Turnul lui Babel, autor Maria Sava

VASILE LOVINESCU- DOUĂ SNOAVEAPARŢINÂND LUI ION CREANGĂ.INTERPRETĂRI INEDITE„Cred că ceea ce ne face să trăim cu adevărat estesentimentul permanentei noastre copilării în viaţă.”Constantin Brâncuşi În vremuri demult uitate, basmul era o epifanie, odezvăluire prin enigme. Basmele lui Creangă, spune V.Lovinescu, aparţin familiei miturilor de tip complet,calitatea lor simbolică încadrându-le, alături de altespecii ale literaturii populare, într-o comoarăinestimabilă, transmisă din generaţie în generaţie până-ntimpurile moderne. Chiar dacă gândirea noastrăcarteziană poate cu greu străbate pojghiţa de deasupra,spre a ajunge la esenţa simbolurilor, mai ales, în cazul 300

unor specii considerate minore, precum snoava saucimiliturile, Vasile Lovinescu deschide o nouă cale depătrundere în opera humuleşteanului, folosindinstrumentarul hermeneuticii. „Nimic în lumea noastrănu-şi are raţiunea în el însuşi,- afirmă autorul – ci,imediat în planul superior; orice amănunt al vieţii şi allumii înconjurătoare este în mod necesar simbolic,pentru că este «reprezentativ», are o calitate simbolică,existenţială, firească… A trăi lumea simbolic înseamnăa o recunoaşte ca gândire analogică, adesea de sensinvers a unui plan superior.” Aşadar, nimic nu este întâmplător şi nici autonom,nedeterminat; tot ceea ce se petrece în această lume esteîncărcat de semnificaţii şi se circumscrie Principiului.Pornind de la faptul că lucrurile mici din lumea noastrăsimbolizează lucruri mari în lumea imediat superioară,autorul interpretează două snoave ale ilustruluipovestitor.Prima povestire este ”Prostia omenească”, a căreiacţiune se desfăşoară în jurul unui drob de sare aşezat pesobă deasupra capului unui copil înfăşat şi culcat înalbie, după sobă. La un moment dat, nevasta şi mamaacesteia se pornesc pe bocit: în caz că pisica s-ar sui pesobă, ar atinge din greşeală drobul, care ar pica în capulcopilului şi i l-ar face chiseliţă. Prostia celor două îlconvinge pe bărbat să plece în lume, în căutarea unor alţiaşa-zişi „proşti”, aşa cum Diogene pornise cu lampaaprinsă în căutarea de oameni „deştepţi”. Călătoria luieste una de iniţiere, de răsfoire a filelor vieţii, pentru adescoperi alţi nebuni asemănători, ce nu aparţin lumiicomune în care trăim, prin modul lor de gândire. Astfel, creştinul nostru mergând pe drum,întâlneşte un om ce ţinea un obroc deşert cu gura către 301

soare şi-l băga repede în bordeiul lui. Voia să-şi luminezebordeiul ermetic închis cărând soarele în el. În alchimiebordeiul ar fi chiar Athanorul, cuptorul construit dupăreguli precise în care se spera obţinerea Pietrei filosofale,care este însuşi omul ajuns la desăvârşire dupănumeroase prefaceri spirituale. Aici era încălzit „oulfilosofal” până devenea piatră care, apoi, trebuia să setransforme în aur desăvârşind Magnum Opus.„Ocluziunea vasului hermetic este condiţie sine qua nona lui Magnum Opus”. Dar iată că apare peregrinul nostru“deştept”, care rezolvă rapid situaţia, făcând o gaură-nbordei – lucru comun, obişnuit – prin care intră soarele,distrugând însă Magnum Opus.Următorul om pe care-l întâlneşte îşi făcuse un car încasă şi nu-l mai putea scoate pe uşă. Călătorul, filosofraţionalist, îl face pe rotar să-şi dezmembreze analiticcarul sintetic şi să-l scoată afară din casă pe bucăţi.Aceasta este soluţia carteziană. Numai că în inima casei,în Intelect, se afla doar ideea de car, „buşteanul ielelor”din basme, Carul de foc al lui Ilie Tezviteanul. Cuajutorul magiei albe, ar fi putut fi scos prin horn,confundându-se cu prototipul său, Carul Mare.Mai departe, călătorul întâlneşte alt „prost” ce sestrăduia să urce nucile-n pod cu ţăpoiul, lucru imposibilîn lumea noastră. În plan simbolic, sapienţial, esteperfect posibil să împungi punctul central al unui lucru şisă-l fixezi în Excelsis. În fine, ultimul întâlnit în cale sestrăduia să tragă vaca de funie pe casă spre a paşte peacoperiş, în realitate păşunile şi livezile cerului. Dacă„deşteptul” l-ar fi lăsat, după ce „prostul” ar fi îndeplinitcu vaca acelaşi ritual pe care Harap Alb l-a îndeplinit cumârţoaga lui, dându-i jăratic să mănânce, atunci vaca arfi ajuns la păşunile celor „şapte boi” Septem Triones, zisşi Carul Mare. 302

La finalul călătoriei, peregrinul nostru a demitizatlumea, tăindu-i rădăcinile cereşti, cu un bun simţmărginit care este de fapt adevărata prostie. El este omulmodern lipsit de puterea de înţelegere a semnelor şisimbolurilor cereşti care judecă lumea după îngustimeaminţii sale carteziene. „Snoava ”Prostia omenească”,spune Vasile Lovinescu, ar putea avea ca subtitlu”Ravagiile bunului simţ”, iar plânsul femeilor arreprezenta, de fapt, imposibilitatea dualităţii (erau 2femei) spre sfârşitul ciclului – când Ion Creangă îşi scriesnoavele – de a realiza redresarea necesară.” Până laurmă la cine se află „prostia omenească”? La cei pe carecălătorul i-a întâlnit în drumul său şi care încercau săatingă perfecţiunea, făcând excepţie de raţionamenteleacestei lumi înguste în care trăim? Sau la tatăl pruncului,adept al lui Descartes, pentru care tot ceea ce mişcă subsoare are la bază raţionamente precise, clare? Adevărulpământesc este întotdeauna egal cu sine şi este legeaprincipală a existenţei noastre. Este făcut pentru„deştepţii” normali, care se orientează dupăraţionamente logice. Ceilalţi, „proştii”, sunt neliniştiţii,cei care caută în afara realităţilor imediate şi care seghidează după semne şi simboluri doar de ei ştiute carele fac accesibile alte lumi, superioare celei în care trăim.***Celaltă snoavă analizată de hermeneut este ”Povesteaunui om leneş”, text ce aparţine literaturii didactice şimoralizatoare răspândită la toate popoarele. În”Învăţătorul copiilor”, ediţia din 1871, Creangă pusesepoezioara ”Nu lucrezi, n-ai ce mânca”, în care urmeazăaceeaşi logică precum La Fontaine în ”Greierele şifurnica”. Sentinţa dată la finalul poeziei - „Cine ziua numunceşte/Doarme noaptea nemâncat!” se transformă încazul snoavei într-o sentinţă capitală. 303

Însă atitudinea belferului humuleştean este unaechivocă, dacă ne amintim autoportretul pe care şi-lrealiza cu atâta umor în ”Amintiri”: „Şi nu că mă laud,căci lauda-i faţă: prin somn nu ceream de mâncare;dacă mă sculam nu mai aşteptam să-mi deie alţii; şicând era de făcut ceva treabă, o cam răream de pe-acasă. Ş-apoi mai aveam şi alte bunuri: când mă luacineva cu răul, puţină treabă făcea cu mine; când mălua cu binişorul, nici atât; iar când mă lăsa de capulmeu, făceam câte-o drăguţă de trebşoară ca aceea. Denici sfânta Nastasia, izbăvitoarea de otravă, nu era înstare a o desface, cu tot meşteşugul ei.”Dar cum să pui asemenea text în Abecedar? Lumea încare trăia institutorul Creangă era şi este o lume robităacţiunii în care contemplativul apare ca un leneş iarînţeleptul ca un nebun. Ei se află în afara planului deînţelegere pur materialist, motiv pentru care societatea îiblamează. Aici intervine interpretarea briliantă a lui VasileLovinescu. Porneşte de la Piatra din vârful Unghiuluipomenită în ”Biblie”, care înmănunchează în mod vitaltoate punctele de sprijin ale edificiului. Este în afaraplanului de înţelegere pur materialist şi de factoinexistentă pentru fiinţele care nu depăşesc acest plan.Însă, fără ea, întreaga lucrare arhitectonică s-ar nărui. Deaceea, se spune în ”Biblie”, Piatra din vârful Unghiuluizace aruncată în drum şi lucrătorii nu ştiu ce să facă cuea, fiind deasupra puterii lor de înţelegere. Transpusacest simbol în planul umanităţii, Piatra din vârfulUnghiului este contemplativul imobil, aflat în afaraacţiunii, cel care a atins o treaptă superioară de realizarespirituală. La celălat pol, se află mediocrul aflat într-ocontinuă acţiune. Şi acţiunea înseamnă limitare. Aşa cumzidarii nu ştiu ce să facă cu piatra unghiulară aruncată 304

în şanţ, nici societatea nu ştie ce să facă cucontemplativul – un neînţeles inutilizabil, în mijloculunei lumi în care fiecare îşi are rostul lui. Neputând să-lclasifice, să-l încadreze într-o anumită categorie dupăobiceiul oamenilor raţionalişti, i-au atârnat de gât opancartă şi au scris pe ea: leneş.Subtil, cu o ironie feroce în abordarea subiectului, IonCreangă ratează finalul snoavei aducând în prim planfigura cucoanei care, chipurile, vrea să se implice să-lsalveze pe contemplativ.Unic în literatura română, Vasile Lovinescu aparţinemarii familii a Lovineştilor, fiind nepotul lui EugenLovinescu, frate cu Horia Lovinescu, dramaturgul, şi vărcu Anton Holban şi cu Monica Lovinescu. S-a născut pe17 decembrie 1905 la Fălticeni, unde a avut o copilărie lafel de fabuloasă precum cel a cărui operă i-a devenitobiect de studiu. Asemeni scriitorului Gustav Meyrink, afost atras încă din tinereţe de filosoful mistic Bo Yin Ra,prin care a aflat de Rene Guenon, care-i va devenimentor spiritual. Plecat la Bucureşti încă din adolescenţăcu familia, în 1980 s-a retras definitiv la Fălticeni, undela 14 iulie 1984 s-a stins din viaţă. A fost o prezenţădiscretă în cultura română, opera sa începând să fieeditată după 1989. Nu voi pomeni prea mult desprecălătoriile lui de iniţiere spirituală, însă este consideratprintre cei mai de seamă filosofi mistici. Iată câtevatitluri: “Al patrulea hagialâc”, Ed. Cartea Românească,Bucureşti, 1981; “Creangă şi Creanga de Aur”, Ed.Cartea Românească, 1989; “Monarhul ascuns”, Ed.Institutul European, Iaşi, 1992; ”Incantaţia sîngelui”,Ed. Institutul European, Iaşi, 1993; “Mitul sfâşiat”, Ed.Institutul European, Iaşi, 1993; “Interpretarea esotericăa unor basme şi balade populare româneşti”, Ed. CarteaRomânească, Bucureşti, 1994; ”Jurnal Alchimic”, Ed.Institutul European, Iaşi, 1994. 305

Bibliografie:1. Vasile Lovinescu, Incantaţia sângelui, Ed. InstitutulEuropean, Iaşi, 1993 306

JOSE ORTEGA Y GASSET- STUDII DESPREIUBIRE Publicat în 1939 la Buenos Aires, volumul “Studiidespre iubire” este o colecţie de eseuri pe tema iubiriiavând ca idee centrală “considerarea vieţii umane carealitate radicală; umanul apare însă condiţionat deîmprejurarea de a fi, la origine, dual, masculin şifeminin.” „Am credinţa, spune Gasset, că epoca noastrăse va ocupa de iubire cu ceva mai multă seriozitatedecât se obişnuia. Eroticul a fost dintotdeauna supusunui regim de ocultare. Spectatorul refuză să accepte căîn spectacolul vieţii ar exista sectoare prohibite.” 307

Câteva cuvinte despre autor. S-a născut în 1883 laMadrid, studiile liceale le-a făcut la Malaga şi la Bilbao.În 1902 îşi ia licenţa în filosofie şi publică primele eseuri.După doctoratul din 1904 în filosofie, studiază laUniversităţile din Leipzig, Berlin, Marburg cu iluştriprofesori neokantieni, publicând articole liberale în caresusţine ideea europenizării Spaniei. În 1916 este alesmembru al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice. În1923 fondează cea mai importantă revistă spaniolă decultură, de prestigiu european-”Revista de Occidente”. Seremarcă printr-o susţinută activitatea parlamentară,publicistică şi academică. În 1951 este distins cu titlul deDoctor Honoris Causa al Universităţii din Glasgow.Marile frământări politice din Spania îi duc paşii în exil,unde moare în anul 1955. “Spania nevertebrată” este ceamai coerentă şi cea mai de succes lucrare, fiind dedicatătemei „decadenţei Spaniei”. În limba română au apărutla Humanitas: „Studii despre iubire”, „Revolta maselor”,„Europa şi ideea de naţiune”, „Omul şi mulţimea”,„Câteva lecţii de metafizică” , „Ce este filosofia? Ce estecunoaşterea?”,” Tema vremii noastre”, „Spanianevertebrată”,”Dezumanizarea artei şi alte eseuri deestetică” De două secole încoace, spune autorul, se totvorbeşte despre iubiri, despre acele istorii mai mult saumai puţin efervescente care apar între femei şi bărbaţi,dar nu se spune nimic despre iubire. Reducând iubireadoar la ceea ce simt bărbaţii şi femeile unii faţă de alţii seminimalizează subiectul. Iubirea nu se rezumă doar larelaţia femeie- bărbat: iubim artele, ştiinţa, viaţa, copiii,iubim pe mama, îl iubim pe Dumnezeu. Dacă în lumeaantică a dominat teoria platoniciană, urmată de ceastoică, în Evul Mediu reperul a fost Sfântul Toma şi 308

filosofia arabă, veacul al XVII-lea a fost dominat deteoriile lui Descartes şi ale lui Spinoza. Toată aceastăînşiruire de modele dovedeşte că în fiecare epocă auexistat filozofi care s-au aplecat asupra fenomenuluiiubirii emiţând propria teorie. Sf. Augustin sintetizează definiţia iubirii ca fiindgravitaţie în jurul obiectului iubit, pentru eldragostea şi ura fiind forme diferite ale dorinţei; iubirea,dorinţă de ceva bun în măsura în care acel lucru e bun.Spinoza elimină ideea de apetit în teoriile sale înlocuind-o cu aceea de cunoaştere. A iubi înseamnă bucuriaîntâlnirii cu obiectul iubit, teorie care pe Ortega Y Gassetnu-l mulţumeşte deloc. A iubi înseamnă suferinţă, uneorimartiraj. Pentru el iubirea seamănă cu o dorinţă în fazaincipientă, însă odată declanşat actul iubirii se porneşteîntr-o mişcare centripetă de la îndrăgostit către obiectuliubit. A-l iubi pe Dumnezeu înseamnă să mergi continuucătre el. Iubirea este un fluid, un şuvoi de materie psihicăcare curge continuu. Şi iubirea şi ura au în comun această continuămişcare virtuală, deosebirea constând în faptul că în urăse acţionează împotriva obiectului iubit, măcinând latemelia lui disociindu-se de obiectul iubit; în dragosteacest torent lucrează în beneficiul obiectului iubitînvăluindu-l într-o atmosferă caldă, păstrând o continuăuniune cu acesta- inimă lângă inimă. Şi nu este vorbadespre o unire fizică: “Poate că prietenul nostru- să nuuităm prietenia când vorbim în mod generic de iubire-trăieşte departe şi nu ştim ce face. Cu toate acestea neaflăm cu el într-o convieţuire simbolică-sufletul nostrupare a se dilata în chip fabulos, pare a birui distanţeleşi, indiferent unde ne aflăm, ne simţim într-o reunireesenţială cu el. E ceea ce exprimăm oarecum când, într- 309

o situaţie dificilă, îi spunem cuiva: contează pe mine-sunt alături de dumneata-; cu alte cuvinte, cauza luieste şi a mea, sunt de partea persoanei şi a fiinţei lui”Până la urmă, a iubi înseamnă a nu-ţi concepe existenţafără obiectul iubit, a-i da viaţă continuu, a-l conserva înspaţiul tău vital.Unul dintre autorii romantici pe care i-a preocupatiubirea şi i-a dedicat o carte cu titlul “Despre iubire” (Del’amour) a fost Stendhal.Era, într-adevăr, una dintre cele mai citite cărţi, în veaculal XIX-lea pentru că oferea o lectură relaxantă, plăcutăcare venea în întâmpinarea multor cititori. Stendhal aveao întreagă teorie asupra iubirii considerând că neîndrăgostim atunci când proiectăm asupra celuilaltperfecţiuni inexistente. În clipa în care cunoşti persoanamult mai bine, imaginaţia lasă loc realităţii şi iubireamoare. Zice el că întru perpetuarea speciei, bărbatuliubeşte numai ce trebuie iubit. Cum în natură nu existăperfecţiune, omul şi-o creează în mintea lui, proiectândasupra persoanei de care se îndrăgosteşte, calităţi pe carenu le are. Intervine aici un inconvenient. Afirmaţia călucrurile perfecte nu există, nu are temelie. Dacă înfemeia reală nu există calităţi care să provoaceîndrăgostirea de unde ar putea veni acest standard?Chiar dacă femeia ar simula că are calităţi inexistente, cemodel ar putea avea la bază?Împărţind iubirea pe categorii: amour–gout, amour-vanite, amour-passion, Stendhal trasează o linie dedemarcaţie între iubirea falsă, bazată pe o proiecţie aunor false calităţi şi iubirea adevărată, iubirea –pasiune.Analizând teoria stendhaliană a iubirii, Gasset considerăcă Stendhal n-a iubit şi n-a fost iubit ca bărbat niciodată,atâta timp cât în teoria sa consideră că dragostea moare. 310

Conform teoriei lui, numită „teoria cristalizării”, dacă searuncă o crenguţă în minele din Salzburg, a doua zi poatefi recuperată transfigurată într-o broderie de cristaleirizate. În sufletul apt de iubire are loc un procesasemănător. Imaginea reală a unei femei ce se oglindeşteîn sufletul unui bărbat capătă acele suprapuneridantelate imaginare ce se acumulează pe crenguţaintrodusă în mină.Gasset trage concluzia că Stendhal nu face altceva prinaceastă filosofie asupra iubirii decât să se sustragă vieţiişi să evadeze în virtual.Dar pe cât a fost Stendhal privat de iubire adevărată, peatât a fost Chateaubriand adulat, iubit, venerat, chiar, defemei. Adevăratul Don Juan nu este bărbatul care facecurte femeilor, ci acela care este curtat. Există în realitatebărbaţi de care femeile se îndrăgostesc cu o intensitate şicu o frecvenţă la superlativ. Unul ca Stendhal ticluieştevreme de 40 de ani o adevărată strategie de asalt asuprazidurilor femeii, şi bietul de el nu izbuteşte să fie iubit devreuna. Ca o paranteză, acest lucru se poate întâmpla şi îndomeniul esteticului: oricât s-ar strădui unii, nu suntcapabili să aibă în viaţa lor o adevărată şi răscolitoareemoţie artistică.Atâta timp cât Stendhal crede că iubirea se face(proiectând false calităţi) şi că iubirea, astfel născută,moare, este clar că e vorba despre o pseudoiubire.Chateaubriand nu face cel mai mic efort – el întâlneşteiubirea gata făcută: trece pe lângă femeie şi aceasta sesimte încărcată de o electricitate magică. I se dă cu totulpăstrându-l în suflet toată viaţa. Şi să nu vă-nchipuiţi căChateaubriand a fost vreun Adonis,- era scund, adus despate, cu un chip nu prea atrăgător. În plus, pentru elataşamentul faţă de o femeie nu dura mai mult de opt 311

zile, însă femeia rămânea fascinată de „geniu” pentru totrestul vieţii. Marchiza de Custine este una dintre femeilecare nu l-a uitat până în ultima clipă a vieţii, după numaicâteva zile petrecute împreună la castelul ei dinFervaque. Avea aproape 70 de ani când un vizitator alcastelului evoca figura lui Chateaubriand: „Ajungând înîncăperea cu marele şemineu, acesta spuse: Aşadar aicie locul unde Chateaubriand stătea la picioareledumneavoastră? Şi ea promptă, surprinsă şi parcăofensată: „A, nu, domnule dragă, nu; eu la picioarelelui Chateaubriand.”Adevărata iubire rămâne aceea care dăinuie în timp,oricât de departe ar fi pesoana iubită. Femeia care-liubeşte pe tâlhar e cu simţirea alături de el în închisoare. Din toată teoria despre iubire, Ortega Y Gassetreţine ca fiind esenţială năzuinţa omului cătreperfecţiune. A te îndrăgosti înseamnă a te lăsa fermecatde ceva ce pare a fi perfecţiune. În orizontul omenesc,perfecţiunea înseamnă nu ceea ce este mai bun decâtrestul, ci ceea ce se remarcă prin excelare. Acea calitatete îndeamnă, te cheamă către a te uni cu ea. Atracţiaemoţională este însoţită de atracţia sexuală, care nutrebuie confundată cu instinctul sexual. Instinctul nueste un impuls către perfecţiune. Concluzia: dragosteaeste atracţia către frumuseţe. Ortega Y Gasset nu respinge în totalitate teoria„cristalizării” avansată de Stendhal în cartea sa. Numaică proiecţia unor calităţi inexistente asupra uneipersoane este un fenomen care poate fi extins în multealte domenii: în politică, în artă, în comerţ. În viziunealui Gasset mulţi confundă iubirea cu îndrăgostirea.Îndrăgostirea, nici pe departe, nu înseamnă oacumulare, ci o sărăcire, o stare de mizerie mentală, viaţa 312

conştiinţei noastre îngustându-se enorm aproape deparalizie. Îndrăgostirea nu înseamnă şi iubire. Iubireaeste o pură activitate emoţională îndreptată către unobiect-lucru, persoană. Ca activitate „sentimentală”,îndrăgostirea nu prea are legătură cu funcţiileintelectuale-percepţia, atenţia, gândirea memoria,imaginaţia şi nici cu dorinţa. Iubirea înseamnă viaţă,vioiciune, mişcare către acel ceva care a devenit obiectuliubirii noastre, indiferent în ce loc s-ar afla. Aşadar,Stendhal nu despre iubire a vorbit în cartea sa , ci despre„îndrăgostire”, un fenomen care ţine mai degrabă deatenţie. Deoarece numărul de obiecte ce alcătuiesc lumeaunui individ este foarte mare şi câmpul conştiinţei estelimitat apare un soi de luptă pentru a ne cuceri atenţia.Atunci când atenţia se fixează vreme îndelungată şi cu ofrecvenţă mai mare asupra unui obiect vorbim despre„manie”. Gasset consideră îndrăgostirea un fenomen alatenţiei, o stare anormală a acestuia într-un om normal.Are loc o eliminare a tuturor lucrurilor care ne ocupauatenţia, conştiinţa se îngustează şi conţine în final unsingur obiect. Deşi îndrăgostitul consideră că viaţaconştiinţei sale e mult mai bogată, fenomenul esteinvers: toate forţele sale psihice se focalizează asupraunui singur punct. Aproape că putem asociaîndrăgostirea cu entuziasmul mistic.O vorbă din popor chiar spune despre îndrăgostit că „i-asorbit minţile” şi adevărul este că iubirile (nu iubirea)se limitează la acest joc al ocupării atenţiei celuilalt.Ieşirea din starea de îndrăgostire echivalează cu o trezire,atenţia îşi măreşte câmpul, e ceva aproape mecanic. Deaceea fenomenul îndrăgostirii nu diferă-şi prostul şideşteptul şi burghezul şi săracul trec prin aceeleaşi stări,diferă doar începutul. „Căci la urma urmelor, deosebireadintre inteligent şi prost constă în faptul că primultrăieşte cu garda ridicată împotriva propriilor prostii, 313

le recunoaşte de îndată ce-şi fac apariţia şi sestrăduieşte să le elimine, în timp ce prostul li seabandonează încântat şi fără rezerve.”Ca mecanism psihologic, îndrăgostirea se aseamănă cuun proces mistic, mai ales prin monotonia parcursului- şimisticul şi îndrăgostitul ating acea stare de graţie princare se situează în afara lumii. „Nu există extaz misticfără o prealabilă golire a minţii”. Misticul consideră căsimplul şi unicul gând la Dumnezeu înseamnă că-l are înfaţă, că viaţa lui e plină de Dumnezeu. Total eronat.Vidul din suflet nu înseamnă bogăţie, magistrul Eckhartnumeşte aceasta „pustia tăcută a lui Dumnezeu”.„Adevăratul chip de a-l avea pe Dumnezeu, spuneEckhart, este în suflet, nu în gândirea uniformă şicontinuă la Dumnezeu. Omul nu trebuie să aibă doar unDumnezeu gândit, deoarece când încetează gândirea,încetează şi Dumnezeu.”Psihiatrul Paul Schilder admite o strânsă legătură întreîndrăgostire şi hipnotism, femeia fiind considerată unsubiect hipnotic mai bun decât bărbatul, ea fiind multmai docilă. Atât misticismul, cât şi hipnotismul au încomun cu îndrăgostirea acel fenomen de ocupare toatalăa atenţiei. Femeia îndrăgostită se frământă tot timpulcând n-are în faţa ochilor bărbatul în toată integritateasa. Tot i se pare că nu-i acordă suficientă atenţie, că ecam distrat, prea dispersat în alte spaţii. Bărbatul maisensibil „se simte deseori ruşinat că nu este capabil deradicalism în dăruirea de sine, de totalitatea prezenţeiadusă în dragostea către femeie.” Şi o primă concluzie: ceea ce trăiesc oamenii, acelproces amoros nu este iubire, ci îndrăgostirea. Iubireaeste un proces mult mai amplu şi mai profund, maiserios uman şi mai puţin violentă. Nu tuturor 314

îndrăgostirilor le urmează şi iubirea. Unii măsoarăcalitatea iubirii după violenţa ei, atribut al îndrăgostirii.Omul, în profunzimea sa, este un sistem înnăscut depreferinţe şi aversiuni. Rămâne un mare mister pentruom tocmai acel nucleu al inimii la care cu greu se ajunge-nimeni nu ştie ce valori slujesc vorbele şi fapteleaproapelui, fiind imposibil să treci dincolo de ele. Actoriai propriei noastre fiinţe, jucăm fiecare rolul vieţiinoastre mânaţi de superficiale înrâuriri – mare parte dinsentimentele şi opiniile fiecărui individ nu au crescutspontan în fondul personal, ci sunt copiate din preajmasocială. Deci nu vorbele şi faptele pot surprinde secretulinimii aproapelui, ci lucruri care par lipsite de relevanţă:gestica şi mimica. Acesta este şi motivul pentru care nesupără felul în care suntem judecaţi de cei din jur, atâtatimp cât ne străduim să simulăm o altă faţă pe care ooferim celuilalt. În alegerea amoroasă prevalează tocmaiacest fond ţinut în umbră. Iubirea în esenţa sa este oalegere în care preferinţele merg către amănunteledevoalate de gestică şi de mimică până ajung la miezulsulfletului. Aşa se explică situaţii în care bărbaţii se potîndrăgosti de femei care în ochii celorlalţi nu sunt delocfrumoase. Iubirea presupune o aderare intimă la unanumit tip de viaţă umană care pare a fi cel maiperformant. Cel mai adesea omul iubeşte de mai multe orisuccesiv, nefiind adeptul unei unice iubiri. Interesant arfi de citit un roman al cărui protagonist să fie un bărbatvăzut prin prisma iubirilor sale, de văzut ce scoate fiecarefemeie în parte din adâncurile sufletului său şi cum îimodelează caracterul. Adevărul este că pe omulîndrăgostit îl poţi cunoaşte după felul în care iubeşte şinu după obiectul iubit. Dacă omul nu ar avea o 315

imaginaţie atât de generoasă nu ar fi capabil să iubească„sexual” cu atâta fantezie, nu s-ar deosebi de animal. În iubire există, cu siguranţă, alegere, hazardulneavând vreo relevanţă aşa cum se încearcă a seevidenţia, mai ales atunci când apare o îndrăgostire„nepotrivită”. O idee cât se poate de falsă este aceea căomul se îndrăgosteşte de proporţionalitatea fizică aceluilalt. Şi acest lucru se vede cel mai bine la femeie,entuziasmul său erotic vis-a-vis de bărbatul frumos fizicputând fi pus la îndoială. Sufletul feminin e mult maiunitar decât al bărbatului, la ea neexistând aceastădisociere între afect şi plăcerea sexuală. Imaginaţiafemeii este destul de săracă, la ea prevalândsenzualitatea.Un alt lucru asupra căruia se poate discuta este faptul căfiecare generaţie a avut propriile sale modele în selecţiaerotică, selecţie călăuzită de idealuri profunde „dospite înspaţiul cel mai adânc al fiinţei”. Iată un exemplu grăitor:de-a lungul istoriei, pe femeie n-au interesat-o niciodatăgeniile, decât accidental. Din contră, geniul o oripileazăpe femeie, o îndepărtează şi ca atare iată unul dinmotivele singurătăţii oamenilor mari. Atracţia femeii estede foarte multe ori îndreptată către bărbatul mediocru şi,se pare că natura este cea care o ţine departe deexcelenţă- specia trebuie ţinută între nişte limitemediocre , „să evite selecţia în sensul optim, să caute cabărbatul să nu devină niciodată semizeu sauarhanghel.”Nimic nu poate fi mai măgulitor pentru un bărbat decâtatunci când apare drept o figură interesantă în ochiifemeilor. Dar ce este bărbatul interesant? Este acelbărbat de care se îndrăgostesc femeile. Iubirile în esenţalor constituie o viaţă tainică şi de aceea o iubire nu poatefi povestită. Odată terminată ea îşi pierde din strălucire.Un paradox e faptul că despre iubire vorbesc mai mult 316

cei care nu sunt capabili s-o trăiască: scriu versuri,eseuri…lucru ingrat , ca şi cum iubirea ar fi ceva ce poatefi teoretizat. În dragoste ca şi în politică toată lumea epricepută. Se scapă din vedere o evidenţă: pentru a privicătre un lucru trebuie să te îndepărtezi de el. Dragostea adevărată, în viziunea lui Gasset, esteceea ce urmează îndrăgostirii, momentul de abandontotal împletit cu senzaţia că eşti absorbit până înstrăfundul fiinţei tale, dar nu în sensul coexistenţei celordouă ci în sensul că se nutresc reciproc, abandonul fiindprodus de „fermecare”. Dacă în iubire mama seabandonează copilului dintr-un instinct radical străin despiritualitate, în prietenie, prietenul se abandoneazăprintr-o decizie lucidă şi clară a voinţei lui, în iubire,sufletul scapă pur şi simplu din mâini şi se lasă absorbitde celălalt, astfel încât îndrăgostitul vede lumea prinochii celuilalt. Însă nu oricine se poate îndrăgosti şi nude oricine. „Les poetes n’ont pas raison de nousdepeindre l’amour comme un aveugle: il faut lui oterson bandeau et lui rendre desormais la jouissance de sesyeux” (Pascal-Sur les Passion de l’amour”) Se pune întrebarea, (cât se poate de trivială) dacă înlumea sentimentelor există o modă. Setimentul amorosare la fel cu tot ceea ce ţine de viaţa omului, istoria şievoluţia sa. Fiecare epocă îşi are stilul său de-a iubi,fiecare generaţie modifică permanent gradul regimuluierotic antecedent. De aceea bărbatul matur seîndrăgosteşte în mod normal de o femeie din generaţia saalături de care regăseşte un stil erotic compatibil,elemente comune de cultură. Oprindu-ne puţin laevoluţia iubirii constatăm că fiecare epocă a avut modelulsău. Astfel, „dragostea romantică” a fost şi rămâne 317

apanajul iubirii curteneşti, descoperită şi cultivată încădin secolul al XII-lea, iubire care reprezintă o formăextremă de erotism spiritualizat. Să ne gândim la Dantecare se îndrăgosteşte de surâsul femeii exemplare, ori laPetrarca care doreşte de la Beatrice numai gestul careexprimă sufletul. Iubirea aceasta nobilă, aproapeclorotică, a fost partea luminoasă din cea mai întunecatăetapă a Evului Mediu. O aflăm din toată poeziatrubadurească care a cântat iubirea pură, lipsită dematerialitate. Ultimul eseu din “Studii despre iubire” are ca temăcentrală un anume tip de femeie – creola, prototipulfundamental al tuturor femeilor, în viziunea autorului.Este un imn închinat femeii iubite. Creola reprezintăsuperlativul feminităţii ale cărei atribute ar fi:vehemenţa, spontaneitatea, graţia şi moliciunea. Estefemeia care s-a distilat vreme de patru secole de efortvital, de fervori, de încercări, de dureri, în ale cărei venecurge sângele regilor incaşi în amestec cu cel alconchistadorilor spanioli, acei hidalgo implacabili plecaţisă cucerească lumea. Creola nu e nici dură, nici etericăînsă atributul său cel mai valoros este că se pricepe labărbaţi, că în preajma ei bărbatul ajunge cu greu darcând ajunge se simte în toată plenitudinea sa.Tema iubirii ca sentiment universal, nu a iubirilor, l-aurmărit toată viaţa pe Ortega Y Gasset şi i-a dedicat unnumăr important de pagini în eseurile sale. 318

Bibliografie:1.Jose Ortega Y Gasset, Studii despre iubire, Humanitas, 319

TIM TZOULIADIS- ABANDONAŢII…„Oricine a fost torturat, rămâne torturat. Tortura lasăîn el o arsură de neşters” (Jean Amery, La limiteleraţiunii) Tim Tzouliadis (Thimoteos Tzouliadis), s-a născutîn 1968 la Atena. A făcut studii de psihologie şi deeconomie politică la Oxford. Este jurnalist de profesie şitrăieşte la Londra.În romanul-document, ”Abandonaţii”, autorul evocăuna dintre cele mai ciudate perioade din istoria omenirii 320

despre care lumea occidentală ştie destul de puţinelucruri. Pornind de la o serie de documente ale vremii şide la mărturiile a doi supravieţuitori ai GulaguluiSovietic (Thomas Sgovio în cartea “Dear America! Why ITurned Against Communism”, Partners’ Press Kenmore,New York, 1979 şi Victor Herman în “Coming Out of theIce: An Unexpected Life” ( Războiul dintre gheţuri. Oviaţă neaşteptată), Tim Tzouliades adaugă încă o paginăla istoria sângeroasă a comunismului, referitoare la aniiîn care s-a petrecut incredibila imigraţie a multoramericani în fosta URSS.Între cele două războaie mondiale au existat două valuride imigrare americană în Uniunea Sovietică. Primul val,redus din punct de vedere numeric, a avut loc spresfârşitul anului 1920, când, în urma importurilor detehnologie americană, autorităţile sovietice au solicitat şispecialişti. În primii ani petrecuţi în URSS, viaţaamericanilor a fost deosebit de bună, ei primind salariimult mai mari decât acasă. Mulţi şomeri americani s-auprins în plasa acestei promisiuni, astfel încât în 1931începe al doilea val, Agenţia Sovietică de Comerţ Exteriorcu sediul în New York primind peste o sută de mii decereri de emigrare în URSS pe cele 6ooo de locuridisponibile.Nou-veniţii în Uniunea Sovietică s-au stabilit, în general,în jurul fabricilor Gorki şi Petrogadorsc din Moscova. Cutimpul, luând contact cu realităţile sovietice şi-au cerutpaşapoartele să revină acasă, în America, însă li s-areplicat că sunt cetăţeni sovietici şi li s-a aplicat acelaşitratament ca şi celorlalţi cetăţeni – condamnări în Gulag,dispariţii misterioase. Puţini dintre ei au supravieţuit.Tim Tzouliadis povesteşte în cartea sa despre ororiletrăite de americanii imigraţi în Uniunea Sovieticăarătând contribuţia malefică a industriaşului HenryFord, a scriitorului Bernard Show şi a lui Walter 321

Duranty, corespondent la ziarul New York Times, careprezentau stalinismul ca pe cel mai democrat dintreregimuri.Anul 1934. Un prim val de emigranţi americani însufleţiţide speranţa într-o viaţă mai bună lăsau în urmă StatuiaLibertăţii şi se îndreptau către Rusia Sovietică, fără săştie la ce chinuri atroce vor fi supuşi. Unii nu se vor maiîntoarce niciodată din Gulag. Vlăguită de Marea CrizăEconomică din 1930, America devenise ţara şomerilor, aoamenilor fără căpătâi, aflaţi într-o continuă căutare aunui acoperiş şi a unei bucăţi de pâine care să-i ajute să-şi întreţină familiile. Pe trotuarele metropoleloramericane apar peste noapte cocioabe locuite de oamenizdrenţăroşi, flămânzi, lipsiţi de orizont. VeteraniiMarelui Război îşi vindeau decoraţiile câştigate pecâmpul de luptă din Franţa şi Belgia, cu un dolar şicinzeci de cenţi, bucata. Familii întregi locuiesc în stradăşi aşteaptă prânzul mizer de la cantinele săracilor.Capitalismul intrase în faliment, rezultat al lăcomieifinanţiştilor de pe Wall Street. Ales printr-o majoritatezdrobitoare, Franklin Rooswelt rosteşte primul săumesaj de învestitură punând la zid lumea cămătarilorlipsiţi de scrupule care aduseseră la disperare întregpoporul american. În aceste condiţii apare o traducere înengleză a “Manualului noii Rusii, Povestea PlanuluiCincinal”, devenit fenomen editorial al anului 1931. Fărăsă ştie ce se află dincolo de imaginea idilizată oferită depropaganda sovietică şi de invitaţia lui Stalin de-aparticipa la edificarea noii societăţi, mii de americani auluat drumul pribegiei în sens invers celui parcurs destrămoşii lor. Cu tot cu familii, cu căţel şi purcel, s-auîmbarcat pe vasele care-i transporta spre “ţarafăgăduinţei”-mama Rusia. Trei lucruri îi motiva peimigranţii americani: şomajul, dezgustul faţă de 322

condiţiile din America şi interesul faţă de experimentulsovietic.S-a produs un mic exod, plecarea fiind deseori pe căiocolitoare nu pe cele legale. Guvernul american încearcăsă tempereze acest val de emigrare fără precedent,recomandând să-şi lase măcar soţiile şi copiii acasă, dincauza barierei lingvistice, greu de trecut, şi a problemelorde adaptare la sistemul de învăţământ sovietic.Celebrul reporter american Walter Duranty care activa încalitate de corespondent al cotidianului New York Times,la Moscova, prevestea cel mai mare val de imigraţie dinistoria modernă: „Când vor veni zilele în care muncitoriistrăini vor putea scrie acasă spunând „Treburile mergbinişor pe-aici, de ce nu vii şi mătăluţă?” E de lucrupentru toţi şi mâncare pe săturate. În Rusia nu setrăieşte chiar atât de prost, nu există concedieri şi niciangajări temporare şi eşti tratat cumsecade…atunciimigraţia către Uniunea Sovietică va rezolva cu invaziacu care s-a confruntat America.” Toate informaţiilelegate de această emigraţie nefirească au fost preluate deziarele sovietice şi prezentate drept dovadă a mareluisucces al sovietelor.Pe 11 octombrie 1931, George Bernard Shaw se întoarcedin Rusia şi ţine o conferinţă convingătoare şi plină dedispreţ la adresa americanilor. ”Unii dintre voi vor plecaacolo pentru că, în marea furtună financiară care ne-alovit, vaporul vostru se scufundă, iar nava Rusiei estesingurul vas mare pe care valurile nu l-au răsturnat,singurul care nu transmite disperate mesaje SOS.” Cuun astfel de discurs, „cel mai de succes dramaturg dedupă Shakespeare”, aşa cum singur se prezenta, Shaw i-a convins, la rândul lui, pe mulţi dintre cei care maiezitau, să plece.Zilnic, între 20 şi 150 de americani coborau pe peronulgării Bieloruski din Moscova. Mineri, lucrători feroviari, 323

mecanici, dulgheri, zidari, împreună cu familiile lor seîndreptau către birourile de plasare a forţei de muncă dela Intourist, din Piaţa Teatrului, spre a cere de muncă. Îniarna lui 1931 apare la Moscova şi primul săptămânal înlimba engleză, scris de tineri reporteri americani dornicide afirmare, în care erau elogiate îndeplinirile PlanuluiCincinal. Fără să ştie la ce să se aştepte, dincolo de toatăpropaganda deşănţată, mulţi americani se arătau extremde bucuroşi că scăpaseră de mizeria capitalistă. Curând,imigraţia americană avea să dea bătăi de cap guvernuluisovietic drept pentru care a decis, prin lege, ca oriceimigrant să deţină un bilet dus/întors. Pe 21 octombrie1931 când săptămânalul Moscow News împlineşte un ande existenţă, marcat printr-o petrecere la care participănumeroşi americani. Nicolai Buharin însuşi, le ţine undiscurs.Pe 7 noiembrie 1931 un milion de ruşi defilau în PiaţaRoşie sărbătorind a paisprezecea aniversare a Revoluţiei.Printre ei se afla şi un grup de americani cu copiii lorcare strigau „Trăiască detaşamentul de pionieriamericani!” Ciudat amestecul lingvistic de pe pancarte şidin ovaţiile mulţimii! În Parcul Gorki, tineri americaniorganizează competiţii între două echipe de baseball:Clubul muncitorilor străini şi Fabrica de AutomobileStalin. Pe toată durata verii, o dată la două seri, în parc,se juca baseball. În vara anului 1932 Sovietul Suprempentru Educaţie Fizică şi Sport anunţă intenţia de aintroduce în Uniunea Sovietică baseballul ca sportnaţional. Dacă la început membrii celor două echipecereau de la conaţionali donaţii în echipament sportiv,care nu se fabrica în Rusia, cu timpul au apărut fabricipentru confecţionarea echipamentului. După treisezoane de competiţii de baseball se organizează chiar şio ligă naţională, astfel încât competitorii intră în vizorul 324

NKVD-ului. Tot în această perioadă vine la Moscovacunoscutul actor şi cântăreţ de culoare Paul Robesoncare declară că pentru prima dată s-a simţit om,nediscriminat şi respectat.În vara lui 1935, soseşte la Moscova Thomas Sgovia,renumit jucător de baseball şi unul dintre puţiniisupravieţuitori din Gulag. În Bufallo, de unde venea el,fusese membru activ al Partidului Comunist American.Un lucru trebuie remarcat privind relaţia dintreamericani şi ruşi. Oricât de scăpătaţi ar fi fost, americaniiaveau obiceiul păstrării aparenţelor îmbrăcând ce aveaumai cu bun gust şi de calitate. De cealaltă parte, ruşiitânjeau şi erau obsedaţi de hainele lor pe care plăteauoricât să le cumpere. Copiii nomenclaturiştilor sovieticivoiau să fie amici cu aceşti noi-veniţi optimişti,petrecăreţi şi bine îmbrăcaţi. Astfel, tânărul ThomasSgovia se împrieteneşte cu Marvin Volat, imigrantamerican şi el, student la Conservator şi prieten cu LaraBerman al cărei tată era şeful lagărelor de concentraredin Rusia, apropiat al lui Stalin. În momentul în care îieste prezentată Lara, pentru Thomas, informaţia legatăde Gulag n-avea nicio relevanţă câtă vreme nu ştia exactce reprezintă. În mintea lui nu era decât un loc dereeducare pentru persoane prost orientate, aşa cum erau,poate, primii colonişti din Virginia. Viaţa în Moscovaîncepea să fie tot mai bună şi mai îndestulată cu noilocuri de distracţie. Tinerii americani dansau, jucaubaseball, cântau în asambluri corale, jucau în piesa luiClifford Odets, În aşteptarea lui Lefty, se îndrăgosteau şierau recunoscători norocului de-a fi ajuns în Rusia.Imigranţii americani s-au împrăştiat pe tot teritoriulRusiei, până-n cele mai îndepărtate oraşe estice precumNijni Novgorod. Ca o ironie a sorţii, americanii austrăbătut atâta cale să ajungă în Rusia pentru a lucra înfabricile sovietice proaspăt construite de vechii titani ai 325

industriei americane. În pustietatea stepei ruseşti, înoraşul Nijni Novgorod, la 20 km de Moscova, CompaniaFord Motor a construit o uriaşă uzină de automobile, înciuda numărului record de şomeri înregistraţi în Detroit.Pentru 40 de milioane de dolari (plătiţi în aur) HenryFord le-a vândut sovieticilor planurile de producţieindustrială şi liniile de producţie cu tot cu componentepentru 75 000 de maşini. Cinci ani le-a oferit asistenţătehnică şi mână de lucru specializată americană. HenryFord a devenit în curând una dintre cele mai cunoscutepersonaje din Uniunea Sovietică, construirea Detroituluisovietic fiind benefică pentru cauza bolşevică. Înainte deîncheierea tranzacţiei, în vara anului 1926, Ford a trimiso echipă de specialişti condusă de inginerul BorisBerghoff pentru a evalua condiţiile noiii investiţii.Raportul lui Bergoff este cât se poate de edificator în ceeace priveşte realitatea sovietică: „puterea se afla în mânaunui singur om care conducea Rusia cu o mână de fier –Iosif Visarionovici Stalin, teroarea fiind unicul mijlocde-a ţine-n frâu popoarele Uniunii înfometate.” Aflândcă Stalin îi curta în acelaşi timp pe cei de la Peugeot şi dela Citroen, Ford nici nu mai stă pe gânduri, şi îl trimitepe Charlie Sorensen directorul său de producţie sănegocieze. Aşa, zice-se, a ajuns industriaşul danezo-american să le explice bolşevicilor ciudatul vocabular alproprietăţii capitaliste, „precum un senator roman,care-i dădăcea pe goţii hămesiţi să păstreze eticheta lamasă.” Drept urmare, în mai puţin de doi ani, la cotulVolgăi unde se întâlneşte cu Oka, în plină stepă ruseascăse ridică o întreprindere uriaşă. Aşa a luat naştere„Detroituul sovietic”. Numeroşi muncitori americani puşipe liber în timpul Marii Crize Economice au luat drumulcătre URSS. Printre muncitorii ajunşi la fabrica lui Fordse afla şi americanul de culoare Robert Robinson careintră în conflict cu doi conaţionali –Herbert Lewis şi 326

Brown. Bun prilej pentru propaganda bolşevică pentru ascoate în evidenţă tratamentul pe care-l primeşte uncetăţean de culoare în Rusia spre deosebire de America.Herbert Lewis este judecat şi expulzat, iar RobertRobinson este ales în „Sovietul moscovit al deputaţilormuncitorilor”. Pe poarta noilor uzine Ford, decorată cuimensele portrete ale lui Stalin, ies primele autoturismeModel A purtând bannere uriaşe pe care scria în ruseşte:„Îndepliniţi Planul Cincinal! Daţi Patriei ForduriSovietice!” Despre marea realizare a industriei deautomobile sovietice iată ce scrie un inginer american,observând că de pe liniile de montaj ies una după alta omaşină decapotabilă, un furgon cu cabină şi un camion:„ruşii sunt ca o ceată de copii care se joacă acum cuprimele maşinuţe mecanice, le ciocnesc, le forţeazăanapoda, şi, în general fac numai dandanale.”La Moscova este construită Fabrica de AutomobileStalin pentru asamblarea celor 75 000 de Forduri adusesub formă de piese de la Detroit. Mergând prin fabrică,inginerul american Frank Bennett observă că ruşii, caremai lucrau încă la placa pe niveluri, în loc să toarneasfaltul standard rezistent la fluctuaţiile de temperatură,foloseau o mixtură în care se aflau şi fragmente de lademolarea Catedralei lui Hristos, Mântuitorul dinMoscova.„Privind retrospectiv, distrugerea creştinismului înRusia a fost absolut necesară pentru tot ceea ce aurmat. În timpul dictaturii proletariatului, oriceinstituţie civilă a cărei credibilitate ar fi putut subminaautoritatea lui Stalin a fost sistematic distrusă oritransformată în propria sa parodie servilă (nu vă sunăcunoscut modelul?) . Molozul din bisericile Rusiei erapăstrat pentru a fi folosit la duşumelele fabricilor, învreme ce clopotele erau topite într-o turnătorie uriaşădin afara Moscovei. Aici-într-un munte de aur şi argint 327

străvechi- zăcea tăcerea aşternută asupra Rusiei caprima cădere de omăt a iernii.”Dar soseşte şi momentul adevărului: pe cât de greureuşiseră americanii să vină în Rusia, cu mult mai greu leera acum s-o părăsească. În 1933, Statele Unite nu aveauîncă reprezentanţă diplomatică în Uniunea Sovietică,reprezentanţii presei acreditaţi la Moscova fuseserăcumpăraţi, în concluzie, imigranţii americani erau lacheremul autorităţilor sovietice. De cum au păşit pepământ rusesc li s-au ridicat paşapoartele şi au fost făcuţiautomat cetăţeni sovietici. Multora li s-au furatidentitatea şi în locul lor ruşii returnau agenţi NKVD înAmerica. Foametea făcea ravagii în întreaga UniuneSovietică, însă jurnaliştii americani, complici aiautorităţilor, inginerii industriali , oamenii de afaceri,turiştii se distrau la marele hotel Metropol ca pe vremeaNebunilor Ani Douăzeci la petrecerile date de JayGatsby. Dintre toţi se remarcă, prin luxul opulent în caretrăieşte, jurnalistul Waltwer Duranty, obedient puteriisovietice şi încununat cu un Pulitzer de nomenclaturaliterară americană pentru „extraordinarele lui reportajedin Rusia”. El a fost cel care l-a convins pe FranklinRooswelt să acorde recunoaştere diplomatică guvernuluisovietic. Pe 17 noiembrie 1933 , în cadrul unei ceremoniiţinută la Casa Albă, SUA recunoaşte existenţa URSS.Nici bine nu s-a deschis Ambasada Statelor Unite laMoscova că un val de imigranţi americani au invadat-o,pur şi simplu, cerând să fie repatriaţi.”Aceşti nefericiţi,scria primul secretar al ambasadei, Loy Henderson, senăpusteau peste noi chiar în camerele de hotel”. Chiar şipentru cei de la ambasadă era aproape imposibil să facăceva pentru „americanii captivi”sau „prizonieriiamericani”, cum mai erau numiţi, întrucât nu mai aveaunicun fel de acte. Nici pentru diplomaţii americani viaţa 328

nu era prea uşoară la Moscova. William Bullitt, primulambasador al Americii în Rusia, face cunoştinţă cu Stalinşi rămâne profund impresionat de felul său alunecos de-a fi. După o vreme îi cere preşedintelui Rooswelt ceva„divertisment american” pentru personalul ambasadei.Aşa renasc pe terenul din parcul Gorki competiţiile debaseball prin înfiinţarea unei ligi de baseball aimigranţilor americani.La nici un an de la balul de deschidere al Ambasadeiîncepe Marea Teroare. 150.000 de cetăţeni americani dinoraşul Leningrad şi 500.000 din întreaga regiune suntarestaţi. Printre ei majoritatea prietenilor ambasadoruluiBullitt. În 20 aprilie 1936 ambasadorul scria cătreDepartamentul de Stat: „Problema relaţiilor cu guvernulUniunii Sovietice este…o componentă a problemei pecare o reprezintă comunismul ca doctrină militantăhotărâtă să declanşeze revoluţia mondială şi lichidarea( un alt fel de a spune asasinarea) tuturornecredincioşilor. Nu încape nici o îndoială că toatepartidele comuniste ortodoxe din toate ţările, inclusivcele din Statele Unite, sunt adeptele uciderilor înmasă…” Nu doar ambasadorul Bullitt se lămurise cumstau treburile cu statul bolşevic rus. Unul din reporteriiamericani, William Henry Chamberlain, care fusesemartor ca şi alţi americani la transporturile cu exilaţicătre Siberia, scria: „Am mers în Rusia crezând căsistemul sovietic ar putea reprezenta cel mai plin desperanţe răspuns la problemele declanşate de RăzboiulMondial şi de criza economică de după acesta. Amplecat convins că statul sovietic absolutist…este o puterea întunericului şi o forţă a răului care cu greu îşi poategăsi termenii de comparaţie în istorie…Asasinatul esteun nărav cu atât mai mult când este vorba de state, şinu de indivizi.” Pg. 116 329

Întoarcearea ambasadorului Bullitt la Washington, învara lui 1936, coincide cu sfârşitul meciurilor de baseballcare se desfăşurau pe terenul din Parcul Gorki. Tot elanuldin vremea competiţiilor dispăruse lăsând loc fricii să seinstaleze. Situaţia se înrăutăţise la 1 decembrie 1934,odată cu asasinarea lui Serghei Kirov, prieten apropiat allui Stalin, important lider al comuniştilor. NKVD-ul,arma de temut a lui Stalin, pornise Marea Teroare.Nimeni şi nimic nu mai era sigur, pretutindeni domnea oatmosferă de spaimă din moment ce dispariţiile celor dinjur deveniseră lucru obişnuit. Figuri celebre ale culturiiruse au început să fie lichidate fără prea multe discuţii.Aşa a fost cu scriitorul Isaac Babel, regizorul VsevolodMeyerhold şi soţia sa Zinaida, Osip Mandelştham.Compozitorul Şostakovici este arestat şi anchetat. Cultulpersonalităţii în ceea ce-l priveşte pe Stalin ajunsese laparoxism. Nici măcar apartenenţa la eşaloanelesuperioare ale nomenclaturii comuniste nu-i va salva pecei intraţi în vizorul NKVD. În perioada de vârf a Marii Terori, Stalin a promis :”Îi vom anihila pe toţi aceşti duşmani , chiar dacă suntbolşevici. Îi vom distruge pe ei şi pe rudele lor, pe cei dinfamilie. Oricine a vrut cu fapta sau cu gândul, da, chiarcu gândul să atace unitate statului socialist va fi zdrobitde noi fără milă. Vom extermina toţi duşmanii până launul, la fel şi familiile şi rudele lor.” În mintea lui Stalin,puterea sovietică nu putea fi întărită decât prineliminarea duşmanilor şi „prizonierii americani”, veniţidintr-o lume cu altă mentalitate făceau parte dincategoria duşmanilor de clasă.Arthur Talent venise din Boston cu familia, din anii 20,pe când avea şapte ani. Era un foarte talentat violonist şia intrat la Conservatorul din Moscova. Tânăr studentfiind, îi oferă găzduire lui John Goode, cumnatul lui PaulRobeson care îi dăruieşte un costum nou nouţ, adus din 330

America. Pe 28 ianuarie 1938, Arthur Talent este arestatşi din acel moment nu s-a mai auzit nimic de el. Şi nu-isingurul. Devotamentul pentru cauza sovietică nu maireprezenta o garanţie, devenise mai degrabă un motiv să-i facă să dispară. Viaţa în ţara făgăduinţei devenise uncoşmar pentru „prizonierii americani”- aşteptau noaptede noapte să fie arestaţi. Puţini dintre ei mai căutauadăpost pe la prieteni în speranţa că vor scăpa. Uniipribegeau dintr-un oraş în altul, îndurând lipsuri de totfelul şi căutând să-şi facă alte false.Victor Herman, considerat Lindbergh al Rusiei nici nuîmplinise 21 de ani când a fost exmatriculat de la şcoalade paraşutism din Moscova sub acuzaţia de „duşman alpoporului”. Se întoarce la uzinele Ford din Gorki. Oraşule aproape pustiu. Din sutele de americani veniţi sămuncească acolo rămăseseră doar douăzeci printre careşi tatăl său care l-a îndemnat să-şi ia sora şi să cearăprotecţie la Ambasada Statelor Unite. Pe 7 octombrie1937, ziarul Pravda publică un articol în care Uzina deautomobile din Gorki (fost Nijni Novgorod) este acuzatăde „rezultate ruşinoase în producţie”, sabotorii americanidând dovadă de neglijenţă.În 1938, americani, precum Victor Herman, au începutsă dispară unul după altul. Erau împuşcaţi la scurt timpdupă arestare. Mai târziu, la 27 de km de Moscova lângăButovo s-au descoperit gropi comune care aveau până lao jumătate de km lungime. Pe teritoriul URSS asemeneazone deveniseră un fapt obişnuit. Conform procedurilortransmise de NKVD în teritorii exista obligaţia de-aumple cu 250.000 de cadavre o groapă comună, ordin cetrebuia să se respecte în toate districtele regionale aleRusiei.În 1990, o asociaţie rusă, care avea drept scopreabilitarea victimelor lui Stalin, a identificat printredosarele pensionarilor KGB un anume „Tovarăş S”, 331

primul komendant al unui pluton de execuţie al NKVD.„Tovarăşul S” a dat bucuros amănunte desprespeţrabota (munca specială) pe care a îndeplinit-o cuechipa sa de 12 călăi în timpul Ejovşcinei (perioadaEjov). Într-o casă de la marginea terenului de execuţieechipa aştepta victimele care, după ce erau deposedatede acte, erau duse pe marginea gropii şi împuşcate înceafă. După ce-şi îndeplineau norma de execuţii veneaula cartierul general frânţi de oboseală unde-i aşteptausticlele cu vodcă special alocată. În zori, veneaubuldozerele care acopereau gropile cu morţi şi pregăteaualtele pentru noaptea următoare. Povestea „Tovarăşul S”că oricât se spălau pe mâini şi pe faţă şi se parfumau cu ocolonie ieftină care era ca şi vodca în dotare, mirosulmorţii li se impregnase în piele. „Deşi li se dădeauşorţuri, mănuşi şi pălării din piele ca să-şi protejezeuniformele de sânge împroşcat, de aşchiile de oase, debucăţile de creier, ei au descoperit că era imposibil sărămână imaculaţi.”(pg. 156 )Din punctul lui de vedere, nu fusese un asasin , ci unapărător al societăţii socialiste. O consecinţă a munciilor, dincolo de lipsa de conştiinţă faţă de cruzimeacrimelor îndeplinite, a fost faptul că s-au îmbogăţit dinprimele consistente pe care le primeau pentru muncadepusă.Thomas Sgovio, fiind la Moscova, afla în fiecare zi dedispariţia unui prieten, ori a unui cunoscut şi a decis săse ascundă la Ambasadă. Acolo i s-a spus să revină pestedouă săptămâni până i se verifică actele. Astfel de reacţieau avut angajaţii ambsadei faţă de mai toţi americaniiveniţi să se pună sub protecţie. Lipsa de reacţie afuncţionarilor pare să se explice, pur şi simplu, prinapucăturile birocratice şi prin lipsa dorinţei de implicare.Toată lumea aştepta un salvator providenţial. 332

În 1937, Rooswelt îl trimite ambasador la Moscova peprietenul său, Joseph Davies. Nici bine n-a ajuns cu suitala destinaţie că a participat la unul din marile procese-spectacol în centrul căruia se afla pianistul GheorghiPiatakov acuzat că se întâlnise cu Troţki pe aeroportuldin Oslo. Spre deosebire de Bullitt, Davies nu a fostcâtuşi de puţin interesat de soarta cetăţenilor americanicare doreau să se repatrieze, marea lui pasiune fiindcolecţionarea de obiecte de artă. Împreună cu soţia saumblau prin toate galeriile şi prin consignaţii dornici săacumuleze cât mai mult şi cât mai ieftin. Scrisorileprizonierilor americani în care solicitau sprijinulambasadei rămâneau de obicei fără răspuns. Imigranţiiobişnuiţi nici măcar nu puteau să treacă de ierarhiaadministraţiei ambasadei. Informările sale cătreDepartamentul de Stat erau mai degrabă admirative laadresa lui Stalin şi al mâinii lui drepte, Ejov. Unul dinprocesele–spectacol organizate de NKVD la care însuşiStalin a participat ca spectator ascuns, a fost cel al luiBuharin, considerat ideologul partidului comunist.Joseph Davies s-a dovedit a fi un admirator neobosit allui Iosif Visarioniovici Stalin dovadă fiind cartea“Mission to Moscow”, scrisă după ce i s-a terminatmisiunea.Între timp, Thomas Sgovio fusese arestat în faţaAmbasadei Statelor Unite şi închis la Lubianka. Mutat laTaganka a cunoscut cruzimea cu care gardienii îi trataupe prizonieri, mulţi comunişti de bună credinţă veniţi dintoate colţurile lumii ex. Eraim Leszinski, comunist dinPalestina, Lucien Blit, evreu, Harry Jaffe, tenor în corulAnglo-American, Michael Ainsenstein, inginer dinCalifornia, polonezul Z. Stypulkowski. A fi străin în URSSechivala cu a fi duşman şi trebuia să fie împuşcat. Înoraşul Gorki, zilnic erau scoşi din sediul NKVD-ului 50-70 de cadavre. 333

În 1938, tortura era o metodă legală de interogatoriu,însuşi Stalin transmisese instrucţiuni explicite careajunseseră să fie înrămate şi agăţate la loc de cinste înbirourile agenţilor NKVD. Odată arestat, prizonierul eralipsit de toate calităţile umane, fiind considerat un obiectfără valoare. În noaptea de 24 iunie 1938, Thomas Sgovioîmpreună cu alţi 70 de prizonieri este urcat într-unvagon sigilat şi trimis în Gulag. Peste o lună, ajunge înlagărul de tranziţie de la Vladivostok de unde poetulMandelştam trimisese ultima scrisoare. După câtevasăptămâni de aşteptare este îmbarcat pe nava cu aburinumită „Indighirka”, împreună cu alte câteva mii dedeţinuţi de drept comun, înghesuiţi pe fundul caleivasului. Pe durata acestor transporturi maritime sepetreceau lucruri oribile –violuri în masă, crime, maiales din partea deţinuţilor de drept comun amestecaţi cuprizonierii politici. Capătul acestei călătorii a groazei eraKolîma. Aici, Thomas Sgovio a dat peste un tărâm alsuferinţei pe care nici cea mai bolnavă minte nu şi l-ar fiputut închipui. Un doctor al lagărului le explicase clar lasosire: „Nu aţi fost aduşi aici să trăiţi, ci doar să suferiţişi să muriţi.” În cele din urmă, prizonierul ThomasSgovie a ajuns la mina de aur de la Razvedcic. Puţinireuşeau să treacă de şocul adaptării la condiţiile inumanede viaţă-hrana sărăcăcioasă şi insuficientă, munca grea latemperaturi mult sub zero grade erau condiţii sigure demoarte.La câteva mii de kilometri spre vest, un alt supravieţuitoramerican, Victor Herman înfrunta chinurile şi lipsurile.Marea teroare era înfăptuită, în primul rând, de deţinuţiide drept comun care schingiuiau şi ucideau să sedistreze. Izbucnirea Celui de-al Doilea Război Mondial aadus Statele Unite şi URSS de aceeaşi parte a baricadei.Prizonierii americani supravieţuitori precum ThomasSgovio şi Victor Hermann trăiau un profund sentiment 334

de frustrare văzând cum cele mai faimoase firmeamericane erau puse în slujba lagărelor. În vreme ceofiţerii NKVD şi gardienii se răsfăţau cu delicatesuriamericane, prizonierii sufereau cumplit de foame.Ajunseseră să mănânce, fugind, supa pentru a nu fivăzuţi şi ajunşi de careva. Mulţi preferau să seautomutileze-îşi tăiau degetele de la mîini, o mână, unpicior, pentru a primi o muncă mai uşoară. S-au înmulţitcazurile de canibalism. Şi Victor Herman fuseseselecţionat pentru a fi executat. Un paznic ordonase ca„gunoaile din ţările capitaliste” să nu primeascămâncare. I se dădeau munci cât mai grele şi mâncaredeloc. A supravieţuit totuşi.Abandonaţi de administraţia americană, de personalulde la ambasadă, de presă, trădaţi şi uitaţi în lagărelemorţii, prizonierii americani se agăţau cum puteau defiecare zi să supravieţuiască. Pe neaşteptate ThomasSgovio a fost amprentat şi i s-a dat voie să-şi caute delucru în Kolîma. Trecuseră opt ani de când fusese adus înGulag. Este eliberat dar, nu după mult timp, arestat dinnou. În acest timp, un alt mare admirator al Rusiei şi allui Stalin, John Steinbeck face o vizită în URSS underămâne uimit de cultul personalităţii promovat de Stalin.Cu câteva luni înainte să moară Rooswelt i-a adresat înmod repetat scrisori lui Stalin, în nume personal, în care-i cerea să-i elibereze prizonierii americani. Negociindpermanent şi folosind momeala ajutorului economicnemţii reuşesc în 1950 să asigure eliberarea miilor deprizonieri germani. Numai „prizonierii americani” ajunşila a treia generaţie rămân în continuare să populezelagărele sovietice.De reţinut faptul că perpetuarea stalinismului nu s-abazat doar pe frică. Milioane de oameni l-au sprijinit peStalin cu o fervoare autentică. Aceştia erau voluntarii luiplin de dăruire, staliniştii care credeau orbeşte în el şi în 335

judecata lui. Ei considerau că niciun sacrificiu nu-i destulde mare pentru a materializa visul comunismului.În primele ore ale zilei de 6 martie 1953, Radio Moscovaanunţă moartea lui Stalin. După moartea lui şi a luiBeria, şeful NKVD, situaţia din lagăre se relaxează.Două destine – Thomas Sgovio şi Victor Herman. Doisupravieţuitori ai Gulagului sovietic, (amândoi făcuserăparte din echipele de baseball din anii 1930) sunteliberaţi în 1956. Unul rezistase datorită talentului săuartistic, celălalt datorită vigurozităţii. Întors de la Kolâmala Moscova, Thomas Sgovio constată că nu avea cuispune povestea suferinţei sale. Nimeni nu l-ar fi ascultatşi nu l-ar fi înţeles. „Tot ce mi-a rămas sunt oaseletrupului şi pielea întinsă peste ele” Asta era toată avereacelor întorşi din Iad. Unii îşi aminterau prea multe şiînnebuneau sub povara amintirilor. Alţii deveneauamnezici şi încercau din răsputeri să adune fărâmă lângăfărâmă să-şi reconstituie viaţa .În 1992, în timpul vizitei în Statele Unite, Boris Elţîn adeclarat în faţa presei că la începutul anilor cincizeci,forţele armate sovietice au doborât un avion americanluând ostateci pe toţi membrii echipajului format din 12oameni care au ajuns în lagărele de exterminare. Astfel, afost redeschis subiectul victimelor americane. S-a făcut ocomisie de investigare a crimei instituţionalizate,ordonată şi ascunsă de aparatul de stat. Populaţiaestimată a Gulagului în toată istoria sa a fost de circa 30de milioane, din care au dispărut între 15 şi 20 demilioane. Potrivit unui raport al NKVD-ului între 1ianuarie 1935 şi 22 iunie 1941 aproape 20 de milioane aufost arestaţi şi 8 milioane ar fi murit.Întors în America, în Bufallo, Thomas Sgovia şi-aîntemeiat un cămin, a găsit un job şi a scris o carte –“Dear America”. De neclintit în hotărârea sa de-a nu uitanimic, a început să ţină prelegeri la University of Buffalo 336

despre cele pătimite pe care le ilustra cu grafică. În celedin urmă s-a retras în Arizona, într-o suburbie aPheonixului, fiind printre ultimii supravieţuitori ai uneiemigraţii uitate. Uneori, îşi mai amintea de echipeleamericane de baseball care jucaseră în Parcul Gorki.Victor Herman, care şi-a ispăşit sentinţa de 10 ani înlagărul de la Burepolom, a fost eliberat în 1948 şi s-aretras în Krasnoiarsk unde s-a angajat ca instructorsportiv şi s-a căsătorit c-o gimnastă rusoaică. În vara lui1951 este arestat din nou, fiind suspect atât ca american,cât şi ca evreu. După a doua arestare a fost condamnat sătrăiască în exil în îndepărtatul şi sălbaticul nord. Trăiavânzând lemne sătenilor care treceau prin zona pustie încare locuia.Povestea URSS nu se termină odată cu anul 1991, ziuade Crăciun, când, de pe Kremlin este dat jos steagul roşuşi noul preşedinte de atunci, Boris Elţîn declară căUniunea Sovietică a încetat să mai existe. Unde e vorbade Rusia nimic nu este fără echivoc şi orice final parefals. Dovada, întâmplările din primăvara lui 2014 şi celede acum …Cartea lui Tim Tzouliadis este cutremurătoare şi sealătură celorlalte documente în care se admite în moddeschis enormitatea crimelor împotriva umanităţiiînfăptuite în fosta Uniune Sovietică şi în întreg lagărulcomunist.Bibliografie:1.Tim Tzouliadis, Abandonaţii De la Marea CrizăEconomică la Gulag: destinele unor tineri americani înRusia lui Stalin, Editura Corint, 2014 337

GOTFRIED WAGNER- MOŞTENIREA WAGNERLa 13 februarie 1883 se stingea din viaţă, la Veneţia, celcare devenise o adevărată instituţie culturală, unul dinmarii compozitori ai veacului al XIX-lea. Geniul său unica convieţuit alături de Verdi (născut în acelaşi an, 1813);şi, dacă Verdi a fost însuşi principiul operei muzicale,Wagner a însemnat desăvârşirea dramei muzicale.Richard Wagner a fost un produs al veacului romanticdescins din muzica simfonică beethoveniană. Se spunea 338

chiar că muzica lui Wagner este simfonia lui Beethovenîn dramă. Nu mă voi afunda într-o prezentare a opereiwagneriene nefiind decât un simplu consumator fărăpregătire în teoria muzicii. Poet şi compozitor, Wagner aavut multe greutăţi de înfruntat, în primul rând, sărăciaşi, apoi, lipsa de înţelegere a contemporanilor cărora nude puţine ori a încercat să le educe gusturile.Însă opera sa a stat la temelia uneia dintre cele mai crudeideologii- nazismul. Pentru a detalia ceea ce se numeşte„cazul Wagner” voi recurge la cartea “MoştenireaWagner” scrisă de strănepotul compozitorului, GottfriedWagner. Reflecţiile propuse de autor cititorului se referă,în primul rând, la acel templu al muzicii care a devenitBayreuth-ul şi mai puţin la muzica lui Wagner. Oricât arnega organizatorii şi cei din familia Wagner, care an dean se ocupă de acest Festival, caracterul naţionalist şiantisemit al scrierilor wagneriene, iată că, strănepotulcompozitorului demontează acest caz încercând sărestabilească un adevăr: că ei, administratoriifestivalului, urmaşi ai compozitorului au cultivat cuobstinaţie filonul naţionalist proiectând ideeainvincibilităţii şi a superiorităţii germane. Thomas Mann, în eseul-conferinţă “NoulBayreuth”, încercase şi el în 1933 să inocentizezegândirea wagneriană. Astfel îşi avertiza el publicul: „Nuavem nici un drept să dăm gesturilor, declaraţiilornaţionaliste ale lui Wagner un sens actual-sensul pecare l-ar avea astăzi. Procedând astfel, ar însemna săfie falsificate, să se facă abuz de ele, să le fie pătatăpuritatea romantică din acele timpuri, din momentul încare Wagner introducea în opera sa ideea naţională cape un element de o eficacitate intimă şi discretă-într-untimp, adică, când ea nu era încă împlinită, în epoca sa 339

eroică, legitimă din punct de vedere istoric.”Chiar dacărecunoştea că „există în Wagner trăsături reacţionare”şică „se dedă unui cult obscur al trecutului”. Tot în 1933, la Festivalul care se deschidea cu„Maeştrii cântăreţi” Joseph Gobbels adresa ascultătorilorun mesaj inflamator în care prezenta opera ca pe o„încarnare a identităţii noastre naţionale.”Autorul, Gottfried Wagner s-a născut la 13 aprilie în 1947în renumita familie Wagner. An de an se iscauanimozităţi între membrii ei legate de supremaţia înorganizarea Festivalului de la Bayreuth. A avut ocopilărie nefericită, fiind lipsit de afecţiunea părinţilor, acăror preocuparea principală era punerea în scenă aoperelor wagneriene.După Festivalul din 1956, tânărul Gottfried descoperă, încamera în care se păstrau decorurile, lucruri ce relevauclar legătura dintre Fuhrer şi familia sa. „Unchiul Wolf”,aşa cum i se spunea încă în familie îi fascina încă şicontinua să fie idolul lor. Pentru Wagneri, Tratatul de laVersailles a fost o mare ruşine, iar acţiunea lui Hitlerasupra evreilor era doar o mistificare. Cu timpul fiulrebel se îndepărtează de familie descoperindu-şi propriuldrum. Dintre toţi, bunica apăra şi justifica cel maivehement acţiunile lui Hitler. „Ceea ce la vârsta de nouăani acceptasem mai mult sau mai puţin fără spiritcritic, spune Gottfried, fiindcă pe vremea aceea nuînţelegeam nimic, acum, la 25 e ani, vroiam să ştiu cuexactitate. Acum am înţeles că antisemitismul buniciimele era de o brutalitate înspăimântătoare. Ointerogam şi despre cântăreţii evrei care se produseserăla Bayreuth înaintea venirii la putere a naziştilor şi caremai târziu au fost obligaţi să emigeze sau au fostasasinaţi în lagărele de concentrare: Henriette Gottlieb,Ottilie Metzger-Latterman, Margarethe Matzenauer, 340

Hermann Weil, Alexander Kipnis, Ea LiebenbergFriederich Schorr şi Emanuel List. În acel momentbunica se simţea prinsă în flagrant delict de minciună şidevenea agresivă. Tu nu poţi înţelege. Nu a fost vina luiHitler, ci a lui Schleicher şi altor criminali care autrădat naţional –socialismul” În nr.19 al revistei Neue Zeitschrift fur Musik,Richard Wagner publica pamfletul “Das Judenthum inder Musik” (Iudaismul în muzică) în care, pornind de laobsesia patologică de a vedea în evrei doar duşmanirecurge la calomnii cât se poate de josnice pentru a-ldefăima pe evreu, inamicul public numărul unu.„Evreul, spune Wagner, nu a cunoscut niciodată o artăproprie, în consecinţă nici nu a avut vreodată o viaţăcare să furnizeze materie pentru artă” După ce vorbeştecu mult dispreţ, jignindu-l pe Felix Mendelssohn, şidesfiinţându-l pe Giacomo Meyerbeer, Wagner îşiîncheie pamfletul acuzator cu un îndemn care, maitârziu, va fi folosit de dreapta naţionalistă: „Participaţifără reticenţă la această operă de mântuire în caredistrugerea regenerează şi vom fi uniţi şi semeni.Cugetaţi însă că există o singură cale de a conjurablestemul care apasă asupra voastră: izbăvirea luiAhasverus: nimicirea completă!” Înainte de toateWagner încerca să şteargă orice urmă a influenţelorprimite în dezvoltarea sa artistică. Şi nu s-a oprit la acestpamflet. În lucrarea sa de teorie, cea mai importantă,“Opera şi drama”, publicată în 1851 (tradusă la EdituraMuzicală în 1983) va relua tezele antisemite din primulpamflet. Sub influenţa filozofului rasist Joseph Artur,conte de Gobineau, autor al eseului “Despre inegalitatearaselor umane”, Wagner continuă să scrie şi alte eseuriputernic antisemite formulând idei care anticipau„soluţia finală hitleristă”, o sută de ani mai târziu. El 341

vorbea despre o „mare soluţie” care să eliberezeGermania de evrei. Cu “Iudaismul în muzică” deschide o cutie aPandorei şi în ciuda tuturor inovaţiilor de geniu din artasa, mărturie stând “Inelul Nibelungilor” şi “Parsifal”,arta lui Wagner devine o artă antiiudaică, iar festivalurilede la Bayreuth acţiuni de propagandă ale nazismului.Scrierile lui au influenţat la rândul lor pe alţi autorişovini şi antisemiţi. Între 1876 -1882 a fost regizor şidirector al punerilor în scenă de la Byreuth, punându-şiamprenta antisemită asupra operelor puse în scenă. Iatăce scria şi Nietzsche, admirator al operelor sale în urmaexperienţelor trăite alături de Wagner: „Atunci când evorba despre cunoaşterea adevărurilor, moralitateaartistului este mai slabă decât a gânditorului; nu vreaîn nici un caz să lase să i se înlăture simbolurilestrălucitoare şi profunde ale vieţii şi se apără de oricemetodă, de orice rezultate nude şi crude. În aparenţăluptă pentru a înălţa demnitatea şi valoarea omului; înrealitate, nu vrea să renunţe la postulatele care asigurăefectele cele mai fructuoase ale artei sale, cum suntfantasticul, miturile, vagul, extremele, sensulsimbolului, exaltarea personalităţii, credinţa în nu seştie ce miracol al geniului; ataşează mai multăimportanţă permanenţei genului său de activitatecreatoare decât devotamentului ştiinţific faţă deadevăr, sub toate formele sale, indiferent ce formă arîmbrăca ele”(“Uman, prea uman”,1878)Nici Cosima, născută Liszt, a doua soţie a lui Wagner şidirectoare a Festivalului până în 1907, n-a fost mai puţinantisemită. În “Jurnalul” său nota printre altele„Richard…îmi răspunde: „Frecventându-i, le hrănimacestor oameni orgoliul şi aşa se face că nu am spus înfaţa lui Rubinstein ce gândim despre evreii din acest 342

teatru, 400 nebotezaţi şi, fără îndoială 500 botezaţi.”Spune cu o glumă foarte tare că evreii ar trebui arşi cutoţii în cursul unei reprezentaţii cu “Nathanînţeleptul”.” (Cosima Wagner, Die Tagebucher, vol.21878-1883, Munchen, 1977, pg 852) Antisemitismul familiei Wagner se poate vedea şiîn scrierile lui Houston Stewart Chamberlain, ginereleCosimei, şi unul din părinţii spirituali ai lui Hitler. Fiullui Wagner, Siegfried, se căsătoreşte cu WinifredWilliams foartă bună prietenă a lui Hitler şi simpatizantăînfocată a ideologiei naziste. Siegfried Wagner a condusFestivalul între 1907 şi 1930 şi, deşi încerca, chipurile, sădea altă lumină Byreuthului se dovedeşte la fel dedevotat lui Hitler şi cauzei sale. Moare în 1930 şi lasă laconducerea Festivalului pe soţia sa Winifred care acrezut până-n ultima clipă în victoria finală alui Hitler.Încă din 1973, când se înfiinţează Fundaţia RichardWagner din Bayreuth, între urmaşii lui Wagner începelupta pentru supremaţie în organizarea Festivalului. Toate aceste lucruri le dezvăluie Gottfried Wagnerîn “Moştenirea Wagner”. Este primul dintre urmaşiimarelui compozitor care denunţă antisemitismul familieisale şi al celor din preajma ei, implicaţi, mai cu seamă, înorganizarea Festivalului de la Byreuth. A studiat intensistoria şi cultura iudaică, tocmai pentru a-i înţelege peevrei. Cu acest prilej cunoaşte numeroase personalităţişi-şi dă doctoratul cu o lucrare despre muzica lui KurtWeill şi colaborarea acestuia cu Brecht. S-a arătat unneobosit combatant împotriva antisemitismului şi-aîncercat pe toate căile să refacă o relaţie normală întreevrei şi germani având drept fundament adevărul. De oimportanţă majoră este călătoria pe care o întreprinde înIsrael pentru a susţine o serie de conferinţe. Aceastăcălătorie îl elimină definitiv din lumea mic-burgeză ce 343

guverna Byreuthul. Mă voi opri pentru o clipă la capitolul“Fiul meu”, pentru că, iată, între urmaşul lui Wagner şiRomânia se creează o punte.Intrat în familia unor italieni cumsecade prin căsătoriacu Teresina, Gottfried asistă la evenimentele ce au loc înRomânia în decembrie 1989. Îi atrag atenţia filmeledespre tragedia copiilor din orfelinatele româneşti. ÎntreHitler şi Ceauşescu nu face nicio deosebire. În numelecopiilor ucişi în lagărele naziste, a copilăriei sale lispsităde dragostea şi afecţiunea părinţilor, se decide să înfiezeun copil din România. În ianuarie 1990 vine în Bucureştişi merge la unul din zecile de orfelinate pe care-laseamănă cu o puşcărie. Pentru cei care s-au simţit lezaţide numeroasele emisiuni de la televiziunile dinstrăinătate despre cruzimea cu care erau trataţi copiii înorfelinatele României socialiste iată cum descrieîntâlnirea cu fiul său adoptiv. „Acesta din urmă era într-o stare demnă de toată mila. Era atrofiat şi cu pânteculfoarte umflat. Pielea îi era foarte palidă, sângerândă şimurdară. Părul blond deschis avea smocuri subţiri, pealocuri rare, iar dinţii negri. Musculatura erasubdezvoltată şi, de oboseală, era silit mereu să seaşeze. Semăna cu Jackie Cogan din filmul lui Chaplin,The Kid. Hainele se compuneau dintr-o pereche depantaloni mult prea largi şi o cămaşă plină de găuri,din material sintetic. Pantofii erau enormi, practic atâtde mari, încât nu putea păşi normal…Prima dată cândam încercat să-l iau în braţe, băiatul tremura de frică”Cât de dificilă a fost adaptarea la noua viaţă a micuţuluipovesteşte Gottfried pe parcursul acestui capitol, însă, înfinal, între tată şi fiu s-a creat o tainică şi puternicălegătură. Dar să mă întorc la ideea de la care am pornit:“imaginaţia poate fi o poartă prin care răul să 344

pătrundă în lume”? Un posibil răspuns poate fi: da.Acest vrednic urmaş al lui Wagner a ţinut în 1995 la Linz,la Festivalul Bruckner, conferinţa cu titlul: „Distrugereacreativităţii în artă: conformismul în muzică-ideologianazistă şi muzica, mijloc de propagandă politică”. Şi înaceastă conferinţă a scos în evidenţă încă o dată legăturace exista între scrierile antisemite ale lui Wagner,demenţa rasistă a lui Hitler în cultură, sfârşind cudirectivele lui Goebbels pentru muzică. Cercetărilerealizate pentru pregătirea acestor conferinţe l-au dus lao concluzie: „Mi-au devenit intolerabile orice formă dereligie care pretinde puteri unice de salvare şi oriceideologie fundamentalistă…Opinia mea despre lume s-alărgit şi am acceptat că există mai multe drumuri spreparadisul terestru şi ceresc. Ele ar trebui să se bazeze,totuşi, pe simpatia activă faţă de cei privaţi de drepturi,indiferent de sex, naţionalitate, culoare a pielii şicredinţă”.În 1994 îl cunoaşte pe Yehuda Nair autorul cărţii “TheLost Childhood “(Copilăria pierdută); evreu polonez,supravieţuise celor şase ani de război şi scrisese aceastăcarte cu scopul de a-i scoate pe tineri din pasivitateasumându-şi toate greutăţile vieţii. Cartea lui începea cupropoziţia: „Trăim timpuri când trebuie să fiurecunoscător altei fiinţe umane fiindcă nu-şi exercităopţiunea de a omorî.” (Yehuda Nair)Mărturiile lui Gottfried sfârşesc cu un pelerinaj laAuschwitz-Birkenau unde este invitat să ţină câtevaconferinţe.„După vizitele în lagăr, spune Gottefried Wagner, s-audesfăşurat seminariile şi discuţiile cu reprezentanţiigrupurilor aflate acum în conflict: evrei şi palestinieni,rromi şi sinti, o sârboaică, o croată şi o femeie 345

musulmană. Nici unul dintre noi-şi eram oameni din 33de naţiuni, toţi angajaţi în discuţii pasionate, într-omultitudine de limbi-nu a căutat să defineascăvinovatul principal. Ideea era de a naşte, la Auschwitz,un grad mai înalt de sensibilitate pentru suferinţeleoamenilor.Germanii pe care i-am întâlnit la Auschwitz erauoameni bulversaţi, cărora nu le era ruşine de lacrimilevărsate pentru milioanele de evrei, creştini, rromi şisinti, şi toţi ceilalţi ucişi. Ne întrebam fără încetare: “Cepot face eu, ca individ, şi noi, ca grup, pentru a combateformele de comportament totalitar din interiorul şi dinjurul nostru?” S-a discutat despre felul de a deveniumani prin experienţa comună trăită la Auschwitz, darniciodată nu s-a pus problema iertării prin mântuire,acordată de oameni, altor oameni.”“Aici a căzut o frunză maredin arborele morţiiîncă mai mare decât BabilonulIerusalimul şi orice altcevao frunzăpe care vântul nu o poate ducecare zace şi zace şi zaceşi care, atunci când istoria însuşi va fidusă de vântva pierinumai o dată cu locul“(Karl Lubomirski- Auschwitz)(Notă:rog eventualul cititor să ţină cont de faptul cătextul conţine notele de lectură la cartea lui Gotfried 346

Wagner-Moştenirea Wagner, că nu există absolut nicioîndoială asupra genialităţii marelui compozitor.)Bibliografie:1.Gottfried Wagner- Moştenirea Wagner, EdituraHasefer, Bucureşti, 2001 347

MARC CHAGALL ”Chagall” înseamnă în limba rusă “a merge cu paşimari.” Volubil, iubind viaţa cu nesaţ, într-o continuăcomunicare cu cei din jur, atent la toate contactele, aşa îldescriu contemporanii. Viaţa şi opera sa se suprapun,degajă acelaşi parfum, aceeaşi intimitate. Asemenituturor marilor artişti îşi oglindeşte în întregime propriaviaţă în opera sa. Nu e nici cerebral, nici sensual – e unmare liric. Ajuns la Paris, în vremea când cubismul era lamodă, Chagalll se ţine deoparte. “Tablourile mele suntilogice şi nerealiste-cu mult înainte de suprarealism.Ceea ce voiam era un realism, dacă vreţi psihicalobiectului, al figurii geometrice.” Pe Bonnard şi peMatisse îi admira, dar îi considera “realişti” . În schimb îliubea pe Stravinski. “S-a spus despre picture mea: esteliteratură, din cauză că nu copiam realitatea aşa cum 348

era înţeleasă. Dar făceam nişte construcţii formale.Existau unele forme în picture mea, nu cele aleobiectelor utile, nici cele ale obiectelor abstracte.”La el totul e linie curbă, zborurile şi apariţiile, normalul,culorile introvertite… Singurul lucru care contează atuncicând pictează este materia. El o numeşte chimie. Princhimie defineşte o fuziune a mai multor elementedisparate care compun universal şi omul şi care pot intraîntr-o compoziţie doar la o anumită oră şi numai în mânaunui artist predestinat. Există oameni care reuşesc săalcătuiască acel amalgam de culori care dau consistenţămateriei. Doi pictori pot lucra cu aceeaşi culoare: unul îţiproduce emoţii, altul, nu. Contează sufletul pe care-l punîn acel amestec de culori. Chimia este o calitateireductibilă. Chimia e seninătatea naturii, spune Chagall.“Priviţi un copac…este oare supărat?”“Nopţile de mi le-ar lumina soarele!Dorm – leoarcă de vopsele, în patul meuÎn aşternutul meu din tablourişi tu cu piciorul gura închizându-minu mă laşi să respir, mă înăbuş.Mă trezesc – în suferinţelezilei ce se deşteaptă şi în speranţeîncă nedesenateîncă ne-nfăptuite în culoare. Alergsus, spre penelurile uscateacolosunt răstignit dis-de-dimineaţă, precum Hristosacolo mă ţintuiesc de şevalet.Dar tabloul încă nu e terminatîn el totul mai e doar fulguraţie, sclipire revărsătoare…Ici – o tuşă! Albastră. Ici – una verde. 349