Citiri şi tâlcuiri din Biblie

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 151 „Şi văzând faraon că are uşurare, i se învârtoşa inima şi nu asculta” Chipul de mai sus arată o întâmplare din Biblie. Moise şi Aron veniră în faţa lui Faraon cu poruncă de la Dumnezeu să-i lase pe israeliţi din robie. Trimişii lui Dumnezeu începură a face şi minuni, ca să‑l încredinţeze pe Faraon despre porunca Domnului. Moise aruncă toiagul jos şi

152 Părintele IOSIF TRIFA acesta îndată se prefăcu în şarpe şi din şarpe iar se făcu toiag. La asta, ne spune Biblia că Faraon s-a spăimântat, dar spai- ma lui a ţinut numai până a ţinut minunea (până când şarpele stătea cu gura căscată către el) şi apoi iar se învârtoşa să nu asculte porunca Domnului. Pentru asta, Dumnezeu a trimis cele zece plăgi asupra lui şi a egiptenilor. De câte ori sosea o plagă, Faraon făgăduia îndreptare, dar îndată ce trecea plaga, „văzând că are uşurare, i se înv­ ârtoşa inima şi nu asculta”. Această neascultare, în sfârşit, l-a băgat în Marea Roşie unde l-a înghiţit moartea (Ieşire 14, 28). Această istorie e plină de învăţătură şi pentru noi şi vre- murile noastre. De la război încoace, cu adevărat, parcă şi noi trăim plăgile Egiptului. Abia se gată un necaz şi altul, mai mare, soseşte. Abia scăpăm de un rău şi altul, şi mai mare, ne ajunge. De câţiva ani încoace, Domnul vorbeşte şi cu noi prin semne şi minuni, prin fel de fel de pedepse şi plăgi, aşa cum vorbea odinioară prin Moise şi Aron. Oare războiul n-a fost şi el o plagă, „plaga sângelui” din Biblie? Şi, de la război încoa- ce, câte mai veniră peste noi: scumpetea, greutăţile, musca cea rea, secetele, veşti de războaie, cutremure de pământ etc., etc. Şi cine ar putea spune câte vor mai veni de acum înainte, că semnele sunt mai mult tot de rău decât de bine. Noi însă trăim în chipul şi asemănarea lui Faraon. Vedem pedeapsa cerului de sus, o simţim, ne şi spăimântăm de ea, dar nu ne îndreptăm. Ca şi Faraon, făgăduim şi noi îndreptare până când ne îmblăteşte pedeapsa cerului de sus, dar, îndată ce trece puţin pedeapsa şi ne uşurăm, uităm de îndreptare. „Şi zicem: «Sun­tem scăpaţi». Şi iarăşi facem tot aceleaşi urâciuni” (Ier 7, 10). Oare cei mai mulţi care au scăpat cu viaţă din război n-au făcut aşa? Creştinilor! Semnele şi arătările, necazurile şi plăgile din vremile noastre, toate sunt strigarea şi chemarea Domnului

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 153 să ne întoarcem către El. Noi însă stăruim mai departe în ră- utăţi şi ne cufundăm tot mai afund în păcate. Noi încercăm să înecăm necazurile în paharele cu băutură. Să luăm aminte! Neascultarea lui Faraon s-a gătat cu pieirea sa în valurile Mării Roşii. Aşa şi azi, neascultarea faţă de Dumnezeu îl trage pe om în valurile pieirii sufleteşti. Nu eu o spun aceasta, ci o spune Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, ce zice: „De nu vă veţi îndrep- ta, toţi veţi pieri” (Lc 13, 3, 5).

154 Părintele IOSIF TRIFA Biruinţa lui Samson asupra leului Chipul de mai sus arată o întâmplare pe care o istoriseşte Biblia în cartea Judecători, la capitolul 14. Şi anume ne spune Biblia că plecase Samson cu tatăl său şi cu mama sa în Timna, ţara filistenilor. În Tamnata văzuse Samson „o femeie din fete- le filistenilor, care i-a plăcut lui” şi acum mergea cu părinţii să o ceară de soţie. Dar pe drum, „ajungând la viile Timnei”, „în calea lui Samson – care rămăsese ceva mai înapoi de părinţii

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 155 lui – a ieşit un pui de leu răcnind”. Atunci, ne spune Biblia că Duhul Domnului a venit peste Samson şi l-a întărit aşa că, apucând pe puiul cel de leu, „l-a spintecat ca pe un ied de ca- pre şi ca o nimica era în mâinile lui”… (Citiţi pe larg în cartea Judecători, la cap. 14.) Aceasta este întâmplarea istorisită în Biblie; şi acum să luăm aminte că această întâmplare este cu învăţătură sufleteas- că şi pentru noi, creştinii de astăzi. Ca şi Samson, şi noi suntem în călătorie, în călătoria vieţii noastre spre cer; leul care a ieşit în calea lui iese şi în calea vieţii noastre. Acest leu este diavo- lul, căci aşa zice Scriptura: „Privegheaţi, pentru că potrivnicul vostru diavolul umblă ca un leu răcnind şi caută pe cine să înghită” (I Petru 5, 8). În sute de feluri iese acest diavol în calea vieţii noastre cu ispitele şi amăgirile lui. La orice cotitură din drumul vieţii noastre, din orice tufiş, diav­ olul ca un leu ne pândeşte şi sare în calea noastră să ne „înghită”. Ici, iese acest diavol în calea omului şi-l cheamă în crâşmă şi, dacă omul îl ascultă, apoi e grija dracului mai departe ce să facă cu el. Dincolo, iată-l pe satana cum iese în calea omului şi-l cheamă la jocuri, la petreceri, la plăceri, la strâmbătăţi, la furturi şi la alte păcate ucigătoare de suflet. Ce să facem noi creştinii ca să scăpăm de acest diavol, de acest leu omorâtor de oameni? (In 8, 44). Răspuns la această întrebare ne dă Scriptura care zice: „Împotriviţi-vă diavolului şi va fugi de la voi” (Iac 4, 7), adică intraţi în lupta cu diavolul, ca să-l biruiţi şi să scăpaţi de uciderea lui. Dar, ca să-l putem birui pe leul-diavol, ne trebuie şi nouă ceva, ne trebuie şi nouă ceea ce l-a ajutat şi l-a întărit pe Samson să omoare puiul de leu ce ieşise în calea lui: ne trebuie şi nouă Duhul Domnului. Creştinilor! Iisus Hristos ne-a dat putere ca să biruim şi noi orice putere a vrăjmaşului diavol (Mt 10, 1). Dar această

156 Părintele IOSIF TRIFA putere o avem numai atunci, dacă-L avem pe Hristos ca Stăpân al vieţii noastre, ca Împărat, Domn şi Poruncitor în casa su- fletului nostru. Împotriva satanei şi a atacurilor lui trebuie să purtăm luptă zi de zi şi pas de pas. Ca să purtăm această luptă cu izbândă, ne trebuie arme; şi aceste arme sunt cele pe care ni le spune Apostolul Pavel: „Îmbrăcaţi-vă în toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva meşteşugurilor diavolu- lui… încingeţi-vă mijlocul vostru cu adevărul, îmbrăcaţi-vă cu zaua dreptăţii, luaţi pavăza credinţei, coiful mântuirii şi sabia Duhului Sfânt” (Ef 6, 11-17). Cititorule! Ai tu aceste arme? Te sileşti tu să ţi le câşt­igi şi să te îmbraci cu ele? Dacă le ai, atunci, ca şi Sams­ on, cu uşu- rinţă îl birui pe satana oricând şi oriunde ţi-ar ieşi în calea vie- ţii. Dar dacă nu ai armele împotriva satanei şi nu te sileşti să le ai, atunci oricât de mare şi tare ai fi, eşti un slab şi un slăbănog pe care diavolul te trânteşte prin toate şanţurile şi noroaiele păcatelor şi îşi bate joc de tine. Ridică-te, omule, ridică-te şi te întoarce la Domnul şi atunci Duhul Domnului te va întări, ca să-l birui pe satana şi să-ţi mântuieşti sufletul. Urme de lup Un domn discuta cu un ţăran: – Nu este drac, zicea domnul. – Ba este, răspundea ţăranul. – L-ai văzut? – Dar d-ta văzut-ai lup? – Ba. – Atunci de unde ştii că este lup? – I-am văzut urma chiar şi în iarna asta. – Vezi, dragă domnule, răspunse ţăranul, aşa am aflat şi eu că este drac, că i-am văzut urmele între oameni. Ori încotro mă uit,

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 157 eu văd urmele lupului-diavol (minciuna, făţărnicia, zavistia, trufia, vicleşugul etc., etc.) şi din acestea ştiu şi cred că este drac. Diavolul este acela care îţi şopteşte d-tale şi altora să nu credeţi în el, ca să nu vedeţi isprăvile lui. Uită-te bine, dragă domnule, că-i plină lumea de oameni pe care lupul-diavol i-a mâncat aşa de rău că numai hainele au mai rămas de ei şi de sufletul lor.

158 Părintele IOSIF TRIFA

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 159 Cartea a III-a

160 Părintele IOSIF TRIFA

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 161 Cuvânt înainte Cartea primă şi a doua din „Citiri şi tâlcuiri” au fost bine primite. Cea dintâi s-a gătat de mult, în câteva luni, iar a doua e pe gătate. Faptul acesta m-a îndemnat să scot acum a treia carte din aceste citiri biblice. Mulţumesc şi din acest loc bunului Dumnezeu şi scumpu- lui meu Mântuitor că am fost ajutat să scot acum a treia carte din citiri biblice şi a şaptea din cărţile spicelor sufleteşti. Cine ştie cu câte greutăţi şi jertfe materiale se tipăresc azi cărţile îşi poate da seama de cât ajutor m-a învrednicit pe mine Mântuitorul, Căruia Îi mulţumesc neîncetat şi Îl rog să-i binecuvânteze cu folos de mântuire sufletească pe cei ce vor citi aceste cărţi pe care El mi-a arătat cum să le scriu şi El mi-a ajutat să le tipăresc. Sibiu, la 1 decembrie 1926 IOSIF TRIFA, preot, redactorul foii «Lumina Satelor»

162 Părintele IOSIF TRIFA „Şi s-a luptat îngerul cu Iacob şi l-a biruit” Chipul de mai sus arată o întâmplare din Biblia Vec­ hiului Testament. Iacob plecase de la Laban înapoi în ţara Canaan, să ceară iertare şi împăcare de la fratele său Isav. Pe drum i s-a arătat un înger în chip de om şi s-a luptat cu el toată noaptea şi l-a biruit îngerul pe Iacob, lovindu-l la încheietura coapselor, aşa că Iacob a căzut jos şi a rămas şchiop. În revărsatul zorilor, Iacob a cerut binecuvântarea de la cel ce luptase cu el. Atunci

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 163 îngerul l-a binecuvântat, zicând: „Numele tău nu va mai fi Iacob, ci te vei chema Israel, căci ai luptat cu Dumnezeu”… (Citiţi pe larg la Facere 32, 24-32.) Plină de un adânc înţeles este această întâmplare. Iacob s-a luptat cu Domnul şi Domnul l-a biruit pe el. Cea dintâi ce- rinţă a mântuirii noastre sufleteşti este şi azi tot aceasta: să fii biruit de Domnul, să fii biruit pentru Domnul, să-ţi simţi toată slăbiciunea puterilor tale, căci puterea lui Dumnezeu tocmai în această slăbiciune se adevereşte (II Cor 12, 9). Unul dintre duşmanii mântuirii noastre sufleteşti este tocmai puterea firii noastre celei vechi, puterea omului nostru celui vechi. Această putere se luptă mereu cu Domnul şi de multe ori nu vrea să se lase biruită de Domnul. Spre pildă, când vrei să apuci atare cale rea, Domnul Se luptă cu tine, să te oprească; dacă nu te-ai oprit din calea răului, e semn că a biruit „puterea” ta. Când vrei să mergi duminica la crâşmă, Domnul Se luptă cu tine, să nu te duci; dacă te-ai dus, e semn că a biruit „puterea” ta. Când îţi greşeşte de-aproap­ ele tău sau îţi face vreo supărare, Domnul Se luptă cu tine să rabzi, să taci, să ierţi; dacă nu poţi răbda şi nu poţi ierta, e semn că ai biruit tu. Biruinţa ta este aproape totdeauna biruinţa diavolului şi, dacă vrei să scapi de această biruinţă pierzătoare de suflet, trebuie să fii biruit şi înfrânt de Domnul şi pentru Domnul. O, ce pildă minunată ne este, în această privinţă, Iisus Mântuitorul şi viaţa Lui! Viaţa Mântuitorului, de la naştere până la moarte, n-a fost altceva decât o nes­ fârşită înfrângere, o înfrângere pentru Dumnezeu, pent­ru ascultarea lui Dumnezeu. Era aceasta o înfrângere de care se ţinea pas cu pas biruinţa, pentru că Dumnezeu era alături de Fiul Cel dispreţuit şi Îl aju- ta. Mântuitorul S-a făcut un Miel slab, ca să poată birui păca- tul, lumea şi iadul.

164 Părintele IOSIF TRIFA Această înfrângere pentru Domnul ne trebuie şi nouă. Iacob a primit binecuvântare după ce a fost biruit de Domnul. După această înfrângere, i s-a schimbat şi numele în Israel. Tot aşa s-a întâmplat şi cu Saul. Mergea Saul plin de trufie şi de „putere” spre Damasc, să-i persecute pe creştini, dar Domnul l-a aruncat la pământ şi l-a făcut un orb neputincios. Din aceas- tă cădere şi înfrângere s-a ridicat Saul plin de dar şi de binecu- vântare şi din Saul s-a schimbat în Pavel. Această înfrângere ne trebuie şi nouă pentru dobândirea mântuirii noastre sufleteşti. A fi înfrânt şi biruit de Domnul înseamnă a simţi că eşti slab, că singur nu poţi face nimic. În această slăbiciune se arată puterea lui Dumnezeu, precum a spus-o aşa de frumos şi Pavel, apostolul: „Am plăcere în slă- biciune, în mustrări aspre, în necazuri şi strâmtorări pentru Hristos, căci când sunt slab, atunci sunt puternic” (II Cor 12, 10). Când cad, Domnul mă ridică, zicea şi psalmistul David. Pe înţelesul cel adevărat, când mă rog zicând: „Doamne, întă- reşte-mă”, ar trebui să zic: „Doamne, slăbeşte-mă”… Doamne, slăbeşte-mă şi îmi sfarmă toate puterile firii mele celei vechi, pentru ca să birui totdeauna Tu. O, ce putere, ce dar şi ce binecuvântare urmează în viaţa ta după ce eşti biruit de Domnul şi ai devenit cu adevărat robul Lui! În viaţa creştinilor se foloseşte vorba de „robul lui Dum­ nezeu”. E o vorbă frumoasă şi cu adânc înţeles, dar de cele mai multe ori e numai o vorbă goală, căci a fi rob cuiva în- seamnă a fi biruit de el şi supus întru toate lui. A fi robul lui Dumnezeu înseamnă a-I sluji întru toate numai Lui şi a nu te mişca şi duce nicăieri fără ştirea Lui. A fi robul lui Dumnezeu înseamnă a fi copleşit cu totul de Duhul lui Dumnezeu, de dragoste, de milă, de bunătate, de adevăr şi de celelalte da- ruri ce curg din Evanghelia Lui. Or, dacă ne uităm în jurul

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 165 nostru, vedem că cei mai mulţi se cheamă numai robi ai lui Dumnezeu, dar aievea sunt robi ai patimilor şi plăcerilor lu- meşti, sunt robi ai diavolului care îi târăşte în toate părţile cu ajutorul patimilor şi plăcerilor lumeşti. De cine este biruit cineva, aceluia îi este rob, zice Apostolul Petru (II Petru 2, 19). Eşti tu biruit de Domnul sau de diavolul, eşti tu robul lui Dumnezeu sau robul diavolului? O temniţă dulce Apostolul Pavel a scris Epistola către Filimon în temniţă. Şi ştiţi ce scrie în epistolă? „…Mulţumesc lui Dumnezeu… am bucurie şi mângâiere…” Nici un cuvânt de plângere şi durere. Picioarele îi erau legate în obezi grele şi Pavel scrie despre bucurie şi mângâ- iere. Da, da, pentru că trăia cu sufletul în libertatea cea dulce a Evangheliei; era slobod de legăturile păcatului. O aşa temniţă dulce avea şi Iosif, care scăpase în temniţă din robia desfrânării în care încerca să-l atragă soţia lui Putifar. Temniţa şi robia cea adevărată este păcatul. Din această temniţă şi robie trebuie să scăpăm. „Scoate, Doamne, din temniţă sufletul meu”… Doi biruiţi… Despre Saul ne spune Biblia că un „duh rău îl muncea pe el”; iar despre David ne spune că „peste David era Duhul Domnului” (I Sam 16, 13-14). Saul era biruit de diavolul, iar David era biruit de Domnul. nimeni n-a cântat aşa de frumos ca David bucuria şi pu- terea unei vieţi biruite şi cârmuite de Domnul. „Domnul este lumi- narea mea şi Mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este scutitorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa?” (Ps 26, 1). Dragă cititorule! Noi n-avem o altă slobozenie decât a fi robii lui Dumnezeu ori robii diavolului. O altă cale, de mijloc, nu

166 Părintele IOSIF TRIFA este, căci nimeni nu poate sluji la doi domni: „şi lui Dumnezeu, şi Mamonei”. Eşti tu, cititorule, robul lui Dumnezeu, sau eşti un rob al păcatului (Rom 7, 15), ţinut în robie de satana, ca să faci voia lui, legat fiind în legăturile poftelor şi ale patimilor? (Rom 5, 6). * „Aşteptând am aşteptat pe Domnul şi a căutat spre mine. Şi m-a scos din groapa ticăloşiei şi din tina noroiului şi a pus pe piatră picioarele mele” (Ps 39, 1-2).

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 167 Ceva despre viaţa familială Chipul de mai sus îi arată pe strămoşii noştri Adam şi Eva după ce Dumnezeu i-a scos din rai şi i-a lăsat în lume ca „prin sudoarea feţei lor să-şi câştige pâinea cea de toate zilele”. Şi a zis Dumnezeu către Adam: „Blestemat să-ţi fie ţie pămân- tul, întru necazuri vei mânca dintr-însul în toate zilele vieţii tale… spini şi pălămidă va răsări ţie şi în sudoarea feţei tale vei mânca pâinea ta”… Iar către Eva a zis: „Înmulţind voi

168 Părintele IOSIF TRIFA înmulţi durerile tale şi în dureri vei naşte fii”. (Citiţi pe larg la Facere, cap. 3) Aşa i-a pedepsit Dumnezeu pe Adam şi pe Eva, dar bine să băgăm de seamă, nu cumva să credem că munca li s-a dat lui Adam şi Evei numai ca o pedeapsă cerească. Munca li s-a dat lui Adam şi Evei şi ca un ajutor sufletesc; li s-a dat spre sănă- tatea lor trupească şi sufletească. Toţi învăţaţii vremilor trecute şi vremilor noastre sunt de aceeaşi părere, că munca întăreşte sănătatea trupească şi sufletească a omului. Dumnezeu a pe- depsit neascultarea lui Adam şi a Evei cu necazurile traiului vieţii, dar, în schimb, ca un Dumnezeu milostiv, le-a dat şi o bucurie, o mângâiere, o fericire pământească. Această bucurie este viaţa familială. E greu traiul vieţii pentru un bărbat, e grea viaţa pentru o femeie, dar, în schimb, Dumnezeu a dat omului o mare bucurie în mijlocul vieţii familiale. Dacă este în această lume o bucurie şi o fericire lumească, apoi aceasta este viaţa familială, farmecul vieţii familiale. Dar nu orice viaţă familială este o bucurie şi o fericire. Atâtea case şi căsnicii sunt iaduri adevărate. Temeiul unei vieţi familiale fericite este Mântuitorul, este viaţa cea trăită cu El şi cu Evanghelia Lui. Când şi soţul, şi soţia trăiesc o viaţă cuprinsă, aprinsă şi cârmuită de duhul Evangheliei, fe- rice de casa aceea şi de viaţa familială din ea. Dar vai de casa din care s-a stins rugăciunea şi viaţa cea după Evanghelie. Dintr-o astfel de casă iese Mântuitorul şi în locu-I rămâne un iad, chiar dacă ar fi plină casa de aur şi de toate bunătăţile! O, ce viaţă familială fericită este acolo unde soţii trăiesc o viaţ­­ă nouă, după Evanghelie! Eu am cunoscut o casă unde soţii nu se ruşinau să îngenuncheze amândoi şi să se roage împreună seara şi dimineaţa. „Noi nu ne-am certat niciodată – ziceau către mine – şi când am avut ceva supărare întreolaltă, repede

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 169 ne-am împăcat în Domnul, înainte de a ajunge diavolul între noi (dracul aleargă tot în galop unde se ceartă soţii). Când ne-a trebuit ceva, ne-am rugat; când am avut ceva întristare, ne-am sculat şi noaptea la rugăciune… şi Domnul ne-a as- cultat şi a făcut minuni în casa noastră. Şi în sporul mâinilor noastre”… Dacă lumea de azi e stricată şi se strică mereu, apoi prici- na acestui lucru e tocmai faptul că s-a stricat viaţa familială, iar viaţa familială s-a stricat pentru că oamenii de azi nu-L cunosc pe Mântuitorul şi nu trăiesc o via­ţă cu El şi cu Evanghelia lui. Nu se pot înţelege soţii de azi pentru că nu trăiesc o viaţă de creştini adevăraţi. În casa inimii oamenilor au intrat patimile cele rele şi a ieşit Mântuitorul, de aceea au ieşit din casa lor bucuria şi fericirea vieţii familiale. Unii au primit patima beţiei şi beţia a făcut un iad din casa lor şi din viaţa lor familială; alţii au apucat cu desfrânarea şi desfrânarea a spart şi a murdărit cuibul lor familial. Din multe suflete s-a stins duhul blândeţii; duhul dragostei, duhul îndelung-răbdării şi al bunătăţii evan- ghelice şi de aici neînţelegeri, sudălmi, certuri, bătăi etc., etc. În alte suflete s-a stins credinţa şi frica de Dumnezeu şi de aici divorţuri, „sistemul” de a se feri de prunci, de a lepăda prunci etc., etc. Se zguduie azi din temelie morala popoarelor şi a lumii tocmai din pricină că s-a stricat curăţenia şi moralul vieţii familiale. Tăria oricărui neam e familia. Şi tăria neamului nostru a fost viaţa familială simplă şi curată a poporului de la sate. De când eram copil în casa tatălui meu plugar, mi-aduc aminte că toţi ai casei îngenuncheam şi ziceam „Tatăl nos- tru” când începeam la plug. Sunetul plugului era un cântec de rugăciune. Moşul meu n-arunca sămânţa în pământ până nu îngenunchea mai întâi lângă ea şi cerea binecuvântarea cerului de sus. O, ce bucurie dă şi azi viaţa de muncă şi de

170 Părintele IOSIF TRIFA rugăciune de la sate! Eu mă gândesc la bucuriile tatălui meu plugar, care vorbeşte cu oile lui şi îşi mângâie boii la jug. La oraşe, lumea e mai puţin credincioasă tocmai fiindcă a schimbat felul vieţii lăsat de Dumnezeu. Domnii au făcut zi din noapte şi noapte din zi. La sate, oamenii trăiesc şi azi o viaţă mai strâns legată de Dumnezeu prin muncă şi credinţă. Dar, durere! Şi această viaţ­ă s-a stricat. Unde se pomeneau în vremurile de demult la sate atâtea divorţuri şi atâtea case stricate ca azi? Eu te întreb, ce fel de viaţă familială trăieşti tu, cititorule şi cititoare care sunteţi căsătoriţi? Lăsaţi-L pe Mântuitorul să intre în inimile voastre şi atunci şi în căsuţa voastră se vor sălăşlui pacea, dragostea, liniştea, bună înţelegerea şi binecu- vântarea în toate lucrurile voastre. Ce sădeşte unul smulge celălalt Doi soţi aveau o grădină pe care o semănaseră cu mai multe feluri de legume. Mai rămăsese un colţ mic nesemănat. „Hai să semăn aici ceva fără ştirea bărbatului – îşi zise femeia. Să-i fac o surpriză.” Dar tot aşa se gândi şi bărbatul: să semene şi el ceva fără ştirea soţiei. Nevasta a semănat flori, iar bărbatul mac. Când a răsărit macul, nevasta a alergat şi l-a smuls, aşteptând să răsară florile ei. Când au răsărit florile, le-a smuls bărbatul, aşteptând să răsară macul lui, aşa că pe urmă n-a mai răsărit nimic. Aşa fac unii părinţi – foarte mulţi – şi când e vorba de creşterea copiilor. Ce seamănă unul smulge celălalt şi astfel nu răsare nimic. Aşa se întâmplă şi când, peste tot, copilul n-are creştere bună în casă. În acest caz e zadarnică munca ce o fac Biserica şi Şcoala. Ce seamănă preotul şi dascălul în inima copilului smulge creşterea cea rea ce o are copilul în familie. Inima copilului e ca un ogor nesemănat. A părinţilor este, în primul rând, înfricoşata răspundere despre ce fel de sămânţă sea-

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 171 mănă în acest pământ şi a lor este răspunderea despre cum au aju- tat să crească sămânţa ce au semănat-o în acest pământ Biserica şi Şcoala. * „Iar mamele care nu-şi cresc copiii în cucernicie şi frică de Dumnezeu sunt mai rele decât cele ce-şi omoară copiii.” (Sf. Ioan Gură de Aur)

172 Părintele IOSIF TRIFA Iosif scapă în temniţă de robia diavolului... Chipul de mai sus ni-l arată pe Iosif din Biblie când ajun- sese în temniţă. Soţia dregătorului Putifar stăruise pe lângă Iosif să desfrâneze cu ea, însă Iosif a fugit de ispita desfrânării. Ca răzbunare, femeia îl pârăşte pe Iosif că el a încercat să se apropie de ea. Atunci Putifar l‑a aruncat pe Iosif în închisoare, însă „Domnul a fost cu Iosif şi în închisoare şi a vărsat peste el milă şi i-a dat lui trecere înaintea celui ce era mai-mare peste temniţă şi a dat el temniţa pe mâna lui Iosif şi Domnul era cu Iosif şi, în toate câte făcea el, Domnul îi dădea izbândă”... Aici

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 173 în temniţă tâlcuieşte Iosif visul paharnicului şi al bucătarului lui Faraon. Paharnicul a scăpat din temniţă, precum i-a spus Iosif, dar, scăpând, l-a uitat pe Iosif. Nu l-a uitat însă Domnul şi, după doi ani, Iosif a ieşit din temniţă ca cel dintâi sfetnic al împăratului. (Citiţi pe larg la Facere, cap. 39 şi 40.) O, ce plină de înţeles şi de învăţătură sufletească este viaţa lui Iosif din Biblie! Biblia spune că „Domnul era cu Iosif şi Iosif izbutea în toate cele”. Dar asta nu trebuie să o înţelegem numai aşa că Domnul Şi-l alesese pe Iosif şi Se ţinea de el cu dar şi izbânzi, ci trebuie să vedem şi latura cealaltă. Iosif era alesul Domnului pentru că trăia o viaţă plăcută Domnului, trăia o viaţă cu Domnul şi Domnul era cu el. După ce l-au vân- dut fraţii, Iosif ajunsese copilul nimănui în lume; dar tocmai acest lucru l-a învăţat să se alipească cu tot sufletul lui de Tatăl Ceresc şi să-şi pună spre El toată nădejdea lui (Ps 104). Iosif învăţase să trăiască o viaţă legată clipă cu clipă de Domnul şi această viaţă l-a ajutat să treacă cu biruinţă peste toate încercă- rile şi necazurile ce i-au ieşit în cale. Cea mai grea încercare ce a ieşit în calea vieţii lui Iosif a fost ispita desfrânării cu care îl ademenea femeia lui Putifar. „În fiecare zi, ne spune Biblia, grăia femeia către Iosif să se culce şi să se împreune cu ea” (Fac 39, 10). Zi de zi stăteau în faţa lui cele două căi: calea plăcerilor lumeşti – calea cea largă a morţii – şi calea cea strâmtă a vieţii. Moartea şi viaţa stăteau în faţa lui, să-şi aleagă. Iosif şi-a ales viaţa. Iosif a biruit ispita desfrânării pentru că Domnul era cu el şi el era cu Domnul. „Vino, Iosife – va fi zis femeia lui Putifar – vino să ne veselim şi să ne culcăm împreună, căci nu ne vede nimeni…”. „Fugi, femeie – va fi răspuns Iosif – eu nu sunt singur, eu sunt cu Domnul meu şi nu mă despart de Domnul meu pentru poftele cele lumeşti”…

174 Părintele IOSIF TRIFA Dacă Iosif ar fi fost biruit de ispita desfrânării, oare ce s-ar fi ales de el? Până la un loc poate i-ar fi mers bine. Ar fi fost alesul şi iubitul stăpânei sale, dar mai târziu Putifar ar fi simţit acest lucru şi pe Iosif l-ar fi mâncat ciorile şi spânzurătorile ca pe Iuda cel ce L-a părăsit pe Domnul. Soarta vieţii lui Iosif s-a hotărât în clipa când a biruit ispita. Să învăţăm că aşa trebuie să biruim şi noi ispitele. Ispite multe ne ies şi nouă în cale şi mai ales cu ispita desfrânării iese şi azi satana de cele mai multe ori în calea vieţii oamenilor. Această ispită grea poate fi biruită numai aşa cum a biruit-o Iosif: printr-o viaţă trăită cu Domnul şi cu ajutor şi dar de la Domnul. Pe cei mai mulţi creştini îi biruie ispita desfrânării tocmai pentru că nu-L cunosc cu adevărat pe Domnul, nu trăiesc o viaţă cu El, n-au gustat din bucuria, pute- rea şi dulceaţa acestei vieţi şi de aceea se despart de Domnul, ca să rămână cu desfrânarea şi cu poftele cele lumeşti. O, cum ştie satana să-i atragă pe oameni în ispita desfrânării… De când eram preot la sat, îmi aduc aminte de unii care se spovedeau aşa: „N-am făcut nici un rău mai mare, părinte, n-am omorât, n-am aprins, n-am furat, decât iac-aşa cu muieri de-astea m-am mai scăpat…”. Adică diavolul îi şoptea omului să vorbească cu „iac-aşa” de un păcat aşa de mare şi ucigător de suflete cum e desfrânarea. O, ce păcat grozav e desfrânarea! E un păcat aşa de mare încât, de cele mai multe ori, atrage asupra omului încă în această lume pedeapsa cerului de sus. Însă, o, ce binecuvântări se revarsă peste cei ce păzesc curăţia fecioriei (şi a juniei) şi curăţia căsătoriei. După biruirea ispitei, e adevărat că Iosif ajunge în temniţă la suferinţă, dar suferinţa aceasta era o suferinţă ce-i dădea bi- necuvântare şi bucurie chiar. Iosif era în temniţă, dar era voios că scăpase din cealaltă temniţă: a păcatului. Iosif era închis, dar avea o libertate dulce, avea o libertate mai scumpă şi mai dulce decât alţii: avea sufletul liber de lanţurile păcatului. Uitaţi-vă

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 175 cât de mulţumit şi de liniştit stă Iosif, în vreme ce ceilalţi stau legaţi şi aplecaţi de lanţuri grele. Aşa ar sta şi Iosif dacă ar fi păcătuit cu femeia lui Putifar. Şi oare de ce l-a trecut Domnul pe Iosif prin atâtea încer- cări şi suferinţe? Pentru că aceasta este şcoala suferinţelor, cea în care omul învaţă să-L cunoască cu adevărat pe Dumnezeu şi să se alipească cu toată inima lui de El. Ani de zile a stat Iosif în această şcoală şi, când îşi pusese nădejdea în făgăduinţa pa- harnicului că va interveni pentru el (dar paharnicul l-a uitat pe Iosif), Domnul mai lungeşte cu încă doi ani şcoala suferinţelor lui pentru ca el să înveţe că Domnul singur nu-l uită pe cel credincios. Domnul a voit să facă din Iosif un vas ales, un vas tare şi pentru aceasta a trebuit focul suferinţelor şi al încer- cărilor, aşa precum olarul pe vasele cele mai bune le arde în foc mai tare. Când Iosif era un vas destoinic pentru Duhul lui Dumnezeu (Fac 41, 38), se începe mărirea lui. Iată, iubite cititorule, ce minunată predică de viaţă ne poate fi nouă Iosif din Biblie şi viaţa lui. Şi tu poţi să trăieşti o astfel de viaţă, şi tu poţi fi şi te poţi face alesul şi iubitul Domnului ca Iosif. Trăieşti tu o astfel de viaţă? Acul doctorului Când doctorul află pe cineva greu bolnav şi ameţit de boală, ia un ac şi cu el îl împunge pe cel bolnav. De simte bolnavul împun- sătura şi se mişcă, atunci mai este nădejde de scăpare şi tămădui- re; dar de nu simte bolnavul nimic, atunci e pierdută orice nădejde. Aşa sunt, dragă cititorule, şi suferinţele şi necazurile ce ni le trimite doctorul nostru cel sufletesc, Tatăl Ceresc. De simţi acul mustrărilor şi al suferinţelor, atunci tu poţi fi tămăduit şi mântuit; dar dacă nu le mai simţi eşti pierdut.

176 Părintele IOSIF TRIFA Vinul l-a smintit şi pe înţeleptul Solomon Chipul de mai sus arată cum a căzut din credinţă înţeleptul Solomon. „Şi era împăratul Solomon – zice Biblia – iubitor de femei şi a avut multe femei străine, afară de fata lui Faraon (care era soţia lui). Şi a fost când a îmbătrânit Solomon, fe- meile au abătut inima lui după alţi dumnezei şi n-a fost inima lui Solomon întreagă cu Domnul Dumnezeul lui ca inima lui David, tatăl său. Şi a făcut Solomon rău înaintea Domnului.

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 177 Pe muntele din faţa Ierusalimului a zidit altar pentru idolii femeilor lui cu care aducea tămâie şi jertfe idolilor. Şi Domnul S-a mâniat pe Solomon.” I-a cruţat viaţa şi împărăţia numai pentru tatăl său, David proorocul. După moartea lui, împărăţia i-a fost spartă. (Citiţi pe larg în cartea I Împăraţi sau III Regi, cap. 11.) O, ce lucru grozav se vede în chipul de mai sus! Solomon înţeleptul, Solomon alesul şi iubitul Domnului, iată-l ajuns să se închine la idoli. Spre sfârşitul vieţii sale, Solomon L-a pără- sit pe Domnul. Grozavă cădere! Să cercetăm puţin cum a putut cădea Solomon într-o ră- tăcire atât de mare. Biblia ne spune şi acest lucru. Ni-l spune însuşi Solomon în cuvintele: „Am hotărât în inima mea să- mi veselesc trupul cu vin, în vreme ce inima mă va cârmui cu înţelepciune, să stărui astfel în nebunie până voi vedea ce este bine să facă fiii oamenilor” (Ecles. 2, 3). Eu socotesc că acesta este începutul şi izvorul căderii lui Solomon. Nu-i vor- bă, Solomon a luat această hotărâre nebună cu gând bun, de a cunoaşte prostia şi nebunia (Ecles. 1, 17) ce le fac băutura şi beţia, însă pe urmă Solomon nu s-a mai putut ridica din „ne- bunia” în care se băgase. A şi scris Solomon cele mai potrivi- te învăţături despre beţie, la Pilde 28, 31-34, unde zice: „Nu te uita la băutură când face spume în pahar, alunecă uşor, dar pe urmă muşcă ca un şarpe şi înţeapă ca o viperă. Ochii tăi se vor uita după femei străine şi gura ta va grăi prostii. Şi vei fi ca un om culcat în mijlocul mării şi ca un cârmaci ador- mit la cârmă”. Ce învăţătură adevărată! Solomon a scos-o şi a scris-o din păţania lui. Vinul l-a făcut şi pe el să iubească femei străine şi să piardă cârma cea adevărată a vieţii. Când s-a hotărât să-şi veselească trupul cu vin, Solomon credea că inima îl va cârmui şi atunci cu înţelepciune, dar vinul i-a stri-

178 Părintele IOSIF TRIFA cat cârma inimii şi Solomon n-a mai putut scăpa la viaţă. O, ce afurisită e băutura! Omul, când apucă cu băutura, îşi vede pieirea, dar nu se poate opri. Solomon simţea şi scria că a pierdut cârma vieţii şi totuşi nu s-a mai putut întoarce din calea pieirii. N-are dracul nici un alt ajutor atât de bun ca băutura şi beţia. Băutura şi „femeile străine” (acestea două se ţin strâns deolaltă) omoară şi azi cele mai multe suflete. Puţini din cei ce apucă cu băutura se mai întorc înapoi pe cărările vieţii. Biblia ne spune că Solomon a ţinut să guste din toate plă- cerile acestei lumi. „Tot ce mi-au poftit ochii le-am dat şi nu mi-am oprit inima de la nici o desfătare”, scrie Solomon în Eclesiastul 2, 10. Dar iată unde a ajuns Solomon cu gustarea tuturor plăcerilor. Sunt şi astăzi destui care trăiesc în credinţa rătăcită că „trebuie să-şi trăiască viaţa”, satisfăcându-şi cât mai multe plăceri lumeşti. Toţi aceştia sunt pe căile pieirii sufle- teşti. Biblia ne spune că „inima lui Solomon n-a fost întreagă cu Domnul”. Inima lui era împărţită în două. Cu o parte slu- jea Domnului, iar cu altă parte plăcerilor lumeşti, adică dia- volului. De aici a pornit căderea lui, căci, pe urmă, diavolul i-a cuprins toată inima. Aşa păţesc şi azi toţi acei care cred că pot sluji cu inima lor şi Domnului, şi diavolului. Numai cu o inimă predată întreagă Domnului putem câştiga mântuire sufletească. Solomon a cerut de la Dumnezeu „înţelepciu- ne, să deosebească binele de rău” (I Împ. 3, 9). Dumnezeu i‑a ascultat cererea. Solomon i-a întrecut pe toţi cu mintea şi înţelepciunea. Dar n-a avut Solomon şi inimă destulă pen- tru Domnul şi pentru asta n-a avut nici putere destulă ca să facă binele. David proorocul, tatăl lui Solomon, a cerut de la Dumnezeu „inimă curată” – şi aceast­ă inimă l-a mântuit. Înţelepciunea şi mintea, numai singure, nu pot mântui dacă

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 179 inima nu e pusă şi ea în slujba Domnului. Sunt şi azi atâţia oameni care cunosc binele şi răul, cunosc toate păcatele şi toate pravilele şi totuşi nu trăiesc o viaţă cu Domnul, pentru că inima lor nu e predată cu totul Domnului. Aşa şi Solomon. Pildele lui Solomon plac minţii pentru că sunt scrise cu în- ţelepciune, dar nu mişcă inima, pentru că nu sunt scrise cu putere. Sunt scrise de unul care n‑a trăit el însuşi sfaturile bune ce le-a dat. Psalmii lui David „aprind inima şi rărun- chii” pentru că sunt scrişi de unul care i-a şi trăit şi a avut o inimă predată cu totul Domnului. Căderea lui Solomon să ne fie o grăitoare pildă despre cum îl trage satana pe om în căile pieirii sufleteşti. Truda cea mai mare o pune satana în a-i rătăci tocmai pe aleşii Domnului şi pe cei apucaţi în căile mântuirii sufleteşti (de cei rătăciţi n-are grijă, pentru că‑i ştie în mâna lui). Nu te încrede, dra- gă cititorule, de eşti apucat pe calea mântuirii, ci te roagă şi priveghează neîncetat, căci satana te urmăreşte şi te pândeş- te neîncetat. Să scăpăm de el apropiindu-ne tot mai tare de Domnul. Domnului să-I predăm neîncetat inima noastră, toată viaţa noastră, toate gândurile şi vorbele noastre. Să fugim de ispita patimilor şi plăcerilor lumeşti, căci acelea l-au pierdut şi pe înţeleptul Solomon. Cele două căruţe Un căruţaş îl ajunse în drum pe altul şi voi să-l întreacă. – Fă-mi loc să trec înainte, se răsti el către cel ce mergea îna- intea lui. – Da’ pe urma mea nu poţi merge? răspunse celălalt. – Nu, zise cel dintâi, pentru că mie mi se cuvine să merg îna- intea ta. – Da’ de ce, ce duci în căruţa ta? – Eu duc spirt şi ţuică.

180 Părintele IOSIF TRIFA – Atunci, frate, ai dreptate. Treci înainte, pentru că eu duc în căruţa mea coşciuge şi trebuie să merg în urma ta. * „…căci este chiar ceasul să vă treziţi din somn… Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă” (Rom 13, 11-13).

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 181 La praznicul nostru naţional din 1 Decembrie În fiecare an, la 10 Mai, avem cel mai mare praznic din calendarul neamului nostru: unirea tuturor românilor într-o singură ţară, dorită şi visată de strămoşii noştri. M-am gândit să dau pentru această zi o citire potrivită din Biblie şi n-am aflat nici una mai potrivită ca cea de mai jos.

182 Părintele IOSIF TRIFA Biblia Vechiului Testament ne spune că israeliţii s‑au stricat după ce au scăpat din robia Egiptului. L-au uitat pe Dumnezeu, dezrobitorul lor; au cârtit împotriva Lui, s-au dat idolilor, desfrânărilor şi păcatelor. Pentru aceasta, Dumnezeu i-a pedepsit să rătăcească patruzeci de ani prin pustia de lip- suri, necazuri şi pedepse. Pentru păcatele lor, israeliţii au murit în pustie înainte de a ajunge în Canaanul cel făgăduit. „Şi a grăit Domnul către Moise, zicând: «În pustia aceasta vor că- dea oasele voastre… nu veţi intra în pământul pe care l-am făgăduit vouă… pe pruncii voştri îi voi duce în acest pământ… iar oasele voastre vor rămâne în pustia aceasta»” (Numeri 14, 26-32). Cuvântul Domnului s-a împlinit. Israeliţii au murit în pustie, numai copiii lor au ajuns în Canaan. Nici lui Moise nu i s-a dat să ajungă în Canaan. „Domnul S-a mâniat şi pe mine din pricina voastră – zice Moise – şi a zis: «Nici tu nu vei intra în Canaan»” (Deut. 1, 37). Înainte de a muri, Moise se sui pe vârful muntelui Nebo de unde Dumnezeu i-a arătat Canaanul, zicându-i: „Acesta este pământul ce-l voi da seminţiei tale; ţi l-am arătat să-l vezi, dar tu nu vei intra într-însul” (Deut. 34, 4). Imaginea de alături înfăţişează clipa în care Dumnezeu îi arată lui Moise Canaa­ nul, înainte de a muri. O, ce plină de înţeles şi de învăţătură este pentru noi aceas- tă istorie din Biblie! În ea parcă-i pusă chiar istoria noastră şi păţaniile noastre. Ca şi odinioară israe­ liţii, fost‑am şi noi într- un „Egipt” de supunere şi de robie străinilor. Când am scăpat din robie, acum opt ani, cântat-am şi jucat-am de bucuria dez- robirii noastre. Dar pe urmă ce s-a întâmplat? Apucat-am şi noi ca israeliţii printr-o pustie de necazuri, de lipsuri şi de greutăţi ce nu se mai gată… De opt ani am scăpat din „Egipt” şi încă n‑am ajuns în Canaanul binelui. Oare de ce? D-apoi de aceea, pentru că şi noi, ca odi- nioară israeliţii, ne-am stricat după ce am scăpat din robia

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 183 „Egiptului” nostru (Ieşire 32, 7). Sculatu-ne-am şi noi să jucăm şi să ne petrecem ca odinioară israeliţii (Ieşire 36). Făcutu-ne-am viţel de aur: banii, plăcerile, beţiile, desfrână- rile sunt tot atâţia viţei de aur şi idoli ai vremurilor şi oame- nilor de azi. Nu ne lipseşte nici „apa Meribei”, apa certei şi a zavistiei de fraţi (Numeri 20, 13). Pentru toate acestea, Domnul ne ţine şi ne poartă ca odini- oară pe israeliţi prin pustia necazurilor şi greutăţilor. În loc să ne îndreptăm, tot mai răi şi mai răi ne facem, de aceea pustia nu se mai gată şi Canaanul binelui nu se mai arată. Israeliţii au rătăcit patruzeci de ani prin pustie şi toţi – afară de doi – au murit înainte de a ajunge în Canaanul cel făgăduit. Cam aşa ni se arată şi nouă. Vom muri cu toţii înainte de a ajunge binele şi uşurarea pe care le-am aşteptat. Numai copiii şi nepoţii noştri vor ajunge binele… dacă îi vom creşte în cele bune. Ca oarecând lui Moise, Dumnezeu ne-a arătat şi nouă numai din depărtare Canaanul binelui, dar pentru păcate- le noastre nu ne lasă să intrăm în el. Oamenii de azi aşteaptă Canaanul binelui din multe părţi. Unii îl aşteaptă de la oameni, alţii de la politică. Însă binele tre- buie aşteptat din altă parte: de la îndreptarea purtărilor noastre. Până când noi suntem răi, în zadar aşteptăm vremuri bune. La congresul din Stocholm, unde trimişii tuturor Bisericilor s-au sfătuit asupra îndreptării relelor din lume, principele Suediei a spus o vorbă foarte cuminte. „Noi, oamenii şi popoarele de azi – a zis principele – trăim vremile ce le merităm”… La aşa oameni, aşa vremuri… la aşa cap, aşa căciulă. Noi căutăm pri- cinile relelor tot în afară de noi, şi ele sunt în noi. Şi nu numai noi românii suntem în această stare biblică. Toate popoarele sunt aşa. Când am fost la Ierusalim, am vă- zut şi Muntele Nebo de unde i-a arătat Dumnezeu lui Moise Canaanul. În vârful muntelui mi se părea că văd toate popoa-

184 Părintele IOSIF TRIFA rele şi pe Domnul deasupra lor, arătându-le în zare Canaanul, binele, uşurarea. În acest Canaan, acele neamuri vor intra mai întâi, care vor înţelege mai curând cuvintele Evangheliei: cău- taţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă (Mt 6, 33). De necazuri, acele neamuri vor scăpa mai întâi, care vor fi mai mult nădăjduind spre Domnul; căci dacă vom fi nădăjduindu-ne spre Dânsul, ne vom mântui prin- tr-Însul (Is 1, 27). În praznicul nostru naţional din 1 Decembrie, să nu uităm acest adevăr. Lăudaţi-L, că e mare Dumnezeu Lăudaţi-L, că e mare Dumnezeu, Ce-a păzit cu mână tare Pe român, poporul Său! El din veci ne-a fost Părinte Şi Stăpân; Nici de astăzi înainte N-o să-l uite pe român. Mare e a Lui putere Şi va fi; Şi de câte ori vom cere Să ne-ajute, va veni. Avem veacuri mărturie C-al Său scut, Apărându-ne-n urgie, Printre valuri ne-a trecut.

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 185 Când veneau gloate barbare Peste noi, Dumnezeul nostru mare Ne da braţe de eroi. Când purtam în grea robie Lanţul greu, Noi credeam în bărbăţie Şi-ntr-al nostru Dumnezeu. L-am chemat să ne ridice Şi-a venit; Şi din lanţuri inamice Braţele ne-a dezrobit. El ne-a dus la libertate Şi la drept; Şi sub scutu-I vom străbate, Cu credinţa Lui în piept. (Al. Lapedatu)

186 Părintele IOSIF TRIFA Diavolul şi azi tot aşa îi ispiteşte pe oameni Este cunoscută istoria căderii lui Adam şi ale Evei, când i-a înşelat şarpele-diavol să guste din pomul cel oprit. Până şi copiii cei mici de şcoală cunosc această istorie. Vă rog să o citiţi cu luare-amint­e şi în Biblie, la cartea Facerii, capitolul 3. Însă pu- ţini sunt acei care cunosc înţelesul adânc ce este în istoria acestei căderi. Căci înţelesul acestei căderi nu e numai acela că Adam şi Eva au păcătuit şi Domnul Hristos a venit în lume să şteargă

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 187 acest păcat strămoşesc. Această învăţătură – pe care o cunoaş- tem din cărţile de religie – e frumoasă şi e adevărată, numai că pentru mine şi pentru tine, cititorule, n-are nici o însemnătate atâta timp cât noi trăim o viaţă cufundată în toate patimile, fă- rădelegile şi ticăloşiile. Nici Naşterea Domnului, nici Botezul, nici Moartea şi Învierea Domnului, nici mântuirea lui Adam şi ştergerea păcatului strămoşesc n-au nici o însemnătate pentru mine şi pentru tine câtă vreme noi trăim fără nici o schimbare sufletească, câtă vreme trăim o viaţă încărcată cu toate urmările păcatului strămoşesc, cu toate patimile şi fărădelegile. Înţelesul cel dintâi al căderii lui Adam şi al Evei este acela să aflu că şi eu sunt un Adam înşelat de şarpele dia­vol. Să aflu că istoria lui Adam şi al Evei se petrece şi cu mine, să aflu că şi pe mine tot aşa m-a înşelat şi mă înşeală diavolul, cum i-a înşelat odinioară pe Adam şi pe Eva. Biblia spune că şarpele-diavol s-a apropiat de Adam şi de Eva cu vorbele: – Oare a zis Dumnezeu cu adevărat, ori numai vi se pare vouă, să nu mâncaţi din toţi pomii raiului? – Da, a răspuns Eva, Dumnezeu ne-a spus lămurit: „Să nu mâncaţi din rodul pomului din mijlocul grădinii, căci cu moarte veţi muri”. Atunci satana, văzând că Adam şi Eva n-au uitat porunca, începu cu înşelăciunea minciunii: – Nu pentru asta v-a oprit Dumnezeu, că veţi muri, le zise diavolul, ci pentru că El ştie că îndată ce veţi gusta vi se vor deschide ochii şi veţi fi şi voi asemenea cu Dumnezeu, cunos- când binele şi răul… „Şi a văzut femeia că bun este rodul pomului la mâncare şi plăcut ochilor la vedere şi cum că frumos este a cunoaşte binele şi răul. Şi luând din rodul pomului, a gustat şi a dat şi bărbatului să guste…”

188 Părintele IOSIF TRIFA Adică vedeţi, în faţa lui Adam şi a Evei şarpele diav­ ol a pus ispita ochilor şi vorbe de înşelăciune şi minciun­ ă. Să luăm aminte că diavolul înşeală şi azi tot aşa. Pe fiecare pa- timă, diavolul o pune în faţa omului cu ispita gustării şi cu şoapte de înşelăciune. Şi o pune şi cu un început mic, cu un măr, c-apoi ştie el, diavolul, că după acest început urmează cele multe. Spre pildă, patima furtului: diavolul o pune în faţa omului mai întâi cu un lucru mic şi neînsemnat, cu un măr, un ac… Omul se înfioară mai întâi de această ispită. E ceva ce par- că-l opreşte şi parcă îl mustră. E glasul Domnului, e porunca Domnului. Însă atunci îndată vine satana cu şoapta: „Ia-l, nu te teme, că nu ţi se întâmplă nimic… alţii fură şi lucruri mari… Da’ ce-i un măr?… Doar n-a pus omul apă la rădăcina pomu- lui”. Dacă omul ascultă şoapta diavolului, apoi, mai departe, are un lucru uşor, căci a doua oară omul nu mai aşteaptă atâta îmbietură. Patima şi diavolul îl biruie mereu, până ajunge, de la un ou, să fure un bou… Aşa e, spre pildă mai departe, patima beţiei. Diavolul pune şi această patimă în faţa omului cu un „măr” mic, cu un păhărel de băutură, şi apoi îi şopteşte: „Gustă, omule, gustă, omule, numai o dată, să vezi cât e de bună…” Când omul se împotriveşte, satana începe cu şoaptele: „Da’ ce, numai tu să nu bei, când toată lumea bea şi îşi uită de necaz cu băutura? Doar nu bei din agoniseala nimănui, ci din munca ta… Că doar pentru asta-i făcută băutura… Da’ ce-i un pahar?…” Când ai băut cel dintâi pahar, satana se bucură şi răsuflă uşurat, căci mai încolo lucrul lui e uşor. La al doilea pahar, omul nu se mai îmbie, pe al treilea îl cere, iar după alte treizeci şi trei, urmează biruinţa diavolului: dumnezei, preciste, bătăi, desfrânări etc. Patima beţiei începe cu un „măr”, cu cel dintâi pahar, şi se gată cu pieire trupească şi sufletească. Mărul cu care i-a ispitit dia-

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 189 volul pe Adam şi pe Eva se pare că în zilele noastre e păhărelul cu alcool. Aşa e, spre pildă mai departe, patima desfrânării. Când satana pune mai întâi această patimă în faţa omului, omul se înfiorează. Glasul Domnului îi şopteşte: „Păstrează-ţi curăţia trupească şi sufletească!”. Dar atunci îndată începe şi diavo- lul cu şoaptele: „Gustă, omule, gustă numai o dată, să vezi cât e de dulce!… Gustă, că doar pentru asta-i făcută lumea, să gustăm din plăcerile ei… că doar nu-i să te faci călugăr…” etc. Dacă omul ascultă de diavolul şi gustă din această pa- timă, nu se mai poate opri până când pe urmă se trezeşte că amare sunt foarte urmările ei şi se vede cufundat în pieire trupească şi sufletească. Toate patimile încep cu un „măr” mic şi pe urmă se gată cu pieire trupească şi sufletească. Diavolul are pentru fiecare patimă şi pentru fiecare om câte o şoaptă de înşelăciune. Acesta e cel dintâi înţeles al căderii lui Adam şi a Evei: să afli că şi tu eşti un înşelat şi căzut, iar după ce ai aflat acest lucru să se trezească şi în tine – ca odinioară în Adam şi în Eva – cunoştinţa păcatului. Să afli că eşti un pierdut, că eşti un căzut în adâncul răutăţilor şi singur nu te mai poţi ridica. Să afli că din această stare te mai poate ridica numai Cel făgăduit că va „zdrobi capul şarpelui”, Iisus Mântuitorul. Pe acest Iisus să-L doreşti şi să-L primeşti ca pe un Mântuitor al tău, ca pe unul ce a venit în lume să te scape şi pe tine din pieire. Să te predai cu totul acestui Mântuitor, să te renaşti cu El în peştera din Vifleem la o viaţă nouă, să te botezi cu El în râul Iordan, să te răstigneşti cu El pe Golgota, ca omul tău cel vechi să se răstignească împreună cu El, ca să mori faţă de păcat şi să învii cu El la o viaţă nouă (Rom 6). Păcatul strămoşesc l-a şters Mântuitorul pe crucea de pe Golgota, dar urmările acestui păcat stăruie în noi. Ele sunt firea

190 Părintele IOSIF TRIFA cea vechea pe care o simţim în noi: aplecarea omului spre pof- te, patimi şi păcate. Această fire o putem birui numai cu darul ce l-a adus în lume Iisus Mântuitorul şi Jertfa Lui cea sfântă. Această fire o putem birui numai cu întărirea omul­ui nos- tru cel duhovnicesc. Taina mântuirii sufleteşti stă în aceea ca omul cel duhov- nicesc să-l biruie pe cel lumesc, omul cel nou să-l biruie pe cel vechi, duhul să biruie carnea (Rom 8, 1-14). L-ai primit tu, cititorule, pe acest Mântuitor, ca să poţi bi- rui firea cea veche, urmările păcatului strămoşesc şi înşelăciu- nea diavolului?

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 191 De ani de zile, un potop de necazuri ne urmăreş­te de sus din cer Cu un om din popor am vorbit astă-vară despre lucrurile mântuirii sufleteşti: – Foarte frumos predicaţi în «Lumina Satelor» să se în- toarcă oamenii la Dumnezeu, zicea omul, dar puţini sunt care

192 Părintele IOSIF TRIFA citesc şi ascultă această predică; eu socotesc că numai dacă li s-ar arăta oamenilor vreo minune de la Dumnezeu s-ar lăsa de răutăţi. Oare de ce nu mai face Dumnezeu şi azi minuni ca pe vremea lui Moise şi Aron?… – O, dragă suflete, i-am răspuns eu omului, eşti într-o gre- şeală, eşti într-o mare greşeală, căci Dumnezeu face şi azi mi- nuni ca pe vremea lui Moise şi Aron, numai că oamenii de azi nu vor să le vadă şi să le înţeleagă. De o vreme încoace, de la război încoace, nu se mai gată semnele, arătările şi minunile ce le face Dumnezeu între noi. Oare n-a fost şi războiul cel mare o astfel de arătare a lui Dumnezeu? Şi oare gripa ce a venit după război şi care în câteva luni a omorât mai mulţi oameni decât războiul întreg n-a fost şi ea un semn al lui Dumnezeu? Şi oare grindinile, secetele, musca columbacă, grozava scum- pete etc., etc., nu sunt şi ele tot atâtea arătări de la Dumnezeu? Şi oare potopul ce fu în anul 1925 la Crăciun n-a fost şi el o arătare cerească şi o minune? În ajun de Crăciun, apele au înecat oameni, au dus gospodării întregi, lăsând pe tot lo- cul prăpăd, jale şi sărăcie. Tunete şi fulgere au fost pe unele locuri cu acest prilej şi curcubeu s‑a ivit pe cer în dricul ier- nii. Oare nu sunt acestea cu adevărat o arătare şi o minune cerească? Ba da, dragă suflete şi iubiţi cititori, toate acestea sunt semne şi arătări cereşti prin care Dumnezeu ne mustră pentru fărădelegile noastre şi ne cheamă să ne îndreptăm. Noi însă ochi avem şi nu le vedem. Minte avem şi nu le pricepem. De ani de zile s-a lăsat peste noi un potop de necazuri ce tot mai mare se face. O mână de sus din cer parcă ne urmăreşte şi varsă peste noi neîncetat potop de necazuri şi pedepse. De ani de zile, Dumnezeu parcă vorbeşte cu noi prin semne şi mi- nuni, prin fel de fel de pedepse şi plăgi, aşa cum le vorbea odi- nioară egiptenilor prin Moise şi Aron. Noi însă trăim în chipul

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 193 şi asemănarea lui Faraon. Vedem arătarea şi pedeapsa cerului, ne înspăimântăm de ea, dar nu ne îndreptăm. Eu socotesc că după câteva sute de ani, după ce vremi- le se vor linişti şi ieşirile sufleteşti se vor întoarce în matca Evangheliei de unde au ieşit, urmaşii noştri vor vorbi despre noi, despre rândul acesta de oameni, întocmai cum vorbim noi despre plăgile Egiptului din Biblie. Parcă îi văd pe dascălii acelor vremuri cum vor povesti despre noi copiilor în şcoa- lă, zicând: „Fost-a în vremile acelea că oamenii Îl părăsiseră cu totul pe Dumnezeu; şi Dumnezeu i-a certat pe ei cu multe pedepse, să se întoarcă din calea răutăţilor. Trimis-a peste ei războaie înfricoşate, trimis-a greutăţi mari, trimis-a potopuri în timp de iarnă, dar ei nu s-au îndreptat, ci au murit în păgâ- nătăţile lor”… Istoria potopului din Biblie are foarte multă asemănare cu noi şi cu vremile noastre. „Şi se stricase pământul înaintea lui Dumnezeu – zice Biblia – şi se umpluse de fărădelege. Şi a văzut Domnul Dumnezeu că pământul era stricat şi tot omul s-a abătut de la calea sa…” (Fac 6, 11-12). Aşa sunt şi vremile noastre, de aceea ne ceartă Dumnezeu cu potop de necazuri şi pedepse cereşti. Avem un potop de necazuri pentru că viaţa noastră s-a fă- cut un potop de răutăţi. De ani de zile avem un potop al răută- ţilor, de ani de zile vuieşte în lume o revărsare a fărădelegilor. Ca pe vremea lui Noe, am ajuns şi noi un potop al stricăciuni- lor sufleteşti şi al pieirii sufleteşti. Zi de zi, an de an tot cresc apele acestui potop, dar noi stăm liniştiţi şi ne înecăm liniştiţi. De aceea ne trimite Dumnezeu necazuri şi pedepse, ca să ne spăimântăm şi să căutăm mântuire. Domnul ne-a dat şi nouă o corabie de scăpare: e corabia mântuirii noastre sufleteşti, cea câştigată prin scump sângele Mântuitorului. Din faţa valuri- lor pieirii sufleteşti, să fugim în această corabie. Pleacă înda-

194 Părintele IOSIF TRIFA tă, dragă suflete, să intri în corabie. Nu vezi cum cresc apele? N-auzi cum vuiesc valurile? Nu vezi cum se îneacă oamenii în potopul răutăţilor şi tu nu te înspăimânţi? Şi tu stai liniştit? Aceasta e corabia mântuirii sufleteşti pe care ne-a câşti- gat-o şi ne-a făcut-o Domnul Iisus Hristos prin sfântă Jertfa Sa. În faţa valurilor de răutăţi, de arătări, de pedepse cereşti şi de pieire sufletească ce se ridică din toate părţile, această corabie stă totdeauna deschisă şi glasul Domnului ne cheamă să intrăm în ea. „Eu sunt uşa, prin Mine de va intra cineva se va mântui” (In 10, 9). Intră în această corabie, dragă cititorule, intră tu şi toată casa ta. Mântuieşte-te pe tine şi pe cei din casa ta şi apoi scapă-i şi pe alţii din potopul pieirii sufleteşti, chemându-i în corabia mântuirii. Glasul Domnului ne strigă: Sculaţi-vă din somnul păca- telor! Ieşiţi din răutăţi! Mântuiţi-vă sufletul! Intraţi în corabia mântuirii! Însă cei mai mulţi iau în glumă această chemare; alţii spun că mai au vreme; şi pe urmă vine moartea şi închide fără de veste uşa corăbiei şi tu, dragă suflete, rămâi afară în potopul pieirii. Intraţi în corabia mântuirii sufleteşti! Intraţi, că pe urmă se închide fără de veste uşa corăbiei, vine moartea şi tu, dragă suflete, rămâi afară, în potopul pieirii sufleteşti. Eu te întreb, dragă suflete, eşti tu acum în corabie sau afară din corabie? Dacă eşti afară, de ce nu intri? De ce?

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 195 David îl lasă pe Şimei în judecata Domnului Chipul de mai sus arată o întâmplare din viaţa lui David, împăratul şi proorocul. Auzind că s-a răsculat împotriva sa Absalom, fiul său, David şi oamenii lui au plecat să fugă din Ierusalim. „Şi suia David dealul măslinilor plângând, cu ca- pul acoperit şi cu picioarele goale şi toţi cei ce erau cu el suiau plângând.” Atunci a ieşit în calea lor un om cu numele Şimei, din neamul lui Saul, şi a început a blestema şi a arun-

196 Părintele IOSIF TRIFA ca cu pietre după David şi „după toţi slujitorii lui David, în vreme ce tot poporul şi toţi vitejii stăteau la dreapta şi la stânga împăratului”. Şi striga Şimei: „Du-te, du-te, om al sângelui, că, iată, Domnul face să cadă pedeapsa asupra ta”… Atunci un slujitor al împăratului, punând mâna pe sa- bie, a zis: „Pentru ce blestemă acest câine mort pe împăratul meu? Lasă-mă, te rog, să merg să-i tai capul”. Însă David l-a oprit, zicând: „Lăsaţi-l să blesteme, poate că Domnul vrea aşa. Copilul meu Absalom umblă să-mi ia viaţa. Lăsaţi-l şi pe acesta să blesteme… poate că Domnul Se va uita la ne- cazul meu şi îmi va face bine în locul blestemelor de azi”... (Citiţi pe larg la II Samuel 16, 5-14.) O, ce minune mare se vede în chipul şi întâmplarea de mai sus! Un om blestemă, batjocoreşte şi aruncă cu pietre după un împărat înconjurat de ostaşii lui şi împăratul sufere batjocura şi pietrele lui. Un singur semn, o singură vorbă ar fi trebuit şi gura hulitorului ar fi amuţit pentru totdeauna. Însă David n-a voit acest lucru. Nu l-a voit pentru că David avea Duhul Domnului. David avea duhul iubirii şi al iertării din Evanghelia Noului Testament. David avea duhul Evangheliei Mântuitorului – iubirea şi iertarea, răbdarea – şi a trăit acest duh. Întâmplarea de mai sus este o grăitoare dovadă despre acest lucru. David putea să facă repede judecată hulitorului, însă David nu l-a tras pe batjocoritor în judecata lui, ci l-a lăsat şi l-a trimis în judecătoria Domnului. David niciodată nu lăsa să grăiască şi să judece judecătoria lui, ci judecata şi judecătoria Domnului. În faţa acestei judecătorii îşi ducea David toate plângerile lui şi pe toţi asupritorii lui, precum aşa de frumos a spus acest lucru în psalmi, unde zice: „Vezi smerenia mea

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 197 şi mă scoate… judecă judecata mea şi mă izbăveşte” (Ps 118, 153-154). „Judecă, Doamne, pe cei ce-mi fac strâmbătate” (Ps 34, 1). „Judecă-mă, Doamne, după dreptatea Ta” (Ps 34, 23). „…Adusu-mi-am aminte de judecăţile Lui şi m-am mângâiat” (Ps 118, 52). Acesta e şi azi semnul cel dintâi al celor care trăiesc în du- hul Evangheliei: ei nu judecă, ei nu judecă pe nimeni, nici pe cel ce le face rău, ci Îl lasă pe Domnul să judece. O, ce bine ar fi când oamenii şi-ar încredinţa toate afacerile şi toate plânge- rile lor la judecătoria Domnului! Atunci n-ar mai fi atâtea pâri şi răzbunări între oameni. David l-a lăsat pe batjocoritor în judecata Domnului şi Domnul a judecat în această afacere; căci, ne spune Biblia mai departe că, peste un an, Şimei batjocoritorul a căzut la picioa- rele lui David şi s-a rugat de iertare (II Sam 19, 18). Vedeţi ce judecător bun a avut David, că i-a făcut dreptate şi l-a adus la picioarele lui pe batjocoritor. Astfel ne judecă Domnul şi afa- cerile noastre când I le încredem Lui. Dar Evanghelia Mântuitorului cere ceva mai mult şi decât atât: cere să ne rugăm pentru cei ce ne fac nouă răul. Mulţi nu se pot împăca deloc cu această învăţătură. Sunt destui creştini care iau azi în batjocură cuvintele Mântuitorului: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine celor ce vă urăsc… Dacă dă cu pietre, tu dă cu pâine…” (Mt 5, 38-47; Lc 6, 27-36). Şi tocmai în această învăţătură stă puterea Evangheliei şi a creştinismu- lui. „Că de veţi iubi pe cei ce vă iubesc şi veţi face bine celor ce vă fac bine, ce răsplată aveţi, căci şi păgânii fac aşa” (Lc 6, 33-34). Creştinii cei dintâi au biruit păgânătatea tocmai cu această învăţătură a iubirii, a iertării, a răbdării şi a jertfirii de sine. Creştinii cei dintâi primeau loviturile şi batjocurile cu rugă- ciune, cu iertare şi linişte sufletească. Cu acestea au câştigat

198 Părintele IOSIF TRIFA suflete pentru Evanghelie. Evanghelia mântuirii sufletelor şi împărăţia lui Dumnezeu se răspândeşte şi azi tot aşa. Cu nimic nu poţi câştiga un suflet pentru Evanghelie aşa de uşor şi sigur precum cu duhul iubirii, al iertării şi al răbdării. Îţi dă cineva o palmă? Te batjocoreşte? De i le dai înapoi, ai pus ulei pe foc; dar de vei răspunde cu cuvinte de dragoste şi de iertare, atunci oricât de rău ar fi cel ce te-a lovit, palma şi batjocura va rămâne cu greutate pe sufletul lui. Un ostaş din Oastea Domnului îmi scrie că la început, când s-a hotărât să nu mai meargă pe la crâşme şi să nu mai înjure, a fost amarnic batjocorit. Îl arătau toţi cu degetul, de parcă cine ştie ce rău ar fi făcut. „Îndeosebi un fost prieten de crâşmă – îmi scrie ostaşul – pe toate drumurile striga după mine. Eu însă am stat liniştit în faţa batjocurilor lui, i-am răspuns blând, cu vorbe din Sfânta Scriptură şi m-am rugat lui Dumnezeu să-l ierte. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el că de la o vreme cel batjocoritor a tăcut, iar azi e tovarăşul meu în lucrul Domnului…” Da, da, pentru că dragostea, liniştea şi iertarea celui bat- jocorit a lucrat (mai cu putere decât orice predică) în sufletul batjocoritorului şi l-a adus şi pe el la Mântuitorul. Noi n-avem duhul Evangheliei Mântuitorului, de aceea sunt pline satele şi oraşele noastre de pizme, frecări, clicării şi răzbunări. O, ce lucru grozav se vede între creştinii de azi! Sunt oameni care anul întreg nu fac altceva decât sapă unii după alţii şi coc răzbunări; sunt unii care o viaţă întreagă o petrec săpând unii după alţii şi punând la cale planuri de răz- bunare. O astfel de viaţă ajută împărăţia urii, împărăţia întune- ricului, împărăţia diavolului. Să biruim această împărăţie cu Evanghelia iubirii şi iertă- rii de oameni.

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 199 Carul îngheţat Nişte oameni am văzut astă-iarnă umblând în faţa unei case să pornească un car îngheţat. Unul izbea roţile cu un topor, um- blând să le mişte. Dar roţile mai mult se stricau decât se dezghe- ţau. Atunci ieşi un om din casă cu o vadră de apă caldă. O turnă peste roţi şi roţile îndată se dezgheţară şi carul porni la drum. Aşa şi pe un om păcătos îl poţi porni la drumul mântuirii mai degrabă cu iubirea cea dulce a Evangheliei decât cu mustrări şi cu vorbe aspre.

200 Părintele IOSIF TRIFA Cele patru „oi” ale lui David Chipul de mai sus arată o întâmplare din viaţa lui David proorocul. E întâmplarea când David a nelegiuit cu femeia lui Urie şi pe urmă, ca nelegiuirea să fie şi mai mare, l-a cumpenit pe Urie să fie omorât în război, pentru ca s-o poată avea pe soţia lui între femeile sale. Dar acest lucru „n-a plăcut Domnului”. Domnul l-a trimis la David pe Natan proorocul, care i-a pus nelegiuirea într-o istorioară: