Citiri şi tâlcuiri din Biblie

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 51 să te apuci de lucru. N-auzi tu glasul Domnului Iisus cum te strigă: „Lucraţi până este ziuă, căci vine noaptea când nimeni nu mai poate lucra” (In 9, 4)? „INTRĂ ÎN CORABIE TU ŞI TOATĂ CASA TA!” E veche istoria lui Noe cu corabia şi totuşi e nouă. Când o citeşti în Biblie ţi se pare că e vorba despre noi şi vremuri- le noastre. „Şi se stricase pământul înaintea lui Dumnezeu – zice Biblia – şi se umpluse de fărădelege. Şi a văzut Domnul Dumnezeu că pământul era stricat şi tot omul s-a abătut de la calea Sa”… (Fac 6, 11-12). Dar învăţătura despre potop şi co- rabia lui Noe mai are şi o altă însemnătate – aceea că Domnul ne cheamă şi pe noi, ca odinioară pe Noe, să ieşim din răutăţi şi să intrăm în corabia mântuirii noastre sufleteşti. „Intră în corabie tu şi toată casa ta” a zis Domnul către Noe; şi tot aşa îţi zice şi ţie: „Intră în corabie şi tu, omule! Ieşi din păcate şi intră în corabia îndreptării şi mântuirii tale sufleteşti.” „Eu sunt uşa, prin Mine de va intra cineva se va mântui” (In 10, 9), a zis Iisus. Şi prin această uşă e chemat fiecare om să intre în corabie. „Intră tu şi toată casa ta!”… asta înseamnă să te îndrepţi pe tine însuţi, pe copiii tăi, pe soţia ta, pe slugile tale. Scoate certurile şi răutăţile, şi năravurile cele rele din casa ta, din sufletul tău şi din al celor din casa ta. Cititorule! Eu te întreb, eşti tu în corabie sau afară din corabie? Trăieşti în fărădelegi sau ai ieşit din ele? Poate că eşti departe, undeva în apele fărădelegilor. Pleacă, omule, îndată, să intri în corabie. Nu vezi cum cresc apele răutăţilor? Nu vezi că te îneci în potopul fărădelegilor şi nu te înspăimânţi? Bagă de seamă că moartea va închide fără de veste uşa corăbiei şi tu vei rămâne afară, spre pieire.

52 Părintele IOSIF TRIFA Cititorule! Să ştii ce bine-i după ce ai intrat în corabie, după ce te-ai hotărât împotriva păcatelor şi, ieşind din ele, ai început o viaţă nouă cu Domnul! Numai atunci vezi primejdia în care ai fost, numai atunci vezi apele şi valurile ispitelor din care ai scăpat. La orice fel de meşteşug trebuie deprindere Spune-mi, te rog, de meşteşuguri, oare dacă voim a le cunoaş- te n-avem lipsă să ne apucăm de lucru ca să le deprindem? De pildă, dacă voieşte cineva să fie căpitanul unei corăbii: se apucă de treabă. Voieşte să fie negustor, se apucă de treabă. La orice fel de meşteşug trebuie omul a se deprinde şi a se apuca de lucru. Tot aşa, şi cel ce voieşte să fie un creştin adevărat trebuie a se apuca de lucru. Nu e destul numai că voieşte omul a se face creştin, ci alături cu voinţa trebuie să se şi apuce de lucru. Dacă vom dormita, dacă sforăind vom aştepta să intrăm în ceruri, cum vom putea să moştenim împărăţia cerurilor?… (Sf. Ioan Gură de Aur – Omilia 16, Evrei) Cuvântul cel mai lung şi cel mai scurt Într-o societate de intelectuali s-au pus odată diferite între- bări. Întrebările erau mai mult de glume şi păcăleli. Un om credin- cios, aflându-se între ei, a pus întrebarea: Care e cuvântul cel mai lung? Nimeni n-a putut da răspuns corect. Atunci cel care întreba a răspuns tot el, zicând: Cuvântul cel mai lung e „veşnicia”, pentru că nu se mai gată niciodată. A pus apoi iar o întrebare: Care e cuvântul cel mai scurt? Răspunsul l-a dat tot el, zicând: Cuvântul cel mai scurt e „acum”, pentru că îndată ce ai rostit-o nu mai este, s-a dus. Am pus aceste întrebări – zise mai departe întrebătorul – să vă gândiţi şi D-voastră

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 53 că acum e timpul să câştigăm veşnicia. Viaţa noastră e să câş- tigăm acest acum care ţine cât o scânteie, dar veşnicia rămâne pentru totdeauna. Să ne gândim şi noi asupra acestui adevăr. Acum e timpul să ne dobândim veşnicia, viaţa veşnică. „As­tăzi, de veţi auzi glasul Meu, nu vă învârtoşaţi inimile voastre” (Evrei 3, 7-18). Însă diavolul îi şopteşte mereu omului: Mâine… mâine… Vai celor ce ascultă de şoapta satanei. La ce se gândeşte omul în clipele morţii Un învăţat din Anglia a strâns răspunsuri de la toţi cei care, prin atare minune, au săpat, aşa-zicând, din gura morţii şi pe care i-a întrebat la ce s-au gândit în clipele când s-au văzut în faţa mor- ţii. Optzeci la sută dintre cei întrebaţi au răspuns că în acele clipe s-au gândit cât de rău şi-au cheltuit viaţa şi cât de puţin au lucrat pentru sufletul lor. „În faţa mea – spunea unul – nu vedeam decât faptele mele cele rele. Simţeam că mă topesc sub groaznica mus- trare că nu mi-am îngrijit sufletul.” Măcar din aceste răspunsuri să luăm şi noi învăţătură despre grija şi îngrijirea sufletului.

54 Părintele IOSIF TRIFA Trăim vremuri biblice Chipul de mai sus arată una din vedeniile Evang­ helistului Ioan istorisite în Apocalipsa, la cap. 6. Când citeşti în Biblie această vedenie, parcă vezi în ea istoria vremurilor noastre. Iată mai jos această vedenie: „Şi am văzut – scrie Evanghelistul Ioan – când a deschis Mielul (Iisus) una din cele şapte peceţi… şi mi‑a zis: «Vino şi vezi». Şi am văzut şi iată un cal alb; şi cel ce şedea pe el

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 55 avea arc; şi s-a dat lui cunună şi a ieşit biruind şi ca să bi- ruiască.” Vedenia aceasta înseamnă biruinţa Evangheliei lui Iisus Hristos pe pământ, adică binele, pacea şi iubirea între oameni. „Şi când a deschis a doua pecete, am văzut şi iată alt cal, roşu; şi celui ce şedea pe el s-a dat lui să ia pacea de pe pământ şi ca unul pe altul să se junghie; şi s‑a dat lui sabie mare”… Oare acest cal roşu ca focul n-a fost marele război care a luat pacea de pe pământ? Oare acest cal nu sunt vremuri- le noastre pline de praf de puşcă şi de pregătiri de războaie noi? Oare nu este acest cal roşu diavolul care a luat pacea şi dragostea din sufletul şi din traiul oamenilor şi a făcut şi face cumplită moarte sufletească? „Şi când a deschis pecetea a treia, am văzut, şi iată un cal negru; şi cel ce şedea pe el avea cumpăna în mâna sa. Şi am auzit glas în mijlocul celor patru vieţuitoare, zicând: «O măsură de grâu pentru un dinar şi trei măsuri de orz pentru un dinar”… Oare acest cal nu este scumpetea ce ne-a venit după răz- boi, pe care o simţim şi noi din belşug şi care ne strigă şi nouă preţuri grozave şi mai mari ca acelea din Biblie, când era mă- sura de grâu cu un dinar? „Şi când a deschis pecetea a patra, am văzut, şi iată un cal galben; şi celui ce şedea pe el îi era numele Moartea şi iadul urma cu ea. Şi s-a dat lor putere ca să omoare a patra parte a pământului, cu sabie, cu foamete şi cu moarte”… Oare acest cal nu sunt plăgile, necazurile ce le trăim azi: secete, furtuni, muscă columbacă, beteşuguri în oameni şi vite etc.? În toate părţile parcă tropoteşte azi acest cal şi încă nu ştim ce necazuri şi pedepse ne mai poate aduce… Da, da, iubiţilor cititori, trăim vremuri biblice. Trăi­m vre- muri grele, pe care ni le arată anumit Biblia şi ne cheamă să ne

56 Părintele IOSIF TRIFA întoarcem către Dumnezeu. De ani de zile, Dumnezeu parcă vorbeşte cu noi prin semne şi minuni, prin tot felul de pedepse şi plăgi, aşa cum le vorbea odinioară egiptenilor prin Moise şi Aron. Noi însă trăim în chipul şi asemănarea lui Faraon. Vedem arătarea şi pedeapsa cerului, ne înspăimântăm de ea, dar nu ne îndreptăm. Cu adevărat trăim vremuri biblice. Vremurile noast­re sunt o Biblie deschisă în care şi cel orb de carte poate vedea şi citi chemarea Domnului, să ne întoarcem la El. Vai celor ce nici acum nu aud şi nu înţeleg această chemare. Cu adevărat aceştia sunt cei despre care a zis Psalmistul: „Ochi au şi nu văd, urechi au şi nu aud”. Cu adevărat, aceştia sunt pierduţi.

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 57 „Mergeţi, vărsaţi pe pământ cele şapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu”... Cu adevărat, trăim vremuri biblice. De ani de zile, Dumnezeu a început a grăi cu oamenii prin semne şi arătări cereşti. Şi războiul a fost un astfel de semn, şi răutăţile şi gre- utăţile de după război sunt un astfel de semn, şi vremile grele: potopurile, furtunile, seceta, greutăţile etc., sunt un astfel de semn… prin care Dumnezeu îi cheamă pe oameni la întoarcere din căile cele rele. Dar oamenii nu se întorc, ci tot mai răi şi mai răi se fac. Cu adevărat, se împlineşte în zilele noastre pro- orocia din Apocalipsa, pe care o arată chipul de alături. „Şi am auzit glas mare zicând celor şapte îngeri: «Mergeţi şi vărsaţi pe pământ cele şapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu». Şi s-a dus cel dintâi şi a vărsat cupa sa pe pământ şi s-a făcut rană rea şi mare între oameni, dar oamenii nu s-au îndreptat. Al doilea înger a vărsat cupa sa în râuri şi în iz- voarele apelor şi s-au făcut sânge (războiul), dar oamenii nu s-au întors. Al treilea înger a vărsat cupa lui pe soare şi i s-a dat lui să-i dogorească pe oameni cu foc (secetă), dat oameni au hulit numele lui Dumnezeu, Cel ce are stăpânire peste aceste răni, şi nu s-au îndreptat. Un alt înger a vărsat cupa lui în aer şi s-au făcut fulgere, vuiete şi tunete şi cu- tremur mare s-a făcut… şi au hulit oamenii mai departe pe Dumnezeu” (Apoc 16).

58 Părintele IOSIF TRIFA Iată cu adevărat o proorocie pe care o trăim în zilele noastre. De ani de zile se descarcă peste noi cupele mâniei lui Dumnezeu, dar oamenii nu se întorc. A venit peste noi cupa cea cu sânge – războiul – dar n-am ascultat-o; suntem mai răi ca înainte de război. Au venit apoi, rând pe rând, cupele cu foc (secetă), grindini, potopuri, uragane, boli, greutăţi şi alte fel de fel de plăgi. Cupele mâniei lui Dumnezeu se descarcă mereu peste noi, dar, în loc să ne îndreptăm, tot mai răi ne facem. Cine ştie câte cupe mai sunt până când trâmbiţa judecăţii va chema pe tot omul înaintea Dreptului Judecător! Glasul Domnului peste noi strigă astăzi, grăind: „Întoarceţi- vă, oamenilor!” Cel care nici acum n-aude şi n-ascultă chemarea Domnului este un pierdut.

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 59 O scrisoare din război Din focul războiului celui mare, un soldat îmi scria: „Pe aici e mare răutate şi osândă, iubite d-le părinte. Coasa morţii coseşte din greu. Cad oamenii polog. Eu am făcut făgăduinţă lui Dumnezeu că, dacă voi scăpa din acest prăpăd, apoi trei părţi din viaţa mea le voi petrece tot în coate şi în genunchi, cu rugăciune şi mulţămită lui Dumnezeu”… După război, l-am văzut pe autorul acestei epistole. L-am vă- zut la un praznic al Sf. Paşti… într-o cârcium­ ă. Izbea cu pumnul în masă şi înjura de cele sfinte, de te luau fiorii. Făgăduim întoarcere la Dumnezeu numai până ce ne îmblă- teşte pedeapsa cerului de sus. * „Ascultă, pământule, iată, Eu aduc peste aceşti oameni rele din care nu vor mai putea scăpa” (Ier 11, 11), „căci M-au părăsit pe Mine şi au jertfit dumnezeilor străini şi s-au închi- nat idolilor” (Ier 5, 19). „Veniţi să ne întoarcem către Dumnezeu, căci El ne-a ră- nit şi tot El ne va vindeca. El ne-a lovit şi tot El ne va lega şi tămădui” (Osea 6, 1). „«Întoarceţi-vă către Mine şi Eu Mă voi întoarce către voi», zice Domnul” (Maleahi 3, 7).

60 Părintele IOSIF TRIFA Proorocul Iona în pântecele chitului Chipul de mai sus ne arată întâmplarea cu Iona din Biblie. Dumnezeu îl trimisese la Ninive, dar el, „voind să fugă dina- intea lui Dumnezeu”, s-a suit într-o corabie şi a plecat în altă

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 61 parte. Pe drum însă, s-a iscat furtună; şi aruncându-se sorţi despre cine ar fi păcătos, sorţii l-au arătat pe Iona, care a fost aruncat în mare. Dumnezeu însă i-a cruţat viaţa, trimiţând un chit (o balenă) care l-a înghiţit şi după trei zile l-a aruncat la uscat. Această pedeapsă l-a îndreptat pe Iona şi a plecat la Ninive, să predice Cuvântul lui Dumnezeu. (Citiţi pe larg în Biblie cartea Iona.) Întâmplarea lui Iona este plină de învăţătură pentru noi. Ca şi cu Iona, Dumnezeu nu vrea moartea păcătoşilor, ci în multe feluri îi cheamă la întoarcere. Ca şi în calea lui Iona care fugea de porunca lui Dumnezeu, Domnul scoate şi în calea noastră furtuni de necazuri, de rele, de întristări, ca să ne oprim din ca- lea răutăţilor. În aceste vremuri de cumplite păcate, Dumnezeu a lăsat să ne înghită şi pe noi valuri de scumpete, diferite boli în oameni şi în vite. Minunea ce s-a întâmplat cu Iona se în- tâmplă şi cu noi, dar noi nu o înţelegem şi nu ne îndreptăm. Minunea cu Iona se întâmplă şi atunci când Dumnezeu ne scapă, aşa-zicând, din gura morţii. Din război, au venit unii cu hainele ciuruite de gloanţe. Au scăpat prin minune, ca Iona. Dar – durere! – nu s-au îndreptat ca Iona, ci azi Îl înjură pe bunul Dumnezeu. (…) Cititorule! Nu uita că necazurile sunt trimise să ne apropie de Dumnezeu. Când nici necazul nu te poate opri din calea răutăţilor, cu adevărat eşti pierdut.

62 Părintele IOSIF TRIFA Despre puterea rugăciunii Chipul de mai sus arată lupta israeliţilor cu Amalec, pe care Biblia o istoriseşte astfel: „Şi a zis Moise lui Iosua (Iisus Navi): «Alege ţie bărbaţi tari şi ieşi de te luptă cu Amalec şi iată, eu voi sta pe vâr- ful muntelui şi toiagul lui Dumnezeu în mâna mea.» Şi ieşind Iosua, a stătut împotriva lui Amalec, iar Moise şi Aron, şi Or s-au suit pe vârful dealului. Şi a fost când îşi ridica Moise

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 63 mâinile sale, biruia Israel; iar când lăsa jos mâinile, biruia Amalec. Şi mâinile lui Moise s-au îngreunat şi, luând piatră, au pus sub el şi şedea pe ea şi Aron şi Or îi sprijineau mâinile unul de‑o parte, altul de alta şi au fost mâinile lui Moise ri- dicate până la apusul soarelui şi Iosua a biruit pe Amalec”… (Citiţi pe larg la Ieşire 17, 9-13.) Această istorie din Biblie este plină de învăţătură sufle- tească pentru noi. Armata israeliţilor biruia până când Moise îşi ţinea mâinile ridicate spre cer în semn de rugăciune. Dar îndată ce Moise „îşi lăsa mâinile în jos”, biruiau vrăjmaşii. Aşa e, dragă cititorule, şi în viaţ­a noastră. Că şi noi suntem într-o luptă, într-o luptă mare şi neîncetată cu vrăjmaşul diavol, cu ispitele, patimile, înşelăciunile şi păcatele acestei lumi. Până când stai şi tu „cu mâinile în sus”, birui păcatul, dar îndată ce „laşi mâinile în jos”, te biruie patimile şi păcatele. Ştii tu ce înseamnă „a ţine mâinile în sus”? Înseamnă a-ţi face prin rugăciune o legătură cu cerul, cu Dumnezeu, şi, prin această legătură, să primeşti dar şi putere de sus; înseamnă să stai ca un pământ însetoşat sub ploaia darului şi harului de sus. Când astfel ţii mâinile în sus, să ştii că steagul biruinţei tale fâlfâie asupra păcatelor. Nu este, dragă cititorule, în lumea aceasta un lucru mai mă- reţ şi mai frumos decât a cădea în genunchi şi a‑ţi ridica mâinile în semn de rugăciune. Eu, de câte ori mă aplec în genunchi şi mă rog, simt o mărire şi o putere sufletească pe care nici toate bogăţiile lumii nu mi le pot da. Când stau în genunchi şi mă rog, mi se pare că sunt un fiu de împărat, sunt fiul Împăratului ceresc şi, prin rugăciune, vorbesc cu El şi El cu mine. Când stai în genunchi şi mâinile ţi se strâng cu căldură laolaltă, vorbele ţi se fac răspicate şi ochii ţi se umezesc, atunci să ştii, dragă citito- rule, că darul şi harul Duhului Sfânt s-a pogorât peste tine. Când

64 Părintele IOSIF TRIFA astfel „ţii mâinile în sus”, steagurile tale fâlfâie pline de biruinţă asupra păcatelor. O, ce dar şi ce putere mare este în rugăciune! Eu, care scriu aceste rânduri, nu-mi cruţ genunchii şi nu mă ru- şinez a spune că multe dintre aceste tâlcuiri le-am scris stând în genunchi. Luaţi-mi Biblia şi rugăciunea şi mi‑aţi luat pâinea şi apa sufletului meu. Luaţi-mi Biblia şi rugăciunea şi mi-aţi luat şi pana care scrie aceste cărţi. Dar mulţi creştini nu cunosc da- rul rugăciunii pentru că nu ştiu să se roage „cu putere”. Unii se roagă numai din buze, fără nici o căldură şi vlagă sufletească, iar alţii cer lucruri slabe prin rugăciune, precum zice Apostolul Iacob: „Cereţi, dar nu primiţi pentru că cereţi rău” (Iac 4, 3). Când eram preot la sate, veneau unii oameni să le fac slujbă de ajutor în clipa când plecau la judecătorie să se pârască. Adică oamenii cereau biruinţă unii asupra altora, şi nu asupra păcatului care-i mânase la drum. Cereţi în rugăciune dar şi putere de sus, ca să biruiţi păca- tul, nu pe semenii voştri. Dragă cititorule! Din toate părţile se ridică împotriva noastră oştile ispitelor şi păcatelor. Nu lăsaţi mâinile în jos, nu slăbiţi cu râvna şi cu rugăciu- nea. Despre Moise ne spune Biblia că a ţinut mâinile ridicate toată ziua, de dimineaţa „până la apusul soarelui”. Toată ziua acestei vieţi să o petrecem şi noi „cu mâinile ridicate”, adică în rugăciune. Din „dimineaţ­a copilăriei” până la „apusul soare- lui” să ţinem mâinile în sus. „Privegheaţi şi vă rugaţi, că trupul este neputincios, iar duhul osârduitor”, a zis Iisus (Mc 14, 38). O, ce dar mare este nouă rugăciunea! Prin ea putem vorbi ori- când şi oriunde cu Dumnezeu. Ea ridică şi duce neîncetat la cer rugările şi plângerile noastre, iar de acolo ne aduce dar, putere şi ajutor sufletesc şi trupesc. Grecii cei vechi aveau o legendă despre un uriaş cu nu- mele Anteu, pe care nimeni nu-l putea birui, pentru că Anteu

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 65 avea un dar: în decursul luptei, de câte ori atingea pământul, el căpăta putere nouă şi-l biruia pe cel ce se măsura cu el. Un astfel de dar ne dă şi nouă rugăciunea şi noi suntem într-o luptă neîncetată cu ispitele şi patimile acestei lumi. În această lup- tă, ca oarecând lui Anteu, ni s-a dat şi nouă darul să atingem mereu cerul prin rugăciunile noastre şi, din această atingere, să primim putere nouă şi biruinţă asupra ispitelor şi patimilor. Câţi însă folosesc acest dar? Câţi? Cea mai scurtă rugăciune În Anglia trăia un vestit profesor şi vestitor al Evangheliei. Într-o seară, studenţii lui ascultaseră la uşă să afle cum se roagă un astfel de om ce şi-a pus toată ştiinţa şi viaţa în slujba Domnului. Când s-a ridicat învăţatul, noaptea târziu, de la masa de scris să se culce, a îngenuncheat şi a zis numai atât: „Iisuse, Mântuitorul meu, Tu ştii că legătura dintre mine şi Tine a fost şi azi tot aşa ca ieri. Eu mă rog ca această legătură să fie şi mâine tot aşa, şi poi- mâine tot aşa… şi până la sfârşitul vieţii mele să rămână tot aşa… Eu n-am în această lume altă dorinţă şi nu cer de laTine, Doamne, altceva decât să mă întăreşti cu darul Tău, ca păcatul să nu poată rupe nicio­ dată legătura dintre mine şiTine”… Atât a fost rugăciunea profesorului, iar studenţii de la uşă s-au îndreptat spre casă înţelegând că cea mai frumoasă şi cea mai bună rugăciune este legătura ce şi-o face omul cu Iisus Mântuitorul. Cea mai frumoasă şi cea mai bună rugăciune e aceea pe care toată ziua, de dimineaţa până seara, şi toată viaţa, din leagăn până la mormânt, o trăieşti în legătură cu izvorul cel de viaţă dătător: cu Iisus Mântuitorul. Mâinile cele mai lungi Într-o revistă ştiinţifică, un învăţat a pus odată întrebarea: care oameni şi din care popoare ar avea mâinile cele mai lungi?

66 Părintele IOSIF TRIFA Întrebarea a strâns multe răspunsuri. Unii spuneau că negrii au mâinile cele mai lungi, alţii că popoarele de la răsărit, alţii că hoţii de buzunare. Între răspunsuri a fost însă şi unul ciudat care grăia aşa: Eu cred că mâinile cele mai lungi le au oamenii care se roagă din toată inima lui Dumnezeu, pentru că mâinile acestor oameni ajung până la cer şi, prin rugăciune, iau de acolo tot ce le trebuie. Astfel de mâini a avut şi Ilie, proorocul care şi-a întins mâinile în semn de rugăciune şi a încuiat cerul şi apoi iarăşi l-a descuiat… Minunat răspuns! Să ne fie şi nouă de învăţătură.

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 67 Doi prieteni adevăraţi: David şi Ionatan Chipul de mai sus arată doi prieteni adevăraţi din Vechiul Testament: proorocul David şi Ionatan, fiul regelui Saul. Aşa de frumos istoriseşte Biblia această prietenie: „sufletul lui Ionatan s-a lipit de sufletul lui David şi Ionatan îl iubea ca pe sufletul său. Şi a făcut Ionatan cu David legământ, căci îl iubea ca pe sufletul său”… David era prigonit de Saul, care că- uta să-l omoare. Ionatan l-a scăpat de la moarte, înştiinţându-l

68 Părintele IOSIF TRIFA pe neştiute de mânia tatălui său. David atunci a fugit din casa lui Saul şi, la despărţire, cei doi prieteni „se sărutară unul cu altul şi plânseră amândoi unul pentru altul şi David plânse mai mult”. (Citiţi pe larg această istorie în cartea I Regi sau I Samuel, cap. 18, 19, 20.) Minunată a fost prietenia şi iubirea dintre David şi Ionatan. În Biblia Vechiului Testament mai sunt şi alte pilde frumoase de acest fel, dar totuşi iubirea de oameni din Vechiul Testament era numai umbra iubirii pe care a adus-o în lume Iisus Mântuitorul. O dată cu Iisus Mântuitorul a răsărit în lume iubirea cea adevă- rată de care trebuie să fie cuprins fiecare suflet de om. Aceasta este iubirea creştină pe care Evanghelistul Ioan a prins-o atât de bine în cuvintele: „Întru aceasta este dragostea, nu că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit pe noi şi L-a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre. Dacă Dumnezeu ne-a iubit aşa, şi noi datori suntem să ne iubim unii pe alţii (I In 4, 10-11). „Cine nu iubeşte pe fratele său n-a cu- noscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (I In 4, 16). „Dacă zice cineva că-L iubeşte pe Dumnezeu, dar urăşte pe fratele său, mincinos este, pentru că cine iubeşte pe Dumnezeu cu adevărat, acela iubeşte şi pe fratele său” (I In 4, 20-21). „Cine nu-l iubeşte pe fratele său rămâne în moarte” (I In 3, 14). În temeiul creştinismului stă iubirea de oameni, de aceea ne-a lăsat Iisus ca un testament porunca: „Acestea poruncesc vouă, ca să vă iubiţi unii pe alţii precum şi Eu v-am iubit (In 15, 1-2). „Po­runcă nouă vă dau vouă, ca să vă iubiţi unul pe altul precum şi Eu v-am iubit. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că ai Mei ucenici sunteţi, dacă veţi avea dragoste între voi” (In 13, 34-35). Creştinii cei dintâi au înţeles acest testament; ei trăiau în iubire şi dragoste. Scriptura ne spune că ei „erau în legătură frăţească, întru frângerea pâinii şi întru rugăciuni. Şi era una sufletul şi inima celor ce s-au botezat” (Fapte 2, 42 şi 4, 32).

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 69 „Îmbrăţişaţi-vă unii pe alţii în sărutare sfânt­ă”, scria Apostolul Pavel (Rom 16, 16). „Mân­gâia­ţi‑vă unii pe alţii şi vă clădiţi unii pe alţii” (I Tes 5, 11). Dar, o, cât de mult a scăzut dragostea creştină dintre creş- tinii de azi! În vremile noastre se urăsc popoarele, se urăsc fiii aceluiaşi neam, se urăsc chiar şi cei din aceeaşi casă. S-au îm- plinit parcă profeţiile Scripturilor: „Tatăl va fi împotriva fecio- rului şi feciorul împotriva tatălui; mama împotriva fetei şi fata împotriva mamei (Lc 12, 53). „Frate pe frate înşeală” (Ier 9, 4). „Nu vor căuta (oamenii) decât să-şi facă rău unul altuia şi, stând la aceeaşi masă, vor grăi vicleşuguri” (Dan 11, 27). Acestea sunt dovezi grăitoare că cei mai mulţi oameni de azi trăiesc un creştinism (o viaţă) fără Hristos şi fără Evanghelia iubirii. Creştinii cei adevăraţi trăiesc ca fraţi în Domnul Iisus şi se alipesc cu sufletul lor unul de altul aşa cum s-a alipit David de Ionatan. Oriunde s-ar întâlni două suflete cuprinse şi aprinse de iubirea creştină, aprind şi ele un foc de iubire lângă care îi trag şi pe alţii. Aşa făceau creştinii cei dintâi şi aşa fac şi azi creşti- nii cei adevăraţi. Apostolul Pavel, despre dragostea creştină „De aş grăi în limbile oame- nilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcu­tu‑m-am aramă sună- toare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiin- ţă, şi de aş avea atâta credinţă, încât să mut şi munţii, iar dragos- te nu am, nimic nu sunt. Şi de aş

70 Părintele IOSIF TRIFA împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragoste îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se lau- dă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.Toate le suferă, toate le cre- de, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă”… (I Cor 13). Biblia este cea mai răspândită carte de pe pământ Peste 780 de societăţi creştine se ocupă cu tipărirea şi răspân- direa Bibliei. Cea mai mare dintre aceste societăţi este aşa-numita „Societate Britanică din Londra” care, de la începutul ei şi până astăzi1 a cheltuit mii de milioane de lei pentru tipărirea şi răspândi- rea Bibliei. Această societate, până în anul 1912 a vândut 500 mi- lioane Biblii, traduse în peste 600 de limbi, pentru toate neamurile de oameni din lume. (Biblia este răspândită şi printre popoarele păgâne şi cele sălbatice, în limba lor.) În vremea din urmă, răspândirea Bibliei este în tot mai mare creştere. În decursul războiului s-au desfăcut atâtea milioane de Biblii, încât Societatea din Londra nu mai putea răzbi cu tipărirea de Biblii noi. Chiar şi această minunată răspândire a Bibliei ara- tă că această carte nu este ca oricare alta, ci ea este cartea lui Dumnezeu şi ea se răspândeşte spre împlinirea scripturii ce zice: „şi se va predica această Evanghelie a împărăţiei în toată lumea, spre mărturie la toate neamurile”… * „Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascu- ţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despăr- ţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi des- toinic este să judece simţirile şi cugetările inimii” (Evrei 4, 12). 1 Data apariţiei primei ediţii a cărţii Citiri şi tâlcuiri din Biblie

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 71 Istoria cu blidul de linte Chipul de mai sus ne arată o întâmplare din Biblie pe care o cunoaştem din pruncie, de când umblam la şcoală. E chipul lui Isav din Biblie, care şi-a vândut moştenirea şi pe urmă a pierdut şi binecuvântarea, pentru… un blid de linte. „Şi şi-a vândut Isav cu jurământ naşterea cea dintâi lui Iacov şi Iacov a dat lui Isav pâine şi friptură de linte şi a mân- cat Isav şi a băut şi pe urmă s-a dus şi astfel şi-a nesocotit

72 Părintele IOSIF TRIFA dreptul de întâi născut.” (Întâia naştere, la evrei, era dreptul de moştenire, adică feciorul cel întâi născut moştenea toată ave- rea şi ceilalţi erau slugi.) Isav şi-a vândut toată averea pentru un blid de linte. După moştenire, a pierdut apoi şi binecuvânta- rea. În vreme ce Isav se dusese la vânat, Iacov, ajutat de mama sa, s-a îmbrăcat în hainele fratelui său şi – prin înşelare – a luat şi binecuvântarea de la tatăl lor Isac. Pe urmă a văzut şi Isav ce a pierdut şi, „ridicându-şi glasul, plânse cu amar, zi- când: «Binecuvântează-mă şi pe mine, părintele meu!»”. Dar era prea târziu. Moştenirea şi-o vânduse, iar binecuvântarea o căpătase Iacov. (Citiţi pe larg această istorie în Biblie la Facere 25, 29-34 şi cap. 27.) Altcum înţelegeam această istorioară în pruncie, la şcoa- lă, şi altfel o înţeleg acum. Atunci mă gândeam numai la bli- dul de linte, mă gândeam câte oi şi câţi berbeci a pierdut Isav pentru un blid de linte. Dar istoria are un înţeles mai adânc, e plină de o adâncă învăţătură sufletească şi pentru noi. În epistolele Apostolului Pavel am aflat eu tâlcul acestei istori- oare. „Bă­gaţi de seamă – scria Apostolul Pavel evreilor – ca nimenea să nu se lipsească de darul lui Dumnezeu… să nu fie cineva curvar sau spurcat ca Isav care, pentru o mâncare, şi-a vândut naşterea sa cea dintâi. Ştiţi că mai pe urmă, când a vrut să capete binecuvântarea de la tatăl său, n-a fost pri- mit şi, măcar că o cerea cu lacrimi, n-a putut face ca tatăl să- şi schimbe hotărârea” (Evrei 12, 15-17). Adică Pavel zicea: băgaţi de seamă să nu fie şi între voi din aceia care îşi vând moştenirea şi binecuvântarea cerească pentru blidul de linte al patimilor şi păcatelor din această lume. Băgaţi de seamă, creştinilor, vă zic şi eu cu Apostolul Pavel: istoria lui Isav se întâmplă şi azi. Prin jertfa Crucii, Iisus Hristos ne-a făcut fiii lui Dumnezeu şi moştenitori ai împărăţiei cerurilor (In 1, 12).

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 73 Dar cei mai mulţi creştini – ca şi Isav din Biblie – îşi vând moştenirea vieţii de veci pentru un blid de linte, adică pentru poftele şi plăcerile, pentru patimile şi păcatele acestei lumi. „Şi a mâncat şi a băut Isav”… o dată numai. Atât a fost pre- ţul moştenirii, cu atât şi-a vândut toată averea. E plină şi azi lumea de Isavi care îşi mănâncă şi îşi vând moştenirea vieţii de veci pentru fel de fel de pofte şi plăceri lumeşti. Aceştia sunt cei despre care a zis Apostolul Pavel că „Dumnez­ eul lor este pântecele” şi pentru acest pântece şi-au vândut moşteni- rea vieţii de veci. „Iată, eu tot merg spre moarte, ce‑mi mai foloseşte oare dreptul de întâia naştere?”… Aşa îşi zicea Isav înainte de a mânca din linte şi a-şi vinde moştenirea (Fac 25, 32). Aşa zic şi creştinii de azi: „Hai să bem şi să ne trăim (!) viaţa, căci ca mâine vom muri”. Bagă de seamă, cititorule, că şi tu eşti un Isav de câte ori pentru vreo plăcere, patimă sau lăcomie lumească te lepezi de Iisus Hristos şi îţi vinzi moştenirea cea cerească. Eu, când eram şcolar, mă miram de Isav că şi-a vândut oile şi berbecii pentru un blid de linte, dar azi nu mă mai mir de Isav, ci mă mir de creştinii de acum, care îşi vând sufletul şi moştenirea vieţii de veci pentru un blid de plăcere – sau, mai bine zis, de otravă. E mai mare nesocotinţa noastră decât a lui Isav din Biblie. Dragă cititorule! Înaintea ta stă veşnic, de-o parte moşte- nirea vieţii de veci, iar de altă parte blidul de linte, adică lăco- mia, plăcerile şi patimile acestei lumi. Ia seama să nu-ţi vinzi şi tu moştenirea cerească pentru un blid de linte, ca Isav. Despre Isav ne spune Biblia că pe urmă a plâns cu amar şi cu lacrimi a cerut binecuvântare, dar era prea târziu. Aşa şi păcătoşii – după ce o viaţă întreagă şi-au vândut sufletul şi viaţa de veci pentru pofte şi păcate, pe urmă, pe patul morţii, plâng, dar atunci va fi prea târziu… prea târziu…

74 Părintele IOSIF TRIFA Un om a înconjurat lumea pe jos (şi pe urmă s-a ales cu un blid de mâncare) În anul 1910, o societate din Austria a dat de ştire că dă două milioane acelui om care va putea dovedi că a înconjurat pământul pe jos. S-a şi aflat un neamţ care a plecat la drum şi, din 1910, până în 1919, tot haida-hai, din sat în sat, din oraş în oraş, din ţară în ţară. A plecat din Austria încolo, spre asfinţit, a trecut apoi în America, a luat America de-a latul, a trecut în Japonia, apoi din Japonia, peste Asia şi în 1919 a ajuns la Viena. Numai că a nimerit- o rău pentru că după război banii din Austria au ajuns fără valoare. Cu cele două milioane, bietul neamţ abia a putut să se îmbrace, să mănânce şi să bea o dată bine, adică a făcut cale lungă, ca să ajungă pe urmă la nimica. Păţania neamţului este plină de învăţătură. Că şi noi, atâta alergăm, atâta ne trudim şi ne frământăm de parcă să cuprindem toată lumea. Strângem mereu averi şi bani, dar, pe când să ne pu- nem pe odihnă şi mâncate, scade şi preţul averilor şi banilor noştri şi ne pomenim că rămânem numai cu cele patru scânduri, exact ca neamţul ce a înconjurat lumea toată şi s-a ales pe urmă cu un blid de mâncare. Cititorule! Numai o singură valută nu scade niciodată: grija de suflet şi faptele cele bune. Þi-ai strâns tu şi ai tu o astfel de va- lută care nu scade niciodată la preţ? Căpăţâna lui Adam – o poveste veche – Domnul Hristos mergea odată cu ucenicii Săi pe un câmp mare şi frumos. În mijlocul câmpului zăcea pustie căpăţâna stră- moşului Adam care murise de aproape 5000 de ani. Se apropie Domnul Hristos de căpăţână şi, lovind-o uşor cu toiagul, întrebă: – Cum ţi s-a părut, Adame, viaţa lumii acesteia? Şi căpăţâna, răspunzând, grăi:

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 75 – Aşa de scurtă ca şi cum ai intra pe o uşă şi ai ieşi pe cealaltă, slăvite Doamne! Şi iar întrebă Domnul Hristos: – Dar paharul morţii cum ţi s-a părut? – Aşa de amar, că nici până azi nu mi-a mai ieşit amărăciunea lui din oasele gurii mele, răspunse din nou căpăţâna. Briliantul mincinos Un îmbogăţit de război (dintre cei ce şi-a făcut banii din su- ferinţele săracilor şi necăjiţilor), când s-a gătat războiul şi banii se ieftiniseră, s-a apucat şi şi-a băgat toţi banii în pietre scumpe. Pe un singur briliant a dat două milioane. Însă pe urmă a aflat că bri- liantul era fals. Aşa se alege de toate averile strânse cu specula şi înşelăciu- nea, precum zice şi vorba poporului: brânza câinească, câinii o mă- nâncă.

76 Părintele IOSIF TRIFA Jertfa lui Cain şi a lui Abel Chipul de mai sus arată cunoscuta istorie a lui Cain şi Abel, când au adus jertfă Domnului. Abel a jertfit mielul cel mai gras din turma sa, iar Cain bucatele cele mai slabe. „Şi a căutat Domnul cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui, iar spre Cain şi spre jertfa lui nu S-a uitat şi s-a întristat Cain foarte şi fruntea i s-a aplecat. Şi a zis Dumnezeu lui Cain: „Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce ţi s-a aplecat fruntea ta?

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 77 De ai fi adus drept şi de ai fi împărţit drept, nu ai fi păcătuit, dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti”... Însă Cain nu şi-a putut stă- pâni patima şi păcatul şi mai târziu l-a omorât pe fratele său. (Citiţi pe larg la Facere, cap. 4.) Jertfa celor doi fraţi e pusă înaintea noastră cu mult­ă în- văţătură. Când eram prunc la şcoală, eu mă gândeam mai ales la fumul ce se ridica din jertfa lui Cain şi a lui Abel. Dar taina jertfelor celor doi fraţi nu stă numai în focul şi fumul ce-l fă- cuseră, ci stă mai ales în inimile lor. Un foc ardea şi în inima lui Cain şi în a lui Abel; în inima lui Abel ardea dragostea, bunătatea, îndurarea, iar în inima lui Cain ardea pizma, zgâr- cenia şi răutatea. Din focul ce ardea în inima lui Abel se ridica spre cer un miros de bună mireasmă, un miros bine plăcut lui Dumnezeu. Din focul ce ardea în inima lui Cain se ridica un fum greu, înăduşit de pizmă şi răutate – acest fum era urât îna- intea lui Dumnezeu. Focul şi fumul din jertfele celor doi fraţi închipuie şi arată aşadar inimile lor. O astfel de jertfă, ca şi cea a lui Abel, Îi place şi azi lui Dumnezeu. O inimă aprinsă pentru Domnul este şi azi jert- fa cea mai plăcută lui Dumnezeu. O inimă aprinsă pentru Domnul e şi azi jertfa ce se ridică spre cer şi îl leagă pe om cu Dumnezeu. Abel îşi dădea seama că toată averea lui, toată tur- ma lui este averea Domnului şi era gata oricând să jertfească Domnului această avere. Dar încă nimic n-ar fi ajuns Abel cu această jertfă; de şi-ar fi ars toată turma, n-ar fi putut aduce o jertfă plăcută şi bine primită Domnului dacă în această jertfă n-ar fi pus şi inima lui. Să ne dăm şi noi seama că a Domnului este toată averea noastră, şi cea lumească, şi cea sufletească. Să punem în sluj-

78 Părintele IOSIF TRIFA ba Domnului şi să aprindem pentru Domnul şi averea noastră cea sufletească: mintea, priceperea, cunoştinţa şi mai ales ini- ma. Din turma oilor sale, Abel a ales ca jertfă pentru Domnul mielul cel mai gras. Din turma bogăţiilor noastre sufleteşti, să alegem şi noi „mielul cel mai gras”, adică inima noastră; şi această inimă să o aprindem pentru Domnul. Fără această ini- mă, jertfa noastră n-ajunge nimic. Inima noastră este jertfelnicul ce trebuie mereu aprins ca să se cureţe şi să ne cureţe de păcate aşa precum se curăţă şi aurul şi argintul prin foc şi ardere. Prin rugăciune trebuie să-ţi aprinzi mereu inima ca pe o jertfă sfântă şi bine-plăcută lui Dumnezeu. O inimă aprinsă pentru Domnul trebuie să avem şi noi în rugă- ciunile noastre aşa cum cerea psalmistul: „Aprinde Tu, Doamne, inima mea şi rărunchii mei” (Ps 25, 2). O, dragă cititorule, de-ai ştii tu ce bucurie, ce dar, ce putere şi ce binecuvântare se revarsă în viaţa ta când ai o inimă aprinsă pentru Domnul! Cain avea o inimă otrăvită de păcat şi de aceea jertfa lui nu se putea ridica spre cer. Cain avea pizmă pe Abel mai de demult. Când s-au apucat să aducă jertfă, inima lui Cain era deja otrăvită de pizmă şi răutate. De aceea îi zice Domnul: „Caine, iată, păcatul se pregăteşte să te omoare... hotărăşte-te împotriva lui... stăpâneşte-ţi păcatul până nu e prea târziu”... Dar Cain nu s-a putut hotărî contra păcatului; în loc să biruie el păcatul, l-a biruit păcatul pe el şi s-a făcut stăpân peste el şi voia lui. Aşa e şi azi patima şi păcatul. Se furişează la început încet şi pe nesimţite în inima omului. „Bate la uşă”, cum zice Domnul, şi dacă-l laşi să intre, apoi rând pe rând îţi otrăveşti inima până când o face un izvor de otravă pentru tine şi pentru alţii. Pătimaşul şi păcătosul are şi el o inimă aprinsă, numai că inima lui nu se aprinde pentru Domnul, ci pentru diavolul. Cain a vrut şi el să aducă jertfă lui Dumnezeu, dar jertfa lui era o jertfă otrăvită cu pizma ce o purta faţă de fratele său

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 79 Abel. O jertfă otrăvită este şi azi rugăciunea celui care îl piz- muieşte pe fratele său (şi noi toţi suntem fiii lui Dumnezeu şi fraţi întreolaltă). Toate posturile, toate rugăciunile şi toate jertfele n-ajung nimic dacă îl urăşti pe de-aproapele tău. Citiţi ce spune Iisus la Matei 5, 23-24. Creştinii de azi petrec o viaţă aşa de săracă în fapte şi putere creştinească tocmai din prici- nă că nu-şi predau inima Domnului, nu-L lasă pe Domnul să intre până la inima lor. Sunt unii oameni foarte evlavioşi şi cucernici, dar în traiul lor sunt îndărătnici, zgârciţi, răutăcioşi. Pe lângă pizma şi ura de frate, jertfa lui Cain mai era otrăvită şi de păcatul zgârceniei. Cain a ales pentru Domnul bucatele cele mai slabe. De acest păcat sufăr şi azi creştinii. Cain a fost plugar şi, se pare că păcatul zgârceniei a rămas mai ales între plugari. Între plugari găseşti pilde de cumplită zgârcenie. Partea Domnului sunt şi azi „bucatele cele mai slabe”. Cei mai mulţi creştini se scapă şi azi de partea Domnului cu fel de fel de nimicuri, cu un Tatăl nostru spus în grabă şi cu câteva cruci făcute la iuţeală etc. De când eram preot la ţară mi-aduc aminte de un creştin ce venise să plătească cu un sfert de kg de lumânări o furătură de mii de lei. Cât de mult jertfeşte omul pentru cele trecătoare, dar pentru Domnul şi pentru sufletul lui se scumpeşte să facă milă cu un sărac, să-şi cumpere o Biblie în casa lui (câţi au Biblia în casa lor, o carte sau o gazetă de învăţături sufleteşti?). Iată câte feluri de învăţături frumoase ne dă nouă jertfa celor doi fraţi. Să nu le uităm. Fumul lui Cain în sat la noi... Cain şi Abel din Biblie au adus jertfă de mulţumită lui Dum­ nezeu pentru belşugul şi prisosinţa de care îi învrednicise Domnul. Însă Cain a adus o mulţumită rea, jertfind Domnului bucatele cele mai rele. Şi mai rău ştiu a-I mulţumi lui Dumnezeu creştinii de azi

80 Părintele IOSIF TRIFA care aleargă la aldămaş, la beţie şi la păcate de câte ori Dumnezeu îi învredniceşte de izbânzi şi de prisosinţă, şi belşug. De când eram preot la sat mi-aduc aminte că într-o toamnă Dumnezeu ne învrednicise cu un bogat rod şi belşug de prune. Dar vai, ce grozavă iarnă a avut acest dar! Toată iarna, viaţa oameni- lor s-a trecut în beţii, urlete, desfrânări, bătăi, ba chiar şi omoruri. Toată iarna a fumegat în sat la noi jertfelnicul diavolului şi fumul lui Cain. Aşa ştiu creştinii să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru da- rurile şi belşugurile de care îi învredniceşte. * „Iată acum ce este bun şi ce este frumos, decât numai a locui fraţii împreună!” (Ps 132, 1).

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 81 Împăcarea lui Isav şi Iacob – izvorul păcii şi împăcării… Chipul de mai sus arată împăcarea fraţilor Isav şi Iacob din Biblie. Cunoaşteţi întâmplarea cum s-au mâniat aceşti doi fraţi pentru dreptul de moştenire pe care l-a stors Iacob prin înşelăciune. Din pricina asta s-a făcut o duşmănie de moarte între cei doi fraţi. Isav „căuta să-l omoare” pe fratele său, care

82 Părintele IOSIF TRIFA a fugit la Laban, unde s-a căsătorit. După mulţi ani, „Domn­ ul i-a zis lui Iacob: «Întoarce-te în ţara părinţilor tăi şi în locul tău de naştere şi Eu voi fi cu tine»”. Şi s-a sculat Iacob şi, lu- ându-şi averea, femeile şi copiii, a plecat. De pe drum a trimis solie fratelui său şi solia a adus vestea că Isav vine în calea lui cu patru sute de oameni înarmaţi. Iacob s-a temut foarte, s-a rugat lui Dumnezeu şi, ca să se îmblânzească mânia fratelui său, a trimis în calea acestuia trei rânduri de turme ca dar. Când a ajuns la întâlnire, Iacob s-a aruncat cu faţa la păm­ ânt de şapte ori, cerând iertare fratelui său, iar „Isav a alergat înaintea lui şi, îmbrăţiş­ ându-l, l-a sărutat şi au plâns amândoi” de bucuria întâlnirii şi împăcării lor. (Citiţi pe larg în Biblie la Facere, cap. 31, 32 şi 33.) Frumoasă şi înduioşătoare a fost împăcarea lui Isav cu Iacob. Dumnezeu l-a trimis pe Iacob să se împace cu fratele său şi Iacob a ascultat porunca Domnului şi a plecat spre că- utarea păcii chiar cu primejdia vieţii sale. Şi pe noi ne trimite Dumnezeu să căutăm pacea şi să ne împăcăm cu aproapele nostru. Toate Scripturile sunt pline de porunca Domnului de a trăi în pace şi iubire, ca nişte fii ai lui Dumnezeu. Mai ales Scripturile Noului Testament, adică Evanghelia Mântuitorului, predică pacea şi iubirea de oameni. Vechiul Testament încă nu este pacea şi iubirea deplină. Găsim, nu-i vorbă, şi acolo pilde frumoase despre pacea şi dragostea dintre oameni – cum este şi cea reprezentată mai sus – dar aceste pilde sunt încă numai zorile Evangheliei Mântuitorului. Testamentul Vechi este încă plin de războaie, de ură între neamuri şi între oameni. Însuşi Dumnezeu era în Vechiul Testament mai mult un Dumnezeu pedepsitor, un Dumnezeu de Care omenirea avea mai mult fri- că decât iubire. Oare de ce? Pentru că oamenii de atunci nu erau încă împăcaţi cu Dumnezeu; erau în starea de osândă şi

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 83 de pedeapsă adusă de păcatul lui Adam. Iisus Mântuitorul a venit şi ne-a împăcat cu Dumnezeu. „Sub mânia lui Dumnezeu fiind, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Rom 5, 10). Odinioară Iacob a trimis înaintea sa turme între- gi de oi, ca să împace cu acest dar mânia fratelui său. Înaintea noastră a mers un Mieluşel – Iisus Hristos – ca să împace mânia lui Dumnezeu prin Jertfa Lui cea sfântă. „Moartea suferită de El a fost nouă aducătoare de pace” (Is 53). „Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste… şi dragostea aceasta nu stă în aceea că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în aceea că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcate- le noastre” (I In 4, 8-10). „Dacă zice cineva că iubeşte pe Dumnezeu, dar urăşte pe fratele său, mincinos este” (I In 4, 20). „Oricine urăşte pe fratele său este un ucigaş de oameni şi rămâne în moarte” (I In 3, 14-15). „Por­ uncă nouă dau vouă – zicea Iisus – să vă iubiţi unii pe alţii precum şi Eu v-am iubit pe voi” (In 13, 34). Dar ce vedem noi azi în lume? În loc de iubire, ura şi în loc de pace, vrajba. Oare de ce? Pentru că oamenii şi omenirea de azi încă n-au primit cu adevărat Evanghelia iubirii şi păcii, pe care a adus-o în lume Iisus Mântuitorul. Pentru asta, trăim parcă şi acum încă numai în Vechiul Testament, cel plin de ură, cu războaie, cu mânie între om şi om. Când L-ai aflat cu adevă- rat pe Mântuitorul şi Jertfa Lui cea sfântă, când ai aflat „pacea pe care o dă El” (In 14, 27), atunci ai pace în sufletul tău şi pace cu aproapele tău. Când ai aflat cu adevărat dragostea ce o are El faţă de tine, atunci ura şi mânia din sufletul tău deo- dată se topesc ca ceara de faţa focului şi începi a-i iubi chiar şi pe vrăjmaşii tăi. Aici este, dragă cititorule, izvorul păcii şi al împăcării dintre oameni. Fără de această pace şi împăcare lăuntrică, nu este şi nu poate fi nici pace şi împăcare între oa-

84 Părintele IOSIF TRIFA meni. Şi judecătoriile îi împacă pe oameni, dar această pace este numai de azi pe mâine; şi oamenii îi împacă pe oameni, dar nici această pace nu este statornică, dacă nu-şi are rădăci- nile în Evanghelia Mântuitorului. Eu le zic celor învrăjbiţi şi mâniaţi: împăcaţi-vă mai în- tâi cu Dumnezeu. Voi aveţi mânie şi duşmănie pentru că n-aţi aflat şi nu cunoaşteţi încă pacea şi dragostea pe care a adus-o în lume Iisus Mântuitorul pentru voi… Împăcaţi-vă, aducân- du-vă aminte de înfricoşatele patimi ale Mântuitorului şi de sângele Lui cel scump ce l-a vărsat pentru voi şi pentru iubirea voastră. Împăcaţi-vă, aduc­ ându-vă aminte de iertarea ce a dat- o El de pe cruce celor ce-L răstigneau, când S-a rugat pentru ei, zicând: „Tată, iartă-le lor”. (Şi voi spuneţi că nu puteţi ierta…) Împăcaţi-vă, aducându-vă aminte de cuvintele de la Matei 5, 23-25. Împăcaţi-vă, căci mânia şi duşmănia sunt o otravă ce otrăveşte inima voastră, judecata, mintea rugăciunile şi toate darurile voastre sufleteşti. Când ai pacea Domnului şi pacea sufletului în inima ta, atunci simţi o revărsare, un belşug, un prisos de pace şi iubire pe care cauţi să-l dai şi altora, să-l dai oricui îl întâlneşti în calea ta; atunci eşti cu adevărat un făcător de pace. Dar când în inima ta n-ai pacea Domnului şi împăcarea cu Domnul, atunci din inima ta se revarsă ura, duşmănia şi râvna de a tulbura pacea dintre oameni. Aceştia sunt cei ce, în loc să ajute pacea între oameni, toarnă ulei în foc şi pun vreascuri de minciuni, ca să nu se stingă focul certurilor şi mâniilor. Tu, cititorule, dintre care eşti? „Am aprins, am aprins…” De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte de o femeie care a venit într-un post al Paştilor să se mărturisească. De cum a înge- nuncheat, a început să plângă, strigând:

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 85 – Am aprins, părinte sfinte, am aprins… Mă cunosc greşită cu un păcat mare: am aprins… Cu sufletul înfiorat, am întrebat-o: – Şi ce te-a îndemnat să pui foc în averea aproapelui tău? – N-am umblat cu foc, părinte, nu cu foc de acesta am aprins, dar, cum spuneai d-ta la predică, am aprins cu clevetiri şi minciuni pacea şi înţelegerea dintre oameni. Da, da, bine grăia femeia, căci cel ce bagă zâzanie, clevetiri şi minciuni între oameni, după canoanele din Pravilă, face tot acelaşi păcat ca şi cel ce ia un tăciune de foc şi aprinde casa vecinului său. „Fericiţi sunt cei făcători de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Mt 5, 9). * „Precum este materia focului, aşa se aprinde şi vrajba. Sfada grabnică aprinde foc. De vei sufla în scânteie, se va aprinde, de vei scuipa peste ea, se stinge; amândouă ies din gura ta” (Înţ. Sirah 28, 10-13).

86 Părintele IOSIF TRIFA „Şi s-a sculat poporul să joace”... Ceea ce este reprezentat mai sus, cred că ştiţi cu toţii: este Moise când, coborându-se de pe muntele Sinai, a spart tablele legii, de mânie că poporul îşi făcuse idol-viţel de aur şi juca în jurul lui. „Iar a treia zi dimineaţa au fost tunete, fulgere şi un nor gros pe muntele Sinai; trâmbiţa răsuna cu putere şi tot po- porul era cuprins de spaimă… Moise vorbea şi Dumnezeu îi

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 87 răspundea din nor cu glas tare… tot poporul auzea tunetele şi sunetul trâmbiţei; vedea flăcările şi era cuprins de spaimă şi stătea în depărtare”… (Citiţi pe larg în cartea Ieşire, cap. 19 şi 20.) Dar nu mult a ţinut spaima poporului. În vreme ce Dumnezeu vorbea cu Moise sus pe munte şi îi dădea tablele legii, jos, poporul şi-a făcut un idol, viţel de aur. „Şi a şezut poporul de a mâncat şi a băut, şi s-a sculat să joace” în jurul viţelului. Când s-a pogorât Moise, de departe a auzit „glasul unor oameni care cântau (adică erau beţi) şi când s-a apropiat a văzut viţelul şi jocurile şi s-a aprins de mânie şi, aruncând tablele, le-a sfărâmat”… (Ieşire cap. 32) Eu de câte ori citesc această istorie şi văd chipul ei mă gândesc ce mult seamănă cu oamenii şi cu vremile de azi. Ca odinioară de pe muntele Sinai, Domnul grăieşte şi azi de sus din cer cu popoarele Sale. Vorbeşte şi azi prin fulgere şi tunete de arătări, de semne, de fel de fel de greutăţi, de necazuri şi de pedepse cereşti. De ani de zile, din înălţimea cerului de sus, răsună tot mai tare tunetele şi fulgerele mâniei lui Dumnezeu şi chemările lui Dumnezeu să ne întoarcem din căile răutăţi- lor. Dar oamenii ce fac aici pe pământ? Fac ceea ce au făcut odinioară israeliţii: Îl părăsesc pe Dumnezeu şi se închină la idolii patimilor şi ai păcatelor. Israeliţii s-au spăimântat foarte de arătarea de pe muntele Sinai, dar nu s-au îndreptat, ci în loc de îndreptare s-au pus pe mâncate şi băute şi „s-au sculat să joace”. Aşa şi oamenii de azi, aud tunetele şi fulgerele vremi- lor, le văd, se spăimântă de ele, dar nu se îndreaptă, ci în loc de îndreptare tot mai mult Îl părăsesc pe Dumnezeu şi se închină la idolii patimilor şi ai plăcerilor lumeşti. Viaţa oamenilor de azi, viaţa omenirii de azi s-a umplut de idoli între care mai ales se ridică idolul viţelului de aur cu jo-

88 Părintele IOSIF TRIFA curile dimprejurul lui: adică lăcomia de bani, de câştiguri fără muncă şi de plăceri lumeşti. Viţelul de aur – banii şi plăcerile lumeşti – este parcă azi dumnezeul veacului acestuia la care se închină oamenii şi popoarele. O lăcomie nebună de a face câş- tiguri cu orice preţ şi pe orice căi, afară de muncă, i-a cuprins ca un beteşug greu pe oamenii de azi. La sate ca şi la oraşe, între cei învăţaţi ca şi între cei neînvăţaţi, bântuie acest bete- şug. Îşi vând oamenii sufletul numai să poată face „înv­ ârteli” şi câştiguri mari, pentru ca apoi din aceste câştiguri să-şi facă pofte şi plăceri lumeşti. Toată lumea umblă să câştige cât mai mult, pentru ca să-şi poată petrece cât mai bine şi să-şi poată face cât mai multe plăceri lumeşti. Biblia ne spune că altă dată israeliţii şi-au strâns auriturile şi au împodobit cu ele „cortul cel sfânt” (Ieş­ ire cap. 36). Aurul şi banii se pot pune şi în slujba Domnului, şi în slujba diavo- lului. Lăcomia de bani şi de „afaceri” din ziua de azi nu pune banii în slujba Domnului, ci îi pune în slujba dracilor: în be- ţii, chefuri, desfătări şi destrăbălări. Câte biserici, câte spitale, câte orfelinate au deschis îmbogăţiţii de război? O, ce idol spurcat este viţelul de aur şi în vremile noastre! Bine a zis Apostolul Pavel că „rădăcina tuturor răutăţilor este iubirea de argint”. Pricina cea dintâi şi cea mai mare a vremilor tulburi de azi este tocmai acest idol ce stăpâneşte popoarele. Una din pricinile pentru care şi stările din ţara noastră cea nouă nu sunt aşa cum ar trebui să fie e tocmai acest viţel de aur: lăcomia de bani şi de câştiguri (şi de mituiri) care-i cuprinde mereu ca un beteşug lipicios şi pe cei mai buni fii ce-i are po- porul nostru. Biblia ne spune că Moise, după ce a trântit tablele legii, s-a apucat şi a făcut praf şi pulbere idolul, viţelul de aur. Ţările şi neamurile nu vor putea înainta spre Canaanul păcii şi uşurării până când cineva nu va zdrobi „viţelul de aur” din

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 89 zilele noastre. Dar pe acest idol spurcat nimeni nu-l va putea zdrobi decât Evanghelia Mântuitorului. O, ce nebunie mare au făcut odinioară israeliţii! În clipele cele mai însemnate şi mai hotărâtoare din viaţa lor „s-au scu- lat să joace” şi şi-au făcut idol dintr-un dobitoc. Vremuri de mare cumpănă trăim şi noi. Trăim vremuri biblice, când de sus din cer „Domnul Se judecă cu popoarele Sale”. Trăim vremuri când Dumnezeu vorbeşte cu noi prin fel de fel de semne, ară- tări şi pedepse. Trăim vremuri de pedeapsă cerească. Vremile ce le trăim ar trebui să fie vremuri de spaimă, de înfricoşare, de post, de rugăciune şi de întoarcere la Dumnezeu. Dar în loc de aceasta, oamenii de azi „s-au sculat să joace”, să-şi petreacă şi şi-au făcut idoli din dobitoceştile patimi şi plăceri. De aceea întârzie binele, uşurarea, liniştea. Biblia spune că, pentru păcatele lor, Dumnezeu i-a ţinut pe israeliţi patruzeci de ani prin pustie şi toţi au murit înainte de a ajunge în Canaanul cel făgăduit. În pustia necazurilor de azi vom muri şi noi pentru răutăţile noastre şi poate numai copiii şi nepoţii noştri vor ajunge vremuri de uşurare, de linişte şi de bine. O întâmplare din timpul războiului Eu, de câte ori văd chipul de mai sus, îmi aduc aminte de o întâmplare din vremea războiului. S-aprop­ iaseră fronturile şi de satul nostru. Se auzea bine bubuitul tunurilor. Oamenii, la început, se spăimântară, dar pe urmă se obişnuiseră atât de mult, că… ju- cau şi petreceau duminicile, adică exact ca pe vremea din Biblie când Domnul tuna şi fulgera sus pe muntele Sinai, iar jos poporul juca. Dar s-a întâmplat într-o zi că s-a pogorât şi în sat la noi un Moise cătrănit: un soldat a venit de la front, sângerând dintr-o rană. Bietul soldat se pogora de la moarte şi, când a văzut jos în

90 Părintele IOSIF TRIFA sat joc şi petrecere, a luat puşca şi, intrând în crâşmă ca un Moise cătrănit, a spart cetera, gurduna şi jocul în care jucau soţiile celor ce mureau la o depărtare de câţiva kilometri. Şi astfel am văzut cu ochii întâmplarea din Biblie, cu deose- birea că Moise din satul meu nu spărsese tablele lui Dumnezeu, ci tablele dracului: cetera, glaja şi jocul. „Şcoala” lăcomiei Lăcomia de bani şi avuţii are o şcoală deschisă aşa de mare şi largă pe cât e de mare pământul şi lumea şi atâţia şcolari are, aproape câţi oameni sunt pe pământ. Această şcoală n-are zi de sărbătoare sau încetare de la învăţătură şi totuşi oamenii se îm- bulzesc la didahia ei ca să înveţe pricopseli de a face câştiguri şi dobândă. În şcoala lăcomiei şi cei cu capul slab şi nătângi sunt plini de minte şi iscusiţi a prinde învăţăturile ce le dă dăscăliţa cea rea a iubirii de bani şi avuţie… (Dintr-o cazanie veche)

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 91 Cartea a II-a

92 Părintele IOSIF TRIFA

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 93 Cuvânt înainte Cărţile cu citiri şi tâlcuiri din Biblie au fost bine primi- te. Cea dintâi s-a gătat în câteva luni şi am scos-o în ediţia a doua. Acum s-a gătat şi cartea a II-a şi am tipărit-o şi pe aceasta a doua oară. Am pus acestor cărţi nişte preţuri foarte ieftine, anume ca să poată călători din sat în sat, de la casă la casă, de la om la om, ducând pe tot locul învăţături sufleteşti şi trezind în oameni dragoste după cuvântul lui Dumnezeu din Biblie, din Sfânta Scriptură. Mulţumesc şi din acest loc bunului Dumnezeu pentru spri- jinul şi ajutorul ce mi l-a dat în acest lucru. Cine ştie cu câte greutăţi şi jertfe materiale se tipăresc azi cărţile îşi poate da seama despre cât ajutor m-a învrednicit pe mine Domnul şi Mântuitorul meu Iisus Hristos, Căruia Îi mulţumesc şi din acest loc neîncetat şi Îl rog să-i binecuvân- teze cu folos de mântuire sufletească pe cei ce vor citi aceste cărţi, pe care El mi‑a arătat cum să le scriu şi El mi-a ajutat să le tipăresc. Sibiu, la 15 februarie 1927 IOSIF TRIFA, preot, redactorul foii «Lumina Satelor»

94 Părintele IOSIF TRIFA Spre Canaan... spre Ţara Făgăduinţei... „Şi i-a zis Domnul lui Avram: «Ieşi din ţara ta, din ru- denia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara care voi arăta ţie. Şi te voi face pe tine neam mare şi te voi binecuvânta şi voi mări numele tău şi vei fi binecuvântat». Şi s-a dus Avram precum i-a zis lui Domnul. Şi a luat pe Sara, nevasta sa, şi pe Lot, feciorul fratelui său, şi toate averile care agonisise şi au ieşit ca să meargă în pământul Canaan”… (Citiţi pe larg la Facere, cap. 12.)

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 95 Acest Canaan le-a fost făgăduit şi lui Moise şi israeliţilor. Şi lor le-a trebuit o viaţă întreagă de lupte şi încercări până au ajuns să intre în el. (Citiţi cartea Ieşirea.) Minunata călătorie a lui Avram spre Canaan e plină de un înţeles adânc şi pentru noi creştinii de azi. Ţara în care trăia Avram n-a fost pentru el o ţară de vecie şi de statorni- cie. Domnul i-a poruncit să iasă din ea şi să plece spre o altă ţară, făgăduită lui, spre Can­ aan… Aşa suntem şi noi creştinii. „N-avem locuinţă stătătoare în această lume, ci patria noastră cea adevărată e sus în cer” (II Cor 5, 1). „În casa Tatălui Meu multe lăcaşuri sunt – a zis Iisus – şi Eu merg să vă gătesc vouă loc şi vă voi lua pe voi la Mine, ca unde sunt Eu şi voi să fiţi” (In 14, 2-3). Iată, acesta este Canaanul nostru şi viaţa noastră nu-i altceva decât o călătorie spre acest Canaan. Lui Avram şi lui Moise le-a făgăduit Dumnezeu un Canaan „plin cu miere şi cu lapte”. Nouă ne-a dat unul mai scump. Al nostru e plin de tot ceea ce urechea n-a auzit şi ochiul n-a văzut. În Canaanul nostru, pomii înfloresc de douăsprezece ori pe an şi apele-s vii; noapte nu este niciodată acolo, căci Domnul Dumnezeu este lumina (Apoc 22, 1-5). Spre acest Canaan trebuie să ne dorim şi să călătorim. „Avrame, ieşi din ţara aceasta!”… aşa i-a poruncit Dumnezeu lui Avram şi Avram îndată şi-a lăsat ţara, şi-a lăsat casa şi pământul şi a plecat cu dor mare spre ţara făgăduinţei. Aşa ne strigă şi nouă Domnul: „Omule! Ieşi din ţara păcatelor şi pleacă spre ţara cerească, spre ţara mântuirii sufleteşti! Omule! Nu te alipi cu toată inima ta de bogăţiile şi plăcerile acestei lumi, căci casa ta nu e aici, ci e sus în cer; nimic din această lume nu vei putea duce cu tine” (I Tim 6, 7); tu eşti un călător spre ţara făgăduinţei, spre Canaa­ nul vieţii de veci!… Auzi tu, cititorule, această chemare? Despre Moise şi israeliţi ne spune Biblia că, după ce au scăpat din robia Egiptului, au călătorit patruzeci de ani prin pustie şi prin fel de fel de greutăţi până au intrat în Canaan.

96 Părintele IOSIF TRIFA Toate dorinţele, toate nădejdile şi năzuinţele poporului is- rael erau cuprinse în dorul de a ajunge în Canaan. Aşa şi toa- tă viaţa noastră trebuie să fie cuprinsă de dorul şi de dorinţa de a ajunge în Canaanul mântuirii sufleteşti. Dragă cititorule! Înaintezi tu spre Canaan, ori n-ai ieşit încă din robia patimilor şi păcatelor? Omule fugător! Opreşte-te în loc; calea ta nu e calea vieţii ce duce spre Canaan; calea şi călătoria ta duc la iad, la pieire. Ascultă, dragă, ascultă bine, căci în zare se aude un cântec sufletesc. Îngerii cântă: „Vino, suflete pierdut, vino aca- să!” Pe tine te cheamă acest cântec, pe tine şi pe mine. Ascultă, dragă omule, chemarea cerească. Ai stat destul în robia păcatu- lui. Vino acum „acasă”. Vino, dragă, şi tu cu mine! Eu merg spre Canaan, spre ţara făgăduinţei – vino şi tu cu mine. O, ce ţară minunată zăresc acolo departe, în zări sufle- teşti! E ţara făgăduinţei, e ţara vieţii de veci… Tu nu vrei să te laşi de păcate, ca să dobândeşti această ţară? Toţi cei cuprinşi de dorul mântuirii, veniţi să plecăm spre Canaan, spre ţara făgăduinţei. Drumul nostru e îngust şi greu, dar Domnul e cu noi. Prin pustia acestei vieţi trece şi drumul nostru spre Canaan, dar Domnul ne hrăneşte şi pe noi ca pe israeliţi, cu mană din cer şi cu apă din stâncă. Noi avem un Domn, un Izbăvitor Care ne-a scăpat din lanţurile lui Faraon şi acum ne conduce spre Canaan. Acest Izbăvitor umblă să te scoată şi pe tine din robie şi ticăloşie. Şi tu nu vrei? O, ce fio- roasă privelişte se vede în această lume. Spre Canaan, spre ţara mântuirii sufleteşti, înaintează numai o ceată mică de creştini. Cei mai mulţi stau în robia Egiptului, lângă oalele cele pli- ne cu carnea ispitelor şi patimilor lumeşti. Alţii s-au oprit pe drum şi stau de minciuni, de clevetiri, de petreceri şi chefuri, ascultând de diavoleasca înşelăciune că trebuie „să-şi trăiască viaţ­a”. Ieşi, dragă suflete, din această stare de pieire! Ieşi din robia păcatelor! Noi călătorim spre Canaan. Vino şi tu cu noi!

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 97 Nu uita că viaţa ta e o călătorie care trebuie să se gate cu vor- bele Apostolului Pavel: „lupta cea bună am luptat, călătoria am plinit”… (II Tim 4, 7). O, ce dulce şi liniştită este moartea pentru un om credin- cios! Pentru cel care a trăit o viaţă cu Domnul, moartea vine ca o solie, ca un luntraş care-l trece în ţara făgăduinţei, în ţara vieţii de veci. Şcoala pustiei Israeliţii a trebuit să treacă prin pustie, ca să ajungă în Canaanul făgăduinţei. De ce? Pentru că acest pustiu a fost pentru ei o şcoală minunată în care au învăţat să-L cunoască cu adevărat pe Dumnezeu. În focul lipsurilor şi suferinţelor s-a lămurit şi s-a în- tărit legătura lor cu Dumnezeu. În focul suferinţelor şi încercărilor se lămureşte şi se întăreşte şi credinţa noastră. Şcoala pustiei, şcoala suferinţelor este o şcoală minunată prin care trec toţi aleşii Domnului. Suferinţa este o şcoală minunată prin care Domnul îi vorbeş- te celui credincios într-o limbă minunată. Pentru viaţa celui cre- dincios, suferinţa este un nor din care însă, pe urmă, se revarsă o ploaie binecuvântată. „Pustia” suferinţelor celui credincios este o pustie plină cu mană cerească şi cu „apă din stâncă”. „Staţi liniştiţi”! Când Domnul i-a scos pe israeliţi din Egipt şi i-a pornit spre Canaan, ajunseră israeliţii în faţa Mării Roşii. Grea încercare! În faţa lor erau valurile mării, iar din spatele lor sosea Faraon cu oastea. Atunci Domnul le-a zis: „Staţi liniştiţi” (Ieşire 14, 14). În faţa lor stătea moartea, din spatele lor sosea moartea şi totuşi, în aceste clipe grele, Domnul le-a zis: „Staţi liniştiţi”. Aceasta este credinţa cea tare şi vie, când stăm liniştiţi în faţa oricărei încercări.

98 Părintele IOSIF TRIFA „Adame, unde eşti?”… Chipul de mai sus arată ce s-a întâmplat cu Adam şi cu Eva după ce şarpele i-a amăgit să mănânce din pomul cel oprit. „Şi li s-au deschis ochii amândurora şi au cunoscut că erau goi; şi au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au fă- cut acoperăminte din ele. Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu umblând în rai după amiază; şi s-au ascuns Adam şi femeia lui de la faţa Domnului Dumnezeu între pomii ra-

Citiri şi tâlcuiri din Biblie 99 iului. Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis lui: «Adame, unde eşti?» Iar el a zis: «Glasul Tău am auzit um- blând prin rai şi m-am temut, căci gol sunt şi m-am ascuns». Şi a zis Dumnezeu lui: «Cine ţi-a spus ţie că eşti gol, nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit ţie să nu mănânci?» Şi a zis Adam: «Femeia care mi-ai dat să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom»; iar Eva a zis: «Şarpele m-a amăgit şi am mâncat…»” (Citiţi pe larg la Facere 3, 6-14.) Grozave urmări a avut păcatul neascultării asupra celor dintâi doi oameni. Auzirăţi cum spuse Biblia: îndată ce au pă- cătuit, Adam şi Eva au încercat să se ascundă de la faţa lui Dumnezeu, Care pe toate le ştie şi le vede. Adică păcatul a întunecat puterile lor sufleteşti. Ei nu cunoşteau, ca mai înain- te, puterea şi atotştiinţa lui Dumnezeu. Dar, ceva şi mai mult decât atât: Adam s-a apucat şi să mintă, încercând să tăinuiască păcatul şi spunând că s-a temut de vocea lui Dumnezeu şi de goliciunea sa, şi nu de conştiinţa păcatului. Era şi firesc să fie aşa, căci diavolul care-i înşelase este „tatăl minciunii” (In 8, 44) şi minciuna era cel dintâi rod al înşelăciunii şi al căderii în păcat. Adică vedeţi, iubiţilor cititori, îndată ce au ascultat Adam şi Eva ispita vrăjmaşului diavol, păcatele şi răutăţile au început a curge ca dintr-un izvor din gura lor şi din viaţa lor. Aşa e şi azi. Ispita diavolului tot aşa şopteşte şi azi: „Gustă, omule, numai un pic, gustă numai o dată din atare patimă”. Dar, îndată ce ai gustat, nu te mai poţi opri; diavolul te-a prins în ghearele lui. Grozave urmări a avut păcatul strămoşesc; şi acest pă- cat a trecut şi asupra noastră, a tuturor (Rom 5, 12). Dar lui Dumnezeu totuşi I-a fost milă de lacrimile lui Adam şi de-ale Evei. Când i-a scos din rai, le-a făgăduit un Mântuitor, „Care va zdrobi capul şarpelui” (Fac 3, 15).

100 Părintele IOSIF TRIFA După veacuri întregi de aşteptare, acest Mântuitor a ve- nit, a zdrobit capul şarpelui şi iarăşi l-a împăcat pe om cu Dumnezeu. Dar glasul Domnului Dumnezeu se aude şi azi strigând în lume: „Adame, Adame, unde eşti?” Oare de ce? De aceea, pentru că Iisus Mântuitorul „a venit în lume, ca toţi cei ce-L primesc pe El să se facă fii ai lui Dumnezeu” (In 1, 12). Dar oamenii nu-L primiră decât foarte puţini. Lumină a venit în lume Iisus Hristos, dar oamenii iubiră mai mult întunericul (In 3, 19). Viaţă a venit, dar oamenii iubesc mai mult moart­ea şi pieirea. Iertare a venit în lume prin Iisus Hristos, dar oameni iubesc mai mult osânda şi de aceea glasul Domnului se aude azi parcă mai mustrător, strigând prin lume: „Adame, Adame, unde eşti? Omule, omule, ce faci?” Dragă cititorule! Ascultă bine! Acest glas te strigă pe tine şi pe mine. Bagă de seamă, omule, că această strigare şi între- bare e începutul mântuirii tale. Domnul te întreabă să-ţi dai seama de starea sufletească în care te afli; să-ţi dai seama că şi tu eşti un Adam înşelat sau o Evă înşelată de diavolul; să-ţi dai seama că eşti într-o prăpastie din care singur nu poţi ieşi. Să n-ascunzi păcatul, ci să cazi cu el, plângând, la picioare- le Domnului. Uită-te la chipul de mai sus şi vezi cum plâng Adam şi Eva. Fă şi tu aşa. Pune-ţi mâinile la ochi şi cere de la Dumnezeu iertare şi mântuire. Aşa făcând, Mântuitorul Iisus te va ridica din prăpastia pierzării, căci El „a venit să caute şi să mântuiască pe cel ce este pierdut”. Biblia ne spune că strigarea Domnului „Adame, unde eşti?” a trezit în Adam cunoştinţa păcatului şi frica de pedeap- să. Dar în Adamii de azi parcă s-a stins cunoştinţa păcatului. Oamenii de azi „zic răului că este bun şi binelui că este rău, întunericul îl numesc lumină şi lumina întuneric, amarul dulce şi dulcele amar”, cum zice proorocul Isaia (Is 5, 20). Domnul Dumnezeu îl strigă şi azi ca odinioară pe Adam, dar oamenii nu vor să audă glasul Lui. S-a împlinit parcă în zilele noastre