRIFA „Domnul veacului acestuia”… (II Cor 4, 4) Niciodată parcă n-a fost lumea şi purtările oamenilor aşa de stricate ca azi, în sensul că niciodată satana n‑a avut biru- inţe aşa de multe ca azi. Satana e parcă azi – cum foarte bine zice Apostolul Pavel – „dumnezeul veacului a­cestuia, care a orbit min- tea oamenilor, să nu vadă strălucind Evanghelia lui Hristos” (II Cor 4, 4). Sau, cum zice într-alt loc că sa- tana este un domnitor, un stăpânitor, un duh puternic care domneşte în întunericul acestei lumi (Ef 6, 12). Uitaţi-vă cât de mulţumit se uită acest „domnitor” peste lu- mea şi oamenii de azi. Împărăţia lui parcă n-a fost niciodată aşa de mare şi de tare ca azi. Un „semă­ nător de neghină”, zice Evanghelia că este diavolul (Mt 13, 39). Parcă niciodată n-a avut diavolul un seceriş atât de bogat ca azi. Răutăţile cele multe de azi: trufia, pizma, beţiile, sudălmile, înşelătoriile, nedreptăţile, goana după bani şi plăceri, nepă- sarea de cele sufleteşti, ura dintre om şi om şi dintre popor şi popor sunt tot atâtea roade răsărite din neghina satanei. Un „omorâtor de oameni” (In 8, 44), zice Evang­ helia că-i diavolul şi „cei ce trăiesc după duhul care este acum în lume

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 143 sunt morţi în păcate” (Ef 2, 1-2) sau, mai bine zis, omorâţi de satana cu ajutorul păcatelor. Se pare că s-a împlinit în zilele noastre profeţia din Apocalipsa unde se spune că „balaurul cel mare, şarpele din început, care se numeşte diavol, se va război cu cei rămaşi din seminţia Fecioarei şi „i s-a dat lui să-i biruie pe ei şi i se dete stăpânire peste orice seminţie şi popor, şi limbă, şi neam şi se vor închina lui toţi locuitorii de pe pământ, al căror nume nu este scris în cartea vieţii Mieluşelului celui înjunghiat” (Apoc 13, 7-8). Parcă am ajuns o culme a puterii diavolului. Dar toc- mai această culme a puterii este profeţită în Apocalipsa ca un semn că balaurul cel mare (diavolul) merge spre pieire (Apoc 17, 11). Mieluşelul (Iisus Mântuitorul) îl va birui pe el pentru că El este Domnul domnilor şi împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi care sunt cu El de asemenea îl vor birui (Apoc 17, 14). Acum ori mai târziu, se va porni o mare ofensivă împotri- va „domnului veacului acestuia” care este satana. În stricăciu- nea vremilor noastre, se va ivi o mare mişcare de întoarcere la Mântuitorul şi Evanghelia Lui. În culmea puterii sale, satana va fi biruit. În această luptă şi ofensivă contra ispititorului diavol, şi tu, dragă cititorule, eşti chemat. Prin râvna ta, prin dragostea ta, prin faptele tale, prin pilda vieţii tale, şi tu eşti chemat să ajuţi biruinţa Evangheliei şi împărăţiei lui Dumnezeu. Un creştin adevărat trebuie să fie un luptător pentru împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să fie un „bun ostaş al lui Hristos” (II Tim 2, 3).

144 Părintele IOSIF TRIFA „Ochii Mei privesc asupra pământului vostru de la începutul anului până la sfârşitul anului” Aşa zice Domnul: „Ochii Mei privesc asupra pământului vostru de la începutul anului până la sfârşitul anului. De veţi asculta toate poruncile pe care le poruncesc Eu vouă, de veţi iubi pe Domnul Dumnezeul vostru şi veţi sluji Lui din toată

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 145 inima şi din tot sufletul vostru, Eu voi da pământului vostru ploaie timpurie şi ploaie târzie şi veţi strânge grâul şi vinul vostru şi voi da iarbă în ţarinile voastre pentru vite»… «dar, de vă veţi abate, cu mânie Se va aprinde Domnul asupra voastră şi va închide cerul, ca să nu fie ploaie şi pământul să nu-şi dea rodul său” (Deut. 11, 12-17). „De veţi asculta cu luare-aminte glasul Dumnezeului vos- tru ca să păziţi şi să faceţi toate poruncile care vă poruncesc Eu vouă astăzi, binecuvântate vor fi roadele pământului vos- tru şi cirezile vacilor voastre şi turmele oilor voastre. Şi va deschide Domnul vistieria Sa cea bună, cerul să dea ploaie pământului tău în vremea sa”… „Iar de nu veţi asculta gla- sul Domnului Dumnezeului vostru şi nu veţi păzi poruncile Lui, Domnul va trimite peste tine blestem, lipsă şi ameninţări. Cerul deasupra capului tău va fi de aramă şi pământul care este sub tine de fier şi va face Domnul praf şi pulbere ploaia pământului vostru” (Deut. cap. 28). Aşa zice Domnul: „De voi închide cerul şi nu va fi ploaie şi de voi trimite moarte în poporul Meu şi de se va smeri popo- rul Meu şi se vor ruga şi se vor întoarce din căile lor cele rele, Eu îi voi auzi din cer, milostiv voi fi păcatelor lor şi voi vindeca pământul lor” (II Cron. 7, 14). Astă-vară, un gazetar de la o gazetă din Bucureşti («Dimineaţa») a umblat pe la băile din Sovata şi cu acest prilej a ţinut să se întâlnească şi cu un ţăran de pe‑acolo, să afle de la el ce fel de păsuri mai sunt prin lumea de la sate. – Cum o mai duceţi, bădiţă? l-a întrebat gazetarul pe să- tean. – Rău, domnule, că nu mai plouă şi ni se uscă holdele… S-a supărat bunul Dumnezeu pe noi, că prea s-au stricat oame- nii… În hotarul nostru s-a aflat ieri un prunc lepădat de maică-

146 Părintele IOSIF TRIFA sa; de o săptămână zace pruncul aruncat pe hotar şi mâine iese comisia să-l îngroape. Pentru răutatea asta s-a încuiat cerul şi ni se uscă holdele… Aşa a răspuns ţăranul, iar gazetarul a prins acest răspuns pe hârtie şi l-a publicat în gazetă. De încheiere, gazetarul scrie aşa în batjocură şi se întreabă: „oare ce legătură poate fi între un copil lepădat pe hotar şi ploaie?… Eu nu aflu o altă legătură decât neştiinţa şi superstiţia (credinţa băbească) poporului. Ne trebuie şcoală şi cultură pentru popor!” Să mă ierţi, d-le gazetar de la Bucureşti, dacă eu nu sunt de părerea d-tale, ci sunt şi eu de părerea plugarului de la Sovata, care vedea o legătură între nelegiuirea unei mame ce şi-a omo- rât copilul şi ploaia cerului de sus. Această legătură – pe care o fac toţi plugarii – nu răsare din neştiinţă şi lipsă de „cultură”, ci ea răsare din Biblie, unde se spune limpede că vremea cea bună este un dar al cerului de sus şi se pogoară cu binecuvân- tare peste purtările cele bune, iar vremea cea rea este certarea şi mustrarea Domnului pentru nelegiuirile oamenilor. Poporul nostru plugar a pus la inimă învăţăturile Domnului despre vreme scrise în Biblie şi le-a trecut din tată în fiu peste veacuri de-a rândul. Plugarii sunt legaţi cu toată truda şi munca lor de darul cerului de sus. Când nu se pogoară dar de sus, toată munca plugarului e zadarnică. Un scriitor din Rusia (Tolstoi) spunea că plugăria nu e altceva decât o preafrumoasă rugăciu- ne care te ţine în neîncetată legătură sufletească cu cerul, cu Dumnezeu. Plugăria dă omului o zestre, o moştenire sufleteas- că pe care cei de la oraşe n-o înţeleg; şi de aceea gazetarul de la Bucureşti râdea de ea şi cerea „cultură”, să o înlăture. Şi acum să-l lăsăm pe gazetar în ştirea Domnului. Noi să înţelegem că vremea este şi ea o predică prin care Domnul ne arată darurile Sale sau ne mustră pentru fărădelegile noastre. Se pare însă că nici pe această predică atât de grăitoare n-o mai ascultă oamenii.

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 147 S-A SCHIMBAT ŞI UMBLAREA VREMII De câţiva ani încoace, cu adevărat, parcă şi mersul vremii s-a schimbat înspre rău. Binecuvântarea cerului de sus nu se mai pogoară cu căldură şi ploaie la vreme peste lucrul mâini- lor noastre, ci parcă de sus ne urmăreşte certarea Domnului cu vreme nepotrivită. Să luăm aminte! Vremea de astăzi vorbeşte, prin vremea de astăzi vorbeşte cu noi Domnul şi ne mustră pentru multele noastre păcate. Buruienile şi spinii păcatelor prea ne-au copleşit cu totul ogoarele sufletului şi de aceea nici ogoarele pe care le muncim nu ne mai dau rodul aşteptat. Numai când vom ara şi pământul inimii noastre şi vom scoate din el spinii păcatelor, atunci vor da şi ogoarele noastre roade mai bogate. Altfel de purtări aveau bătrânii noştri şi de aceea altfel de vremuri, mai bune, umblau atunci. Când eram copil, îmi aduc aminte că moşul meu nu băga grâul în pământ fără să cadă mai întâi în genunchi lângă el şi să se roage pentru ajutorul şi binecuvântarea cerului de sus. Pentru păcatele noastre, Domnul ne ceartă cu po­topuri, uragane, secete, furtuni, grindină şi fel şi fel de prăpăduri. Este şi aceasta o pedeapsă prin care Domnul Dumnezeu ne cheamă să ne îndreptăm. Însă oamenii nici pe această predică atât de grăitoare nu o ascultă.

148 Părintele IOSIF TRIFA „Şi a început a-i creşte lui Samson iarăşi părul capului” Chipul de mai sus arată un moment din istoria lui Samson cel tare, din Biblie, care îşi avea taina puterii în părul capului său. Cu uriaşa lui putere, Samson băgase spaimă şi moarte în filisteni, dar mai târziu şi-a pierdut puterea; şi şi-a pierdut-o aşa că ispita l-a aruncat în braţele unei femei cu numele Dalila

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 149 care, prin linguşire, aflând că tăria puterii lui stă în păr, i-a tăiat părul noaptea şi astfel filistenii l-au prins. Şi, scoţându-i ochii, l-au aruncat în temniţă. Dar în temniţă, lui Samson „a început a-i creşte iarăşi părul capului” şi, odată cu aceasta, şi puterea lui s-a întors înapoi. Cu prilejul unui ospăţ, când filistenii l-au scos din temniţă să râdă de el, Samson apucă cu tărie stâlpii casei şi, scuturându-i, casa se dărâmă şi omorî pe toţi filistenii (Judec., cap. 16). Când eram la şcoală, de multe ori am râs de această istorie a lui Samson cu părul lui. Dar astăzi aflu o adâncă învăţătură în această istorie. Puterea lui Samson n-a stat în părul lui (că păr mare au destui şi azi), ci a stat în aceea că el era alesul şi iubitul Domnului. „Duhul Domnului venea peste Samson”, ne spune Biblia (Ju­dec. 14, 6), şi acest Duh îl întărea să-i biruie pe duş- mani. Dar acest Duh întăritor şi biruitor L-a pierdut Samson după ce s-a aruncat în braţele Dalilei, adică în braţele păcate- lor. Aşa, iubite cititorule, şi tu, şi eu suntem nişte Samsoni cu putere uriaşă de a-l birui pe diavolul şi păcatul, până când sun- tem aleşii şi iubiţii Domnului. Dar, îndată ce sărim în braţele patimilor şi păcatelor, pierdem şi noi, ca şi Samson, puterea de a-l birui pe diavolul şi păcatul. Pe Samson, filistenii l-au orbit şi l-au aruncat în temniţă, unde îşi băteau joc de el. Aşa şi pe noi, păcatele şi patimile, după ce ne biruie, ne orbesc şi ne fac robii lor. Beatul, desfrânatul, zgârcitul, mâniosul sunt tot atâţia orbi şi robi de care diavolul râde şi îşi bate joc. Dar ce ne spune mai departe Biblia? Că părul lui Samson a început iar a creşte şi, odată cu acesta, i-a crescut şi puterea. O, ce înţeles adânc este în această istorie! Aşa creşte, iubite cititorule, şi astăzi darul şi harul lui Dumnezeu într-un suflet ce s-a hotărât să iasă din păcate. Aşa creşte puterea sufletească a oricărui om ce s-a hotărât la luptă împotriva păcatelor. Şi eu,

150 Părintele IOSIF TRIFA cel care scriu aceste rânduri, stăteam odată ca Samson, orbit şi batjocorit în temniţa patimilor şi păcatelor (şi aşa stă orice pă- cătos), dar, din ziua în care m-am hotărât să ies din păcate şi să trăiesc cu Hristos, din acea clipă a început să crească şi „părul” meu, adică a început să crească darul şi harul lui Dumnezeu, care mă va duce ca pe Samson la biruinţă deplină asupra vrăj- maşilor diavoli. Tu, cititorule, eşti tot în temniţa patimilor? Din istoria lui Samson să învăţăm că pe câmpul de luptă cu ispitele şi atacurile vrăjmaşului diavol nu se poate face nici o vitejie şi nu se poate câştiga nici o biruinţă decât cu darul şi harul Duhului Sfânt. Şi iarăşi: îndată ce sărim în braţele ispite- lor şi patimilor, pierdem darul Duhului Sfânt şi o dată cu acesta pierdem şi lupta mântuirii noastre sufleteşti.