Punctul culminant al istoriei

Punctul culminant al istoriei Studii în profeţia lui Daniel Frederick A. Tatford, Litt. D. cu un apendice de Prof. F.F. Bruce, M.A., D.D. Traducerea din limba engleză: Doru Motz Prima ediţie: august 2010

Copyright © 2010 Transylvania Press, Fredericksburg, VA 22032

Cuprins Capitolul 5 CP raepfiIat.oţlăuI lnt5roSNduuãmceeîrrnieÎ lþaeîln7nlfãoeþsigtºreueaz„mãÎnpãelNþaIst“uus mCriestorsi, II. Istoria personală a lui Daniel  14 III. Vedenia lui Nebucadneţar  24 IV. Statuia din valea Dura  42 V. Vedenia copacului  50 VI. Prăbuşirea lui Belşaţar  64 VII. Decretul lui Darius  74 VIII. Vedenia cu cele patru fiare  83 IX. Berbecul şi ţapul  96 X. Mărturisirea lui Daniel  110 XI. Cele şaptezeci de săptămâni  120 XII. Slava lui Dumnezeu  135 XIII. Regele de la nord şi de la sud  144 XIV. Regele recalcitrant  161 XV. Cartea pecetluită  171 Apendice I. Adaosuri apocrife la cartea Daniel  179 II. Cronologia lui Daniel 1:1  181 III. Date importante  187 Bibliografie  189 3

Înţelegerea profeţiilor lui Daniel de Dr, Warren Walker În armonie cu vastele planuri de extindere al Cadle Chapel, din oraşul Indiana- polis, statul Indiana, am avut în vedere publicarea unor lucrări clasice excepţionale, aşa încât miile şi miile de susţinători ai programelor noastre de radio şi televiziune să poată beneficia de pe urma operelor scrise ale unora dintre renumiţii învăţători biblici din lume. Un secret al fenomenalei răspândiri a comunismului îl constituie sumele colosale pe care le investesc promotorii acestui sistem pentru propagarea dogmelor sale prin intermediul literaturii. Întrucât noi credem că suntem singurii care posedăm un răspuns viabil la problemele cu care se confruntă omenirea, ne- am dedicat şi noi, împreună cu darurile de care ne-a făcut parte Dumnezeu, răspân- dirii adevărului profetic, prin intermediul paginii tipărite. Aşadar, avem în Punctul culminant al istoriei o carte de excepţie, care explică profeţiile cărţii Daniel, scrisă de Dr. Frederick A. Tatford, unul din cei mai bine cunoscuţi expozitori ai Bibliei. Redactată într-un stil clar şi concis, lucrarea are menirea de a-i oferi lucrătorului creştin o înţelegere rezonabilă şi lesne de înţeles a imperiilor lumii, în prezentarea lui Daniel. Cartea vă este expediată împreună cu urările noastre de bine şi însoţită de cererea ca să vă rugaţi pentru creşterea în con- tinuare a misiunii ce ne-a încredinţat-o Dumnezeu nouă celor de la „Cadle”. Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Prefaţă Volumul impresionant de literatură redactat în continuare pe tema cărţii Daniel constituie un indiciu al interesului manifestat de public pentru profeţii, datorat, de bună seamă, condiţiilor incerte ale zilelor actuale. Există, desigur, pericolul ca, ocupându-ne cu detaliile profeţiilor, principiile care stau la baza faptelor Divine să fie, oarecum, neglijate, în acest sens Rowley făcând remarca pertinentă în a sa The Relevance of Apocaliptic (Relevanţa Apocalipticului) că refuzul de a studia cărţile apocaliptice canonice „ca unităţi integrale nu poate niciodată discerne principiile profunde şi trainice pe care se bazează, în timp ce, obsesia de a echivala cuvintele Scripturii cu evenimentele zilelor noastre transformă cărţile în enigme complicate, destinate persoanelor sofisticate, mai degrabă decât mesaje adresate sufletelor chi- nuite”. Asta se aplică mai cu seamă la Cartea Daniel, el adăugând, cu justeţe, că „povestirile lui Daniel sunt mai mult decât povestiri. Ele sunt mesaje Divine, adresate, într-adevăr, epocii în care au fost compuse, dar, în acelaşi timp, adresate fiecărei epoci. Vedeniile lui Daniel şi ale Cărţii Apocalipsa merită atenţie nu doar datorită detaliilor oferite de forma lor, ci şi măreţelor principii spirituale care le proclamă pretutindeni”. În paginile care urmează, în timp ce căutăm să oferim o interpretare rezonabilă şi consecventă a profeţiei şi a vedeniei, am căutat, de ase- menea, să ne însuşim lecţiile practice ce se desprind din ele. Dar profeţiile lui Daniel sunt ele însele de un interes captivant, încât o bună familiarizare cu conţinutul lor este esenţială, dacă dorim ca literatura apocaliptică de mai târziu a Noului Testament să nu se dovedească derutantă şi lipsită de sens. Făcând abstracţie de eclectici, ca, de exemplu, Dr. Arnold din Rugby, care refuză să dogmatizeze asupra interpretării detaliilor sau nu voieşte să recunoască prezicerile evenimentelor istorice, ci se preocupă, mai degrabă, cu trăsăturile spiri- tuale ale profeţiei (o abordare la fel de nechibzuită, care duce la pierderi la fel de mari ca cele ale profesorului în materie de profeţii, care nu vede decât informaţii escatologice în cărţile profetice), există trei şcoli principale de interpretare. Concepţia preteristă (ce corespunde, în general, cu zeitgeschichtlich la germani sau concepţia contemporan-istorică), care-şi datorează originea, în mare măsură, operei lui Alcazar de la sfârşitul secolului al şaisprezecelea, susţine că, practic, toate profeţiile au fost deja împlinite şi că singura semnificaţie pentru timpul actual constă în învăţămintele morale ce se pot desprinde din ea. Asta nu face altceva decât să ducă la extrem baza de studiu, de altfel foarte lăudabilă, la care ne-am referit în paragraful anterior. Şcoala istoricistă (ce corespunde la germani cu kirch- engeschichtlich, sau istorico-bisericească, ori weltgeschichtlich, sau istorico- lumească) susţine că evenimentele prezise în cadrul profeţiei acoperă perioada de până la sfârşitul erei creştine şi că multe din ele s-au împlinit deja. O formă extremă 5

6 Punctul culminant al istoriei a acesteia a fost teoria lui Augustin, conform căreia Mileniul a început odată cu moartea Domnului nostru, urmând să se încheie în anul 1000 d.Cr. Interpretarea futuristă (în germană: endgeschichtlich sau escatologică) a cunoscut o origine foarte timpurie, dar a fost subliniată din nou de romano-catolicul Ribiera (Francesco Ribera?) cu circa trei sute cincizeci de ani în urmă, fiind reintrodusă în Anglia de Dr. S.R. Maitland în decursul ultimului veac. J.N. Darby, W. Kelley, B.W. Newton şi alţi învăţători din tabăra „Brethren”-ilor (corespunzând în România cu creştinii după evanghelie, n.tr.) au aparţinut, de asemenea, acestei şcoli. În ce priveşte Cartea Daniel, cea mai importantă trăsătură a interpretării futur- iste este plasarea actualei dispensaţii drept o paranteză între a şaizeci şi noua şi a şaptezecea săptămână din Daniel 9. De aici, urmează corolarul potrivit căruia profeţiile lui Daniel despre „vremurile din urmă” se referă la perioada următoare luării Bisericii din lume la a doua venire a Domnului. Acesta este punctul de vedere adoptat în volumul de faţă. Materialul din următoarele capitole a apărut sub formă de articole în The Prophetic Digest, al cărei editor asociat a fost autorul şi anumite părţi au fost, de asemenea, prezentate ca prelegeri în diverse locaţii. În parte, datorez recunoştinţă încurajărilor cititorilor şi ascultătorilor pentru faptul că materialul a fost publicat sub formă de carte. Textul folosit aici reprezintă rezultatul unei serioase încercări, după compararea tuturor versiunilor disponibile, de a ajunge la sensul adevărat al originalului. Autorul este cu deosebire recunoscător profesorului F.F. Bruce, M.A., D.D., Rylands Professor de Critică şi Exegeză Biblică, Universitatea Manchester, pentru permisiunea de se folosi de studiul domniei sale asupra cronologiei lui Daniel 1:1, redat în carte sub forma Apendixului II. Frederick A. Tatford  

CAPITOLUL I Introducere Aservirea ţării Israelului naţiunilor păgâne şi intensul interes care a rezultat pentru împlinirea profeţiilor de veacuri, conform cărora va avea parte, în cele din urmă, de glorie şi binecuvântare, a dat naştere unei bogate literaturi apocaliptice, din care o mică parte a supravieţuit până în zilele noastre. Profeţii unei epoci anterioare au rostit numeroase osân- de la adresa israeliţilor din pricina păcatelor lor şi au tunat şi au fulgerat împotriva lor, chemându-i să se întoarcă la Dumnezeu, pocăindu-se. Dar literatura apocaliptică a furni- zat încurajări în perioade de umilire şi durere profundă, dezvăluind gloriile viitorului şi descriind fericirea viitoarei ere milenare. Este adevărat că mesajul a fost adesea învăluit într-un simbolism tainic şi, aparent, inexplicabil, însă scopul era cât se poate de clar, iar lumina pe care reuşea s-o răspândească asigura o indiscutabilă sursă de inspiraţie. Probabil că cea mai timpurie dinte toate formele unei atari literaturi şi, în orice caz, singura scriere canonică de acest fel care s-a păstrat în Vechiul Testament este Cartea Daniel. Diferenţa dintre caracterul cărţii Daniel şi celelalte profeţii a fost recunoscută chiar şi de canonul ebraic, care a plasat cartea în categoria Hagiograph-elor (scrieri diver- se, n.tr.), iar nu în aceea a Profeţilor, respectiv a doua dintre cele trei secţiuni ale Scripturilor ebraice. Dar nu pare să se fi pus sub semnul îndoielii canonicitatea ei, iar Edersheim afirmă: „canonicitatea ei nu a fost niciodată pusă la îndoială în sinagoga din vechime”. Paternitatea Puţine se cunosc despre Daniel în afara cărţii ce-i poartă numele. Ezechiel îl asociază în timpul vieţii sale cu Noe şi cu Iov, ca pilde strălucite de neprihănire (Ezechiel 14:14, 20) şi, de asemenea, îl menţionează ca posesorul unei înţelepciuni excepţionale (Ezechiel 28:3). Unele dintre scrierile apocrife îl menţionează, de asemenea, dar evidenta lor lipsă de probitate distruge orice valoare pe care ar putea-o avea referinţele lor la profetul Daniel. Josephus se referă la deosebita sa înzestrare ca arhitect, în timp ce arabii susţin că el a inventat geomansia şi a fost autorul unei cărţi despre principiile interpretării visurilor. Rezultă clar din consemnarea istoriei sale personale că Daniel a fost de viţă regală sau nobilă, posedând o inteligenţă excepţională, fiind bine înzestrat din punct de vedere fizic, şi strălucind prin integritatea caracterului său. Ţinea la principiile sale mai mult decât la însăşi viaţa sa. În mijlocul atmosferei marcate de vicii şi de corupţie, al unei curţi orienta- le, el şi-a păstrat o viaţă nepătată, având un trai de cucernicie şi sfinţenie practică. El pare să fi fost un administrator deosebit de abil, care, deşi i-au fost dăruite atâtea vedenii, s-a dovedit a fi în mod evident departe de a fi un simplu visător instabil sau vizionar lipsit de greutate în caracterul său. „Îndelungata sa viaţă”, ca să cităm din consemnarea unui alt martor al vieţii sale, „s-a întins de la Nabucadneţar până la Cirus. A fost contemporan cu 7

8 Punctul culminant al istoriei Ieremia, Ezechiel, cu marele preot Iosua din perioada restaurării, ca, de altfel, cu Ezra şi Zorobabel”. Deşi nu posedăm date exacte, se crede că a trăit aproape un secol. Tradiţia afirmă că a fost înhumat la Susa (respectiv, Şuşan, capitala Elamului, vezi Daniel 8:2) şi ceea ce se presupune a fi mormântul său este încă arătat (turiştilor) în vecinătatea acropo- lei Susa, deşi este extrem de improbabil să existe vreo temelie potrivit tradiţiei acesteia, dincolo de faptul că viaţa sa a avut legătură cu acest oraş. Scriptura pomeneşte de încă două persoane numite Daniel, una fiind fiul lui David (1 Cro. 3:1), iar alta un levit din casa lui Itamar (Ezra 8:2; Neemia 10:7), dar niciunul nu are nicio legătură cu profetul Daniel. Şase capitole din Cartea Daniel au fost redactate în limba aramaică, iar restul de şase în ebraică, în trecut aceasta fiind o dovadă concludentă după care cartea ar fi fost scrisă de doi autori, iar nu unu, dar unitatea cărţii este recunoscută în prezent chiar şi de cei mai acerbi critici. De pildă, în urma unui studiu atent, De Wette ajunge, în cele din urmă, la concluzia că „asemănarea de stil sudează cele două jumătăţi, cea caldee şi cea ebraică ale cărţii, nu numai în ele însele, ci una de cealaltă”. Remarcabila acurateţe a unora din prezicerile profetului a atras atenţia şi cinismul faţă de carte încă din zilele păgânului Porfiriu. Se părea de neconceput să se poată prezice întâmplări atât de exact, atât de negreşelnic şi, în plus, cu atât de mult înainte de a se fi întâmplat, încât s-a tras concluzia că volumul trebuie să fi fost, neapărat, redactat după ce s-au petrecut evenimentele atât de miraculos împlinite. Teoria cea mai răspândită încă în rândurile scepticilor este că un autor de mai târziu (scriind pe vremea lui Antioh Epifanul) şi-a asumat numele lui Daniel pentru a obţine o acceptare largă a scrierilor sale, dar că el nu ar fi avut intenţia de a duce pe nimeni în eroa- re. Licenţa literară pe care şi-a dat-o el s-a extins până la consemnarea evenimentelor din trecut ca şi când ele ar fi fost încă în viitor, doar cu scopul de a-şi inspira concetăţenii la un mai mare grad de împotrivire faţă de opresorii lor şi la o mai mare credinţă în Dumnezeu. Sau, cum s-a exprimat un alt scriitor: „Adevărul pare atât de zguduitor, ca un patriot din zilele noastre, de la un nume în mod tradiţional sacru, încât scriitorul l-a folosit fără nicio intenţie de a înşela, ca o formî dramatică menită să acorde demnitate încurajărilor oferite de el concetăţenilor săi în lupta lor împotriva lui Antioh”. Dar argumentul nu mai e plauzi- bil, când ţinem cont că adevărul Divin este acela care a fost prezentat într-o manieră atât de îndoielnică. Este imposibil să putem concepe ca Cel Atotputernic să fi prescris vreun lucru asemănător duplicităţii sau înşelăciunii. În ce-l priveşte pe creştin, chestiunea e rezolvată definitiv de către Domnul nostru Însuşi, întrucât El a atribuit paternitatea cărţii direct „profetului Daniel” (Mat 24:15; Marcu 13:14). Or, pentru credincios asta e final şi conclusiv. Data „Dovezile interne demonstrează, cu o forţă de convingere irezistibilă”, spune Prof. Driver, „că Daniel va fi fost scrisă nu mai devreme de circa anul 300 î.Cr. şi în Palestina”. Dar şi alţi critici sunt la fel de dogmatici, însă când vine vorba să examineze dovezile pe care se pune atâta accent, cazul criticilor îşi pierde în întregime substanţa. Presupuse ine- xactităţi s-au dovedit ulterior, când am dobândit cunoştinţe mai depline, a fi indicii despre

Introducere 9 cunoştinţe exacte şi familiare ale unuia care era pe deplin familiarizat cu faptele descrise de el în carte. Detaliile prezentate despre obiceiurile şi instituţiile existente pe vremea lui Daniel sunt atât de precise şi de corecte, încât trebuie să fi fost consemnate de un contem- poran. Argumentele de ordin filologic, alegaţiile de discrepanţe doctrinale şi presupusele erori de cronologie, precum şi, chipurile, improbabilitatea evenimentelor, toate se dove- desc fără nicio valoare în a sprijini o dată ulterioară a apariţiei cărţii. S-a făcut mult caz, în trecut, despre termenii de provenienţă greacă găsiţi pe paginile cărţii Daniel, dar, după cum a arătat Sir Robert Anderson, „prezenţa lor poate fi explicată. Prof. Sayce a arătat că «existau colonii greceşti pe coasta Palestinei pe vremea lui Exechia», adică cu un secol înainte de a se fi născut Daniel. În semn de recunoştinţă pen- tru a serviciile mercenarilor greci din armata sa, regele Faraon-Neco şi-a dedicat platoşa la un altar grecesc. Iar un frate al poetului grec Alcaeus a câştigat distincţii importante în armata Babylonului, exact în perioada în care Daniel deţinea puterea la palat”. Dovezile disponibile nu lasă nicio îndoială că Daniel a redactat în timpul său faptele pe care pretinde că le-a săvârşit. Cum s-a exprimat Dr. Pusey: „în timp ce profeţiile minus- cule ale cărţii Daniel exclud orice date aflate între încheierea captivităţii şi aceea a lui Antioh Epifanul, data aceasta din urmă face inutilizabilă, atât de istoria încheierii Canonului, cât şi de referinţele la Cartea Daniel la Canon (Neemia şi Zaharia), precum şi la alte cărţi anterioare sau curând după data lui Epifanul şi, de asemenea, de caracterul primei sale traduceri în greacă. Nici limbajul ei, nici referinţele sale istorice sau doctrinele sale, nu lasă să se înţeleagă vreo dată ulterioară celei furnizate de însuşi Daniel. Dimpotrivă, caracterul ebraicii utilizate în carte se potriveşte de minune cu perioada lui Daniel, iar cea a caldeenilor exclude orice altă perioadă ulterioară”. Prin urmare, cartea a fost redactată cel puţin cu şase secole înainte de Cristos şi s-au scurs circa şaptezeci şi trei de ani între evenimentele de la începutul cărţii şi mesajul final al profetului din ultimul capitol. Planul cărţii Spre deosebire de alţi profeţi, Daniel nu s-a adresat în mod direct poporului său. El nu a făcut denunţuri ale unor păcate concrete, cu mişcătoare apeluri la pocăinţă şi restaurare. „Nici măcar o singură dată nu foloseşte el formula puternică de «Aşa vorbeşte Domnul»”, spune Dean Farrar, eronat trăgând concluzia că, prin urmare, Daniel nu a fost un profet, ci, mai degrabă, un istoric. Dar abordarea directă, care-i caracteriza pe profeţii anteriori, ar fi fost cu totul nelalo- cul ei în cazul lui Daniel. Din pricina păcatului şi nelegiuirii lor, Dumnezeu îngăduise ca naţiunea formată de cele zece seminţii ale Israelului să fie dusă în captivitate de regele Şalmaneser al Asiriei. O anumită uşurare i-a fost îngăduită regatului Iuda în timpul pe- rioadei de relativă fidelitate faţă de Dumnezeu, dar, când păcatul lor a atras din nou jude- cata Divină, au fost şi ei duşi în captivitate, la Babilon. Persistenta idolatrie a celor două naţiuni surori a făcut imposibil ca Cel Atotputernic se le mai recunoască şi, aproape cu două secole anterior profeţiei lui Daniel, Osea anunţase atitudinea Divină: ei erau „Lo-Ammi” („nu sunt poporul Meu”). Întrucât nu-i mai putea recunoaşte, lui Daniel i s-a

10 Punctul culminant al istoriei încredinţat comunicarea Lui, iar când, totuşi, Dumnezeu li S-a adresat, i-a numit poporul lui Daniel (Daniel 9:24), iar nu al Său. De fapt, Daniel a fost profetul vremurilor neamurilor, iar cartea sa Îl revelează ca pe „Dumnezeul cerului”, cunoscând dinainte ridicarea şi căderea imperiilor şi, în cele din urmă, modelând voia oamenilor după propriile Sale scopuri. Cartea se pretează, în mod natural, împărţirii în douăsprezece părţi, corespunzând destul de fidel celor douăsprezece capitole ale cărţii. Capitolul 1 se ocupă cu istoria perso- nală a lui Daniel, capitolul 2 cu vedenia lui Nebucadneţat despre marea statuie şi în capi- tolul 3 cu statuia de aur din valea Dura. Apoi urmează vedenia lui Nebucadneţar cu copa- cul (capitolul 4), mândria şi prăbuşirea lui Belşaţar (capitolul 5), urmate de decretul lui Darius şi groapa cu lei (capitolul 6). În continuare, într-o secvenţă rapidă, se succed: vede- nia celor şapte fiare (capitolul 7), berbecul şi ţapul (capitolul 8), cele şaptezeci de săptă- mâni (capitolul 9) şi gloria lui Dumnezeu (capitolul 10). Capitolul 11 dezvăluie istoria Greciei, Siriei şi Egiptului, iar capitolul 12 se încheie cu scurtul mesaj final. Fundalul istoric Când David era, de acum, aşezat în pace pe tronul său, Dumnezeu a încheiat cu el un legământ, promiţând că împărăţia şi casa lui vor dăinui în veci de veci (2 Samuel 7:12- 17). Legământul davidic nu depindea de fidelitatea lui David şi a urmaşilor săi şi, deşi încă nu s-a împlinit încă, nici nu a fost anulat sau în vreun fel abrogat, iar profeţia lui Daniel în mod clar ia considerare împlinirea finală a făgăduinţei Divine. Drept urmare a îndărătnicei lui Roboam şi a păcatelor tatălui său Solomon, regatul Israel a fost scindat în două. În 975 î.Cr., zece triburi s-au revoltat împotriva nepotului lui David, încoronându-l pe Ieroboam ca rege al lor, lăsând doar două triburi loiale lui Roboam (1 Regi 12). Cele zece triburi au reţinut numele de regatul Israel, restul de două triburi luându-şi titlul de regatul lui Iuda, şi astfel cele două regate surori au continuat să existe alături – uneori în pace, alteori în război unul cu altul – timp de două secole şi jumă- tate. Păcatele lui Israel şi depărtarea sa de Iehova au reclamat, în cele din urmă, judecata Divină şi astfel, asirienii au invadat ţara şi au redus mica împărăţie la poziţia de stat tribu- tar. La scurt timp după aceea, duplicitatea regelui Hoşea (în româneşte: Osea, n.tr.), împre- ună cu intrigile sale cu Egiptul, au stârnit mânia lui Şalmaneser, regele Asiriei, acesta năvălind din nou în ţară, capturând Samaria, ducându-i robi pe toţi israeliţii în Asiria şi repopulând oraşele Israelului cu oameni din alte ţări (2 Regi 17). În 721 î.Cr., regatul Israel a luat, astfel, sfârşit. Se pare că regatul mai mic Iuda nu a învăţat nimic din lecţia dată sorei sale Israel şi astfel şi-a atras o judecată similară, din pricina păcatelor ei, instrumentul pedepsei ei fiind Babilonul. Iuda a mai rezistat îm urma ducerii în robie a Israelului timp de peste un secol, până când a venit sfârşitul, în anul 586 î.Cr., Ierusalimul fiind distrus, iar locuitorii depor- taţi la Babilon (2 Regi 25). Astfel, şi regatul Iuda a luat sfârşit. Imperiul babilonian fusese întemeiat cu mai puţin de patruzeci de ani înainte, iar cap- turarea oraşului Ninive de către forţele aliate ale Mediei şi Babilonului în anul 625 î.Cr.

Introducere 11 (acelaşi an în care imperiul babilonian a luat fiinţă) au pus capăt străvechiului imperiu asirian, făcând loc dezvoltării celor două mari imperii, Media şi Babilon. Bogăţiile asirie- ne au fost împărţite. Cixiare şi mezii s-ar întins până dincolo de munţii Armeniei, în Asia Mică, în timp ce Nabopolasar şi babilonienii s-au dus la vest de fluviul Eufrat, incluzând şi Iuda în partea lor de pradă. În sud, naţiunea Egipt îşi sporise forţele, iar în anul 609 î.Cr., Faraon-Neco s-a decis să-şi încerce sorţii de izbândă cu Babilonul. Strângându-şi o armată puternică, el a pornit la atac împotriva lui Carchemiş, care stăpânea unul din principalele fortăreţe de pe fluviul Eufrat, oprindu-se, din drumul său, pentru a învinge forţele minuscule ale regatului Iuda şi să ucidă pe regele ei, Iosia (2 Regi 23:30). „Moartea lui Iosia”, declară Dr. William Smith, „marchează sfârşitul virtual al regatului Iuda. Cei patru regi care au urmat au fost doar marionete ale Egiptului şi Babilonului; iar cei douăzeci şi doi de ani ai domniilor lor nominale sunt ocupaţi cu cuceriri şi deportări succesive”. Întorcându-se triumfător de la capturarea Carchemişului, Faraon-Neco l-a luat pe Iehoahaz, succesorul lui Iosia, ducându-l în captivitate infamă în Egipt, unde acesta a rămas până în ziua morţii. În locul lui Iehoahaz, Faraonul l-a pus pe vasalul rege Iehoiachim pe tron şi a impus un tribut de o sută de talanţi de argint şi un talant de aur asu- pra ţării Iuda (2 Cronici 36:3). Egiptenii au deţinut Carchemişul cel puţin trei ani, dar Nabopolassar aştepta momen- tul potrivit şi, când acesta a sosit, a strâns o mare armată, pe care a pus-o sub conducerea fiului său, Nebucadneţar. Pe lângă indiscutabila sa forţă şi strategie militară, acesta a fost, fără îndoială, cel mai mare dintre toţi conducătorii babilonieni, lăsându-şi în umbră chiar şi pe redutabilul său tată. O puternică forţă egipteană deţinea controlul asupra Carchemişului, dar Nebucadneţar a confruntat această forţă cu toată oştirea sa. reuşind nu numai să recucerească cetatea Carchemiş, ci şi să dea o lovitură zdrobitoare şi decisivă armatei lui Faraon-Neco. Inspiratele preziceri ale lui Ieremia (Ier. 46) s-au împlinit com- plet în învingerea egiptenilor şi groaznicul măcel de la Eufrat, care, conform prezicerii lui, s-a petrecut exact cum profeţise el (Ieremia 46:6-10). Nebucadneţar a înaintat învingător până la Ierusalim, cucerind cetatea după un scurt asediu. L-a pus pe regele Iehoiachim în cătuşe, intenţionând să-l ducă în robie la Babilon, dar ulterior s-a răzgândit, permiţându-i să domnească peste Iuda ca vasal. Însă vasele sacre din templu au fost capturate şi duse la Babilon, fiind dedicate în slujba lui Belus al Babilonului (2 Cronici 36:5-7). În acelaşi timp, câţiva tineri nobili au fost selectaţi şi duşi la Babilon ca să fie educaţi în înţelepciunea Caldeilor (Daniel 1:3, 4). Aflând de moartea tatălui său şi realizând că absenţa lui s-ar putea să-l coste tronul, Nebucadneţar şi-a lăsat majoritatea supuşilor, inclusiv captivii şi prada de război, urmând ca aceştia să-l urmeze în marş mai relaxat, în timp ce el s-a întors cu mare viteza, suindu- se pe tron, înainte de a se înfăţişa vreun pretendent. În pofida libertăţii temporare de restricţiile imediate ale babilonienilor, profetul Ieremia a vestit că va mai avea loc o invazie din partea lui Nebucadneţar, că ţara va fi pus- tiită şi că Iuda va suferi robie din partea Babilonului, pentru o perioadă de şaptezeci de ani (Ieremia 25:1-11). Aceste evenimente s-au întâmplat aidoma după cum au fost prezise.

12 Punctul culminant al istoriei După ce a domnit ca rege vasal, Iehoiachim s-a răsculat împotriva lui Nebucadneţar. Simultan, Tirul a adoptat aceeaşi politică. În ce priveşte alegerea momentului, planul a reuşit, întrucât Nebucadneţar era prea ocupat cu conflictul dintre imperiile Lidian şi Median ca să mai aibă timp să-i pună la punct pe rebeli, dar în 598 î.Cr., el şi-a unit forţele cu cele ale lui Ciaxiare al Mediei şi a pornit la atac împotriva lor. Lăsând o parte dintre forţele sale să asedieze Tirul, el s-a îndreptat spre Ierusalim, a subjugat cetatea şi l-a omorât pe trădătorul de Iehoiachim, punându-l în locul lui pe fiul acestuia, Iehoiachin, pe tron. Iehoiachin nu s-a dovedit mai loial decât tatăl său şi, deşi domnia lui nu a durat decât trei luni, a demonstrat foarte clar necredincioşia sa faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de suzeranul său babilonean (2 Regi 24:8, 9). Provocat la mânie prin acest nou act de trădare, Nebucadneţar a revenit la Ierusalim, l-a detronat pe Iehoiachin şi i-a dus în robie pe toţi locuitorii Iudei, cu excepţia celor mai săraci, luând pradă ce a mai rămas din comorile templului (2 Regi 24:11-16). Apoi tronul a fost ocupat de Zedechia, al douăzecilea şi ultimul rege al lui Iuda, care s-a dovedit a fi cu nimic mai bun decât predecesorii săi, iar cronicarul sintetizează astfel viaţa lui, ca şi a lui Iehoiachin: „el a făcut ceea ce era rău în ochii Domnului Dumnezeului său”. Nu numai că a fost neloial faţă de Dumnezeu, dar (din nou, ca premergătorul său) şi faţă de om. El jurase lui Nebucadneţar să-i fie credincios în numele lui Dumnezeu (2 Cronici 36:13), dar curând a dat la iveală duplicitatea, demonstrând că era nedemn de încredere, purtând negocieri cu Egiptul (Ieremia 37:5) şi scuturându-se de jugul asupririi Babilonului. Îndelung răbdătorul Nebucadneţar şi-a dus toată armata împotriva acestui popor difi- cil şi, în cele din urmă, şi-a ridicat corturile în afara zidurilor Ierusalimului. Au fost con- struite fortăreţe în jurul oraşului, asediindu-l timp de circa optsprezece luni. Faraon-Hofra, regele Egiptului, a trimis o forţă expediţionară ca să vină în ajutorul garnizoanei asediate, dar a fost nevoit să se retragă în faţa forţelor superioare ale Babilonului. În cele din urmă, cetatea a căzut în mâna babilonienilor, Zedechia a fost prins, fiii săi masacraţi în prezenţa sa, iar lui i s-au scos ochii, fiind azvârlit într-o închisoare babiloneană, în cătuşe, unde a rămas ca să ispăşească pentru vinovăţia sa până la moarte (2 Regi 25:7). Mai marii preoţi- lor, slujbaşii de la templu, palatele şi casele celor bogaţi şi ale nobilimii au fost distruse prin foc, iar apoi zidurile rase de pe faţa pământului. Toate lucrurile de valoare ce rămăse- seră după prima prădare au fost devastate şi strămutate la Babilon. Cu excepţia câtorva ţărani, lăsaţi să aibă grijă de culturile viticole şi, în general, de pământ, toţi ceilalţi cetăţeni au fost strămutaţi din Iuda la Babilon, şi astfel gloria regatului Iuda s-a stins. Cu mai puţin de cinci veacuri mai înainte, Saul ocupase tronul Israelului, ca primul împărat al ei, dar păcatul ce caracterizase naţiunea a ajuns acum la culme, iar mărturia ambelor regate, Israel şi Iuda, a fost cu totul anulată. Daniel trăise în timpul domniei ultimilor patru regi ai lui Iuda, în cea mai mare parte a acestei perioada, fie ca prins de război, fie ca slujbaş cu vază, în ţara Babilonului. Asistase la pustiirea patriei sale, văzând slava ei coborâtă în ţărână. Dar bătrânul, care putea privi înapoi asupra tragicelor şi sfâşietoarelor deportări din acei ani de la început, a mai trăit, apucând să audă edictul lui Cirus, regele Persiei, prin care li se permitea evreilor să revină

Introducere 13 în patria lor şi să-şi reclădească templul de la Ierusalim (Ezra 1). Ba chiar va fi privit prima caravană a concetăţenilor săi fericiţi, care porneau la drum înapoi în patria lor sub condu- cerea lui Zorobabel şi Iosua, realizând, cu încredere în sinea lui, că planurile lui Dumnezeu sunt de neclintit, lumina Lui penetrând orice umbră. Negreşit, viaţa lui Daniel a fost bogată în experienţe istorice, precum şi în onoruri pământeşti, deşi, în acelaşi timp, a fost o viaţă dedicată slujirii lui Dumnezeu, bogată în revelaţiile pe le-a primit, dezvăluind planurile Celui Atotputernic.

CAPITOLUL II Istoria personală a lui Daniel Cucerirea Ierusalimului În al treilea an al domniei lui Ioiachim, împăratul lui Iuda, Nebucadneţar, împăratul Babilonului, a venit împotriva Ierusalimului, şi l-a împresurat. Domnul a dat în mâinile lui pe Ioiachim, împăratul lui Iuda, şi o parte din vasele Casei lui Dumnezeu. Nebucadneţar a dus vasele în ţara Şinear, în casa dumnezeului său, le-a pus în casa vistieriei dumnezeu- lui său (Daniel 1:1-2). Afirmaţia cu care începe cartea Daniel creează o problemă ce nu a fost niciodată rezol- vată satisfăcător (vezi Apendicele II). Profetul spune că în al treilea an al lui Iehoiachim (în versiunea Cornilescu Ioiachim). Nebucadneţar a asediat şi a cucerit Ierusalimul, iar acest fapt este coroborat de izvoarele istorice (2 Cronici 26:5-7), deşi data exactă a asediului nu este precizată acolo. Înainte de acest eveniment trebuie să fi avut loc înfrângerea armatei egiptene la Carchemiş, dar Ieremia 25:1 egalează al patrulea an al lui Iehoiachim cu pri- mul an al lui Nebucadneţar, în timp ce Ieremia 46:2 lasă să se înţeleagă că acesta a fost anul în care Nebucadneţar a zdrobit forţele lui Faraon-Neco la Carchemiş. Prof. Aalders sugerează existenţa unei erori în manuscris, „al treilea an” trebuind să fie citit „al şaselea an”, dar nu există niciun fel de dovezi documentare în acest sens. Pusey învinge dificultatea, susţinând că „primul asediu al Ierusalimului, ce a căzut în al treilea an al lui Iehoiachim, trebuie să fi precedat înfrângerea la Faraon-Neco de la Carchemiş, care a avut loc în al patrulea an”. Însă aceasta ignoră complet dificultăţile geografice şi strategi- ce, cu greu putând fi acceptată drept o explicaţie mulţumitoare. Într-adevăr, Bevan declară, cu destulă justeţe, că „doar în urma înfrângerii armatei egiptene de la Carchemişul de pe Eufrat în anul al patrulea al lui Iehoiachim (Ier. 46:2) se putea pune problema invadării Palestinei de către Nebucaneţar”. Exista obiceiul de a socoti domniile regilor evrei începând cu Nisanul precedent, iar, de pildă, dacă un rege se suia pe tron în luna Adar, următoarea lună (Nisan) era considerată începutul celui de-al doilea an al domniei sale. Acesta e modul în care Ieremia, evident, a calculat data, în această privinţă. Pe de altă parte, cronologia babiloniană ţinea seama de anii propriu-zis scurşi. Conform modului babilonean de a socoti anii, primul an al unui rege nu începea decât în prima zi a noului an următor. Lunile intermediare nu contau. Prin urmare, discrepanţa nu e chiar atât de mare cât se pare, deşi există. Cea mai simplă explicaţie este că înaintarea lui Nebucadneţar, venind din Babilon, a început în anul al treilea al lui Iehoiachim, dar Ierusalimul nu a fost cucerit decât în al patrulea an. Robinson spune: „Atât Hengstenberg, cât şi Keil preferă să redea cuvântul ba nu prin «a venit», ci prin «a pornit» sau «a mărşăluit», termenul, cum bine observă acesta 14

Istoria personală a lui Daniel 15 din urmă, fiind frecvent întrebuinţat în cazul expediţiilor militare”. Cu alte cuvinte, Daniel 1:1 se referă la data la care Daniel (care se afla la Babilon) a văzut pornirea armatei, în vreme ce, Ieremia 25:1 se referă la data sosirii ei în Ierusalim. Indiferent de explicaţia discrepanţei cronologice, o bine meritată judecată s-a abătut asupra unui rege vinovat şi a poporului său. Dumnezeu nu a renunţat la guvernarea morală a universului. Nebucadneţar a fost instrumentul folosit de Dumnezeu, iar Eternul Suveran l-a dat pe Ierusalim în mâna sa. Nebucadneţar la prins pe rege şi l-a legat în lanţuri de bronz, cu intenţia de a-l duce la Babilon (2 Cronici 36:6), dar dintr-un motiv oarecare, ulterior l-a pus în libertate, permiţân- du-i să domnească, ca monarh supus – pare-se că după ce a extras un jurământ de loialitate de la el. Ca urmare a capturării cetăţii, o anumită cantitate de pradă de război a căzut în mâinile lui Nebucadneţar, acesta transportând articole selecte dintre vasele templului în „ţara Şinear” – denumirea iniţială a câmpiei în care se afla turnul Babel la începutul istoriei lumii (Gen. 11:2), şi un nume prin care inscripţiile cuneiforme re referă la Babilonia (vezi şi Zaharia 5:11). Nu se dau niciun fel de indicii despre vase, decât că erau de aur şi de argint (Dan. 5:2). La Babilon, vasele au fost aşezate în trezoreria zeului lui Nebucadneţar. Zeitatea tutelară a Babilonului era zeul Bel sau Belus (Ier. 50:2), forma babiloneană a lui Baal, zeul- soare (textual, domnul sau stăpânul). Baal era zeitatea supremă de gen masculin a fenicie- nilor şi a canaaniţilor, la care oamenii se închinau încă de timpuriu. Dr. Rule afirmă că inscripţiile cuneiforme arată că numele zeităţii lui Nebucadneţar era Merodach sau Bel- Merodach (vezi Ier. 50:2, unde se folosesc ambele denumiri, acesta fiind singurul loc din Scriptură unde apar amândouă). Merodach a fost, iniţial, doar un epitet al zeului, dar mai târziu, a devenit aproape un sinonim. Nebucadneţar l-a numit pe Bel-Merodach „marele domn, seniorul zeilor, cel mai străvechi”. Neriglissar l-a descris drept „întâiul născut dintre zei, strângătorul de comori”. Herodot îl identifică pe Baal drept Zeus, care e, de fapt, în acord cu Berosus, ce afirmă că Bel era, în realitate, Jupiter Belus, fiul lui Saturn. Marele templu al zeului Babilonului era ocupat de o frumoasă imagine aurită, ce era obiectul închinării supreme şi în slujba acestui idol învingătorul a închinat vasele de aur şi de argint prădate din templul de la Ierusalim. Astfel, acţiunea echivala cu o declaraţie de superioritate a lui Bel sau Baal faţă de Iehova, şi chiar un cititor întâmplător al Vechiului Testament va aprecia semnificaţia deplină a acestui fapt. Vasele au fost redate de Cirus la o dată ulterioară (vezi Ezra 1:7, 8). Primul verset îl numeşte pe Nebucadneţar regele Babilonului, în timp ce este perfect de clar din istorie că acesta nu se urcase încă pe tron. Însă Berosus afirmă că bătrânul şi infirmul Nabopolassar l-a luat pe fiul său pe lângă el în ultimii ani ai domniei sale şi există temeiuri să credem că acest lucru e adevărat. Prin urmare, Nebucadneţar a fost coregent, îndreptăţind folosirea titlului de rege în cazul său. Selectarea tinerilor Împăratul a dat poruncă lui Aşpenaz, căpetenia famenilor săi dregători, să -i aducă vreo câţiva din copiii lui Israel de neam împărătesc şi de viţă boierească, nişte tineri fără

16 Punctul culminant al istoriei vreun cusur trupesc, frumoşi la chip, înzestraţi cu înţelepciune în orice ramură a ştiinţei, cu minte ageră şi pricepere, în stare să slujească în casa împăratului, şi pe care să-i înveţe scrierea şi limba Caldeilor (Daniel 1:3-4). Trofeele victoriilor lui Nebucadneţar nu s-au limitat la bunuri materiale, ci el a dus şi un număr de tineri de viţă nobilă – de fapt, din casa regală. Aceştia fuseseră selectaţi la porunca regelui de către „Aşpenaz, căpetenia eunucilor”. Deşi eunucii erau, de obicei, angajaţi la curţile orientale, referinţa la Aşpenaz ca şeful eunucilor nu presupune neapărat că el era personal castrat. Mai degrabă, înseamnă că probabil el era majordomul sau mai marele peste casa regelui. Când Ezechia s-a lăudat şi a etalat, cu nechibzuinţă, toate averile sale unui rege ante-rior al Babilonului, profetul Isaia a prezis mutarea cu forţa a bogăţiilor sale, împreună cu urmaşii săi la Babilon, unde „fiii” săi aveau să fie „eunuci în palatele regelui Babilonului” (Isa. 39:7). Prin urmare, mulţi au tras concluzia că tinerii luaţi captivi de Nebucadneţar au fost făcuţi eunuci, cum sugerează Josephus, dar nu există nicio dovadă în sprijinul părerii sale şi noi nu găsim nicio justificare pentru această presupunere. Tinerii nu urmau să fie angajaţi la harem, ci, mai degrabă, ca paji regali, educaţi pentru slujbe importante, în funcţie de capacităţile şi realizările pe care le meritau. Istoria prezintă o abundenţă de precedente în acest sens. Captivii trebuiau să fie tineri, pentru a fi atractivi şi să-şi poată însuşi cunoştinţele. De asemenea, ei trebuiau să fie de un fizic perfect şi plăcuţi la înfăţişare. Ca majoritatea despo- ţilor, Nebucadneţar dorea. evident, numai pe aceia care puteau adăuga strălucire curţii sale prin graţia şi comportarea lor excepţională. În acelaşi timp, el insista asupra calificărilor intelectuale – candidaţii trebuiau să posede perspicacitate şi inteligenţă şi să fi făcut deja dovada calităţii lor mentale. Cei pe care i-a găsit Aşpenaz erau tineri cultivaţi, realizaţi şi manieraţi, adecvaţi în toate privinţele să-şi ocupe locul la palatul regal. Regele intenţiona să-i înveţe „cultura şi limba caldeilor”. Asemenea lui Moise, cu multă vreme înainte de ei, aceştia trebuiau să-şi însuşească toate cunoştinţele seculare ale cuceritorilor lor. Atât Pliniu. cât şi Strabo afirmă că ei erau stabilimentul educaţional în anumite oraşe din Babilonia, tutorii fiind membri ai castei preoţeşti. La data redactării profeţiei lui Daniel, caldeii era elita societăţii babiloniene. Iniţial, ei ocupaseră sud-estul ţării, dar, pe măsură ce puterea şi importanţa lor au crescut, ei s-au răs- pândit în interior, până în 721 î.Cr., când caldeul Merocach-baladan a preluat controlul asupra Babilonului, devenind rege. Un secol mai târziu avea să-l găsească pe Nabopolassar împărat, iar pe caldei, practic, clasa dominantă. Conform lui Herodot, caldeii erau preoţii marelui templu al lui Bel-Merodach, în care Nebucadneţar a dus vasele pe care le-a luat de la templul din Ierusalim. Este limpede că Daniel nu a folosit numele în legătură cu clasa dominantă în întregime, ci, mai degrabă, cu referire la casta mai puţin numeroasă a preoţilor sau oamenilor înţelepţi care erau în mod exclusiv de provenienţă caldee. Preoţii erau deţinătorii înţelepciunii şi învăţăturii imperiu- lui şi se dedicau, în mare, studiului filosofiei şi astronomiei, pe lângă practicarea magiei, ghicirii şi astrologiei. O mare parte a cunoştinţelor şi învăţăturilor lor a fost păstrată în scris, iar Sayce spune că „textele lor magice formau cea mai timpurie formă de literatură sacră” a Babiloniei. Ca să cităm pe Diodorus Siculus, un scriitor care a trăit cu nouăsprezece secole

Istoria personală a lui Daniel 17 în urmă, „caldeii formează o castă, posedând o doctrină tradiţională fixă, în care generaţii succesive sunt crescute şi pe care le transmit nealterate succesorilor lor. Ei sunt printre cei mai străvechi dintre babilonieni, deţinând în stat o poziţie similară cu aceea a preoţilor din Egipt. Numiţi, în principal, pentru a asista la închinarea în faţa zeilor, ei îşi dedică viaţa filosofiei, bucurându-se în special de o reputaţie remarcabilă pentru astrologie. Ei se ocupă mult de ghicire, rostind preziceri privitoare la viitor; şi prin intermediul, parţial, al purificării, parţial al sacrificiilor, şi parţial al incantaţiilor, ei se străduiesc să îndepărteze răul şi să realizeze fericirea”. Isaia 47:9-13 precizează că Babilonia era ţara vrăjitoriilor şi a magiei, fapt confirmat de istoria seculară. Limba vorbită de caldei nu era asiro-babiloneana vorbită de majoritatea locuitorilor ţării. Hengstenberg sugerează că era limba de la curte vorbită de rege şi de aprozii săi, dar acest lucru nu e deloc sigur. Keil spune că „limba sau scrierea caldeilor nu era semitică, nici aramaică”, dar nu se poate şti dacă era acadiană sau nu. Este foarte probabil că menţinea din Daniel 1:4 se referă la o limbă ca atare. dar si la limba scrisă a celor înţelepţi, iar regele intenţiona ca tinerii evrei să fie instruiţi în străvechea limbă ieroglifică şi în scrierea cabalis- tică, şi să primească o educaţie completă, atât orală, cât şi din cărţile magilor, adăugând la strălucirea curţii sale ca membri ai coteriei intelectuale pe care o adunase regele în jurul său. Pinches (în a sa International Standard Bible Encyclopaedia) spune că învăţăţătura caldeilor „cuprindea vechile limbi ale Babiloniei…; ceva cunoştinţe de astronomie şi astro- logie; matematici, cu sistemul lor sexagesional de numărătoare pare să fi fost încurajat; şi ceva cunoştinţe de ştiinţele naturii… Ei mai aveau bune cunoştinţe de agricultură şi erau pricepuţi la arhitectură, cum dovedesc vestitele clădiri ale Babilonului”. Ar fi foarte posibil pentru tineri să-şi însuşească cunoştinţe despre principiile ştiinţifice, fără ca să absoarbă, neapărat, şi superstiţiile înjositoare ale celor din jurul lor, şi nu este niciun motiv să presupunem că toţi prizonierii nobili au devenit specialişti în ghicire şi pre- vestire. Într-adevăr, Calvin susţine – corect – că Daniel ar fi respins superstiţiile, cum a respins bucatele necurate. Acţiunile ulterioare ale celor patru, care sunt pomeniţi pe nume, arată clar că ei şi-au păstrat loialitatea faţă de Iehova, necedând în niciun fel idolatriei atât de greşite a dascălilor lor particulari. Alimentaţia Regelui Împăratul le-a rânduit pe fiecare zi o parte din bucatele de la masa lui şi din vinul de care bea el, vrând să-i crească timp de trei ani, după care aveau să fie în slujba împăratului (Daniel 1:5). „Cât dintr-un an se va duce un student la un învăţător de cunoştinţe spirituale?” întrea- bă Avesta. „O perioadă de trei ani el se va încinge cu educaţia sfântă”. Trei ani de educaţie superioară era, de asemenea, perioada normală în cadrul sistemului persan, şi astfel monar- hul babilonean a prevăzut un curs de trei ani pentru prizonierii evrei. În timpul educării lor, tinerii au intrat în grija casei regale. Citându-l pe Montgomery, „ca membri juniori ai curţii, tinerii intrau în subordinea administraţiei regale, primind o cantitate de alimente şi băutură de la administraţia regală”. Din textul Scripturii pare să reiasă că li s-a pus la dispoziţie mai mult decât minimum necesar din belşugul casei regale,

18 Punctul culminant al istoriei putându-se interpreta că regele le făcea favorul de a le trimite bucate alese şi vin de la masa lui personală. Nimic nu trebuia să lipsească din alimentaţia lor pentru ca ei să aibă o dez- voltare normală din punct de vedere fizic, mental sau intelectual pentru sfera lor de activi- tate viitoare. Or, sănătatea şi înfăţişarea lor era grija de căpetenie a regelui. Cuvântul tradus prin „bucatele de la masa lui”, pathbag, se foloseşte, de obicei, în ebraică şi siriacă, pentru bucate alese sau delicatese, dar derivă din termenul persan patibaga, care înseamnă „ofrandă” sau „tribut”. Se poate subînţelege din cuvânt ideea de ofrandă adusă de popor regelui sau, alternativ, o ofrandă adusă întâi zeilor sau alimente care, înainte de a fi puse pe masa regelui, fuseseră prezentate, mai înainte, zeilor. Dacă sensul acesta din urmă este corect, atunci ar avea menirea să explice atitudinea lui Daniel şi a prietenilor săi faţă de buca- tele de pe masa regelui. Cei patru primesc nume noi Printre ei erau, dintre copiii lui Iuda: Daniel, Hanania, Mişael şi Azaria. Căpetenia famenilor dregători le-a pus însă alte nume, şi anume: lui Daniel i-a pus numele Beltşaţar, lui Hanania Şadrac, lui Mişael Meşac şi lui Azaria Abed-Nego (Daniel 1:6-7). Patru din prizonieri proveneau din tribul lui Iuda, dar urmând practica timpului, şam- berlanul palatului a semnificat adoptarea lor de către curtea regală dându-le alte nume, şi ştergând, astfel, după câte credea el, memoria originii şi rasei lor. Kitto scoate în evidenţă că practica schimbării numelor sclavilor dăinuia de mult, de pe vremea lui Iosif, pe care Faraon l-a rebotezat Zafnath-Paaneah (Gen. 41:45). Nu e lipsit de importanţă faptul că, în fiecare caz, schimbarea numelui avea efectul de a înlocui numele lui Dumnezeu prin cel al unei zeităţi false. Daniel, al cărui nume înseamnă „Dumnezeu este judecătorul meu”, a primit numele de Belteşazar, după numele zeului lui Nebucadneţar (Dan. 4:5) respectiv, „trezorierul lui Bel” sau „depozitarul lucrurilor secrete al lui Bel”. Dar s-a sugerat că Belteşazar este forma elip- tică a lui Bêl-balâtsu-usur, care înseamnă „Să apere Bel viaţa sa”. Dacă aşa stau lucrurile sau nu, intenţia regelui a fost să scoată numele lui Daniel din sfera puternicului El şi să-l plaseze în umbra lui Bel sau Baal. Hanania, sau „Dumnezeu este plin de har”, a avut parte de aceeaşi soartă şi noul său nume a devenit Şadrac, respectiv „inspiraţia lui Rac”, sau a soarelui. Pe de altă parte, Delitzsch sugerează că noua sferă de influenţă în care a intrat nu a fost cea a soarelui, ci aceea a lunii şi că numele de Şadrac este o prescurtare a lui Şudur-Aku, adică „comanda lui Aku” (zeul lunii). Mişael sau „Cine este ca Dumnezeu) a devenit Meşac, care înseamnă, textual, „devotat al lui Şac” sau Venus. Din harul adevăratului Dumnezeu, tânărul era. cel puţin nominal, plasat acum sub protecţia zeiţei iubirii şi licenţiozităţii. Dar aici, din nou, Delitzsch e de părere că numele ar fi fost o abreviere şi că numele complet ar fi Mişa-Aku, sau „Cine este ca Aku (zeul lunii)”. Asta sporeşte contrasul şi mai mult. Azaria, sau „Dumnezeu a ajutat”, a devenit Abed-nego, despre care se crede că ar fi fost o formă coruptă a lui Abednebo, „slujitorul lui Nebo”. Nu era doar influenţa corupătoare a vieţii de la curte, menită să-i seducă pe tinerii evrei,

Istoria personală a lui Daniel 19 nu numai idolatria pedagogilor preoţeşti, în anturajul cărora se aflau mereu tinerii evrei, dar a fost şi mai subtila schimbare a numelor lor, cu menirea de a şterge până şi amintirea Dumnezeului căruia I se închinaseră în propria lor patrie. Nu ar fi fost deloc surprinzător dacă ei ar fi cedat atmosferei Babilonului, însuşindu-şi gândurile şi ideile sale, uitându-şi cu desăvârşire religia şi înaltele principii în care fuseseră crescuţi în anii de început ai vieţii lor. Dar istoria vieţii lor de mai târziu, aşa cum o descrie Daniel, constituie o încurajare pentru toţi cei care se dedică educaţiei de timpuriu a copiilor. Hotărârea lui Daniel Daniel s-a hotărât să nu se spurce cu bucatele alese ale împăratului şi cu vinul pe care- l bea împăratul, şi a rugat pe căpetenia famenilor dregători să nu-l silească să se spurce (Daniel 1:8). Se poate ca fie o porţiune din toate alimentele şi vinul consumate de casa regală să fi fost plasată înaintea altarului familiei sau partea ce mai bună a acestora fusese prezentată de preoţi zeului împăratului. Unele din alimentele furnizate prizonierilor evrei proveneau, probabil, de la animale interzise evreilor de a fi consumate (Lev. 11:4-20) sau era carne din care nu se scursese complet sângele (Deut. 12:23-24). Prin urmare, Daniel şi tovarăşii lui de captivitate erau confruntaţi cu faptul de a lua parte la belşugul regal, ce ar fi însemnat întinarea faţă de Dumnezeu. Lor nu le era îngăduit să adopte politica enunţată de apostolul Pavel cu mult mai târziu, anume că un idol nu e nimic pentru credincios şi că el poate să mănânce fără să întrebe dacă hrana respectivă fusese în prealabil închinată unui idol (1 Cor. 10:25). Pentru iudeu exista prohibiţia directă, fiind implicate principii clare, în acest sens. Sub pedagogii babilonieni, care exercitau presiunea constată de a-i converti în supuşi babilonieni fideli şi de a le transforma însăşi modul de viaţă, prizonierii evrei s-ar fi putut simţi aproape iertaţi, dacă sucombau efectelor atmosferei viciate din jurul lor. Chiar nume- le lor fuseseră, între timp, înlocuite cu nume babiloniene şi se făcuseră eforturi serioase de a-i influenţa să-şi uite vieţile lor anterioare şi să se adapteze la noile împrejurări în care se găseau acum. Dar ei şi-au păstrat nealterată loialitatea faţă de Iehova şi legea Sa. Nu era vorba de ascetism sau de o disciplină puritanică auto-impusă. Aici se punea o problemă de conştiinţă, însoţită de o hotărâre fermă, în contextul în care Daniel şi prietenii săi au decis să nu se întineze cu mâncarea regelui. „Privaţi de toate privilegiile templului”, spune Dennett, „însuşi templul fiind distrus, ei înşişi prizonieri la cheremul unui monarh păgân, şi ispitiţi cu tot felul de tentante ispite, ei şi-au menţinut, totuşi, locul de separaţie adevărată, prin ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu”. Prin urmare, fără să şovăiască deloc, Daniel a cerut permisiunea mai-marelui famenilor să fie scutit de obligaţia de a se înfrupta din bunătăţile regelui. El n-avea de unde să ştie ce efect va avea acţiunea lui curajoasă, dar, indiferent de consecinţe, vigoarea lui morală era de aşa natură, încât nu-şi putea permite să calce voia lui Dumnezeu, ci a rămas mai departe credincios lui Dumnezeu. Nici nu e de mirare că Cel Atotputernic i-a onorat statornicia. Admiraţia datorată tinerilor curajoşi de acum două milenii şi jumătate este umbrită de

20 Punctul culminant al istoriei regretul că nu mai sunt şi astăzi oameni de talia lor. O, câţi creştini adevăraţi nu sucombea- ză ispitelor acestei vieţi, aruncându-şi principiile lor la coş, din pricina banilor sau a succe- sului lumesc! Totuşi, standardul de sfinţenie practică e tot atât de ridicat astăzi cât era şi în ziua lui Daniel, iar fidelitatea spirituală şi rectitudinea morală demonstrate de profet ar tre- bui să se reflecte şi în vieţile copiilor lui Dumnezeu de astăzi. Probabil motivul pentru o mare parte din ineficacitatea spirituală a atâtor credincioşi din zilele noastre trebuie căutat în compromisul cu lumea. Căpetenia famenilor Dumnezeu a făcut ca Daniel să capete bunăvoinţă şi trecere înaintea căpeteniei fame- nilor dregători. Căpetenia famenilor a zis lui Daniel: ,,Mă tem numai de domnul meu împăratul, care a hotărât ce trebuie să mâncaţi şi să beţi, ca nu cumva să vadă feţele voas- tre mai triste decât ale celorlalţi tineri de vârsta voastră, şi să-mi puneţi astfel capul în primejdie înaintea împăratului (Daniel 1:9-10). A fost, într-adevăr, un act foarte temerar din partea lui Daniel să-şi prezinte petiţia în faţa mai-marelui famenilor. Putea să îndure o pedeapsă gravă pentru actul acesta de curaj. Dar Dumnezeu deja pregătise inima slujbaşului regal, ca să fie dispusă favorabil faţă de tânărul captiv şi deşi a refuzat să-şi asume responsabilitatea unei astfel de cereri, el a lăsat să se înţeleagă că nu se opunea unei astfel de acţiuni. A răspunde favorabil cererii îl putea pune pe căpetenia famenilor în serioase dificultăţi. Lui i se părea inevitabil ca substituirea altor alimente să nu ducă decât la slăbirea sănătăţii tinerilor evrei. Regele, care se îngrijise în mod special ca tinerii să se înfrupte de la masa lui personală, avea să descopere, fără îndoială, deosebirea înfăţişării între cei care mâncau de la masa lui şi cei care nu beneficiau de acest favor, iar viaţa căpeteniei famenilor avea să fie astfel pusă în pericol pentru eşecul de a fi dus la îndeplinire porunca regală. Or, el nu îndrăznea să-şi rişte poziţia şi chiar viaţa, doar pentru a satisface dorinţa tinerilor, în pofida simpatiei care o manifesta faţă de ei. Testele Atunci Daniel a zis îngrijitorului, căruia îi încredinţase căpetenia famenilor priveghe- rea asupra lui Daniel, Hanania, Mişael şi Azaria: ,,Încearcă pe robii tăi zece zile, şi să ni se dea de mâncat zarzavaturi şi apă de băut; să te uiţi apoi la faţa noastră şi la a celorlalţi tineri cari mănâncă din bucatele împăratului, şi să faci cu robii tăi după cele ce vei vedea!” (Daniel 1:11-13). După ce şi-a exprimat rugămintea faţă de căpetenia famenilor, acest slujbaş onorabil fiind înclinat să-l asculte, şi deşi asta nu i-a asigurat concursul său explicit în acordarea cererii sale, Daniel s-a adresat îngrijitorului (sau paznicului – căci cuvântul melzar se pre- tează la ambele sensuri) care răspundea de ei. Obstacolele nu constituie un impediment în calea credinţei, iar tăria de caracter demonstrată mai târziu în viaţa sa de către Daniel negre- şit s-a dezvoltat în mare măsură consecinţei greutăţilor pe care le-a întâmpinat în prima parte a vieţii. În loc să-şi prezinte cererea sa către paznic în termeni similari, Daniel, care încă acţio-

Istoria personală a lui Daniel 21 na ca purtător de cuvânt pentru cei patru tineri, a solicitat punerea lor la probă pentru un t imp limitat. Astfel, l-a convins pe îngrijitor să înlocuiască partea lor de delicatese regale şi de vin cu un meniu format din legume şi apă, pentru o perioadă de încercare de zece zile. (Apropo, se va observa că zece este adesea întrebuinţat în Biblie în legătură cu o perioadă de încercare.) Îngrijitorul a fost mulţumit ca ultima decizie să fie în funcţie de felul cum arătau tinerii la sfârşitul testului. Încrederea prizonierilor în Dumnezeu era atât de puterni- că, încât erau siguri că nu exista nicio îndoială cu privire la rezultat, drept care L-au pus pe Dumnezeu la încercare. Dieta lor bazată pe legume nu a fost chiar aşa de mare privaţiune, cât s-ar părea la prima vedere. Legumele pe care le-au cerut ei nu au constat în întregime din zarzavaturi, cum ar fi fasolea verde şi mazărea, ci aproape sigur includea şi grăunţe, condimente, uleiuri vegetale şi alte forme de hrană vegetală. Pe de altă parte, dieta lor era foarte simplă şi nu se compara cu bucatele puse la dispoziţia lor de către rege, şi dacă nu ar fi fost la mijloc Dumnezeu, putea să aibă efecte negative asupra lor. Menţionăm, în trecere, că o dietă foar- te bogată nu este întotdeauna foarte benefică pentru organism. Renumitul pictor Protogenes, de pildă, a trăit numai cu legume în timpul celor şapte ani cât a lucrat la capodopera sa, pentru ca judecata lui să nu-i fie afectată de un trai prea bogat. Pot fi citate şi alte exemple de oameni care, din pricina lucrării lor, au fost gata să se restrângă la o dietă simplă şi, desi- gur, este regula normală pentru atleţi, când se antrenează. Este o regulă pe care predicatorii ar fi normal să o adopte. Rezultatele testului El i-a ascultat în privinţa aceasta, şi i-a încercat zece zile. După cele zece zile, ei erau mai bine la faţă şi mai graşi decât toţi tinerii care mâncau din bucatele împăratului. Îngrijitorul lua bucatele şi vinul care le erau rânduite, şi le dădea zarzavaturi (Daniel 1:14-16). Îngrijitorul şi-a asumat un mare risc. Ca şi căpetenia famenilor, el a trebuit să se con- frunte cu faptul că regele, ca orice alt despot oriental, va ordona decapitarea sa, dacă se va afla fapta lui. Totuşi, el a fost pregătit de rişte, încuviinţând cererea lui Daniel şi, timp de zece zile, tinerii evrei s-au hrănit cu legume şi apă. „Omul nu trăieşte numai cu pâine”, fusese cuvântul Divin într-o perioadă anterioară (Deut. 8:3), iar Daniel şi prietenii săi au dovedit acest adevăr în zilele lor, în generaţia în care au trăit. La sfârşitul acestei perioade de încercare, ei s-au comparat cu restul prizonie- rilor şi, în pofida dietei lor simple, înfăţişarea lor fizică era superioară în toate privinţele, faţă de cea a prizonierilor care s-au hrănit cu bucatele regale. Feţele lor erau mai frumoase, ei fiind mai plini la trup decât ceilalţi. Mulţumirea care vine din ascultarea de voia Divină s-a reflectat în privirea lor. John Wesley a spus odată că Dumnezeu reduce surplusurile sufletului în aceeaşi măsură în care copiii Săi le reduc pe cela ale trupului. Dacă lucrul aces- ta e valabil sau nu, adesea este adevărat că o bună condiţie fizică şi una spirituală sunt strâns înrudite. Testul a reuşit de minune, îngrijitorul înlocuind permanent bucatele împărăteşti cu dieta simplă de vegetale şi apă. Ceea ce se părea aproape o imposibilitate când Daniel a luat

22 Punctul culminant al istoriei decizia să asculte de voia lui Dumnezeu, de-acum era un fapt împlinit. Ca întotdeauna, Dumnezeu onorase credinţă celui care căutase să-L onoreze pe El. Viaţa de azi nu diferă de cea a lui Daniel. Omul care caută să facă voia lui Dumnezeu şi-şi pune încrederea în El constată că Dumnezeu nu va uita niciodată de slujitorul Său. Examenul regal Dumnezeu a dat acestor patru tineri ştiinţă şi pricepere pentru tot felul de scrieri, şi înţelepciune; mai ales însă a făcut pe Daniel priceput în toate vedeniile şi în toate visele. La vremea sorocită de împărat ca să-i aducă la el, căpetenia famenilor i-a adus înaintea lui Nebucadneţar. Împăratul a stat de vorbă cu ei: dar între toţi tinerii aceia, nu s-a găsit niciunul ca Daniel, Hanania, Mişael şi Azaria. De aceea, ei au fost primiţi în slujba împă- ratului. În toate lucrurile care cereau înţelepciune şi pricepere, şi despre care îi întreba împăratul, îi găsea de zece ori mai destoinici decât toţi vrăjitorii şi cititorii în stele, care erau în toată împărăţia lui (Daniel 1:17-20). Cursul de formate prescris pentru tinerii evrei a durat trei ani şi în acest timp, Daniel împreună cu cei trei prieteni ai săi evident şi-au dezvoltat rapid capacităţile lor mentale. Dumnezeu le-a dăruit cunoştinţă şi inteligenţă, iar ca urmare a acestei capacităţi de inspira- ţie Divină, ei au asimilat fără dificultate lecţiile de literatură şi filosofie ale instructorilor lor. În plus, Daniel însuşi a demonstrat o aptitudine specială pentru interpretarea vedeniilor şi visurilor. Nu se face nicio sugestie că tinerii au asimilat speculaţiile neştiinţifice ale siste- mului babilonean de astrologie, deşi, fără îndoială, vor fi avut cunoştinţe despre ele. La sfârşitul perioadei de instruire, toţi cursanţii au fost aduşi înaintea regelui de către căpetenia famenilor, pentru examinare personală. Excepţionala pregătire a celor patru tineri a făcut o impresie profundă asupra monarhului. El i-a găsit infinit superiori celorlalţi elevi, încât a dat să se consemneze că în toate domeniile de cunoaştere şi înţelepciune ei erau de zece ori mai bine pregătiţi decât toţi scribii sacri şi vrăjitorii din tot imperiul. Şi asta nu a fost o afirmaţie hiperbolică a unui oriental dedat la exagerări, ci evident era opinia bine întemeiată a unui examinator regal. Niciunul dintre înţelepţii lui nu se putea compara cu aceşti tineri evrei şi imediat el i-a numit în posturi înalte la curte – probabil ca asistenţi – ce indica favoarea sa. Loialitatea lor faţă de voia revelată a lui Dumnezeu într-o chestiune minoră de dietă a adus cu sine o răsplată. Viaţa îndelungată a lui Daniel Aşa a dus-o Daniel până în anul dintâi al împăratului Cirus (Daniel 1:21). Privind la rezultatul final al acelei zile de testare, Duhul Sfânt face o remarcă în trecere la rămânerea lui Daniel într-o poziţie de privilegiu în cercul intim al curtenilor. Reputaţia sa pentru înţelepciune şi discernământ se pare că a dăinuit toată viaţa sa la Babilon, nefiind afectată de căderea ulterioară a imperiului şi de schimbarea dinastiei, până în primul an al domniei lui Cirus, regele Persiei, aproape şaptezeci de ani mai târziu. Astfel, Dumnezeu a onorat omul, care în zilele tinereţii sale, S-a străduit să-L onoreze pe El. Există o aparentă contradicţie între acest verset şi versetul 1 din capitolul 10, care se

Istoria personală a lui Daniel 23 referă la vedenia dăruită lui Daniel în al treilea an al regelui Cirus. Dar prima referinţă nu spune că profetul a murit în primul an al lui Cirus, ci, mai degrabă, indică faptul că a apucat să vadă întoarcerea evreilor din exilul babilonean. Este limpede din a doua referinţă că Daniel a continuat să trăiască cel puţin încă doi ani după aceea.

CAPITOLUL III Vedenia lui Nebucadneţar O noapte cu insomnie În al doilea an al domniei lui Nebucadneţar, Nebucadneţar a avut nişte visuri. Duhul îi era turburat, şi i-a pierit somnul. Împăratul a poruncit să cheme pe vrăjitori, pe cititorii în stele, pe descântători şi pe caldei, ca să-i spună visurile. Ei au venit şi s-au înfăţişat înaintea împăratului. Împăratul le-a zis: ,,Am visat un vis; duhul îmi este turburat şi aş vrea să ştiu visul acela (Daniel 2:1-3). Cum am arătat deja, cronologia cărţii Daniel a dat naştere la destule controverse, iar versetul cu care începe capitolul 2 prezintă o altă problemă. Dacă patru evrei tineri expatri- aţi şi-au încheiat trei ani de instruire în timpul domniei lui Nebucadneţar, referinţa la o întâmplare ulterioară care s-a întâmplat în al doilea an al domniei lui este, evident, incon- secventă. Ewald, Lenormant şi alţii conchid că la mijloc este o eroare de copiere şi că textul ori- ginal spune al doisprezecelea an, iar nu al doilea an. Josephus sugerează că data a fost al doilea an după prădarea Egiptului, dar asta este, evident, absurd. Sir Robert Anderson rezolvă dificultatea spre satisfacţia sa, afirmând că Daniel „a calculat domnia suveranului său după era comună în uz în jurul său. Dar profetul a fost exilat în anul 605 î.Cr., pe când al doilea an al lui Nebucadneţar, calculat începând cu momentul suirii sale pe tron, s-a extins până la o dată situată în primele luni ale anului 602 î.Cr.” Cum sugerează Sir Robert, era practica babiloneană să socotească anul întâi al unui rege, nu după primul an al accedă- rii sale la tron, ci după primul an plin care urma, pe când obiceiul evreiesc era să se ia în calcul şi fracţiunile de an ca ani întregi. Dar la vremea lui Daniel 1:1, Nebucadneţar dom- nea împreună cu tatăl său, Nabopolassar, deci se pare limpede că referirea din Daniel 2:1 este la al doilea an al domniei sale ca monarh unic. Într-o vreme în care domneau superstiţiile, visurile şi apariţiile era întotdeauna privite de rău augur, importanţa maximă fiind acordată felului cum erau interpretate. Faptul că Dumnezeu vorbeşte unor persoane individuale prin intermediul visurilor rezultă destul de limpede din Scriptură (vezi, de exe., Numeri 12:6; Iov 33:15-16; Ioel 2:28) şi nu există nicio îndoială că păgânul rege a primit cel puţin două comunicaţii Divine în acest fel. Neputând să doarmă şi fiind tulburat de visuri într-o noapte, regele a poruncit, într-o ma- nieră imperială, înţelepţilor săi să-i spună visul care i-a tulburat somnul. Scribii (sau ieroglifii), magicienii (sau astrologii), vrăjitorii (sau utilizatorii horoscoa- pelor şi incantaţiilor) şi caldeii (casta preoţească) au răspuns somaţiei regale şi 24

Visul lui Nebucadneţar 25 Nebucadneţar le-a explicat motivul agitaţiei sale. Dacă realmente a uitat visul avut sau dacă doar a testat pretenţia înţelepţilor de a fi în stare să tălmăcească semnele, prevestirile şi visurile nu reiese din text, dar a doua variantă pare foarte probabilă. Charles se referă la istoria lui Ibn Hisam Leben Mohammeds despre o cerere similară făcută înţelepţilor de un oarecare rege al Yemenului. Adepţii i-au răspuns: „Spune-ne visul, şi-ţi vom declara inter- pretarea”, dar regele a răspuns: „Dacă vă voi spune visul, nu mă voi putea bizui pe interpre- tarea voastră, căci cel care nu cunoaşte visul până nu i-l voi comunica eu nu cunoaşte nici interpretarea lui”. Se prea poate ca Nebucadneţar să fi adoptat aceeaşi atitudine extrem de rezonabilă şi să fi hotărât ca înţelepţii să-i ofere nu numai interpretarea, ci şi conţinutul visului ca atare. Dilema caldeilor Caldeii au răspuns împăratului în limba aramaică: ,,Veşnic să trăieşti, împărate! Spune robilor tăi visul, şi-ţi vom arăta tâlcuirea lui!” Împăratul a luat iarăşi cuvântul şi a zis caldeilor: ,,Mi-a scăpat din minte lucrul acela: dacă nu-mi veţi face cunoscut visul şi tâlcuirea lui, veţi fi făcuţi bucăţi, iar casele voastre vor fi prefăcute într-un morman de mur- dării. Dar dacă-mi veţi spune visul şi tâlcuirea lui, veţi primi de la mine daruri şi răsplătiri, şi mare cinste. De aceea, spuneţi-mi visul şi tălmăcirea lui!” (Daniel 2:4-6). De la versetul 4 la capitolul 7:28, asistăm la o trecere de la exprimarea în ebraică la aceea în aramaică, fapt indicat de cuvintele din paranteză „în aramaică”. Bevan crede că cel mai plauzibil motiv pentru această trecere la limba aramaică „este faptul că, întrucât s-a pierdut o porţiune a textului ebraic, un scrib a completat spaţiul gol, împrumutând din ver- siunea aramaică”. Dar Charles propune teoria după care întreaga carte a fost scrisă în ara- maică, iar începutul şi sfârşitul ei au fost ulterior traduse în ebraică, pentru a-i asigura cărţii adoptarea în canonul Vechiului Testament. Explicaţia dată de Jamieson, Fausset şi Brown însă e mult mai satisfăcătoare. În porţiunea aramaică, ei spun: „cursul, caracterul şi criza puterii Neamurilor sunt tratate; pe când, în celelalte părţi, care sunt în ebraică, lucrurile tratate se aplică mai la obiect evreilor de la Ierusalim”. Aramaica era lingua franca întregu- lui Orient şi, prin urmare, era mai potrivit să se aleagă limba respectivă, ca vehicul de a transmite mesajul lui Dumnezeu către lumea Neamurilor. Ascultând cererea regelui, caldeii au izbucnit la unison: „O, rege, să trăieşti în veci!” – folosind formula obişnuită de salutare adresată unui suveran oriental. „Spune robilor tăi visul”, au spus ei, „şi-ţi vom oferi tălmăcirea”. În absenţa detaliilor visului, artele lor erau cu totul neajutorate. Dar dacă li s-ar fi dat informaţiile cerute, cunoştinţele lor tradiţionale ar fi fost în măsură să le ofere o explicaţie mai mult sau mai puţin acceptabilă. Însă regeşe era de neclintit. „Cuvântul a ieşit de la mine”, a spus el. Versiunea American Version sugerează că regele a uitat visul, dar ceea ce se subînţelege este că hotărârea sa era fermă şi irevocabilă. De pildă, Gesenius traduce expresia „decretul a plecat de la mine”. Oricât de nerezonabilă s-ar fi părut cererea sa, Nebucadneţar i-a informat pe un ton autocratic pe înţelepţi, că dacă nu-i fac cunoscut visul şi interpretarea lui vor fi făcuţi toţi bucăţi, iar casele lor vor fi transformate în grămezi de gunoi. „Casele din Babilon”, spune Hengstenberg, „erau construite din pământ ars sau simplu uscat la soare. Când o clădire era

26 Punctul culminant al istoriei demolată total sau convertită într-o grămadă amorfă de gunoi, întreaga masă de pământ devenea ca o grămadă de gunoi (textual baligă)”. O atare demolare umplea de dizgraţie pe cel care suferea distrugerea proprietăţii sale în felul acesta. Pe de altă parte, regele a declarat că, dacă înţelepţii aveau să-i dezvăluie visul şi inter- pretarea, vor fi răsplătiţi cu daruri şi cu mare onoare, drept care i-a îndemnat să-i spună visul şi tălmăcirea lui. Largheţea regală avea să fie pe potriva aprecierii regelui. Darurile avea să curgă, iar cei care aveau să-i spună visul şi interpretarea sa aveau să fie răsplătiţi cu ranguri peste ranguri. A doua rugăminte Ei au răspuns a doua oară: ,,Să spună împăratul robilor săi visul, şi i-l vom tălmăci!” Împăratul a luat iarăşi cuvântul şi a zis: ,,Văd, cu adevărat, că voiţi să câştigaţi timp, pen- tru că vedeţi că lucrul mi-a scăpat din minte. Dacă, deci, nu-mi veţi spune visul, vă aşteap- tă pe toţi aceeaşi soartă, fiindcă vreţi să vă înţelegeţi ca să-mi spuneţi minciuni şi neadevă- ruri, până se vor schimba vremurile. De aceea, spuneţi-mi visul, ca să ştiu dacă sunteţi în stare să mi-l şi tâlcuiţi!” (Daniel 2:7-9). Caldeii au apelat din nou la despotul arbitrar. Numai să le spună visul, şi ei vor oferi interpretarea. Dar regele, fiind mai convins ca niciodată de falsitatea pretenţiilor lor, a declarat că ei trăgeau de timp şi se străduiau să amâne momentul critic, pentru că ştiau că decretul era sigur şi de neschimbat. Dacă nu-i făceau cunoscut visul, pedeapsa lor era ine- vitabilă. El n-a mai insistat ca interpretarea să i se dea imediat, căci dacă ar fi fost în stare să-i spună detaliile propriu-zise ale visului, monarhul s-ar fi mulţumit cu competenţa lor de a interpreta visul. Protestele şi cererile lor repetate erau o dovadă prezumtivă pentru rege că ei nu erau în stare să dezvăluie secrete şi astfel el i-a acuzat pe faţă de a fi conspirat să-l înşele, născocind falsităţi, în speranţa că, fie o schimbare a împrejurărilor îl va face pe rege să se răzgândeas- că, fie va uita ce s-a întâmplat, sau, altfel, vremurile se vor schimba prin răsturnarea lui. Numai dacă-i vor putea descrie visul, el va fi mulţumit în ce priveşte capacitatea lor de a interpreta. Cum ne explică Farrar, „el le-a dat de înţeles că-i considera o ceată de impostori, şi că rugămintea lor să li se mai dea o şansă era doar o încercare de tergiversare”. Protestul caldeilor Caldeii au răspuns împăratului: ,,Nu este nimeni pe pământ, care să poată spune ce cere împăratul; de aceea, niciodată niciun împărat, oricât de mare şi puternic ar fi fost, n-a cerut aşa ceva de la niciun vrăjitor, cititor în stele sau caldeu! Ce cere împăratul este greu; nu este nimeni care să spună lucrul acesta împăratului, afară de zei, a căror locuinţă nu este printre muritori!” (Daniel 2:10-11). Înţelepţii n-au avut ce face, decât să recunoască faptul că nu sunt în stare să satisfacă cererea regelui. Pentru ei atitudinea regelui era complet nerezonabilă. După ei, niciun om aflat în viaţă nu putea să-i facă pe placul regelui. Niciun rege, oricât de mare şi de puternic ar fi, nu putea să ceară asemenea lucru de la oricare din înţelepţii săi. Întrucât nu se făcuse o asemenea cerere vreodată, se presupunea

Visul lui Nebucadneţar 27 că este, practic, imposibil să fie satisfăcută. După cum se exprimă un scriitor, „Dumnezeu face păgânii să şi condamne neputincioasele pretenţii la cunoştinţe supranaturale”, deoare- ce cuvintele lor constituiau, practic, o recunoaştere că afirmaţiile lor erau total lipsite de sprijin şi fără nicio bază reală. Babilonul era înţesat de necromanţieri, vrăjitori şi astrologi şi, cum lasă să se înţeleagă Isaia 47:13, ţara se urâse de ei, aceştia nefiind în stare niciodată să-i salveze pe alţii de la necaz. Da, într-adevăr, era o cerere nemaipomenită şi caldeii au declarat că nicio persoană aflată în viaţă nu-l va putea ajuta pe rege. Numai zeităţile supreme ar putea să dezvăluie detaliile visului, dar acestea nu aveau acces în prezenţa zeilor şi – ar fi putut adăuga – aceş- tia din urmă nu numai că nu-şi aveau locuinţa printre oameni, ci niciodată nu comunicau direct cu oamenii. Era o absolută imposibilitate să satisfacă o cerere atât de nerezonabilă ca cea pe care o făcuse regele. Decretul regelui La auzul acestor cuvinte, împăratul s-a mâniat, şi s-a supărat foarte tare. A poruncit să piardă pe toţi înţelepţii Babilonului. Hotărârea ieşise, înţelepţii începuseră să fie omorâţi, şi căutau şi pe Daniel şi pe tovarăşii lui, ca să-i piardă. Atunci Daniel a vorbit cu minte şi cu judecată lui Arioc, căpetenia străjerilor împăratului, care ieşise să omoare pe înţelepţii Babilonului. A luat cuvântul şi a zis lui Arioc, căpitanul împăratului: ,,Pentru ce a dat împăratul o poruncă atât de aspră?” Arioc a spus lui Daniel cum stau lucrurile. Şi Daniel s-a dus la împărat, şi l-a rugat să-i dea vreme ca să dea împăratului tâlcuirea (Daniel 2:12-16). Mânia lui Nebucadneţar era de-acum aprinsă şi, în furia lui, a poruncit să fie nimiciţi toţi înţelepţii Babilonului. Nu doar casta preoţească, ci toţi cei care erau versaţi în artele oculte au intrat sub incidenţa acestei sentinţe regale. Impetuozitatea şi cruzimea arbitrară era gata să-şi reverse furia asupra oricui avea cea mai mică legătură cu cei care îl mâniaseră pe rege. Daniel şi prietenii acestuia, care nu fuseseră chemaţi înaintea regelui împreună cu magii şi cu caldeii, au intrat, totuşi, sub incidenţa condamnării, fiind urmăriţi pentru execu- tare împreună cu înţelepţii. „Nu era vorba de un fel de Vecerniile Siciliene”, spune Montgomery, „ci o execuţie formală, cu oficiali stabiliţi şi un loc bine desemnat; de unde, primul scop al oficialilor era asamblarea condamnaţilor”. Absenţa lui Daniel când au fost chemaţi înţelepţii prima oară în prezenţa regelui a avut ca rezultat o clară demonstraţie a insuficienţei înţelepciunii omeneşti, dovedind că, dacă era să fie satisfăcută cererea regelui, aceasta se putea realiza doar pe căi supranaturale. Arioc, căpitanul gărzii personale a regelui, primise însărcinarea să ducă la capăt execu- ţia în masă, dar când a aflat Daniel despre soarta ce plana asupra caldeilor, s-a apropiat cu prudenţă de Arioc. De ce a acţionat regele cu atâta impetuozitate? a întrebat el. De ce trebu- ia decretul adus la îndeplinire atât de rapid? În fond, nu fuseseră consultaţi toţi înţelepţii. De ce trebuiau să fie executaţi ei, fără să li se dea şansa de a satisface cererea regelui? Se pare că tânărul evreu nu ştia nimic despre ceea ce se întâmplase, şi astfel Arioc i-a spus cum s-au petrecut lucrurile.

28 Punctul culminant al istoriei Imediat ce şi-a dat seama de situaţie, Daniel a luat legătura cu Nebucadneţar – fie direct, fie prin intermediul unui curtean, asta nu se precizează – şi a implorat pe rege să li se dea un răgaz, şi el va tălmăci visul. El nu pare să fi avut nici cea mai mică îndoială de rezul- tat, dacă se va obţine un timp suplimentar, şi această credinţă simplă şi absolută în Dumnezeu trebuie să fie o lecţie pentru toţi cei citesc istorisirea. În timp ce importunităţile înţelepţilor nu au fost luate în seamă, cererea tânărului a fost acordată imediat de capricio- sul monarh, care se pare că era prea preocupat să afle sensul visului său pentru a-şi mai bate capul cu vreo inconsecvenţă în atitudinea sa. Unitate în rugăciune Apoi Daniel s-a dus în casa lui, şi a spus despre lucrul acesta tovarăşilor săi Hanania, Mişael şi Azaria, rugându-i să ceară îndurarea Dumnezeului cerurilor pentru această taină, ca să nu piară Daniel şi tovarăşii săi odată cu ceilalţi înţelepţi ai Babilonului (Daniel 2:17-18). Se pare că Daniel nu a avut nicio îndoială că Dumnezeu va asigura rezolvarea proble- mei, drept care s-a dus fără nicio teamă sau trepidare la rege. Dar acum, după ce li s-a acor- dat un răgaz, el a dezvăluit toată tărăşenia prietenilor săi şi astfel cei patru tineri s-au dedicat rugăciunii ca să li se dea izbăvire şi iluminare Divină. Dumnezeul lor putea să facă ce au cerut ei şi cu o uimitoare încredere ei nu s-au temut să-L pună la încercare. „Dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ cu privire la o chestiune”, spunea Domnul mai târziu, „orice vor cere, li se va da de către Tatăl Meu” (Mat. 18:19). Valoarea şi puterea unităţii în rugăciune nu poate fi estimată îndeajuns. Dr. Cos afirmă: „Dacă stăruinţa în rugăciune a «unui om neprihănit ajută mult», unitatea în rugăciune este adaptată spre a-i spori fervoarea, iar prin har, să-i promoveze succesul; şi dacă este adaptată la condiţia noastră socială şi împrejurările noastre de necesitate, ea are asigurarea expresă a binecuvântării divine”. Cunoscând caracterul Dumnezeului lor, tinerii aceştia s-au proşternut în faţa compa- siunii Lui, rugându-se ca să fie salvaţi de moartea ce-i ameninţa şi să le fie descoperită taina. Ei au adus cererile lor în faţa „Dumnezeului cerurilor” – o desemnare post-exilică ce se potrivea de minune cu caracterul în care Dumnezeu Se revela pe atunci. Cel de la Care aşteptau ei ajutor şi scăpare era Stăpânitorul Suprem în faţa Căruia toţi potentaţii erau supuşi şi subordonaţi, adevăratul mesaj al profeţiei lui Daniel fiind acela că „cerurile hotă- răsc”. Un imn de laudă După aceea i s-a descoperit lui Daniel taina într-o vedenie în timpul nopţii. Şi Daniel a binecuvântat pe Dumnezeul cerurilor. Daniel a luat cuvântul şi a zis: ,,Binecuvântat să fie Numele lui Dumnezeu, din veşnicie în veşnicie! A Lui este înţelepciunea şi puterea. El schimbă vremurile şi împrejurările; El răstoarnă şi pune pe împăraţi; El dă înţelepciune înţelepţilor şi pricepere celor pricepuţi! El descoperă ce este adânc şi ascuns; El ştie ce este în întuneric şi la El locuieşte lumina.... Pe Tine, Dumnezeul părinţilor mei, Te slăvesc şi Te laud că mi-ai dat înţelepciune şi putere, şi mi-ai făcut cunoscut ce Ţi-am cerut noi;

Visul lui Nebucadneţar 29 căci ne-ai descoperit taina împăratului! (Daniel 2:19-23). Credinţa tinerilor a fost răsplătită. Ei se rugaseră pentru iluminare Divină ca vieţile oamenilor să fie păstrate şi Cel Atotputernic a binevoit să le acorde revelaţia pe care o cău- tau. Lui Daniel i s-a descoperit taina într-o vedenie de noapte, iar tânărul şi-a înălţat inima într-un imn de laudă către Dumnezeu. El nu a aşteptat confirmarea regelui că detaliile corespundeau cu visul lui: încrederea lui în Dumnezeu nu avea nevoie de nimic ca să-l con- vingă de autenticitatea revelaţiei ce i se dăruise. Puţini sunt astăzi aceia a căror încredere este atât de completă, încât se pot rezema pe credincioşia lui Dumnezeu! Daniel a izbucnit într-o cântare de laudă, care mai este considerată ca un excelent exemplu de alcătuire liturgică, compusă sub forma unui triptih, alternând cu un tetrastih. Profetul „laudă numele lui Dumnezeu, respectiv, Dumnezeu în revelaţia Sa de Sine, pentru atotştiinţa şi atotputernicia Sa, atribute revelate în cursul istoriei umane. Puterea Sa este etalată în providenţa Sa asupra «vremurilor şi soroacelor» şi în stabilirea Lui suverană a tuturor schimbărilor politice. În această expresie se află o contestare a fatalismului ances- tralei religii a Babilonului”, scrie Montgomery. „Cunoştinţa Divină se dovedeşte prin oca- zionalele revelaţii, pe care Dumnezeu binevoieşte să le facă «înţelepţilor şi gnosticilor». Aceste străfulgerări ale preştiinţei Sale în problemele oamenilor revelează faptul că la El «se află luminile». pentru că în El nu este niciun întuneric”. Charles arată că primele două rânduri ale imnului se armonizează aproape perfect cu Psalmii 41:13 şi 106:48 , iar rândul al treilea cu Iov 2:13, sugerând că aceasta era, probabil, o binecunoscută formulă liturgi- că. Cum se cuvenea, Daniel a atribuit binecuvântare numelui lui Dumnezeu, întrucât, prac- tic, numele este revelarea caracterului lui Dumnezeu. Înţelepciunea şi tăria aparţin, în ulti- mă analiză, Celui Atotputernic, iar profetul recunoaşte demonstraţia tăriei în controlul Divin asupra vremurilor şi soroacelor, da, şi în coborârea şi ridicarea regilor. După cum se exprimă Driver, „istoria nu se deplasează cu regularitatea unui ceasornic; ordinea lucrurilor stabilită la un moment dat nu e neapărat permanentă”. Interpunerea Divină în împrejurările pământeşti nu este este chiar atât de rară cum s-ar crede, iar firele puterii sunt adunate şi ţinute în mâinile Stăpânitorului Suprem al universului. Daniel a recunoscut şi exercitarea Divină a înţelepciunii, întrucât Dumnezeu îi luminează pe cei înţelepţi şi împarte cunoştin- ţă celor pricepuţi. El este adevărata fântână de adevărată înţelepciune şi cunoaştere, iar înţelepciunea acumulată a pământului şi toate curentele cunoştinţei îşi derivă izvorul din El. El este Descoperitorul lucrurilor adânci şi tainice, nimic nefiind în afara câmpului Său de cunoaştere. Întunericul este pentru El strălucitor ca ziua (vezi Psalmul 139:12), atât lumina fizică, cât şi intelectuală sălăşluind în El. Profetul şi-a ridicat glasul în semn de recunoştinţă şi laudă către Dumnezeul părinţilor săi, Cel Care, în pofida împrejurărilor şi scenariilor schimbătoare, precum şi a tuturor muta- ţiilor din cadrul generaţiilor umane, rămâne mereu acelaşi, credincios slujitorilor Săi din toate veacurile şi epocile. Expresia a fost, de bună seamă, plină de semnificaţie pentru tine- rii strămutaţi din patria lor. Expatrierea şi toate experienţele proprii unei vieţi de surghiun nu au avut nicio influenţă asupra credincioşiei lui Dumnezeu. Cel Care strămoşii lui L-au dovedit în zilele existenţei lor a rămas acelaşi şi în zilele profetului. Şi noi putem să extra-

30 Punctul culminant al istoriei gem tărie şi încredere din toate experienţele din trecut ale copiilor lui Dumnezeu, căci ace- laşi Dumnezeu imuabil este şi Dumnezeul nostru, care nu se schimbă. Îndurările Sale rămân de-a pururea credincioase şi sigure. Când în alte vremuri, Iosif a tălmăcit visurile tovarăşilor săi de celulă şi pe cele ale lui Faraon, el a atribuit lui Dumnezeu înţelepciunea care i-a fost dăruită de a le citi tălmăcirea. Tot aşa şi Daniel şi-a exprimat adânca recunoştinţă Aceluia care îi dăruise şi lui înţelepciu- nea necesară de a tălmăci vedenia lui Nebucadneţar şi tăria morală în ceasul încercării. Într- un singur ceas, s-a primit răspunsul la rugăciunea plină de credinţă, iar visul şi semnificaţia sa i-au fost revelate. Câţi creştini se pot bucura într-o experienţă similară, de suficienţa lui Dumnezeu în ceasul nevoii? În prezenţa regelui După aceea, Daniel s-a dus la Arioc, căruia îi poruncise împăratul să piardă pe înţe- lepţii Babilonului; s-a dus, şi i-a vorbit aşa: ,,Nu pierde pe înţelepţii Babilonului! Du-mă înaintea împăratului, şi voi da împăratului tâlcuirea!” Arioc a dus degrabă pe Daniel îna- intea împăratului, şi i-a vorbit aşa: ,,Am găsit între prinşii de război ai lui Iuda un om care va da împăratului tâlcuirea!” Împăratul a luat cuvântul şi a zis lui Daniel, care se numea Beltşaţar: ,,Eşti tu în stare să-mi spui visul pe care l-am visat şi tâlcuirea lui?” Daniel a răspuns înaintea împăratului, zicând: ,,Ceea ce cere împăratul este o taină pe care înţelep- ţii, cititorii în stele, vrăjitorii şi ghicitorii nu sunt în stare s-o descopere împăratului. Dar este în ceruri un Dumnezeu, care descopere tainele şi care face cunoscut împăratului Nebucadneţar ce se va întâmpla în vremurile de pe urmă. Iată visul tău şi vedeniile pe care le-ai avut în patul tăui Nebucadneţar ce se va întâmpla în vremurile de pe urmă (Daniel 2:24-28a). Daniel solicita acum audienţă la rege. Prin urmare, s-a dus la Arioc, rugându-se de el să nu aducă la îndeplinire sângeroasa sentinţă asupra înţelepţilor, ci să-l introducă în prezenţa lui Nebucadneţar, deoarece el va face cunoscut tălmăcirea visului regelui. După câte se pare, profund emoţionat, Arioc s-a grăbit să-l ducă pe Daniel în prezenţa monarhului, declarând că a găsit pe unul dintre exilaţii din Iudeea care-i va tălmăci regelui visul pe care l-a avut. Arioc nu a menţionat deloc faptul că Daniel îl abordase anterior (versetele 15 şi 16), dar acesta era un fapt normal, întrucât nu-şi putea permite să-i spună unui monarh absolut că sistase aducerea la îndeplinire a decretului, pe propria-i responsabilitate, în pre- alabil obţinerii de către Daniel a răgazului solicitat. „Eşti tu în stare să-mi faci cunoscut visul pe care l-am văzut şi tâlcuirea sa?” a întrebat regele. Tânărul profet îndată şi-a declinat orice capacitate omenească în această privinţă – de fapt, cererea regelui depăşea capacitatea oricărui om înţelept, magician, scrib sau astro- log; niciun învăţat păgân sau specialist în taumaturgie nu putea să dea răspunsul. Dar el a declarat că, deşi iscusinţa omenească nu va putea nicicând să-l mulţumească pe rege, era totuşi un Dumnezeu în cer Care dezvăluie tainele. Or, El i-a făcut cunoscut lui Nebucadneţar ce avea să se întâmple „la sfârşitul zilelor”. Expresia folosită de Daniel – „la sfârşitul zilelor” – e folosită de paisprezece ori în Vechiul Testament. Driver spune că „întotdeauna denotă perioada de încheiere a viitorului,

Visul lui Nebucadneţar 31 în măsura în care cade în cadrul vizual al scriitorului ce o foloseşte, iar sensul exprimat prin e a este relativ, nu absolut, variind în funcţie de context”. Dar o comparaţie a cazurilor de folosire în Vechiul Testament tinde să nesocotească asta, sugerând, în schimb, că trimiterea principală la care se referă expresia, ca în Daniel 2, este la perioada dominaţiei Neamurilor şi stabilirea împărăţiei de o mie de ani. Introducere Iată visul tău şi vedeniile pe care le-ai avut în patul tău. În patul tău, împărate, ţi-au venit în minte gânduri cu privire la cele ce vor fi după aceste vremuri; şi Cel ce descoperă tainele ţi-a făcut cunoscut ce se va întâmpla. Însă dacă mi s-a descoperit taina aceasta, nu înseamnă că este în mine o înţelepciune mai mare decât a tuturor celor vii, ci pentru ca să se dea împăratului tâlcuirea ei, şi să afli ce-ţi doreşte inima să ştii (Daniel 2:28b-30). Daniel şi-a prefaţat relatarea visului cu o afirmare a împrejurărilor în care a avut loc, pe dată explicând motivul pentru revelaţie unui monarh păgân a programului divin pentru viitor. Regele stătea întins pe divanul său, evident cugetând la ce se va întâmpla după el. El era, cum remarcă Ewald, puternic şi independent, ca unul care a ajuns unde a ajuns luptând din greu, fără ajutorul nimănui. Gândindu-se astfel la gloria imperiului său şi la succesele proiectelor sale, gândurile sale vor fi atins paroxismul: oare ce se va întâmpla după aceas- ta? Lungimea vieţii sale era, natural, limitată. Va continua oare să se dezvolte acest mare imperiu pe care l-a creat în tărie şi putere, sau se va prăbuşi, de îndată ce-şi va fi retras el mâna sa puternică? Nici raţiunea, nici experienţa nu-i putea furniza un răspuns la o aseme- nea întrebare, dar marele Dezvăluitor al tainelor a intervenit, făcându-i regelui cunoscut răspunsul. Descoperirea de către Daniel a gândurilor sale tainice trebuie să-l fi convins imediat pe rege că nu se putea îndoi de capacitatea profetului de a interpreta visul său. Din nou, Daniel a avut grijă să sublinieze că taina nu-i fusese dezvăluită lui prin propria sa înţelepciune. Dumnezeu o descoperise cu scopul de a-l face pe rege să înţeleagă semnificaţia visului şi subiectul gândurilor sale celor mai intime, în timp ce stătea întins pe canapea. Visul Tu, împărate, te uitai, şi iată că ai văzut un chip mare. Chipul acesta era foarte mare, şi de o strălucire nemaipomenită. Stătea în picioare înaintea ta, şi înfăţişarea lui era înfrico- şătoare. Capul chipului acestuia era de aur curat; pieptul şi braţele îi erau de argint; pân- tecele şi coapsele îi erau de aramă; fluierele picioarele, de fier; picioarele, parte de fier, şi parte de lut. Tu te uitai la el, şi s-a dezlipit o piatră, fără ajutorul vreunei mâini, a izbit picioarele de fier şi de lut ale chipului, şi le-a făcut bucăţi. Atunci fierul, lutul, arama, argintul şi aurul s-au sfărâmat împreună şi s-au făcut ca pleava din arie vara; le-a luat vântul, şi nici urmă nu s-a mai găsit din ele. Dar piatra, care sfărâmase chipul, s-a făcut un munte mare, şi a umplut tot pământul. Iată visul. Acum îi vom spune şi tâlcuirea înaintea împăratului (Daniel 2:31-36). Daniel a purces, apoi, să-i ofere detaliile visului. Regele văzuse un chip uman gigantic,

32 Punctul culminant al istoriei alcătuit, în mare, din metal, capul fiind de aur, pieptul şi braţele de argint, abdomenul şi coapsele din aramă (sau bronz), partea superioară a picioarelor din fier, iar labele picioare- lor din fier amestecat cu lut. Statui de o imensă mărime nu erau deloc excepţionale în Orientul antic; coloşii Egiptului, de pildă, erau renumiţi în toată lumea. Herodot vorbeşte despre o statuie de aur a lui Bel la Babilon care avea doisprezece coţi înălţime, iar Jastrow relatează despre visul Gudei cu un bărbat al cărui trup ajungea de la pământ până la cer. Componentele metalice ale statuii erau de valoare descrescătoare, dar corespondenţa lor cu filosofia Parsee a istoriei este oarecum izbitoare. „Conform lui Dinkart, au fost patru perioade în cei o mie de ani începând cu Zoroastru: de aur, de argint, de oţel şi de o substan- ţă amestecată cu pământ. Iar în Brahman-yast, profetul vede «rădăcinile unui copac pe care se aflau patru ramuri: de aur, de argint, de oţel şi de un material amestecat cu lut»” (Montgomery). Cu două sute de ani înainte de Daniel, Hesiod comparase, de asemenea, cele patru epoci cu aceleaşi patru metale şi în aceeaşi ordine. Nu era o practică ieşită din comun pentru lucrări de artă colosale să fie confecţionate altfel decât în conformitate cu designul original, şi materialele mai sărace să fie folosite în locul aurului şi argintului ce se intenţionase iniţial. De aceea, materialele diferite din imagine nu-i făcea regelui nicio sur- priză. O anumită dificultate întâmpinăm când citim despre picioarele din imagine că erau compuse. Cuvântul chasaph are sensul de lutul olarului sau, şi mai exact, de olărit (fie un vas, fie bucăţile sale). Cei mai mulţi comentatori presupun că lutul brut este avut aici în vedere, iar Memedius, de pildă, sugerează că picioarele erau făcute din zăcământ de fier, cu un amestec de lut. Pe de altă parte, Montgomery susţine că este o referire la ţiglărie, aplica- tă, cum era adesea, ca formă de decor, deşi folosit în chipul lui Nebucadneţar ca indiciu al unui lucru de mântuială, reprezentând structura esenţială de fier. „Nu se pune problema”, afirmă el, „despre folosirea ţiglelor în arhitectura babiloneană; avem reliefurile de teracota în arta greacă, ţiglele artei saracenice, în timp ce turnurile acoperite cu ţigle din Persia modernă sunt martore ale acestui mod străvechi de construcţie. Ba am putea să ne gândim la turnurile de porţelan din China. Cât de mult a intrat acest fel de lucrare în componenţa statuilor nu ştim. Imagini chryselefantine erau cunoscute în epoca asiriană târzie, precum şi în arta greacă, în timp ce arta extrem de străveche de a încrusta smalţuri în metal va fi cau- zat folosirea similară a plăcuţelor aplicate. Caricatura de imagini stă în aplicarea acestei forme fragile de artă la secţiunea cea mai slabă a statuii, sporind efectul ei decorativ, dar înlocuind elementele structurale”. Dar în versetul 41 şi 43, se spune că fierul era amestecat cu „lut noroios” şi nu ne îndoim că ceea ce a văzut regele a fost un amestec de fier şi lut noroios, un amestesc incoerent, ce se preta, evident, la fracturare. În cartea Peeps into Palestine, James Neil susţine că lutul trebuie să fi fost ars în cuptor, şi că imaginea de piatră era luată dintr-o piatră aspră folosită de fellahini (fermieri din Orientul Mijlociu) pentru a sfărâma fragmente de cioburi din lut, pentru a face din ele pudră (chonirah), care era apoi amestecată cu var pentru a forma ciment. O piatră dezlipită fără ajutorul vreunei mâini a căzut peste picioarele măreţului chip, sfărâmându-le în bucăţi şi prăvălind la pământ întreaga structură, făcând-o praf sau („ca

Visul lui Nebucadneţar 33 pleava din arie vara”). Fragmentele pulverizate ale colosului au fost împrăştiate de vânt şi n -a mai rămas nicio urmă din chipul uriaş. Apoi piatra s-a făcut mare ca un munte, atât de mare, încât a umplut întregul pământ. Acesta a fost visul ciudat ce tulburase somnul regelui. Ce însemna el? „Figura ome- nească”, afirmă Adam Clarke, „a fost întrebuinţată de istorici şi geografi pentru a reprezen- ta ivirea, creşterea, stabilirea şi decăderea imperiilor, precum şi situaţia şi importanţa diver- selor părţi ale guvernului”. Florus, în Proemiumul său la Istoria Romană, reprezintă impe- riul roman, de pildă, sub forma unei fiinţe omeneşti în diferitele faze de dezvoltare de la starea infantilă la bătrâneţe. Este posibil ca Nebucadneţar să-şi fi dat seama de semnificaţia visului său, în special întrucât a trezit în el speculaţii cu privire la viitorul imperiului său, dar este evident că sensul deplin a fost ascuns de el, aşteptând să-i vestească profetul tălmă- cirea. Capul de aur Tu, împărate, eşti împăratul împăraţilor, căci Dumnezeul cerurilor ţi-a dat împărăţie, putere, bogăţie şi slavă. El ţi-a dat în mâini, oriunde locuiesc ei, pe copiii oamenilor, fiarele câmpului şi păsările cerului, şi te-a făcut stăpân peste toate acestea: tu eşti capul de aur! (Daniel 2:37-38). Forma de adresare adoptată de Daniel a fost şi ea importantă. El n-a folosit formula de adresare comună babilonienilor de „regele regilor”, titlu purtat de regii perşilor şi de prinţii Armeniei. Motivul pentru folosirea expresiei a devenit însă imediat clar. Titlul aparţinea, pe bună dreptate, lui Nebucadneţar, întrucât măsura deplină a puterii îi fusese încredinţată de către Dumnezeu. Suveranitatea universale era, potenţial, a sa. Oriunde locuiau oamenii sau zburau păsările sau colindau fiarele sălbatice, el primise de la Cel Atotputernic dreptul de a domni peste ei. Împărăţia, puterea, tăria şi slava îi fuseseră acordate de către „Dumnezeul cerurilor”. Regalitatea, posesiunile, tăria şi onoarea erau deţinute ca o feudă sub Dumnezeu. Domnia, concepută, iniţial, pentru Adam (Gen. 1:28), era acum delegată lui Nebucadneţar, deşi, cum remarcă Darby „diferă întrucât oamenii sunt plasaţi sub pute- rea sa; este mult mai limitată, căci marea nu este inclusă în suveranitatea lui”. Confirmarea acestei intenţii Divine cât priveşte monarhul babilonean îi fusese dată şi prin profetul Ieremia: „Acum am dat toate aceste ţări în mâna lui Nebucadneţar, regele Babilonului, robul Meu; şi naţiunile îl vor sluji” (Ier. 27:7; vezi şi 25:9; 28:14) – limbajul hiperbolic imi- tând clar stăpânirea universală cu care fusese investit el. Faptul că el nu şi-a exercitat toate drepturile încredinţate lui sau că nu şi-a extins frontierele până la limita maximă este imate- rial, pentru că, potenţial, toate acestea erau ale sale. Faptul că toate puterea şi domnia sunt, în ultimă analiză, în mâinile celui Veşnic a fost subliniat de felul în care L-a descris profetul pe Dumnezeu, ca „Dumnezeul cerurilor”. Regii pot domni, iar dictatorii pot guverna în sfera lor limitată, dar deasupra şi dincolo de toţi este Atotputernicul Suveran al cerurilor şi toate firele puterii sunt, în cele din urmă, adunate şi susţinute de El. Israel a fost alungat din ţara lui, şi ar fi fost nepotrivit se fie numit Dumnezeu prin Numele Său exprimând relaţia Sa de legământ: Iehova. Nebucadneţar era un monarh păgân şi singura relaţie în care Se putea relaţiona Dumnezeu faţă de el era una

34 Punctul culminant al istoriei de suveranitate superioară. Lui Nebucadneţar i s-a încredinţat o împărăţie pământească, dar acest Domn suveran era suprem în ceruri. Apoi profetul l-a informat pe rege în termeni fără echivoc: „Tu eşti capul de aur”. Ceea ce urmează clarifică faptul că nu Nebucadneţar era atât de mult „capul”, cât imperiul babi- lonean, a cărui supremaţie a durat aproape şaptezeci de ani. Pe bună dreptate, a fost numit un cap de aur. „Babilonul era celebru pentru bogăţia şi grandoarea sa”, scrie Murphy. „Este un oraş de aur” (Isa. 14:4), o cupă de aur în mâna Domnului (Ier. 51:7) şi continuă să fie simbolul luxului şi al mândriei (Apo. 18). Uneori se argumentează că imperiul babilonean era prea mic pentru a fi considerat în aceeaşi categorie cu imperiile medo-persan, grec şi roman, care i s-au succedat. Dar, cum remarcă, pe bună dreptate, Leupold, „ceea ce-i lipsea în magnitudine, era mai mult decât compensat prin spiritul său, prin tenacitatea scopului şi prin rezistenţa sa. Într-un sens, imperiul… data din vremea marelui Sargon Întâiul şi dăinu- ise neîntrerupt aproape 2.000 de ani”. Restul chipului După tine, se va ridica o altă împărăţie, mai neînsemnată decât a ta; apoi o a treia împărăţie, care va fi de aramă, şi care va stăpâni peste tot pământul. Va fi o a patra împă- răţie, tare ca fierul; după cum fierul sfărâmă şi rupe totul, şi ea va sfărâma şi va rupe totul, ca fierul care face totul bucăţi. Şi după cum ai văzut picioarele şi degetele picioarelor parte de lut de olar şi parte de fier, tot aşa şi împărăţia aceasta va fi împărţită; dar va rămânea în ea ceva din tăria fierului, tocmai aşa cum ai văzut fierul amestecat cu lutul. Şi după cum degetele de la picioare erau parte de fier şi parte de lut, tot aşa şi împărăţia aceasta va fi în parte tare şi în parte plăpândă. Dacă ai văzut fierul amestecat cu lutul, înseamnă că se vor amesteca prin legături omeneşti de căsătorie, dar nu vor fi lipiţi unul de altul, după cum fierul nu se poate uni cu lutul (Daniel 2:39-43). Devenise, de-acum, evident că visul înfăţişase întregul curs al monarhiei mondiale a Neamurilor, întrucât Daniel a explicat pe larg că diferitele părţi ale chipului reprezentau diferite împărăţii. După cum capul de aur a făcut loc unui piept şi a unor braţe de argint, tot aşa falnicul imperiu babilonean avea să fie succedat de o împărăţie mai prejos sau inferioară predece- soarei sale. S-a convenit, în general, că cele patru imperii reprezentate de chipul respectiv erau identice cu cele patru imperii descrise în Daniel 7 şi că al doile a fost imperiul medo- persan. Într-adevăr, în capitolul 5 versetul 28, profetul l-a informat concret pe Belşaţar, ultimul rege al Babilonului, că împărăţia sa va fi dată mezilor şi perşilor. A fost descris ca inferior imperiului babilonean, iar Robinson remarcă faptul că „cuce- ririle lui Cirus nu au fost chiar atât de întinse, nici atât de numeroase ca cele ale lui Nebucadneţar. Grandoarea acestuia din urmă şi a măreţei sale metropole a fost aproape egalată de aceea a regilor persani, şi de noua lor capitală, Susa sau Şuşan. Monarhia persa- nă a fost mai vastă ca mărime, cum indică şi simbolul, dar inferioară în maiestatea imperi- ală.” Mai mult, după cum sugerează Strong, a avut loc o deteriorare sub forma guvernă- mântului. Puterea despotică aparţinea conducătorilor babilonieni, dar „regii Persiei, nemai- fiind despoţi, şi-au asociat şapte consilieri, sau prinţi, cu care au guvernat împărăţia. Darius

Visul lui Nebucadneţar 35 nu a putut modifica decretul, nici să-l scape pe Daniel”. Prideaux, convins că era în joc şi inferioritatea morală, declară că „regii Persiei au fost cea mai rea rasă de oameni ce a guvernat un imperiu”. Kliefoth susţine că inferioritatea consta în faptul că noul imperiu nu era universal în caracter, de aceea, îi lipsea ecumenicitatea. O a treia împărăţie de alamă (de fapt, de aramă sau de bronz), înlocuind-o pe a doua, avea să domnească pe pământ. Daniel 8:21 afirmă clar că succesorul imperiului medo-per- san a fost imperiul macedonian, întemeiat de Alexandru cel Mare. Având în vedere faptul ce Omer spune: „grecii cu armura de alamă”, alama nu este chiar aşa de nepotrivit simbol al acestui imperiu. O a treia împărăţie care urma să domnească peste tot pământul – cuvinte cu aplicaţie unică la Alexandru, ale cărei cuceriri erau atât de vaste, încât a poruncit să fie numit „regele întregii lumi” şi a plâns de necaz că nu mai sunt lumi de cucerit. În acest imperiu s-a produs şi mai multă deteriorare a guvernului şi a caracterului con- ducătorilor săi. Alexandru a dobândit şi şi-a menţinut autoritatea prin dibăcia sa militară şi a domnit cu sabia. Viaţa sa a fost caracterizată prin orgii imorale, prin beţii, murind la vâr- sta de treizeci şi doi de ani, ca o consecinţă directă a desfrâului. O descriere puţin mai cuprinzătoare a fost acordată împărăţiei a patra. Asemenea picioarelor de fier din imagine, acest imperiu avea să fie puternic şi aspru, sfărâmând totul în cale, dar, în faza finală, avea să fie o împărăţie dezbinată. După cum picioarele şi degete- le chipului erau dintr-un amestec de fier şi lut, imperiul acesta avea să posede, în faza isto- riei ulterioare, ceva din duritatea fierului, în schimb, slăbiciunea lutului avea să-l facă parţi- al puternic, parţial casant. Deşi unii comentatori văd în a patra împărăţie o imagine a succesorilor lui Alexandru şi în special ai regatelor seleucilor şi ptolomeilor, puţine îndoieli există că se are în vedere imperiul roman. Prin bătălia de la Pidna s-a pus capăt supremaţiei Macedoniei, douăzeci şi trei de ani mai târziu aceasta devenind o provincie romană. Optzeci de ani mai târziu, şi Siria a devenit provincie romană, în felul acesta imperiul grec fiind complet înlocuit de Roma. Din Luca 2:1, reiese clar că Roma accedase la poziţia de imperiu mondial. În cadrul chipului, „părţile alcătuitoare naţionale şi politice” ale Romei, scrie Auberlen, „sunt trasate într-o manieră ce a devenit norma pe toate concepţiile ulterioare ale istoriei; mai întâi, vechea monarhie romană universală, prin caracterul său solid de fier, apoi materialul plas- tic al triburilor germanice şi slavone, prin irigaţia naţiunilor amestecate cu fierul roman, şi, în fine, divizarea acestui imperiu romano-germanic în împărăţii mai mici, care, în pe-rioa- da finală, se vor sfârşi prin zece împărăţii”. Într-adevăr, se putea spune despre Roma că, iniţial, era tare ca fierul. Arma sa de căpe- tenie era sabia, sfărâmând şi frângând orice putere ce îndrăznea să i se opună. Scopul ei era, cum spunea poetul. parcere subjectis et debellare superbos. Şi totuşi, la apogeul puterii sale, tocmai când atinsese cea mai mare întindere, imperiul a început să dea semne de dez- integrare. După cum se exprimă Murphy, „imperiul, prin constituţia sa de fier, avea o extraordinară putere de asimilare. Dar momentul său de enormă magnitudine în cele din urmă a învins forţa ei de coeziune”. Dezmembrarea a devenit doar o chestiune de timp şi, în cele din urmă, împărăţia de fier s-a scindat în principate fragmentare. Unii sugerează că

36 Punctul culminant al istoriei în această fază s-a făcut simţită prezenţa lutului şi că, aşa cum era de aşteptat, lutul hoarde- lor barbare, unit cu fierul invincibililor romani, a dus inevitabil la slăbire şi divizare. „Din timpul domniei lui Valens”, scrie Gibbon, „putem considera dezastruoasa perioadă a pră- buşirii imperiului roman. Încă din acea vreme, a început infuzia elementului străin, având tendinţa de a slăbi forţa şi coeziunea imperiului, amestecul fiind format parţial din înrolarea barbarilor, a mercenarilor străini şi a cuceririlor făcute de invadatorii nordici”. Împăraţii romani erau aleşi şi susţinuţi de către armată, a patra împărăţie fiind, prin urmare, considerată pe drept ca inferioară predecesoarei ei. Gravitatea specifică a metalelor din cadrul chipului a scăzut pe măsură ce se cobora, aşa încât cel mai uşor se afla în partea cea mai de jos, iar cel mai greu la vârf, distrugând, prin urmare, orice speranţă de stabilita- te. Şi astfel s-au deteriorat şi împărăţiile. Jamieson, Fausset şi Brown scot în evidenţă: „puterea, ce în mâinile lui Nebucadneţar erau o autocraţie izvorâtă din Dumnezeu, în mâi- nile regelui persan era o domnie bazată pe nobleţea personală şi de naştere, nobilii fiind egalii săi în rang, dar nu şi în ce priveşte funcţia; în Grecia, aristocraţia nu era din naştere, ci se baza pe influenţa personală; iar în Roma, cea mai de jos, era o aristocraţie ce depindea întru totul de selecţia populaţiei, împăratul fiind numit în urma alegerilor militare ale popu- laţiei”. În ce priveşte visul, aceasta era monarhia finală a lumii. Nu s-au dat indicii despre ridi- carea altor imperii – Charlemagne, Napoleon, Hitler şi altele, care s-au luptat pentru supre- maţie universală, nici măcar nu figurau pe ecran, iar cândva măreţul imperiu britanic nici nu a fost menţionat. De asemenea, este clar că descrierea celei de-a patra împărăţii nu coin- cide cu istoria cunoscută a imperiului roman. Cele două picioare îşi găsesc corespondentul în divizarea imperiului roman în imperiul de răsărit şi cel de apus, sub Valens şi Valentinian în anul 364 d.Cr., dar nu s-a înregistrat până acum vreo condiţie asemănătoare împărţirii în zece părţi ca cea sugerată de cele zece degete ale chipului din visul lui Nebucadneţar. Însă Apocalipsa revelează că ultima putere mondială va îmbrăca forma unui imperiu cu zece împărăţii, iar Apocalipsa 17:8 spune clar că imperiul care exista la data în care a fost com- pusă cartea (adică Roma) avea mai întâi să dispară, şi apoi să fie reînviat sub această nouă formă. (Vezi Prophecy’s Last Word, în româneşte Ultimul Cuvânt al Profeţiei, de F. A. Tatford.) Visul lui Nebucadneţar ignoră perioada de inexistenţă, consemnând istoria împă- răţiei de fier ca neîntreruptă. Ada Habershon crede că „lungul interval ocupat de actuala dispensaţie intervine înainte de a începe picioarele… tot aşa după cum un hiat similar are loc în cadrul celor şaptezeci de săptămâni, întreaga imagine reprezentând numai porţiunea din «vremea Neamurilor», atât din trecut, cât şi din viitor, când Israel este recunoscut de către Dumnezeu ca naţiunea Lui, deşi tributară altor naţiuni”. Dar nu vedem nicio necesita- te să argumentăm, cum vede Miss Haberson, că imaginea trebuie să fi păstrat proporţii normale şi că acestea se vor reflecta în împlinirea sa. Dacă materialele imperiului în faza finală vor fi „elementele contrastive ale dictaturii şi democraţiei”, cum sugerează Tatham, nu se poate afirma cu precizie. Probabil intenţia va fi fost doar aceea de a înfăţişa degenerarea şi incoerenţa fazelor finale justificată de amestecul de popoare. Dar amestecarea „cu sămânţa oamenilor” tinde să sugereze încercarea de a uni spiritul ultra-democratic cu vechiul spirit autocratic – o sarcină imposibilă, care nu poate

Visul lui Nebucadneţar 37 duce decât la dezintegrare. Doamna Wingate argumentează foarte isteţ că lutul îi reprezintă pe evrei – singurul element care se amestecă, dar niciodată nu fuzionează cu alte naţiuni (Num. 23:9). Domnia sa remarcă dificultăţile din cadrul teoriei, ce sunt tipice doar în cazul democraţiei. „Cu secole înaintea figurilor de lut din imagine, democraţia domnea asupra lumii de una singu- ră. Roma a fost o republică, pe vremea când, ca picioarele de fier din imagine, ea a înlocuit Grecia, ca imperiu mondial”. Totuşi, lutul nu a apărut până când au apărut picioarele din cadrul chipului. Iarăşi, „lutul ne este arătat în cele zece degete ale chipului chiar până la sfârşit, când lumea zece la cheremul fiarei romane şi al Anticristului şi, prin urmare, sub cel mai groaznic despotism pe care l-a cunoscut vreodată întreaga lume”. „Când Omul Păcatului domneşte asupra întregului pământ, cei zece care-l ajută sunt numiţi regi fără nicio disimulare. Nici nu se face nicio încercare de a pretinde că oamenii au vreo parte, oricât de îndepărtată, la această oribilă dominaţie”. Este adevărat că metaforele lutului, nisipului, tinei, prafului, etc, sunt adesea folosite cu referire la Israel, după cum apa este întrebuinţată cu privire la naţiunile Neamuri, dar noi nu prea suntem îndemnaţi să accep- tăm teza Doamnei Wingate. Piatra Dar în vremea acestor împăraţi, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie, care nu va fi nimicită niciodată, şi care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii, şi ea însăşi va dăinui veşnic. Aceasta înseamnă piatra pe care ai văzut-o dezlipindu-se din munte, fără ajutorul vreunei mâini, şi care a sfărâmat fierul, arama, lutul, argintul şi aurul. Dumnezeul cel mare a făcut, deci, cunoscut împăratului ce are să se întâmple după aceasta. Visul este adevărat, şi tâlcuirea lui este temeinică (Daniel 2:44-45). „În vremea acestor împăraţi”, declară profetul, Dumnezeu va stabili o altă împărăţie şi judecata va cădea peste toate celelalte imperii. „Împăraţii” la care se referă textul de aici nu pot fi alţii decât împărăţiile precedente, întrucât ele nu sunt privite ca existând împreună la putere în faza finală. Referirea nu poate fi decât la cei zece regi sau împăraţi reprezentaţi de cele zece degete ale chipului. Pe de altă parte, a intervenit o distrugere a tuturor materiale- lor chipului –fier, alamă, lut, argint şi aur – care ar putea fi interpretată, poate, ca o presupu- nere a faptului că toate patru imperii au continuat să existe până la sfârşit. „Adevărul este”, afirmă Kelly, „că, deşi Babilon a pierdut locul său de imperiu, el a continuat să existe sub- ordonat puterilor ce s-au succedat, cu fiecare imperiu până la cel roman. Astfel, când jude- cata finală a celui de-al patrulea imperiu are loc, încă vor fi reprezentanţi ai celor trei prede- cesori, dinstincţi de acesta. Şi aceasta face se devină evident că ceea ce se înţelege prin ultimul imperiu este exclusiv vestic, iar nu ceea ce a aparţinut imperiilor precedente”. Dar s-a prezis distrugerea nu a părţilor chipului, ci doar a materialelor. Formele de dominaţie au trecut, dar combinaţiile de popoare s-au transferat la alte imperii de mai târziu şi au fost distruse, prin urmare, când piatra a lovit picioarele chipului. Aşa după cum piatra a căzut peste picioarele chipului, zdrobind întregul şi făcându-l ţăndări, tot aşa Dumnezeul cerurilor, a declarat Daniel, va stabili o împărăţie care nu va fi

38 Punctul culminant al istoriei niciodată distrusă. Această împărăţie va dăinui în veci de veci, şi puterea ei nu va fi transfe- rată altui popor. Piatra a fost decupată dintr-un munte fără ajutorul unor mâini. Erupţia ei nu s-a datorat unei agenţii omeneşti. Din „dealurile veşnice” (Hab. 3:6) sau „munţii lui Dumnezeu” (Psa. 36:7), această piatră s-a desprins cu o forţă extraordinară, căzând peste împărăţia omului, aducând completa şi catastrofica sa ruinare, şi apoi extinzându-se într-un munte, ce a umplut întreg pământul – un imperiu puternic, de nezdruncinat. Comentariile Augustei Cook se merită să fie citate în întregime: „Două caracteristici sunt menţionate în legătură cu a cincea împărăţie, ce puteau fi înţelese de o minte babiloneană: (1) A fost comparată cu o piatră. Solul Babilonului nu producea nicio piatră. Toate clădirile, cu excepţia vreo câtorva mai importante, erau zidite din cărămidă făcută din lut foarte adeziv. Dar Asiria din nord poseda cariere de piatră de calcar. În consecinţă, asirienii îşi căptuşeau zidurile bazate pe cărămizi din lut cu plăci de calcar şi au ridicat coloşi uriaşi de piatră la palat sau la intrările templului. De aceea, o împărăţie de piatră semnifica pentru Nebucadneţar o împărăţie neobişnuită, inamică. De asemenea, semnifica o împărăţie sacră sau divină. Strada Procesiunii sau Calea Sacră din Babilon, care traversa oraşul, era pavată cu plăci de calcar. Calea era dedicată, în principal, procesiunilor eclesiastice şi festivalurilor religioase. O împă- răţie de piatră, la o cale de piatră, îi va fi dezvăluit monarhului păgân că împărăţia pe care a văzut-o în visul său avea un scop Divin. O altă particularitate a Babilonului erau aşa-numite- le «pietre de hotar». Acestea au fost ridicate, iniţial, pentru a marca limitele sau «hotarele» proprietăţii private. Obiceiul era unul străin, căci solul Babilonului nu producea pietre. Au fost descoperite mai multe pietre din acestea de excavatori, şi unele pot fi văzute la British Museum. Se pare că în toate donaţiile regale de pământ erau folosite două dintre aceste docu- mente de piatră,, ca nişte stâlpi. Unul era plasat pentru informaţii publice în mijlocul proprie- tăţii, celălalt era păstrat de proprietar. „Blestemat să fie oricine mută piatra de hotar” era inscripţionat pe ea. Majoritatea aveau simboluri religioase. Erau sacre pentru zei, iar mutarea pietrei sau a hotarelor pământului inscripţionat pe piatră se credea că va aduce asupra făpta- şilor mânia zeităţii. Nu numai că aceste pietre erau folosite pentru a fixa limitele parcelei donate, dar şi pentru alte scopuri, cum ar fi documente certificând libertatea. O renumită pia- tră de hotar a lui Nebucadneţar Întâiul (un predecesor al lui Nebucadneţar al doilea din Daniel) enumera diversele universităţi donate de acel rege în 1120 î.Cr. Având aceste fapte în minte, putem înţelege cum un monarh babilonean ar fi privit semnificaţia simbolizată de o piatră. Nu numai că era ostilă marilor imperii ale Neamurilor, neobişnuită şi străină, sacră şi divină, ci şi stabilea limitele împărăţiei a cărei sosire o prevestea. Niciodată nu mai văzuse Nebucadneţar o aşa de minunată piatră de hotar, care fixa limitele împărăţiei întregului pământ şi, mai mult, fusese aşezată de Dumnezeu – sub protecţia Dumnezeului lui Daniel – un document de liber- tate pentru lume! (2) A doua caracteristică a împărăţiei de piatră care putea fi înţeleasă de un rege babilonean era că a crescut până a devenit un munte mare. Babilonul era înconjurat de mlaştini şi mereu ameninţat de inundaţii. În consecinţă, avea în vedere mai mult grija faţă de acel duşman, decât orice consideraţii de frumuseţe pe plan arhitectonic, de aceea, îşi clădea construcţiile pe o înălţime, făcându-le cât mai mari şi masive. Un rege se fălea nu atât cu ele- ganţa palatului sau templului său, cât cu faptul că era făcut «ca un munte», adică sus de tot,

Visul lui Nebucadneţar 39 unde nu mai era în primejdie de a fi inundat. Când Nebucadneţar a văzut că împărăţia de pia- tră a devenit ca un munte în dimensiunile sale mondiale, el a înţeles că era impregnabilă şi indestructivă”. Piatra a fost interpretată în diverse moduri, ca naţiunea ebraică, ca biserica, Mesia şi ca împărăţia mesianică, dar este clar din Scriptură că este un simbol mesianic. Geneza 49:24, de pildă, se referă la „Puternicul lui Iacov” şi la „Piatra lui Israel”. Isaia a declarat că Dumnezeu a pus o temelie în Sion, o piatră, o piatră încercată, o piatră de preţ, piatră din capul unghiului” (Isa. 28:16), iar în Vechiul Testament se mai face referire la aceeaşi piatră din capul unghiului (vezi Zah. 4:7; 10:4; Ps. 118:22), şi Noul Testament scrie fără echivoc că este ca un tip al lui Cristos (Ef. 2:20; 1 Pet. 2:7). Domnul nostru Însuşi a preluat aceeaşi figură de stil, declarând că „Cine va cădea peste piatra aceasta va fi zdrobit de ea, iar pe acela peste care va cădea ea îl va spulbera” (Mat. 21:42-44). Piatra pe care au lepădat-o zidarii v-a ajunge, totuşi, să fie pusă în capul unghiului. La prima Sa venire, Domnul nostru a fost respins, dar vine ziua când El Se va întoarce cu pute- re şi slavă mare, ca să judece o lume vinovată (Iuda 14; Apo. 19:11-16) şi să-Şi stabilească împărăţia de o mie de ani. El le va zdrobi cu un toiag de fer, şi le va sfărâma ca pe vasul unui olar (Ps. 2:9) şi cum profeţii din Vechiul Testament deseori prezic, răzbunarea unui Dumnezeu sfânt va fi turnată fără cruţare peste popoare. O stăpânire veşnică şi suveranitate supremă deasupra tuturor naţiunilor urmează să fie date Fiului Omului (Dan. 7:13-14) şi El va fi rege peste tot pământul (Zah. 14:9). Gândurile lui Nebucadneţar pe canapeaua sa fuseseră citite şi un mare Dumnezeu bine- voise să-i asculte dorinţa şi-i îngăduise să vadă ce se află dincolo de vălul viitorului. El îi făcuse cunoscut ce avea să urmeze. El văzuse, simbolic, înlocuirea falnicului său imperiu ce-l construise, ieşirea din scenă a succesorilor lui şi stabilirea finală a imperiului universal al lui Dumnezeu. Aşa cum Daniel prefaţase relatarea visului regelui cu o declaraţie, potrivit căreia revelaţia fusese făcută de către Dumnezeu, tot aşa Daniel şi-a încheiat explicaţia cu afirmaţia că visul şi tălmăcirea sa erau sigure şi vrednice de crezare. Reacţia regelui Atunci împăratul Nebucadneţar a căzut cu faţa la pământ şi s-a închinat înaintea lui Daniel, şi a poruncit să i se aducă jertfe de mâncare şi miresme. Împăratul a vorbit lui Daniel şi a zis: ,,Cu adevărat, Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor şi Domnul împăraţilor, şi El descoperă tainele, fiindcă ai putut să descoperi taina aceasta!” (Daniel 2:46-47). Reacţia monarhului la revelaţia ce i se făcuse a fost să se proşteană la picioarele lui Daniel şi să-i aducă omagiu. S-a argumentat uneori că nu a fost vorba decât de o reverenţă civilizată, dar acest fapt este contrazis de faptul că Nebucadneţar de asemenea a poruncit să i se aducă o ofrandă şi tămâie profetului. Nu e nicio îndoială că dregătorul păgân a intenţio- nat să-i aducă lui Daniel onoruri divine. „Nu trebuie să ne oprim pentru a întreba dacă un monoteist strict ar suferi să i se aducă astfel închinăciune”, scrie Bevan, „căci întreaga descriere este ideală – Nebucadneţar la picioarele lui Daniel, reprezentând puterea Neamurilor smerită înaintea Israelului (vezi Isaia 49:23; 60:14). Omagiul regelui, în apa-

40 Punctul culminant al istoriei renţă adus lui Daniel, în realitate, a fost adus Dumnezeului lui Daniel”. Josephus relatează o istorioară similară cu Alexandru cel Mare, care s-a prosternat înaintea unui mare preot evreu, şi informându-şi generalul său năucit, Parmenio, că nu se închina marelui preot, ci lui Dumnezeu, a Cărui mare preoţie o onora el (Ant. XI, viii 5). În acelaşi timp, Nebucadneţar a recunoscut supremaţia Dumnezeului lui Daniel asupra tuturor celorlalţi zei şi suzeranitatea Lui asupra tuturor regilor. Marduk, zeitatea babilonea- nă, era adesea numit „Domnul domnilor” şi „Domnul zeilor”, dar, iată, aici era Unul Căruia aceste titluri cu adevărat I se cuveneau şi Nebucadneţar fără şovăire I le-a acordat. Revelaţia pe care i-o făcuse Dumnezeu dovedise clar atotştiinţa şi omnipotenţa Sa, şi regele a fost obligat să recunoască preeminenţa unui asemenea Dumnezeu. Cum Daniel însuşi a afir- mat, Nebucadneţar de asemenea a mărturisit că, întrucât El îl învrednicise pe Daniel să descopere o asemenea taină, acest Dumnezeu este un Descoperitor al tainelor. Răsplata împărătească Apoi împăratul a înălţat pe Daniel, şi i-a dat daruri multe şi bogate; i-a dat stăpânire peste tot ţinutul Babilonului, şi l-a pus ca cea mai înaltă căpetenie a tuturor înţelepţilor Babilonului. Daniel a rugat pe împărat să dea grija treburilor ţinutului Babilonului în mâna lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. Daniel însă a rămas la curtea împăratului (Daniel 2:48-49). Nebucadneţar promisese recompense şi onoruri oricui va putea să-i dezvăluie visul (versetul 6) şi acum şi-a adus, pe deplin, la îndeplinire promisiunea. Daniel a fost benefi- ciarul unor daruri minunate şi avansări în funcţie. Regele l-a făcut mare. O măsură dublă de onoare i-a fost acordată. A devenit administratorul principalei pro- vincii a Babilonului şi principal supraveghetor sau prefect al înţelepţilor. Nu se ridică nicio dificultate cu privire la acceptarea de către el a acestui post civil, dar înălţarea sa la ceea ce părea a fi funcţia de ierarh principal al castei sacerdotale creează o problemă. S-a argumen- tat uneori că postul ocupat de Daniel nu a fost preşedinţia unui colegiu de magi, şi că denu- mirea de „maestrul cărturarilor” din Daniel 4:9 se referă la un post mai restrâns. Dar Daniel 5:11 afirmă limpede că Nebucadneţar l-a numit pe profet „maestrul cărturarilor (scribilor), magicienilor, caldeilor şi astrologilor”. În pofida aparentei ambiguităţi a poziţiei în care a fost numit, nu există nicio informaţie după care Daniel ar fi participat la ritualurile şi cere- moniile superstiţioase ale caldeilor, iar caracterul şi istoria ulterioară înlătură orice suspi- ciune că el ar fi cedat la compromisuri sau la neloialitate faţă de Dumnezeul lui. În Ancient History of the East, Lenormant scie că, pe lângă faptul că erau preoţi şi astrologi, caldeii erau „clasa guvernatoare absolută în politică. Membrii acestei caste erau comandanţi de armate şi deţineau toate posturile principale al statului. Din ea proveneau toate familiile regale care conduceau Babilonul, fie vasali ai Asiriei, fie, după vremea lui Phul, complet independenţi. În capul ierarhiei şi ai castei, era Archi-Magus. Acesta era, după rege, perso- najul principal al imperiului. El în însoţea pe suveran oriunde, chiar şi în război, să conducă toate acţiunile conform regulilor preoţeşti. Când murea regele, şi succesorul legitim nu putea să-şi preia imediat frâiele puterii, personajul acesta administra guvernul în interimat, ca în cazul intervenit între moartea lui Nabopolassar şi sosirea lui Nebucadneţar”. Aceasta

Visul lui Nebucadneţar 41 a fost poziţia preeminentă şi plină de autoritate în care a fost numit acum Daniel. În preamărirea sa, Daniel nu i-a uitat pe cei trei prieteni ai săi, Şadrac, Meşac şi Abed- nego şi la cererea sa, au fost conferite satrapii în aceeaşi provincie, presupunându-se că ei au acţionat ca asistenţi sau împuterniciţi ai săi. În ce-l priveşte pe Daniel, ca Mardoheu în altă perioadă (Estera 2:19, 21), „era la poar- ta regelui”. În vremurile străvechi, „poarta” era locul unde se purtau dezbaterile publice, administrarea justiţiei şi aveau loc audienţele regale. Acolo se ţinea, în mod normal, curtea. Gesenius înţelege prin această propoziţie că Daniel a fost făcut prefect al palatului, în timp ce alţii, sugerează că lui i s-a încredinţat autoritatea de a primi persoane în prezenţa regelui. Indiferent de semnificaţia exactă a poziţiei, este evident că era importantă la curtea regelui însuşi.

CAPITOLUL IV Statuia din valea Dura Chipul lui Nebucadneţar Împăratul Nebucadneţar a făcut un chip de aur, înalt de şaizeci de coţi şi lat de şase coţi. L-a ridicat în valea Dura, în ţinutul Babilonului (Daniel 3:1). În victorioasa sa campanie împotriva Egiptului, fără îndoială, Nebucadneţar văzuse colosala statuie a lui Rameses cel Mare, iar la întoarcere în Babilon, a purces să ridice o imagine gigantică de aur. Regii asirieni adesea ridicau statui ale lor înşişi în oraşele cuceri- te şi uneori s-a crezut că statuia lui Nebucadneţar îl reprezenta pe el. Dar remarca ulterioa- ră a regelui din versetul 14 oarecum slăbeşte această idee, fiind mult mai probabil că era o statuie închinată vreunei zeităţi false. Cuvântul întrebuinţat exclude ideea unui simplu obelisc, fiind, indiscutabil, chipul vreunei fiinţe – fie omeneşti, fie supranaturale. Statuia era de nouăzeci de picioare înălţime (1 picior = 0,3048 m; înălţimea cuprindea şi postamentul pe care era clădită statuia) şi nouă picioare lăţime şi se spune că era din aur curat. Ţinând cont de cantitatea imensă de aur ce se cerea pentru o asemenea construcţie, s-a sugerat că statuia nu era complet din aur, ci, pur şi simplu, din lemn sau din bronz, doar fiind poleită cu aur. Pe de altă parte, nu se pune problema că rezervele de metale preţioase ale regelui nu ar fi fost suficiente, pentru a ridica o statuie din ar curat, dacă aceasta i-ar fi fost dorinţa. Chipul a fost aşezat în valea Dura. Locul precis al lui Dura nu se poate stabili cu certi- tudine. Schrader afirmă că erau mai multe localităţi în Babilonia cu acest nume, iar Delitzsch citează o inscripţie care menţionează trei asemenea localităţi. În explorărilor sale, Oppert a descoperit un mic afluent al fluviului Eufrat, numit Dura, în apropierea căru- ia era o movilă, numită El-Mokhatta, fiind alcătuită dintr-o uriaşă construcţie dreptunghiu- lară de cărămidă, cu suprafaţa de patruzeci şi cinci de picioare şi douăzeci de picioare înălţime, despre care el credea că forma postamentul unui chip uriaş. Dacă aceasta era locaţia statuii lui Nebucadneţar sau nu, este cu neputinţă de a şti. Somaţia Împăratul Nebucadneţar a poruncit să cheme pe dregători, pe îngrijitori şi pe cârmu- itori, pe judecătorii cei mari, pe vistiernici, pe legiuitori, pe judecători, şi pe toate căpete- niile ţinuturilor, ca să vină la sfinţirea chipului pe care-l înălţase împăratul Nebucadneţar. Atunci dregătorii, îngrijitorii şi cârmuitorii, judecătorii cei mari, vistiernicii, legiuitorii, judecătorii, şi toate căpeteniile ţinuturilor, s-au strâns la sfinţirea chipului pe care-l înăl- ţase împăratul Nebucadneţar. S-au aşezat înaintea chipului pe care-l înălţase Nebucadneţar (Daniel 3:2, 3). 42

Statuia din valea Dura 43 Odată construită statuia, regele i-a chemat pe toţi slujbaşii principali de stat la serviciul dedicării ei. Keil descrie diversele clase, în felul următor: „(1) administratorii Khshatrei, reprezentanţii principali ai regelui în provincii, (2) responsabilii militari ai provinciilor, (3) preşedinţii guvernului civil, (4) judecării şefi, (5) superintendenţii trezoreriei publice, (6) avocaţii, (7) judecătorii. În fine, toţi guvernatorii provinciilor, prefecţii, care erau subordo- naţi guvernatorului principal”. Ca atare, toate aceste autorităţi s-au adunat, supuşi, la Dura pentru dedicarea statuii. Daniel, care era şeful prefecţilor, se pare că nu era prezent, proba- bil fiind într-o misiune de stat. Cum arată versetele următoare, s-au adunat şi mulţimi mari de toate naţionalităţile pentru această ceremonie, întreaga câmpie fiind plină de culoare şi pompă mare. Chemarea la închinare Iar un crainic a strigat cu glas tare: ,,Iată ce vi se porunceşte, popoare, neamuri, oameni de toate limbile! În clipa când veţi auzi sunetul trâmbiţei, cavalului, chitarei, alău- tei, psaltirii, cimpoiului, şi a tot felul de instrumente de muzică, să vă aruncaţi cu faţa la pământ şi să vă închinaţi chipului de aur pe care l-a înălţat împăratul Nebucadneţar. Oricine nu se va arunca cu faţa la pământ şi nu se va închina va fi aruncat chiar în clipa aceea în mijlocul unui cuptor aprins”. De aceea, în clipa când au auzit toate popoarele sunetul trâmbiţei, cavalului, chitarei, alăutei, psaltirii şi a tot felul de instrumente muzica- le, toate popoarele, neamurile, oamenii de toate limbile s-au aruncat cu faţa la pământ şi s-au închinat chipului de aur pe care-l înălţase împăratul Nebucadneţar (Daniel 3:4-7). Când au fost toţi adunaţi, crainicul a proclamat cu voce tare termenii poruncii regale. Probabil oameni aparţinători la multe rase şi limbi formau acea vastă mulţime, iar crainicul li s-a adresat, cu cuvintele: „naţiuni, triburi şi limbi”. La auzul sunetului trâmbiţei, întreaga adunare trebuiau să se arunce cu faţa la pământ, închinându-se înaintea statuii de aur. Trâmbiţa şi cavalul (instrumente de suflat), lira, alăuta şi psaltirea (instrumente cu coarde), cimpoiul şi alte instrumente muzicale de tot felul urmau să se combine într-un sunet puter- nic, formând o armonie calculată pentru a induce un spirit de omagiu în rândurile închină- torilor. Dar era o încercare de a obţine o recunoaştere din partea unor popoare captive sau înfrânte a superiorităţii zeului lui Nebucadneţar (care-i dăduse biruinţa), faţă de zeii lor proprii (ce nu putuseră să-i izbăvească). Toţi cei care, la sunetul muzicii, nu se plecau să se închine chipului de aur, erau ame- ninţaţi cu o groaznică şi imediată moarte, fiind arşi în marele cuptor. Astfel, mândria crun- tului autocrat nu tolera niciun fel de opoziţie; nu numai că refuzul de a se închina era un afront adus demnităţii regelui şi zeului său, dar era considerat o reacţie împotriva unificării imperiului, afectând centralizarea închinării. Prin urmare, „în aceeaşi oră” urma să se abată pedeapsa peste oricine îndrăznea să nesocotească decretul regal. Nu era prevăzută nicio amânare în vederea unei judecăţi sau examinări: despotismul îşi spunea cuvântul şi nu suferea nicio amânare. Cruzimea ameninţării cu pedeapsa nu era fără precedent (vezi Ier. 29:12), ci era în deplină conformitate cu caracterul asirienilor şi babilonienilor. Incinerarea era o practică comună printre acadieni, fiind adoptată mai târziu de babilonieni şi se prea poate ca acest

44 Punctul culminant al istoriei cuptor aprins de foc, în care urmau să fie aruncaţi cei ce încălcau porunca, era folosit, de obicei, pentru incinerarea morţilor. Denunţul Cu prilejul acesta şi în aceeaşi vreme, câţiva caldei s-au apropiat şi au pârât pe iudei. Ei au luat cuvântul şi au zis împăratului Nebucadneţar: ,,Să trăieşti veşnic împărate! Ai dat o poruncă, după care toţi cei ce vor auzi sunetul trâmbiţei, cavalului, chitarei, alăutei, psaltirii, cimpoiului şi a tot felul de instrumente de muzică, vor trebui să se arunce cu faţa la pământ şi să se închine chipului de aur; şi după care, oricine nu se va arunca cu faţa la pământ şi nu se va închina, va fi aruncat în mijlocul unui cuptor aprins. Dar, sunt nişte iudei, cărora le-ai dat în grijă treburile ţinutului Babilonului, şi anume Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, oameni care nu ţin seama deloc de tine, împărate. Ei nu slujesc dumnezeilor tăi şi nu se închină chipului de aur pe care l-ai înălţat tu!” (Daniel 3:8-12). În ciuda groaznicei alternative cu care era confruntaţi, cei trei prieteni ai lui Daniel, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego s-au dat înapoi, hotărâţi să nu se închine chipului de aur. (Cum s-a amintit deja, Daniel era, probabil, plecat într-o misiune. Căci dacă nu ar fi fost plecat, este absolut sigur că s-ar fi alăturat prietenilor săi, opunându-se acestei forme de idolatrie cu forţa.) Iată, avem aici un curaj de cea mai înaltă clasă, întrucât nu puteau con- templa decât o moarte îngrozitoare în urma protestului lor. Cu toate acestea, ei erau pregă- tiţi să înfrunte chiar moartea, în loc să-L necinstească pe Dumnezeul lor. Una din cele mai mari lipsuri, în zilele în care trăim de compromisuri şi nepăsare latitudinară este curajul de a adopta o poziţie fermă pentru Dumnezeu, împotriva răului. Mulţi creştini umblă mână în mână cu lumea, fiind pregătiţi să sacrifice orice principiul pe altarul împlinirii dorinţelor materialiste. Mulţi genunchi se apleacă, fără să se gândească o clipă, la corespondentul chipului de aur de astăzi! Acţiunea curajoasă a tinerilor evrei le-a oferit duşmanilor prilejul de mult aşteptat, lor care erau atât de geloşi pentru înaltele onoruri de care fuseseră copleşiţi captivii evrei. Prin urmare, imediat caldeii i-au raportat regelui infracţiunea. Faptul că acţiunea lor a fost per- cepută ca maliţioasă este evident din expresia folosită (cuvântul tradus prin „i-au acuzat” înseamnă, de fapt, „au mâncat bucăţile” – o expresie folosită şi la Daniel 6:24 şi Iov 19:22 ce indică, evident, o ponegrire plină de maliţie), şi, judecând după maniera în care au pre- zentat-o, o ofensă adusă regelui. Ei i-au acuzat pe evrei (1) de desconsideraţie faţă de rege, (2) de a fi refuzat să slujească zeilor regelui şi (3) de a fi refuzat să se închine chipului de aur – o abordare menită să provoace în mod sigur furia maximă a regelui. A doua şansă Atunci Nebucadneţar, mâniat şi plin de urgie, a dat poruncă să aducă pe Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. Şi oamenii aceştia au fost aduşi îndată înaintea împăratului. Nebucadneţar a luat cuvântul, şi le-a zis: ,,Înadins, oare, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, nu slujiţi voi dumnezeilor mei şi nu vă închinaţi chipului de aur, pe care l-am înălţat? Acum fiţi gata, şi în clipa când veţi auzi sunetul trâmbiţei, cavalului, chitarei, alăutei, psaltirii, cim- poiului şi a tot felul de instrumente, să vă aruncaţi cu faţa la pământ şi să vă închinaţi chi-

Statuia din valea Dura 45 pului pe care l-am făcut; dacă nu vă veţi închina lui, veţi fi aruncaţi pe dată în mijlocul unui cuptor aprins! Şi care este dumnezeul acela, care vă va scoate din mâna mea?” (Daniel 3:13-15) Furia regelui, aprinsă de-a binelea de ceea ce a considera el a fi un afront la adresa pro- priei sale demnităţi şi a zeului căruia îi slujea, Nebucadneţar a poruncit să-i fie aduşi iudeii înaintea sa. De parcă nu şi-ar fi putut închipui că oamenii pe care îi onorase cu doar puţin timp în urmă pot să-şi manifeste atâta neloialitate şi ingratitudine şi simţindu-se obligat să presupună o greşală din partea sa, regele i-a rugat, din nou, să-i spună limpede că intenţio- nau să nu slujească zeului său, nici să se închine chipului de aur. Presupunând, în mod clar, că n-ar fi posibil ca ei să-şi exprime deliberat intenţia de a-l sfida sau de a-l insulta pe zeul lui, monarhul a binevoit să le acorde a doua şansă – un locus poenitentiae – infractorilor. Să cânte muzica din nou (de bună seamă, special pentru iudei, iar nu parte dintr-o repetiţie zilnică), şi tinerilor să li se ofere o nouă şansă de a aduce omagiu chipului de aur, reabilitân- du-se, astfel, în ochii împăratului. Dacă procedau aşa, ofensa lor avea să fie uitată, totul fiind ca mai-nainte. Însă dacă refuzau să beneficieze de clemenţa acordată, refuzând să se închine chipului, regele a declarat că ei trebuie aruncaţi în mijlocul cuptorului aprins. În cazul acesta, nu mai era nicio posibilitate de scăpare. „Cine este Dumnezeul care vă va izbăvi din mâinile mele?” a întrebat Nebucadneţar, pe un ton de sfidare şi lipsit de cucernicie. Cuvintele amin- tesc de cele ale lui Rab-şake dintr-o perioadă anterioară, când acesta ridiculizase posibilita- tea ca Ierusalimul să fie salvat de Iehova (Isaia 36:18-20), şi manifestase tot atâta lipsă de apreciere pentru puterea lui Dumnezeu şi grija Sa pentru poporul Său. Încredere în Dumnezeu Şadrac, Meşac şi Abed-Nego au răspuns împăratului Nebucadneţar: ,,Noi n-avem nevoie să-ţi răspundem la cele de mai sus. Iată, Dumnezeul nostru, căruia îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins, şi ne va scoate din mâna ta, împărate. Şi chiar de nu ne va scoate, să ştii, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi, şi nici nu ne vom închina chipului de aur, pe care l-ai înălţat!” (Daniel 3:16-18). Cei trei evrei nu au făcut nicio încercare de a se scuza, nici nu au profitat de noua opor- tunitate de ascultare pe care le-a oferit-o regele. Nu se punea deloc problema de cooperare. Ca slujitori ai Dumnezeului celui adevărat, nu le era disponibil decât un singur curs de acţi- une, şi n-au vrut să ia în considere un altul. Atitudinea lor de curaj liniştit şi demn nu poate să nu poate să nu-l impresioneze până şi pe cel mai ocazional cititor. „Cine este Dumnezeul care vă va scăpa din mâinile mele?” a întrebat regele, dar ei au declarat că nu e nevoie să răspundă la această întrebare. Dacă va fi să fie aruncaţi în cuptorul aprins, cum fuseseră ameninţaţi, Dumnezeul pe care-l slujeau era în stare să-i scape, atât din foc, cât şi din mâna regelui, dacă dorea acest lucru. Credinţa lor nu punea întrebări, căci Dumnezeul lor era atotputernic. Flăcările şi regii nu însemnau nimic pentru El. Da, El era în stare să-i scape. Însă, cu o admirabilă reţinere, ei au recunoscut că El s-ar putea să nu găsească de cuvi- inţă să intervină. Dar şi dacă nu intervenea. ei au precizat că, în niciun caz nu erau pregătiţi

46 Punctul culminant al istoriei să se compromită. Ei nu-i vor sluji pe zeii lui Nebucadneţar, nici nu se vor închina chipului pe care-l ridicase el. În atitudinea lor nu era nicio aroganţă sau impertinenţă, ci, pur şi sim- plu, o hotărâre de neclintit să facă ceea ce ştiau că e bine. Nimic nu le va zdruncina loialita- te lor faţă de Iehova! În aceste zile în care domină compromisul acomodant şi ezitarea laşă, curajul moral şi scopul inflexibil al lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego ar putea servi ca model pentru copiii lui Dumnezeu. În supunerea lor faţă de El, ei au fost gata să plătească chiar preţul suprem, însăşi viaţa lor. Loialitatea faţă de Dumnezeu este de o importanţă mult mai mare decât viaţa – şi, desigur, mai mult decât un simplu avantaj vremelnic. Şi totuşi, câţi copii ai Domnului nu sacrifică principii şi fidelitate, de dragul a ceea ce este doar trecător! S-ar putea ca, aidoma cazului celor trei tineri evrei, refuzul de a ne conforma la modelul lumii va presupune necazuri şi pierderi. Cu mult, însă, mai bine pierderea lucrurilor, ceea ce are importanţă eternă! Este adevărat că Dumnezeu s-ar putea să nu găsească de cuviinţă să ne scape de încercările ce ne ameninţă, dacă ne vom menţine loialitatea faţă de El; dar perse- cuţiile lumii când suntem în compania lui Cristos sunt preferabile unei vieţi de tihnă şi confort, însă fără El. Monarhul mânios La auzul acestor cuvinte, Nebucadneţar s-a umplut de mânie, şi şi-a schimbat faţa, întorcându-şi privirile împotriva lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. A luat din nou cuvântul şi a poruncit să încălzească de şapte ori mai mult cuptorul, de cum se cădea să-l încălzeas- că. Apoi a poruncit unora din cei mai voinici ostaşi din oştirea lui să lege pe Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, şi să-i arunce în cuptorul aprins. Oamenii aceştia au fost legaţi cu ismenele, cămăşile, mantalele şi celelalte haine ale lor, şi aruncaţi în mijlocul cuptorului aprins. Fiindcă porunca împăratului era aspră şi cuptorul era neobişnuit de încălzit, flacăra a ucis pe toţi oamenii, care aruncaseră în el pe Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. Dar aceşti trei oameni: Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, au căzut legaţi în mijlocul cuptorului aprins (Daniel 3:19-23). Fidelitatea neclintită faţă de Dumnezeul lor şi refuzul categoric de a se pleca în faţa zeilor sau chipului monarhului, demonstrate de tinerii aceştia, l-au aprins de mânie pe monarh. Mândria şi pasiunea sa nu admiteau nicio opoziţie şi, în furia sa, el a poruncit că fie încins cuptorul de şapte ori de cât era de obicei. O adăugire apocrifă, atribuită lui Teodotion, spune că slujitorii au fost instruiţi să arunce în foc petrol, câlţi şi ale substanţe inflamante, până ce flăcările s-au ridicat patruzeci de cubiţi în aer (1 cubit=45 cm), dar asta e, probabil, o exagerare. Cei trei tineri, îmbrăcaţi complet, au fost mai întâi legaţi de câţiva dintre cei mai puter- nici bărbaţi din armata regelui, şi apoi aruncaţi în cuptorul aprins. Montomery sugerează că acest cuptor era similar cuptorului obişnuit de var, cu o gură de aer perpendicular, sus, şi cu alimentarea cu var în partea de jos, ceea ce sună foarte verosimil. Este clar că ei au fost aruncaţi în partea de sus, şi versetul 26 sugerează acest lucru, şi că au ieşit singuri, neajutaţi de nimeni, mai târziu.... Atât de intensă a fost căldura cuptorului, încât oamenii puternici care-i aruncaseră pe

Statuia din valea Dura 47 cei trei tineri în cuptor au fost ei înşişi ucişi de căldura ce emana din cuptor. Chiar moartea pregătită pentru acuzaţi a fost însă partea călăilor. Şadrac, Meşac şi Abed-Nego au căzut legaţi în mijlocul cuptorului încins, iar Nebucadneţar s-a uitat să vadă sfârşitul celor ce îndrăzniseră să se opună voii sale. În pofi- da încrederii lor în Dumnezeu, aparent, El îi lăsase în voia sorţii lor. El nu izbăveşte întot- deauna de foc. „Toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Cristos Isus vor fi prigoniţi”, scria apostolul Pavel, mai târziu (2 Tim. 3:12). Că El putea să-i izbăvească pe oamenii Săi de orice încercare nu este pus la îndoială, dar nu acesta e cursul pe care Dumnezeu îl urmea- ză întotdeauna. Uneori este necesar pentru încercarea credinţei, ba chiar pentru glorificarea Sa proprie ca uneori credinciosul să experimenteze încercările de foc ale acestei vieţi. Dar chiar dacă creştinul se găseşte aruncat în flăcări, fără niciun mijloc evident de izbăvire, el încă se poate bizui implicit pe Dumnezeul lui, ştiind că Cel Atotputernic a îngăduit expe- rienţa în înţelepciunea Sa şi pentru binecuvântarea copilului Său. Patru în mijlocul focului Atunci împăratul Nebucadneţar s-a înspăimântat, şi s-a sculat repede. A luat cuvântul, şi a zis sfetnicilor săi: ,,N-am aruncat noi în mijlocul focului trei oameni legaţi?” Ei au răspuns împăratului: ,,Negreşit, împărate!” El a luat iarăşi cuvântul şi a zis: ,,Ei bine, eu văd patru oameni umblând slobozi în mijlocul focului, şi nevătămaţi; şi chipul celui de al patrulea seamănă cu al unui fiu de dumnezei!” (Daniel 3:24-25). Privind aşa, regele a fost deodată plin de uimire. Nu-i venea să creadă ce vedea. În mij- locul focului ce ardea cu urgie, oameni se plimbau de colo, colo, nevătămaţi de flăcări şi, după câte se pare, complet absenţi la înfiorătoarele împrejurimi. Trei bărbaţi legaţi fedeleş fuseseră aruncaţi în cuptor, dar acum erau patru, nelegaţi, umblând liberi! Nu e de mirare că Nebucadneţar s-a întors către slujitorii săi, ca şi când, nevenindu-i să-şi creadă ochilor, căuta confirmare de la ei că numai trei oameni a aruncat în foc. Apoi a revelat ceea ce văzuse – că oamenii ce fuseseră legaţi erau acum dezlegaţi şi vii, şi că umblau prin flăcări în compania celui de-al patrulea, a cărui înfăţişare era ca a unui fiu de dumnezei. Septuaginta adaugă că oamenii cântau laude, în timp ce Ieronim inserează aici „Cântarea Celor Trei”, dar asta e, evident, de natură apocrifă, aşa încât poate fi ignorată (vezi Apendixul I). Un lucru se părea perfect limpede: dacă Dumnezeu nu-i izbăvise pe slujitorii Săi de foc, cel puţin, îi izbăvise în foc! Din pricina lor, El suspendase intenţionat legile Sale natu- rale şi oprise procesele normale ale naturii. Dar El Se dusese şi mai departe, în ceasul încer- cării copiilor Săi, Cel Etern coborâse pe pământ ca să fie alături de ei, în flăcări. „Când vei merge prin foc, nu te va arde şi flacăra nu te va aprinde”, le făgăduise Iehova poporului Lui celui străvechi (Isa. 43:2), şi cuvintele au fost literalmente împlinite în experienţa lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. Cum s-a uitat Nebucadneţar la uimitorul spectacol, el a văzut în a patra persoană pe Unul, a cărui comportare era, în mod clar, supranaturală. Ca politeist, el a descris această Persoană ca pe un fiu al zeilor, deşi mai târziu L-a recunoscut ca pe un înger al lui Dumnezeu (versetul 28). În cel privea pe regele păgân, el era mulţumit că zeii îi salvase pe tineri de

48 Punctul culminant al istoriei flăcări şi că o oarecare fiinţă cerească umbla acum împreună cu ei. În cazul acesta, el trebu- ie să fi tras concluzia că propria sa acţiune, în condamnarea lor la o moarte atât de oribilă, fusese, evident, dezaprobată de zei şi este probabil că mintea regelui era ocupată într-o mare măsură cu chestiunea unor posibile consecinţe pentru acţiunea sa despotică. Dar nu un înger avusese părtăşie cu cei trei tineri în ziua aceea însă. Nu există nici o îndoială că aceasta era una din arătările teofanice ale Fiului lui Dumnezeu, la care sunt multe aluzii în Vechiul Testament. Mulţi creştini obosiţi pot deriva tărie de pe urma incidentului. În lume, necazurile vor fi experienţa lui inevitabilă. Încercările, într-adevăr, pot uneori să implice foc şi flacără. Dar credinciosul nu umblă niciodată singur, chiar atunci când cărarea sa trece prin foc. Dumnezeu umblă împreună cu copiii Săi care trec prin suferinţă, iar focul nu-i înspăimân- tă, când sunt conştienţi de prezenţa Sa. Teferi Apoi Nebucadneţar s-a apropiat de gura cuptorului aprins, şi, luând cuvântul, a zis: ,,Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, slujitorii Dumnezeului celui Prea Înalt, ieşiţi afară şi veniţi încoace!” Şi Şadrac, Meşac şi Abed-Nego au ieşit din mijlocul focului. Dregătorii, îngriji- torii, cârmuitorii, şi sfetnicii împăratului s-au strâns şi au văzut că focul n-avusese nicio putere asupra trupului acestor oameni, că nici perii capului lor nu se pârliseră, hainele le rămăseseră neschimbate, şi nici măcar miros de foc nu se prinsese de ei (Daniel 3:26-27). Năucit, regele s-a apropiat de uşa de jos a cuptorului şi i-a chemat pe cei trei iudei, rugându-i pe iasă din foc, în prezenţa sa. Şadrac, Meşac şi Abed-Nego au ascultat, ieşind din cuptor, iar satrapii, prefecţii, guvernatorii şi vizierii s-au adunat în jurul lor, ca să se convingă de faptul că ceea ce vedeau era adevărat. Era foarte clar că focul nu-i vătămase deloc pe cei trei bărbaţi. Hainele lor nu fusese atinse, părul lor nu fusese pârlit de flăcări, nefiind nici măcar miros de foc pe ei. Păstrarea loc neatinsă de incendiu era, pur şi simplu, miraculoasă, de aceea, nu ne miră faptul că regele şi curtenii lui au fost uluiţi. Preoţii lui Apolo au pretins că pot umbla pe cărbuni aprinşi de foc, fără să fie vătămaţi, iar Virgil spune: „O, Febus. păstrătorul pădurilor lui Socrate, Şi-al dealurilor umbrite; un zeu deasupra zeilor, Căruia indigenii îi aduc ritualuri divine, Arzând întregi poiene sfârâinde de pini sfinţiţi: Umblă prin foc în onoarea numelui tău, Nevătămat, nepârlit şi eliberat de flacără”. În cazul preoţilor lui Apolo, miraculosul nu era chiar atât de aparent, când Varro a dez- văluit că ei şi-au uns picioarele cu un unguient, care i-a salvat de ardere, dar în cazul păstră- rii iudeilor, nu a fost nicio îndoială în ce priveşte caracterul supranatural al salvării lor. În faţa unui asemenea miracol evident, Nebucadneţar nu mai era preocupat de chipul său şi de închinarea la el. Aceşti oameni au dovedit că Dumnezeul la Care se închinau era