Ordine în universul interior

Totul trebuie însușit 171 Samuel a răspuns cura l-a sfătuit Eli, iar Dumnezeu i-a vor¬ bit. Cuvintele lui Dumnezeu i-au pătruns în inimă și i-au schimbat destinul. Ne întărim pe dinăuntru, ca să folosesc cuvintele lui Jones, ve¬ ghind ca glasul lui Dumnezeu să pătrundă în grădina noastră spi¬ rituală. Primul pas în disciplinarea noastră interioară este găsirea singurătății și a liniștii; al doilea pas este să învățăm să ascultăm glasul lui Dumnezeu; al treilea pas, apăsarea tastei „Enter“, se rea¬ lizează prin reflecție și meditație. Unii creștini critică astfel de idei sau nu se simt în largul lor când le aud prezentate. Ei consideră că astfel de practici pot des¬ chide o portiță spre activități „scăpate de sub control'* și care pot duce la concluzii eronate. Imediat se gândesc la oamenii care stau în poziția lotus și care intră în transă. Dar Biblia este plină de pasaje care cuprind reflecții și meditații și ne cheamă să ne deschidem sufletul spre astfel de lucruri. Prin¬ tre cele mai cunoscute sunt pasajele din Psalmi, în care autorul se concentrează asupra anumitor aspecte ale Ființei lui Dumnezeu și ale grijii pe care El le-o poartă în permanență copiilor Săi. în momentele de meditație, psalmistul îl vede pe Dumnezeu în diferite ipostaze, precum cea de păstor ori căpetenie de oști. Actul meditației este o racordare a sufletului la energiile divi¬ ne. Putem să alegem un pasaj din Scriptură și, firesc, să-l lăsăm să atingă cele mai profunde fibre ale ființei noastre. Adesea, rezulta¬ tele sunt diferite: curățire, mărirea încrederii, trezirea dorinței de a aduce laude și mulțumiri. Uneori, meditând la unul dintre atribu¬ tele lui Dumnezeu sau la acțiunile Sale, ne deschidem mintea spre noi forme de călăuzire sau înțelegem mai bine ce vrea Dumnezeu să ne comunice. în cartea sa de rugăciuni, John Baillie ne dezvăluie starea de meditație în care intră când se roagă: Dumnezeule Atotputernic, în acest ceas liniștit caut comuniu¬ nea cu Tine. Din mijlocul freamătului și al agitației zilei, din mijlocul vacarmului lumii, din mijlocul laudelor și învinuirilor pe care mi le aduc oamenii, din mijlocul gândurilor încâl¬ cite și al închipuirilor mele, mă smulg acum dorind să caut liniștea prezenței Tale. Toată ziua am trudit și m-am zbătut;

172 Ordine în universul interior dar acum, cu inima liniștită și în lumina limpede a eternității Tale, voi cugeta la modul în care s-a țesut viața mea.* Desigur, meditația e condiționată de mai mulți factori: timpul pe care-1 avem la dispoziție, un cadru retras care să ne asigure li¬ niștea și intimitatea necesare. Autobuzul sau mașina nu sunt locu¬ rile cele mai prielnice pentru așa ceva, cu toate că am auzit oameni pretinzând că acelea sunt momentele pe care le alocă disciplinei lor spirituale. Mulți dintre noi vor descoperi că au nevoie de un interval de pregătire înainte de a medita. Probabil vi s-a întâmplat să vă în¬ toarceți acasă, după un program greu de gimnastică, abia respi¬ rând. Știți, desigur, că timp de câteva minute e, practic, imposibil să stai liniștit pe un scaun. Efortul de a-ți recăpăta suflul e prea mare și nu-ți permite să stai liniștit. Același lucru e valabil și în cazul reflecției. Adesea ne retragem pentru a ne întâlni cu Dum¬ nezeu fără a ne fi recăpătat „suflul” emoțional. La început, e greu să ne adunăm gândurile și să le îndreptăm spre Domnul. Avem nevoie de un scurt moment de respiro în care să ne lăsăm mintea să se familiarizeze cu activitatea spirituală care are loc în „grădi¬ nă”. Deci, este nevoie de un răgaz - pe care unii nu prea vor să și-l ia. Creștinii au considerat întotdeauna Biblia ca fiind revelația principală a credinței noastre, asupra căreia merită să reflectăm. Dați-mi voie să adaug că lectura marilor clasici ai literaturii creș¬ tine e obligatorie pentru creșterea spirituală. De a lungul secolelor au existat oameni care și-au consemnat gândurile și experiențele pentru a fi citite de posteritate. Și, cu toate că lucrările lor nu au autoritatea Bibliei, ele conțin, totuși, o cantitate enormă de hrană spirituală. Reflecția și meditația cer imaginație. Citim Psalmul 1, de exem¬ plu, și ne imaginăm un pom sădit lângă o apă. Ce se poate spune despre pomul cu care autorul îl aseamănă pe omul care umblă pe calea Domnului? în cazul Psalmului 19, ne lăsăm gândurile să str㬠bată cosmosul, să-și imagineze corpurile cerești și tot ce au ele să * John Baillie, A Diary of Private Prayer, Charles Scribner’s Sons, New York, 1949, p. 27.

Totul trebuie însușit 173 ne spună. Când citim pasajele referitoare la lucrarea lui Isus, ne ducem cu gândul chiar în miezul evenimentelor: îl vedem pe Mân¬ tuitorul vindecând, îl auzim propovăduind și ne însușim poruncile Lui. Meditând, înțelegem unele din cuvintele proorocilor, memo¬ răm chiar mici pasaje și lăsăm cuvintele să pătrundă în structura intimă a ființei noastre în timp ce le tot repetăm. în urma unor astfel de exerciții spirituale ajungem la concluzii minunate. Cuvân¬ tul lui Dumnezeu intră în lumea noastră interioară. Și, pentru că ne-am concentrat atenția asupra Cuvântului Său, putem fi siguri că Duhul Sfânt ne va călăuzi în meditație. C. S. Lewis, scriind unei prietene din America, vorbește despre exercițiile de reflecție: Cu toții trecem prin perioade de „ariditate” în rugăciunile noastre, nu-i așa? Nu cred că ele sunt neapărat un indiciu grav. Am câteodată senzația că rugăciunile pe care le considerăm noi ca fiind cele mai „convingătoare” sunt, de fapt, cele mai slabe; că ne bucurăm doar de ceea ce este o reușită aparentă, așa cum se întâmplă cu exersarea unui dans sau cu recitarea unei poezii. Uneori, rugăciunile noastre n-au nici un rezultat pentru că persistăm în încercarea de a-I vorbi lui Dumnezeu, când, de fapt, El e cel care vrea să ne vorbească nouă. Joy îmi spune că, într-o dimineață, cu mulți ani în urmă, a fost urmărită de sentimentul că Dumnezeu dorește ceva de la ea, simțea o apăsare continuă, ca aceea pe care-o ai când n-ai dus la bun sfârșit o lucrare ce ți-a fost încredințată. Și, până pe la prânz, s-a tot întrebat ce putea să fie. Dar, în momen¬ tul în care a încetat să-și mai facă griji, a venit și răspunsul, limpede ca un glas care-i vorbea deslușit: „Nu vreau să faci ceva anume. Vreau să-ți dăruiesc ceva.” Și îndată inima ei s-a liniștit, cuprinsă de pace. Sf. Augustin spune: „Dumnezeu dă celui care are mâinile goale.” Un om ale cărui mâini sunt încărcate cu pachete nu poate să primească un dar. Poate că pachetele acelea nu reprezintă întotdeauna păcate sau griji pentru cele pământești, ci, câteodată, chiar încercările noas¬ tre neîncetate de a ne închina lui Dumnezeu cum credem noi de cuviință. în paranteză fie spus, cel mai adesea mă-ntrerup din rugăciune din pricina unor mărunțișuri, lucruri pe care

174 Ordine în universul interior trebuie să le fac sau, dimpotrivă, să le evit în următoarea oră, și rareori din pricina vreunui lucru serios.* Iată un bun exemplu de practicare a reflecției și a meditației. Dumnezeu vorbește; noi ascultăm; și mesajul pătrunde în inimă. Nu mai este nevoie de proptele exterioare; grădina universului in¬ terior e cultivată, consolidată. Omul care se disciplinează spiritual devine tot mai puternic lăuntric. * C. S. Lewis, Letters lo an American Ladyy Eerdman’s, Grand Rapids, 1975, P* 73*

Notă pentru cei dezorganizați: Dacă în universul meu interior va domni ordinea, lucrul acesta se va datora faptului că m-am deprins să observ evenimentele și oamenii din perspectiva lui Hris­ tos, astfel încât rugăciunile mele reflectă dorința de a ajuta la împlinirea scopurilor și promisiunilor Lui.

13 Perspectiva lui Dumnezeu Iată ce scria Bridget Herman cu mai bine de șaizeci de ani în urmă despre credința contemplativă, într-o cărticică plină de semnifica¬ ții profunde: Când citim viețile sfinților, ne șochează o anumită degajare care merge mână în mână cu o rodnicie de a dreptul uimi¬ toare. Ei nu se grăbeau niciodată; făceau, comparativ cu cei de azi, puține lucruri, și acestea nu neapărat ieșite din comun sau importante; și prea puțin le păsa de influența pe care o aveau. Și, totuși, părea că întotdeauna reușeau în toate. Fie¬ care amănunt al vieții lor era grăitor; cele mai simple acțiuni ale lor purtau amprenta distincției, a măiestriei unui artist. Motivul nu trebuie căutat prea departe. Sfințenia lor consta în deprinderea de a aduce înaintea lui Dumnezeu chiar și cele mai mici amănunte din viața lor. Ei trăiau în Dumnezeu; uni¬ ca motivație a acțiunilor lor era dragostea față de Dumnezeu. Nu erau sclavii propriei imagini, după cum nu erau nici scla¬ vii opiniei celor din jur despre ei. Dumnezeu a văzut și i-a răs¬ plătit: mai aveau nevoie de altceva? îl aveau pe Dumnezeu și se aveau pe ei înșiși în El. De aici și demnitatea caracteristică acestor figuri blajine, liniștite, cu rezultate atât de minunate din lucruri atât de umile.*

178 Ordine în universul interior A patra modalitate prin care ne putem îmbunătăți comuniu¬ nea cu Dumnezeu în grădina universului nostru interior este ru¬ găciunea ca instrument de închinare și mijlocire. Bridget Her­ man afirmă că ea îi caracteriza pe sfinți. „Sfințenia lor consta în deprinderea de a aduce înaintea lui Dumnezeu chiar și cele mai mici amănunte din viața lor.44 „Rugăciunea să fie lucrul cu care începi și cel cu care sfârșești ziua, scria Thomas Kelly. Și, cu timpul, vei descoperi, ca și Fratele Lauren­ țiu, că «cei însuflețiți de Duhul Sfânt înaintează până și-n somn.»“t Cei mai mulți dintre noi n-am avut parte de așa ceva niciodată. Rugăciunea zilnică, disciplinată, este unul dintre cele mai dificile exerciții pentru un creștin. Bărbații căsătoriți vor spune, de exemplu, că le e foarte greu să se roage împreună cu soțiile lor. De ce? Nu pot să dea nici un răs¬ puns. Uneori pastorii vor recunoaște, în urma unei analize sincere, că nu prea au cu ce să se mândrească la capitolul rugăciune. Nici ei nu pot oferi un motiv plauzibil pentru această stare. Impresia pe care mi-am format-o stând de vorbă cu mulți creș¬ tini este că închinarea și mijlocirea reprezintă pentru toți o problemă spinoasă. Nimeni nu poate nega importanța rugăciunii, dar puțini văd un progres în viața lor de rugăciune. Și acesta este motivul pen¬ tru care există dezordine în atâtea universuri interioare. Acesta este motivul pentru care celor mai mulți dintre noi le-ar fi imposibil să spună ca E. Stanley Jones: „N-am nevoie de proptele exterioare?4 Sursa problemelor din viața de rugăciune De ce apar atâtea probleme atunci când este vorba de rugăciune? Aș spune că există trei motive. închinarea și mijlocirea par acțiuni forțate Omul a fost creat pentru a aspira la comuniunea cu Dumne¬ zeu, însă efectele păcatului au micșorat această dorință. Păcatul a transformat o activitate firească într-una forțată. ** E. Herman, Creative Prayer, Forward Movement, Cincinnati n. d. p. 16. + Thomas R. Kelly, A Testament of Devotion, Harper & Row, New York, 1941, p. 39.

Perspectiva lai Dumnezeu 179 Eu cred că atunci când păcatul l-a atins pe om, cea mai afectată a fost sfera sa spirituală, lăsând impulsurile și dorințele trupești aproape intacte. Preocuparea noastră instinctivă pentru mâncare, plăcere sexuală și siguranța zilei de mâine nu s-a modificat prea mult față de nivelul ei inițial. Am putea emite ipoteza că omul, în starea lui originară lipsită de păcat, avea o dorință la fel de mare, dacă nu superioară, de a intra în comuniune cu Creatorul ca și cea de satisfacere a poftelor și instinctelor naturale, atât de accentua¬ te azi. Dar setea spirituală, cândva foarte puternică, a fost în mod dramatic diminuată de puterea păcatului. în consecință, închina¬ rea și mijlocirea au devenit o adevărată corvoadă. Ca urmare, rugăciunea adevărată practic se opune la orice ține de firea noastră și e străină de ceea ce cultura noastră ne impune ca mod de viață. Acesta este și miezul problemei. Puțini ne dăm seama cât de mult ne este „spălat11 creierul. Zilnic suntem bombardați cu mesa¬ je care ne sugerează că orice preocupare de natură spirituală e o pierdere de vreme. încă din primii ani ai vieții ni se inoculează în mod subtil ideea că singura cale de a obține ceva este acțiunea, pe când rugăciunea pare a fi o formă de inactivitate. Celui care are o viață interioară dezordonată i se pare că rugăciunea nu are nici un rezultat. Atâta timp cât nu credem că rugăciunea este o activitate în adevăratul înțeles al cuvântului, și încă una de mare importanță, care trece dincolo de spațiu și timp, ajungând la Dumnezeu, nu vom dobândi deprinderea de a ne închina și de a mijloci. Pentru a ne forma acest obicei, trebuie să facem un efort conștient ca să depășim acea parte din noi care ne spune că rugăciunea nu este o componentă firească a vieții. A. închinarea și mijlocirea reprezintă o recunoaștere tacită a neputinței omenești Un al doilea motiv pentru care oamenilor le este greu să prac¬ tice închinarea și mijlocirea este că, prin însăși natura lor, ele ne fac să ne recunoaștem neputința. Prin rugăciune, recunoaștem în adâncul sufletului că depindem complet de Acela căruia îi adresăm cuvintele noastre.

i8o Ordine în universul interior E ușor să spunem că suntem neputincioși și că depindem de Dumnezeu, că El ne sprijină, dar realitatea este că, undeva în adân¬ cul sufletului, nu vrem să recunoaștem lucrul acesta. Există ceva în noi care neagă cu putere dependența noastră. Am fost adesea uimit de reținerea multor creștini față de rug㬠ciunea împreună cu soțiile lor sau într-un grup mixt. Nu este ceva neobișnuit ca o soție creștină să se plângă: „Soțul meu nu se roagă niciodată cu mine și nu pot să înțeleg acest lucru.” Un posibil răspuns ar fi acela că bărbații au fost învățați de so¬ cietatea noastră să nu-și arate niciodată slăbiciunile și nici să nu se angajeze în vreo activitate care ar putea să li le trădeze. Rugăciu¬ nea autentică recunoaște faptul că suntem slabi și că depindem de Dumnezeu. Ceva din natura bărbatului simte asta și i se împotri¬ vește în mod inconștient. Pe de altă parte, am observat că majorității femeilor, cel puțin până de curând, nu le-a fost greu să-și recunoască punctele slabe; acesta poate fi motivul pentru care, ca grup, ele se simt mai în lar¬ gul lor în rugăciune decât bărbații. O persoană demonstrează o creștere spirituală semnificativă când reușește să recunoască faptul că are nevoie de o relație cu Dumnezeu pentru a deveni ființa umană intenționată de Dumne¬ zeu de la început. Cel care-și dă seama de acest lucru va cunoaște un sentiment profund de eliberare. Fratele Laurențiu scria: Trebuie să cercetăm cu toată grija care sunt virtuțile de care avem cea mai mare nevoie, cele mai anevoios de dobândit, care sunt păcatele în mrejele cărora cădem adeseori și ce anume pricinuiește frecvent și inevitabil căderile noastre. în momentele de luptă spirituală trebuie să apelăm la ajutorul lui Dumnezeu cu deplină încredere, rămânând neclintiți în prezența Maiestății Sale divine, să-L adorăm smeriți, să-I în¬ fățișăm necazurile și slăbiciunile noastre, cerând cu toată dra¬ gostea ajutorul harului Său. în acest chip, vom găsi în El toate virtuțile, fără ca noi să posedăm vreuna.” ** Fratele Laurențiu al învierii, Viața cu Dumnezeu. Practicarea prezenței divine în rutina cotidiaîiului, DISCIPOLUL, Cluj-Napoea, 2006, p. 36.

Perspectiva lui Dumnezeu 181 Se pare că Fratelui Laurențiu nu i-a fost greu să-și recunoască slăbiciunile și acesta este unul dintre motivele pentru care viața lui de rugăciune a fost atât de dinamică. Uneori nu se vede legătura dintre rugăciune și rezultatul concret Un al treilea motiv pentru care rugăciunea ni se pare greu de abordat este faptul că de multe ori ea nu pare să influențeze rezul¬ tatul. Ca să nu credeți că neg o învățătură de bază a Bibliei, ascul­ tați-mă cu atenție. Eu cred, de fapt, că Dumnezeu ne răspunde la rugăciuni. Dar cei mai mulți dintre noi nu au suficientă experiență pentru a-și da seama că modul în care El răspunde nu corespunde planurilor pe care ni le-am făcut noi. La începutul activității de pastor, îi mărturiseam soției mele problemele mele legate de rugăciunea personală. „Uneori mi se pare că în săptămânile în care mă rog mai puțin, predicile mele sunt foarte puternice. Iar în săptămânile în care m-am rugat mult, predic cel mai slab. Spune-mi, o provocam eu, ce crezi că vrea Dumnezeu să fac din moment ce mi se pare că nu-mi dă binecu¬ vântarea proporțional cu cât m-am rugat eu?“ Ca mulți alții, m-am rugat pentru vindecări, minuni, călăuzire și pentru ajutor. La drept vorbind, existau momente când eram sigur că Dumnezeu îmi va răspunde, pentru că eram stăpânit de sentimente puternice de credință. Dar în multe din astfel de situa¬ ții nu s-a întâmplat nimic - sau dacă s-a întâmplat, nimic nu a fost așa cum am anticipat. Trăim într-o societate bazată pe organizare logică. Pui o scri¬ soare în cutia poștală și ajunge, de regulă, la destinație. Comanzi un obiect dintr-un catalog de produse și, de regulă, ajunge la tine având mărimea, culoarea și modelul dorit. Dacă-i ceri cuiva un serviciu, ți se pare normal ca dorința să-ți fie îndeplinită. Cu alte cuvinte, suntem obișnuiți să obținem rezultate în urma aranjamen¬ telor noastre. Tocmai de aceea rugăciunea poate fi descurajantă pentru unii dintre noi. Neputând anticipa rezultatul, suntem ten¬ tați să abandonăm rugăciunea, considerând-o o soluție neviabilă, și să încercăm să obținem rezultate prin propriile puteri.

182 Ordine în universul interior Dar viața mea de rugăciune nu poate fi direct legată de rezul¬ tatele pe care le aștept sau le pretind. Am avut până acum multe ocazii să văd că lucrurile pe care le-am cerut de la Dumnezeu prin rugăciune au fost în detrimentul meu. Am început să înțeleg că închinarea și mijlocirea presupun, de fapt, supunerea mea la sco¬ purile lui Dumnezeu, și nu invers. Henri Nouwen exprimă cel mai bine acest aspect: Rugăciunea este o transformare radicală a tuturor proceselor noastre mentale, deoarece în rugăciune ne detașăm de noi în¬ șine, de grijile și preocupările noastre, de mulțumirea de sine - ne canalizăm toată ființa și aspirațiile spre Dumnezeu, cu încrederea că prin dragostea Lui toate acestea se vor înnoi.* Când Domnul nostru a intrat în grădină, în noaptea de dinain¬ tea răstignirii, rugăciunea Lui (chiar înainte de a fi prins) a confir¬ mat identitatea dintre scopurile Lui și cele ale Tatălui. Aceasta este rugăciunea matură. De multe ori m-am rugat având deja în minte imaginea rezulta¬ tului. Doream să am controlul asupra oamenilor și a evenimentelor pentru care mă rugam, impunându-I Tatălui forma în care vedeam eu rezolvarea. Când procedez așa, privesc oamenii și evenimente¬ le din perspectiva pământească, nu din cea cerească. Mă rog ca și cum aș ști mai bine decât Dumnezeu care este soluția potrivită. Thomas Kelly sugerează că modul cel mai potrivit ar fi să ne rugăm astfel: „Doamne, fii Tu voia mea.“ Poate că una din cele mai pure rugăciuni pe care le putem formula este cererea simplă: „Tată, ajută-mă să văd lucrurile de pe pământ din perspectiva Ta.“ Tot Kelly scrie: Cel care dorește să fie pe de-a-ntregul ascultător și supus duce o viață uimitor de împlinită. Bucuriile sale sunt răscolitoare, pacea sa - netulburată, smerenia sa - cea mai adâncă, puterea sa - gata să zguduie lumea, dragostea sa - învăluitoare, simpli¬ tatea sa - aceea a copilului care se încrede în părintele lui.t * Henri J. M. Nouwen, Clowning in Rome, Image, Garden City, N. Y., 1979, p. 73­ t Kelly, p. 54.

Perspectiva lui Dumnezeu 183 Acest mod de a gândi m-a ajutat să înlătur obstacolele care adesea mi-au îngreunat serios închinarea și mijlocirea. într-ade­ văr, pentru omul obișnuit rugăciunea e ceva forțat. Dar, o dată ce Hristos a pășit în viața mea și mi-a dat puterea necesară, tot ceea ce părea cândva forțat a devenit ceva normal, firesc. E adevărat, rugăciunea pune în evidență slăbiciunea și dependența. Asta e rea¬ litatea în ce mă privește și e spre binele meu s-o recunosc. Tot atât de adevărat e și faptul că forma în care se materializează rugăciu¬ nile mele nu coincide întotdeauna cu ce așteptam eu. Numai că problema e dacă așteptările mele sunt îndreptățite, nu dacă Dum¬ nezeu e receptiv la ele sau dacă are puterea de a le împlini. întâlnind asemenea obstacole, cum putem practica disciplina închinării și mijlocirii? Dialog cu Dumnezeu Aspectul practic al închinării și mijlocirii este legat de: timp - când să te rogi; poziție - cum să te rogi; și conținut - ce incluzi în dialo¬ gul tău cu Tatăl. Alegerea momentului din zi rezervat disciplinelor spirituale e la latitudinea fiecăruia dintre noi. Eu sunt o persoană matinală; dar unul dintre cei mai buni prieteni ai mei consideră că seara e mai potrivită, în cazul lui. Eu încep ziua în rugăciune, iar el o încheie astfel. Nici unul dintre noi nu poate dovedi că alegerea lui e cea mai bună; cred că totul se reduce la o chestiune de bioritm personal. Daniel din Babilon a rezolvat problema rugându-se și dimineața și seara, dar și la ora prânzului. Dimineața mi se pare aproape imposibil să mă închin și să mij¬ locesc chiar din primul moment. Vă aduceți aminte ce spuneam despre respirația întretăiată? E foarte greu, dacă nu chiar imposi¬ bil, să ne rugăm când ne mai persistă în minte frânturi de conver¬ sații recent încheiate sau ne chinuim cu luarea unor hotărâri. Pen¬ tru ca rugăciunea să fie rugăciune, trebuie să ne domolim vârtejul gândurilor și să dobândim o stare de calm. Ca să ajung aici, încep adesea prin a citi sau a nota ceva în jur¬ nal. Prin acest gen de activități, îmi conving mintea că sunt ferm în

184 Ordine în universul interior ceea ce privește practica spirituală și, astfel, e mai puțin probabil că voi întâmpina vreo rezistență în momentul începerii rugăciunii. Există vreo poziție propice rugăciunii? Cred că nu, cu toate că unii ar dori să ne convingă de contrariu. în timpurile biblice, se pare că oamenii se rugau în picioare, deși în Vechiul Testament cu¬ vântul rugăciune semnifica prosternare, iar asta însemna uneori întindere pe jos, cu fața la pământ. Prieteni de-ai lui A.W. Tozer, unul dintre marii oameni ai ru¬ găciunii, spun despre el că ținea o salopetă în debaraua din biroul său. Când se ruga, se îmbrăca cu ea și se lungea pe podea. Desigur, salopeta avea rolul să-i protejeze hainele. Merită încercată și pos¬ tura de rugăciune a musulmanilor. Aceasta constă în îngenunchere și aplecare înainte, până când fruntea atinge podeaua. Mi-am dat seama că, atunci când sunt obosit, postura musulmană mă ajută să mă mențin treaz mental și spiritual. Câteodată mă rog plimbându-mă încolo și încoace prin birou; alteori prefer să stau jos. Esențial este că rugăciunea se poate face în tot felul de posturi - și poate că este mai bine să le adoptăm pe fiecare din când în când. Mijlocitorii consacrați au liste de rugăciune. Nu vreau să spun prin asta că mă consider un mijlocitor grozav, dar am și eu o ase¬ menea listă care se află - așa cum am mai spus - la sfârșitul jurna¬ lului. Astfel pot recapitula problemele majore pentru care mă rog. Este singurul mod de a mă asigura că cei pe care Dumnezeu m-a însărcinat să-i ajut sunt aduși în rugăciune înaintea Lui - modali¬ tate prin care să-mi pot exprima dragostea și purtarea mea de grijă față de ei. Conținutul rugăciunii Pentru ce-ar trebui să ne rugăm? Să aruncăm o privire asupra unui fragment din rugăciunile lui Samuel Logan Brengle, evanghelist din Armata Salvării, de la începutul secolului nostru: Păzește-mă, Doamne, de decăderea intelectuală și spiritua¬ lă. Ajută-mă să-mi mențin tonusul fizic, psihic și spiritual al sportivului, al celui care se leapădă de sine zilnic, își ia crucea

Perspectiva lui Dumnezeu 185 și Te urmează. Dă-mi izbândă în lucrarea mea, dar ferește-mă de mândria și automulțumirea care însoțesc adesea succesul și bunăstarea. Păzește-mă de lâncezeala și apatia care pot pune stăpânire pe mine o dată cu șubrezirea sănătății, o dată cu bătrânețea. *' Nu este de mirare că Brengle era eficient. El știa cum și pentru ce să se roage. El nu ascundea nimic, nici măcar în acest scurt frag¬ ment de rugăcimie. Referindu-se la această rugăciune, biograful lui Brengle adaugă: „Rugându-se astfel zilnic, ceas de ceas, pro¬ fetul și-a menținut aspirația trează și privirea mereu ațintită spre Dumnezeu, cu toate că trupul îi slăbea constant în putere.“ Adorarea Când ne întâlnim cu Tatăl în forul nostru interior, primul lucru cu care se cuvine să începem e adorarea. Cum îl preamărim pe Dumnezeu în rugăciune? în primul rând, reflectând la Cine este Dumnezeu și mulțumindu-I pentru lucrurile pe care ni le-a revelat despre Sine; lăsând duhul nostru să se „hrănească” cu tot ce ne-a descoperit Dumnezeu despre lu¬ crările Sale, în trecutul apropiat sau mai îndepărtat, și cu tot ce ne-a spus despre Sine. Treptat, rememorând aceste lucruri, plini de recunoștință, simțim o stare de dilatare, de percepere a reali¬ tății prezenței și ființei lui Dumnezeu. Treptat, conștiința noastră devine capabilă să accepte faptul că universul din jurul nostru nu este închis sau limitat, ci este atât de extins, cât l-a dorit Creato¬ rul lui. Când ne închinăm, ne reamintim cât de măreț este Dum¬ nezeu. Mărturisirea în lumina măreției lui Dumnezeu, suntem chemați să fim sin¬ ceri cu noi înșine: să ne vedem micimea comparativ cu El. Acesta este cel de-al doilea aspect al rugăciunii: mărturisirea. Disciplina * C. W. Hali, Samuel Log an Brengle: Portrait of a Prophet, Salvation Army Supply & Purchasing Dept., Chicago, 1933, p. 237.

i86 Ordine în universul interior spirituală ne impune să ne recunoaștem mereu adevărata natură și toate faptele sau atitudinile din trecutul apropiat, care nu-I plac lui Dumnezeu și care ne îndepărtează de părtășia și supunerea pe care El le dorește. „Doamne, ai milă de mine, păcătosul!” este o variantă prescur¬ tată a rugăciunii de mărturisire. Trebuie să ne smerim zilnic, să ne lepădăm de orgoliu înaintea lui Dumnezeu, recunoscându-ne imperfecțiunea și înclinația spre căi rele. Ceea ce m-a șocat ca și creștin a fost faptul că în permanență descopăr în mine noi fațete ale păcatului pe care înainte nici nu le bănuisem. Acum câțiva ani am cumpărat cu Gail o fermă veche, abando¬ nată, în New Hampshire, pe care o numim acum „Terasa păcii”. Terenul pe care voiam să ne construim reședința de țară era aco¬ perit de bolovăniș și pietre. Aveam de muncit serios până să vedem locul curat și înfloritor. întreaga familie s-a pus pe treabă. Prima fază a fost ușoară. Bolovanii mari au fost repede îndepărtați. După ce-am terminat cu ei, am observat că mai rămăsese foarte mult pietriș care trebuia și el îndepărtat. Așa că a urmat o nouă etapă de curățare. Dar, când am curățat locul și de pietriș, am dat de alte pietricele pe care nu le văzusem înainte. Acestea ne-au dat și mai mult de furcă. Dar nu ne-am lăsat și iată și ziua când pământul era curat și putea fi semănat cu iarbă. Viața interioară a fiecăruia dintre noi se aseamănă cu acest te¬ ren. Când am început să-L urmez pe Hristos în adevăratul sens al cuvântului, El mi-a arătat multe acțiuni și tipare comportamentale care, exact ca bolovanii, trebuia înlăturate. Anii au trecut și mulți bolovani uriași au fost urniți din loc. Dar, după ce-au dispărut, am descoperit un nou strat de acțiuni și atitudini pe care nu le sesiza¬ sem înainte. însă Hristos le-a văzut și m-a mustrat pentru fiecare în parte. Procesul de curățire a reînceput. Apoi am atins stadiul în care, împreună cu Hristos, am trecut la înlăturarea pietricelelor. Sunt mai multe decât ne-am putea imagina și, din câte-mi dau sea¬ ma, voi avea de luptat cu ele toată viața de aici înainte. în fiecare zi, în perioada consacrată disciplinelor spirituale, întreprind o nouă încercare în procesul de curățare. Nu pot să trec mai departe fără a mai menționa un lucru. în fiecare primăvară, la Terasa Păcii, după ce se dezgheață pămân¬

Perspectiva lui Dumnezeu 187 tul, găsim noi pietre în jurul casei. Au stat ascunse sub pământ, făcându-și drum la suprafață. Unele dintre ele ne dau mare bătaie de cap: de-abia când încercăm să le scoatem din pământ ne dăm seama cât de mari sunt. Și-abia atunci descoperim că mai există mulți bolovani pe care nu-i vedem. La fel e și cu păcatul meu. E ca o aglomerare de pietre, pietrice¬ le și bolovani care ies la suprafață unul câte unul. Și cel care ignoră practica zilnică a mărturisirii va fi curând „năpădit” de ei. înțeleg de ce apostolul Pavel, la o vârstă destul de înaintată, se socotea „cel dintâi între păcătoși”. Chiar în închisoare, apropiindu-se de sfârși¬ tul vieții, apostolul mai găsea bolovani și pietre de înlăturat. Am toată înțelegerea față de cei noi în credință care îmi măr¬ turisesc că sunt descurajați din cauza păcatelor lor. Faptul că pot cel puțin să vadă și să simtă repulsie față de respectivele păcate de¬ monstrează că au început să evolueze. Mulți dintre cei care se pre¬ tind a-L urma pe Hristos și-au pierdut de mult conștiința propriei păcătoșenii. Dacă participă la închinare duminica, pleacă fără să fi trăit acea frângere a eului și acea pocăință înaintea lui Dumnezeu ce caracterizează adevărata închinare. Lucrul acesta duce la apari¬ ția unui creștinism mediocru. E. Stanley Jones scrie despre importanța mărturisirii păcatelor în practicarea disciplinelor spirituale: Știu că există tipuri de atitudini mentale, afective, morale și spirituale extrem de dăunătoare: mânia, resentimentele, teama, îngrijorarea, dorința de a domina, preocuparea față de sine, vinovăția, libertinajul, gelozia, lipsa unor preocu¬ pări creative, sentimentul de inferioritate, absența dragostei. Aceștia sunt cei doisprezece „apostoli” ai stării de boală. Ast¬ fel că, în rugăciune, am învățat să încredințez aceste lucruri lui Isus Hristos, pe măsură ce apar. L-am întrebat odată pe dr. Kagawa: „Ce este rugăciunea?” Și el mi-a răspuns: „Rug㬠ciunea este încredințarea întregii ființe în mâinile lui Dum¬ nezeu.” Sunt de acord. Este, în primul rând, autorenunțare, abandonare deplină. Este tot ce știm și tot ce nu știm. „Tot ce nu știm” ține de viitor, de problemele care apar rând pe rând. Așa că, dacă în rugăciune apare vreunul dintre aceste dou㬠sprezece lucruri, și precis că apare, pentru că nimeni nu e la

i88 Ordine în universul interior adăpost de ele, știu ce am de făcut: nu mă împotrivesc lor, ci le aduc în rugăciune înaintea lui Hristos și-I spun: „Doamne, Ți le dăruiesc.”* Slujba de mijlocitor Toți marii adepți ai rugăciunii par să împărtășească aceeași opi¬ nie: că mijlocirea poate să înceapă abia după ce ne-am închinat cum se cuvine. După ce am intrat în legătură cu Dumnezeul cel viu, suntem pregătiți să ne rugăm având ceea ce Thomas Kelly numea „perspectiva divină”. Bătrânul comisar Brengle era un om al rugăciunii. Biograful său scrie: Când se ruga, era un adevărat exemplu. Avea obiceiul, cu excepția perioadelor când era prea bolnav, să coboare din pat între patru și cinci dimineața și își consacra cel puțin o oră înainte de micul dejun părtășiei cu Domnul. Dr. Hayes, a cărui carte intitulată The Heights of Christian Devotion [Culmile închinării creștine] conține dedicația: „Comisarului Samuel Logan Brengle, un om al rugăciunii”, ne dezvăluie următorul lucru: „Pe când Brengle era oaspete în casa mea, l-am găsit adesea în genunchi, cu Biblia deschisă înaintea lui, pe un pat sau pe-un scaun, citind și explicându-mi că, stând în felul acela, îi venea mai ușor să transforme tot ce citea într-o cerere personală: «O, Doamne, ajută-mă să fac asta sau cealaltă. Ajută-mă să fiu ca omul acesta sau să evit gre¬ șeala aceasta. »”+ Când închinarea s-a încheiat, poate începe mijlocirea. A mij¬ loci înseamnă, de obicei, a te ruga pentru ceilalți. Eu consider că e cea mai importantă misiune a unui creștin, un privilegiu și, poate, lucrul cel mai dificil. * E. Stanley Jones, Song ofAscents, Abingdon, Nashville, 1968, p. 337. t C. W. Hali, Porlrait of a Prophel, p. 185.

Perspectiva lui Dumnezeu 189 Ați remarcat vreodată că majoritatea celor care mijlocesc cu adevărat sunt oameni în vârstă? Oare de ce? Unul dintre motive ar fi acela că au fost nevoiți să-și simplifice felul de viață. Notați însă și faptul că oamenii mai în vârstă și-au dat seama că mijlocirea e o activitate mai rodnică decât restul preocupărilor de altă natură. Și, desigur, experiența încercărilor și propriilor greșeli i-a învățat să se bazeze pe puterea lui Dumnezeu. în ultimii ani, m-am hotărât să mă ocup serios de mijlocire din dorința de a fi de folos oamenilor. Progresul e lent. Poate e cea mai grea provocare pentru universul meu interior. Cu cât sunt mai mari autoritatea și răspunderea spirituală care apasă pe umerii unui om, cu atât e mai importantă capacitatea de mijlocire. Acest lucru cere timp și o disciplină pe care mulți dintre noi o găsesc prea dură. Eu cred că apostolii, conducătorii spirituali ai Bisericii Primare din Ierusalim, la o astfel de problemă s-au referit în Fapte 6, atunci când au căutat ajutoare care să aibă grija văduvelor și orfanilor pentru ca ei să se poată consacra în întregime rugăciunii și predi­ cării Cuvântului lui Dumnezeu. Observați care era lucrul de căpe¬ tenie pentru acești oameni atât de ocupați. Simțeau că începe să le lipsească rugăciunea și asta i-a neliniștit. A mijloci înseamnă, de fapt, a sta între două părți și a pleda cauza uneia în fața celeilalte. Există oare un exemplu mai grăitor de mijlocire decât cel al lucrării lui Moise, care a pledat neobosit pentru poporul răzvrătit al lui Israel? Pentru cine mijlocim de obicei? Dacă suntem căsătoriți, pentru partenerul nostru de viață și pentru copii, evident. Dar mijlocirea presupune și lărgirea cercului pentru a putea cuprinde prietenii apropiați, cei pentru care Dumnezeu ne-a făcut răspunzători, cole¬ gii noștri de serviciu, cei din biserică și vecinii ale căror probleme le cunoaștem. Lista mea de mijlocire cuprinde mulți lideri creștini și multe organizații. Sunt mulți pe care îi cunosc și îi simpatizez; dar trebu¬ ie să mărturisesc faptul că nu simt imboldul de a mă ruga pentru ei decât uneori. Prin comparație, există persoane ale căror probleme mă preocupă sincer și pe care le aduc zilnic înaintea lui Dumnezeu. Cei în cauză se simt încurajați când le spun: „Mă rog pentru tine

190 Ordine în universul interior zilnic.” Având responsabilitatea unei activități de conducere creș¬ tină, am descoperit cât de încurajator e să știi că există o mână de oameni care se roagă zilnic pentru tine, mijlocind înaintea tronului lui Dumnezeu. Lucrarea de mijlocire înglobează și sarcina de evanghelizare a lumii. Pentru a reuși să mă rog în mod sistematic pentru întregul glob, am împărțit harta astfel încât să mă pot ruga în fiecare zi pen¬ tru câte o zonă: duminică, America Latină; luni, America Centra¬ lă; marți, America de Nord; miercuri, Europa; joi, Africa; vineri, Asia și sâmbătă, popoarele din Pacific. în cazul fiecărei zone includ mijlocirea pentru biserica națională, pentru misionarii pe care îi cunosc și pentru suferințele grele prin care trec oamenii. Suntem îndemnați să aducem înaintea lui Dumnezeu dorin¬ țele și cerințele noastre. într-un fel, cred că ele ar trebui să ocupe ultimul loc în rugăciunea noastră, dar aceasta nu e decât o opinie personală. Eu unul mă concentrez asupra unor probleme perso¬ nale în care mi se pare că cel mai nimerit lucru e să-I cer lui Dum¬ nezeu înțelepciune și resurse. M-am tot întrebat cât să-I cer lui Dumnezeu (unii spun totul) și în ce măsură consideră El că mă pot descurca cu ceea ce-mi dă. Nu știu dacă am găsit răspunsul bun. Pe măsură ce cresc în credință, descopăr că renunț treptat la cererile mele și cer tot mai mult pentru alții. Iar cererile mele se axează tot mai mult pe problema resurselor și capacităților personale în beneficiul altora. Grădina din universul nostru interior nu poate rămâne necul¬ tivată fără s-o năpădească buruienile care o vor face respingătoare atât pentru Dumnezeu, cât și pentru noi înșine. Neglijată vreme îndelungată, ea începe să semene tot mai mult cu un morman de gunoi. Iar atunci vom fi nevoiți să ne bazăm pe resurse externe, care să ne dea putere și să ne călăuzească pentru a putea merge înainte. Cu același neajuns s-a luptat și Howard Rutledge în lagărul de prizonieri din Vietnam. Prin harul lui Dumnezeu, mărturisește el, a reușit să iasă la liman. Dar n-a uitat niciodată calvarul acelor zile, generat de haosul universului interior, îndelung neglijat. O renumită personalitate creștină a secolului nostru, Eric Lid­ dell, campion olimpic la alergări, erou al filmului Chariots of Fire

Perspectiva lui Dumnezeu 191 [Care de foc], a trecut printr-o încercare de o cu totul altă factură, într-o închisoare din nordul Chinei, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Biograful său vorbește despre respectul de care se bucura Liddell în lagărul Weinsen. Care a fost secretul extraordi¬ narei puteri care l-a susținut, al bucuriei și integrității în mijlocul unor vitregii greu de imaginat? Biograful citează cuvintele unei fe¬ mei care a stat în lagăr în aceeași perioadă, împreună cu soțul ei, și îl cunoșteau bine pe Liddell: Care era secretul lui? L-am întrebat odată, dar cunoșteam deja răspunsul, pentru că soțul meu stătuse cu el în același dormitor și îi împărtășise secretul. în fiecare dimineață, pe la șase, cu perdelele trase pentru a camufla lumina de la lampa cu ulei de arahide și pentru a evita bănuielile santinelelor că ar exista o tentativă de evadare, se dădea jos din patul suprapus, trecând ușor pe lângă cei care dormeau. Apoi, la o măsuță chinezească, stăteau amândoi unul lângă celălalt, cu lampa abia luminân­ du-le Bibliile și caietele de însemnări. Citeau, se rugau și făceau planuri în tăcere. Eric era un om al rugăciunii; nu se ruga numai la anumite ore - cu toate că nu îi plăcea să piardă o întâlnire de rugăciune sau un serviciu de închinare, când aces¬ tea puteau fi organizate. El vorbea cu Dumnezeu tot timpul, în mod firesc, ca unul care trecuse printr-o „școală a rugăciu­ nii“unde deprinsese acest gen de disciplină interioară. Pentru el nu existau probleme de nerezolvat: viața lui era dăruită lui Dumnezeu; era bine ancorat în credință și în încredere.* Pentru a instaura ordinea în universul nostru interior trebuie să ne cultivăm grădina spiritului așa cum a făcut-o Liddell. Rezul¬ tatul este, conform autorului Proverbelor (4:23), o inimă din care ..ies izvoarele vieții”. La vârsta de optzeci de ani, țintuit la pat de un atac ce îi afec¬ tase vorbirea și îi paralizase mâna cu care scria, E. Stanley Jones s-a întrebat: „Pot depăși criza aceasta?” Iar răspunsul lui a fost: Nu încape discuție! „Funiile interioare sunt cele mai tari. N-am nevoie de proptele exterioare pentru a-mi menține credința.” “ Sally Magnusson, The Flying Scotsman, Quarlel Books, New York, 1981, p. 165.

Sectorul 5 Motivația Folosirea timpului Restaurarea înțelepciunea și cunoașterea Tăria spirituală

Notă pentru cei dezorganizați: Dacă în universul meu interior va domni ordinea, lucrul acesta se va datora faptului că mi-am propus să întronez o pace sabatică în goa¬ na și rutina cotidiană, ca să aflu odihna pe care Dumnezeu Și-a prescris-o Lui însuși și întregii omeniri.

Odihna sabatică și simpla deconectare William Wilberforce, un creștin practicant, a fost membru al Par¬ lamentului Englez la începutul secolului al XlX-lea. Ca om politic, s-a remarcat prin rolul de frunte pe care l-a jucat în Parlament, convingându-1 să voteze un amendament de scoatere în afara legii a sclaviei în Imperiul Britanic. A fost un act de mare curaj, poate chiar unul dintre cele mai mărețe și mai curajoase acte politice din întreaga istorie a democrației. Lui Wilberforce i-a trebuit aproape douăzeci de ani pentru a forma coaliția de legiuitori care au reușit până la urmă să impună amendamentul de abolire a sclaviei. A fost necesară o documenta¬ ție detaliată cu privire la nedreptățile și cruzimile sclaviei, convin¬ gerea legiuitorilor - care nu doreau să intre în conflict cu intere¬ sele marilor comercianți și industriași - și rezistența neclintită în fața unui mare număr de dușmani politici cărora le-ar fi plăcut să-l vadă pe Wilberforce pierzând. Tăria sufletească și curajul lui Wilberforce trebuie să fi fost imense. Aflăm câte ceva despre sursa acelei tării și a curajului în urma unui incident survenit în anul 1801, cu câțiva ani înaintea votării legii împotriva sclaviei. Lordul Addington își adusese partidul la putere și, ca nou prim-ministru, începuse să-și formeze cabinetul. Problema majo¬

198 Ordine în universul interior ră în Anglia acelor vremuri era pacea; Napoleon teroriza Europa, iar întrebarea la ordinea zilei era dacă Anglia va putea sau nu să rămână neutră. Se zvonea că Wilberforce se număra printre can¬ didații pentru un loc în cabinet și, datorită politicii de pace pe care o promova, dorea să câștige funcția. Garth Lean, unul din biografii mai recenți ai lui Wilberforce, relatează: în scurt timp, Wilberforce a devenit tot mai preocupat de po¬ sibilitatea numirii sale. Zile întregi l-a urmărit același gând, fără a mai lăsa loc altor preocupări. Se confrunta cu „presiuni de ambiție”, pe care el singur le-a provocat, dar care-1 mutilau sufletește.* însă, în viața lui Wilberforce exista un echilibru obținut prin disciplină și autocontrol și, în situația dată, acea rutină devenise indispensabilă. După cum spune Lean: „Duminica a adus leacul.” Deoarece în universul interior al lui Wilberforce exista o zi pe săp¬ tămână în care se odihnea. Jurnalul politicianului creștin ne relatează mai bine povestea, dacă îl deschidem la consemnarea de la sfârșitul acelei săptămâni plină de tentații și de închipuiri ambițioase vizând ocuparea unei funcții importante: „Dumnezeu să fie binecuvântat pentru ziua de odihnă în care oamenii își amintesc de religie și lucrurile pămân¬ tești sunt văzute în adevărata lor lumină. Ambiția primește o lo¬ vitură năucitoare“ (s. n.). Sabatul echilibra viața agitată a lui Wilberforce; el ajunsese să înțeleagă ce înseamnă odihna autentică. Wilberforce a descoperit că persoana care își rezervă cu regularitate timp pentru odihnă are șanse mari să-și mențină propria viață în armonie, să evite surme¬ najul și epuizarea nervoasă. Nu toți cei din cercul de cunoștințe al lui Wilberforce cunoș¬ teau acest secret; munca fără contenire și suprasolicitarea erau la fel de prezente atunci, ca și astăzi. Despre William Pitt, de exem¬ plu, Wilberforce scria: „Bietul om, nu-și educă niciodată mintea întrerupându-și conștient reflecțiile politice, care orbesc, înverșu¬ nează și acresc cel mai mult dintre toate.” Iată ce spune Wilber­ * Garlh Lean, God’s Politician, Darton, Longman & Todd, London, 1980, p. 89.

Odihna sabatică și simpla deconectare 199 force despre alți doi politicieni care și-au curmat firul vieții: „Dacă ar fi existat în viața lor duminici liniștite, coarda n-ar fi cedat din cauza suprasolicitării/4 în universul interior al omului nu poate domni ordinea ade¬ vărată dacă nu este apreciată importanța odihnei autentice sau a contenirii, cum a numit-o Wilberforce, din rutina zilnică. Chiar de la începuturi, aceasta a fost o axiomă care a definit un mod de viață sănătos; din nefericire, acest principiu este foarte prost înțeles de cei care aleargă mânați după câștig și realizări. Avem nevoie de odihnă Am sentimentul că noi suntem o generație de oameni obosiți. Do¬ vezi ale acestei oboseli abundă într-o mulțime de articole pe tema problemelor de sănătate generate de munca peste măsură și de ex¬ tenuare. Dependența de muncă este o etichetare relativ recentă. Oricât de mult dorim să muncim într-o lume a competiției, se pare că întotdeauna va fi cineva gata să muncească măcar cu câteva ore mai mult decât noi. Lucrul ciudat referitor la această oboseală a noastră, genera¬ lizată la scară mondială, este că ea apare într-o civilizație în care există un adevărat cult pentru deconectare. Avem ceea ce se nu¬ mește „industria divertismentului44 și este printre cele mai profita¬ bile din economia noastră. Companii, organizații și rețele întregi de magazine se ocupă de asigurarea produselor și serviciilor nece¬ sare deconectării și distracției. Probabil că avem acum mai mult timp pentru a ne deconecta decât am avut vreodată. La urma urmei, săptămâna de lucru de cinci zile este o inovație de dată relativ recentă; am părăsit fermele, unde întotdeauna era mult de lucru; putem renunța o vreme la lu¬ cru pentru a ne deconecta. Deci, de ce există astăzi atâta extenuare și oboseală? E o stare reală sau doar o închipuire? Sau poate că for¬ ma contemporană de extenuare este o dovadă a faptului că nu mai înțelegem ce este odihna autentică, care e diferită de timpul liber. Există un punct de vedere biblic cu privire la odihnă care tre¬ buie dezvăluit și studiat. De fapt, Biblia ni-L revelează pe Dumne¬

200 Ordine în universul interior zeu însuși ca fiind primul care „Se odihnește.14 „în ziua a șaptea, S-a odihnit.44 Moise spune în Exod 31:17 și mai clar: „... în șase zile a făcut Domnul cerurile și pământul, iar în ziua a șaptea S-a odih¬ nit și a răsuflat44 sau, literal - „S-a refăcut.44 Dumnezeu are nevoie de odihnă? Bineînțeles că nu! Dar a ales El să Se odihnească? Da. De ce oare? Pentru că Dumnezeu a supus crea¬ ția unei alternanțe odihnă-muncă, pe care a revelat-o respectând-o El însuși, oferind un model de urmat pentru orice făptură. în acest fel, ne-a dat modelul după care ne putem organiza universul interior. Pentru cei care vor să evolueze și să se maturizeze odihna aceas¬ ta nu este un lux, ci mai degrabă o necesitate. Deoarece nu am în¬ țeles faptul că odihna este o necesitate, i-am modificat înțelesul, preferând în locul odihnei lăsate de Dumnezeu niște surogate pe care le-am botezat „agrement44 sau „amuzament44. Ele nu au darul de a aduce ordinea în viața noastră. Deconectarea și distracția pot fi plăcute, dar smit ca vata de zahăr pentru sistemul digestiv - ne dă energie pe moment, dar va fi repede consumată. Asta nu înseamnă că văd cu ochi răi distracția, buna dispoziție, recrearea sau destinderea. Ceea ce vreau să spun e că ele singure nu vor aduce odihna după care tânjesc sufletele noastre. Cu toate că pot aduce o recuperare temporară a forțelor fizice, aceste momente nu vor satisface nevoia profundă de odihnă a lumii noastre interioare. Cu ani în urmă, s-a desfășurat o campanie publicitară masivă pentru un unguent; se garanta o penetrare în profunzime a muș¬ chilor încordați și calmarea durerilor. Odihna de Sabat pătrunde până la cele mai adânci niveluri ale oboselii acumulate în universul interior al fiecăruia. Această extenuare este greu de tratat cu orica¬ re mijloc de distracție modern. Rostul odihnei de Sabat închiderea circuitului Când Dumnezeu S-a odihnit, Și-a privit lucrarea, S-a bucurat de priveliștea ei desăvârșită și apoi a reflectat asupra rostului ei. „Și Dumnezeu a văzut că toate erau bune.44 Acest lucru ne indică

Odihna sabatică și simpla deconectare 201 primul dintre cele trei principii ale odihnei autentice. Dumnezeu a atribuit un rost lucrării Sale și a văzut că a făcut-o desăvârșită. Prin aceasta, El ne-a învățat că trebuie să știm să apreciem și să punem suflet chiar și în activitățile de rutină. Creatorilor de sisteme de înaltă tehnologie le place să foloseas¬ că expresia „închiderea circuitului11 pentru a desemna încheierea unei faze într-un circuit electric. Ei mai folosesc expresia aceas¬ ta și când vor să spună că lucrarea a fost terminată sau că fiecare persoană implicată în realizarea unui proiect a fost informată sau consultată. Deci, am putea spune că în ziua a șaptea Dumnezeu a închis circuitul în activitatea Sa primară de creație. El Și-a luat răgazul de a Se odihni și de a privi ce realizase. Deci, odihna este, în primul rând, o perioadă menită unei re¬ trospective, un moment al bilanțului. Ne analizăm munca și ne pu¬ nem întrebări: Care e rostul muncii mele? Pentru cine am muncit? Cât de bine am lucrat? De ce am făcut asta? La ce rezultate m-am așteptat și ce am dobândit de fapt? Cu alte cuvinte, odihna pe care a instituit-o Dumnezeu a fost dată, în primul rând, cu scopul de a ne determina să dăm o inter¬ pretare muncii noastre, să îi vedem rostul, să fim siguri că știm pentru cine am făcut-o. Fratele Laurențiu era bucătar într-o mănăstire. El a învățat să vadă semnificația fiecărei acțiuni cotidiene. Observați capacitatea sa de a vedea nu doar semnificația, dar și scopul muncii sale: îmi întorc mica omletă în tigaie de dragul lui Dumnezeu; când mi-am terminat-o, dacă nu mai am nimic de făcut, mă închin cu fața la pământ înaintea lui Dumnezeu, care mi-a dat harul de a o repara, după care mă ridic de jos mai fericit decât un rege. Când nu pot face altceva, mă mulțumesc și să ridic un pai de pe jos din dragoste pentru Dumnezeu. Oamenii caută căi de a învăța cum să-L iubească pe Dumnezeu. Ei speră să ajungă aici prin cine știe ce practici. Se ostenesc tot încercând să rămână în prezența Lui prin diferite mijloace. Oare există o cale mai scurtă și mai directă de a face totul din dragoste pentru Dumnezeu, de a folosi toate activitățile zilnice pentru a-I dovedi Lui această dragoste și de a menține în noi prezen¬

202 Ordine în universul interior ța Sa, prin comuniunea inimii noastre cu a Lui? Nu este nimic complicat în aceasta. Nu ne rămâne decât să abordăm totul cu sinceritate și simplitate.* Sunt sigur că majoritatea dintre noi ne dorim astfel de perioa¬ de. Muncitorul obișnuit are o nevoie disperată să simtă că munca lui înseamnă ceva, că are un rost și că este apreciată. Dar, în timp ce tânjim după această asigurare, nu ne dăm seama cât de impor¬ tant e să ne rezervăm timp pentru a o dobândi. Ne lăsăm prinși intr-un ritm infernal și amânăm căutarea semnificației și a apreci¬ erii; în scurt timp învățăm să ne descurcăm și fără ele. Pierdem din vedere întrebarea: La ce sunt bune toate acestea? Ne mulțumim să cântărim valoarea muncii noastre prin prisma salariului. Puțini își dau seama cât de uscat și sterp rămâne universul nostru interior datorită acestui lucru. Un om pe care îl admir foarte mult a fost recent concediat de firma la care lucrase douăzeci și doi de ani. Situația economică a făcut necesară o reducere de personal și munca sa a fost considera¬ tă neesențială pentru supraviețuirea companiei. A fost dat afară! Prietenul meu era convins că va fi angajat în câteva zile de o altă firmă din același domeniu de activitate. La urma urmelor, îmi spu¬ nea el, avea multe relații, niște rezultate și o vechime în branșă cu care nu mulți se puteau lăuda. Nu era câtuși de puțin îngrijorat. Dar au trecut câteva luni fără să apară vreo ofertă. „Relațiile1” s-au evaporat; tatonările și cererile au rămas fără rezultat. Nu-i mai rămânea decât să stea acasă așteptând să sune telefonul. într-o zi, după luni întregi de frământări, mi-a spus: „Toată treaba asta m-a forțat să mă gândesc mai mult. Ani de zile m-am consacrat cu toată ființa acestei profesii și, poftim răsplata! La ce mi-au folosit toate astea? Dar știu că acum mi s-au deschis ochii de a bineleaR I s-au deschis ochii? Față de ce? Prietenul meu este un credin¬ cios laic, un om deosebit. Dar, după cum a recunoscut el însuși, a avut ochii închiși și i-a fost imposibil să vadă ce-a ajuns să însemne * Fratele Lawrence, The Pi'ticlice of the Presence qf 'God, Lrad. E. M. Blaiklock, Thomas Nelson, Nashville, 1982, p. 85.

Odihna sabatică .și simpla deconectare 203 profesia pentru el. Și-a dat seama că lucrase ani de zile fără să se întrebe pentru ce lucra, ce semnificație sau ce rezultate avea mun¬ ca lui. Niciodată nu aflase ce înseamnă să reflectezi în contextul odihnei din perspectivă biblică. Munca fără odihnă ne transformă în oameni agitați. Munca, lună de lună, fără o pauză autentică în care să ne întrebăm de ce muncim, ne poate totuși rotunji contul din bancă și consolida re¬ putația profesională. Dar secătuiește universul interior de vitali¬ tate și bucurie. De aceea e important să ne facem regulat bilanțul muncii noastre! întoarcerea la adevărurile eterne Există o a doua modalitate prin care odihna de care vorbește Biblia readuce ordine în universul nostru interior. Odihna adev㬠rată are loc atunci când ne întrerupem regulat activitatea zilnică pentru a pune în ordine adevărurile și principiile după care ne ghi¬ dăm în viață. Zilnic suntem ținta unui bombardament de mesaje care ne so¬ licită competența și loialitatea. Suntem împinși și trași într-o mie de direcții diferite, ni se cere să luăm decizii și să emitem judecăți de valoare, să ne investim energia și timpul. Pe ce adevăruri ne bazăm când luăm aceste hotărâri? Dumnezeu a rânduit o zi pe săptămână în care poporul Lui să se gândească serios la această întrebare. Și El le-a poruncit să dedice câteva zile pe an unor sărbători, în timpul cărora își puteau reaminti și celebra temele majore ale adevărului etern și ale lucrării lui Dumnezeu. Numiți-o, dacă vreți, „recalibrare“ a sufletului. Discernerea adevărurilor esențiale în viață este un lucru vital, dacă ținem cont că, așa cum a spus-o și Ieremia, inima este înșel㬠toare. Suntem continuu supuși unei distorsionări a adevărului, ne lăsăm convinși că adevărul e minciună și minciuna adevăr. Să ne amintim de cuvintele autorului de imnuri religioase: înclinat să rătăcesc, Doamne, simt că e așa; înclinat să-L părăsesc pe Cel pe care-L iubesc... (Robert Robinson)

204 Ordine în universul interior Imnul ne îndeamnă să medităm la tendința inexorabilă spre pasivitate interioară care trebuie stăvilită periodic prin evaluarea gândurilor și a sistemului nostru de valori în funcție de adevărurile eterne revelate de Scriptură și de lucrările minunate ale lui Dum¬ nezeu. Teologul evreu Abraham Joshua Heschel a analizat odihna prin prisma tradiției Sabatului și a notat: Sensul Sabatului este mai degrabă celebrarea timpului decât a spațiului. Șase zile din săptămână trăim sub tirania obiec¬ telor care aparțin spațiului; în ziua de Sabat încercăm să ne ridicăm la nivelul sfințeniei, în timp. E o zi în care suntem chemați să trăim ceea ce este etern pe coordonata timpului, să ne întoarcem privirea de la rezultatele creației la misterul ei; de la lumea creației la crearea lumii.* Trebuie să ne punem întrebarea dacă acest fenomen are loc și în universul nostru interior. Șindrilele care acoperă casa noastră din New Hampshire se contractă și se dilată din cauza variațiilor de temperatură. în con¬ secință, unele cuie cedează și trebuie bătute la loc. Prin analogie, „refixarea“ are loc într-un moment de odihnă autentică, fie în inti¬ mitatea unei zile liniștite, fie în mijlocul unei adunări care se închi¬ nă Dumnezeului celui viu. Una dintre cele mai mari bucurii pe care le poate aduce repe¬ tarea crezurilor Bisericii creștine e că ne dă ocazia să reafirmăm adevărurile fundamentale ale revelației lui Dumnezeu. Spunând mereu „Cred...*' e ca și cum am bate la loc cuiele convingerilor și angajamentelor noastre. Astfel, separăm respectivele convingeri de ceea ce alegem să nu credem. Același lucru are loc atunci când cântăm vechile imnuri sacre sau rostim anumite rugăciuni. Fixăm bine cuiele, reordonând spi¬ ritul intrat în derivă. întărirea convingerilor se face în ziua menită odihnei, dacă ne luăm răgazul necesar pentru a citi, a medita și a reflecta. * Abraham Heschel, The Earth is ihe Lord’s and the Sabbath (două cărți publicate înlr-un singur volum), Harper Torehbooks, New York, 1966, p. 10.

Odihna sabatică și simpla deconectare 205 Soția mea îmi spune ce a notat în jurnalul ei, legat de acest subiect: E ziua slăvită a Domnului. Am citit mai mult despre Sabat. Am sentimentul tot mai profund că n-am beneficiat destul de porunca lui Dumnezeu de a mă odihni. Nu e o regulă restrictivă, ci, dimpotrivă, una care elibe¬ rează. Căci El m-a creat astfel încât să simt nevoia de odihnă. Mintea și trupul sunt capabile de performanțe mai mari dacă respectăm „specificațiile proiectantului'1 - ale lui Dumnezeu. Este o zi în care ne amintim cine e Dumnezeu. în fiecare a șaptea zi simt nevoia să mă întorc la Centru. Don Stephenson remarca astăzi că, pentru el, cât și pen¬ tru alții, duminica este o zi în care putem veni înapoi la rigla de verificare ca apoi, îmbărbătați, să ne putem întoarce în „ți¬ nutul mlăștinos”. Eu v-aș propune să ne întrebăm foarte serios dacă noi și biseri¬ cile noastre ne bucurăm sau nu de acel gen de odihnă care reafirmă adevărul. Se poate întâmpla ca bisericile și credincioșii să fie atât de prinși în tot felul de activități - pentru cine știe ce cauză nobilă - încât să nu mai aibă timp de odihnă, care e tot o formă de închi¬ nare, necesară universului interior. Deci, odihna nu este doar o reevaluare a sensului muncii mele și a căii pe care tocmai am străbătut-o; este și o reîmprospătare a credinței și a devotamentului meu față de Hristos. Este o reglare a capacităților mele de orientare pentru a reuși să traversez cu bine încă o săptămână. Definirea misiunii noastre Dacă primele două puncte aveau ca subiect trecutul și prezen¬ tul, cel de față se concentrează asupra viitorului. Când ne odihnim, în accepțiunea biblică a cuvântului, ne afirmăm intenția de a trăi un mâine care să-L aibă în centru pe Hristos. Ne gândim încotro ne îndreptăm săptămâna, luna sau anul viitor. Ne definim intențiile și ne stabilim acțiunile. Generalul George Patton pretindea ca oamenii lui să știe exact ce misiune aveau în ziua respectivă. „Care e misiunea ta?“, întreba

206 Ordine în universul interior el frecvent. Definirea misiunii era esențială pentru soldatul angajat în luptă. Cunoscând obiectivul misiunii, el putea să ia hotărâri și să pună planul în aplicare. Exact același lucru se întâmplă când respect odihna de care vorbește Biblia. îmi analizez bine misiunea. Și m-am obișnuit să fac o mică pauză chiar în timpul de dimineață rezervat disciplinelor spirituale pentru a-mi pune întrebarea: „Ce misiune am azi?“ A nu-ți pune această întrebare cu regularitate înseamnă a te expune cu bună știință unor erori de judecată și ori¬ entare. Isus Se retrăgea adesea, căutând izolarea. în timp ce alții cău¬ tau odihna dată de somn, Isus căuta odihna aducătoare de puteri noi și de călăuzire pentru etapa următoare a misiunii Sale. Nu e deloc surprinzător că fiecare nouă confruntare îl găsea pregătit, cu rezerve noi de înțelepciune. Nu e de mirare că avea curajul să nu răspundă cu aceeași monedă, să nu Se apere. Spiritul Său era mereu odihnit, în universul Său interior domnea ordinea. Fără o astfel de odihnă, lumea noastră interioară va fi mereu tensionată și dezorganizată. Alegerea odihnei Unul dintre vicarii de seamă ai Bisericii Anglicane a fost Charles Simeon, slujitor la Biserica Sfânta Treime din Cambridge. Timp de mai bine de cincizeci de ani a predicat de la amvon și oamenii veneau să-l asculte, umplând biserica până la refuz. Simeon era membru al King’s College și ferestrele locuinței sale dădeau în curtea complexului studențesc. Apartamentul său de la etajul al doilea avea o terasă pe acoperiș unde se plimba adesea, timp în care își refăcea forțele și vorbea cu Dumnezeu. Terasa de pe acoperiș devenise cunoscută ca locul de plimbare al lui Simeon. Om cu o inteligență sclipitoare și deosebit de activ, Simeon era în contact cu cercurile studențești ale Cambridge-ului, cu un mare număr de membri ai comunității creștine, cu lideri misionari din întreaga lume. A scris mii de scrisori, a publicat cincizeci de cărți conținând predicile sale și a fost fondatorul mai multor organizații misionare importante. Dar întotdeauna a găsit timp pentru odihna necesară universului său interior.

Odihna sabatică și simpla deconectare 207 Ne putem face o idee despre practica lui spirituală cu ajutorul unui fragment din jurnalul său, citat de Hugh Hopkins, unul din biografii lui Simeon: Am petrecut această zi, așa cum obișnuiesc de patruzeci și trei de ani încoace, ca pe-o zi a smereniei; nevoia unei astfel de zile crește o dată cu înaintarea în vârstă. Hopkins notează: Pentru Charles Simeon, smerenia nu consta în minimalizarea darurilor primite de la Dumnezeu sau într-o subapreciere a valorii lui, și nici în exagerarea păcatelor personale, de care era perfect conștient. Se smerea venind cu întreaga ființă îna¬ intea lui Dumnezeu, meditând plin de venerație la măreția și gloria Lui, preamărind îndurarea, iertarea și miracolul iubirii Lui cerești. Așa ajungea el să se smerească - nu punându-și cenușă în cap pentru păcatele lui, ci minunându-se mereu de dragostea incredibilă a lui Dumnezeu.* Simeon s-a bucurat o viață întreagă de capacitatea de a fi efi¬ cient, făcând față unor eforturi enorme. Nu am nici o îndoială că o mare parte a secretului rezistenței sale îl constituia respectarea odihnei sabatice, din care-și formase o adevărată disciplină. Pentru evreu, Sabatul era mai întâi de toate o zi. O zi pusă deo¬ parte în semn de supunere față de Dumnezeu. Legea interzicea lu¬ crul de orice fel, permițând doar activitățile pe care le-am discutat deja. Creștinii nu prea știu cât de deosebit era Sabatul pentru evreul pios. N-ar fi rău să vedem opinia lor în această privință. O broșură turistică din Israel ne spune ce a scris un rabin despre Sabat: Faceți din Sabat un monument veșnic al cunoașterii și sfințirii lui Dumnezeu, atât în miezul activității cotidiene febrile, cât și în intimitatea tihnită a căminului. Timp de șase zile, cultivați și stăpâniți pământul..., dar ziua a șaptea este Sabatul Dom¬ nului Dumnezeului tău... înțelegeți, dar, că Părintele Creator din vechime este Dumnezeul cel viu de astăzi, că El veghează * Ilugh Evan Hopkins, Charles Simeon of Cambridge, Eerdmans, Grand Rapids, 1977, P- 155-156).

208 Ordine în universul interior asupra fiecărui om și asupra fiecărei acțiuni de-a lui pentru a vedea dacă omul uzează sau abuzează de lumea care i-a fost dată cu împrumut și de puterile cu care a fost înzestrat și că El este unicul arhitect Căruia fiecare om trebuie să-I dea soco¬ teală pentru lucrarea sa din timpul săptămânii. Dincolo de aceste cuvinte, e important faptul că evreul își dă sea¬ ma de tempoul specific Sabatului. Rutina cotidiană trebuie să înce¬ teze; munca, de asemenea. Chiar și stăpâna casei, în familia tipic evreiască, își încetează activitățile gospodărești. Mâncarea se preg㬠tește înainte de începerea Sabatului, pentru ca și femeia să se bucure de binefacerile acestei zile speciale de odihnă. E o diferență ca de la cer la pământ între Sabatul evreiesc și toată agitația și tensiunea de care au parte mulți creștini evanghelici în așa-zisa zi „de odihnă“. Sabatul este, înainte de toate, o zi. în tradiția noastră creștină ne-am ales ca zi de odihnă nu sâmbăta, ci duminica, ca semn al recunoașterii învierii lui Hristos. Dar, o dată făcută această schim¬ bare, ce s-a ales de ziua de odihnă - pe care Dumnezeu ne-a dat-o ca un dar deosebit? Un credincios, cu care mă rog în fiecare săptămână, mi-a spus după o duminică plină de activități bisericești: „Mă bucur că există o singură zi de odihnă pe săptămână, pentru că aș fi complet istovit dacă ar exista două asemenea zile «de odihnă» pe săptămână.” Gluma lui conține o acuzație serioasă împotriva multor lideri creștini și a multor biserici care au transformat duminica într-o zi agitată, pentru unii poate ziua cea mai tensionată din toată săpt㬠mâna. Dar Sabatul nu e o zi oarecare. E un principiu al odihnei cu cele trei coordonate pe care le-am menționat deja. Și ce s-ar întâmpla dacă am alege pacea odihnei sabatice în locul deconectării oferite de civilizație? în primul rând, odihna de Sabat presupune închinare în sânul familiei creștine. închinarea autentică ne oferă ocazia să trecem prin toate cele trei faze care conduc la odihna interioară: în prima fază privim în trecut, în a doua în sus și în a treia, înainte. Nu se ad¬ mite nici o abatere de la o astfel de închinare în cazul celui dedicat umblării sale cu Dumnezeu.

Odihna sabatică și simpla deconectare 209 Sunt mișcat de cuvintele lui Luca, care descrie obiceiul lui Isus în ziua de Sabat: ,A venit în Nazaret, unde fusese crescut; și, după obiceiul Său, în ziua Sabatului, a intrat în sinagogă“ (Luca 4:16, s.n.). Niciodată nu-L vedem pe Hristos lipsind de la ceremoniile publice de închinare înaintea Tatălui ceresc. în al doilea rând, Sabatul înseamnă o acceptare deliberată a odih¬ nei și a liniștii în forul interior al individului. Sabatul este o odihnă care aduce pacea în viața interioară. După cum Hristos a potolit furtuna, a readus echilibrul în mintea unui posedat, a vindecat o femeie care pierduse orice nădejde, a readus la viață un prieten care murise, tot astfel El dorește să aducă pacea în forul interior al omului modern, aflat într-o continuă alergătură. Dar există o condiție. Trebuie să acceptăm această pace ca pe un dar și să ne facem timp pentru a o primi. Ca pastor, pot spune că au existat multe duminici în care, atât eu, cât și soția mea, numai de odihnă n-aveam parte. De-abia după mulți ani mi-am dat seama că mă privam singur de o modalita¬ te necesară refacerii. Adevărul e că aveam nevoie de Sabat pentru propriul meu univers interior, dar nu reușeam să am parte de el. Când mă gândeam la duminicile mele, nici nu-mi puteam imagi¬ na că o să mă bucur vreodată de binefacerile Sabatului. Cum mă puteam aștepta la o refacere a forțelor, când eu țineam trei pre¬ dici duminica dimineața - deseori și seara una - și stăteam toată ziua la dispoziția membrilor bisericii? Aproape n-a fost duminică în care eu și Gail să nu fim seara în pragul extenuării. Halal zi de odihnă! Ce era însă de făcut? Acum câțiva ani, comunitatea Capela Ha¬ rului a fost extrem de binevoitoare și mi-a acordat patru luni de concediu sabatic. Decât să merg la vreo universitate să studiez, am preferat să merg la New Hampshire, unde ne-am construit reșe¬ dința de vară. Descoperirea liniștii și a păcii duminicilor a fost, în acele patru luni, o experiență extraordinară. Cu toate că mă bucuram foarte mult de construirea Terasei P㬠cii, mi-am făgăduit că nu voi lucra absolut deloc în Ziua Domnului. Astfel, ne petreceam duminica dimineața citind câteva ore, rugân­ du-ne, după care mergeam la o biserică din apropiere unde ne pu¬ team închina. Nu cunoșteam prea mulți oameni, dar am încercat

210 Ordine în universul interior să participăm cu toată ființa la închinare și să profităm de hrana sufletească pe care ne-o ofereau rugăciunile, imnurile și predica. Am folosit acele momente pentru a ne întări convingerile, a-I mul¬ țumi lui Dumnezeu pentru binecuvântări și a ne fixa obiectivele pentru săptămâna următoare, în care doream să facem totul spre slava lui Dumnezeu. După-amiezele de duminică, pe parcursul celor patru luni, au fost rezervate unor plimbări în pădure, unor discuții serioase și analizei menite să evalueze disciplina spirituală și înaintarea în credință. A fost pentru noi o minunată perioadă de refacere; nu-mi imaginasem niciodată că poate exista așa ceva. Eram, cum s-ar zice, îndrăgostiți de Sabat la finele acelei „va­ canțe“ sabatice. Apoi, brusc, a trebuit să reiau predicile, ședințele de consiliere, programările. Ca de obicei, aveam un program încăr¬ cat duminica; ne simțeam teribil de frustrați. Așa că am hotărât să ținem un Sabat al nostru într-o altă zi a săptămânii. Doar n-o să pierdem noi darul lui Dumnezeu! Duminica încercam să-i ajutăm pe alții să se poată bucura de Sabatul lor. în ce ne privea, rămânea să găsim altă dată pacea izvorâtă dintr-o astfel de zi. Oricum, solu¬ ția respectivă a reușit să-i împace pe toți. Așa că zilele de joi s-au transformat pentru mine și Gail în zile de Sabat. în măsura în care s-a putut, am făcut din ziua de joi o zi de odihnă a spiritului. A.cest lucru presupunea retragerea totală din comunitate, ori de câte ori era posibil, dar și lăsarea deoparte a activităților casnice. Am descoperit că, pentru a fi de folos celor care slujeau alături de noi, copiilor noștri și bisericii, trebuia să ne apărăm din răsputeri această posibilitate de a ne reface resursele sufletești. Nu e vorba de legalism, ci mai degrabă de libertatea de a te bucura de un dar. Sincer vorbind, cred că unii au distrus bucuria pe care o poate aduce ziua de Sabat, ca și fariseii care o îngrădeau cu tot felul de legi și reguli suplimentare. Nu acesta este Sabatul nostru. Sabatul nostru a fost lăsat pentru noi și ne-a fost dat de Dumnezeu. Rostul lui e să ne închinăm și să ne refacem forțele și e bine să-l păstrăm așa, indiferent de preț. Aș vrea să fac o subliniere importantă, și anume că probabil n-am fi reușit să menținem acest obicei al Sabatului atât de ușor în

Odihna sabatică și simpla deconectare 211 perioada când aveam copii mici, care ne solicitau în permanență atenția. De asemenea, e important să spun și că, după cum remar¬ că și Gail adesea, izolarea noastră e spre binele celor din jur, deoa¬ rece, când revenim în mijlocul lor, avem ceva de oferit, ceva ce, în alte condiții, Dumnezeu nu ne-ar fi putut da. Evident, nu în fiecare joi putem respecta cu strictețe Sabatul. Dar am descoperit că, dacă încercăm să-l respectăm de fiecare dată, rezultatele sunt extraordinare. Universul nostru interior este cu adevărat reorganizat. Cea mai uimitoare descoperire a fost că m-am simt nu doar odihnit, ci și capabil să folosesc timpul mai eficient în celelalte zile. Spre marea mea mirare, am observat că, ordonându-mi uni¬ versul interior prin respectarea Sabatului, reușesc să dau dovadă de mai multă înțelepciune și discernământ în activitatea socială, în zilele următoare. Cred că Sabatul înseamnă o zi din cele șapte ale săptămânii. Dar el poate fi în oricare dintre zile, în „doze“ mai mici sau mai mari, atunci când ne hotărâm să ne rezervăm o oră, două pentru a căuta apropierea de Dumnezeu. Cu toții avem nevoie de o „terasă a lui Simeon“. Vreau să subliniez că odihna sabatică trebuie să-și aibă locul ei bine stabilit în programul fiecăruia. Nu ne odihnim doar pentru că ne-am terminat lucrul; ne odihnim pentru că Dumnezeu ne-a poruncit și ne-a creat în așa fel, încât să avem nevoie de odihnă. E important să medităm la acest lucru, pentru că felul în care înțelegem noi odihna și deconectarea neagă acest principiu. Cei mai mulți dintre noi se gândesc la odihnă ca la ceva care urmea¬ ză după ce ne-am terminat lucrul. Dar Sabatul nu este ceva care vine la urmă. Poate fi considerat, de fapt, ca fiind ceva care are loc înainte. Dacă plecăm de la premisa că această odihnă ne așteaptă numai după ce ne-am terminat lucrul, apare o nouă complicație, pentru că toți avem slujbe în care este mereu ceva de făcut. Și, în parte, acesta e motivul pentru care unii dintre noi nu se odihnesc decât rareori; nemaiterminându-ne munca, nu ne gândim să ne rezervăm timp pentru pacea și refacerea pe care le aduce Sabatul. Am fost nevoit să învăț să respect Sabatul fără să nutresc senti¬ mente de vinovăție. A trebuit să ajung la convingerea că nu-i nimic

212 Ordine în universul interior rău în a lăsa deoparte alte lucrări pentru a mă bucura de darul de¬ osebit al lui Dumnezeu. în consecință, Sabatul și-a luat locul ce i se cuvenea în programul nostru. El este planificat cu săptămâni îna¬ inte, împreună cu alte priorități. Iar când cineva ne invită la masă, la un meci sau la o întâlnire de comitet într-o zi rezervată pentru ordonarea vieții noastre interioare, eu și soția mea îi spunem doar atât: „Regretăm, dar avem alt program pentru ziua aceea. Este Sa¬ batul nostru. “ O astfel de disciplină i-a permis lui William Wilberforce să-și biruie ambiția distrugătoare care îi măcinase sufletul atâtea zile. Când a venit ziua odihnei, Wilberforce a revenit la Centru, acolo unde Dumnezeu deținea controlul deplin. A văzut situația în lumi¬ na ei adevărată.,Ambiția primește o lovitură năucitoare”, scria el. Ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat dacă Wilberforce n-ar fi par¬ curs acea etapă de reevaluare și verificare favorizată de Sabat, care să-l pună, fără menajamente, față în față cu ambiția din el. Ai” fi încetat să se simtă chemat să pledeze pentru abolirea sclaviei din Anglia? Probabil că da. Nu se poate să nu credeți că, respectând re¬ pausul de Sabat, a putut să observe că se îndepărtase de scopul său inițial și de aceea a reintrat la timp pe făgașul normal. Deoarece a revenit pe făgaș, lui Wilberforce îi revine meritul de a fi contribuit în mod hotărâtor la abolirea sclaviei. Lumea și Biserica au nevoie de creștini care știu ce este odihna adevărată, de oameni care vin mereu cu forțe proaspete după o zi de Sabat, și nu după un scurt repaus. E uimitor cât de energic și rezistent poate fi creștinul care respectă ziua pentru odihna adev㬠rată pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu.

Epilog Roata de tors Una dintre personalitățile de seamă ale secolului nostru a fost Ma­ hatma Gandhi, conducătorul indian care a aprins flacăra mișcării de eliberare în țara lui. Cei care i-au citit biografia sau care au văzut ecranizarea de mare succes a vieții sale simt impresionați de aerul liniștit pe care îl afișa acest „George Washington al Indiei'*. Seninătate? îl vedem pe Gandhi în mijlocul populației celei mai sărace din orașele indiene, unde moartea și bolile fac ravagii, îi atinge, are im cuvânt de încurajare și un zâmbet blând pentru fiecare. Peste numai o zi, regăsim același om în palate și clădiri gu¬ vernamentale, unde stă de vorbă cu spiritele cele mai luminate ale vremii. Se pune întrebarea: cum a reușit el să traverseze prăpastia dintre cele două lumi, atât de diferite? Cum a putut Gandhi să mențină ordinea în forul lui interior, simplitatea necesară, capacitatea de judecată și înțelepciunea ce îl caracterizau? Cum a reușit să evite pierderea propriei identități și a convingerilor, atunci când se deplasa între cele două extreme? De unde provenea imensa lui forță afectivă și spirituală? Poate că începutul unui răspuns la aceste întrebări îl găsim în fascinația cu care Gandhi urmărea străvechea, banala roată de tors. Se pare că roata a făcut întotdeauna parte din universul lui in¬ terior. După îndeplinirea îndatoririlor publice, Gandhi se întorcea

214 Ordine în universul interior adesea în umila lui locuință unde, după obiceiul indian, stătea pe podea și torcea lâna din care erau făcute și hainele sale. Ce urmărea el? Era aceasta o măsură dintr-o stratagemă de creare a unei anumite impresii? Era oare doar o încercare politică de a se identifica cu masele, de a căror loialitate se bucura? Eu cred că motivele sale trebuie căutate mult mai adânc. Roata de tors era pentru Gandhi centrul de greutate al vieții sale. Era un mijloc extraordinar de a-și regăsi echilibrul de care avea nevoie, ca om. Când revenea de la marile întâlniri publice, roata de tors îl ajuta să-și păstreze intact simțul proporțiilor, astfel încât ovațiile maselor nu-1 făceau să-și piardă capul. Când se retr㬠gea din fața regilor și a șefilor de guverne și se așeza în fața roții de tors, dispărea orice potențială tendință de a se supraaprecia. Roata de tors era un lucru care-i amintea cine era, îl ajuta să nu uite că esența vieții se compunea din lucruri simple. Acea practică regulată a unei îndeletniciri simple îl ajuta pe Gandhi să se opună forțelor exterioare care încercau să distorsioneze imaginea reală despre sine. Gandhi nu era creștin, dar, cu roata sa de tors, oferă o lecție indispensabilă oricărui creștin. Gandhi ne demonstrează cum tre¬ buie să procedeze orice om care vrea să aibă o viață publică, fără să fie strivit de ea. Cu toții avem nevoie de o „roată de tors“, de ceva care să reinstaureze ordinea în universul nostru interior, refăcân­ du-i forța și vitalitatea. Cum spunea Thomas Kelly: „încercăm să fim mai multe per¬ soane deodată, dar nici una din ele nu este cârmuită de unica, ade¬ vărata Viață din noi.“ El spune, de asemenea: „Viața a fost astfel concepută încât să fie trăită dintr-un Centru, un Centru divin. Fie¬ care dintre noi poate să ducă o astfel de viață, plină de vitalitate uluitoare, de pace și seninătate, de împlinire și încredere, de bo¬ găție în simplitate, cu o singură condiție - să dorim într-adevâr acest lucru* Și aceasta este condiția pe care trebuie să o avem în vedere în final. Vrem într-adevăr să domnească ordinea în universul nostru interior? Vrem cu adevărat? Dacă este adevărat că faptele sunt mai grăitoare decât vorbele, înseamnă că un creștin obișnuit nu are ca prioritate organizarea

Roata de tors 215 universului interior. Se pare că preferăm să ne dovedim eficiența prin valorificarea fiecărei secunde, prin supraîncărcarea progra¬ mului, prin acumulare de cunoștințe și prin participarea neobosită la toate conferințele, seminariile, prezentările de filme și prelegeri¬ le susținute de personalități. Pe scurt, încercăm să facem ordine în interior începând cu acti¬ vitățile exterioare. Acest lucru este exact opusul a ceea ce ne învață Biblia, ce ne-au revelat sfinții și ce ne demonstrează în permanență trăirile noastre spirituale extrem de sărace. Cineva îl citează pe John Wesley vorbind despre viața sa interioa¬ ră: „Deși sunt întotdeauna grăbit, nu sunt niciodată în criză de timp fiindcă nu mă angajez la mai mult decât pot face cu sufletul liniștit.1' Bob Ludwig, unul dintre cei mai apropiați tovarăși de lucrare ai mei, este astrolog. Câteodată stă seara la țară și privește cerul prin tele¬ scop. Dar, pentru a scăpa de luminile orașului, trebuie să meargă la țară. De îndată ce părăsește orașul, bolta cerului devine mult mai clară. Cum putem scăpa de o astfel de interferență, pentru a scruta spațiul interior al universului nostru? Din păcate, întrebarea răm⬠ne pentru mulți fără răspuns. Mulți oameni care se află în fruntea unor organizații și biserici mari nu pot răspunde la ea, pentru ei înșiși. Mulți oameni simpli, care muncesc de dimineața până seara pentru a-și câștiga pâinea și care încearcă să țină pasul cu restul, se frământă cu aceeași întrebare. Răspunsul nu e ușor - este unul simplu. Reușim să pătrundem în spațiul interior al lumii noastre doar atunci când ajungem să ne convingem că acest lucru e mai important decât orice altceva. Deși întotdeauna am crezut că ordonarea universului interior trebuie pusă pe primul loc, am trecut la fapte abia pe la jumătatea vieții. Iar acum, când am început să devin din ce în ce mai conști¬ ent de propriile-mi limite, de slăbiciunile mele, de trecerea vremii și de apropierea sfârșitului, îmi este mai ușor să privesc în interior și să iau învățătură de la roata de tors, așa încât să-mi reînnoiesc forța interioară și vitalitatea spirituală. Exact în acest punct central îl putem vedea pe Isus Hristos în toată măreția Sa. Acolo ne apare El mai mare decât în orice frază care încearcă să-I surprindă esența, mai mare decât o pot spune versurile siropoase ale unui cântec contemporan. Fiind în centru,

216 Ordine In universul interior El, Domnul înviat al vieții, reclamă atenția tuturor; iar noi simțim îndemnul irezistibil de a-L urma, susținuți de forța caracterului Său și de compasiunea Lui. în acest centru, suntem copleșiți de splendoarea și măreția lui Dumnezeu, Părintele nostru ceresc. închinarea este solemnă, dar plină de bucurie; aici are loc mărturisirea și frângerea. Aici putem găsi iertare, odihnă și siguranță. în fine, în acest centru suntem umpluți în forul interior de pu¬ terea și tăria lui Dumnezeu Duhul Sfânt. Căpătăm mai multă în¬ credere, discernământ și înțelepciune; aici se naște credința care mută munții din loc și iubirea pentru oameni, chiar și pentru cei pe care nu ne simțim în stare să-i iubim. După ce am învățat lecția roții de tors, prin care totul este re¬ adus la mărimea și valoarea reală, putem face față vieții sociale. Privim relațiile cu familia și cu prietenii, cu colegii, cu vecinii și chiar cu dușmanii într-o lumină nouă. Ne vine mai ușor să ier¬ tăm, să-i servim pe alții, să nu dorim să ne răzbunăm, să fim ge¬ neroși. Munca noastră va avea și ea de câștigat. Va dobândi o nouă semnificație și va fi superioară celei prestate anterior. Integrita¬ tea și onestitatea vor deveni calități pe care vom urmări să le cul¬ tivăm. Vom scăpa de frică și vom deveni mai sensibili la durerile altora. Cu simplitatea ei, roata de tors ne învață să nu ne lăsăm atrași de falsele promisiuni și de ispitele celor care vor să ne ia sufletele captive. Când avem grijă ca mai întâi să ne ordonăm universul interior - înainte ca noi, ca și creștini, să pășim în lume -, toate celelalte lucruri se vor regla de la sine. A nu face aceasta înseamnă a favoriza apariția fenomenului „pâlnie“. Iar istoria e plină de exemple de oameni care au suferit asemenea consecințe. Astăzi este nevoie de oameni în stare să capteze atenția maselor și să negocieze cu cei puternici fără să fie influențați, să capituleze sau să facă compromisuri. Cum vor reuși ei să fie astfel? întorcându-se la roata de tors; re­ trăgându-se spre acel centru interior unde timpul se poate împărți

Roata de tors 217 cu chibzuință, unde mintea omenească poate descoperi creația lui Dumnezeu, unde spiritul poate deveni pătrunzător și unde poate fi aflată odihna de Sabat. Iar dacă e cultivat cu atenție, în acest uni¬ vers interior va domni ordinea.

Ghid de studiu de Leslie H. Stobbe Folosirea unui ghid de studiu despre ordonarea universului inte¬ rior poate părea o reacție nepotrivită, o alunecare spre activism, în fața chemării la o trăire centrată mai mult pe interior. Cu toate acestea, cei mai mulți dintre noi avem nevoie de ceva care să ne ajute în dezvoltarea capacității de abordare mai disciplinată a pro¬ cesului ordonării universului. Iată ce spune autorul: „Când i-am studiat pe creștinii mistici și contemplativi, mi-am dat seama că o modalitate practică de a în¬ văța să-L ascult pe Dumnezeu, când vorbește în grădina sufletului meu, este să țin un jurnal. Cu un creion în mână, pregătit să notez, am observat că apare un sentiment de așteptare, de receptivitate față de orice ar dori Dumnezeu să-mi șoptească prin intermediul lecturilor și meditației mele.* Sperăm că acest ghid de studiu îl va ajuta pe cititor să își for¬ meze obiceiul de a-și consemna în scris reflecțiile. Unele întrebări sunt concepute astfel, încât să vă imite să reflectați la implicațiile sugestiilor autorului și să notați propriile răspunsuri. Altele spe¬ răm să răspundă unor probleme existențiale. întrebările cu aste¬ risc au fost inserate pentru a facilita discuțiile în grup.

Prefață * i. Ce întâmplare sau ce gând v-a stârnit dorința de a citi cartea Ordine în universul interior? 2. Care credeți că e dușmanul (sau dușmanii) care vă împiedică să faceți ordine în universul interior? Comparați pagina 12 cu pagina 21. 3. Cine este cel mai bun apărător al ordinii universului vostru interior? Comparați Efeseni 1:13 cu Ioan 14:26. 4. Enumerați cele cinci sectoare ale universului vostru interior care au nevoie de organizare. Vedeți pagina 14. a.

Ghid de studiu 221 b. c. d. e. Acordați-vă punctaje de la 1 la io pentru fiecare categorie, io fiind nota maximă. **5. Ce biografii v-au motivat să doriți o viață interioară mai orga¬ nizată? Ce anume i-a făcut pe respectivii oameni atât de influ¬ enți?

1 Sindromul „pâlnie” i. în ce fel ilustrează viața dumneavoastră din ultimul an ornan¬ tele autorului: „Lumea exterioară, sau viața publică, este mai ușor de supravegheat. Se poate evalua mult mai simplu, este vizibilă și poate include sfere tot mai largi“? *2. Ați avut parte de vreo prăbușire asemănătoare celor descrise sub numele de „pâlnie“? 3. Autorul scrie că universul interior „este centrul în care se iau deciziile și unde se stabilesc valorile, unde se poate cultiva meditația și starea de singurătate.” Potrivit autorului, ce alte evenimente pot avea loc acolo? Vedeți p. 20.

Ghid de studiu 223 *4. Care dintre aspectele publice ale vieții vă reclamă insistent atenția? Puneți un asterisc în dreptul activităților care v-au acaparat total. 5. Care sunt temerile care v-au împiedicat să căutați pacea inte¬ rioară, care nu vă permit să vă creați un univers interior bine ordonat? *6. Privind în perspectivă, vă puteți gândi la un eveniment sau o solicitare care ar putea deveni suficient de puternice pentru a determina apariția unui sindrom „pâlnie“ în viața dumnea¬ voastră? **7. Citiți Efeseni 3:14-21. Ce legătură vedeți între versetul 20 și versetul 16?

2 Vedere de pe punte i. Citiți întâmplarea despre căpitanul de submarin de la paginile și, apoi comparați această relatare cu ceea ce s-a întâmplat pe „punte“ în Fapte 27:21-25. Ce putem învăța din exemplul de credință al apostolului Pavel? 2. Dacă ați fi consilier creștin, iar Jerald H. Maxwell ar veni la dumneavoastră, ce i-ați spune, bazându-vă pe răspunsul pe care l-a dat Isus ucenicilor Săi, în mijlocul furtunii pe Marea Galileii? **3. în ce fel trebuie să vă întăriți pentru a putea suporta tensiunea crescândă a lumii din jur? Vedeți Romani 12:2.

Ghid de studiu 225 4. Prin ce a fost Mary Slessor deosebită de cei din generația ei? Vedeți p. 31. *5. Din cercul dumneavoastră de prieteni sau dintre cei despre care ați citit, care ar fi cel mai bun model contemporan de or¬ dine interioară? De ce? **6. Numiți două alegeri foarte importante care v-ar ajuta să vă consolidați „puntea14 interioară. Vedeți p. 30.