Ordine în universul interior

56 Ordine în universul interior Situația era cu-atât mai ciudată cu cât acel tată greu de mulțumit murise deja de câțiva ani. Totuși, fiul, acum în floarea vârstei, continua să muncească pentru a câștiga respectiva acceptare. Ceea ce începuse prin a fi un obiectiv a devenit o obsesie de care nu se putea dezbăra. De ce există oameni mânați? De ce există atâția oameni mânați? Prietenul meu ilustrează perfect unul dintre motive. El e reprezentantul tipic al celor care au cres¬ cut într-un mediu în care cuvântul „bravo“ nu este rostit nicio¬ dată. Când aprecierea și acceptarea lipsesc, nu e deloc neobișnuit pentru cel ce tânjește după prețuirea celor din jur să conchidă că mai multă muncă, o mai mare acumulare de simboluri care, im¬ plicit, semnifică reușita sau recunoașterea generală, vor convinge un părinte zgârcit în aprecieri să spună în cele din urmă: „Fiule, la urma urmelor, nu ești un pierde-vară. Sunt foarte mândru de tine.“ Mulți oameni cu funcții importante au în comun astfel de an¬ tecedente și acest soi de nesiguranță. Unii par oameni cumsecade, fac lucruri bune și sunt elogiați pentru acțiunile lor altruiste; reali¬ tatea este însă că ei sunt motivați de speranța că vor câștiga accep¬ tarea și încurajarea unei persoane care a jucat un rol important în trecutul lor. Și, dacă nu le pot obține, li se dezvoltă o extraordinară dorință de a fi elogiați, de a se îmbogăți, de a fi puternici, pe care o satisfac apelând la alte surse, în încercarea de a compensa ceea ce au pierdut. Totuși, rareori ajung să fie mulțumiți. Aceasta pentru că demersul are loc pe plan material, iar lumea interioară e lăsată deoparte, vidă. Aici e marea problemă! O altă sursă o reprezintă trăirea de timpuriu a unei mari frus¬ trări sau a sentimentului de rușine. în cartea sa, Creative Suffe­ ring [Suferința creatoare] (Harper & Row, New York, 1983), Paul Toumier arată că, în ultimele secole, un număr foarte mare de li¬ deri politici au fost orfani. Crescând într-un cadru din care lipsea dragostea și căldura părintească, se pare că ei au încercat să umple acest gol prin grija față de mase. în spatele ambiției de a deține puterea poate sta, pur și simplu, nevoia de afecțiune. Dar, în loc să

Povestea tragică a unui vagabond 57 și-o împlinească prin organizarea lumii interioare, au preferat s-o rezolve la nivelul celei exterioare. Oamenii mânați pot proveni și din medii în care a existat un sentiment acut de rușine sau jenă. în cartea lui de-o mare since¬ ritate, The Mart Who Could Do No Wrong [Omul care nu putea face rău] (Chosen Books, Lincoln, Va., 1981), pastorul Charles Blair își descrie copilăria petrecută în Oklahoma, în perioada crizei economice. Blair evocă amintirea dureroasă a zilelor când trebuia să străbată zilnic orașul până acasă, trăgând după el căruciorul cu lapte primit ca ajutor guvernamental. Când ajungea cu căruciorul pe strada lor, era silit să îndure batjocura băieților de-o seamă cu el. Din agonia acelor momente s-a născut în el hotărârea fermă de a nu mai face niciodată o asemenea muncă, care echivala în ochii lui cu o mare înjosire. Tot aici, Blair povestește ce s-a petrecut în timpul unei plim¬ bări de neuitat alături de o fată la care ținea. Pe neașteptate, un băiat cu o bicicletă nouă s-a oprit lângă ei, invitând-o pe fată cu el. Fără să ezite, fata a sărit pe locul din spate, lăsându-1 pe Blair singur, în urma lor. Umilința resimțită în acel moment a născut în sufletul lui dorința de a avea și el într-o bună zi ceva asemănător acelei biciclete, dorința de a avea mijloace materiale prin care să-i impresioneze pe cei din jur, câștigându-le atenția și loialitatea. Și acele hotărâri, venite din forul lui interior, i-au îndrumat în mod hotărâtor pașii în viață. Ele au alimentat o ambiție care, după spusele autorului, l-a trădat. Mai târziu, a vrut să posede cel mai luxos automobil, să fie pastorul celei mai frumoase și mai mari bi¬ serici și să aibă cele mai elegante haine. Toate acestea erau meni¬ te să dovedească faptul că reușise să depășească perioada grea a crizei din Oklahoma. Nu era un nimeni; nu era sărac. Poftim, uite dovada! Charles Blair fugea de ceva înspre altceva. Cu toate că pornirile lui erau camuflate de tot felul de motivații spirituale, menite să impresioneze, și cu toate că lucrarea îi era încununată de-o mare reușită, undeva, în forul lui interior, mai persistau urmele adânci ale trecutului. Și, deoarece suferința din trecut a rămas ca un ele¬ ment sortit să perturbe universul lui interior, ea a ieșit mereu la suprafață, punându-și amprenta pe hotărârile și pe sistemul lui de

58 Ordine în universul interior valori și împiedicându-1 să vadă ce se petrecea cu viața lui, ajunsă la o mare răscruce. Rezultatul final: o catastrofă - eșecul, rușinea și umilința publică. Trebuie însă adăugat că el și-a revenit și acest lucru demon¬ strează faptul că există o speranță și pentru cei mânați. Charles Blair, omul mânat de odinioară, cel care încerca să scape de ru¬ șinea trecutului, este acum un om chemat, care merită admirația prietenilor săi. Din tot ce am citit, cred că povestea lui e una dintre cele mai pline de semnificații. Ar trebui să figureze pe lista de lec¬ turi obligatorii a oricărui om cu funcție de răspundere. în sfârșit, unii oameni se dezvoltă intr-un mediu în care a fi mânat este un mod de viață. într-o carte intitulată WealthAddic­ tion [Dependent de bogăție], Philip Slater descrie mediul în care au copilărit mai mulți miliardari. în aproape fiecare relatare există dovezi care atestă că, încă din copilărie, acești oameni au făcut din acumularea de obiecte și din manipularea altora o sursă de amu¬ zament. Nu cunoșteau aproape deloc joaca de dragul distracției. Știau doar să câștige, să acumuleze. Așa văzuseră la părinții lor și, prin urmare, li se părea unicul mod de viață. Așadar, ambiția lor de a deveni bogați și puternici își avea rădăcinile în trecut. Pentru acești oameni, noțiunea de univers interior ordonat nu-nseamnă mai nimic. Singurul lucru care merită atenție este ca¬ drul public al vieții, unde lucrurile pot fi apreciate cantitativ, pot fi admirate și folosite. Desigur, omul mânat poate proveni din multe alte medii, iar cele de până acum sunt doar câteva exemple. Un singur lucru este valabil în toate cazurile: oamenii mânați nu știu niciodată să se bu¬ cure de liniștea unui univers interior aflat în ordine. Scopurile lor imediate țintesc în afară, au în vedere aspectul material și cantita¬ tiv. Orice altceva pare ireal, lipsit de sens. Și totul trebuie păstrat cu orice preț, așa cum a făcut Saul, care a crezut că puterea e mai importantă decât prietenia lui strânsă cu David. Aș vrea să ne lămurim în privința unui lucru când vorbim de¬ spre oamenii mânați. Nu îl includem aici doar pe omul de afaceri care se vrea mereu în frunte sau pe sportivul de performanță. Vor¬ bim aici despre ceva mai atotprezent decât dependența de muncă. Oricare dintre noi se poate analiza și poate constata dintr-odată că

Povestea tragică a unui vagabond 59 a fi mânat a devenit modul nostru de viață. El se poate materiali¬ za în dorința de a ne consolida renumele de buni creștini, de a trăi o experiență spectaculoasă pe plan spiritual, de a ocupa o funcție înaltă care, departe de a fi motivată de dorința de a sluji, e doar un pretext pentru a-i domina pe cei din jur. O simplă gospodină, un elev, oricare dintre noi, poate fi un om mânat. Există șanse de îndreptare? Poate un om mânat să se schimbe? Cu siguranță! Procesul de schimbare începe în momentul în care un astfel de om își dă seama că acționează sub imperiul unor ambiții personale, nicidecum pe baza unei chemări. Această descoperire este înlesnită de obicei de lumina intensă, pătrunzătoare, pe care o aduce întâlnirea cu Hris­ tos. Așa cum au descoperit și cei doisprezece ucenici, întâlnirea cu Isus a scos la lumină toate manifestările și rădăcinile acestor impulsuri. Pentru a rezolva problema, omul trebuie să facă o apreciere obiectivă a motivațiilor și sistemului său de valori, așa cum a fost nevoit și Petru să o facă în „confruntările” sale periodice cu Isus. Cei care vor să se elibereze de propria lor dorință de afirmare vor trebui să asculte de îndrumătorii spirituali care ne vorbesc azi în Numele lui Hristos. S-ar putea să fie nevoie de renunțări pentru a învăța smerenia, de o disciplină care presupune despărțirea de anumite lucruri, nu neapărat dăunătoare, dar care ne-au dominat printr-o întrebuin¬ țare improprie. S-ar putea să fie nevoie ca omul mânat să-i ierte pe unii care în trecut n-au știut să îi ofere afecțiune și apreciere, atunci când a avut nevoie de ele. Și toate acestea pot fi doar începutul. Apostolul Pavel era un astfel de om înainte de a deveni creștin. Ca tânăr mânat, a învățat plin de sârguință, a fost activ, a apărat cu ardoare Legea, a fost prețuit de toți. Frenezia lui dinainte de con¬ vertire amintea de cea a unui maniac. Era mânat spre un scop ilu¬ zoriu; mai târziu, privind înapoi la fostul său mod de viață, cu toate dorințele sale de nestăpânit, spunea că totul a fost „o pierdere”.

6o Ordine în universul interior Pavel a fost un om mânat până când Hristos l-a chemat. Știm că, în momentul în care Pavel a căzut în genunchi înaintea Dom¬ nului, pe drumul Damascului, în universul lui interior a avut loc o explozie eliberatoare. Ce schimbare imensă de la ambiția care-1 mânase spre Damasc, în încercarea de a rade creștinismul de pe fața pământului, la acel moment de răscruce, când, într-o totală supunere, L-a întrebat pe Isus Hristos: „Ce să fac, Doamne?” Un om mânat a fost convertit într-un om chemat. Aș fi vrut ca acel fenomen să se fi petrecut și în interlocutorul meu, pe care soția îl presa acum să părăsească locuința. Am discu¬ tat de nenumărate ori despre dorința lui nepotolită de a învinge, de a câștiga, de a impresiona. Au fost câteva situații în care am crezut că mi-a înțeles mesajul, lăsându-mi impresia că făcuse progrese. Eram chiar convins că avea de gând să-și deplaseze centrul de gre¬ utate al vieții dinspre exterior spre interior. Aproape că-1 vedeam, în imaginația mea, căzând în genunchi înaintea lui Hristos, renunțând la ambiții, vindecat de toate acele amintiri dureroase provocate de un tată care îi inoculase ideea că este un ratat. Cât de mult îmi doream ca prietenul meu, vagabon¬ dul care răzbătuse în viață, să devină un ucenic chemat de Hristos, nicidecum un om mânat mereu de ambiția de a acumula realizări pentru a demonstra ceva. Dar acest lucru nu s-a întâmplat niciodată și, în cele din urmă, am pierdut legătura cu el. Ultima dată când am auzit despre el, am aflat că ambiția l-a costat tot ce-a avut: familia, căsnicia, afacerile. Căci l-a mânat direct în mormânt.

Notă pentru cei dezorganizați: Dacă în universul meu interior va domni ordinea, lucrul acesta se va datora faptului că mă consider ispravnicul lui Hristos, și nu stăpân peste țelul, rolul și identitatea mea.

5 Viata trăită ca om chemat f în cartea sa, A Casket of Cameos [Sicriul medalioanelor], F. W. Bo­ reham reflectează asupra credinței unchiului Tom, personajul lui Harriet Beecher Stowe. Bătrânul sclav fusese strămutat din ținutul lui, Kentucky, și îmbarcat pe un vapor spre o destinație necunos¬ cută. A fost un moment de mare răscruce și, spune Boreham: „Cre¬ dința unchiului Tom se clătina. I se părea că, părăsind-o pe mătușa Chloe, pe copii și pe vechii lui tovarăși, îl părăsea pe Dumnezeu! “ După ce adormi, sclavul avu un vis. „Visa că era din nou înapoi și că micuța Eva îi citea din Biblie. îi auzea chiar glasul: «Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine și râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde, și flacăra nu te va aprinde. Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău!»“ Boreham continuă: Ceva mai târziu, sărmanul Tom avea să sufere groaznicele lovituri de bici ale stăpânului său. „Dar, spune d-na Stowe, lovitw’ile atingeau acum numai învelișul omului, nu și inima lui, ca mai înainte. Deși Tom se supusese, Legree nu putea să nu-și dea seama că-și pierduse oarecum din puterea pe care o avusese asupra lui. în timp ce negrul dispăru în colibă, iar el își întorcea brusc calul, mintea lui fu străfulgerată de una

64 Ordine in universul interior din acele săgeți pe care conștiința le trimite în sufletul omu¬ lui înrăit înțelese dinti'-o dată limpede că Dumnezeu stătea între el și victima lui și-L hulit‘ (s.n.).* Omul chemat Pentru a face o distincție între oamenii mânați și cei chemați, vom analiza încrederea pe care fiecare dintre ei o posedă. Oamenii m⬠nați se bazează pe o încredere dobândită prin tenacitate, zi de zi. Dar, adesea, atunci când se așteaptă cel mai puțin, evenimentele ostile urzesc un complot, aducând cu sine posibilitatea unui co¬ laps. Cei chemați au o forță izvorâtă din interior, o perseverență și o putere care nu pot fi perturbate de loviturile din afară. Oamenii chemați pot proveni din cele mai neașteptate medii și par a fi înzestrați cu calități dintre cele mai neobișnuite dar, fiind modești, pot trece neobservați și neapreciați. Să privim din nou la cei pe care i-a ales Hristos: puțini dintre ei ar fi putut candida pen¬ tru poziții înalte în ierarhia religioasă sau economică a vremii. Ade¬ vărul e că nici nu se pricepeau la așa ceva, pentru că erau oameni de rând. însă Hristos i-a chemat și totul s-a schimbat pentru ei. Decât să trăiască mânați, unii sunt atrași de mâna întinsă 2 unui Tată care-i cheamă. Aceste chemări se pot auzi de obicei în­ tr-un univers interior în care domnește ordinea. Ioan - imaginea omului chemat de Dumnezeu Ioan Botezătorul ilustrează perfect omul chemat de Dumnezeu. E a avut curajul să le spună evreilor din vremea sa că trebuie să re¬ nunțe la pretenția că sunt neprihăniți în ochii lui Dumnezeu doai în virtutea originii lor etnice și, mai ales, să admită necesitatea une pocăințe spirituale și morale. Botezul, spunea el, urma să dovedeas că schimbarea lor autentică. Era deci de așteptat ca toți să adopte ( * Frank W. Boreham, A Casket of Carne os, 1924, reeditare, Judson, Valley Forge, Pa 1950, p. 266.

Viața trăită ca om chemat 65 anumită poziție față de Ioan. El nu vorbea niciodată pe ocolite. Nu-ți rămânea decât să-l iubești sau să-l urăști; de altfel, a și fost decapitat de unul care l-a urât. Dar nu înainte de a-și fi terminat lucrarea. Ioan, omul chemat de Dumnezeu, este opusul lui Saul, bărba¬ tul mânat de ambiție. Se pare că Ioan și-a intuit de la bun înce¬ put destinul extraordinar, a simțit în adâncul lui că Dumnezeu l-a ales pentru o anume lucrare. Acest contrast dintre el și Saul poate fi remarcat mai ales atunci când identitatea și siguranța izvorâtă din chemarea fiecăruia dintre ei sunt supuse amenințărilor. Saul cel bătăios a reacționat violent, luptând împotriva unor presupuși dușmani, convins fiind că păstrarea puterii și menținerea tronului depindeau doar de el. Cu Ioan, lucrurile stau cu totul altfel. Urmăriți-1 cum primește vestea că i-ar fi scăzut faima. Să presupunem, doar de dragul de a dramatiza, că Ioan e pe punctul de a-și pierde slujba. Secvența pe care o am eu în minte începe după ce Ioan L-a prezentat pe Hris­ tos mulțimilor și acestea își îndreaptă dragostea spre „Mielul lui Dumnezeu^ (Ioan 1:36). I se aduce la cunoștință lui Ioan faptul că mulțimile, și chiar unii dintre ucenicii lui, merg după Isus, ascul¬ tă învățăturile Lui și primesc botezul prin ucenicii Lui. Se pare că oamenii care i-au adus lui Ioan vestea că faima lui e în descreștere sperau să aibă ocazia de a vedea o reacție de supărare cât de mică la Ioan. Dar, spre marea lor dezamăgire, n-a fost așa. Omul nu poate primi decât ce-i este dat din cer. Voi înșivă îmi sunteți martori că am zis: „Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui.“ Cine are mireasă este mire; dar prietenul mire¬ lui, care stă și-l ascultă, se bucură foarte mult când aude glasul mirelui: și această bucurie, care este a mea, este deplină. Tre¬ buie ca El să crească, iar eu să mă micșorez (Ioan 3:27-30). Cei chemați înțeleg că sunt ispravnici Observați concepția de viață a lui Ioan bazată pe isprăvnicie. Cei care i-au adresat întrebarea au pornit de la presupunerea că mul¬ țimile i-au aparținut cândva lui Ioan, că el le-a câștigat prin darul

66 Ordine în universul interior lui de a convinge. Și, dacă presupunerea lor era întemeiată, atunci Ioan pierdea intr-adevăr ceva: statutul lui de mare profet. Nu acesta era însă și punctul de vedere al lui Ioan. El știa că nu-i aparținuse nimic niciodată, cu atât mai puțin oamenii. Ioan gândea ca un ispravnic și orice om chemat de Dumnezeu procedea¬ ză la fel. Sarcina ispravnicului este doar aceea de a conduce trebu¬ rile cum se emane în locul proprietarului, până când acesta revine pentru a prelua conducerea. Ioan a știut de la început că mulțimea care îl părăsea pentru Isus nu fusese niciodată a lui. Dumnezeu i-o dăduse în grijă pentru o vreme, iar acum venise să o ia din nou în primire. Ioan a înțeles și a acceptat această realitate. Ce diferență între Ioan și Saul, care a acționat în baza presupu¬ nerii că tronul lui Israel era al lui și că putea să facă tot ce voia cu el! Credea că, dacă ai ceva, trebuie să ții cu dinții de acel lucru, să îl păzești cu orice preț. Dar Ioan nu vedea lucrurile așa. Prin urmare, când a venit Hristos să ia în stăpânire mulțimile, Ioan a fost bucu¬ ros să-I cedeze locul. Felul în care și-a înțeles Ioan menirea de ispravnic ne aduce în atenție un principiu actual de mare importanță. Ceea ce erau masele pentru el pot fi pentru noi cariera, bunurile, înzestrări¬ le noastre naturale sau spirituale, sănătatea. Oare toate astea ne aparțin sau noi doar le administrăm în Numele Celui ce ni le-a dat? Oamenii mânați consideră că sunt ale lor de drept, oamenii chemați nu. Când oamenii mânați pierd aceste lucruri, se declan¬ șează o criză majoră. Când le pierd cei chemați, nu se schimbă nimic. Lumea lor interioară rămâne aceeași, poate devine chiar mai trainică. Oamenii chemați știu exact cine sunt La Ioan se observă o a doua calitate a oamenilor chemați: con¬ știința propriei identități. Vă amintiți, le-a zis el, că v-am spus ade¬ sea că nu sunt eu Hristosul. Faptul că știa cine nu este era primul pas spre a ști cine este. Ioan nu-și făcea iluzii cu privire la propria identitate. Aceasta fusese deja confirmată în forul său interior. Prin comparație, cei a căror lume interioară e în dezordine tind să aibă o identitate neclară. Pot să aibă o incapacitate crescândă

Viața trăită ca om chemat 67 de a face deosebire între identitatea personală și rolul pe care-1 în¬ deplinesc. Nu mai fac distincție între ceea ce fac și ceea ce simt. De aceea, celor ce au avut puterea în mâini le este foarte dificil să renunțe la ea și, adesea, vor lupta până la moarte pentru păstrarea ei. De aceea pensionarea e atât de grea pentru mulți. Așa se explică și depresiile pe care le suferă o mamă când ultimul copil părăsește casa părintească. Trebuie să reflectăm serios la problema identității, pentru că se pare că este un subiect de mare actualitate. Ioan ar fi putut profita ușor de naivitatea maselor în perioada lui de glorie, după cum ar fi putut să se lase flatat de aplauzele lor. Faptul că masele au renun¬ țat la loialitatea față de preoții din Ierusalim în favoarea lui l-ar fi putut umple de aroganță și ambiție. Nu i-ar fi fost greu deloc să afirme că el e Hristosul, atunci când a fost întrebat cine e. îți poți imagina destul de ușor că, un om mai puțin integru decât Ioan, într-un moment de slăbiciune, ar fi spus: „Mă rog, nu m-am gândit că e chiar așa cum spuneți voi, dar poate că aveți dreptate; am în mine ceva din felul de a fi al lui Mesia. Ce-ar fi să presupu¬ nem că eu sunt Hristosul și să vedem ce-o să se întâmple?” Dacă Ioan ar fi fost așa, poate c-ar fi reușit să păcălească pe cineva o vreme. Dar adevăratul Ioan nici măcar n-a încercat. Forul său interior era prea bine ordonat pentru a-i ascunde consecințele unei false identități. Dacă a existat un moment în care ovațiile mulțimii au răsunat cu tărie, glasul lui Dumnezeu din interiorul lui Ioan a fost și mai puternic. Și acea voce era mai convingătoare, pentru că Ioan in¬ staurase liniștea și ordinea în lumea lui interioară încă din anii de solitudine. Nu subestimați importanța acestui principiu. Astăzi, în lumea noastră orientată spre mijloacele de informare în masă, mulți con¬ ducători buni și talentați se află permanent în fața tentației de a începe să creadă în sloganurile propriei lor campanii publicitare. Și, în cazul în care o fac, o fantezie mesianică le infestează treptat personalitatea și stilul de conducere. Uitând cine sunt, ajung la o imagine deformată a propriei identități. Ce s-a întâmplat? Au devenit prea ocupați pentru a se mai retrage în forul lor interior și a face ordine. Imperativele organizației devin copleșitoare, iar

68 Ordine în universul interior laudele admiratorilor prea măgulitoare. în consecință, în agitația care le însoțește viața publică, chemarea lui Dumnezeu se pierde neauzită. Oamenii chemați sunt conștienți de misiunea lor Analizând încă o dată răspunsul înțelept pe care l-a dat Ioan, vom constata că profetul din deșert și-a înțeles și menirea de înain­ te-mergător al lui Hristos. Iar aceasta este încă o dimensiune a che¬ mării. Celor care au vrut să-i afle părerea despre Omul din Nazaret care atrăgea mulțimile la El Ioan le-a spus că rolul său se asemăna cu cel al cavalerului de onoare la o nuntă: „Cine are mireasă, este mire; dar prietenul mirelui [acesta fiind Ioan], care stă și-l ascultă, se bucură foarte mult când aude glasul mirelui'4 (Ioan 3:29). Rolul cavalerului e doar acela de a sta alături de mire și de a se îngriji ca întreaga atenție să se concentreze asupra acestuia. Ar fi nepotrivit ca în timpul rostirii jurămintelor să se întoarcă brusc spre invitați și să înceapă să cânte sau să țină un monolog umoristic. Se poate spune că un cavaler și-a îndeplinit bine misiunea atunci când nu a atras deloc atenția asupra lui, ci a îndreptat-o asupra miresei și a mirelui. Și tocmai acest lucru l-a făcut și Ioan. Dacă Isus Hristos era mirele, pentru a folosi metafora lui Ioan, atunci Botezătorul a fost cavalerul lui și nimic altceva. Acesta era scopul pentru care fusese chemat, și el n-a râvnit la mai mult. Deci faptul că a văzut mulțimi¬ le îndreptându-se spre Isus a fost singura confirmare pe care o do¬ rea Ioan; scopul său se împlinise. Dar numai cei chemați, asemeni acestui om, pot rămâne netulburați în astfel de împrejurări. Oamenii chemați înțeleg ce înseamnă devotamentul neabătut Și, în ultimul rând, Ioan, ca om chemat, a înțeles ce înseamnă a fi devotat. „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micșorez44 (Ioan 3:30), le-a spus el ucenicilor. Nici un om mânat de ambițiile lui nu ar fi putut spune ca Ioan, pentru că astfel de oameni simt nevoia să

Viața trăită ca om chemat 69 atragă atenția tot mai mult, să acumuleze tot mai multă putere, tot mai multe bunuri materiale. Atracțiile vieții publice ar fi dus la un spirit de competiție, dar chemarea inițială din interior s-a impus. Ceea ce Ioan a început să facă - să îndrepte atenția spre Hristos, Mielul lui Dumnezeu - a fost dus la bun sfârșit. îndeplinindu-și rolul de verigă de legătură, Ioan s-a declarat mulțumit și a fost gata să se retragă. Aceste calități ale lui Ioan - înțelegerea faptului că era un is¬ pravnic, conștiința propriei identități, devotamentul neabătut ­ sunt specifice unui om chemat de Dumnezeu, unui om care clădeș¬ te întâi în interior sau în lumea ascunsă a inimii, pentru ca în afară să curgă izvoarele vieții. Ce diferență uriașă între viața regelui Saul și cea a lui Ioan Bo¬ tezătorul! Primul a dorit să apere o colivie de aur și a pierdut; al doilea s-a mulțumit cu un loc în deșert și cu șansa de a sluji, și a câștigat. Pace și bucurie Distingem la Ioan tot felul de calități demne de admirație. El emană o pace care n-are nimic de a face cu siguranța slujbei lui. Stau adesea de vorbă cu persoane a căror carieră s-a destrămat dintr-o dată, din diferite motive, și care au ajuns apoi niște epave. Reiese din aceste situații că și-au clădit toată existența în jurul ca¬ rierei lor, și nu pe fermitatea și stabilitatea unui univers interior în care vorbește Dumnezeu. Vedem la Ioan o bucurie care nu trebuie confundată cu varian¬ ta modernă a fericirii - o stare sufletească dependentă de reușită. Când alții se gândeau că pe Ioan l-ar putea îngrijora perspectiva unui final ratat, au descoperit că de fapt el era mulțumit, în ciuda faptului că mulțimile îl părăseau. Probabil că unii din vremea lui nu gândeau așa, însă Ioan era foarte sigur pe el, pentru că evalua totul în primul rând în forul lui interior, acolo unde adevăratele valori se conturează în armonie deplină cu Dumnezeu. Ioan este, de fapt, un om chemat. El este o ilustrare pentru cu¬ vintele lui Stowe, când scria despre loviturile lui Simon Legree care il atingeau pe unchiul Tom doar pe dinafară, nu și în inimă. Exista

70 Ordine în universul interior ceva între Ioan și aparentul lui eșec. Acel ceva era realitatea de ne¬ contestat a chemării lui Dumnezeu, pe care Ioan o auzise în forul său interior. Și această voce a fost mai puternică decât oricare alta. Ea venea dintr-un loc în care domnea ordinea. Cum ajungi un om chemat Privind cu admirație la Ioan Botezătorul, ne punem evident între¬ barea: Cum a ajuns el să fie astfel? Care era sursa acelei hotărâri, a acelei puteri, a acelei capacități de a privi evenimentele cu totul altfel decât o făceau ceilalți? O sondare a trecutului său ne va ajuta să examinăm structura și substanța vieții sale interioare. O primă explicație pentru felul de a fi al lui Ioan trebuie c㬠utată în comportamentul părinților lui, care i-au modelat viața de la început. Așa cum reiese din Scriptură, Zaharia și Elisabeta erau oameni sfinți, care-au acordat toată atenția chemării lui Ioan. Aceasta le fusese revelată prin diferite arătări angelice. Iar ei, din primele zile, au căutat să-l familiarizeze pe Ioan cu destinul care-1 aștepta. Avem puține informații cu privire la începuturile vieții lui în casa părinților, dar știm că ei erau oameni de-o mare integritate, evlavioși, hotărâți. Părinții lui Ioan trebuie să fi murit când el era încă la o vâr¬ stă fragedă. Cum a suportat această pierdere, nu știm. Dar, când Scriptura îl menționează din nou pe Ioan, aflăm că trăia singur în deșert, izolat de lumea căreia îi va vorbi mai târziu ca profet. în anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar - pe când Pilat din Pont era dregător în ludea, Irod, cârmuitor al Galileii, Filip, fratele lui, cârmuitor al Ituriei și al Trahonitei, Lisania, cârmuitor al Abilenei, și în zilele marilor preoți Ana și Caiafa - Cuvântul lui Dumnezeu a vorbit lui Ioan, fiul lui Zaharia în pustie. Și Ioan a venit prin tot ținutul din împre¬ jurimile Iordanului și propovăduia botezul pocăinței, pentru iertarea păcatelor (Luca 3:1-3). Aceste cuvinte ne introduc într-un cadru care vorbește de la sine. Cezar era la Roma îndeletnicindu-se cu treburi importante, ca orice împărat. Ana și Caiafa erau în Templul de la Ierusalim ve¬

Viața trăită ca om chemat 71 ghind la menținerea unei vieți religioase organizate. Și mai erau o sumedenie de personalități politice prinse în febra unor evenimen¬ te aparent importante. Pentru ei, totul se derula în sfera puterii, a notorietății și a relațiilor sociale. Dar Cuvântul lui Dumnezeu a vorbit lui Ioan, un om neînsem¬ nat, care trăia într-un loc neînsemnat: în deșert. De ce Ioan? Și de ce în deșert? îmi amintesc de cuvintele lui Herbert Butterfield, care m-au impresionat profund: în istorie, ca și în viață, se întâmplă nu de puține ori să întâl¬ nim oameni neinstruiți care par a fi atins o profunzime spiri¬ tuală deosebită... în timp ce alții, cu o educație solidă, îți lasă impresia că recurg la tot felul de „acrobații* intelectuale pen¬ tru a-și ascunde golul lăuntric.* De ce Ioan? în esență, pentru că Dumnezeu l-a chemat pe Ioan, iar el a răspuns. Chemarea presupunea supunere față de căile lui Dumnezeu, față de metodele și criteriile Lui pentru asigurarea re¬ ușitei. Ioan era gata să accepte condițiile, indiferent de prețul plătit prin suferințe sau singurătate. De ce un deșert? Poate pentru că în deșert oamenii pot auzi și reflecta la lucruri pe care rar le-ar auzi și gândi în orașele aglo¬ merate, acolo unde oamenii sunt de obicei ocupați, înconjurați de zgomot și orbiți de iluzia propriei importanțe. Câteodată, în ora¬ șe, zgomotul vieții publice e atât de mare, încât glasul șoptit al lui Dumnezeu nu mai poate fi auzit. Și, câteodată, oamenii din orașe sunt prea trufași pentru a-L mai asculta pe Dumnezeu, trăind în mijlocul zgârie-norilor din oțel și beton, al teatrelor pline de culoa¬ re sau al templelor lor incredibile. Dumnezeu l-a îndrumat pe Ioan să meargă în deșert, unde îi putea vorbi. Și când acesta a ajuns acolo, El a început să aibă asu¬ pra sa o influență care a schimbat imaginea lui Ioan cu privire la societatea din vremea lui. Acolo, în deșert, a dobândit o nouă viziu¬ ne asupra religiei, asupra binelui și răului, asupra celor rostuite de Herberl Butterfield, Chrisliunily and Ilistory, New York, Charles Scribner’s Sons, 1949, P- 115.

72 Ordine în universul interior Dumnezeu pentru omenire. Și acolo și-a dezvoltat o sensibilitate deosebită și un curaj care aveau să-l pregătească pentru o sarcină extraordinară: aducerea oamenilor din vremea lui la Hristos. Uni¬ versul lui interior s-a clădit în deșert. Cuvântul lui Dumnezeu a venit la Ioan în deșert. Ce loc ciudat Și-a ales Dumnezeu pentru a vorbi! Ce poate un om să învețe în de¬ șert? Mie nu prea-mi plac deșerturile și prefer să le ocolesc, dacă se poate. Pentru mine, deșerturile înseamnă durere, izolare și suferin¬ ță. Și nimeni nu-și dorește așa ceva. E greu să-ți duci viața în deșert atât din punct de vedere biologic, cât și spiritual. Dar un lucru e de necontestat: cele mai mari lecții se pot învăța în deșert, cu condiția ca în clipa cea mai grea să asculți chemarea lui Dumnezeu. în deșert se poate învăța despre uscăciune, pentru că deșertu¬ rile sunt uscate. Ioan avea să învețe nu doar să se obișnuiască cu uscăciunea deșertului, dar și să cântărească în mod realist aridita¬ tea spiritelor oamenilor cărora avea să le vorbească la Iordan. în deșert se învață dependența de Dumnezeu. Viața în pustie, după cum învățaseră și evreii cu secole în urmă, nu poate fi între¬ ținută fără bunăvoința unui Dumnezeu milos. Doar cineva care a avut de înfruntat greutăți comparabile cu cele ale vieții în deșert știe ce înseamnă să fie total dependent de Dumnezeu, pentru că nu i-a mai rămas nimic altceva. Există, în orice caz, și un aspect mai puțin sumbru al deșertu¬ lui. Pustia asigură un loc în care ești liber să gândești, să planifici, să te pregătești. Iar apoi, la vremea potrivită, ca și Ioan, poți apărea dintr-un teren secetos cu bateriile încărcate, cu un mesaj, cu ceva de spus care va da pe față ipocrizia și superficialitatea. Cuvintele pătrund până la rădăcina spiritului uman, aducându-i pe oameni la Hristosul lui Dumnezeu. în deșert, chemarea poate fi mai bine auzită. înfruntându-și adversarii, apoi împotrivirea plină de furie a lui Irod, a cărui viață imorală o condamna ca profet, chemarea lui Ioan a început să se manifeste tot mai puternic. Acest lucru se poate observa în liniș¬ tea interioară evidentă cu care își ducea la îndeplinire misiunea profetică. Exista în el ceva deosebit care lucra și care îi asigura din start o independență a înțelepciunii și judecății. Puțini se puteau sustrage mesajului său.

Care era structura acelei lumi interioare care s-a format în de¬ șert? La drept vorbind, autorii biblici nu ne dau un răspuns prea clar. Ni se prezintă pur și simplu realitatea existenței unei vieți interioare ordonate. Ioan este prototipul a ceea ce urmărim noi. într-un univers exterior în care totul pare haotic și dezordonat, el emană siguranță și încredere. Am învățat oare ceva de la Saul, Ioan și prietenul meu - „va¬ gabondul care a reușit în afaceri“? Cred că lecția pe care ne-o oferă ei e clară. Privește înăuntru, spun ei. Care e forța care te susține? De ce acționezi așa? Ce speri să obții în final? Și care ar fi reacția ta dacă ai pierde tot ce-ai obținut? Privesc în forul meu interior și descopăr că aproape zilnic am de ales între a fi ca Saul sau ca Ioan. Trăind într-o lume a com¬ petiției, în care realizările sunt aproape totul, găsesc că este mai ușor să fiu ca Saul, să mă agăț de lucruri, să le apăr, să domin. Și chiar mă pot trezi făcând toate astea și, totodată, convingându-mă pe mine însumi că fac lucrarea lui Dumnezeu. Stresul acumulat printr-un astfel de comportament poate deveni prea greu de su¬ portat. Mai sunt și zile când aș putea fi ca Ioan. Ascultând chemarea lui Dumnezeu, pot afla ce am de făcut. S-ar putea să fie nevoie de curaj și disciplină, dar rezultatele sunt de acum în mâna Celui care cheamă. Dacă eu cresc sau descresc este treaba Lui, nu a mea. Dacă îmi ordonez viața după așteptările mele sau ale altora și mă apre¬ ciez în funcție de părerile altora, generez instalarea haosului în lumea mea interioară. Dar, dacă acționez în virtutea chemării lui Dumnezeu, înseamnă că mă pot bucura de o ordine desăvârșită în forul meu lăuntric.

Sectorul 2 Motivația Folosirea timpUlur Restaurarea înțelepciunea și cunoașterea Tăria spirituală

Notă pentru cei dezorganizați: Dacă in universul meu interior va domni ordinea, lucrul acesta se va datora hotărârii mele de a socoti zilnic timpul ca fiind un dar de la Dumnezeu, care trebuie folosit cu chibzidnță.

Mi-a văzut cineva timpul? Nu știu unde i-am pus! La terminarea unei prelegeri ținute unui grup de pastori, în care menționasem niște titluri de cărți recent citite, un tânăr pastor m-a întrebat: „Cum ați găsit timp să citiți toate aceste cărți? La începu¬ tul misiunii mele credeam că voi putea să fac și eu acest lucru. Dar iată că, de câteva săptămâni, n-am mai citit nici o carte. Sunt prea ocupat! “ Am discutat puțin despre disciplina lecturii și discuția s-a ex¬ tins și asupra altor sfere din viața acelui om. Mi-a mărturisit că se simțea vinovat din cauza sărăciei activității lui spirituale care era, de fapt, aproape inexistentă. Mi-a spus că de mult n-a mai stat serios de vorbă cu soția lui. S-a plâns de faptul că predicile lui nu răspundeau propriilor lui pretenții. Iar în finalul discuției noastre mi-a mărturisit că dificultatea de a-și găsi timp pentru o carte era o nimica toată în comparație cu frământările sale interioare, mult mai mari. „Practic, a spus el, sunt complet dezorganizat. Nu reu¬ șesc să fac ceva cât de cât important.14 Am înțeles foarte bine ce voia să spună acest tânăr. Eu însumi am avut o perioadă similară. Și, dacă și ceilalți colegi ar fi fost sin¬ ceri, am fi constatat că noi doi nu eram cazuri izolate. Lumea e

8o Ordine în universul interior plină de oameni care nu știu ce înseamnă viața organizată și cărora timpul le-a scăpat printre degete. William Barclay, comentând pe marginea firii dezordonate a lui SamuelTaylor Coleridge, scria: Găsim în viața lui Coleridge tragedia supremă a lipsei de dis¬ ciplină. Niciodată o minte atât de dotată nu a creat atât de puțin. A părăsit Universitatea Cambridge pentru a se înrola în armată; a părăsit armata pentru că nu putea țesăla caii; s-a înscris la Oxford, de unde a plecat fără să obțină o diplomă. A pus bazele unui ziar intitulat The Watchman, care a su¬ praviețuit doar zece numere. S-a spus despre el: ,.Și-a risipit timpul plănuind lucruri mari pe care nu le-a făcut niciodată. Coleridge avea toate darurile unui mare poet, mai puțin ace¬ la al efortului concentrat și susținut.” în mintea lui existau cărți întregi, după cum el însuși spunea, gata să fie așternute pe hârtie. „Sunt pe cale, spunea el, de a trimite la tipar două volume.” Dar cărțile n-au prins niciodată contur în afara închipuirii lui, pentru că n-a reușit să-și impună disciplina de a sta la masa de scris. Fără disciplină, nimeni n-a reușit să atingă o treaptă superioară sau să se mențină pe ea!* Coleridge rămâne dovada vie a omului înzestrat cu un talent multilateral, cu o inteligență deosebită și mijloace de comunicare ieșite din comun, pe care totuși le-a risipit datorită incapacității de a-și organiza timpul. încercările lui nereușite în sfera literară sunt similare încercărilor altora în sfera familiei, a bisericii, a profesi¬ unii. Cred că nici unul dintre noi nu vrea să ajungă la sfârșitul vieții și să privească înapoi cu regretul de a nu fi făcut ceva ce i-ar fi stat în putință, așa cum i s-a întâmplat lui Coleridge. Pentru a împie¬ dica o astfel de eventualitate, e necesar să știm să ne organizăm timpul pe care ni l-a dăruit Dumnezeu. * William Barclay, The Gospel ofMatthew, Philadelphia, Westminsler, 1975, p. 280.

Mi-a văzut cineva timpul? 81 Simptome ale dezorganizării Primul pas pe care ar trebui să-l facem e o apreciere severă a felu¬ lui în care ne folosim timpul. Suntem sau nu ordonați? Să luăm în discuție trăsăturile unei vieți din care lipsește organizarea. Une¬ le simptome pot să pară puțin ridicole sau chiar mărunte, dar ele alcătuiesc împreună o imagine coerentă. Am să vă dau câteva exemple. De pildă, uneori, când lipsa organizării își face apariția, o recunosc prin aspectul dezordonat pe care îl ia biroul meu. Același lucru se întâmplă și cu noptiera din dormitor. De fapt, aproape orice supra¬ față orizontală care-mi iese-n cale este acoperită treptat de tean¬ curi de hârtii, acte nerezolvate și lucrări neterminate. Parcă le aud pe unele soții: „Poftim, citește ce zice aici! Parcă ar fi fost la tine în birou!“ Dar biroul meu poate fi bucătăria altcuiva, sau masa de lucru, sau atelierul. Esența este aceeași. Simptomele dezorganizării se reflectă în starea mașinii mele. Ea devine murdară și pe dinăuntru și pe dinafară. Nu mai sunt la cu¬ rent cu programul de la service și ajung în ultimul moment să-mi schimb pneurile pentru iarnă și la verificarea tehnică anuală. Când domnește dezorganizarea, încep să simt o diminuare a res¬ pectului de sine. Obsesiile încep să-și facă apariția; sunt cuprins în adâncul sufletului de teama că oamenii vor descoperi că munca mea nu e pe măsura investiției lor, că vor ajunge la concluzia că nu valorez nici jumătate din cât credeau ei. Știu că sunt dezorganizat când există o serie de întâlniri de care am uitat, mesaje telefonice la care nu am răspuns și termene li¬ mită pe care am început să le depășesc. Ziua e un șir continuu de obligații nerespectate și de scuze nefondate. (Trebuie să spun aici că nu mă refer la situații în care, în ciuda celor mai bune intenții ale mele, evenimentele au conspirat spre o finalitate nedorită. Chiar și cei mai organizați dintre noi au astfel de zile.) Dacă sunt dezorganizat, tind să-mi investesc energia în sarcini neproductive. Mă trezesc făcând lucruri mărunte și plictisitoare

82 Ordine în universul interior doar de dragul activității. Apare o tendință de a lăsa gândurile să zboare aiurea, de a evita deciziile, de a amâna. Dezorganizarea în¬ cepe să-mi afecteze orice inițiativă de a lucra bine și în ritm sus¬ ținut. Cei dezorganizați sunt nemulțumiți de rezultatul muncii lor. Dacă reușesc să finalizeze ceva, nici acel ceva nu le place. Le e greu să primească aprecierile celorlalți. în sinea lor știu că au făcut un lu¬ cru de mâna a doua. De multe ori m-am întors acasă cu o astfel de impresie după ce am predicat în cadrul serviciului duminical. Conduceam bătând nervos cu mâinile în volan, știind că aș fi putut predica mai bine dacă în timpul săptămânii mi-aș fi folosit mai bine timpul pentru studiu și pregătire. Creștinii dezorganizați se bucură rareori de comuniunea cu Dum¬ nezeu. Desigur că doresc să fie fideli acestei prietenii cu El, dar parcă niciodată nu reușesc să pună lucrurile pe făgașul bun. Nu trebuie să le vorbească nimeni despre necesitatea unor momente special acordate studiului biblic și meditației, mijlocirii și închin㬠rii. Cunosc deja acest lucru, dar nu îl fac. Se scuză spunând că nu au timp, dar în sinea lor știu că e mai mult o chestiune de organi¬ zare și voință. Dacă n-am o viață organizată, acest lucru se reflectă în calitatea relațiilor cu cei din jur. Trec zile întregi fără să am o discuție mai serioasă cu hui sau fiica mea. Chiar dacă vorbesc cu soția, conver¬ sația se menține la suprafață, e fără miez. Mă irită orice încercare din partea ei de a-mi atrage atenția asupra unor lucruri pe care le-am lăsat nefăcute sau asupra unor persoane pe care le-am dez¬ amăgit. De fapt, atunci când există o serioasă lipsă de organizare în ceea ce privește timpul, nu suntem mulțumiți nici de noi înșine, nici de serviciul nostru, nici de multe alte lucruri din jurul nostru. Iar tiparul distructiv care se formează mai poate fi rupt foarte greu. Lipsa de organizare trebuie învinsă. Altfel, în scurt timp, în lu¬ mea noastră interioară va domni dezordinea generală. Trebuie să preluăm controlul asupra timpului.

Mi-a văzut cineva timpul? 83 Psihologii sugerează multe motive care pot sta la baza dezor¬ ganizării, pe care e bine să le luăm în considerare. S-a scris mult pe tema folosirii și organizării timpului. Dar, dincolo de „rețetele­ minune“, există niște principii fundamentale de care va ține cont orice om care dorește să-și ordoneze viața. Punerea acestor princi¬ pii în practică va fi o încercare de natură să-i stimuleze pe cei care au ignorat importanța gestionării timpului personal. Alocarea timpului Regula de bază a organizării personale a timpului e simplă: timpul trebuie să fie alocat! Majoritatea dintre noi am învățat de mult acest lucru în ceea ce privește banii. Dându-ne seama că de cele mai multe ori nu dis¬ punem de suficienți bani pentru a face cu ei ce vrem, am găsit că e mai cuminte să ne facem un buget - să stăm să analizăm care ne sunt prioritățile. în ce privește banii, lucrurile erau clare. De îndată ce soția mea și cu mine ne-am angajat să fim ispravnicii a ceea ce ne-a dat Dum¬ nezeu, primul lucru pe listă l-au reprezentat întotdeauna zeciuiala și darurile de bună voie. Apoi, cheltuielile fixe, hrana, casa, cheltu¬ ielile de întreținere, cărțile (am căzut de acord să fixăm o anumită sumă pentru cărți) și așa mai departe am stabilit sume pe care am învățat deja să le folosim. Abia după ce am fixat aceste sume pentru cele strict necesare, ne aventurăm să cheltuim restul venitului, destinat unor lucruri nu atât necesare, cât dorite. Am inclus aici o masă la restaurantul preferat, un aparat de uz casnic sau un palton frumos, de exem¬ plu. Când nu se înțelege diferența între partea fixă și cea discrețio¬ nară a bugetului, se ajunge la datorii, adică la dezorganizare finan¬ ciară. Pentru că banii sunt limitați, construim bugete. Iar pentru că și timpul este limitat, se aplică același principiu. Un om dezordonat trebuie să-și formeze deprinderea de a-și aloca timpul. Această de¬ prindere presupune stabilirea diferenței dintre partea fixă - ceea

84 Ordine în universul interior ce trebuie făcut - și partea discreționară - ceea ce ne-ar plăcea să facem. Toate acestea i le-am spus mai tânărului meu prieten, pastorul, care dorea să afle de ce are rezultate atât de slabe. A rămas surprins când i-am mărturisit că și eu duc zilnic aceeași luptă. „Dar tu nu dai deloc impresia unui om care nu știe să-și împar¬ tă timpul”, mi-a replicat el. Eu am protestat: „Câteodată mă întreb dacă am cât de cât habar să mi-1 împart.” Toate acele simptome ale unei vieți dezordonate le am și eu uneori, dar am luat hotărârea (și asta nu s-a întâmplat numai o dată) de a pune capăt acelui mod de viață. Domnul timpului Tânărul meu prieten spera, desigur, că îi voi împărtăși câteva idei care m-au determinat să pornesc ofensiva ordonării vieții mele la capitolul „timp”. Dacă s-a așteptat să am un sac de soluții, am fost nevoit să-l dezamăgesc. în timp ce discutam, l-am sfătuit să priveas¬ că atent la Cel care pare să nu-Și fi pierdut niciodată vreo clipă. Când deschid Biblia, sunt profund impresionat de lecțiile prac¬ tice de organizare care se pot învăța din viața și lucrarea lui Isus Hristos. Toți cei patru evangheliști ni-L prezintă pe Isus în perma¬ nență solicitat, urmat îndeaproape atât de prieteni, cât și de duș¬ mani. Fiecare cuvânt al Său era înregistrat, fiecare acțiune era ana¬ lizată, fiecare gest era comentat. Practic, nu se poate vorbi despre o viață particulară în cazul lui Isus. Am încercat să mi-L imaginez pe Domnul trăind în lumea noas¬ tră. Ar apela oare la telefon sau la avion pentru a scurta distanțele? Ar face evanghelizare prin corespondență? Și-ar însuși avantajele tehnologiei moderne? Cum s-ar adapta într-o epocă în care o știre poate fi transmisă instantaneu în cele patru colțuri ale lumii pen¬ tru a face obiectul titlurilor de ziar din ziua următoare? Deși toate lucrurile din lumea Sa erau la o scară mult mai re¬ dusă, se pare că și El a fost supus acelorași solicitări exterioare ca și noi. Totuși, analizând viața lui Isus, nimeni nu are senzația că El S-ar fi grăbit vreodată, că ar fi trebuit să facă ceva în pripă sau

Mi-a văzut cineva timpul? 85 c-ar fi fost luat prin surprindere. Nu numai că își organiza timpul tară ajutorul unei secretare, dar reușea să găsească timp și pentru rugăciune și meditație, și pentru a fi împreună cu cei pe care Și i-a ales ca ucenici. Toate I-au fost cu putință, pentru că a știut să-Și împartă timpul. Merită să vedem cum a reușit Isus să-Și împartă atât de bine timpul. Ce L-a determinat să Se organizeze atât de bine? Primul lucru care mă impresionează este acela că El Și-a înțeles clar misiunea. Avea de făcut o lucrare capitală și Și-a adaptat mo¬ dul de folosire a timpului în funcție de ea. Lucrul acesta e evident în timpul ultimului Său drum spre Ierusalim, unde avea să fie răstig¬ nit. Pe când Se apropia de Ierihon, scrie Luca (cap. 18), Isus a auzit strigătul stăruitor al unui orb și S-a oprit, spre mirarea prietenilor și dușmanilor Lui. Pe ei îi intriga faptul că Isus părea să ignore dru¬ mul lung de șase-șapte ore pe care-1 mai aveau de străbătut până la Ierusalim, ținta lor, acolo urmând să sărbătorească Paștele. Desigur, ei aveau dreptate - dacă scopul lui Hristos ar fi fost doar să ajungă la timp la Ierusalim pentru o serbare religioasă. Dar, după cum ni se va preciza, nu aceasta era misiunea Lui principală. A Se atinge de cei nenorociți, precum orbul acela, era ceva mult mai important, suficient de important pentru ca Isus să-i acorde din timpul Lui. Nu mult timp după prima oprire, Isus face încă un popas, de data asta sub ramurile unui copac pentru a-1 chema jos pe Zacheu, vameșul știut de toată lumea. Domnul a dorit să stea la masă cu Zacheu, în casa lui. Mulțimea care era cu Isus a protestat din nou, in primul rând pentru că se întrerupea din nou călătoria spre Ieru¬ salim și, în al doilea rând din pricina reputației lui Zacheu, pe care il disprețuiam După părerea lor, Isus nu-Și folosea bine timpul. Din punctul de vedere al lui Isus însă timpul era bine folosit, penti'u că se în¬ scria pe linia misiunii Lui. Luca ne-a lăsat scrise cuvintele lui Isus, care lămuresc tocmai :elul lucrării Sale: „Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască :e era pierdut” (Luca 19:10). Ucenicilor le-a fost greu să înțeleagă scest lucru și Isus a trebuit să le aducă aminte mereu de scopul misiunii Sale. Câtă vreme nu înțelegeau natura lucrării Lui, nu pu¬

86 Ordine in universul interior teau să înțeleagă nici felul sau criteriile după care își împărțea El timpul. O a doua idee pe care o desprindem din felul cum Și-a organizat Isus timpul este aceea că El Și-a înțeles limitele. Când Isus S-a în¬ trupat pe Pământ ca Fiu al lui Dumnezeu, El a renunțat la une¬ le prerogative pe care le avea ca Domn al Cerurilor și a acceptat, pentru o vreme, anumite limitări umane, pentru a Se identifica pe deplin cu noi. El S-a făcut părtaș limitărilor noastre, dar a știut să le facă față - așa cum ar trebui să facem și noi. Să nu uităm nici o clipă faptul că Isus își făcea timp și Se retr㬠gea deoparte singur cu Tatăl Său Ceresc înaintea oricărei hotărâri și acțiuni importante pe durata misiunii Sale publice. Există un interval de treizeci de ani înainte ca Isus să-Și încea¬ pă lucrarea, treizeci de ani despre care Biblia nu ne dă date. Doar când vom fi primiți la Hristos, în veșnicie, vom putea înțelege pe deplin importanța acestor trei decenii. în cel mai bun caz, putem trage concluzia că au reprezentat o perioadă importantă de pre¬ gătire. Suntem uimiți să constatăm că au existat treizeci de ani de relativ anonimat și de pregătire, departe de orice privire, pentru trei ani de activitate importantă. în acest caz, nu trebuie să fim surprinși că Moise a trăit în de¬ șert patruzeci de ani din viață, înainte de a-1 înfrunta pe Faraon. Pavel a trăit retras mult timp în deșert, ascultându-L pe Dumne¬ zeu, înainte de a-și asuma misiunea de apostol. Și acestea nu sunt exemple izolate. Chiar înainte de a-Și începe lucrarea printre oameni, Isus a stat patruzeci de zile în pustie, în comuniune cu Tatăl. Nu uitați de noaptea petrecută în rugăciune înainte de alegerea celor doispre¬ zece. După o zi încărcată în Capernaum, îl găsim pe Isus în zori veghind pe munte. A existat și momentul Schimbării la Față când Se retrage pe munte înainte de călătoria finală la Ierusalim. Și, în final, a fost Grădina Ghetsimani. Isus își cunoștea bine limitele. Oricât de ciudat ar părea, El știa ceea ce noi uităm atât de ușor: că timpul trebuie bine gospodărit pentru a dobândi tărie lăuntrică, pentru a compensa slăbiciunea care se manifestă atunci când începe lupta spirituală. Aceste mo¬ mente de izolare erau un punct invariabil în programul lui Isus,

Mi-a văzut cineva timpul? 87 pentru că El își știa limitele. Și chiar și celor care îi erau mai apro¬ piați le-a fost greu să înțeleagă pe de-a-ntregul acest lucru. Cred că Isus a inclus un al treilea element important în politica Lui de administrare a timpului, pentru că El Și-a rezervat timp pentru a-i învăța pe cei doisprezece. într-o lume în care trebuia să Se ocupe de milioane de oameni, să remarcăm că Isus a folosit o mare parte din timpul Său pentru a sta de vorbă cu câțiva oameni simpli. Și-a consacrat mult timp pentru a-i purta prin textele Scripturii și pentru a le lămuri multe despre cele cerești. Au existat momente importante în lucrarea Lui cu oamenii, când le-a dat prilejul să-I urmărească fiecare acțiune și să-I asculte fiecare cuvânt. Existau zile în care El le explica înțelesul adânc al predicilor adresate mul¬ țimilor. Și nu puține au fost ceasurile în care Isus asculta veștile pe care I le aduceau ucenicii întorși din misiune, îi mustra sau îi lăuda, după caz. Am putea fi tentați să întrebăm de ce Isus rezerva atât de mult din timpul Lui prețios pentru discuții cu un grup de oameni simpli, :ând ar fi putut să-i învețe pe cărturarii apți să-I aprecieze cunoș¬ tințele teologice. Dar El știa exact ce este cu adevărat important, pe ce anume trebuie să se axeze. Iar timpul fiecăruia va fi investit în ceea ce a considerat ca fiind important. Tocmai de aceea Isus n-a fost niciodată în criză de timp. Pen¬ tru că știa care e scopul misiunii Sale, pentru că era întărit duhov­ nicește prin momentele de singurătate cu Tatăl și pentru că știa ce fel de oameni vor fi aceia care-I vor răspândi învățăturile mult timp după ce El se va înălța la cer, nu I-a fost niciodată greu să spună NU invitaților și solicitărilor care, poate, ne-ar fi atras pe noi. A sosit și pentru mine clipa când, după ce-am cercetat viața lui Isus, mi-am dorit să am capacitatea de a vedea lucrurile ca El. Mi-am dorit să fiu în stare să iau hotărâri înțelepte, legate de admi¬ nistrarea timpului, și am vrut să mă eliberez de chinul zilnic al lup¬ tei contra cronometru. Dar cum puteam ajunge acolo? Judecând după modul în care acționam, n-aveam șanse. Tânărul pastor care se apropiase de mine la sfârșitul prelegerii și-a manifestat interesul de a continua discuția. Am stabilit să ne

88 Ordine în universul interior întâlnim din nou. Existau probabil unele aspecte practice pe care aș fi putut să i le împărtășesc. Trebuia însă să fiu de-o sinceritate brutală, dat fiind că majoritatea lecțiilor le învățasem din propriile mele greșeli.

Notă pentru cei dezorganizați: Dacă în universul meu interior va domni ordinea, lucrul acesta se va datora faptului că am înce¬ put să astup „găurile” și să-mi aloc ceasurile productive în funcție de capacitățile, limitele și prioritățile mele.

7 Recapturarea timpului Urma ca tânărul pastor și cu mine să ne continuăm conversația peste câteva zile. în răstimpul acela, am început să sintetizez sub forma unor idei cunoștințele acumulate în ultimii ani, care îmi fu¬ seseră de ajutor în organizarea timpului. Ce învățasem oare din eșecurile mele și ce învățasem din discuțiile cu alții, similare celei dintre acest tânăr și mine? Tot gândindu-mă la lecțiile învățate, îmi dădeam seama cât de util e să știi să-ți organizezi timpul încă din tinerețe. Așternându-le pe hârtie, am descoperit că erau doar câteva principii de bază. Dar, până nu ești stăpân pe ele, organizarea timpului va reprezenta per¬ manent o mare problemă și, probabil, un motiv de descurajare. Tot ce-am pus pe hârtie a primit în final denumirea de „Legile lui MacDonald privind timpul necapturat.“ Iată ce a rezultat: Legile lui MacDonald Legf.a 1. Timpul necapturat se scurge în direcția punctelor mele slabe Deoarece n-am fost de la începutul activității pe deplin conști¬ ent de misiunea mea și deoarece nu mi-am luat lipsurile în seri­

92 Ordine In universul interior os, mi-am dat seama că alocam un volum de timp mult prea mare unor sarcini pentru care nu eram potrivit, în timp ce lucrurile pe care le-aș ti putut face foarte bine erau neglijate. Cunosc mulți lideri creștini care recunosc că folosesc 80% din timp în activități pentru care nu sunt foarte dotați. De exemplu, darul meu cel mai mare este acela de a predica și de a învăța pe alții. La capitolul administrație mă descurc acceptabil, dar nu e punctul forte al arsenalului meu pastoral. Atunci de ce în tinerețe îmi rezervam aproape 75% din timp unor chestiuni administrative și doar câteva procente pentru stu¬ diu și pregătire în vederea predicilor? Pentru că timpul necapturat curge în direcția punctelor relativ slabe ale unui om. Știind că pot să țin o predică acceptabilă cu un minim de pregătire, mă prezen¬ tam de fapt sub posibilitățile mele la amvon. Cam asta se întâmplă când nu se face o evaluare obiectivă a realității și nu se fac schim¬ bări radicale. în cele din urmă, am făcut schimbările respective. Am benefi¬ ciat de ajutorul câtorva oameni receptivi la situația mea, care rn-au ajutat să înțeleg ce se petrecea cu mine, demonstrându-mi că îmi iroseam forțele. Cu ajutorul lor, am luat hotărârea de a delega ad¬ ministrarea lucrării bisericii noastre unui pastor administrativ. La început, n-a fost ușor, pentru că încă mai doream să am un cuvânt de spus la fiecare decizie luată, să-mi exprim părerea asupra fiec㬠rei chestiuni. A trebuit însă să mă retrag și să las aceste lucruri în seama lui. Și culmea e că treaba mergea! Apoi, când am dobândit deplină încredere în pastorul nostru administrativ (nici nu era prea greu), mi-am putut canaliza un volum sporit de energie înspre lu¬ cruri pe care, prin voia Domnului, le fac, se pare, mult mai bine. Parcă-i aud pe unii: „E simplu, dacă ai găsit bani, să angajezi pe cineva care să-ți facă treaba la care nu te pricepi.“ Și poate că, în unele cazuri, singurul ajutor pe care astfel de comentarii îl pot oferi este că ne fac să ne dăm seama de ce timpul scurs printre degete ne dă un sentiment de zădărnicie. Trebuie să adaug însă că pot exista mai multe căi de a ne împărți sarcinile decât am crede la prima vedere. Mai întâi trebuie să stăm să cântărim: cine e cel mai indicat pentru a face cutare lucru? Ideea e valabilă și acasă, și la birou, și în biserică.

Recapturarea timpului 93 Legea 2. Timpul necapturat ajunge la dispoziția persoanelor dominatoare din anturajul meu O „lege spirituală*4 știută de toți creștinii afirmă că „Dumnezeu te iubește și are un plan pentru tine.“ Cei care nu au controlul asu¬ pra propriului timp vor descoperi că același lucru se poate spune despre oamenii cărora le place să domine. Deoarece nu și-au planificat timpul, cei care cad pradă acestei legi descoperă că alții penetrează lumea lor și își impun propriul program sau propriile lor obiective. Ca tânăr pastor mi-am dat seama că, deoarece timpul meu nu era complet organizat, eram la dispoziția oricărui posibil vizitator, puteam oricând să fiu invitat la o cafea, să mi se ceară sfatul sau să fiu solicitat la ședințele co¬ mitetului. Deoarece n-aveam un program organizat, cum puteam spune „nu“? Mai ales când, tânăr fiind, doream să fiu pe placul tuturor. Nu numai că am fost privat de partea cea mai productivă a timpului meu datorită lipsei de organizare, dar răpeam chiar din timpul pe care-1 datoram familiei mele. Cei din anturajul meu erau mai stăpâni decât mine asupra timpului meu, și asta pentru că nu luasem inițiativa de a-mi planifica eu timpul înainte ca alții s-o facă in locul meu. Legea 3. Timpul necapturat cedează în fața solicitărilor urgente într-o broșurică, Charles Hummel spune clar acest lucru: sun¬ tem guvernați de tirania urgențelor. Cei care au responsabilități importante la serviciu, acasă sau la biserică sunt continuu încon¬ jurați de evenimente care le solicită atenția imediată. într-una din verile trecute, când pastorul asociat și cu mine eram, amândoi, în concediu, responsabilul cu educația creștină a primit un telefon de la un membru al bisericii care dorea ca eu să eonduc serviciul de înmormântare a unei rude de departe. Când i s-a spus că eram plecat pentru o lună, a întrebat de pastorul asoci¬

94 Ordine în universul interior at și a fost dezamăgit să afle că și el era plecat. I s-au oferit serviciile unuia din ceilalți pastori, dar el a refuzat, spunând: „Nu, nu vreau să merg mai jos de al doilea.” Mentalitatea lui era de genul celei care creează situații urgente pentru lideri. Toți ar dori să fie în atenția celui care este numărul unu. Orice comitet ar dori ca persoana numărul unu să participe la ședințele lui, chiar dacă nu întotdeauna dorește să audă opiniile acelei persoane. Majoritatea oamenilor care se află într-o situație dificilă ar vrea să beneficieze de asistența conducătorului de prim rang. într-o sâmbătă după-amiază sună telefonul de acasă și, când răspund, aud o voce tristă de femeie în celălalt capăt al firului. „Trebuie să vă văd imediat”, a spus ea. Când i-am aflat numele, mi-am dat seama că n-o mai întâlnisem niciodată și că nu prea fusese pe la biserica noastră. „De ce nu suferă amânare?” am întrebat eu. Era o întrebare importantă, una din multele pe care învățasem din experiență să le pun. Dacă m-ar fi sunat cu ani în urmă, când eram mai tânăr, aș fi răspuns imediat solicitării și aș fi aranjat o întâlnire în zece minute la birou, chiar dacă înainte sperasem să pot sta cu ai mei sau să studiez. „Căsnicia mea se destramă”, a răspuns ea. Am întrebat atunci: „Când v-ați dat seama de acest lucru?” Ea a răspuns: „Marțea trecută.” Am pus o altă întrebare: „De când credeți că a început acest proces de dezmembrare?” Răspunsul merită reținut: „O, durează de cinci ani.” Am reușit să-mi înăbuș prima reacție și am spus: „Dacă de cinci ani se petrec aceste lucruri și dacă de marțea trecută ați văzut că destrămarea e iminentă, de ce vreți să veniți chiar acum? Aș dori să-mi răspundeți.” Mi-a spus: „Aveam ceva timp liber după-masa asta și am crezut că e momentul potrivit să discut cu dumneavoastră.” Legea numărul trei spune că, în mod normal, ar fi trebuit să cedez dorinței ei de a mă vedea imediat. Dar, la acel moment din viața mea, cea mai mare partea a timpului meu era planificată, așa că i-am spus: „înțeleg că e vorba de o problemă serioasă. Acum voi

Recapturarea timpului 95 fi foarte direct cu dumneavoastră. Mâine dimineață trebuie să țin trei predici și, sincer vă spun, sunt foarte preocupat de această res¬ ponsabilitate. Din moment ce problema durează de mai mulți ani și din moment ce ați avut la dispoziție câteva zile pentru a o discuta, vă propun să mă sunați luni dimineață, când vom putea fixa o dată la care mă voi putea concentra cum se cuvine asupra problemei dumneavoastră. Vreau să vă acord toată atenția. Astăzi nu cred că e posibil. Ce părere aveți?“ A spus că îi convine de minune și că mă înțelege perfect. Amân¬ doi am închis telefonul mulțumiți. Ea, știind că până la urmă avea să discute cu mine; eu, pentru că-mi rezervasem timpul pentru ceea ce era mai important în acea după-amiază. Un lucru aparent urgent nu-mi dăduse peste cap planificarea precedentă. Nu orice apel dis¬ perat necesită măsuri de urgență. în autobiografia sa spirituală, MTiileltls YetDay [Cât este încă ziuă], Elton Trueblood scrie: O persoană publică, cu toate că trebuie să fie de multe ori dis¬ ponibilă, trebuie să învețe să se ascundă. Dacă este tot tim¬ pul disponibilă, nu e într-o formă satisfăcătoare atunci când e disponibilă. Am scris odată un capitol în gara din Cincinnati, dar numai ca un mijloc de a mă ascunde, pentru că nimeni nu știa cine era cel cu bloc-notesul. în consecință, nimeni nu s-a apropiat de mine pe parcursul a cinci ore întregi, când pleca următorul tren spre Richmond. Trebuie să folosim timpul pe care-l avem, pentru că, oricât de mult ar fi, tot nu avem su¬ ficient* (s.n.) Legea 4. Timpul necapturat se investește în activități care atrag laudele și simpatia generală Cu alte cuvinte, suntem tentați să alocăm timpul nostru nepro¬ gramat unor lucruri care ne atrag imediat laude din partea celor¬ lalți. Ellon Trueblood, While ii is Vet Daij, I larper & Row, New York, 1974, p. 67.

c;6 Ordine în universul interior Când ne-am căsătorit, ne-am dat seama, eu și soția mea, că am primi multe invitații la festivități și la întruniri de tot felul dacă am cânta solo-uri sau duete. Era plăcut să primești aplauze călduroase și să-ți atragi simpatia generală. Dar nu muzica era chemarea sau idealul nostru, ci predicarea și activitatea pastorală. Din nefericire, pastorii tineri nu erau prea căutați, iar tentația era să ne purtăm pe placul celor din jur. A trebuit atunci să luăm o hotărâre mare. Puteam opta între a face pe placul oamenilor sau a ne retrage și a acorda atenție altui lucru mult mai important: predicarea și consilierea. Din fericire, am optat pentru ultima variantă, și a meritat. Am fost puși mereu în fața unor astfel de hotărâri de a lungul vieții. Și, nu de puține ori, eu nu am optat pentru ce trebuia. A fost o vreme când mi se părea că merită să străbat cu avionul toată țara ca să vorbesc la o festivitate. Dar era un mod ineficient de a folosi timpul. Vechea zicală, conform căreia „merită să bați țara de la un capăt la altul pentru a ține o predică, dar nu merită să treci strada ca să auzi una“, are, din păcate, un sâmbure de adevăr. Pe vremuri, părea ceva fantastic să tronezi în capul mesei la un dineu urmat de rugăciune sau să fii intervievat în cadrul unui program radiofonic creștin, dar probabil că nu era cea mai bună modalitate de folosire a timpului. în consecință, legile timpului necapturat revin și îl vânează pe omul dezorganizat, până când acesta hotărăște să preia frâiele, să aibă el inițiativa înainte de a o avea în locul lui alte lucruri sau alți oameni. Cum se recapturează timpul în timp ce strângeam material pentru viitoarea discuție cu tânărul pastor, am privit în urmă la tot ce-am învățat, încercând să identi¬ fic principiile care, puse în practică, aveau să instaureze ordine în universul meu interior. Și, când am reflectat la procesul prin care am trecut, mi-am dat seama că am reușit prin intermediul a trei modalități.

Recaptiirarea timpului 97 1. Trebuie să-mi cunosc ciclurile de eficiență maximă Un studiu atent al deprinderilor mele de lucru mi-a revelat o idee importantă. Există diferite sarcini pe care le îndeplinesc mai bine în anumite momente și în anumite condiții. De exemplu, nu mă pot documenta prea bine pentru predica de duminică în primele zile ale săptămânii. Două ore de studiu lunea sunt aproape fără rost, pe când o oră joi sau vineri, e neprețuită. Pur și simplu, mă concentrez mai bine. Pe de altă parte, sunt în relații mai bune cu cei din jur în primele zile ale săptămânii, când tensiunea premergătoare predicii nu și-a făcut încă simțită prezen¬ ța. Eficiența lucrării cu oamenii tinde să se diminueze pe măsură ce se apropie sfârșitul săptămânii, când începe să mă preocupe lu¬ crarea de la amvon. Pot să-mi detaliez și mai mult observațiile. Pot studia mai bine dimineața, când am perioade mai lungi în care nu sunt întrerupt, și să-mi rezerv timp pentru oameni după-amiaza, când gândesc mai limpede și sunt mai inspirat. Cunoscându-mi ciclul de muncă, am reușit să-mi rezerv timp de studiu în cea de a doua parte a săptămânii și să-mi planific în¬ trevederile cu alții și întrunirile din comitet pe cât posibil în prima parte a săptămânii. Astfel, orarul meu reflectă ciclul după care se desfășoară viața mea și profită de el. Am observat, de asemenea, că sunt un tip matinal. Mă pot trezi devreme și să fiu în formă dacă în seara precedentă m-am culcat la o oră rezonabilă. Deci, e în avantajul meu să respect o oră de culca¬ re relativ constantă. Am impus acest obicei și copiilor noștri când erau mici. Nu știu cum de n-am realizat că și pentru noi, adulții, Dra fixă de culcare este o măsură cât se poate de înțeleaptă. Când, in sfârșit, mi-am dat seama de asta, am încercat să respect în fieca¬ re seară ora de culcare. După ce am citit un articol al unui specialist cu privire la somn, m-am hotărât să văd concret de cât somn aveam nevoie. Autorul propunea ca fiecare om să-și determine necesarul de somn prin fixarea ceasului deșteptător la o anumită oră, trei dimineți conse¬

98 Ordine în universul interior cutiv. Apoi ora se mută cu zece minute mai devreme timp de alte trei zile consecutiv. Tot așa, pe etape de câte trei zile, până când se determină pragul natural la care individul nu se mai simte odihnit. Am încercat experimentul, mi-am dat seama că mă puteam trezi mult mai devreme decât m-aș fi gândit și am câștigat două ore ex¬ trem de prețioase. Există deci cicluri săptămânale, zilnice și anuale. Mi-am dai seama că există unele luni ale anului când puteam face față unei solicitări emoționale neobișnuite, perioade în care parte din mine dorea să fugă de oameni și de responsabilități. Trebuia să fac față și acestei tendințe. Pe de altă parte, am observat că existau perioade din an când trebuia să-mi dovedesc competența ca îndrumător și consilier creștin pentru că mulți oameni din jurul meu erau prea apăsați de oboseală și greutăți. Lunile februarie și martie sunt perioade în care toți cei din regiunea noastră ne luptăm cu efectele unei ierni lungi și tindem să fim mai irascibili, mai critici. Am învățat să mă pregătesc pentru a putea oferi încurajare celor care au nevoie de ea în astfel de perioade. Și, când sosește primăvara și oamenii își recapătă forța, atunci mă pot bucura de o perioadă de relaxare. Anticiparea acestor lucruri mi-a fost de mare ajutor. Mă puteam pregăti ca să le întâmpin cum se cuvine. Mi-am dat seama că lunile de vară sunt propice lecturilor su¬ plimentare și pregătirii spirituale pentru anul următor. Dar din ianuarie și până în martie, din motivele anterior menționate, mă pregătesc să fiu alături de ceilalți cea mai mare parte a timpului, pentru că lista celor care vor trebui consiliați va crește semnifi¬ cativ. Toate cărțile mele au fost scrise în timpul verii; sub nici c formă nu aș fi putut face asta iarna. Cunoscându-mi ciclurile de activitate, nu mă surprinde faptul că mă simt secătuit interior după o perioadă dedicată prelegerilor și predicării. Nu pot să trăiesc zi de zi în tensiune emoțională fără să simt nevoia de a intra, fie și pentru scurt timp, în normalitate pentru a recâștiga puterea pe care am pierdut-o. De aceea, e mai cuminte să nu iau decizii importante într-o zi de luni după ce îi; ziua precedentă am ținut mai multe predici. Și, dacă am tras tare

Recapturarea timpului 99 zi de zi în perioada sărbătorilor, e mai nimerit să-mi planific după aceea un scurt răgaz în care să mă odihnesc. A fost cândva o vreme în care încă nu învățasem să-mi iau în considerare aceste cicluri. îmi aduc aminte de o zi în care totul părea că se prăbușește. Oficiasem în acea săptămână două înmor¬ mântări care m-au răvășit; trecuseră zece zile fără să fi reușit să mă odihnesc ca lumea. Tot în acea perioadă citisem o carte care m-a marcat și nu practicasem deloc disciplinele spirituale. Nu mai acordasem atenție familiei de câteva zile și simțeam că o parte din lucrare mă depășește. Așa că n-ar fi trebuit să mă mir când, într-o duminică după-amiază, în mijlocul unei crize personale minore, am izbucnit în plâns. Lacrimile îmi curgeau și nu am fost în stare să-mi revin decât după trei ore. Cu toate că nu mă aflam în pragul unei depresii nervoase în adevăratul sens al cuvântului, am aflat din acea experiență dure¬ roasă cât este de important să ții sub control tensiunea și stresul și când sau cum poți efectua mai bine anumite lucruri. Nu voiam să trec din nou prin așa ceva și am reușit să mă controlez. Experiența pe care am trăit-o m-a speriat prea tare, ca să mă mai las iar în voia furtunilor emoționale. Trebuia să îmi programez timpul mai rigu¬ ros decât o făcusem până atunci. Acum înțeleg mai bine ce-a vrut să spună, într-o scrisoare, so¬ ția lui William Booth, fondatorul Armatei Salvării, referindu-se la programul lui încărcat din timpul unei călătorii misionare. Scrisoarea pe care mi-ai trimis-o marți a ajuns cu bine și m-am bucurat să aud că lucrarea avansează, deși oboseala pe care o resimți mă îngrijorează: mă tem de efectele acestei solicitări asupra sănătății tale. N-aș vrea să-ți împiedic activitatea, dar te-aș sfătui să fii mai prudent și să nu-ți risipești energia. Nu uita că o viață lungă de activitate spirituală constan¬ tă, uniformă, aduce de două ori mai multă roadă decât una scurtată și distrusă de eforturi spasmodice și uriașe; ai grijă și cruță-ți forțele atunci când nu trebuie să depui prea mult efort.* “ Harold Begbie, Life of General William Booth, Macmillan, New York. 1920, p. 178.

100 Ordine în universul interior 2. Alegerea modului de folosire a timpului trebuie să se facă după un criteriu sănătos Cu ani în urmă, tatăl meu mi-a spus că poți cunoaște caracterul unui om în funcție de felul în care refuză sau optează pentru ceva din noianul de posibilități oferite de viață. „Greutatea nu constă în separarea deciziilor bune de cele proaste, ci în alegerea celei mai bune dintre variantele bune“, mi-a spus el. Avea perfectă dreptate. Și-a trebuit să învăț, uneori pe pielea mea, că trebuie să renunți la anumite lucruri, pe care dorești cu adevărat să le faci, în favoarea altora, mai bune. Ținând seama de acel sfat, am refuzat uneori invitații la petre¬ ceri sau evenimente sportive sâmbătă seara pentru a putea fi cu mintea limpede și odihnit fizic duminică dimineața. Sau am refu¬ zat anumite oferte de a vorbi în public, deși aș fi dorit s-o fac. Câteodată îmi este greu să iau astfel de decizii, pentru că pur și simplu îmi doresc să fiu pe placul oamenilor. Când un om învață să spună „nu“ unor lucruri bune, își asumă riscul de a-și face dușmani și de a fi criticat; și cui îi face plăcere acest lucru? De aceea, mi-e greu să spun „nu“. Am descoperit că majoritatea oamenilor ce ocupă poziții de conducere se confruntă cu aceeași problemă. Dacă însă vrem să fim stăpâni pe timpul nostru, trebuie să ne luăm inima în dinți și să refuzăm politicos, dar categoric, toate ocaziile care sunt bune, dar nu și cele mai bune. După cum am mai spus, acest lucru cere, așa cum am observat și în lucrarea lui Isus, o conștientizare a propriei misiuni. Ce anu¬ me suntem chemați să facem? Ce anume facem cel mai bine când ne investim timpul? Care sunt nevoile fără de care nu ne putem descurca? Orice altceva trebuie considerat de domeniul negociabi¬ lului - discreționar, dar nu necesar. îmi place ce a scris C. S. Lewis în Letters To An American Lady [Scrisori către o doamnă din America] referitor la importanța aces¬ tor alegeri: Nu fiți prea convinsă de faptul că Dumnezeu vrea neapărat să faceți tot felul de lucruri care nu sunt necesare. Fiecare

Recapturarea timpului 101 trebuie să-și facă datoria „în starea în care l-a așezat Dom¬ nul, și în care l-a chemat Dumnezeu14. Nu uitați următorul adevăr: credința în virtuțile lui „a face ceva de dragul de a face“ e caracteristică femeilor, americanilor, epocii: există deci trei „văluri“ care se interpun între dumneavoastră și perspectiva corectă! Munca, la fel ca băutura, poate fi o pa¬ timă. Ceea ce trece drept zel poate fi doar neliniște sau mân¬ dria generată de o părere foarte bună despre sine... Făcând ceea ce nu intră în atribuțiile noastre, devenim mai puțin apți pentru sarcinile obligatorii care ne revin și astfel putem chiar face o nedreptate. Dați-i și Măriei șansa pe care i-ați acordat-o Martei.* 3. Capturez și stăpânesc timpul dacă îl planific cu mult înainte Acest ultim principiu este cel mai important; respectarea sau nerespectarea lui îmi garantează reușita sau eșecul. Am învățat din proprie experiență că trebuie să-mi planific principalele activități cu opt săptămâni înainte. Opt săptămâni! în august, mă gândesc deja la luna octombrie. Ce figurează în program? Aspectele obligatorii ale universului meu interior: disci¬ plinele spirituale, disciplinele mentale, odihna de Sabat și, desigur, îndatoririle mele față de familie și prietenii apropiați. Apoi trec în calendar o a doua categorie de priorități: planificarea activității mele principale - studiul pentru predici, scrisul, dezvoltarea cali¬ tăților de lider și pregătirea ucenicilor. Pe cât posibil, toate acestea sunt introduse în agendă cu mul¬ te săptămâni în avans, deoarece, cu cât mă apropii de termenele respective, descopăr că sunt tot mai solicitat de cei din jur. Unii vin cu probleme reale și trebuie să-mi rezerv timp pentru ei. Alții însă vin cu pretenții nepotrivite. Ei îmi solicită o seară pe care o planificasem pentru a sta cu familia sau îmi solicită o oră într-o dimineață consacrată studiului. Lucrurile decurg mult mai bine în universul meu interior dacă asemenea activități se învârt C.S. Lewis, Lellers lo cin American Lady, Eerdmaiis, Grand Rapids, 1975, p. 53.

102 Ordine în universul interior în jurul priorităților pe care mi le-am stabilit, ocupând ferestrele rămase libere, și nu invers! Mi-am dat seama într-o zi că toate punctele importante din programul meu au ceva în comun: chiar dacă le-aș neglija o vreme, nu m-aș simți presat de ele. Dacă, de exemplu, neglijez disciplinele spirituale, Dumnezeu nu mă trage imediat de mânecă. O vreme mă pot descurca binișor. Iar când nu-mi fac timp pentru familie, Gail și copiii sunt, în general, înțelegători și gata să treacă cu vede¬ rea - cu siguranță mai mult decât unii membri ai bisericii care îmi pretind un răspuns pe loc și o atenție imediată. Când renunț la stu¬ diu, care este o prioritate, nu se întâmplă nimic grav. Toate aceste lucruri pot fi neglijate o vreme fără consecințe negative. De aceea le și treceam cu vederea atât de des când n-aveam un program bine stabilit. Fără să-mi dau seama, alte lucruri, mai puțin importante, treceau sistematic înaintea lor. Din păcate, dacă le neglijăm prea mult, constatăm, adesea prea târziu, că nerespectarea timpului da¬ torat familiei, odihnei și disciplinei spirituale duce la consecințe negative ce nu mai pot fi evitate. în timpul liceului, Mark, băiatul nostru, era un atlet cu perfor¬ manțe frumoase; fiica noastră adolescentă, Rristen, se ocupa de teatru și de muzică. Amândoi participau la meciuri și spectacole. Ce ușor aș fi putut să ratez vreunul din aceste evenimente, dacă nu mi-aș fi notat datele cu pricina în calendar cu mult înainte. Secre¬ tara mea ținea întotdeauna agenda cu datele respective pe birou și știa foarte bine că nu trebuie să facă alte programări care să mă împiedice să fiu prezent la respectivele întâlniri. Dacă cineva îmi cerea să ne întâlnim în după-amiaza când era planificat un meci, îmi puteam scoate agenda și, mângâindu-mi bărbia gânditor, să-i spun: „îmi pare rău, nu pot în ziua respectivă; am deja ceva programat. Ce ziceți însă de data cutare?” Rareori am întâmpinat dificultăți. Cheia era alocarea timpului și planificarea cu săptămâni înainte. Care sunt punctele ne-negociabile, obligatorii ale programu¬ lui? Mi-am dat seama că majoritatea celor dintre noi care se plâng nu știu ce să răspundă. Ca urmare, lucrurile principale care ar duce la o mărire a eficienței noastre în ceea ce facem nu sunt programa¬ te decât când e prea târziu. Consecința? Dezorganizare și frustrare;

Recapturarea timpului 103 lucrurile neesențiale se îngrămădesc în agendă înaintea celor obli¬ gatorii. Iar pe termen lung, acest lucru cauzează dureri. într-una din zile, cineva mi-a solicitat o întâlnire la un mic de¬ jun, dimineața devreme. „Cât de devreme?*1 am întrebat eu. „Știu că vă sculați devreme, a spus el. Ce-ați zice de ora șase?** M-am uitat în agendă și i-am zis: „îmi pare rău, am deja ceva programat pentru ora asta; ce spu¬ neți de ora șapte?'* A încuviințat destul de repede, dar a părut surprins de faptul că programul meu începea la o oră atât de matinală. într-adevăr, aveam ceva programat pentru ora șase în dimi¬ neața aceea. De fapt, întâlnirea începea și mai devreme. Era vorba despre întâlnirea mea cu Dumnezeu. El era primul în programul meu în ziua aceea, așa cum trebuie să fie în fiecare zi. Și nu e genul de întâlnire pe care să îți poți permite să o anulezi. Asta dacă vrei să capturezi timpul și să fii stăpân pe programul tău. Așa începe o zi organizată, o viață organizată și o lume interioară organizată.

Sectorul 3 Motivația Folosirea * timpului Restaurarea înțelepciunea Și ^cunoașterea/ Tăria spirituală

Notă pentru cei dezorganizați: Dacă în universul meu interior va domni ordinea, lucrul acesta se va datora hotărârii mele ca în fiecare zi să cresc în cunoștință și înțelepciune.

Cel mai bun a pierdut Singurele medalii de aur și distincții pe care le-am câștigat vreo¬ dată au fost cele de pe pistele de câmpie. Deși puteam să fiu un alergător mai bun, dacă aș fi avut o voință mai mare, anii aceia de competiții din liceu și colegiu au reprezentat, cu toate acestea, o ocazie de a deveni mai disciplinat și de a-mi forma caracterul. Din toate acele experiențe din tinerețe, cea mai utilă lecție am învățat-o la cursa de ștafete Pennsylvania din Philadelphia, într-o zi de primăvară. Eram atunci omul de bază al echipei liceului la cursa de ștafete de o milă. Sarcina mea era să fiu primul în cursă și, după ce parcurgeam sfertul meu de milă, să ofer avantajul obținut celui de-al doilea alergător din echipă. Dacă eu terminam primul porțiunea mea de alergare, însemna că următorul coechipier prelua ștafeta cu mult înaintea celorlalți alergători. Preluarea ștafetei era uneori îngreunată de busculada care se crea, ceea ce ne putea costa câteva zecimi de secundă, ex¬ trem de prețioase în ultimul tur. Echipei noastre îi revenise culoarul al doilea și eram curios să aflu cine primise culoarul întâi, cel interior. Pe el era un alerg㬠tor de la o școală tehnică și avea niște performanțe impresionante ca sprinter în cursa de o sută de yarzi.* Mai concurasem împreu¬

110 Ordine în universul interior nă și cu alte prilejuri, pe distanțe mai scurte, și mă învinsese net. Mă-ntrebam dacă avea să se întâmple la fel și în această cursă, mai lungă cu 340 de yarzi.t Era clar că se aștepta să învingă, pentru că mi-a spus-o verde în față când am dat mâna la linia de start. Uitându-se drept în ochii mei mi-a spus: „MacDonald, fie ca cel mai bun să câștige; te-aștept la linia de sosire. “ Să zicem că a recurs la o armă psihologică folosită în sport. Parțial, stratagema i-a reușit, căci, pe moment, a trebuit să fac un efort pentru a-mi recăpăta calmul. S-a auzit împușcătura de start și rivalul meu a pornit și el ca din pușcă. Mi-amintesc că firele de zgură stârnite de crampoane¬ le lui îmi înțepau fluierele picioarelor în timp ce dispărea văzând cu ochii, după prima turnantă. între timp, ceilalți șapte alergători au început ceea ce se cheamă lupta pentru locurile de la doi la opt. înainte să fi parcurs primii cincizeci de yarzi,* am început să mă pregătesc sufletește pentru locul doi și asta în cel mai fericit caz. Și exact asta s-ar fi întâmplat - dacă cursa ar fi fost mai scurtă, însă, cam după trei sute de yarzi,§ s-a produs o răsturnare brus¬ că de situație. Cel de la școala tehnică, mult în față, și-a schimbat ritmul, din alergare cu viteză în alergare de voie. Peste o secun¬ dă, când l-am depășit în forță, l-am auzit respirând cu greutate. De-abia se mai mișca. A rămas „fără benzină”, ca să folosim lim¬ bajul atleților. Nu-mi aduc aminte pe ce loc a terminat, dar știu că eu am fost cel ce a așteptat la linia de sosire, străduindu-mă din răsputeri să nu par malițios în bucuria mea. Rivalul meu de la școala tehnică mi-a dat ocazia, în acea zi, să învăț o lecție folositoare. Fără să vrea, m-a învățat că până și cei mai talentați și mai energici trebuie să alerge toată cursa înainte de a se pretinde învingători. Nu are sens să fii primul în prima tură, dacă nu ai energia să termini la fel. Cursa trebuie parcursă într-un * * * §* 100 varzi = aprox. 91,5 m (n.tracii.)­ t 340 varzi - aprox. 311 m (n. traci.). * aprox. 45 m (n. Lrad.). § aprox. 275 m (n. traci.).

Cel mai bun a pierdut ni ritm constant de la început până la sfârșit. Iar un alergător bun mai găsește resurse și pentru sprintul final. Talentul sportiv nu are prea mare importanță, dacă nu este dublat de o rezistență pe măsură. Prețul lipsei de forță intelectuală Vă povestesc această întâmplare pentru că se referă la un alt seg¬ ment al universului nostru interior care trebuie să fie într-un con¬ tinuu proces de organizare. Organizarea universului interior nu poate avea loc fără un antrenament al minții și fără progresul inte¬ lectual pe care acesta îl determină. în societatea noastră atât de tensionată, cei care nu au o re¬ zistență mentală adecvată devin, de obicei, victimele unor idei și sisteme dăunătoare spiritului și relațiilor interumane. Ei devin victime, pentru că nu s-au deprins să gândească ei înșiși și nici nu și-au propus să-și dezvolte mintea, proces care se întinde pe durata unei vieți întregi. Neavând un intelect puternic, devin dependenți de ideile și opiniile altora. în loc să treacă ideile și problemele prin filtrul gândirii proprii, se mărginesc să trăiască după tot felul de reguli și programe. Sinuciderea în masă a membrilor sectei Templul Poporului din Guyana, în 1978, ilustrează în mod viu consecințele refuzului de a gândi. Lăsându-1 pe Jim Jones să gândească în locul lor, membrii sectei au sfârșit în chip tragic. Și-au „spălat creierul^ lăsându-se în voia minții lui. Iar când mintea lui Jones a încetat să mai func¬ ționeze corect, toți au suferit consecințele. Acest lider promisese oamenilor călăuzire într-o lume ostilă și violentă. Oferise răspun¬ suri și sprijin, iar oamenii au renunțat la dreptul lor de a gândi independent în schimbul unei astfel de siguranțe. Oamenii al căror intelect nu este suficient de puternic nu sunt nicidecum întotdeauna lipsiți de inteligență, ci pur și simplu nu s-au gândit niciodată că, folosindu-și mintea, pot progresa și că asta face parte dintr-un fel de a trăi plăcut lui Dumnezeu. Este ușor să cazi în capcana de a-ți lăsa mintea să devină tot mai neputin¬ cioasă, în special când ești înconjurat de oameni dominatori care preferă să gândească în locul nostru.

112 Ordine în universul interior Această absență a rațiunii se poate observa într-o familie dez¬ echilibrată și fără nici un dumnezeu, în care unul din membri îi domină pe toți ceilalți, impunându-și toate hotărârile și opiniile. Avem multe exemple de biserici în care membrii îl lasă pe pastorul lor dominator să gândească în locul lor. A Treia Epistolă a lui Ioan vorbește despre un om pe nume Diotref, un conducător laic care, ca și Jim Jones, îi avea efectiv pe toți sub controlul său. Creștinii pur și simplu își subordonaseră gândirea acestui om. Pericolul unui început în forță După cum într-o cursă de alergări sprinterul cu talent înnăscut țâș¬ nește cu o viteză uluitoare, există unii cărora le plac sprinturile în viteză în viață - nu pentru că ar fi dotați cu o capacitate intelectu¬ ală ieșită din comun, ci din cauza disponibilităților înnăscute și a unor relații favorabile, utile. Au avut, poate, șansa de a fi educați în familii de oameni talentați, foarte comunicativi și cu darul de a diseca ideile și de a dezlega dilemele. Ca rezultat, și-au consolidat încrederea în sine de la o vârstă fragedă. Astfel de influențe îl învață pe tânăr cum să se impună, cum să concureze cu ceilalți, cum să se descurce în situații dificile. Re¬ zultatul ar putea fi numit „succes prematur*1, iar acesta este - de multe ori - un obstacol, și nu un ajutor. Cel care are un succes prematur învață, de regulă, foarte repe¬ de, e capabil să acumuleze experiență cu un efort minim. Este, de obicei, binecuvântat din plin cu sănătate și energie și tot timpul lucrurile par să decurgă în favoarea lui. în general, ajunge la con¬ cluzia că poate să facă aproape orice își pune în minte, deoarece toate par să-i iasă ușor. Nu putem decât să ghicim cât timp vor continua lucrurile așa. Probabil toată viața, în unele cazuri. Dar am observat că, în viața celui ce s-a lansat în forță, cu o ușurință înnăscută, pe la treizeci și ceva de ani, pot apărea necazuri. Pot apărea primele semnale că pentru restul vieții va avea nevoie de rezistență și disciplină, și nu de talent. Și, ca și în cazul alergătorului de la școala tehnică, cel în cauză începe să-și dea seama că alergătorii mai puțin rapizi, dar cu condiție fizică mai bună, îl ajung din urmă.

Cel mai bun a pierdut U3 în activitatea mea de consiliere am întâlnit mulți oameni care se luptă cu astfel de probleme pe la mijlocul vieții. Văd incredibil de mulți oameni secătuiți, care au stagnat din punct de vedere in¬ telectual și pentru care amuzamentul e aproape singurul scop în viață. Folosesc termenul de amuzament cu sensul de acțiune fără gândire * A acționa fără a gândi duce la apariția unui sentiment de dezorganizare. Cine sunt cei care acționează fără a gândi? Pot foarte bine să fie oameni despre care, în urmă cu douăzeci de ani, se spunea: „Este extraordinar; va reuși în viață.“ Poate fi cazul pre¬ dicatorului care, la vârsta de douăzeci și unu de ani, avea o putere neobișnuită de a convinge, al comerciantului care și-a început ca¬ riera cu un număr remarcabil de afaceri reușite sau al premiantei anului. Pare să fie vorba de cei ce nu și-au dat seama niciodată că mintea trebuie impulsionată, cultivată și antrenată pentru a fun¬ cționa. Talentul nativ nu-i poate susține pe astfel de oameni decât la începutul drumului, lăsându-i de izbeliște cu mult înainte de fi¬ nalul cursei. Necesitatea de a ne disciplina mintea Mintea trebuie învățată să gândească, să analizeze, să speculeze. Cei al căror univers interior este complet organizat fac eforturi în acest sens. Mintea le este trează, atentă și receptivă față de noi in¬ formații pe care le primește zilnic, făcând noi descoperiri și ajun¬ gând la noi concluzii. Ei și-au făcut o obișnuință din a-și antrena zilnic mintea. „Un creștinism viabil nu este posibil fără dezvoltarea a trei din­ ure aspectele sale“, scrie Elton Trueblood. „Acestea sunt: universul interior devoțional, cel exterior al slujirii și universul intelectual, al rațiunii.Al treilea aspect este cel mai ușor ignorat de către mulți evanghelici, fiind considerat prea lumesc și contrar Evan¬ * Bazat pe un joc dc cuvinte în lb. engleză: „amusement” - a înseamnă „fără“; to rnuse înseamnă „a gândi” (n.trad). ■ Elton Trueblood, While ii is Yet Day, Harper & Rovv, New York, 1974, p. 97-98.