CEARTA 151 Ştefani. Dar nu uitaţi în urmă poate veni martirajul. Biserica –rolulcălăuzirii Duhului Faptele Apostolilor 15:1-2 – „Câţiva oameni, veniţi din Iudea, învăţau pe fraţi şi ziceau: Dacă nu sunteţi tăiaţi împrejur după obiceiul lui Moise, nu puteţi fi mântuiţi. Pavel şi Barnaba au avut cu ei un viu schimb de vorbe şi păreri deosebite; şi fraţii au hotărât ca Pavel şi Barnaba şi câţiva dintre ei, să se suie la Ierusalim la apostoli şi prezbiteri, ca să-I întrebe asupra acestei neînţelegeri”. Au ajuns acolo au dezbătut problema şi apoi au scris, în versetele 24-27 - „Fiindcă am auzit că unii, plecaţi dintre noi, fără vreo însărcinare din partea noastră, v-au tulburat prin vorbirile lor şi v-au zdruncinat sufletele, zicând să vă tăiaţi împrejur şi să împliniţi Legea; noi, după ce ne-am adunat cu toţi laolaltă, cu un gând, am găsit cu cale să alegem nişte oameni şi să-I trimitem la voi, împreună cu preaiubiţii noştri Barnaba şi Pavel, oamenii aceştia, care şi- au pus în joc viaţa pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos. Am trimes dar pe Iuda şi pe Sila, care vă vor spune prin viu grai aceleaşi lucruri”. Oamenii călăuziţi de acelaşi Duh ajung prin înţelegere paşnică la consens. ÎNCHEIERE Amintim în final două lucruri: în primul rând să ne ferim de ceartă şi-n al doilea rând să lăsăm în grija lui Dumnezeu problemele acestea pe care noi, fireşte, am fi tentaţi să le rezolvăm prin ceartă. În Romani 13:11,13 este scris: „Şi aceasta cu atât mai mult cu cât ştiţi în ce împrejurări ne aflăm este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn, căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut. Să trăim frumos, ca-n timpul zilei, nu în chefuri şi în beţii; nu în curvii şi în fapte de ruşine; nu în certuri şi în pizmă.”. Venirea Domnului nu se aşteaptă în certuri. Dacă duhuri de ceartă ne cercetează, avem o atenţionare colectivă în Filipeni 2:3 -„Nu faceţi nimic din duh de ceartă” şi individuală în Psalmul 39:2 „Am stat mut în tăcere cât a stat cel rău înaintea mea”.
152 Lecţia 6 Vor veni duhuri de ceartă în societate, în biserică şi în familie. Dacă este vreo îndemnare, vreo mângâiere acţionaţi, dar dacă aveţi vreun îndemn rău stopaţi-l. Nu te grăbi să te iei la ceartă! Amână cearta! În Romani 2:7- 8 este prezentat finalul celor două categorii de oameni care se ceartă şi care nu se ceartă: „…Va da viaţa veşnică celor ce prin stăruinţa în bine, (Ai făcut binele până aici? Nu te opri! Stăruie mai departe în el! Cine este sfânt să se sfinţească în continuare) caută slava, cinstea, nemurirea. Şi va da mânie şi urgie celor ce din duh de gâlceavă se- mpotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire”. Nu te certa şi adu orice lucru mic sau mare la cunoştinţa lui Dumnezeu. „Şi Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor Săi care strigă zi şi noapte către El, măcar că zăboveşte faţă de ei?” (Luca 18:7). Acum îi fericim pe cei trufaşi, este vremea lor; ei se ceartă, sunt cu capul pe sus, iar noi stăm şi renunţăm, dar în final vom primi, nu de la oameni, ci de la Dumnezeu, care are milă. Noi trebuie să fim gata nu pentru ceartă, nici pentru păcate, ci pentru slujbe sfinte. „Gata îmi este inima să cânte Dumnezeule”(Psalmul 108:1). Să nu iutăm sfatul lui Iosif din Genesa 45:24 - „Apoi a dat drumul fraţilor săi, care au plecat şi le-a zis să nu vă certaţi pe drum”. Câte motive de ceartă nu aveau e? Ruben, că a vrut să-l salveze pe Iosif; Iuda, că vânzarea a fost „inspirată”, iar mijlocirea înţeleaptă; Simion, să-i invinuiască de ce nu au controlat bine sacii; alţii, să se scuze că ei nu au fost implicaţi direct în vânzarea lui Iosif şi poate alte motive. Domnul Isus, Salvatorul nostru ne îndeamnă să nu ne certăm pe drum, către împărăţia Sa, ci să mergem în pace, căci nu cei ce se ceartă, ci făcătorii de pace vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu. Ce fel de oameni ar trebui să fim noi aşteptând şi grăbind venirea Lui? „…siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină şi în pace” ( II Petru 3:14).
INVIDIA 153 INVIDIA INTRODUCERE 1. Zavistia - zelos (lb. greacă) este un resentiment, o invidie pentru succesul altora (Galateni 5:20; I Corinteni 3:3); în alte traduceri apar expresiile: concurenţă, râvnă, rivalitate, gelozie, zel 2. Pizmă - phthonos (lb. greacă) este o aversiune, ranchiună faţă de o persoană care are ceva, la care râvneşte cel ce pizmuieşte (Galateni 5:21; I Corinteni 3:3; Iacov 3:14,16; Romani 1:29) I. PREZENTARE A. Zelos (are două laturi: una pozitivă şi una negativă, ceva bun ce a degenerat în păcat. Pavel foloseşte expresia apare de 6 ori în sens pozitiv şi de 3 ori în sens negativ, toate cu îndemnul de a te lepăda de ele (Romani 13:13)) 1. În sens pozitiv, râvna este părerea de rău că cineva are şi eu nu am, dorinţa de a avea ceva mai bun: a) râvna Domnului - entuziasmul permanent a lui Dumnezeu pentru realizarea planului Său, gelozia pentru poporul Său (Isaia 9:7; Exodul 20:5; Iosua 24:19-20; Iacov 4:5; I Corinteni 10:22) b) râvna (înflăcărarea pentru Dumnezeu) pentru bine ( Psalmul 69:9; 119:139; I Corinteni 14:39,12; I Timotei 3:1; Tit 2:14; I Petru 3:13); râvna în dragoste (I Corinteni 12; 13:4; Galateni 5:26; Luca 6.40; Ioan 15:12); gelozia (râvna) spre pocăinţă ( II Corinteni 7:7-11). 2. În sens negativ, gelozia ca efect distructiv asupra relaţiilor şi fericirii individului: a) în biserică ( Romani 10:2; I Corinteni 3:3; Filipeni 3:6; Filipeni 1:15- 17) b) în familie (Proverbe 6:34-35) c) în societate (Romani 13:13; Tit 3:3; Psalmul 37:1) B. Phthonos ( durerea la vederea norocului altuia, nesuportarea celor mai buni, mai drepţi, mai bogaţi; zelos este o faptă intermediară, iar phthonos este punctul culminant) 1. Manifestări -goana (lumii) după vânt (Eclesiastul 4:4; Proverbe 24:1; 21:10; Romani 13:13-14; Iacov 3:14-16; I Timotei 6:4; II Corinteni 12:20)
154 Lecţia 7 2. Phthonos există numai cu conotaţie negativă (Iacov 3:15) în firea pământească (I Corinteni 3:1) 3. Phthonos aduce putrezirea - moartea (Proverbe 14:30; Galateni 6:8), de aceea trebuie lepădată (I Petru 2:1) II. EXEMPLE BIBLICE A. Exemple negative 1. Cain – o ispită nebiruită (Genesa 4:7) 2. Esau – pizma şi manifestările ei (Genesa 27:41) 3. Fiii lui Iacov – invidia celor răi (Genesa 37:11) 4. Rahela – rivalităţi (Genesa 30:1) 5. Core, Dan, Abiram – neacceptarea locului secund (Numeri 16; Psalmul 106:16); la polul opus Iosua (Numeri 11:27, 29) 6. Saul – de la pizmă la ucidere (I Samuel 18) 7. Cele două imorale - nebunia şi răutatea pizmei (I Împăraţi 3:16-28) 8. Filistenii – invidia pe criterii de progres economic (Genesa 26:14) 9. Iudeii – pizma pe motive religioase (Faptele Apostolilor 17:5; Galateni 4:17- 18) 10. Corintenii – retardări spirituale (I Corinteni 1:3) 11. Saul (Pavel) – din neştiinţă în necredinţă (Filipeni 3:6; 4:7; I Timotei 1:13) B. Exemple pozitive 1. Isus – râvna Duhului (Ioan 2: 12-17) 2. Lazăr – lipsa invidiei L(uca 16:15,21) 3. Corintenii şi macedonenii în dărnicie – o întrecere cu dragoste în fapte bune (II Corinteni 8,9) 4. Tit şi echipa de slujitori – o luptă pentru o lucrare cât mai bună (II Corinteni 8:16- 22) 5. Pavel – o dorinţă de o viaţă (I Corinteni 15:9- 10; II Corinteni 10:12-16;11:2) ÎNCHEIERE 1. Râvna bună trebuie dezvoltată (II Corinteni 8:7, 16-22; Romani 12:8) 2. Dragostea şi înţelepciunea de sus este plină de râvnă, dar fără invidie (Efeseni 6:15; Luca 6:40; Marcu 10:43-45; I Timotei 3) spre deosebire de ura şi înţelepciunea demonică - phthonos (Faptele Apostolilor 7:54, 57-59; 22:3) 3. Modelul divin - să devii ca Isus (Romani 8:29), are râvnă pentru adevăr şi dreptate (Psalmul 45:7, 17); modelul satanic – să devii mai mare ca fiii lui Dumnezeu (Isaia 14:13-14), are gelozie şi invidie păcătoasă (Isaia 14:15)
INVIDIA 155 INVIDIA INTRODUCERE Iată câteva texte de referinţă cu privire la această faptă a firii pământeşti: gelozia – invidia: Galateni 5:19-20 - „Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute, şi sunt acestea: ...zavistiile, ... pizmele”. Romani 1:29: „Astfel au ajuns ... plini de pizmă…”. I Corinteni 3:3: „...pentru că tot lumeşti sunteţi. În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări, nu sunteţi voi lumeşti şi nu trăiţi în felul celorlalţi oameni?”. Termenul grecesc pentru zavistii este zelos – resentiment, invidie pentru succesul altora, concurenţă, râvnă, rivalitate, gelozie sau zel. Iar pentru pizme este phthonos – ranchiună, sentimentul negativ faţă de o persoană, care are ceva la care râvneşte cel ce pizmuieşte. Dacă primul termen, zelos, poate fi interpretat şi în sens pozitiv, atunci când râvnesc să am şi eu ce are cineva fără să invidiez, acest lucru este acceptabil şi chiar este indicat de Scriptură. Celălalt termen phthonos este starea în care dacă cineva are un lucru, eu sunt supărat că-l are: eu nu doresc neapărat să-l am acel lucru, dar să nu-l aibă nici el sau să-l am eu, dar el să nu-l aibă. Iacov 3:14 spune: „Dar dacă aveţi în inima voastră pizmă amară şi un duh de ceartă, să nu vă lăudaţi şi să nu minţiţi împotriva adevărului”. Aş dori pe parcursul acestui studiu să ne cercetăm, să ne analizăm profund, potrivit cu cuvintele apostolului Iacov. Dacă aceste lucruri sunt între noi, dacă le avem în inima noastră, să nu ne lăudăm şi să nu ne pretindem a fi creştini, ci mai degrabă să ne debarasăm de acestea şi, aşa cum spune Petru, să lepădăm orice pizmă din mijlocul nostru.
156 Lecţia 7 I. INVIDIA, GELOZIA – PREZENTARE A. Zelos Latura pozitivă a cuvântului zelos se explică prin dorinţa de a avea şi tu ceea ce are aproapele, respectând în continuare dreptul de proprietate al celuilalt. Cuvântul ne spune, prin prorocul Isaia: „El va face ca domnia Lui să crească şi o pace fără sfârşit va da scaunului de domnie al lui David şi împărăţiei lui, o va întări şi o va sprijini prin judecată şi neprihănire, de acum şi-n veci de veci: iată ce va face râvna Domnului oştirilor” (Isaia 9:7). Iată un exemplu de râvnă, dar nu în detrimentul altcuiva, ci, de exemplu, dacă altul este un bun creştin, râvnesc şi eu să fiu un bun creştin. Tot despre Dumnezeu citim în ceea ce priveşte râvna şi totodată gelozia Lui, în cartea Exodul 20:5, când este prezentat decalogul. În finalul poruncii a doua, este scris: „…căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos…”. S-ar părea că acesta este un atribut negativ al lui Dumnezeu. Cum, Dumnezeu este gelos? Dumnezeu este gelos în sens pozitiv, este gelos pentru noi, ca să fim sfinţi. El a fost gelos pentru Israel, dorindu-i să nu se închine în faţa altor dumnezei şi să nu se amestece cu celelalte popoare. În Noul Testament, Dumnezeu îşi păstrează această calitate. Apostolul Pavel scrie în I Corinteni 10:22 - „Sau vrem să întărâtăm pe Domnul la gelozie?…”. Atunci când Israel punea un idol alături de Dumnezeu, cum a fost cazul celor din Samaria, sau cazul viţeilor lui Ieroboam, iar în noul legământ, atunci când admitem alte lucruri în viaţa noastră şi le punem la egalitate cu Dumnezeu sau, uneori, chiar mai presus, El se mnie foarte tare pe noi, din pricina aceasta. Iacov 4:5 spune: „Credeţi că degeaba vorbeşte Scriptura: Duhul, pe care L-a pus Dumnezeu să locuiască în noi, ne vrea cu gelozie pentru Sine?”. Râvna Domnului şi gelozia Lui se constituie într-o fervoare bună şi are ca scop desăvârşirea noastră. Un alt text ne mai aduce o lumină: „…Voi nu veţi putea să slujiţi Domnului, căci este un Dumnezeu sfânt, un Dumnezeu gelos; El nu vă va ierta fărădelegile şi păcatele. Când veţi părăsi pe Domnul şi veţi sluji
INVIDIA 157 unor dumnezei străini, El Se va întoarce şi vă va face rău şi vă va nimici, după ce v-a făcut bine” (Iosua 24:19-20). Dacă Dumnezeu nu ar fi un Dumnezeu gelos, nu şi-ar păstra râvna şi din pricina răutăţii noastre şi-ar abandona planul Său veşnic. Dacă nu ar fi perseverent şi zelos pentru acel plan şi dacă ne-ar permite să cochetăm cu lumea aceasta, ne-ar fi lepădat de mult, potrivit cu ceea ce meritam. Tot în sens pozitiv, avem această şi la oameni şi am putea să o definim ca înflăcărarea pentru bine. Chiar despre Domnul Isus se profeţeşte în Psalmul 69:9: „Căci râvna casei Tale Mă mănâncă şi ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine cad asupra mea”. Sau, în alt loc: „Râvna mea mă mănâncă, pentru că potrivnicii mei uită cuvintele Tale” (Psalmul 119:139). Pavel foloseşte şi el acelaşi termen: „Căci sunt gelos de voi (vă doresc să fiţi cu totul ai Domnului) cu o gelozie după voia lui Dumnezeu…” (II Corinteni 11:2). Acesta este un tip de gelozie după voia lui Dumnezeu: atunci când eşti gelos (dornic, râvnitor) ca lucrurile să meargă bine. Pavel zice: „... râvniţi după darurile duhovniceşti …” (I Corinteni 14:12). Există posibilitatea ca cineva să râvnească după un dar aşa cum a făcut Simon, cu scopul de a obţine un venit sau o faimă deşartă, cea ce este greşit, dar râvnirea colectivă după daruri este bună: „Să le avem din belşug în vederea zidirii sufleteşti a bisericii”. Mai departe, Pavel surprinde un alt aspect: „... fraţilor, râvniţi după prorocie, fără să împiedicaţi vorbirea în alte limbi. Dar toate să se facă în chip cuviincios şi cu rânduială” (I Corinteni 14:39), cu dragoste şi cu lepădare de sine. În biserică există o anumită concurenţă în ceea ce priveşte râvna, care poate fi interpretată greşit dacă nu o înţelegem. De exemplu, când este vorba despre cei din conducere, citim în I Timotei 3:1: „Adevărat este cuvântul acesta: «Dacă râvneşte cineva să fie episcop, râvneşte un lucru bun»”. Textul acesta nu-i îndeamnă pe oamenii fireşti să caute să ajungă ceva în biserică doar aşa, ca să-şi împlinească ei planurile lor mârşave. De aceea spune apostolul: „nu cu scopul unui câştig mârşav”, ci cu scopul împlinirii voii lui Dumnezeu, al sacrificării pentru biserică. Domnul Isus, când a spus, în ceruri: „Mă duc Eu pe pământ să fiu Eu Hristosul”, nu a făcut-o din mândrie! El înţelegea prin aceasta şi suferinţele şi tot greul care îl aşteptau. La fel cine râvneşte să fie episcop râvneşte să aibă calităţile unui adevărat episcop, să râvnească şi
158 Lecţia 7 responsabilităţile şi poverile acestuia. Biblia nu recomandă pasivitate ci ne invită la o râvnă sfântă, în dragoste, explicată în I Corinteni 12. În trup nu există rivalitate, ci fiecare mădular trebuie să-şi facă partea lui, la fel în adunare, fiecare să râvnească la împlinirea planurilor şi scopurilor lui Dumnezeu. Apostolul zice în I Petru 3:13: „Şi cine vă va face rău dacă sunteţi plini de râvnă pentru bine?”. Când este vorba despre lucruri bune, este indicat să fii marcat de râvnă. A făcut cineva un lucru bun? Eu nu sunt gelos că el l-a făcut bun, în sensul să-mi pară rău. Sunt mulţumit că l- a făcut aşa, dar eu mă lupt, dacă se poate, să-l fac chiar mai bun decât atât. Pavel îi scrie lui Tit în această privinţă: „El S-a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune” (Tit 2:14). În ceea ce priveşte partea negativă a geloziei, există concurenţă pentru cei din afară, să facă ceva mai grozav, mai măreţ, dar nu cu dragoste. Iată cum putem cunoaşte când râvna lucrează împreună cu dragostea: „… dragostea nu pizmuieşte, … nu se gândeşte la rău” (I Corinteni 13:4-7). De asemenea, este scris: „Să nu umblăm după o slavă deşartă, întărâtându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii” (Galateni 5:26). Ne luptăm, dar să o facem aşa cum spunea Domnul în Luca 6:40 - „Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul lui, dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul lui”. Dacă un grup cântă frumos în biserică şi noi pregătim mai frumos altă cântare, dar nu cu gândul să ne slăvim apoi că am cântat-o mai bine, ci animaţi de gândul că Domnul merită să facem ceva frumos pentru El, facem un lucru bun. Dumnezeu vrea ca lucrurile să fie cât mai bune, căci este scris: „Pe orice mlădiţă, care este în Mine şi n-aduce roadă, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce roadă, o curăţeşte, ca să aducă şi mai multă roadă” (Ioan 15:2). Pavel ne mai dă un îndemn: „... despre dorinţa voastră arzătoare, despre lacrimile voastre, despre râvna voastră ... căci ... întristarea aceasta a voastră după voia lui Dumnezeu, ce frământare a trezit în voi! Şi ce cuvinte de dezvinovăţire! Ce mânie! Ce frică! Ce dorinţă aprinsă! Ce râvnă! …” (II Corinteni 7:7-11). Aici e vorba de râvna în pocăinţă, în alergarea pe calea poruncilor sfinte (Apocalipsa 3:19). Dar râvna are o latură negativă, care dă în gelozie, în invidie.
INVIDIA 159 Se pare că gelozia a fost o calitate lăsată de Dumnezeu, numai că păcatul şi Diavolul au denaturat-o şi au pervertit-o. Gelozia apare în scrierile lui Pavel de nouă ori. De şase ori în sens pozitiv. Toate cele trei cazuri negative au o conotaţie a ceva de care trebuie să ne lăsăm. Gelozia afectează relaţiile noastre cu toţi ceilalţi şi are un efect distructiv asupra noastră, ca indivizi, şi asupra relaţiei noastre cu Dumnezeu. Ea poate apărea în biserică, căci Pavel scria despre evrei: „Le mărturisesc că ei au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere: întrucât n-au cunoscut neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu …” (Romani 10:2-3). Evreii voiau ca ei să fie deosebiţi faţă de toţi; nimeni să nu fie ca ei. Când Domnul Isus S-a dus la vameşi şi la păcătoşi, a ieşit la iveală faptul că ei aveau gelozie în inima lor. Să nu mai vorbim despre atitudinea lor faţă de neamuri: nu admiteau cu nici un preţ să ajungă şi alţii alături de ei. ATENŢIE! Pasajul de mai jos se referă la creştini, nu la evrei. I Corinteni 3:3-4 –„…pentru că tot lumeşti sunteţi. În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri, şi dezbinări ... Când unul zice: «Eu sunt al lui Pavel!» Şi altul:«Eu sunt al lui Apolo!»” Bineînţeles că aceasta nu o spuneau cu modestie, ci cu mândrie, şi se pizmuiau. Chiar şi la Cina Domnului, unii îşi puneau mâncare mai bună decât alţii. Erau şi situaţii când unii n-aveau nici ce să mănânce; de fapt, exista o rivalitate mereu prezentă. Să fiu eu primul şi să fie altul al doilea. Pavel mărturiseşte despre viaţa lui de dinainte de naşterea din nou: „… în ceea ce priveşte râvna, prigonitor …” (Filipeni 3:6). El era de evidenţiat în ce priveşte neprihănirea pe care o dă Legea, fără prihană. Avea o neprihănire şi a vrut să se evidenţieze şi prin prigonirea creştinilor, fapt cel sesizează apoi la alti oameni ce aveau o atitudine greşită, în care stăruiau cu o pasiune vinovată: „Unii, este adevărat, propovăduiesc pe Domnul Hristos din pizmă şi din duh de ceartă; dar alţii din bunăvoinţă. Aceştia din urmă lucrează din dragoste, … cei dintâi, din duh de ceartă vestesc pe Hristos nu cu gând curat, ci ca să mai adauge un necaz la lanţurile mele” (Filipeni 1:15-17). Cei despre care vorbeşte Pavel erau conştienţi că dacă el ar fi fost în libertate, nu puteau să rivalizeze cu el. La un moment dat, el vorbeşte despre ei cu aceste cuvinte: „Dacă vor să se pună alături de mine, le dau voie, dar n-au cu ce”. Ei doreau să se afirme prin ceva care nu era de la Dumnezeu.
160 Lecţia 7 De asemenea, în familie, gelozia poate face dezastre. „Căci gelozia înfurie pe un bărbat şi n-are milă în ziua răzbunării; nu se uită la nici un preţ de răscumpărare, şi nu se lasă înduplecat nici chiar de cel mai mare dar” (Proverbele 6:34-35). Gelozia este foarte periculoasă atunci când îşi întrece limitele: când ajungi să-ţi protejezi partenerul până într-acolo că nu îl laşi să mai vorbească, nici să nu se mai uite la alţii, sau se întâlnească cu alţii. Este bună puţină protecţie, dar indirect, cu dragoste: să-l protejezi atrăgându-l, nu ţinându-l cu forţa. În mod deosebit, dacă gelozia este lăsată să avanseze, viaţa de familie devine un coşmar, pentru că nu ştii cum să te mai comporţi. Domnul ne va elibera dacă mai sunt astfel de rămăşite lumeşti. „Dragostea adevărată izgoneşte frica” „Să trăim frumos ca în timpul zilei, nu în chefuri şi în beţii, nu în fapte de ruşine, nu în certuri şi în pizmă” (Romani 13:13). Atunci când ne întoarcem la Domnul, transformarea trebuie să fie evidentă şi în societate. „Căci şi noi eram altădată fără minte … neascultători, rătăciţi: robiţi de tot felul de pofte, şi de plăceri, trăind în răutate şi pizmă, vrednici să fim urâţi şi urându-ne unii pe alţii” (Tit 3:3). Pentru cei de afară se poate aşa ceva, căci aceasta este o mentalitate care îi aparţine lumii, dar pentru noi nu se cade şi nu este corect să fim număraţi în rândul acestor oameni. B. Phthonos Să abordăm puţin şi aspectele legate de celălalt termen – phthonos. Când te apucă durerea văzând că „l-a lovit pe altul norocul”, atunci să ştii sigur că ai o pizmă accentuată. Când un frate, cineva de afară, sau chiar din familie, a câştigat un premiu, are un salariu mai bun, este văzut mai bine şi nu poţi accepta aceasta, înseamnă că eşti un om care ai un duh de pizmă. De multe ori, oamenii ajung că nu suportă ca ceilalţi să fie măcar la acelaşi nivel cu ei. Urmăriţi ce ne spune înţeleptul Solomon: „Am mai văzut că orice muncă şi orice iscusinţă la lucru îşi are temeiul numai în pizma unuia asupra altuia. Şi aceasta este o deşertăciune şi goană după vânt” (Eclesiastul 4:4). An de an, baremele sunt depăşite, ştacheta se ridică şi recordurile sunt doborâte. Moda şi
INVIDIA 161 celelalte domenii ajung de se-nvârtesc ca într-un circuit. Lucrurile simple: îmbrăcămintea, mâncarea, casa, maşina, devin elemente de comparaţie, de rivalitate. Dar Solomon ne spune, de asemenea: „Nu pizmui pe oamenii cei răi şi nu dori să fii ca ei” (Proverbe 24:1). De multe ori pizmuim chiar ceva care este rău, copiem pe cei de afară şi ne luăm nişte modele stricate. Dacă vezi pe cineva umblând într-un fel sau că are anumite lucruri, te lupţi să le ai şi tu sau dacă poţi, să fii chiar mai grozav decât el? Să nu ajungem să fim ca cei despre care spune Pavel şi să avem şi noi: „... boala cercetărilor fără rost, a certurilor de cuvinte, din care se naşte pizma, clevetirile, bănuielile rele” (I Timotei 6:4). Pizma şi cearta sunt legate una de alta: pizma întreţine cearta. Uitaţi-vă în viaţa politică: de ce întotdeauna cei care sunt în opoziţie lasă impresia că doresc binele ţării şi bunăstarea noastră? Nu este mai degrabă o rivalitate permanentă, o pizmă cronică? Toată instabilitatea politică, asemănătoare inconsecvenţei copiilor la şcoală sau a fraţilor din biserică este rezultatul rivalităţii, care, de obicei, caută ca prin mijloace necinstite să promoveze interesele celor ce pizmuiesc. Ultima poruncă din decalog cuprinde, printre altele şi acest aspect al pizmei: „Să nu pofteşti casa aproapelui tău, să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău”. De multe ori, noi am putea fi liniştiţi cu ceea ce avem. Biblia ne spune: „Mulţumiţi-vă cu ce aveţi.”. Dar foarte des se merge pe ideea firească, lumească, demonică. Dacă cineva are casa după un stil, eu mă lupt să mi fac una după stilul următor şi altul după mine s-o facă mai grozavă! Nu că ar fi greşit să ţi-o faci după stilul actual, dar să nu fi mânat de pizmă. Scriptura demascată originea pizmei, dorinţa puternică de a născoci un lucru mai altfel decât altul, de a-l devansa pe colegul. Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, firească, diavolească: „Căci acolo unde este pizmă şi duh de ceartă este tulburare şi tot felul de fapte rele” (Iacov 3:16). Unii cred că scopul scuză mijloacele şi, ca să fie mai grozavi decât vecinul, să fie mai impunători decât cel de lângă ei, îl înjosesc pe acesta din urmă. „Ridică-te, dar nu-l coborî pe altul. Ridică-te, ridicându-l pe altul!” ar trebui să fie deviza noastră. Putem foarte uşor să ne autoverificăm, să ne dăm seama dacă suntem cuprinşi de acest duh sau nu. Să citim în Romani 13:14, pentru a şti cum putem să nu pizmuim. „… ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus
162 Lecţia 7 Hristos şi nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziţi poftele”. Când eşti îmbrăcat în Domnul nu urmăreşti scopurile tale, ci slava Domnului, şi-l vezi pe fratele îmbrăcat tot în Domnulşi atunci Isus din tine nu poate fi mai mare decât Isus din fratele; este acelaşi Isus. Atunci când nu porţi grijă în mod deosebit de tine, nu vei fi tentat şi ispitit să fii mai grozav decât alţii. Totuşi, sunt conştient că nu este uşor să ne debarasăm de lucrurile acestea, pentru că sunt foarte sensibile. Pizma nu este uşor de detectat în noi. Dacă cineva dintre noi este afectat de păcatul de a fura, mai uşor îşi dă seama. Poate chiar şi minciuna o depistezi mai uşor, dar când este vorba despre pizmă, ea este chiar înăuntru şi este greu să descifrezi cum stau lucrurile. Este vorba despre râvna pentru bine, pentru desăvârşire, pentru adevăr sau este un spirit de rivalitate cu fratele meu? Pentru a putea constata efectele dezastroase ale pizmei vom citi în Biblie: „O inimă liniştită este viaţa trupului, dar pizma este putrezirea oaselor” (Proverbele 14:30). „Cine seamănă în firea pământească va secera din firea pământească putrezirea …” (Galateni 6:8). Această putrezire a oaselor va duce la desfigurare a fiinţei noastre, la prăbuşirea ei. Când eu mă lupt cât pot, dar nu realizez destul, ci altul câştigă, altul o să fie primul nu eu, atunci trebuie să rămân liniştit, la gândul că atât mi-a fost dat mie. Ioan Botezătorul este un exemplu minunat în această privinţă. Vor fi oameni pizmaşi în jur şi de aceştia trebuie să ne păzim. Nu toţi cei care sunt pe lângă noi ne sunt prieteni. Unii stau lângă tine să-ţi vâneze greşelile, să găsească momentul când să-ţi dea un cot ca să te devanseze. Solomon a spus: „Nu mânca pâinea celui pizmaş şi nu pofti mâncărurile lui alese, căci el este ca unul care îşi face socotelile în suflet. «Mănâncă şi bea!» îţi va zice el, dar inima lui nu este cu tine. Bucata pe care ai mâncat-o, o vei vărsa, şi cuvintele plăcute pe care le vei spune, sunt pierdute” (Proverbele 23:6-7). Se spune că împărăţia Edomului a fost distrusă de unii dintre prietenii lor, de urmaşii lui Nebaiot. Au pătruns în acea cetate întărită în care nu se putea intra decât printr-un culoar şi, în timp ce mâncau împreună cu ei, s-au întors împotriva lor, ca şi Iehu, când i-a omorât pe preoţii lui Baal. „Păziţi-vă de oameni”, spunea Domnul Isus, iar Pavel amintea ce greu i-a fost printre fraţii mincinoşi, printre cei oameni care pizmuiesc. Nu-ţi da vorba, nu-ţi deschide inima în
INVIDIA 163 faţa oricui. Fii atent, căci s-ar putea ca nu toţi cei din jur să-ţi fie prieteni, ci să fie şi duşmani printre ei. În concluzie: „Lepădaţi dar orice răutate, orice vicleşug, orice fel de prefăcătorie, orice fel de pizmă…” (I Petru 2:1). Sunt multe feluri de pizmă: în familie, în biserică, în societate. Domnul să ne dea harul să ne putem lepăda de toate formele ei! Pizma este un duh: duhul care a fost în Cain, în Esau, în fraţii lui Iosif şi în alţii. În general, duhurile se transmit de la părinţi la copii, duhurile umblă în locuri fără ape, până îşi găsesc un loc de staţionare. Duhurile de atunci sunt prezente şi astăzi. Chiar dacă între timp s-au mai schimbat în aspectul exterior, în esenţa lor sunt aceleaşi. Aşadar lupta împotriva acestui viciu este de natură spirituală şi numai strămutarea în Împărăţia Fiului dragostei lui ne poate elibera pe deplin. II. EXEMPLE BIBLICE A. Exemple negative Cain – o ispită nebiruită Cain şi Abel au adus, amândoi, câte o jertfă. Jertfa lui Abel a fost primită, dar a lui Cain nu. Dacă fratele lui Abel ar fi fost marcat de partea pozitivă a râvnei, a geloziei, ar fi spus aşa: „Mă duc să mă interesez, în detaliu, cum a adus Abel jertfa, şi exact aşa voi aduce şi eu”. Dumnezeu chiar asta i-a spus: „… Dacă faci bine, vei fi bine primit …” (Genesa 4:7). Cu alte cuvinte, i-a dat ideea: „Du-te şi fă şi tu la fel. Fă şi tu bine şi te voi primi, Eu nu este nedrept”. Dar Cain nu a fost preocupat să aducă o jertfă mai bună. El a fost supărat şi invidios că jertfa lui Abel a fost acceptată. Atunci când un frate are o prestaţie bună în casa Domnului, slujeşte în mod deosebit, are o viaţă fără reproşuri, cei care sunt pizmaşi nu se vor ruga să spună: „Doamne, cum este fratele, sau mai mult, cum a fost Domnul Isus, fă-mă şi pe mine!”, ci spun: „Da! face pe sfântu’! Las’ că-i fac eu bucata!”. Să urmărim textul din Genesa 4:8 - „Însă Cain a zis fratelui său Abel: «Haidem să ieşim la câmp.» Dar pe când erau la câmp,
164 Lecţia 7 Cain s-a ridicat împotriva fratelui său, Abel, şi l-a omorât”. Avem o explicaţie a cazului în: I Ioan 3:12- 13 - „Nu cum a fost Cain, care era de la cel rău şi a ucis pe fratele său. Şi pentru ce l-a ucis? Pentru că faptele lui erau rele, iar ale fratelui său erau neprihănite… să nu vă miraţi dacă vă urăşte lumea”. Ei ne pizmuiesc chiar pentru faptul că facem binele. Dacă toţi fură şi tu nu furi, toţi hoţii au motiv să te pizmuiască: pentru că nu furi şi nu eşti ca ei. În loc să spună, „dacă tu nu furi, ăsta-i un exemplu bun, nu mai furăm nici noi de-acum”, ei te pizmuiesc: „De ce eşti bun, de ce eşti drept?”. Ei nu pot suporta dreptatea şi neprihănirea, nu pot suporta să-ţi meargă bine, sau fii bogat din invidie. Esau – pizma şi manifestările ei Genesa 27:41 - „Esau a prins ură pe Iacov, din pricina binecuvântării, cu care-l binecuvântase tatăl său. Şi Esau zicea în inima sa: «Zilele de bocet ale tatălui meu sunt aproape şi apoi am să-l ucid pe fratele meu»”. Pizma, aşadar, se va finaliza cu uciderea, dacă o lăsăm să acţioneze. Tot în această familie, puţin mai târziu, a fost un alt caz: „Fraţii lui Iosif au început să-l pizmuiască …” (Genesa 37:11). De ce? Pentru viziunile pe care le avea şi pentru că el era un copil mai ascultător, mai bun în familie. Rahela - dorinţe materne Genesa 30:1 - „Când a văzut Rahela că nu-i face copii lui Iacov, a pizmuit pe soră-sa şi i-a zis lui Iacov: «Dă-mi copii, ori mor»”. Rivalitatea, care ne împinge la gânduri că alţii au şi noiu nu am, că cineva este altfel tratat de Dumnezeu, poate provoca diverse atitudini greşite. Core, Datan şi Abiram - neacceptarea locului secund Mânaţi de un spirit de invidie pe Moise şi Aaron, ei au ajuns să spună: „Destul! Căci toată adunarea, toţi sunt sfinţi, şi Domnul este în mijlocul lor. Pentru ce vă ridicaţi voi mai presus de adunarea Domnului?” (Numeri 16:3). Ei nu suportau ideea de a fi conduşi şi s- au răsculat. Despre ei putem citi în Psalmul 106:16 - „în tabără au fost geloşi pe Moise şi pe Aaron, sfântul Domnului”. Nu pentru binele poporului, ci pentru gelozia lor faţă de cei care conduceau. La polul opus, îl avem pe Iosua. Atunci când un tânăr a venit la Moise şi i-a spus că Eldab şi Medab au prorocit în tabără, el a spus: „… Domnule, Moise, opreşte-i!” (Numeri 11:28). El voia ca numai Moise să conducă, dar Moise spune: „Eşti gelos pentru mine? Să dea Dumnezeu
INVIDIA 165 ca tot poporul Domnului să fie alcătuit din proroci şi Domnul să-şi pună Duhul Lui peste ei”(Numeri 11:29). Vedem clar că Moise nu era invidios şi nu ţinea neapărat ca numai el să prorocească. Saul – de la pizmă la ucidere Gelozia lui faţă de David, stârnită de la cântarea femeilor şi de la celelalte victorii, a mers până acolo încât Saul a vrut să-l omoare, dar Domnul nu l- a dat în mâinile lui. Au urmat ani de zbucium şi nebunie pentru Saul, iar în sfârşit s-a sinucis. Cele două femei destrăbălate – nebunia şi răutatea pizmei I Împăraţi 3:25-26 - „Împăratul a zis: «Tăiaţi în două copilul cel viu şi daţi-i jumătate uneia şi jumătate celeilalte» Atunci, femeia al cărei copil era viu a simţit că i se rupte inima pentru copil şi a zis împăratului: «Ah! domnul meu, dă-i mai bine ei copilul cel viu, şi nu-l omorî!» Dar cealaltă a zis: «Să nu fie nici al meu, nici al tău; tăiaţi-l!»”. Iată de ce este în satre pizma! Filistenii – invidia pe criterii de progres economic că Filistenii îl pizmuiau pe Isaac pentru binecuvântarea lui şi pentru purtarea de grijă pe care i-o dovedea Dumnezeu (Genesa 26:14). Surpriza lor a fost că Isaac a ştiut să se comporte amical şi fără răutate faţă de ei. Iudeii – pizma pe motive religioase Fapte 17:5 - „Dar iudeii care nu crezuseră din pizmă, au luat cu ei nişte oameni fără căpătâi din mulţime, au făcut gloată şi au întărâtat cetatea”. Tot despre ei scrie în Galateni 4:17 - „Nu cu gând bun sunt plini de râvnă pentru voi”. Râvna lor era o râvnă pentru rău, din pizmă. Iată dece în I Corinteni 1-3, Pavel combate afirmarea unei apartenenţe pământeşti, clasificată, din pizmă, pe nivele de superioritate şi arată pe parcursul scrierilor sale efectele dezastroase ale B. Exemple pozitive Domnul Isus – râvna Duhului Ioan 2:17 - „Căci râvna pentru Casa Ta mă mănâncă pe mine”, Ucenicii şi-au amintit, citind Scripturile că aceasta L-a determinat pe
166 Lecţia 7 Domnul în a-i da afară pe vânzătorii din Templu. Această atitudine este total diferită de cea a lui Diotref, care îi elimina pe cei credincioşi. Lazăr – lipsa invidiei Luca 16:21 -„Şi dorea mult să se sature cu fărâmiturile care cădeau de la masa bogatului, până şi câinii veneau şi-i lingeau bubele”. Se pare că acest Lazăr n-a fost invidios pe bogat. Nu dorea bogăţia: el dorea doar să aibă pâinea cea de toate zilele şi lucrul acesta l-a ajutat să fie un om care a intrat în sânul lui Avraam. Noi nu vom avea întotdeauna condiţii egale pe pământ. Unul va trăi în bogăţie, altul în sărăcie, unul va avea un post mai bun, altul o situaţie mai lipsită de favoruri. De aceea ne este scris să ne mulţumim în starea în care suntem. Dacă L-ai primit pe Hristos în timp ce erai rob şi poţi să te dezlegi fă-o. Dar dacă nu poţi să te dezlegi, tu eşti de fapt un slobozit al Domnului, deci nu fi invidios. Colaboratorii lui Pavel – o luptă pentru o lucrare cât mai bună Corintenii şi macedonienii s-au întrecut în facere de bine, în dărnicie (II Corinteni 8,9). Exemplul lui Tit, care conducea în parte această lucrare de strângere a ajutoarelor, este minunat: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu care a pus în inima lui Tit aceeaşi râvnă pentru voi Căci el a primit îndemnul nostru, ba încă stăpânit de o râvnă arzătoare, a pornit de bună voie spre voi” (II Corinteni 8:16-17). „Am trimis cu el pe fratele nostru, a cărui râvnă am încercat-o de atâtea ori, în multe împrejurări şi care, de data aceasta, arată mai multă râvnă, din pricina marii lui încrederi în voi” (versetul 22). Pavel – o dorinţă de o viaţă El declara „Căci sunt gelos pe voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată” (II Corinteni 11:2). Pavel era gelos pentru corinteni, ca ei să fie sfinţi şi fără prihană. Tot el scrie în II Corinteni 10:11 - „Cine judecă aşa, să fie încredinţat că, aşa cum suntem în vorbă, în epistolele noastre, când nu suntem de faţă, tot aşa vom fi şi în faptă când vom fi de faţă”. El era un om care persevera cu chibzuinţă în lucrurile bune. El zice: „Nu ne lăudăm peste măsura noastră, cu ostenelile altuia ... fără să intrăm în câmpul de lucru al altuia, ca să ne lăudăm cu lucrări făcute de-a gata” (II Corinteni 10:15-16). Pavel nu era gelos pe ceea ce altul avea să facă, dar era gelos pe ceea ce avea de făcut
INVIDIA 167 înaintea Domnului ca lucrarea să meargă bine şi pe corinteni să-i poată prezenta înaintea Domnului. El aminteşte lucrarea celorlalţi apostoli şi apoi a lui, în I Corinteni 15:10 - „Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt. Şi harul Lui faţă de mine nu a fost zadarnic: ba încă am lucrat mai mult decât toţi: totuşi nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este în mine”. Noi ştim din Biblie, din epistola lui Petru şi a lui Iacov, că Dumnezeu le dă har celor smeriţi. Aşadar, Pavel nu era gelos să fie el primul; dar Dumnezeu a găsit cu cale ca lucrurile să fie aşa cu el. ÎNCHEIERE În concluzie, râvna trebuie dezvoltată: „După cum sporiţi în toate lucrurile: în credinţă, în cuvânt, în cunoştinţă, în orice râvnă …” (II Corinteni 8:7). „… Cine cârmuieşte să cârmuiască cu râvnă. …” (Romani 12:8). „… Duhul, pe care L-a pus Dumnezeu să locuiască în noi, ne vrea cu gelozie pentru Sine” (Iacov 4:5). „… Staţi gata dar … având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii” (Efeseni 6:11-15), pentru că: „... orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul lui” (Luca 6:40). Tot Domnul arată diferenţa dintre acţiunile sfinţilor şi a celor de afară: Marcu 10:43 -„Dar între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru”. În aceste condiţii de râvnă pozitivă: „… Dacă râvneşte cineva să fie episcop, doreşte un lucru bun.”. (I Timotei 3:1). În plan negativ (râvnă demonică) Pevel scrie despre sine, in special despre faptul că a prigonit pe cei credincioşi, pentru că nu-L cunoştea pe Domnul Isus: „… Am fost tot atât de plin de râvnă pentru Dumnezeu cum sunteţi şi voi astăzi”. Un caz a fost cel din Faptele Apostolilor 7:57-59 - „Ei au început atunci să răcnească, şi s-au năpustit toţi într-un gând asupra lui. L-au târât afară din cetate, … Şi aruncau cu pietre în Ştefan, …”. Noi ar trebui să urmăm modelul divin. El ne este revelat şi în Romani 8:29 - „Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său”. Dumnezeu,
168 Lecţia 7 când l-a făcut pe om, nu l-a făcut inferior, să fie gelos, ci l-a făcut după chipul şi asemănarea Sa. Domnul Isus a venit şi ne-a dat dreptul să devenim asemenea Lui şi în final vom sta (Apocalipsa 3) pe tronul de domnie, ca El, dacă vom birui. Doar Satana doreşte să devină mai mare ca fiii lui Dumnezeu. El se luptă pentru aceasta. El n-a fost mulţumit cu locul pe care i l-a dat Dumnezeu, măcar că avea o poziţie de onoare: „Tu ziceai în inima ta: mă voi sui în Cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu, voi şedea pe muntele adunării lui dumnezeilor la capătul miază-noaptei: mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt” (Isaia 14:13-14). Satana nu şi-a acceptat locul şi a dorit ceva mai mult, dar Dumnezeu l-a doborât pentru eternitate (Isaia 14:15). Despre Domnul Isus scrie că S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, iar Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult. Tot despre Domnul Isus putem citi în Psalmul 45:7 - „Tu iubeşti neprihănirea şi urăşti răutatea. De aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu untdelemn de bucurie mai presus de tovarăşii Tăi de slujbă”. De aceea „Din neam în neam îţi voi pomeni Numele, de aceea în veci de veci te vor lăuda popoarele” (versetul 17). Domnul să ne dea harul să nu fim marcaţi de gelozie, ca să nu avem partea diavolului, ci să fim cu râvnă sfântă, să avem partea Domnului, să finalizăm lucrarea aici pe pământ, prin puterea şi prin harul Domnului. Amin!
MÂNIA 169 MÂNIA INTRODUCERE 1. Mânia - thumos (lb. greacă) este o furie explozivă (o explozie), umană, divină, demonică sau animală. Alte expresii: supărare, criză de furie, irascibilitate, nervozitate, atitudine ostilă – în special ca mânie umană păcătoasă (Galateni 5:20; Coloseni 3:8; II Corinteni 12:20) 2. Există mânie: a) pozitivă - o explozie ce îndepărtează, forţând un obstacol sau o indignare nobilă; nu te poţi împotrivi răului fără thumos b) negativă - o explozie nimicitoare ce distruge, un impuls violent lipsit de raţiune, o nebunie de scurtă durată, manifestată prin cuvinte şi fapte violente; fierberea fiinţei; furia turbată a unui animal). I. PREZENTARE (o forţă suplimentară ce cuplează energiile latente) A. Mânia păcătoasă (a cărnii; copii ai mâniei; răspuns la atacul asupra Eului- Efeseni 2:3) 1. Cauze care provoacă, aţâţă, mânia umană (există o mânie satanică mare – Apocalipsa 12:12): a) vorbirea aspră, negândită, necalculată (Proverbe 15:1; Eclesiastul 5:5-6; I Samuel 1:6) b) existenţa răului în lume (Psalmul 37:1, 7) c) prietenia cu cei mânioşi (Proverbe 22:24-25) d) întărâtarea copiilor (Efeseni 6:4) e) neînţelegerea hotărârilor divine (Ezechel 3:14; Isaia 8:21; Luca 15:28; Deuteronomul 29:29) Există oameni iuţi la mânie (Proverbe 14:17; 15:18; 27:4), sau înceţi la mânie (Proverbe 12:16; 16:32; Eclesiastul 7:9) 2. Cauze care potolesc, sting mânia: a) vorbirea cu înţelepciune (Proverbe 15:1; 16:14; 29:8; Judecători 8:3) b) oferirea de daruri (Proverbe 21:14; Iona 4:6) c) absenţa pentru un timp (Genesa 27:44) d) existenţa dragostei (I Corinteni 13:5) e) aplicarea pedepsei (Proverbe 19:19) Mânia păcătoasă trebuie eliminată (Efeseni 4:31; Coloseni 3:8)
170 Lecţia 8 B. Mania sfântă (atac asupra Lui; mânia Domnului - Psalmul 7:11) 1. Cauze declanşatoare: pentru Dumnezeu (Romani 1:18; Ieremia 30:24; Apocalipsa 19;15; 15:1 16:19); pentru oameni sfinţi (Psalmul 119:53; II Corinteni 7:11): a) vederea păcatului (Exodul 32:9, 19; Isaia 57:17; 64:5); neascultarea (Numeri 31:14; II Împăraţi 3:27) b) absenţa mijlocitorilor (Exodul 32:10-11; Evrei 7:25) c) vremea mâniei (Daniel 8:19; Proverbe 11:4; Iov 35:15) Dumnezeu vrea ca şi noi să fim înceţi la mânie (Numeri 14:18; Exodul 34:6; Iacov 1:19; Proverbe 14:23) 2. Cauze ale încetării, potolirii mâniei: a) aplicarea pedepsei divine prin folosirea „armelor mâniei” (Isaia 13:5; Ieremia 50:25) b) trecerea vremii (Zaharia 1:12:13) c) rezolvarea problemelor (Isaia 27:4-5) Dumnezeu, în mânie, poate pedepsi apocaliptic; noi, Biserica, cel mult prin excomunicare. Dumnezeu are mânie trecătoare - thumos (Psalmul 30:5; 85:5; 102:10) şi veşnică - orge (Romani 2:8; Ioan 3:36) C. Efectele mâniei (Iacov 1:20) 1. Mânia păcătoasă: pedeapsa gheenei (Matei 5:28) 2. Mânia sfântă: împotrivirea faţă de păcat (Efeseni 4:26) II. EXEMPLE BIBLICE A. Exemple negative 1. Cain – primul mânios (Genesa 4:5-8, 9) 2. Iacov – o supărare în necunoştinţă de cauză (Genesa 31:36-42; 34:7; 49:6) 3. Potifar – o mânie nedreaptă (Genesa 39:19-20) 4. Naaman – o mânie pripită (II Împăraţi 5:11) 5. Eliab - mânia în depresie (I Samuel: 17:28) 6. Saul – mânia celui demonizat (I Samuel 18:8; 20:34) 7. Nabal –omul veşnic mânios (II Samuel 25:13, 22) 8. Abner – mânia celui vinovat (II Samuel 3:8) 9. David – o mânie fără pricepere (I Cronici 13:11) 10. Iona – o mânie ce doreşte moartea (Iona 4:1,4) 11. Ozia – o mânie cu urmări grele (II Cronici 26:19) 12. Nebucadneţar – mânia împăratului, un vestitor al morţii (Daniel 2:12) 13. Ahaşveroş –mânia provocată de cei mai apropiaţi colaboratori (Estera 1:12; 2:1; 7:10)
MÂNIA 171 14. Irod – mânia răzbunătoare (Matei 2:16) 15. Fariseii – o mânie pe motive religioase (Ioan 7:23) 16. Fruntaşul sinagogii – mânia omului fără pricepere duhovnicească (Luca 13:14) 17. Cei 10 ucenici – mânia mândriei (Marcu 10:41) B. Exemple pozitive 1. Iacov – un răspuns înţelept (Genesa 30:2) 2. Moise –„ mânia celui blând” (Exodul 16:20; Leviticul 10:16) 3. Saul – „mânia Duhului” (I Samuel 11:6) 4. David - mânia unui tată (II Samuel 13:21) 5. Elisei – impulsul duhului înfocat (II Împăraţi 13:19) 6. Isus Hristos – mânia întemeiată (Marcu 3:5; 10:14; Apocalipsa 6:16) 7. Dumnezeu – dreapta mânie a judecăţii divine (Exodul 4:14; Apocalipsa 11:18; 14:10) ÎNCHEIERE 1. Mânia păcătoasă este nepotrivită pentru cei credincioşi (I Tesaloniceni 5:8-9). Ei trebuie să facă slujba fără mânie (I Timotei 2:8), în dragoste, componenta de bază a Duhului Sfânt (I Corinteni 13:5) 2. Mânia sfântă (cu răzbunare) este a lui Dumnezeu (Romani 12:19), pentru noi (mânia sfântă) este necesară doar pentru a ne împotrivi păcatului (Efeseni 4:26, 31)
172 Lecţia 8 MÂNIA INTRODUCERE Să observă o altă faptă a firii pământeşti - mânia, furia explozivă, neuitând a face distincţie între mânia lui Dumnezeu şi cea umană. Mânia, în termenul grecesc – thumos, este caracterizată printr-o purtare violentă, prin cuvinte care cresc în intensitate şi în repeziciune. Alte expresii, mai actuale, care pot fi folosite atunci când ne referim la mânie sunt: supărare, irascibilitate, nervozitate, atitudine ostilă. În lista faptelor firii pământeşti din Galateni 5:20, mânia ea apare imediat după zavistii. Apoi o întâlnim în lista din Coloseni 3:8, unde ni se spune să o abandonăm: „Dar acum, lăsaţi-vă de toate aceste lucruri; – iar prima pe listă este –mânie …”. Pavel le scria celor din Corint: „Fiindcă mă tem ca nu cumva, la venirea mea să vă găsesc aşa cum n-aş vrea să vă găsesc, şi eu însumi să fiu găsit de voi aşa cum n- aţi vrea. Mă tem să nu găsesc... mânii” (II Corinteni 12:20). Am putea extinde acest verset şi să spunem că Domnul, prin Scriptură, ca printr-o epistolă, spune: „Mă tem ca la venirea Mea să nu găsesc printre voi mânii, astfel să fiu găsit de voi cum n-aţi vrea”. Dacă Domnul ne va găsi într-una dintre aceste stări păcătoase, bineînţeles că postura în care vom lua cunoştinţă de venirea Lui nu ne va fi deloc favorabilă. De aceea este atât de important să luăm seama la aceste stări. Lucrul dăunător este că prea uşor ajungem să ne obişnuim cu aceste lucruri, pe care le considerăm a fi „mărunte”. Un frate spunea celor nou convertiţi: „O vreme vă veţi strădui să dovediţi pocăinţă, dar în timp, în mod subtil, Diavolul vă va provoca să redeveniţi oameni fireşti; vă veţi obişnui cu pocăinţa şi dacă nu veţi veghea o să vă certaţi şi să vă mâniaţi, aproape zilnic”. Domnul ne cheamă într-un mod permanent şi insistent la pace şi convieţuire în armonie cu semenii, iar noi trebuie să fim aşa a
MÂNIA 173 spus profetul Isaia despre Domnul Isus, că: „nu-şi va ridica glasul pe uliţă”. Domnul nu umblă prin oraşe, cu portavoce, ca să ne spună: „Nu vă mâniaţi!”. Ci cu sensibilitatea Duhului Sfânt, ne şopteşte aceste lucruri şi omul înţelept se îndreaptă, iar venirea Domnului îl va găsi potrivit. Domnul să lucreze în inima noastră şi în această privinţă. Amin! Există o mânie pozitivă şi una negativă. Mânia pozitivă este o explozie care îndepărtează, forţând, un anumit obstacol. Este un gen de indignare nobilă, căci nu i te poţi împotrivi răului fără nici un pic de mânie. Întâlnim acest lucru chiar la Dumnezeu. El nu va putea stârpi răul din Univers decât atunci când mânia Lui va ajunge aprinsă. Este normal să fii mâniat faţă de păcat şi faţă de lucrurile rele. Mânia este ca o putere suplimentară, la care facem apel. Se adună energii în plus şi putem trece peste obstacol. Dar în cazul mâniei negative, forţa este una nimicitoare, care poate arunca în aer mai mulţi oameni sau anumite obiective. Este un impuls violent, lipsit de raţiune. Când omul este nervos, el aude glasul conştiinţei, dar nu ţine cont de el. Cineva spunea că „mânia este o nebunie de scurtă durată.”. Aceasta poate fi comparată cu furia năvalnică a unui animal. De multe ori, omul, în mânia sa, se comportă ca şi un animal sau ca un nebun. I. MÂNIA – PREZENTARE A. Mânia păcătoasă Mânia păcătoasă este o acţiune a cărnii. Pavel spunea în Efeseni 2:3 că mânia este un lucru specific firii pământeşti, omului păcătos: „Între ei – cei din lume – eram şi noi toţi odinioară … şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi”. Aşadar, din fire, omul, prin naştere, este un copil al mâniei şi nu se poate comporta altfel. Când omul se mânie, acesta este răspunsul natural al „eului” la orice atac. Omului, rămas fără Dumnezeu, i-a rămas acest mijloc de apărare: să se mânie, să se apere singur, să se răzbune singur. Mânia sfântă este un răspuns al atingerii lui Dumnezeu. Analizând mânia păcătoasă, vom prezenta: cauzele care o
174 Lecţia 8 provoacă, iar apoi modalităţile prin care se poate stinge. Nu este suficient să nu ne mâniem, ci este bine să-i putem ajuta şi pe alţii să nu se mânie. Totodată, este foarte important să nu-i provocăm pe alţii la mânie. Unii spun că nu se mânie niciodată şi poate că este adevărat ce spun; în schimb, ei îi provoacă pe cei din jur, care sunt mai sensibili. Este important să înlăturăm cauzele care provoacă astfel de lucruri. Domnul să ne ajute. Amin! Ne vom referi acum la mânia uman, căci mânia demonică nu avem cum să o înlăturăm. În vremea noastră trebuie să fim foarte atenţi, pentru că este o vreme de suprasolicitare intelectuală şi fizică, când suntem permanent tentaţi să facem lucruri care nu sunt potrivite cu voia lui Dumnezeu pentru viaţa noastră. Cea mai mare tentaţie apare în viaţa noastră atunci când suntem presaţi: nu ne ajung banii, nu ne ajunge timpul. Se pare că şi Satan este la fel şi influenţa este a lui: Apocalipsa 12:12 - „... s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare …”. Fiţi atenţi! Diavolul este nervos pe pământ! Trebuie să ne gândim bine şi să nu uităm că el este stăpânitorul acestei lumi. Dacă nu are nimic în noi, dacă nu are „cuiul lui Pepelea”, vom rămâne imuni, ca o cetate întărită. Dar dacă zăvoarele inimii noastre sunt uşor de descuiat, iar Diavolul are astfel acces înăuntru, fiţi siguri că va veni cu furtuna lui şi ne va provoca şi pe noi la mânie. Printre cauzele păcătoase ale mâniei omului, avem: vorbirea aspră, necontrolată şi negândită. Solomon preciza: „… o vorbă aspră aţâţă mânia” (Proverbele 15:1). Sunt oameni sensibili, cărora nu trebuie să le faci mare lucru: dacă atunci când te întreabă ceva, strigi la ei, sau le răspunzi aspru, dintr-o dată s-a declanşat mânia. Unii oameni sunt pur şi simplu inflamabili. Solomon mai spune în Eclesiastul 5:5-6 faptul că şi pe Dumnezeu îl putem provoca cu o vorbire negândită, atunci când facem anumite juruinţe: „Mai bine să nu faci nici o juruinţă, decât să faci o juruinţă pe care să n-o împlineşti. Nu lăsa ca gura ta să te bage în păcat, şi nu zice înaintea trimisului lui Dumnezeu «M-am pripit» Pentru ce să Se mânie Dumnezeu din pricina cuvintelor tale şi să nimicească lucrarea mâinilor tale?”. Atunci când promiţi ceva, atât lui Dumnezeu cât şi oamenilor, îi provoci să se mânie, dacă nu-ţi împlineşti cuvântul. De exemplu: Dacă cineva spune „Voi fi acolo la ora cutare” şi totuşi nu va fi acolo, omul căruia i-a promis se va putea mânia. De aceea este important
MÂNIA 175 şi indicat să vorbim calculat, după cum spune Biblia. Mai bine să nu te angajezi, mai bine să nu promiţi, decât să-l provoci pe cineva, chiar prin bunătatea ta. Unii promit, de buni ce sunt (dacă le-ar da mâna aşa ar face, cum promit), dar nu pot duce la îndeplinire promisiunile făcute. După ce te obişnuieşti cu un om, este mai uşor. În cazul unora, ceea ce spun este literă de lege, alţi vorbesc relativ. Este foarte important, când avem de-a face cu astfel de oameni, să ne păstrăm sângele rece. Un exemplu de vorbiri, necontrolate, negândite, cu răutate, este Penina, Ea mergea împreună cu Ana la Templu, dar. „ ... o înţepa. deseori, ca să o facă să se mânie” (I Samuel 1:6). Credeţi că avea un ţepuş din acela cu care se mânau boii în antichitate? Unor oameni le place atât de mult mânia, încât îşi fac o virtute din a-i înţepa pe alţii, ca să-i vadă cum se mânie. După ce Penina a murit, Diavolul i-a dat ţepuşul altcuiva. Vedeţi dacă nu este la vreunul dintre voi. Daţi-i-l Diavolului înapoi – să-şi ducă sculele acasă! Un astfel de comportament provoacă mânie în jur. Existenţa răului în lume este o altă cauză frecventă. De multe ori, când vedem nedreptăţi, lucruri care nu se rezolvă, suntem provocaţi să ne mâniem. În Psalmul 37:1-2 scrie: „Nu te mânia pe cei răi şi nu te uita cu jind la cei care fac răul; căci sunt cosiţi iute ca iarba, şi se veştejesc ca verdeaţa”. Iar în versetul 7 - „Taci înaintea Domnului şi nădăjduieşte în El. Nu te mânia pe cel ce izbuteşte în umbletele lui, pe omul care-şi vede împlinirea planurilor lui rele”. Există o mânie sfântă, care trebuie să ne cuprindă la vederea răului şi în mod deosebit când răul este în biserică şi trebuie să luăm o anumită poziţie. Dar nici nu putem umbla tot timpul mânioşi, pentru că în lumea aceasta se fac atâtea nedreptăţi... Trebuie să privim în ansamblu: relele se fac şi ele există, dar există şi un Dumnezeu, care le va rezolva cu vremea, nu trebuie să le purtăm noi pe suflet. Nu trebuie să ne întristăm de tot ce se întâmplă pe strada noastră, în oraşul nostru, că lucrurile merg prost în ţarăAsta ar însemna să fim mânioşi tot timpul şi pe toată lumea. Motive ar fi, dar Biblia spune să nu ne mâniem pe cei răi. Există un sfârşit şi pentru ei. Vor fi cosiţi la vremea lor, dar încă nu au înflorit destul. Dumnezeu nu-i coseşte (ca pe amaleciţi), decât după ce înfloresc. Până atunci, noi trebuie să ne păstrăm calmul. Prietenia cu oamenii mânioşi, este o altă cauză de mediu, deci:
176 Lecţia 8 „Nu te împrieteni cu omul mânios, şi nu te însoţi cu omul iute la mânie, ca nu cumva să te deprinzi la cărările lui, şi să-ţi ajungă o cursă pentru suflet” (Proverbele 22:24-25). Ţineţi cont de aceasta, mai ales, la căsătorie. Dacă învăţătura este ca nici măcar să nu te împrieteneşti cu un om mânios, cum ai putea dar să te căsătoreşti cu un astfel de om? „Nu te căsători cu un om mânios. Lasă-l să se pocăiască întâi”. Nu-l avea ca prieten: pentru că, vrând nevrând, te vei deprinde la căile lui. Când el înjură, tu nu vei binecuvânta – doar nu sunteţi în aceeaşi gamă – vă încurcaţi. Nu există dirijor să înveţe un cor la vocea întâi să binecuvânteze, iar la vocea a doua să blesteme. Fiecare familie are un limbaj specific. Te împrieteneşti cu anumiţi oameni, te deprinzi cu limbajul lor. Vrând-nevrând, mediul are o influenţă asupra noastră. Întărâtarea copiilor la mânie, este o altă slăbiciune, aproape generală: Efeseni 6:4 - „Şi voi, părinţilor, nu-i întărâtaţi la mânie pe copiii voştri …”. Copiii au dorinţele lor, pe care, uneori, le îndeplinim mai greu. Pe de altă parte, întrucât un copil se formează din primi ani de viaţă, atunci se stabileşte dacă va fi mai nervos sau mai puţin nervos. Noi trebuie să-i creştem pe copiii noştri într-o stare de linişte, de pace. Să nu fie nervoşi încă din copilărie, iar când ajung să se căsătorească sunt deja cu nervii distruşi, având un grad de nervozitate ridicat, parte dobândit din familie. Prin aceasta, nu vrem să-i scuzăm pe tineri, la gândul că părinţii sunt de vină: măcar că generaţia de acum înclină să vadă acest lucru. Dar în ceea ce se poate, copiilor le revine datoria să asculte, iar nouă, ca părinţi, să nu-i întărâtăm la mânie. Aacest lucru îl putem face evitând nedreptăţile în familie, promisiunile neîmplinite şi ferindu-ne de alte cauze care le pot provoca mânia. Trebuie să avem grijă ca următoarea generaţie, să fie mai puţin mânioasă. Neînţelegerea hotărârilor divine sau a voii lui Dumnezeu din lipsă de pricepere este o altă cauză. Când nu înţelegi exact ce vrea Dumnezeu, ai înclinaţie să te mânii, ca fiul cel mare: „El s-a întărâtat de mânie şi nu voia să intre în casă …” (Luca 15:28). El nu a înţeles voia tatălui, chiar voia lui Dumnezeu, ca acel om să fie reprimit acasă şi s-a mâniat foarte tare. În Ezechiel capitolul 3 îl întâlnim pe profetul Ezechiel foarte mânios. Printre altele, se pare că nici el nu a înţeles prea bine voia Domnului, în acea vreme. El a scris: „Când m-a răpit Duhul şi m-a luat,
MÂNIA 177 mergeam amărât şi mânios, şi mâna Domnului apăsa tare peste mine” (3:14). Cu atât mai mult cei din afară, când nu înţeleg voia Domnului, se comportă cu mânie. Eia nu vor înţelege când vor veni urgiile din Apocalipsa peste ei, aşa cum nu înţeleg nici acum ce se întâmplă sau cum nu a înţeles Saul din Tars voia Domnului şi a început să-i prigonească pe ucenici. O imagine specifică este în Isaia 8:21-22 - „El va pribegi prin ţară, apăsat şi flămând, şi, când îi va fi foame, se va mânia, şi va huli pe Împăratul şi Dumnezeul lui, apoi fie că va ridica ochii în sus, fie că se va uita spre pământ, iată, nu va fi decât necaz, negură, nevoie neagră şi se va vedea izgonit în întuneric beznă”. Oamenii, când nu înţeleg voia lui Dumnezeu, se mânie atât pe Dumnezeu, cât şi pe oamenii. Numai că, mâniindu-ne pe Dumnezeu, ne putem uita în orice direcţie, căci El este prea sus să- L putem afecta cu ceva. Mai degrabă să ne mâniem pe noi şi pe păcat. Neînţelegând voia Domnului nu înţelegem de ce suntem lăsaţi în sărăcie, de ce necazul este iarăşi la noi, de ce copiii ne sunt aşa cum sunt, de ce merge lucrarea aşa cum merge... Până ajungem să o înţelegem, să privim la cazul lui Iov: El nu ştia înţelegerea dintre Dumnezeu şi Satan, nici cum se va sfârşi necazul. Cu toate acestea, el şi-a păstrat o neprihănire recunoscută de Dumnezeu. La ceea ce nu înţelegem, să recunoaştem ceea ce este scris în Deuteronom 29:29: „Lucurile ascunse sunt ale lui Dumnezeu …”. Cum spune o vorbă înţeleaptă, despre diferite evenimentele: „Nu ştiu dacă sunt blestem sau binecuvântare, ştiu, ce a fost” în rest, Domnul ne va lumina. Amin! Atenţie: Sunt oameni mai lenţi la mânie, mai paşnici şi oameni iuţi la mânie. Fiind în firea păcătoasă, se mânie şi unii şi alţii, dar „temperatura de fierbere” este diferită: cât de repede ajungi la cota respectivă. Apa fierbe la 100°C, alte metale, la peste 1000°C. Unii oameni fierb imediat, la o vorbă, iar alţii numai după ce acumulează mai mult. Haideţi, măcar într-o primă fază, să devenim înceţi la mânie, căci: „…cine se aprinde iute, face multe prostii” (Proverbele 14:29). Haideţi să-i analizăm mai întâi pe cei iuţi la mânie. Am putea completa versetul din Proverbele, spunând: „cine este încet la mânie, face mai puţine prostii”. Am citit despre un vânător care a prins un pui de lup şi l-a dus acasă. Omul acesta avea un copil mic, care a început să se joace
178 Lecţia 8 cu puiul de lup. Într-o zi, omul îşi auzi copilul plângând în casă. Fugi repede din grădină îşi luă puşca pe care o avea afară şi, când raţionat repede: lupul mi-a sfâşiat copilul. Fără să se mai gândească, a împuşcat pe loc lupul. Când a intrat în casă, nu-i venea să creadă: Pe geamul deschis intrase un şarpe, iar lupul, care se afla acolo, se luptase cu şarpele şi-l ucisese iar copilul îi arăta ce a făcut lupul. Despre acest caz nu putem spune că a fot atât de grav, dar uneori putem face alte prostii, mult mai mari, împinşi de iuţeală, la mânie. Atunci când nu aştepţi să asculţi ambele părţi, când nu mai stai să analizezi, când judeci fără martori şi fără tribunal poţi face greşeli ireparabile. Mai citim despre aceşti oameni în Proverbele 15:18 - „Un om iute la mânie stârneşte certuri, dar cine este încet la mânie, potoleşte neînţelegerile …”. În zilele noastre, oamenii se pot certa mai urgent ca până acum. În vechime, trebuia mai întâi să se întâlnească, dar acum, dau un telefon şi cearta-i începută de la distanţă, nici nu au răbdare să se întâlnească. Mai citim despre viteza cu care demarează cearta, tot în cartea Proverbelor 27:4 - „Furia este fără milă şi mânia este năvalnică...”, ca o maşină bună, care urgent prinde 100 km/oră. În acest caz, este bine să fim ca maşinile mai vechi, mai domoli, să nu ajungem dintr-o dată la viteză cosmică. Iată dece: „Cel încet la mânie preţuieşte mai mult decât un viteaz şi cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte cetăţi” (Proverbele 16:32). „Nu te grăbi să te mânii în sufletul tău, căci mânia locuieşte în sânul nebunilor” (Eclesiastul 7:9). Am putea spune că cei care se mânie iute au mânia la ei acasă. Ceilalţi trebuie să-şi facă aprovizionarea, până mai discută cu cineva, se mai întărâtă puţin. Doamne, ajută-ne cel puţin să fim înceţi la mânie! Se spune că Socrate, s-a supărat pe unul dintre ucenicii lui şi, mânios fiind, i- a spus: „Dacă nu aş fi mânios, aşa te-aş bate... dar aşa scapi. Pentru că dacă te-aş bate acum, nu ar ieşi bine”. Să analizăm acum modalităţile de potolire sau stingere a mâniei. Vorbirea controlată, înţeleaptă, stinge mânia. „Un răspuns blând potoleşte mânia” (Proverbele 15:1). „Mânia împăratului este un vestitor al morţii, dar un om înţelept trebuie s-o potolească” (Proverbele 16:14). Dacă doi oameni se ceartă, trebuie să fi suficient de înţelept ca acea mânie, chiar a împăratului, să fie cel puţin domolită. O vorbă înţeleaptă poate potoli această mânie, sau cel puţin să-i reducă sentinţa.
MÂNIA 179 De regulă, cei mânioşi sunt adepţii pedepselor cât mai severe, ad-hoc; ceilalţi merg pe o reducere a pedepsei. „Cei uşuratici aprind focul în cetate, dar înţelepţii potolesc mânia” (Proverbele 29:8). Comparând mânia cu focul, materialele uşor inflamabile, scântei uşor duse de vânt; la fel oamenii aprind cu limba lor cetăţi întregi, însă înţelepţii sunt pompierii care dispun de apa atât de necesară vieţii. Îmi amintesc un caz legat de problema cimitirelor. Un pocăit a găsit un loc central în cimitir, iar cineva din conducerea comuniunii l-a mustrat: „Ce-i cu tine aici? Ştii că aici nu-i loc pentru pocăiţi!”. Omul nostru putea să se certe şi să spună: „Groapa este făcută, eu am plătit-o nu se mai poate face nimic”. Dar omul, înţelept, i-a răspuns: „Domnule, nu vă supăraţi, o acoperim la loc şi facem alta, unde vreţi”. La replica aceasta, cel din conducere i-a dat voie să o folosească, fără să mai facă alta. Dacă s-ar fi certat, cine ştie ce ar fi ieşit. Dar o vorbă înţeleaptă a ştiut să potolească această mânie. Aşa a făcut şi Ghedeon. Oferirea de daruri poate fi aplicată cu succes, căci: „Un dar făcut în taină potoleşte mânia şi o mită dată pe ascuns potoleşte cea mai puternică mânie” (Proverbele 21:14). Sunt unii oameni care sunt atât de nebuni, încât oricât de înţelept le-ai vorbi, ei nu înţeleg, dar când văd ceva, se potolesc. Acestora nu trebuie să le dai vorbe, ci daruri. Vezi cu cine ai de-a face. Dacă îl poţi câştiga cu o vorbă înţeleaptă, fă-o. Dacă nu poţi, du-i un dar. După aceea, totul se va rezolva. Acest lucru poate fi întâlnit şi în familie, când soţul sau soţia sunt mânioşi, un mic dar poate rezolva problema. Principiul este valabil şi în biserică, între fraţi. Aici nu este vorba despre mită, pentru a comite o nedreptate. Uneori este necesar să oferi un dar numai ca să poţi sta de vorbă cu un om nervos, să-ţi rezolvi o problemă pe drept. Cineva spunea că „lumea asta e cam veche şi dacă n-o ungi nu se învârte uşor”. Uneori acest lucru se poate face prin daruri, care să nu abată dreptatea. Chiar şi ucenicii– este scris în cartea Faptele Apostolilor – au dat un zălog pentru a-i elibera pe cei arestaţi pentru credinţă. Şi Dumnezeu a făcut un lucru asemănător: Iona se mâniase şi nu mai voia să facă nimic. Aşa că Dumnezeu şi-a zis: „Degeaba îi spun lui Iona că îl omor în locul ninivenilor, căci este atât de nervos, că nu am cu cine discuta: doar el însuşi a zis că vrea să moară”. „Domnul,
180 Lecţia 8 Dumnezeu – i-a făcut un dar lui Iona – a făcut să crească un curcubete, care s-a ridicat peste Iona, ca să-i facă umbră capului său şi să- i treacă mânia. Iona s-a bucurat foarte mult …” (Iona 4:6). Vedeţi, ce dificil a fost Iona? Cât a încercat Dumnezeu să- l lămurească, nu a avut succes, dar cum i-a făcut puţină umbră, i-a trecut mânia. Absenţa pentru un anumit timp, este o altă soluţie. Când Esau s-a mâniat pe Iacov, pentru că i-a furat binecuvântarea, mama lor i-a spus lui Iacov: „Ascultă sfatul meu, fugi la fratele meu, Laban, în Haran, şi rămâi la el câtăva vreme, până se va potoli mânia fratelui tău” (Genesa 27:43-44). Sunt oameni pe care nu-i câştigi nici cu înţelepciune, nici cu daruri: Cu aceştia nu ai ce face, decât dacă procedezi ca în cazul în care ai avea o soţie cu care numai dacă ieşi afară din casă eviţi cearta. În această situaţie, încearcă prin a lipsi o vreme. Când este mânios omul, dispari din prezenţa lui. Astfel de probleme nu se pot trata „la cald”. Nu trebuie să faci nimic, decât să pleci, iar după o vreme, poţi reveni şi lucrurile se pot repara. Prezenţa dragostei divin, este nevoia de fond a problemei. În I Corinteni 13:5, este scris: „… dragostea … nu se mânie”. Duhul Sfânt se dovedeşte prin dragostea care nu se mânie. Atunci când ne mâniem, lăsăm să se vadă că „noi eram din fire copii ai mâniei”. Mânia este o caracteristică a cărnii noastre păcătoase, dar dragostea nu se mânie. Domnul să ne umple de dragostea Sa! Dragostea te face să ierţi, să îngădui, să treci peste greşeala aproapelui. Aplicarea unei pedepse, se doveşte a fi necesară uneori: Proverbele 19:19 - „Cel pe care-l apucă mânia trebuie să-şi ia pedeapsa, căci dacă-l scoţi din ea, va trebui să mai faci o dată lucrul acesta”. Sunt anumite pedepse care sunt date pentru mânie. Dumnezeu recurge pentru a-i pedepsi pe anumiţi oameni. Noi putem pedepsi copii noştri şi pe cei peste care suntem responsabili, dar nu este treaba noastră să pedepsim noi în locul lui Dumnezeu. Sunt domenii în care numai Dumnezeu are dreptul să pedepsească, noi să ne limităm la sectorul nostru. Întotdeana să verificăm înainte cum stau lucrurile şi vom vedea cum firea îşi potoleşte mânia. Să nu spunem: „I-am zis-o şi gata!”. Aceasta este o metodă firească de eliminare a mâniei, prin răzbunare. „Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi” (Efeseni 4:26). Mânia păcătoasă este interzisă şi nu poate fi nicidecum confundată cu mânia sfântă. În
MÂNIA 181 sfinţenie, nu putem folosi mânia păcătoasă. „… orice iuţime, orice mânie, … orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru” (Efeseni 4:31). Indicaţia este fără comentarii: Mânia nu trebuie eliminată doar din noi, ci şi din biserică. Pentru că Duhul trebuie să fie cu noi şi în noi, în acest perimetru nu are ce căuta această mânie păcătoasă. B. Mânia sfântă Întâlnim foarte frecvent în Biblie expresii de felul: „Dumnezeu S- a mâniat”, „S-a aprins de mânie”, „I S-a urcat în nări mânia Lui aprinsă”. Dumnezeu are două feluri de mânii: una temporară, cu care pedepseşte pentru o anumită perioadă şi una veşnică. În Psalmul 7:11 ni se spune: „Dumnezeu este un judecător drept, un Dumnezeu care Se mânie în orice vreme”. Noi suntem mai mânioşi când suntem mai ocupaţi, mai obosiţi sau mai săraci, Dumnezeu este în aceeaşi stare. Pe El nu-L prinzi în toane: acum este mânios, iar acum nu; poţi să-I faci ce vrei. Dumnezeu este acelaşi ieri, azi şi în veci. Înţelegem mai bine acest mecanism al mâniei lui Dumnezeu dacă citim Ieremia 30:24 - „Mânia aprinsă a Domnului nu se va potoli, până va împlini şi va făptui gândurile inimii Lui. Veţi înţelege în totul lucrul acesta în cursul vremurilor”. Ca să înţelegi mânia Domnului, îţi trebuie o veşnicie sau cel puţin până la Judecata de Apoi. Atunci vei înţelege mânia şi rostul acestor lucruri. Apostolul Ioan a scris: „Apoi am văzut în cer un alt semn mare şi minunat: şapte îngeri, care aveau şapte urgii, cele din urmă, căci cu ele s-a isprăvit mânia lui Dumnezeu” (Apocalipsa 15:1). După ce Dumnezeu îi va judeca pe toţi, îşi va termina mânia. Dincolo nu vor mai fi fii ai mâniei şi Dumnezeu nu va mai păstra pentru veşnicie acest atribut al mâniei, doar dragostea va rămâne veşnic. Bineînţeles, de harul acesta vor avea parte doar acei cărora li se va termina şi mânia lor, peste a căror mânie nu va apune soarele, prinzându-i noaptea într-o stare de mânie: sau mai rău, venirea Domnului... Am notat trei cauze care declanşează mânia sfântă, atât la oameni cât şi la Dumnezeu. „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu, împotriva oricărei
182 Lecţia 8 nelegiuiri, care înăbuşe adevărul în nelegiuirea lor” (Romani 1:18). Mânia sfântă a copiilor Domnului este provocată de păcat, fie de păcatul din viaţa lor, fie de păcatul celor din biserică. Corintenii, care altădată s- au fălit cu păcatul lor, când s-au pocăit cu adevărat, au fost indignaţi, mâniaţi, pe păcat cum citim în II Corinteni 7:11- „Căci uite, tocmai întristarea aceasta a voastră după voia lui Dumnezeu, ce frământare a trezit în voi! Şi ce cuvinte de dezvinovăţire! Ce mânie! Ce frică! Ce dorinţă aprinsă! …”. O mânie cuplată cu o dorinţă aprinsă: „Nu mai păcătuiesc niciodată!” Fiecare s-a mâniat şi a luat o hotărâre să nu mai păcătuiască. Se pare că dacă nu faci aşa cum spune Pavel, s-o rupi cu desăvârşire cu păcatul, vei ajunge să te împaci cu starea ta vinovată. „Dacă cineva face păcat, mă mânii, dar dacă eu fac păcatul, găsesc o scuză”. Numai când te mânii pe păcatul din tine, ai şanse să aprinzi un foc, care arde lucrurile cele rele. Îîn Psalmul 119:53 este scris: „M-apucă o mânie aprinsă la vederea celor răi, care părăsesc Legea Ta”. În mod deosebit pentru cei din biserică ar trebui să simţim acest lucru. Nu poţi sta pasiv când vezi că cineva face ce vrea. Duhul care este în tine, dacă este aceeaşi esenţă cu Duhul lui Dumnezeu, intră imediat în alertă atunci când apare păcatul. Dumnezeu nu are mânie de la Sine, în firea Sa. Dumnezeu nu este marcat, ca oamenii, nu este mânios anticipat, după cum citim la Isaia 27:4 - „N-am nici o mânie. Dar dacă voi găsi mărăcini şi spini, voi merge la luptă împotriva lor …”. Dumnezeu nu Se mânie din ură împotriva cuiva. Nici noi nu trebuie să facem aşa ceva. Dacă cineva o face aşa, să se pocăiască; să- şi scoată mai întâi bârna lui şi numai după aceea paiul din ochiul fratelui. Dar de multe ori, când te mânii pe păcat, oamenii spun: „A avut ceva cu mine, de aceea s-a supărat”. În cazul oamenilor sfinţi mânia nu are nici o patimă. Vederea păcatului este ceea ce provoacă mânia sfântă. Cazul de pe Sinai este foarte relevant: Exodul 32:9-19 - „… Domnul a zis lui Moise: «Văd că poporul acesta este un popor încăpăţânat. Acum, lasă- Mă, mânia Mea are să se aprindă împotriva lor....... pe când se apropia de tabără, a văzut viţelul şi jocurile. Moise s-a aprins de mânie …” Când s-a întâmplat lucrul acesta? Când a văzut ce se petrecea. A aruncat tablele din mână şi le-a sfărâmat de piciorul muntelui. Nu ştim dacă sfărâmarea tablelor i-a fost imputată de Dumnezeu sau nu, dar mânia a fost
MÂNIA 183 îndreptăţită; a fost activată acea indignare care apare la vederea răului. Moise a preluat poporul din Egipt, i-a trecut pin Marea Roşie, iar în câteva zile, ei îşi făcuseră deja un viţel. Era îndreptăţit Moise să se mânie, numai aşa putea acţiona împotriva păcatului lor. O situaţie comparabilă cu aceasta: Domnul vorbeşte în biserică, iar cineva în sală face cu totul alte lucruri, fără nici o legătură cu slujba. Să nu te indignezi?. Să analizăm şi Isaia 57:17 - „Din pricina păcatului lăcomiei, M- am mâniat şi l- am lovit …”. Dacă Dumnezeu nu S-ar mânia pe păcat, ar însemna să nu mai facă dreptate; să ne trateze la fel pe toţi. El Se poate mânia, fie că este vorba de păcatul lăcomiei, fie de cel al neascultării – situaţie în care a fost pus tot Moise când armata evreilor s-a întors de la război şi nu au respectat instrucţiunile: „Şi Moise s-a mâniat pe căpeteniile oştirii, pe căpeteniile peste o mie şi pe căpeteniile peste o sută … El le-a zis: «Cum? Aţi lăsat cu viaţă pe toate femeile?»” (Numeri 31:14). S-a mâniat, dar nu s-a răzbunat greşit, ci în mânia lui a luat o atitudine corectă şi a rezolvat problema. El le-a explicat că femeile ce le luaseră erau cele care după cuvântul lui Balaam au târât poporul lui Dumnezeu în curvie şi aşa a pornit atunci urgia în adunarea Domnului. Într-un fel, Moise s-a mâniat, ca să nu Se mânie Domnul mai târziu. El a spus: „Acum dar, omorâţi pe orice prunc de parte bărbătească, pe orice femeie, dar lăsaţi cu viaţă fetele care nu sunt căsătorite”. Şi aşa au făcut. În mânia lui, Moise a luat poziţie, pentru că nu ascultaseră de Domnul; dar nu a apelat la mijloace fireşti pentru rezolvarea acelor probleme, măcar că era conducătorul absolut al acelei naţiuni şi o putea face. O altă cauză pentru declanşarea mâniei este absenţa unor mijlocitor. În Exodul 32:10 Domnul a zis lui Moise: „Acum lasă-Mă! Mânia Mea are să se aprindă împotriva lor”. Dar citim în Exodul 32:11 că Moise S-a rugat Domnului Dumnezeului său şi a zis: „Pentru ce să se aprindă, Doamne, mânia Ta? …”. De ce credeţi că încă nu se aprinde mânia lui Dumnezeu, peste lumea aceasta? De ce suntem încă îngăduiţi? Citim despre statutul Domnului Isus de Mare Preot în ceruri: „De aceea poate să mântuiască în chip desăvârşit, … pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 7:25). Putem face mijlocire atât între Dumnezeu şi oameni, cât şi între oameni şi oameni. Când ştii că mânia soţului tău este gata să se aprindă peste copii şi el îţi spune: „Lasă-mă să-i bat!”, nu-l lăsa (bineînţeles,
184 Lecţia 8 copiii nu trebuie să afle prin ce minune au scăpat!). Chiar când Dumnezeu vrea să pedepsească pe cineva, nu-L lăsa, mijloceşt, ca Domnul Isus. Dar această vreme de mijlocire este o perioadă definită. Nu putem mijloci la infinit. Există o altă cauză care declanşează mânia sfântă: vremea mâniei. Dacă ai ajuns în stadiul acesta, nu trebuie să mai păcătuieşti, ai păcătuit destul în trecut şi pot să mijlocească pentru tine chiar Moise şi Samuel, a venit vremea mâniei, după cum este scris: „Apoi mi-a zis: «Iată, îţi arăt ce se va întâmpla la vremea de apoi a mâniei!» …”(Daniel 8:19). În ce priveşte, ceea ce e scris în Apocalipsa, nimeni nu va mai putea face nimic pentru a nu se aprinde mânia Domnului. „În ziua mâniei, bogăţia nu slujeşte la nimic, dar neprihănirea izbăveşte de la moarte” (Proverbele 11:4). „Dar pentru că mânia Lui nu pedepseşte încă (n-a venit vremea mâniei), nu înseamnă că puţin îi pasă de nelegiuire” (Iov 35:15). În Romani c 2, Pavel spunea: „Dar cu împietrirea inimii tale îţi aduni o comoară de mânie”. Aşa le spunem şi noi copiilor vinovaţi: „Trebuia să te pedepsesc ieri, dar acum s-au adunat relele. Poate a mijlocit cineva pentru ei, dar dacă recidivează, sigur vor fi pedepsiţi. La fel şi la Dumnezeu: când va veni vremea mâniei, I se va urca în nări mânia Lui aprinsă. Această mânie sfântă, în contrast cu mânia păcătoasă, care este şi iute şi înceată, este numai înceată. Iată un mod de verificare dacă mânia pe care o posedaţi este păcătoasă sau nu; mânia sfântă are îndelungă răbdare. „Domnul, Dumnezeu, este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv şi încet la mânie …” (Exodul 34:6). Avem indicaţia şi pentru noi: „… orice om să fie … zăbavnic la mânie” (Iacov 1:19). „Cine este încet la mânie are multă pricepere …” (Proverbele 14:29). Dacă este vorba de mânie sfântă, sigur are multă pricepere. Aplicarea pedepsei divine duce la încetarea mâniei sfinte. După ce Dumnezeu pedepseşte, El este liniştit, îi trece starea de mânie, conform Zaharia 1:12 - „… îngerul Domnului a luat cuvântul şi a zis: «Doamne, … până când nu vei avea milă de Ierusalim, … pe care Te-ai mâniat în aceşti şaptezeci de ani?» Şi Domnul i-a răspuns cu vorbe bune, cu vorbe de mângâiere …”. Trecuse mânia Domnului. Această mânie este temporară. După ce pedeapsa este aplicată, mânia dispare, iar acest lucru îl putem vedea şi în viaţa noastră. Poate şi în biserică sau la nivel de familie, după ce s-a aplicat pedeapsa, ţi s-a potolit mânia.
MÂNIA 185 O altă cauză pentru încetarea mâniei poate fi în vremea mijlocirii, înainte de sosirea pedepsei, rezolvarea problemelor, eliminarea cauzelor: „N-am nici o mânie. Dar dacă voi găsi mărăcini şi spini, voi merge la luptă împotriva lor, … afară numai dacă vor face pace cu mine (a zis Domnul) …” (Isaia 27:4). Să ne bucurăm că trăim într-o vreme a harului, în care pedeapsa nu ne este aplicată imediat. Ar fi cazul să ne îndreptăm, pentru ca efectele mâniei să dispară, iar Domnului să-I treacă mânia pe noi. Fraţilor şi prietenilor să le dispară mânia, iar problemele să se rezolve la timp. Aceste două feluri de mânii, cea temporară şi cea veşnică, sunt cuprinse în Romani 2:8: „… şi va da mânie şi urgie...”, thumos şi orge. Ele pot fi înţelese şi din Ioan 3:36 unde scrie: „… ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” aşadar suferim mânia Domnului, o clipă, cum scrie în Psalmul 30:5, sau mânia veşnică care constă în pedeapsa iazului de foc. C. Efectele mâniei Iacov 1:20 scrie: „căci mânia omului nu lucrează neprihănirea lui Dumenzeu”. La mânie nu poţi să acţionezi cu neprihănire, căci automat vei comite păcat. Domnul Isus spune în predica de pe munte: „Dar Eu vă spun că ori şi cine se mânie pe fratele său, va cădea sub pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fratelui său: «Prostule!» va cădea sub pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice: «Nebunule!», va cădea sub pedeapsa focului gheenei.” (Matei 5:22). Mânia produce o cădere spre fapte condamnabile şi de oameni dar în final de Dumnezeu care va răsplăti cu mânie orice păcat. Un om din antichitate spunea tot alfabetul în gând, atunci când îi venea mânia, după care se mai potolea. Mânia nu lucrează neprihănirea, mai mult, ne loveşte şi pe noi, ca în cazul ursului, care pentru a fi prins, i se pune în scorbură miere şi un lemn legat deasupra scorburii. El dă cu laba în lemn, care se balansează şi vine înapoi, ursul se enervează şi dă mai tare, iar lemnul îl loveşte în cap şi faza se repetă până ameţeşte. Ceva asemănător s-a întâmplat cu doi copii s-au certat, iar unul a luat nisip de pe jos şi l-a aruncat spre ochii celuilalt, dar vântul bătea înspre el, astfel
186 Lecţia 8 că nisipul i-a intrat lui în ochi. Mânia nu ne face bine niciodată nici nouă, nici celorlalţi.. Mânia păcătoasă este păcătoasă, iar mânia sfântă nu poate fi asimilată cu păcatul: „Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi” (Efeseni 6:26). Mânia sfântă nu admite păcatul, oricât de mare ar fi cauza. Dumnezeu Se va mânia şi va nimici lumea întreagă, dar să nu uităm, lucrarea aceasta îi revine Lui. II.EXEMPLE BIBLICE A. Exemple negative Cain – primul mânios Genesa 4:5 - „dar spre Cain şi spre jertfa lui, n-a privit Domnul cu plăcere. Cain s-a mâniat foarte tare şi i s-a posomorât faţa”. În mod deosebit, mânia se poate observa pe faţă. Oamenii care se mânie adesea sunt oameni care au deja riduri pronunţate, sunt tot timpul încruntaţi, cu faţa crispată. „Domnul a zis lui Cain: «Pentru ce te-ai mâniat şi pentru ce ţi s-a posomorât faţa?» Nu-i aşa?”. Dacă faci bine vei fi bine primit, dar dacă faci rău, păcatuzl pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti” (Genesa 4:6-7). Avea oare Cain vreun motiv să se mânie? Nu exista nici un motiv să se mânie. Dimpotrivă, ar fi trebuit să-l apuce râvna să facă şi el ce a făcut Abel. În mânia lui i-a zis fratelui său: „… haidem să ieşim la câmp” (versetul 8). Acolo l-a ucis. Şi se pare că nici după ce l-a ucis, mânia şi răutatea lui nu s-au potolit, pentru că citim în versetul 9 că atunci când a fost întrebat despre Abel, a răspuns la fel de rece: „… nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?”. Dacă lăsăm mânia să coacă în noi, ea va fi ca un aluat, care dospeşte întreaga plămădeală. Oamenii care se mânie pe cei din jur aşteaptă momentul ca Satan să le pună pe tavă ocazia în care să-şi dezlănţuie mânia şi să acţioneze. Care a fost rezultatul? Dumnezeu l-a izgonit pe Cain, care a trebuit să trăiască pribeag şi fugar. Niciodată în mânie, atunci când ne răzbunăm, nu câştigăm nimic. Iacov şi Laban – o supărare în necunoştiinţă de cauză
MÂNIA 187 Genesa 31:36 - „Iacov s-a mâniat şi a certat pe Laban (cearta cu mânia sunt înrudite). A luat din nou cuvântul şi a zis: «Care este nelegiuirea mea şi care este păcatul meu de mă urmăreşti cu atâta înverşunare?»”. Aparent, Iacov era îndreptăţit, dar el nu avea dreptate, pentru că nu cunoştea situaţia. Uneori ne mâniem şi ni se pare că avem dreptate. Dar dacă ar fi apărut un înger între ei îi putea spune lui Iacov: „Nu ai dreptate”. Iacov ar fi sărit în sus, spunând: „Doamne, dar cum nu am dreptate?”. „Uită-te sub samarul cămilei”. Chiar când ţi se pare că ai dreptate şi consideri că eşti întemeiat în revolta ta, pot să fie elemente pe care să nu le cunoşti şi atunci vei înţelege încă un motiv ca să nu te mânii. Ne mâniem uneori în necunoştinţă de cauză. Ce e şi mai trist, Iacov s-a mâniat pe socrul său, pe un părinte, pe unul cu care probabil avea să nu se mai întâlnească niciodată. De aceea ne spune Biblia în Eclesiastul 7:9: „Nu te grăbi să te mânii! …”. Nu te grăbi, pentru că nu ştii toate amănuntele. Probabil că Iacov, când a aflat mai târziu că Rahela ascunsese idolii tatălui său, a avut mustrări de cuget, spunând: „De ce i- am spus eu asta socrului meu: Acum văd că nu aveam dreptate”. Dacă ai fost vreodată în asemenea situaţii, măcar acum, dacă te întâlneşti cu „socrul” tău, du-te şi cere-i iertare. Spune-i că n-ai ştiut ce se ascunde sub „samarul cămilei”. Măcar în timp recunoaşteţi greşeala şi când afli fă ca să fie reparată paguba. Potifar – o mânie nedreaptă Genesa 39:19-20 - „După ce a auzit cuvintele nevestei sale, care îi zicea: «Iată ce mi-a făcut robul tău!», stăpânul lui Iosif s-a mâniat foarte tare. A luat pe Iosif, l-a aruncat în temniţă … şi astfel Iosif a stat acolo în temniţă”. Uneori ne mâniem pe baza minciunilor altora, atât de tare, încât suntem în stare să condamnăm un om nevinovat. Atunci când te mânii, fii atent cine te provoacă la aceasta. Noi ştim că în spatele mâniei stă un duh de mânie şi Diavolul e şi mincinos, printre altele. Dacă am acţiona doar pe baza adevărului, nu am avea atâtea motive de mânie, dar multe dintre motivele de mânie sunt minciuni. Haideţi să-l înţelegem cumva pe Potifar, căci el nu avea o relaţie cu Dumnezeu. El nu avea de unde să ştie adevărul. Unii spun că aceasta a fost voia Domnului. Dar gândind la Saul, deşi era vrednic de moarte, David n-a vrut să fie el cel prin care Domnul îl va pedepsi. Se poate spune că a fost voia Domnului ca Iosif să ajungă în închisoare (aceasta putea fi şi justificarea lui Potifar),
188 Lecţia 8 dar mânia lui a fost vinovată. Încercaţi fiecare să vă faceţi un inventar al mâniilor. Avem şi un inventar al cauzelor: vorbire fără rost, neînţelegerea voii lui Dumnezeu, necunoştinţa de cauză, întărâtarea copiilor etc. Nu prea sunt motive întemeiate. Naaman – o mânie pripită II Împăraţi 5:10 - „Elisei a trimis să-i spună printr-un sol: «Du-te şi scaldă-te de şapte ori în Iordan, … şi vei fi curat»”. Procedura lui Dumnezeu a fost corectă, pentru că avea acoperire în atotputernicia Lui. Când Naaman s-a dus şi s-a scăldat, a fost aşa cum i s-a spus. Dar citim în versetul 11: „Naaman s-a mâniat şi a plecat, zicând: «Eu credeam că ... va ieşi la mine … va duce mâna pe locul rănii …”. Bietul Naaman, în loc să se bucure în ziua aceea! A fost o sărbătoare dublă atunci: atât vindecarea, cât şi convertirea lui. Satan a vrut să-i fure din bucurie chiar şi în ziua aceea. Şi acest lucru, pentru că Naaman nu a înţeles voia lui Dumnezeu. În cele din urmă a putut să spună: „Ce nepriceput am fost!”. Noi oamenii, spunem că mintea este bună numai la urmă; poate de aceea se enervează oamenii în prima fază. Să nu fim pripiţi. Să lăsăm la latitudinea lui Dumnezeu şi a celorlalţi oameni care sunt în domeniu, modul în care se desfăşoară lucrurile pe care nu le înţelegem. Ce a câştigat Naaman că s-a revoltat? Bine că au fost cei de lângă el, slujitorii lui, care i-au spus: „Vino-ţi în fire. Dar ce, ţi-a cerut un lucru greu?”. Atunci ar fi fost eventual Naaman îndreptăţit să se mânie dacă I s- ar fi spus: „Nici nu discut cu tine. Tu eşti un sirian, pleacă de aici!”. Şi atunci nu ar fi trebuit să se mânie, ci să-i pară rău că nu este din poporul lui Dumnezeu. Dar el s-a mâniat fără motive. De multe ori ne mâniem pentru că nu înţelegem voia lui Dumnezeu şi felul în care lucrează oamenii lui Dumnezeu. Unii se mânie în adunare pentru că nu putem, de la amvon, să-i împăcăm pe toţi. Uneori ne mai trimit şi câte un bilet. Alţii se mânie pentru faptul că Dumnezeu nu a prorocit aşa cum au crezut sau au dorit ei. Alţii se mânie uneori pentru că nu le facem ungerea, ci doar ne rugăm pentru ei. Unii se mânie de ce nu le- a descoperit Dumnezeu atâtea şi atâtea lucruri. Abner – mânia celui vinovat El s-a mâniat pe Iş-Boşet, atunci când acesta l-a provocat: „Saul avusese o ţiitoare, numită Riţpa, fata lui Aiia. Şi Iş-Boşet a zis lui Abner:
MÂNIA 189 «Pentru ce ai intrat la ţiitoarea tatălui meu?» Abner s-a mâniat foarte rău de cuvintele lui Iş-Boşet şi a răspuns: «Oare cap de câine sunt eu şi ţin cu Iuda? Eu dau astăzi dovadă de bunăvoinţă faţă de casa tatălui tău, Saul, faţă de fraţii şi prietenii lui, nu te-am dat în mâinile lui David, şi astăzi îmi bagi vină pentru un păcat făcut cu femeia aceasta? Dumnezeu să pedepsească cu toată asprimea pe Abner, dacă nu voi face cu a jurat Domnul lui David»” (II Samuel 3:7-9). Sunt şi astfel de oameni care sunt prietenii tăi, dar dacă i-ai mâniat, au trecut în tabăra cealaltă. Ce să-ţi fac, dacă ai astfel de prieteni care se vor mânia pe tine? Dacă eşti în postura lui Abner şi eşti mustrat pentru un păcat este cazul să te mânii? E scris în cartea Proverbelor: „Nu-l mustra pe batjocoritor, ca să nu te urască, mustră-l pe înţelept, şi se face mai înţelept”. Fraţii au uneori probleme, aşa cum au şi părinţii cu copiii. Sunt unii foarte dificili. Cum îi mustri, cum se mânie. Dacă îi întrebi: „De ce ai făcut aşa?”, răspunsul vine: „Atunci mai bine nu mai fac nimic.”. Nu aţi întâlnit în familie sau chiar şi în biserică, astfel de oameni? Dacă îi spui unuia: De ce ai întârziat de la adunare, răspunde: „Atunci nu mai vin de loc!”. Cât e de trist pentru ei şi pentru cei care se întovărăşesc cu ei, iar Dumnezeu, îi lasă pe mâna Celui rău. Încep să se certe şi se mânie unul pe altul, când, de fapt, amândoi erau vinovaţi. Ştiţi ce s-a întâmplat? Nu după multă vreme a murit atât Iş-Boşet, cât şi Abner, ca pedeapsă pentru păcatul lor, la care au cumulat mânia. Saul – mânia celui demonizat I Samuel 18:8 - „Saul s-a mâniat foarte tare …”. Oare de ce? Pentru cântarea din versetul 7: „… Saul a bătut miile lui, iar David zecile lui de mii”. Dar puteau cânta şi altfel: „David l-a bătut pe Goliat şi Saul n-a bătut nimic”. Aşa măcar i-a dat şi lui mii, dar Saul nu a fost mulţumit numai cu atât. Probabil mândria din el, acel duh care îl cerceta atât de des, nu a suportat aşa ceva. Saul, în mânia lui, a vrut să-i pironească de perete atât pe David, cât şi pe Ionatan. El îi spune lui Ionatan în mânia lui: „… fiu rău şi neascultător, nu ştiu eu că ţi-ai luat de prieten pe fiul lui Isai? … câtă vreme va trăi (David) –, nu va linişte nici pentru tine...” (I Samuel 20:30-31). Saul nu a reuşit să-l omoare în mânia lui pe David, dar dacă ar fi putut, ar fi făcut-o. Ce schimbare s-a produs în el faţă de I Samuel 11:6 când s-a mâniat sub călăuzire divină şi Domnul i-a dat biruinţă.
190 Lecţia 8 Iona – o mânie până la moarte Felul în care a procedat Dumnezeu „ ... nu a plăcut deloc lui Iona, şi s-a mâniat” (Iona 4:1). „Dar Dumnezeu a zis lui Iona: «Bine faci tu că te mânii din pricina curcubetelui?» El a răspuns: «Da, bine fac că mă mânii până la moarte»” (Iona 4:9). Iona s-a mâniat de două ori: S-a mâniat o dată pentru că Domnul i-a iertat pe niniveni şi adoua oară pentru că s-a uscat curcubetele. „Domnul i-a zis: «ţie îţi este milă de curcubetele acesta, care nu te-a costat nici o trudă şi pe care nu tu l-ai făcut să crească, … Şi mie să nu-mi fie milă de Ninive, cetatea cea mare…?»” (Iona 4:10-11). Nebucadneţar – mânia împăratului, un vestitor al morţii Daniel 2:11-12 - „Ce cere împăratul (au răspuns înţelepţii) este greu, nu este nimeni care să spună lucrul acesta împăratului, afară de zei, a căror locuinţă nu este printre muritori! La auzul acestor cuvinte, împăratul s-a mâniat şi s-a supărat foarte tare. A poruncit să piardă pe toţi înţelepţii Babilonului”. Era oare Nebucadneţar întemeiat în mânia lui? Imaginaţi-vă dacă aş spune acum: „Fraţilor, am visat ceva. Spuneţi- mi ce am visat!”. Aici era tot planul lui Dumnezeu, să descopere acest vis prin Daniel. Dar neînţelegerea planului lui Dumnezeu l-a făcut pe Nebucadneţar să se mânie şi, în mânia lui, a fost în stare să nimicească totul în jur. Oameni de felul acesta, când se mânie, lovesc, nimicesc, sparg prin casă, sfâşie ca un animal. Cu adevărat, mânia este specifică animalelor de pradă. Ahaşveroş – o mânie în familie Estera 1:12-15 - „Dar împărăteasa Vasti n-a vrut să vină, când a primit prin fameni porunca împăratului. Şi împăratul s-a supărat foarte tare, s-a aprins de mânie. Atunci împăratul a vorbit cu înţelepţii … «Ce trebuie» a zis el, «să se facă împărătesei Vasti, după lege,… »”. Se pare că s-a stăpânit. S-a aprins de mânie, dar nu a acţionat iute, ci după o procedură legală şi-a îndepărtat împărăteasa. S-ar putea ca şi printre noi să apară acest caz. Eşti în casă cu nişte fraţi şi îi spui soţiei să facă ceva şi nu ascultă. Eşti pus, ca Irod, în aceeaşi situaţie: îţi schimbi cuvântul sau îţi menţii poziţia şi autoritatea? Sunt situaţii când Diavolul ne prinde la colţ. Îl ispiteşte pe celălalt la neascultare şi atunci imediat izbucneşti în mânie. Ce faci atunci? Doamne, dă-ne înţelepciune! Irod –mânia răzbunătoare
MÂNIA 191 Matei 2:16 -„Atunci, Irod, când a văzut că fusese înşelat de magi, s-a mâniat foarte tare, şi a trimis să omoare pe toţi pruncii de parte bărbătească de la doi ani în jos …”. Poate aţi observat: La toate cazurile de mânie, dacă le- a dat mâna, în mânie, oamenii ajungeau până la crimă. Fruntaşul sinagogii – mânia omului fără pricepere Luca 13:14 – „Dar fruntaşul sinagogii, mâniat că Isus făcuse vindecarea aceasta în ziua Sabatului, a luat cuvântul şi a spus: «Sunt şase zile în care trebuie să lucreze omul; veniţi dar în aceste zile să vă vindecaţi şi nu în ziua Sabatului»”. Omul, în mânia sa, este în stare să usţină erori de proporţii şi să condamne lucruri bune. Domnul Isus l-a vindecat pe acel om, dar după părerea fruntaşului, cel bolnav trebuia să mai aştepte încă douăzeci şi patru de ore, până trecea sabatul? Oare atunci s-ar fi bucurat de vindecarea lui? Despre aşa ceva citim în Ioan 7:23 „Dacă un om primeşte tăierea împrejur în ziua Sabatului, ca să nu se calce Legea lui Moise, de ce turbaţi de mânie împotriva Mea pentru că am însănătoşit un om întreg în ziua Sabatului?”. Există un motiv de mânie permanentizat în rivalităţile dintre culte. Dacă cineva crede şi practică alt fel, eşti tentat să te mânii. Mai întâi întreabă-te după cum spune Pavel în Romani: „Cine eşti tu, să-l judeci pe robul altuia?”. Poate face chiar un lucru bun. Iudeii ţineau la legea lor, dar Domnul Isus a făcut un lucru necesar. Nu fi ca Iacov şi Ioan, care I-au spus Domnului, văzându-i pe alţii că scot demoni: „Să-i oprim? Nu sunt de-ai noştri”. Acceptaţi-i şi pe alţii, cel puţin într-o anumită măsură şi nu vă mâniaţi pe ei. De multe ori, când este vorba despre adevăruri din Biblie, suntem în stare să le acceptăm numai până la limita dogmelor noastre, dar dacă avem de-a face cu lucruri ce nule-am înţeles? Ne mâniem imediat? Aceste deosebiri de înţelegere nu trebuie tratate cu mânie. Dacă Dumnezeu lucrează şi la alţii, slavă Lui, este stăpân să facă ce vrea. Amin! B. Exemple pozitive Iacov – un răspuns înţelept Genesa 30:1-2 - „Când a văzut Rahela că nu face copii lui Iacov,
192 Lecţia 8 a pizmuit pe soră-sa şi a zis lui Iacov: «Dă-mi copii, ori mor!» (lucrul acesta probabil că s-a repetat zi de zi) Iacov s-a mâniat şi a zis: «Sunt eu oare în locul lui Dumnezeu, care te-a oprit să ai copii?»”. Dacă s-a rezumat Iacov la atât, nu a păcătuit. Cum a spus Dumnezeu despre Iov: „Nu a păcătuit cu buzele”. Dacă soţia îţi tot spune: „De ce nu aduci mai mulţi bani?” Îi vei putea răspunde: „Sunt eu oare în locul lui Dumnezeu, care doar cu atât m-a binecuvântat?” Sau dacă tu îi spui ei: „De ce nu faci mai multe lucruri?” Ea îţi poate răspunde: „Dragă, atât am putut face. Mai mult doar Dumnezeu mă poate ajuta” Atunci când îl implici pe Dumnezeu, este ca un scut cu care te acoperi în ziua luptei. De aici încolo, Diavolul nu mai are cu ce să te atace. Dar ce s-ar fi întâmplat dacă Iacov ar fi încercat să o ispitească pe Rahela şi să-i spună: „Tu eşti de vină, nu Dumnezeu. Şi dacă e aşa, numai cu Lea voi mai locui”? Nu te mânia pe soţia ta dacă ţi-a spus ceva în durerea ei. Dacă ea s-a mâniat, nu te mai mânia şi tu. Din doi oameni mânioşi ce se va alege? Dacă unul a fost ispitit şi s-a mâniat, măcar celălalt să ştie cum să acţioneze în cazul acesta. Mai târziu Iacov a trebuit să facă faţă provocărilor copiilor lui: Genesa 34:7 - „… Fiii lui Iacov … s-au mâniat foarte tare şi s-au supărat, căci Sihem săvârşise o mişelie …” – luând-o pe Dina dintre ei. Când doisprezece fraţi au o singură soră şi ea se căsătoreşte cu unul din afară, ce sentiment ar putea avea ei? Dar nu ştiu cât a fost de normal ceea ce au făcut ei, căci şi-au luat săbiile şi au făcut un ghiveci de mânie sfântă şi mânie păcătoasă, spunând: „Stai că ne facem noi dreptate! Nu aşteptăm să ne facă Domnul dreptate”. Iacov i-a avertizat asupra posibilelor urmări Şi au pus mâna pe săbii. Mai târziu, a zis în Genesa 49:6 - „Nu vreau să se amestece duhul meu cu sfaturile lor, căci în mânia lor au ucis oameni”. Să nu facem astfel de combinaţii, ca galatenii, să începem în Duhul şi să încheiem în fire. Să mustrăm pe cel ce nu a făcut ceva bine, dar să trecem la bătaie, înjurături şi alte lucruri rele! Mois – mânia celui blând Exodul 16:19-20 - „Moise le-a zis: «Nimeni să nu lase ceva din ea (mană) până a doua zi dimineaţă» N-au ascultat de Moise şi s-au găsit unii, care au lăsat ceva din ea până dimineaţă, dar a făcut viermi şi s-a împuţit. Moise s-a mâniat pe oamenii aceia”. Neascultarea evreilorl-a făcut pe Moise să se mânie şi în alte situaţii. De exemplu, în Levitic
MÂNIA 193 10:16-17, când Aaron şi cu fiii lui nu au mâncat jertfa în ziua în care a murit Nadab şi Abihu. „Moise a căutat ţapul... şi iată că fusese ars. Atunci s-a mâniat pe Eleazar şi Itamar, fiii care mai rămăseseră lui Aaron şi a zis: «Pentru ce n-aţi mâncat jertfa de ispăşire într-un loc sfânt?»”. Preoţii aceştia şi-au justificat atitudinea. „Moise a auzit şi a fost mulţumit cu aceste cuvinte” (Levitic 10:20). Sunt unii care se mânie fără să ştie despre ce este vorba. Iar dacă cineva le spune cum stau lucrurile cu adevărat, nu vor să recunoască faptul că s-au mâniat în necunoştinţă de cauză şi merg mai departe în mânia lor. Când ţi se spune că nu ai avut dreptate în mânia ta şi ţi se spune motivul pentru care trebuie să ţi se potolească mânia, opreşte-te şi linişteşte-te. David – mânia unui tată II Samuel 13:21 - „Împăratul David a aflat toate aceste lucruri şi s-a mâniat foarte tare”. Nu ştim exact ce a făcut. Am amintit acest caz, pentru că atitudinea de mânie este normală când afli că fiul tău a săvârşit un anumit păcat. Dacă rămâi rece, spunând: „Este treaba lui, nu e treaba mea”, înseamnă că nu te doare de copilul tău, nu te gândeşti la slujbă şi la Dumnezeu. Este normal să te mânii, dar să-l pedepseşti, duhovniceşte, nu în explozia mâniei fireşti. Elisei – impulsul duhului înfocat Elisei, pe patul de moarte: „... a zis împăratului lui Israel: „încordează arcul cu mâna ta... Loveşte în pământ ... şi a lovit de trei ori; apoi s-a oprit. Omul lui Dumnezeu s-a mâniat pe el şi a zis: «Trebuia să loveşti de cinci sau şase ori: atunci i-ai fi bătut pe sirieni până i-ai fi nimicit, acum îi vei bate numai de trei ori»” (II Împăraţi 13:16-19). De ce s-a mâniat Elisei aici? S-a mâniat pentru că Ioas putea avea o izbândă mare, pentru că era atât de pasiv faţă de lucrarea lui Dumnezeu. Aceasta este regula: Cine este credincios în lucrurile mici poate fi şi în cele mari. Dacă împăratul avea inimă să tragă, se oprea numai când prorocul avea să-i spună să se oprească. Elisei ştia că aşa avea să fie şi pe câmpul de luptă. Merge şi câştigă o bătălie şi încă una, după care se potoleşte. Nu era un om cu râvnă faţă de casa lui Israel, ca Elisei, care a luptat într-o perioadă atât de grea. Este normal şi în biserică se te cuprindă această mânie. Când vezi oameni pasivi: „Frate, ai citit din Biblie?”. „Am citit până într-un loc şi...”. Când vezi astfel de oameni molatici, te apucă mânia faţă de ei şi
194 Lecţia 8 spui: „Atât numai? Nu te gândeşti că lucrarea Domnului merită mai mult?”. Domnul Isus – mânia întemeiată Marcu 3:5-6 - „Atunci, rotindu-Şi privirile cu mânie peste ei, şi mâhnit de împietrirea inimii lor, a zis omului: «Întinde-ţi mâna!» El a întins-o şi mâna i s-a făcut sănătoasă. Fariseii au ieşit afară, s-au sfătuit îndată cu irodianii cum să-L priardă”. Putem vedea deosebirea dintre mânia Domnului şi cea a fariseilor. Domnul S-a mâniat pentru că ei nu voiau binele omului, ci mai bine să trăiască bolnav, numai să păstreze litera legii lor. Ei s-au mâniat din pricina a ceea ce a făcut Domnul, adică un bine. E normal? Când lucrurile merg rău, se mânie cei buni, iar când lucrurile merg bine, se mânie cei răi. Dacă treaba merge bine, Diavolului nu-i place lucrul acesta. Mai târziu, când şi-au adus copilaşii la Domnul Isus, putem citi: „Când a văzut Isus acest lucru, s-a mâniat şi le-a zis: ... «Lăsaţi copilaşii să vină la Mine, şi nu-i opriţi.» …” (Marcu 10:14). Nu vi se pare că Domnul S-a mâniat prea uşor aici? Doar pentru că nu au lăsat nişte copii să vină la El? Era o aşa aglomeraţie... Iar la un moment dat, când acea femeie bolnavă s- atins de Domnul, El a zis: „Cine s-a atins de mine?”. Pentru aceşti copii să se mânie? Amintiţi-vă de ceea ce scrie în Efeseni 6:4: „… nu întărâtaţi pe copiii voştri la mânie”. Copii au fost întărâtaţi de ucenici, iar alţii chiar de părinţi. Domnul Se mânie când nu lăsăm un om să meargă la El. Domnul Se mânie pe mulţi pentru că, într-un fel sau altul, nu-şi lasă copiii să vină la El. Cei care nu vă lăsaţi copiii să vină la biserică, la studiu, v-aţi gândit că Domnul Se poate mânia pentru această problemă? Citim despre mânia Mielului şi în Apocalipsa 6:16 - „… cădeţi peste noi, munţilor, şi ascundeţi- ne de faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului”. Domnul Isus, care a fost atât de blând, când a venit pe un mânz al unei măgăriţe şi a vindecat atâţia bolnavi, în final Se va mânia. Dumnezeu Tatăl – dreapta mânie a judecăţii divine „Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta, a venit vremea să judeci” (Apocalipsa 11.18). Există o stare de mânie la acest moment pe glob. Se mânie state întregi. Există mânie la şcoală, la serviciu, peste tot. Diavolul s-a pogorât este cuprins de o mânie mare ( Apocalipsa
MÂNIA 195 12:12). Toţi s-au mâniat, dar, în final, va veni Domnul cu mânia Lui. Mânia Domnului încă nu pedepseşte, dar aceasta nu în definitiv. Dumnezeu se mânie şi pe moment, dacă este cazul, aşa cum S-a mâniat pe Moise, când i-a spus: „Du-te în Egipt şi scoate poporul meu de acolo”. Iar Moise I-a răspuns: „...trimite pe cine vei vrea să trimiţi. (eu nu mă vreau) Atunci Domnul S-a mâniat pe Moise …” (Exodul 4:14). Domnul Se mânie când nu ascultăm, când ne trimite într-o lucrare şi nu vrem să mergem. Domnul nu poate rămâne pasiv. Dar e mai bine să ne pedepsească acum; este mai bine să ne îndreptăm până când mijloceşte cineva pentru noi şi până Domnul Hristos este ca Mare Preot, pentru că va veni vremea mâniei lui Dumnezeu. Dumnezeu le va dovedi mânie în ziua aceea oamenilor, încât se vor ascunde sub stânci (Apocalipsa 6:16). Doamne, dă-ne harul să nu fim copii ai mâniei, ci ai dragostei! ÎNCHEIERE Încheiem cu ceea ce este scris pentru mânia păcătoasă în I Tesaloniceni 5:8-9 - „Dar noi, care suntem fii ai zilei, să fim treji, să ne îmbrăcăm cu platoşa credinţei şi a dragostei şi să avem drept coif nădejdea mântuirii, fiindcă Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să căpătăm mântuirea prin Domnul Isus Hristos”. Ştii ce înseamnă să fii rânduit la mânie? Să ai dreptul să te mânii, dar în ziua aceea să vină peste tine mânia lui Dumnezeu. S-L lăsăm pe Domnul să Se mânie şi noi să avem o mânie spre pocăinţă, aşa cum au avut corintenii (II Corinteni 7:11). Să nu uităm ceea ce îi spune Pavel lui Timotei: „Vreau dar ca bărbaţii să se roage în orice loc şi să ridice spre cer mâini curate, fără mânie …” (I Timotei 2:8). Nu uitaţi: slujba sfântă nu se poate face cu mânie păcătoasă, pătimaşă. „Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi”(Efeseni 4: 26), poate avea mai multe înţelesuri. Mânia, cea sfântă, nu poate fi una care apelează la forţă. În Noul Testament, biserica nu este autorizată să recurgă la forţă pentru a pedepsi. Singura forţă de care poate uza un creştin este pentru a disciplina, cu o nuia, un copil sau un animal. La forţă are dreptul să
196 Lecţia 8 recurgă numai Unul, care este puternic: Dumnezeu. De aceea este scris în Romani 12:19 - „Preaiubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri, ci lăsaţi să se răzbune mânia lui Dumnezeu …”. Dacă te apucă mânia, nu te răzbuna. Numai mânia lui Dumnezeu are drept de răzbunare. Pentru că Dumnezeu nu este ca Iacov, care nu ştia ce-i ascuns sub samarul cămilei, nici ca Potifar, care nu ştia că soţia lui îl minte. Dumnezeu nu este ca unul care are răutate în sine, nici ca unul care va păcătui şi el mai târziu şi atunci se întoarce roata. Dumnezeu are dreptul să pedepsească, pentru că El nu a păcătuit, pentru că El a creat lumea aceasta şi poate să o nimicească. Acest cuvânt poate fi înţeles şi astfel: Să ne impunem un regim foarte strict, cum spune Pavel: „ ... mă port aspru cu trupul meu ... ca să nu păcătuiesc” şi „ orice mânie ... să piară din mijlocul vostru”. Biblia nu spune că te poţi mânia, cu condiţia ca după aceea să te împaci, ci să te mânii pe tine, încât să fii sever cu tine şi să nu păcătuieşti. Să te mânii pe păcat, la vederea răului, să poţi mustra, aspru sau cu duhul blândeţii, cu iubire: sau să disciplinezi dacă este cazul, dar în nici un caz să nu te răzbuni. Dacă te răzbuni, ai păcătuit. Numai mânia lui Dumnezeu se poate răzbuna. Domnul să ne umple de dragoste! Să nu ne mâniem, iar celor din jurul nostru, care se mânie, să le vorbim cu înţelepciune, să-i putem potoli. Să fim fii ai păcii şi în final, să nu ne surprindă Domnul mâniaţi. Neamurile pe care le va găsi Domnul mâniate, vor suporta mânia Lui. Domnul să rămână cu noi şi să ne dea un duh de blândeţe, iar în cazul unei mânii, să ştim ce-I revine Domnului şi ce ne revine nouă!
CLEVETIREA 197 CLEVETIREA INTRODUCERE 1. Termeni: clevetirea (II Timotei 3:3); bârfa (Romani 1:30); vorbirea de rău (II Corinteni 12:20); defăimarea (I Corinteni 5:11; 6:10) 2. Clevetirea - calomnie, bârfeală, defăimare, ponegrire; o vorbire de rău, sub influenţa unui duh demonic, de regulă în absenţa acelei persoane. I. PREZENTARE A. Ispitele clevetirii (simptomele bolii, cauze declanşatoare) 1. Vorbirea uşuratică (Proverbe 12:18); dulce (Proverbe 26:22), în special la femei (I Timotei 5:13; Tit 2:3) 2. O extindere a neîntelegerilor familiale (Psalmul 50:20) 3. O formă a luptelor de partide (I Corinteni 10:30; Proverbe 26:20; I Timotei 6:4; Proverbe 30:10) 4. Împotrivirea faţă de adevăr, faţă de bine (I Petru 3:16) Există vorbire de rău pe drept (I Timotei 6:1), dar nu e de competenţa noastră, ci a judecăţii oficiale (Iacov 4:11) B. Efectele clevetirii (nebunia - Proverbe 10:18; 11:12) 1. Distruge credincioşia, încrederea şi confidenţa (Proverbe 11:13; 25:23) 2. Afectează negativ Cuvântul, lucrarea, Biserica (Tit 2:5; I Timotei 6:1) 3. Pierderea mântuirii - moartea veşnică (Romani 1:30, 32) Dumnezeu ne ocroteşte de clevetitori (Psalmul 31:20) C. Eliminarea clevetirii (Exodul 23:1; Leviticul 19:14,16; Galateni 3:8) 1. Interzicerea prin lege, la nivel de conducere: David (Psalmul 101:5); Nebucadneţar (Daniel 3:27); Dumnezeu prin porunca a III-a (Exodul 20:7) 2. Ruperea legăturilor cu clevetitorii (Proverbe 20:19; Eclesiastul 7:20-21) 3. Renunţarea totală şi hotărâtă (Leviticul 19:16; Coloseni 3:8) Clevetirea trebuie să dispară din Biserică (Efeseni 4:31) II. EXEMPLE BIBLICE A. Exemple negative 1. Aaron şi Maria – vorbe nechibzuite (Numeri 12:1-12) 2. Gaal fiul lui Ebed – învinuiri vinovate (Judecători 9:26-41) 3. Duşmanii lui David – oameni răi (Psalmul 31:13-16; 41:5-8) 4. Tiba – clevetirea celui lacom (II Samuel 16:1-4, 19-30) 5. Duşmanii lui Ieremia – împotrivitori ai adevărului (Ieremia 18:18,23)
198 Lecţia 9 6. Iudei - atitudini ale lipsei de cunoaştere reală (Ioan 7:12; Matei 16) 7. Iudaizatorii – împotrivitori ai Evangheliei (Faptele Apostolilor 19:9) 8. Corintenii „fireşti” – influenţe şi interese personale (II Corinteni 12:20) 9. Imeneu şi Filet – cazul unor apostaţi (II Timotei 2:16- 17) 10. Diotref – răutatea clevetitorului (III Ioan 1:10) B. Exemple pozitive 1. Balaam - o imagine prin Duhul Domnului (Numeri 23:7-10, 20-21) 2. Moise – a ierta cu iubire (Numeri 12:13) 3. Isus Hristos: învăţătura (Matei 18:10); acceptarea (Marcu 9:12); trăirea (Ioan 8:26) 4. Pavel- o slujire în orice condiţii (II Corinteni 12:10; 6:3; 8:20) 5. Ioan – o atitudine părintească (III Ioan 1:6-12) ÎNCHEIERE 1. Pe muntele Împărăţiei nu există clevetitori; clevetirea trebuie total eliminată (Psalmul 15:3; Tit 3:2; I Petru 2:1) 2. Păziţi-vă de clevetitori! (I Corinteni 4:13; Luca 6:28; Matei 5:11-12)
CLEVETIREA 199 CLEVETIREA INTRODUCERE C levetirea este o altă faptă a firii pământeşti, ce s-a accentuat în vremea sfârşitului, conform II Timotei 3:3 –„Oamenii vor fi ... clevetitori ”. Am putea să asimilăm cu clevetirea şi bârfa (Romani 1:30). O altă formă sub care este redat acest păcat în I Corinteni 5:11, este defăimător şi este reluată în aceeaşi carte, la 6:10 -„Nu ştiţi că... defăimătorii... nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu?”. Aşadar, clevetirea, sub orice formă am întâlni-o, fie că este o bârfă, o calomnie, o defăimare sau o ponegrire, este de fapt o vorbire de rău. Aceasta se întâmplă de regulă în absenţa persoanei vizate, sub influenţa unui duh demonic. I. CLEVETIREA – PREZENTARE Vom analiza clevetirea sub trei aspecte: Mai întâi, al cauzelor, al simptomelor pe care le prezintă, apoi al efectelor, iar în cele din urmă, al eliminării ei, adică a ceea ce avem noi de făcut pentru ca să fie eliminată atât din viaţa noastră, cât şi din viaţa bisericii. Partea a doua este rezervată exemplelor biblice. A. Ispitele clevetirii Să analizăm care sunt ispitele şi formele clevetirii, prin care Satan ne prinde în această cursă. O primă ispită este vorbirea necontrolată, uşuratică. „Cine vorbeşte în chip uşuratic răneşte ca
200 Lecţia 9 străpungerea unei săbii ...” (Proverbele 12:18). Vorbirea în chip uşuratic (nu neaparat cu rea voinţă, dar necontrolată), pe seama oricui, este uneori, foarte dulce. Se pare că această dulceaţă este gustată atât de cel care vorbeşte cât şi de cel care ascultă.: „Cuvintele clevetitorului sunt ca nişte prăjituri, care alunecă până în fundul măruntaielor” (Proverbele 26:22). Omul este tentat în firea lui să povestească despre alţii, de obicei în sens negativ. Iar celor din jurul lui de multe ori le face plăcere să asculte astfel de cuvinte. La urechea omenească sună bine să auzi lucruri noi despre cineva, chiar dacă nu sunt bune şi necesare. În special ispita clevetirii este o tentaţie pentru femei, dar surorile evlavioase au alte subiecte de tratat în discuţii şi pot să nu păcătuiescă. În I Timotei 5:13, scrie că unel femei, în special văduvele, se deprind cu clevetirea, ca şi cu oricare altă patimă: după ce o profesează, devin specialiste în domeniu, „se deprind să umblă fără nici o treabă, din casă în casă; şi nu numai că sunt leneşe, dar sunt şi limbute şi iscoditoare, şi vorbesc ce nu trebuie vorbit”. Această patimă le poate prinde nu numai pe văduve, ci şi pe femeile căsătorite. Oricum, clevetirea face casă bună cu lenea şi cu iscodirea. Pentru ca să cleveteşti, îţi trebuie timp şi dacă nu ai iscodit mai întâi, dacă nu eşti un om interesat de veşti, nu ai ce transmite mai departe: eşti ca un post de radio care nu primeşte informaţii şi nu are ce să dea. Mulţi spun, dacă sunt chemaţi la rugăciune, că nu au timp, dar dacă deschizi un subiect de clevetire, parcă prind rădăcini şi sunt în largul lor. În Tit 2:3, scrie că femeile trebuie să aibă o purtare cuviincioasă, altfel la bătrâneţe, această ispită prinde proporţii. „… să nu fie nici clevetitoare, nici dedate la vin, ci să-i înveţe pe alţii ce este bine”. Să dea Domnul ca toţi bărbaţii şi femeile, care sunt mai sensibile în această privinţă, să scape de vorbirea uşuratică, să-şi găsească de lucru sau să-şi găsească de vorbit ceva bun, cu rod, ca să nu cădem în această plasă şi limba să urmeze gândurile în deşertăciunea lor. O altă ispită este extinderea neînţelegerilor din familie. Este foarte trist când oamenii dintr-o familie divulgă lucrurile intime în afara ei, şi se vorbesc unul pe altul în afara familiei. „Dai drumul gurii la rău ... stai şi vorbeşti împotriva fratelui tău” (Psalmul 50:19-20). Cât de rău face clevetirea în sânul familiei! Dacă ar auzi soţul cum l-ai povestit, sau dacă ar auzi părinţii cum au fost povestiţi de către copii sau invers! Clevetirea este o formă de manifestare a luptelor dintre partide, fie în sânul bisericii, fie între diferite confesiuni. Pavel întreabă:
Search
Read the Text Version
- 1
- 2
- 3
- 4
- 5
- 6
- 7
- 8
- 9
- 10
- 11
- 12
- 13
- 14
- 15
- 16
- 17
- 18
- 19
- 20
- 21
- 22
- 23
- 24
- 25
- 26
- 27
- 28
- 29
- 30
- 31
- 32
- 33
- 34
- 35
- 36
- 37
- 38
- 39
- 40
- 41
- 42
- 43
- 44
- 45
- 46
- 47
- 48
- 49
- 50
- 51
- 52
- 53
- 54
- 55
- 56
- 57
- 58
- 59
- 60
- 61
- 62
- 63
- 64
- 65
- 66
- 67
- 68
- 69
- 70
- 71
- 72
- 73
- 74
- 75
- 76
- 77
- 78
- 79
- 80
- 81
- 82
- 83
- 84
- 85
- 86
- 87
- 88
- 89
- 90
- 91
- 92
- 93
- 94
- 95
- 96
- 97
- 98
- 99
- 100
- 101
- 102
- 103
- 104
- 105
- 106
- 107
- 108
- 109
- 110
- 111
- 112
- 113
- 114
- 115
- 116
- 117
- 118
- 119
- 120
- 121
- 122
- 123
- 124
- 125
- 126
- 127
- 128
- 129
- 130
- 131
- 132
- 133
- 134
- 135
- 136
- 137
- 138
- 139
- 140
- 141
- 142
- 143
- 144
- 145
- 146
- 147
- 148
- 149
- 150
- 151
- 152
- 153
- 154
- 155
- 156
- 157
- 158
- 159
- 160
- 161
- 162
- 163
- 164
- 165
- 166
- 167
- 168
- 169
- 170
- 171
- 172
- 173
- 174
- 175
- 176
- 177
- 178
- 179
- 180
- 181
- 182
- 183
- 184
- 185
- 186
- 187
- 188
- 189
- 190
- 191
- 192
- 193
- 194
- 195
- 196
- 197
- 198
- 199
- 200
- 201
- 202
- 203
- 204
- 205
- 206
- 207
- 208
- 209
- 210
- 211
- 212
- 213
- 214
- 215
- 216
- 217
- 218
- 219
- 220
- 221
- 222
- 223
- 224
- 225
- 226
- 227
- 228
- 229
- 230
- 231
- 232
- 233
- 234
- 235
- 236
- 237
- 238
- 239
- 240
- 241
- 242
- 243
- 244
- 245
- 246
