Turnul lui Babel, autor Maria Sava

MARIA SAVABiblioteca Babel Editura SAGA

MARIA SAVA Biblioteca BabelCoperta 1: Paulina Olowska-Lady in black coatCoperta 4: Maria SavaTehnoredactare: AGFotografii: Internet ©Maria Sava Ediţia I-a 2018 2

„Trebuie să considerăm lectura o formă de fericire, de bucurie, şicred că lectura obligatorie este greşită.”Luis BorgesEL GRECOMotto:“Exista trei feluri de suflete, trei feluri de rugi:1. Doamne, sunt un arc în mâinile tale, întinde-mă, căcialtfel voi putrezi! 2. Nu mă întinde prea tare, că mă voirupe! 3. Întinde-mă cât poţi de tare, şi dacă mă voirupe, cu-atât mai rău! (Nikos Kazantzakis) 3

“Îţi sărut mâna, străbun iubit, îţi sărut umăruldrept şi umărul stâng. Spovedania mea s-a terminat;acum poţi să mă judeci.” Astfel îşi încheia soldatulKazantzakis „raportul” către „generalul” El Greco. Şi maideparte îi spunea: „Tu m-ai învăţat că flacăra noastrălăuntrică, potrivnică prin natura ei legii trupului, seînalţă fără încetare de-a lungul anilor.” Câtă dreptateavea! Căci iată, acum la aproape jumătate de mileniu,flacăra din privirile îngerilor pictaţi de “Cretan” (aşaobişnuia deseori să se semneze) arde peste timp,preschimbată în văpaie, şi nu va conteni să ardă atâtatimp cât sărutul părintelui Hortensio Felix Paravicino vapoposi pe mâna mânjită de culori a grecului care a pictatca nimeni altul pe Dumnezeul-Om. „Tu faci zăpada săardă, a zis el, ai întrecut natura sufletului, sufletulrămâne nehotărât în faţa acestui miracol, nu ştie dacăcreaţia divină ori creaţia ta merită să trăiască…” În anul 1541 se năştea sub soarele arzător alCretei, în localitatea Candie (azi Iraklion), DomenikosTheotokopoulos zis El Greco (El Griego, sp.) Numele săupare a fi predestinat prin semnificaţia pe care o are:Domenikos (Kuriakos) înseamnă „aparţinând luiDumnezeu” şi Theotokopoulos înseamnă „fiu al MaiciiDomnului”. Primii ani din viaţă i-a petrecut în Creta,unde a primit educaţie şi a învăţat să picteze în atelierelecălugărilor de la Sfânta Ecaterina Valsamanero. Oscrisoare din august 1568 semnalează prezenţa lui laVeneţia, iar în 1570 miniaturistul croat Giulio Clovio îlrecomanda lui Alexandre Farnese – mecena al artelor laRoma -, ca pe un tânăr discipol al lui Tiţian. La Veneţia îicunoscuse pe Tiţian, Tintoretto şi Corregio. Noua tehnicăoccidentală o deprinde în atelierul din Bassano alfamiliei Da Ponte. 4

Deşi în Veneţia a lucrat o vreme în atelierul lui Tiţian, separe că dintre toţi veneţienii cel mai mult l-a influenţatTintoretto. În jurul anului 1576 se stabileşte la Toledo, înSpania, unde va rămâne până la sfârşitul vieţii, 7 aprilie1614. Felul său de a picta era atât de sever şi de sumbru,încât multora nu le plăcea. Niciodată n-a pictat oamenisimpli. Trăia foarte modest, dar, convins de foame şi deprieteni, pleacă la Sevilla, unde pictează atâtea chipuri denobili încât se îmbogăţeşte. Când şi-a dat seama că estebogat, s-a întors la pictura lui solemnă, spunând: „vreausă trăiesc mai degrabă sărac decât umilit” (Manuel deMelo) Aplaudat de oamenii inteligenţi şi de poeţii vremii– a fost contemporan cu Lope de Vega şi cu Gongora -,după moarte a căzut, însă, în uitare. La sfârşitul secoluluial XIX-lea, un grup de artişti spanioli aflaţi în străinătate,în frunte cu Fortuny, au iniţiat o mişcare de recunoaşterea meritelor lui El Greco. Faima lui a crescut odată cu apariţiaromantismului, Theophile Gautier considerându-l„nebun”, diferit de ceilalţi, aşa precum era modaromanticilor. Către 1900, artiştii spanioli fiind încăutarea unei identităţi, au descoperit în arta Cretanuluio pictură caracteristică ţării lor. Astfel, Ignacio Zuloaga(1870-1915), celebru în epocă prin subiectele spaniole,copiază începând cu 1887 o serie dintre tablourile lui ElGreco, introducând multe din motivele cultivate deacesta, în propriile picturi. Un alt admirator a fost şiSantiago Rusinol, reprezentant al Modernismului (Artnouveau), însă cel mai cunoscut şi mai apropiat ca destina fost celălat apatrid al artei, cu rădăcini tot în spaţiulmediteraneean, Picasso, mai ales în „perioada albastră”.Prieten şi admirator al lui Zuloaga, Rilke îi face o vizită laToledo în 1912, ocazie cu care vede ”Assomption de laVierge” (1577), ulei pe pânză în care se mai recunoscceva influenţe din Michelangelo. 5

Virgina, îmbrăcată în culorile tradiţionale, roşu şi bleu,este aşezată exact pe axa verticală a tabloului. Tonurilede verde, caracteristice picturii lui El Greco, dispersatepe diagonală, pun accente complementare ce atragprivirea. În faţa acestei picturi ce emană aceeaşi supremăşi inexorabilă ascensiune spre absolut, specificăpicturilor cu temă religioasă, Rilke a rămas mut de uimire şia compus poemul “Înălţarea Sfintei Fecioare”. Ceea ce l-a fixat pe El Greco în mentalitateapublicului au fost „sfinţii aceştia aiuriţi”, lipsiţi deproporţiile anatomiei umane. Neîndoioasa luipreocupare, geniul său oriental, au creat în el picturaascensională. Alungirea chipurilor personajelor sedatorează voinţei sale interpretative ascensionale:„mărind figurile, spune El Greco, m-am gândit că elesunt oarecum asemeni corpurilor cereşti, asemeniluminilor care, văzute de departe, oricât de mici ar fi, nise par mari.” Huxley afirma că El Greco era pătruns defocul sacru, adică „de a atinge prin încordare spiritualăşi extaz contopirea cu divinitatea.” Tocmai aceastăspiritualizare, această umanizare a personajelor sale, l-audetaşat faţă de ceilalţi pictori italieni care pictaserăaceleaşi teme, dar care creaseră personaje hieratice,dominante prin măreţia înfăţisării lor cu scopul vădit dea-l strivi pe privitor. Unul din biografii săi, Gregorio Maranon,povesteşte că înainte de Război se afla în bisericaspitalului De Afuera. La un moment dat, a apărut unbătrân umil şi a început să se roage înaintea ”Botezuluilui Isus”, icoană care lui Gautier i se păruse „operaneruşinată a unui nebun”. Bătrânul s-a întors cătreMaranon şi i-a spus: „Ia te uită ce frumuseţe, Domnulpare că vorbeşte.” Aceasta era percepţia poporului faţăde icoanele pictate de El Greco. Pentru pictarea acelorsfinţi cu chipuri alungite, El Greco a folosit drept modele 6

„inocenţi”. Focul spiritual, vibraţia sufletului exaltatadunat în expresia feţei, puteau fi găsite doar în privirileasistaţilor dintre zidurile ospiciului Nuncio.Nu voi putea să uit vreodată chipul acelui Christ dinMuzeul Naţional de Artă din Praga, care m-a făcut să măopresc hipnotizată minute în şir. Pur şi simplu nu măputeam desprinde de ochii în care luceau boabediamantine de lacrimi, fiind paralizată de efluvii deemoţii. Era ceva ce nu poate fi numit, o stare de inefabil,amestecată cu compasiune şi dorinţă de înălţaretotodată. Atunci am înţeles de ce Rilke s-a oprit ore în şirîn faţa ”Fecioarei din Toledo” şi i-a compus un poem. Şi cred că aş fi putut închipui acelaşi dialog pecare celălalt Cretan l-a imaginat în zori când îi dădusedezlegare generalului să spună ce n-ar fi spus vreodată înstare de trezie: „Doamne, când ai să-l ierţi pe Lucifer?”şi Dumnezeu ar fi răspuns la fel: ”Când şi el are să măierte pe mine.”Însă reminescenţa orientală care a influenţat cel maiadânc psihologia şi tehnica maestrului grec a fostobsesia umbrei. Umbra are două regimuri: umbra caobscuritate, ca beznă, şi umbra ca dublură a figuriiumane. În ipostaza de dublură a trupului omenesc,umbra ocupă un volum foarte important în operaCretanului. Întunericul este dublura luminii, penumbraculorii, aşa cum umbra este dublura fiinţei umane. Lapopoarele primitive, umbra e echivalentă cu sufletulomenesc – şi această credinţă explică de ce se acordăumbrei atâta respect. Un alt element specific artei lui El Greco esteflacăra, însoţitoare a umbrelor. Umbra estereprezentarea sufletului viu, dar sufletul însuşi eraflacăra. „Ce suflet?” spune Kazantzakis. „Flacăra! Ai 7

prefăcut flacăra în văpaia care ne-a făcut, în văpaiacare o să ne ardă în flăcările ei.”Două tipuri de personaje a înfăţişat El Greco. Pe de oparte, au fost toate acele chipuri ale contemporanilor,care poartă pe faţă calmul, vizibila împăcare cu lumeadin jur. De remarcat însă că, pentru toate aceste fiinţeumane, sobre ca înfăţişare, vorbesc mâinile lor, mâiniîmbibate de suflet, „mâini înaripate” cum le numeaUnamuno. În contrast cu acestea şi definitorii pentruarta Cretanului, se află agitaţia imaginilor cereşti: înafară de imaginea hieratică din ”Ecce Homo”, pe chipultuturor sfinţilor se citeşte dorinţa arzătoare de înălţare.În schimb, mâinile acestora păstrează gestul ritual, fiinddeosebit de expresive. Pictura lui El Greco, alături de cea a lui Bosch şiGrunewald, reprezintă printre primele manifestăriexpresioniste avant la lettre. Delirul oniric predispune laexpresionism frenetic, de unde diferenţa dintre figurileceleste, care sunt visate, şi cele reale, percepute cu ochii.„Generalul” El Greco şi-a dus până la capăt misiunea,precum străbunul său Odysseu, şi, asemeni tuturorcretanilor ce s-au jertfit udând cu sângele lor pământulsfânt al Cretei, în urma lui se văd aceleaşi urme-nsângerate.A ars precum o torţă şi s-a lăsat întins precum un arc,dar care, chiar dacă s-a frânt în mâinile Domnului, înveci va sta de-a dreapta Lui.Bibliografie:1. Nikos Kazantzakis, Raport către El Greco, EdituraUnivers, 19862.Gregorio Maranon, El Greco şi Toledo, EdituraMeridiane, 1977 8

TREI TEME MAJORE DIN OPERA LUI BORGES Jorge Luis Borges, personalitate greu de afiliatunei anume familii de spirite, rămâne unul dintrescriitorii marcanţi ai secolului al-XX-lea. Personalitateasa culturală s-a sedimentat prin asocierea a zeci despirite de prima mână, aparent, fără vreo apropierespirituală: de la Platon şi Plotin până la Berkeley, Hume,Schopenhauer şi Nietzsche; de la Poe, Valery, Wilde pânăla Leon Bloy; de la Mallarme, Prost , James Joyce până laKafka şi Robert Musil, de la Jules Verne până la SaintJohn Perse, de la Lugones, Quevedo până la RafaelGutierez. Şi lista e lungă putând să alăturăm pegânditorii gnostici şi ezoterici, pe comentatoriimusulmani ai lui Aristotel, pe marii erzarhi ai EvuluiMediu. Dar, toată această selectă adunare ce şi-a datîntâlnire în spiritul enciclopedic al lui Borges, nuîmpietează absolut deloc asupra originalităţii şi unicităţiisale.S-a născut în ziua de 24 august 1899 la Buenos Aires.„Am început să scriu la şase sau şapte ani, îşi aminteşteîn al său “Essai d’autobiographie”. Încercam să imitautorii clasici ai limbii spaniole, ca bunăoară 9

Cervantes. Am scris într-o engleză deplorabilă un soi demanual de mitologie clasică, fără îndoială un plagiatdupă Lempriere.” În 1919, după ce tatăl său, aproape orb, ieşise lapensie, pleacă cu familia într-o călătorie prin Europa şise stabilesc la Geneva. Aici îi descoperă pe Carlyle,Flaubert, Chesterton, Voltaire, Heine, Schopenhauer. Doiani mai târziu îl întâlnim în Spania. „Dar, deşi spaniolaera limba noastră şi sângele nostru spaniol şiportughez, familia mea nu s-a gândit nici o clipă căacest voiaj în Spania ar fi putut să însemne o întoarcerela patria mumă după o absenţă de aproape trei secole”,consemnează autorul în aceeaşi autobiografie. Aici vaparticipa la mişcarea avangardistă numită Ultraism,etapă deosebit de importantă în evoluţia sa ca scriitor,unde, printre alţii, îl cunoaşte pe Ortega y Gasset. În 1921se întoarce la Buenos Aires pentru ca 2 ani mai târziu săfacă o nouă călătorie în Europa. Publică volumul“Fervoarea Buenos Aires - ului”. În legătură cuînceputurile sale literare Borges spune:” În ceea cepriveşte lirica, tendinţa ultraistă, pe care eu am făcut-ocunoscută şi ale cărei teorii le-am susţinut în repetaterânduri, mă face să fraternizez cu un întreg grup depoeţi. Cât despre proză, sunt mai solitar. Îmimărturisesc preferinţa pentru sintaxa clasică şi frazelecomplexe: turnuri vechi pe care puţini le respectă, înciuda riguroasei lor splendori.” În 1925 publică primul volum de eseuri intitulat“Căutări”, cu reflecţii despre Quevedo, Joyce, Berkeleyetc. Anul 1937 este semnificativ pentru biografiacărturarului deoarece obţine mult visatul post debibliotecar la Biblioteca Municipală într-un cartier săracal Buenos Aires-ului. Un an mai târziu suferă un grav 10

accident care-i va provoca orbirea progresivă. Venirea luiPeron la putere îl lasă fără slujba de la bibliotecă. Anul1959 este anul intrării definitive a poetului în umbreleîntunericului. Între timp, “Operele Complete” ajunseserăla vol. 9. Orbirea completă nu-l împiedică să scrie, săcălătorească şi să ţină în continuare conferinţe publice. În anul 1977 apare o ediţie de mare tiraj cu “Şapteconvorbiri cu Jorge Luis Borges”.Anul 1979 îl găseşte în plină glorie literară vorbindu-setot mai mult de Premiul Nobel. Se stinge din viaţă înanul 1986 într-un sanatoriu în Elveţia, lăsând în urma sao operă de valoare inegalabilă. „A-l cita pe Borges devineo deprindere intelectuală a timpului nostru, un fel de turde forţă al inteligenţei contemporane”, spune AndreiIonescu în prefaţa la vol. “Opere I”, editat la Univers. Mitul cel mai semnificativ care impregneazăîntreaga operă borgesiană este cel al oglinzilor. Îninterviul luat în 1980 de Alberto Coffa, Borges spune:„Am trăit mereu cu teama de oglinzi. Când eram mic,aveam o casă îngrozitoare. În camera mea erau treioglinzi imense… Am trăit mereu cu teama lor, însă,copil fiind nu îndrăzneam să spun nimic.”Ficţiunea “Tlon, Uqbar, Orbis tertius” consacră genulfantasticului metafizic şi este reprezentativă pentruprofesia de credinţă idealistă a lui Borges în care lumeaeste văzută ca o bibliotecă, iar Universul însuşi este ocarte.„Datorez descoperirea Uqbar-ului conjuncţiei dintre ooglindă şi o enciclopedie. Oglinda neliniştea adânculunui coridor dintr-o casă de pe strada Gaona, dinRamos Mejia; enciclopedia poartă înşelătorul titlu deThe Anglo-American Cyclopaedia( New York , 1917),fiind o retipărire literară, destul de neîndemânatică, 11

după Encyclopedia Britannica, din 1902… Amdescoperit atunci (la miezul nopţii o astfel dedescoperire este inevitabilă) că oglinzile au cevamonstruos. Bioy Casares şi-a amintit că unul din ereticiidin Uqbardeclarase că oglinzile şi împreunareatrupurilor sunt abominabile pentru că multiplicănumărul oamenilor. Am vrut să aflu originea acesteimemorabile sentinţe şi mi-a răspuns că ea se aflătrecută în articolul despre Uqbar din ”The Anglo-American Cyclopaedia”.” Uqbar este o ţară imaginară din Asia Mică inventatăde o societate secretă, constituită după modelul celebreiRosa Cruz, care a jurat să rivalizeze cu un Dumnezeu pecare-l neagă. Savanţii şi artiştii, biologii, inginerii,conduşi de un obscur om de geniu din Uqbar imagineazăla rândul lor planeta Tlon căreia îi alcătuiescenciclopedia pe care o răspândesc în lumea noastră.Civilizaţia tloniană se caracterizează prin: concepţiafilosofică a locuitorilor este idealismul absolut; singuraştiinţă practicată este psihologia - din moment cesocietatea este ideală orice raport dintre acţiuni devinede fapt asociere psihică sau de memorie; limbile vorbitepe această planetă sunt alcătuite doar din verbe şiadjective, ajungând la concluzia că substantivul are doar„valoare metaforică”; viaţa adevărată seamănă foartemult cu viaţa de pe pământ numai că tlonienii auposibilitatea de a crea orice obiect doar gândindu-se la elşi dorindu-l. Obiectele create ca urmare a dorinţelor senumesc hroniuri şi sunt un soi de cristalizare agândirii. Literatura este redusă la imagine fiindu-şipropriul subiect, se reflectă pe ea însăşi înlocuind astfellumea reală evocată în romane şi în poeme prinlabirintul fictiv al Literelor. „La început s-a crezut căTlon ar fi un haos clar, o iresponsabilă licenţă de 12

imaginaţie; acum se ştie că este un cosmos şi că legileintime care-l guvernează au fost formulate cel puţin înmod provizoriu.” Povestirea are un final dramatic: lumeaimaginară conţinută în Enciclopedia Tlon începe săcurgă aproape pe nesimţite în spaţiul terestru care esteinundat de hroniuri, tlonizarea totală a Terrei devenindo chestiune de timp. „Contactul cu Tlon şi obiceiurile eiau dezintegrat această lume. Încântată de rigoarea ei,umanitatea uită şi uită o dată că nu-i decât o rigoare deşahişti şi nu de îngeri Şi a pătruns prin şcoli (caipoteză) limba primitivă de pe Tlon; şi învăţareaistoriei ei armonioase (plină de episoade mişcătoare) aşters pe cea care urma copilăriei mele; iar în memorieun trecut închipuit ocupă locul altuia despre care nuştim nimic cu certitudine- nici măcar dacă e fals.” În final, Borges ne previne că teoria idealistă nuare viabilitate şi este de nesusţinut. Dar pe lângă faptulcă ”Tlon, Uqbar, Orbis tertius” reprezintă profesia decredinţă a lui Borges pe care o reia şi-n alte ficţiuni eaexprimă şi o atitudine existenţială- conflictul dintreimaginaţie şi natură, dintre Cărturarul erudit şi Lume.Tlonizarea lumii începuse atunci când omenirea aînceput să utilizeze cuvinte arbitrare şi gratuite pentru adenumi peisajele de pe pământ. Mitul lui Tlon este unmit al culturii şi civilizaţiei transpus în cheia unuicărturar. Un alt mit care l-a obsedat pe Borges este cel allabirintului. Biblioteca–labirint. „Am ştiut, spuneBorges, că destinul meu va fi să citesc, să visez, poate săscriu, însă acest lucru nu este esenţial. Şi mi-amimaginat întotdeauna Paradisul ca o bibliotecă, nu ca ogrădină. Chiar şi noi am fost creaţi tot de Edgar AllanPoe, acel trist visător, acel tragic visător.” ( PEN Club,New York martie 1980, Alistair Reid) 13

Dacă realul poate fi creat precum în Mitul lui Tlon,mit al civilizaţiei şi al culturii transpus în „cheia unuicărturar obsedat de infolii, pentru care substanţa uneipagini-supremă cristalizare a activităţii Spiritului-serevarsă în univers modelându-l”, înseamnă că Universulînsuşi este o carte. Iată o primă viziune asupra lumiiplăsmuită de Borges – lumea este o bibliotecă. Înficţiunea “Biblioteca din Babel” Borges imagineazăUniversul ca o bibliotecă semn al unei duble restaurări aacestuia - mai întâi pentru a-l ordona, a descifra oierarhie în haosul eterogen al lumii sensibile: „Universulpe care alţii îl numesc Bibliotecă se compune dintr-unnumăr nedefinit şi poate infinit de coridoarehexagonale, cu lungi puţuri de ventilaţie la mijloc,înconjurate de prispe joase…Eu afirm că Biblioteca estefără sfârşit. Idealiştii susţin că sălile hexagonale sunt oformă necesară a spaţiului absolut sau, cel puţin, aintuiţei noastre despre spaţiu.” Închipuirea Universului ca o imensăbibliotecă este şi un mod de a-l sustrage timpuluinecruţător (biblioteca e, în primul rând, memoria oprităpe loc, salvată de la distrugere). Iată câteva axiome carevin în sprijinul afirmaţiei sale: „Biblioteca există abaeterno. De acest adevăr al cărui corolar esteeternitatea viitoare a lumii nu se poate îndoi nici ominte sănătoasă. Omul bibliotecar imperfect, poate fiopera întâmplării sau a demiurgilor răutăcioşi;universul cu eleganta sa zestre de rafturi, volumeenigmatice, neobosite scări pentru călători şi toaletă cuscaun pentru bibliotecar nu poate fi decât opera unuizeu.” Babelul universului nostru este în viziunea luiBorges un turn bibliotecă, un turn labirintic alcătuit dinopere care pot fi obţinute prin permutarea celor 25 desimboluri ortografice. 14

O altă idee care i-a bântuit spiritul lui Borges afost aceea a autorului unic al tuturor cărţilor lumii:„De asemenea, cunoaştem o altă superstiţie a acelorvremuri: cea a Omului Cărţii. Într-un raft, dintr-unhexagon (şi-au zis oamenii) trebuie să existe o cartecare să fie cifrul şi rezumatul perfect al tuturorcelorlalte: un bibliotecar a străbătut-o şi este asemeneaunui Dumnezeu.” Idealul lui Borges este o totală depersonalizare ascriitorului, aşa cum Valery dorea o Istorie a literaturiiînţeleasă ca o istorie a spiritului fără ca numele vreunuiautor să apară în ea. Aceste idei vin să confirme faptul cănu există operă originală, că operele existente au intratde secole la rând în ordinea naturii, în istoria omenirii.Borges creează acest univers ficţional tocmai pentru a-lopune celui real autorii şi cărţile născocite de el fiind lafel de valoroase ca cele din realitate. El pune astfel bazeleunei biblioteci fictive a omenirii, invadând lumea cuhroniurile sale. „Şi poate că mă înşală bătrâneţea şifrica, dar bănuiesc că speţa umană-unica-e pe cale dedispariţie şi că Biblioteca o să dureze mai departe:iluminată, solitară, infinită, inutilă, incoruptibilă,secretă.” Însă opera pe care autorul o propune în schimbulcelei existente nu poate supravieţui decât prin ochiicititorului. „Trebuie să considerăm lectura o formă defericire, de bucurie, şi cred că lectura obligatorie estegreşită.” Orice carte capătă viaţă în viziunea sa doaratunci când ajunge în măinile cititorului. Altfel este unlucru mort şi inutil. „Cartea nu este o entitate închisă: eo relaţie, e un centru de nenumărate relaţii”, scrieBorges. 15

O altă temă fundamentală borgesiană o reprezintătimpul. „Claustrat în labirintul bibliotecii salebabilonice” cărturarul anulează cele două dimensiuni aletimpului, trecutul şi viitorul, singura dimensiune pe careo percepe este prezentul atât de logic şi imuabil. Pentrucă, aşa cum spunea şi Marcus Aurelius „Cine a privitprezentul a privit toate lucrurile: cele care s-au petrecutîn trecutul nepătruns, precum şi cele care se vor petreceîn viitor.”Pentru Borges timpul este o iluzie iar eternitatea estearhetipul acestuia creat de om, aşa cum omul estearhetipul Umanităţii. În ”Istoria eternităţii” pornind dela definiţia platoniciană a timpului, din ”Timaios”,conform căreia timpul este imaginea mobilă a eternităţiişi de la cea a lui Plotin în care universul ideal e ca un„repertoriu ales ce nu tolerează repetiţia şi pleonasmul”,Borges ajunge la concluzia că: „Indivizii şi lucrurileexistă în măsura în care participă la viaţa speciei dincare fac parte şi care constituie realitatea lorpermanentă.” Spaima omului în faţa ireversibilităţii timpului,acest tigru care-l sfâşie pe individul aflat subconstrângerile lumii reale: „Destinul nostru …nu esteîngrozitor pentru că e ireal; el e îngrozitor pentru că eireversibil; pentru că e de fier. Timpul e substanţa dincare sunt făcut. Timpul e ca un fluviu care mă duce cuel, dar eu sunt timpul; e un tigru care mă sfâşie dar eusunt tigrul; e un foc care mă consumă , dar eu suntfocul. Spre nenorocirea noastră, lumea e reală, iar euspre nenorocirea mea, sunt Borges” 16

Bibliografie:1. Borges despre Borges Convorbiri cu Borges la 80 deani, volum îngrijit de Willis Barnstone, Editura Dacia,Cluj, 1990.2. Jorge Luis Borges, Opere1 şi Opere 2, EdituraUnivers, 1999 17

MICHAEL ONDAATJE - ÎN PIELEA UNUI LEU“And I sing this for the freaks, and for the cripples andfor the hunchbacks, for the burned and for the burning,for the maimed, for the broken and for the torn…”(Michael Ondaatje) Philip Michael Ondaatje s-a născut pe 12septembrie 1943, în Sri Lanka, Colombo (Ceylon). În1954 a părăsit ţara şi s-a stabilit în Anglia unde a statpână-n 1962, când a emigrat în Canada, devenindcetăţean canadian. Îşi face debutul în literatură în 1967cu volumul de poezie “The Dainty Monsters” (Monştriigraţioşi). În 1970 publică un studiu despre poetul,cântăreţul şi prozatorul Leonard Cohen, intitulat“Leonard Cohen”. Începe să câştige notorietate naţionalăşi internaţională în anul 1970, după publicarea poemuluinarativ, “The Collected Works of Billy the Kid” (Operelecomplete ale lui Billy the Kid). 18

Primul său roman, “Coming Through Slaughter” (Prinomor) apare în anul 1976. Continuă cu prozămemorialistică: “Running in the Family” (Chestiuni defamilie), 1982. După ce în 1987 publică “In the Skin ofLion” (În pielea unui leu), în anul 1992 câştigă multrâvnitul premiu Booker Prize cu romanul “The EnglishPatient” (Pacientul englez).În 1997, romanul “The English Patient” (1992) esteecranizat. Filmul, cu acelaşi titlu, este regizat deAnthony Minghella, avându-i în distribuţie pe RalphFiennes, Kristin Scott Thomas, Julitte Binoche şi WillemDafoe, câştigând nu mai puţin de 6 premii Oscar, inclusivpe acela de «Cel mai bun film» După cum rareori seîntâmplă, şi filmul, şi cartea sunt realizări artisticemajore, completându-se reciproc. Celebritatea mareluiscriitor Michael Ondaatje sporeşte în anul 2000 dupăpublicarea romanului “Anil’s Ghost” (Obsesia lui Anil),premiat cu Giller Prize, Governor General’sAward, Prix Medicis.“The English Patient” rămâne una dintre marile cărţi alesecolului al XX-lea, nu atât prin subiectul abordat, câtprin realizarea stilistică a romanului. În limba română aumai fost traduse romanele: “In the Skin of Lion” (Înpielea unui leu) în 1987, “The English Patient” (Pacientulenglez) în 1992, “Anil’s Ghost “(Obsesia lui Anil) în 2000şi “Divisadero” în 2007. Marca scrierilor lui Ondaatjerămâne lirismul de cea mai bună calitate potenţat cureflexivitatea şi cu elocvenţa.Romanul “În pielea unui leu” (In the Skin of Lion) poatefi citit pe mai multe straturi - poveste de dragoste, istoriea unui oraş, roman de aventuri, o profundă frescă socială 19

a anilor tulburi, 1920-1930, ani în care oraşul canadianToronto este invadat de imigranţi. Oricare ar fi cheia încare se doreşte interpretarea romanului, cititorul esteacaparat încă de la primele pagini de suprarealismulimaginilor construite cu ajutorul unei fraze încărcată depoezie ce-ţi lasă, în final, acelaşi sentiment ca atuncicând ai răsfoi un album cu fotografii îngălbenite.Evenimente reale se întretaie cu acţiuni imaginare dândforţă acestei evocări a vieţii primilor imigranţi - cei careşi-au sacrificat viaţa aducând civilizaţia în sălbăticia dinNordul îndepărtat.Lumea este văzută prin ochii copilului Patrick Lewis, fiulunui imigrant, tăietor de lemne, născut în provinciaOntario. Pentru Patrick, tatăl său, Hazem Lewis, este unadevărat erou datorită ingeniozităţii cu care reuşeşte săfacă faţă tuturor vitregiilor naturii din nordul Canadei.Primii imigranţi au fost tăietorii de lemne, cei care audefrişat pădurile pentru a face loc viitoarelor oraşe.Munca grea, copleşitoare, nu le dădea prea multesperanţe de supravieţuire. Patrick povesteşte plin deîncîntare despre inovaţia tatălui său, care, pentru a uşuramunca cărăuşilor de buşteni, punea dinamită şi aruncabuştenii tăiaţi drept în râu, devenind astfel un personajcelebru şi foarte căutat pentru curajul său.De o frumuseţe stranie este evocarea tablouluisuprarealist în care sunt surprinşi tăietorii de lemnepatinând, noaptea, cu torţe aprinse în mîini, pe râulNapanee. Născut la o fermă de vite unde ziua însemnamuncă până la epuizare şi noaptea, somn, Patrickdescoperă acest balet fantastic al trudiţilor muncitori cepatinau în toiul nopţii, lucru care-i schimbă viziuneaasupra lumii: “Gheaţa scânteia . Pentru o clipă i s-apărut că dăduse peste vreo întâlnire a vrăjitoarelor saupeste vreunul dintre acele ritualuri druidice-ilustraţiile 20

din manualul de istorie la care se zgâise ore-n şir…Unprilej de bucurie. Un dar. Zece bărbaţi care patinau,parte dintr-un joc. Unul dintre ei îi urmărea pe ceilalţişi, o dată ce-l atingea pe altul, acesta devenea la rându-iurmăritorul. Fiecare ţinea în mână un snop de papurăaprinse la capete.“Însă ceea ce l-a impresionat pe băiat n-a fost faptul căpatinau cu atâta plăcere, ci bucuria de-a o face în toiulnopţii. Exact ca într-un vis. Atunci a descoperit că viaţanu-i alcătuită doar din trudă, aşa cum văzuse la tatăl său,că sufletul îşi cere dreptul şi te poţi bucura făcândanumite sacrificii. “În această etapă a vieţii sale, minteai-o luă înaintea trupului.” Cu timpul, locul tăietorilor a fost luat de alţiimigranţi, de cei care se pricepeau la construcţii. Unsimbol al mărturiei în timp şi spaţiu pentru sacrificiilefăcute în folosul generaţiilor care vor veni rămânepodul, construcţie care leagă estul de vestul oraşuluiToronto. Alte munci, alte mirosuri, alte pericole. “Podulse înalţă ca într-un vis. Va uni partea de est cu centruloraşului. Va duce maşini, oameni, apă şi curent electricpeste valea Donului. Va duce trenuri care încă n-au fostinventate.” Pe podul botezat “Prinţul Eduard” autorulsurprinde alte imagini suprarealiste. În timp cemuncitorii ajunseseră cu construcţia aproape de final, pepod a apărut un grup de cinci călugăriţe. Când aproapecă ajunseseră la vreo treizeci de metri, un vânt iscat dinsenin “începu să le împrăştie care-ncotro“. “Le-aaruncat peste lopeţi, peste melanjoare de ciment.Zburau dintr-o parte în alta, la un pas să cadă pestemargine.” Au fost salvate de muncitori în ultima clipă,mai puţin una dintre ele pe care a luat-o vântul, pur şisimplu . “A dispărut în beznă pe după al treilea peretede sprijin, în aerul întunecat, care nu ţinea nimic, poate 21

doar uneori, pe zi, câte un nit sau vreun ciocan aruncatla întâmplare.” Edificiul îşi luase deja tributul în sânge,astfel că, frica celorlalţi de monstrul la care lucrau,dispăruse. Tot aici, tânărul Patrick cunoaşte un personajla fel de curajos şi de faimos cum fusese tatăl său:Nicholas Temelcoff. Era omul care nu se dădea înapoi dela nimic. Se arunca în gol fără teamă şi făcea muncile celemai periculoase fără nicio protecţie. Mişcărileimigrantului macedonean, Nicholas Temelcoff, par a fidesprinse dintr-un alt tablou suprarealist. “Momentulera cubist“. El leagă cablurile zburând prin aer cuagilitate de la un pilon la celălalt. Munca, aparent măruntă, a celor care trudesc laînălţarea oraşelor canadiene este imortalizată pepeliculă. Era perioada când apăruse filmul sonor. Eroulcelebru care le va lumina chipul de bucurie acestorpersonaje de sacrificiu fiind vagabondul cu pălărie şibaston al cărui mers de raţă, legănat, va deveni celebru.Amuzamentul provocat spectatorilor de filmul mut esteînlocuit cu fascinaţia peliculei sonore. Lumea evoluează,Canada devine un loc prosper în care imigranţii dinEuropa vin să strîngă bani pentru a se întoarce acasă să-şi deschidă propria afacere. Romanul lui Ondaatje este populat cu o lumecosmopolită. Pe lângă imigranţii care făceau muncile celemai dificile apar personajele autohtone, precum rechinulimobiliar, Ambrose Small, îmbogăţit peste noapte dinadministrarea teatrelor. Apoi, amanta acestuia, actriţa deduzină Clara Dickens, de care Patrick se îndrăgosteşte.Povestea de dragoste dintre Patrick şi Clara sfârşeştebrusc, ea părăsindu-l pentru milionarul Ambrose care seretrăsese în sălbăticie, obosit de notorietate. 22

Abordând un ton uşor ironic, naratorul recurge laun procedeu narativ foarte modern: îşi exprimă punctulde vedere legat de diegeza romanului tradiţional, autorulomniscient şi omnipotent făcându-şi simţită prezenţa petot parcursul acţiunii. “Patrick Lewis a trăit toată viaţalângă romane, lângă poveştile lor clare. Autorii careînsoţeau personajele I-au clarificat întotdeaunamotivele. Evenimentele lumii au ridicat întotdeaunaeroii din mizerie. Cărţile se terminau cu testamenterectificate şi poveşti de dragoste solvabile. Chiar şiamantul izgonit accepta că, în cele din urmă, conflictuls-a încheiat.”Construcţia oraşului Toronto continuă şi în adâncime:tunelul care trece pe sub lacul Ontario, uzina de apă aoraşului sunt alte edificii care-şi primesc tributul însânge de imigrant. Cu această ocazie începe să prindăviaţă mişcarea sindicală. Patrick o cunoaşte pe Alice Gullşi se angajează la tăbăcăria Wickett şi Craig. Povestea lorde dragoste capătă noi sensuri. Niciuna din muncile depână acum nu fusese ca aceea din tăbăcărie unde,măcelarii, cei care omorau vitele lovindu-le cu un barosîn cap, tăietorii de piele şi vopsitorii deveniseră niştebrute care încercau să supravieţuiască. Remarcabile în romanul “În pielea unui leu”, ca dealtfel în toate romanele lui Ondaatje, sunt scenele dedragoste, încărcate de lirism şi pasiune. Scene pline desenzualitate, în care toate simţurile personajelor intră înalertă, gestica simplă de zi cu zi capătând semnificaţii deritual: “Tot ce le rămânea în piele era mirosul de carenici o femeie nu se putea apropia în pat. Alice seîntindea lângă trupul vlăguit al lui Patrick, atingându-igâtul cu buzele, şi ştia că e lângă mirosul lui, ştia căsoţiile vopsitorilor nu vor mai avea niciodată parte de 23

mirosul neîntinat al bărbaţilor lor. Chiar dacă şi-ar fismuls din trup pigmenţii şi cristalele de sare, tot ar fimirosit a îngerul cu care se luptau în bazine, în gropi.De culoarea cărnii.“ Un personaj la fel de pitoresc, cum sunt toatepersonajele romanului, este hoţul Caravaggio (pe care-lvom reîntâlni în ”Pacientul englez”, împreună cu Hanna,fetiţa lui Alice Gull), iubit de frumoasa Giannetta cu carese şi căsătoreşte. Trebuie să recunoaştem în toatăţesătura acestui roman măiestria cu care autorulcroieşte destinele personajelor, astfel încât să seîntretaie cu cel al eroului principal, Patrick Lewis. Pe sânge de imigrant se înalţă metropoleleCanadei, pe a cărei întindere şerpuiesc şoselele podurile,viaductele şi toate edificiile celelalte, semne ale apariţieicivilizaţiei. O lume înnoită, mult mai sofisticată oînlocuieşte pe cea simplă şi veche. Viaţa începe săpulseze pe alte coordonate şi nimeni nu-şi mai aminteştenici de Hazen Lewis, care arunca copacii direct în apărâului, dinamitându-i, nici de curajosul NicholasThemelcoff care zbura de la un pilon la celălat al poduluiîntinzând reţeaua de cable, nici de rechinul Ambrose,nici de hoţul Caravaggio, nici de Harris, primarul celnebun, care supraveghease construirea tunelului de sublacul Ontario, cu orice preţ. Moartea iubitei sale, AliceGull, într-o confruntare a sindicaliştilor cu anarhiştii l-audeterminat, în final, pe Patrick Lewis să încerce să serăzbune pe acest imens malaxor care devenise societateade consum canadiană şi să arunce-n aer cea mai măreaţăconstrucţie a sa: tunelul. N-are suficientă putere dedecizie şi finalul romanului rămâne sub semnulnormalităţii. “Nici o poveste nu va mai fi vreodată spusăca şi când ar fi singura.” (John Berger) 24

Poveştile despre curajul imigranţilor al cărorsacrificiu a stat temelie viitoarei societăţi de consumcanadiene, vor fi înlocuite cu alte poveşti lipsite deineditul celor care au marcat pionieratul. Pentru călucrurile trainice, cu adevărat importante, se petrecdeparte de ochiul iscoditor al publicului, în locuri în carePuterea nu-şi are locul. Cartea lui Ondaatje este unseducător imn închinat marginalităţii, acolo unde sepoate învăţa, în primul rând, lecţia umilinţei, afragilităţii şi a perisabilităţii vieţii în mijloculnaturii virgine.Bibliografie:1. Michael Ondaatje, În pielea unui leu, Editura Polirom,Iaşi, 2004 25

MARCEL MOREAU-FARMECUL ŞI GROAZA.OSCILĂRI„Mi se va recunoaşte poate, cândva măcar acest merit:că am încercat, în felul meu, necuviincios, să nu uitnimic din om în judecata mea asupra oamenilor.” Marcel Moreau s-a născut pe 16 aprilie 1933, la Boussu,în regiunea minieră Borinage, Belgia. La vârsta de 15 aniîşi pierde tatăl, ţiglar de meserie, într-un accident demuncă. Moartea tatălui îi provoacă primele meditaţiiasupra morţii: „Mai mult decât „după-moarte” măobseda” înainte-de- moarte”, acea nemişcare a celui viuacordată celei a mortului. Nu cadavrul îmi vorbeştedespre neant, ci mica existenţă captivă, putrezirea ivităîn privire, lenta derivă a trupurilor, viermele dingând…Îmi spun atunci că aceia care nu luptă mor mairepede decât cei ce luptă. Pentru mine, a trăi înseamnă 26

a o lua înaintea descompunerii, gâtuind-o custrăfulgerări.” În acelaşi timp se petrece ieşirea bruscă afiului din copilărie: „Moartea tatălui a pus capătinconştienţei mele. Tot ce a precedat-o a fost copilăriasimţurilor. Tot ce-i va urma va fi copilăria verbului.” A fost puternic influenţat de mediul familial,acentuat puritan, în care nu l-a simţit niciodată peDumnezeu. În schimb, a simţit ipocrizia moravurilorimpuse mai ales prin mama sa, Louise, o femeie scundă,„ca o comprimare a Teribilului”, ea însăşi fiind un caz deviolenţă pasională. Practică mai multe meserii, printrecare şi pe aceea de muncitor într-o robineterie undecunoaşte o lume dezumanizată, robotizată, lipsită demoralitate.Mai târziu, descoperă literatura rusă, spaţiul psihologieidostoievskiene cucerindu-l pentru totdeauna. Dupăcâţiva ani se apropie de Nietzsche: „Filosofia lui atât delimpede, de heliolatră, ne vorbeşte totuşi despreobscuritatea omenească, despre lunga noapte a omului.Ne învaţă că albul se smulge negrului, soarele umbrei,spune Moreau.” În 1955, ajunge corector la jurnalul ”Le Soir”, iar în1969, când vine definitiv la Paris, va intra corector la ”LeFigaro”, muncă pe care o va face până la pensionare.Călătoreşte în toată lumea, e tradus în America, înGermania, în România. Începe o lungă corespondenţa cuAnais Nin, „iubita de mătase” a lui Henry Miller şi cuEmil Cioran. „Moreau este un incendiator, spune DenisWetterwald, scriitura sa este incandescenţă şi scrâşnet.” Volumul “Farmecul şi groaza. Oscilări”, întraducerea Irinei Petraş, aduce în faţa cititorului român 27

un eseist redutabil, autor a peste 51 de volume. Având înmână cărţile lui Moreau nu poţi aţipi, nu poţi să cazi pegânduri.„E una dintre acele cărţi pe care le-ai putea sfârşi aşacum îţi sfârşeşte viaţa, cu o împuşcătură, cu un ultimsuspin. Unde s-au dus importanţele, unde suntdiferenţele? Ziua se ridică, noaptea cade într-un gestunic. De la farmec la groază, îmi pare că amalunecat, fascinat de unul, fascinat de celălalt. Întreamândouă, să exişti ori să încerci s-o faci. Nu mă supunurâţeniei morţii, scriu pentru a o preface înfrumuseţe…Nu mai am decât cititul şi uitarea lui.Scriitura mă înşeală. Seamănă unei forţe şi chiar este,ea, o forţă. Dar ca şi cum eu n-aş mai fi. Sunt doar unpurtător de verb. Un port-verb. Iar Verbul e greu, atâtde greu…îngreunându-se fără încetare. Mă lupt ca să-lpot purta. Încovoierea mea mă iubeşte, adică îmiinterzice să încerc pentru viaţa mea, pentru Viaţă, opasiune încă verificabilă. Asta-i totul, ăsta eadevărul…E şi acesta, poate, un destin literar: lirismulşi moartea într-o singură fiinţă, pentru începuturi şipentru încheieri.” p.106Întrebări şi răspunsuri pe parcursul întregii cărţi care tepoartă de la agonie la extaz, îţi provoacă îndoieli. „Amimpresia, spune Moreau, ascultând şi citind, că mareaparte a activităţilor spiritului constau în a ferecaexistenţa. În a trudi contra împlinirii de sine.Încordările spre plenitudine au devenit lucruri despaimă, oricum istovitoare.” Şi cum să nu devină astfelatâta timp cât oamenii nu mai ştiu să trăiască deplin,când nu mai ştiu să pună spiritul în slujba bineluigeneral? Nu este suficient ca întreaga societate să fieguvernată, pur şi simplu, de o morală. „O bună 28

morală ar trebui, de pildă, să ne îmbete, să facă săcurgă în viaţa interioară un vis generos.” Moreau este un nihilist în linia lui Nietzsche şiCioran care i-au fost părinţi spirituali. „Orice religie,orice doctrină, spune el, îşi datorează expansiuneaapelurilor la obscura nevoie a oamenilor de a-şi delegaputerile unor instanţe care să-i ocrotească.” De la o zi laalta, omul a devenit tot mai pragmatic. Dorinţa demântuire nu mai înseamnă nimic atâta timp cât nesimţim puternici şi nemuritori şi cât nu oferă ceea ce nepoate oferi hedonismul vremurilor în care trăim. Seîntreabă retoric, cu amară ironie: „Cum, adică, la atâtasă se reducă mântuirea: să te bucuri fără atingeri, fărăadulmecări, fără superba senzualitate a cărniifrământate? Fără beţia de a poseda, de a nu-ţi maiaparţine? S-a sfârşit cu gustul, cu mirosul, cu pipăitul,cu văzul şi, neîndoielnic, cu auzul, în ciudapromisiunilor de melodii celeste. Gata cu ochii în ochi,Doamnele mele, gata cu sexul nostru arzând de dorinţăîn al vostru, gata cu rarele fioruri ale emoţiei care nucutează să-şi rostească numele…gata cu suferinţele, cu„muritul din dragoste”. Nimic decât miriade deabstracţiuni adoratoare alcătuind unica adoraţie a luiDumnezeu.”Ei, da, cine ar renunţa la o viaţă atât de plină în favoareaunei promisiuni fără putinţa de-a fi verificată împlinireaei. Sufletul? Cui îi mai pasă de suflet? Legat de politică, Marcel Moreau este adeptuldemocraţiei, singura formă de organizare în care-şi maigăsesc locul chiar şi solitarii, marginalii, inspiraţii,nebunii visători, inadaptaţii. Pentru el Estul încă maieste păstrătorul romantismului, al sufletului subteran, 29

neatins de geniul distructiv al gândirii consumatoriste,occidentale. Bun prieten cu familia lui Ştefan J. Fay,Moreau a vizitat Bucureştiul imediat după căderea luiCeauşescu: „Bucuria pe care mi-a provocat-o cădereadictatorilor e o bucurie imediată, bună pentru câţivaani. Ea nu se împotriveşte nicidecum intuiţiei mele înlegătură cu neputinţa omului de a reinventa civilizaţiiglorificabile, în care fiecare să-şi găsescă locul şi unultim sens posibil pentru această viaţă care a încetat sămai aibă vreunul.” Despre Puterea care corupe, mai ales în rândulintelectualilor care-şi uită menirea şi se lasă atraşi înjocul ei, iată ce spune Moreau: „Când apare un dictator,servilitatea iese la iveală. Atunci, la anumite spirite, fieele eminente în arta ori în ştiinţa lor, se reveleazăaspecte tulburi, ambigue, corupătoare alepersonalităţii, atât de mare e nerăbdarea lor de-a fisărutate de dictator la figurat, dar mai ales la propriu.” Pentru un împătimit de carte aşa cum este Moreaueste foarte greu să înţeleagă lipsa de apetit pentru citit atinerilor de astăzi. „Tânărul care nu citeşte se condamnăde pe acum a nu fi în stare să ne alăture revoltei sale,fatalmente o nouă servitute. Nu va fi decât un agitat, oriun ratat.” Şi nu-i suficient doar să citeşti: „Trebuie săiubeşti cuvintele, şi să le iubeşti peste măsură. Abiaatunci se petrece aproape de la sine, alegerea întrecuvintele pline de sens şi cele neisprăvite, care necaracterizează epoca.”În eseul lui Marcel Moreau poezia redevine soră afilozofiei aşa cum doar la marile spirite poţi întâlni.Ajuns la senectute, descoperă cu regret - aşa cum seîntâmplă cu fiecare dintre noi - că la tinereţe s-a risipitîn lucruri mărunte care, cu timpul, lasă un gol imens şi 30

rece înăuntru şi pe dinafară.„Am dat mult dragostei, nu destul prieteniei. Azi, cândpierd gustul uneia, descopăr savoarea celeilalte. Dar e,desigur, prea târziu pentru a excela în împărţireasentimentelor care sunt ceea ce rămâne nobil şiemoţionant după trecerea Femeii. Inimile fiind deschise,n-am decât să introduc surde şi vibrante recăderi desingurătate. Singurătatea ca destin şi ca verb.” (MarcelMoreau, Farmecul şi groaza. Oscilări)Bibliografie:1.Marcel Moreau, Farmecul şi groaza. Oscilări, EdituraLibra, Bucureşti, 1994 31

ANDRE GLUCKSMANN - DISCURSUL URII„Ura acuză fără să ştie. Ura judecă fără să audă. Uracondamnă după bunul ei plac. Ea nu respectă nimic,crede că înfruntă un complot universal. La capătulputerilor, cuirasată în platoşa resentimentului ei,tranşează totul printr-o samavolnică şi suveranăticăloşie. Urăsc, deci exist.””Discursul urii” nu este un eseu asupra urii în sine, cieste un eseu despre cenzura urii, despre minimalizareaei, dar şi despre amplificarea ei. „Când arzătoare şibrutală, când insidioasă şi glacială, o ură neobosităbântuie lumea. Spectrul ei obstinat şi îndărătnic tulburărelaţiile private şi problemele publice.”Chiar dacă ne prefacem că n-o vedem, chiar dacă,aparent, nu-i găsim justificare, ura se insinuează zilnic învieţile noastre marcând cu prisosinţă atât relaţiileparticulare, cât şi pe cele publice. Iar marea noastră vină 32

a tuturor rezidă, în primul rând, în faptul că suntem atâtde „geniali” încât găsim explicaţii şi justificări la toatecâte ni se întâmplă, explicaţii care frizează ridicoluluneori. Pentru ura din spaţiul particular lăsăm lalatitudinea noilor psihologii, amputate de o culturăprofundă, însă atinse de mondenitate, să ne justificeorice faptă a cărei vehicul este ura: pedofilul are scuzaunei copilării nefericite, hoţul este atins de şomaj,prietenul învrăjbit e lipsit de educaţie (ura nefiind decâtfructul alterat al lipsei de educaţie) crimele dintre foştiiubiţi se justifică prin pasiuni bolnăvicioase şi aşa maideparte... Chiar şi urile colective sunt tratate ca acte decircumstanţă, actele de terorism fiind luate drept reacţiiale umiliţilor şi obidiţilor planetei. Totul are o justificareşi singura măsură ce poate fi luată este ca aceste fapte săfie înscrise în analele istoriei ca apoi să fie cu lejeritatedate la spate. De fiecare dată când se întâmplă ceva,ne prefacem surprinşi pentru ca, apoi, să neconsolăm că nu ni s-a întâmplat nouă. Nici nu ne treceprin cap să încercăm să pătrundem în profunzimeaactelor generatoare de ură. Asemenea pendulului luiFoucault ura îşi lasă dâra fumegândă de la un evenimentla altul fără să se disipeze, fără să se atenueze. De laBombele atomice din 1945 până la bombele umane din 11septembrie 2001 au trecut doar două generaţii. Defiecare dată, uitarea şi-a intrat rapid în drepturi spre alăsa loc unor noi şi noi evenimente. „Aceastăneliniştitoare condiţie umană, spune Sartre în 1945 înrevista ”Timpuri moderne”, de acum încolo în modireversibil înzestrată cu puterea de a face lumeafărâme, este definită de capacitatea ei universală deomucidere, aşadar de sinucidere…Nu mai există specie 33

umană… după moartea lui Dumnezeu, iată că sevesteşte moartea omului.” Prima fractură în istoria modernă a omenirii,bomba de la Hiroşima a arătat cât de fragilă este pacealumii. Şi, pentru că istoria s-a scris şi s-a uitat, nici n-atrecut bine greul furtunii că ne şi grăbim să dăm fila,suntem invadaţi de iluzia schimbării mentalităţilor. ”Nenumărate instincte de ură şi de violenţă sălăşluiesc înstare latentă în inimile omeneşti, spune istoricul LeonPoliakov, iar învăţămintele primite, preceptele moraleipot cu dificultate să le ţină-n frâu. De ce ravagiisunt capabile aceste forţe elementare, din clipa în care-în loc să se opună dezvoltării lor - justificarea morală şiconsacrarea ideologică vin să le dea o mână de ajutor şimai curând le stimulează decât le frânează? Astfel, prinrăsturnări descumpănitoare, oamenii au ştiut mereu săîntoarcă în avantajul unor asemenea pasiunievangheliile lor cele mai nobile.” Cele două războaie mondiale care au bântuitomenirea secolului al XX-lea au reuşit să pună întreparanteze însăşi ideea de umanitate. Până unde poatemerge inumanul din om şi de unde începe lipsa desperanţă a individului? Iată întrebări la care nu s-a găsitîncă răspuns. Şi noul tip de război ce nu cunoaştefrontiere, terorismul, justifică aceste întrebări fărărăspuns, deocamdată. Terorismul de ultimă generaţie seautoproclamă nihilist-fără reguli, fără limite, departe derăzboinicul tradiţional care încerca să-şi înfrânezepropria ură şi s-o strunească pe-a duşmanului. Teroristulde azi este un posedat, o bombă vie care face un tot cuura proprie. Furia sa lăsată fără zăgazuri nu cunoaştearmistiţiu şi substituie demonstraţiei forţei, de altădată,demonstraţia propriei uri. 34

În sprijinul afirmaţiilor sale, autorul argumentează cuunul dintre cele mai sângeroase atentate care a zguduitîntreaga lume, cel de la Beslan, din Cecenia. Considerat afi cea mai nebunească luare de ostatici din istorie, atâtprin numărul mare al victimelor, cât şi prin cruzimeaabsolută pe care au manifestat-o participanţii. Şi acestatentat a fost cu atât mai tragic şi mai trist pentruomenire, cu cât n-a găsit ecou în rândul guverneloreuropene care au considerat că acei copiii însemnau atâtde puţin faţă de buna relaţie cu Rusia.De obicei, criminalul terorist este catalogat drept undezaxat, găsindu-se rapid o justificare psihologică adeciziilor sale sinucigaşe. Glucksmann afirmă că doarlenea în gândire şi incultura pot trece în prim plangăselniţele psihologilor de serviciu. Izvorul acestor porniri distructive şi neprevăzuteeste cu mult mai adânc, numai prostia opacă găsindu-ijustificări facile şi imediate. Parcurgând o întreagă istoriea literaturii cruzimii, începând cu Homer, concluzia lacare ajunge este că răul se află în fiecare din noi. Şi acestlucru se tot repetă în fiecare tragedie greacă. Conformcanoanelor, acţiunea în tragedia greacă se desfăşoarădupă următorul scenariu: mai întâi dolor, prima fazăcând eroul se întoarce în sine copleşit de suferinţă, apoifuror, când durerea se exteriorizează şi nimiceşte treptatpe cei apropiaţi şi ultima fază nefas, când prezentul şiviitorul, cele două file ale vieţii, sunt făcute tabula rasade o crimă nemaiauzită.. „Ura este în fond arta de a conserva, spuneGlucksmann, a îndopa, a îngrăşa o mânie, prevestindu-ţi istorii oribile. Dar nu oricare. De preferinţă cele careo sapă adâncind-o ca un hău în care dispare totul.” 35

Ura îmbracă diferite feţe înfăţişând fobii colective carenu de puţine ori s-au transformat în acte de o rarăcruzime. Stau mărturie lagărele de exterminare naziste,precum şi lagărele totalitarismului sovietic.Antisemitismul a fost şi va rămâne o mare problemă iarconfruntarea dintre evrei şi palestinieni e alimentată cuură de ambele părţi.Un duşman redutabil care se pune de-a curmezişulînfăptuirii păcii şi înţelegerii în lume rămâne clişeul dupăcare este judecat celălalt.Există în civilizaţia Occidentală trei astfel de clişee cumcă răul în lume ar fi generat de evrei, de americani , oride femei. La vedere sau mai voalat, antisemitismul semanifestă încă, problema evreiască nefiind o obsesiemaladivă şi aici aminteşte afirmaţia compozitorului grecMikis Teodorakis. „Suntem două naţii fără fraţi pelume, noi (grecii) şi evreii, ei însă au fanatismul şi cultulforţei…Astăzi putem spune că această naţiune micăconstituie rădăcina răului, nu a binelui, prea multăsuficienţă şi prea multă obstinaţie înseamnă răul….” Un alt clişeu este cel în care americanii suntdemonizaţi fără să se ţină cont de faptul că până la urmăAmerica înseamnă democraţie veritabilă, indiferent deintervenţiile sale. Nihilistul european consideră că princele două războaie mondiale şi-a câştigat dreptul de-a dalecţii americanilor. Iar al treilea clişeu este considerarea femeii dreptmăr al discordiei.De la Elena din Troia încoace funcţionează butada„cherchez la femme!” „ca sursă a răului şi motiv de ură.În viziunea lui Montaigne, de la care Glucksmann îşi 36

recunoaşte filiaţiunea, starea de ură nu este nimic altcevadecât mariajul dintre o cruzime fără margini şi discursulmalefic care-i dă legitimitate urii. “Nu se poate închipuio mai urâtă înfăţişare a lucrurilor decât aceea încare răutatea devine legitimă şi îmbracă, odată cemagistratul a dispărut, mantia virtuţii.”( Eseuri, Montaigne)În final, Glucksmann face un fel de corolar al urii:1) Ura există, chiar dacă fidelii ei pretind că acţioneazăîn slujba unei cauze nobile2)Ura se ascunde sub cuvinte frumoase. Oricemanifestare a ei se ascunde în dosul unor frazepompoase.3)Ura este insaţiabilă. Oricât ar fi de hrănită pareimposibili de satisfăcut şi pare că niciodată nu va avea ofinalitate.4 Ura promite paradisul. Misticismul paradisuluipierdut susţinut de mituri şi legende care vorbesc despreexistenţa unei lumi perfecte. Apariţia diversităţii ar finăscut ura.5 Ura se doreşte a fi Dumnezeu ziditor. Tendinţaunor societăţi occidentale către autodivinizare esteconcludentă în acest sens.6 Ura iubeşte de moarte. Ura îşi iubeşte într-atâtobiectul, indiferent că-i evreul, America, ori femeia, încâtîi comandă să se sinucidă.7 Ura se hrăneşte din autodevorare.„Nimeni nu admite că urăşte fără motiv şi cu toateacestea gratuita răutate se sprijină pe ea însăşi şi seînalţă prin propriul elan.(…) Răutatea este literalmentecausa sui. Nu ceea ce poate fi urât explică ura, ci uraînsăşi a priori face lucrurile demne de ură şi care 37

sporeşte mai apoi la vederea acestui lucru odios pe careea l-a fabricat.”(Vladimir Jankelevitch, Tratat despre virtute)„Provin dintr-o familie de evrei care a participat laRezistenţă în Franţa, ceea ce m-a învăţat că adevărurilesunt relative. Aşa de pildă, vorbeam germana în familieşi franceză în exterior, şi nu aveam voie să fac altfel,deoarece aş fi întâlnit oprobriul general.”(André Glucksmann)Bibliografie:1. André Glucksmann, Discursul urii, Humanitas, 2006 38

DINU LIPATTI În cartea sa, „Cultul Eroilor”, Thomas Carlylesupune atenţiei următoarele ipostaze de eroic:divinitatea, profetul, poetul, preotul, literatul şi regeledând exemple de personalităţi reprezentative.Sub impresia lecturii acestei cărţi voi propune un alt tipde Erou – muzicianul. „Istoria a ceea ce a realizatomul în lumea aceasta este în fond istoria OamenilorMari care au trudit aici.” (Thomas Carlyle)Ce înţelegea Carlyle prin Oamenii Mari?„Conducătorii de oameni, plăsmuitorii, modelele…creatorii a tot ceea ce marea masă a oamenilor s-astrăduit să facă sau să dobândească…” Ei sunt izvorulde lumină la care ceilalţi vin să se adape şi în vecinătateacărora nu putem sta fără să ne îmbogăţim. Istoria 39

noastră, a românilor, a consemnat şi consemneazăexistenţa unor Eroi, cu toate că marea masă nu le acordăatenţia şi onoarea cuvenită.E şi acesta un exerciţiu care trebuie să fie deprins şi fărăde care, în timp, ne vom dilua ca naţie. Din fericire, ceicare au trăit şi s-au manifestat în alte spaţii au rămas înmemoria şi în conştiinţa umanităţii, mai mult decât înconştiinţa propriului popor, deşi cu mândrie şi-aupăstrat numele de români.N-aş afirma aceste lucruri dacă n-aş avea suficienteexemple grăitoare. Astfel, pianistul Dinu Lipatti,personalitate exemplară, poate sta oricând alături deEroii propuşi de Carlyle. În monografia sa despre DinuLipatti, la întrebarea lui Claude Viala (marele muziciancu care Lipatti a colaborat alături de orchestra SuisseRomande), cum e perceput Lipatti în România, CarmenPăsculescu Florian îi răspundea: „Dinu Lipatti’ este otemă sfântă şi aprigă pentru noi, românii… Încep să-ivorbesc de starea de mit care continuă să-i aureolezepersonalitatea postum. Muzica lui Lipatti se tipăreşte,se imprimă pe disc şi nu întâmplător el este mereu şimereu considerat un Mozart al românilor.”Poate printre puţinii melomani este perceput astfel…Pentru publicul larg şi, mai ales, pentru noile generaţiiDinu Lipatti rămâne o mare necunoscută. Născut pe 19 martie 1917 într-o familie demuzicieni – tatăl său, violonistul Constantin Lipatti,fusese elevul lui Pablo Sarasate, iar mama, Ana Lipatti, opianistă renumită -, a fost botezat de George Enescu,care de altfel i-a îndrumat şi primii paşi în lumea muzicii.Un alt nume de rezonanţă care i-a transmis din tainelepianului a fost profesoara Florica Musicescu. 40

Urmează, apoi, Conservatorul din Bucureşti şi în 1934participă la Concursul Internaţional de Pian de la Viena,unde obţine locul doi, fapt contestat de marele AlfredCortot care părăseşte juriul în semn de protest pentrunedreptatea făcută pianistului. Impresionat de talentultânărului muzician, îl invită la Paris să studieze la EcoleNationale de Musique unde profesori îi vor fi: NadiaBoulanger, Charles Munch, Paul Dukas.Anul 1936 marchează începutul carierei de pianist,fiindu-i suficiente câteva concerte pentru a se impune.Clara Haskil a fost unul din mentorii săi, care-i va staalături până la sfârşitul timpuriu (2 decembrie 1950).Nikita Magaloff, profesor la Conservatorul din Geneva,unde Lipatti fusese acceptat ca profesor la vârsta de 26de ani, afirma într-o evocare a marelui pianist:„Nu cunosc vreo fiinţă a cărei personalitate să fidegajat atâta lumină. Eu am avut privilegiul de a-lcunoaşte îndeaproape… aş prefera să păstrez în mineamintirea atât de vie a prezenţei sale, a veseliei sale, aunei mari tandreţi ce se degajau din prietenia sa.Artistul nobil şi senin pe care l-am admirat cu toţiiputea fi cel mai nebunatic şi fermecător dintre prieteni!”În 1939 revine la Bucureşti unde dă o serie de recitalurialături de George Enescu.În 1943 se stabileşte la Geneva împreună cu soţia sa,Madeleine Cantacuzino, fostă elevă a Floricăi Musicescu.„…peste noapte Lipatti a devenit un nume, o stea. Sălilede concert erau luate cu asalt, dar Lipatti învăluit înaura sa de geniu tânăr, rămânea modest, generos şibun…” Între 1944 -1949, pe lângă mulţimea de recitaluri şiconcerte, îşi exercită cu pasiune şi dăruire meseria 41

de dascăl la clasa de virtuozitate pianistică aConservatorului din Geneva. Unul din foştii lui studenţi,Jacques Chapuis, ajuns director al „Asociaţiei europene aprofesorilor de pian”, lasă o emoţionantă evocare aprofesorului Dinu Lipatti.„Nu este uşor să vorbeşti despre Lipatti-Profesorul…Lucrând cu Dinu Lipatti era o problemă de „conştiinţămuzicală”, cum o numea el, o „căutare a adevărului”.Ne-a indus importanţa de a decide din prima etapă astudiului unei opere cum trebuie să sune operarespectivă, să avem viziunea operei ca întreg… „Dacăauzi în imaginaţie cum trebuie să sune fiecare frază, ţi-ai creat deja în minte mişcările fizice care vor exprimaacele sunete”, ne spunea Lipatti deseori. Când l-amîntrebat cum trebuie abordate celebrele Studii ale luiChopin, el a zâmbit şi a spus că le-a exersat cel puţinşase luni în fiecare dimineaţă, încet, cu fiecare mânăseparat ascultând cu atenţie fiecare sunet, studiindfiecare mişcare a braţelor, a mâinilor, a degetelor şichiar a trupului pentru a fi sigur că acestea reflectăexact ideile sale muzicale. Numai atunci a îndrăznit să-lcânte în public.” Ca profesor, credea foarte mult în stimularea şidezvoltarea înţelegerii marilor opere ale literaturiipianului şi de aceea a intenţionat să scrie un „Studiuasupra interpretării”, în colaborare cu mentorul săuNadia Boulanger. N-a mai apucat. În schimb, crezul săuartistic s-a concretizat într-o inspirată şi nobilă scrisoarecătre un tânăr pianist, în care a cuprins întreaga sa artăşi, care, a constituit un adevărat testament lăsatstudenţilor săi. Tot Chapuis, evocând figura luminoasă aProfesorului, afirma:„Lipatti profesorul a încercat să ne transmită tot ce ştiaşi credea…Era foarte exigent, aşteptându-se la acelaşi 42

devotament şi implicare completă din parteastudenţilor săi. În acelaşi timp, simţea o mareresponsabilitate faţă de ei şi nu-i plăcea să piardă lecţiidin cauza angajamentelor care îl reţineau mai multesăptămâni, câteodată.” În vreme ce se pregătea să plece într-un turneu înAmerica, află că-i bolnav de leucemie. I-au sărit în ajutormuzicieni precum Yehudi Menuhin, Charles Munch, IgorStrawinski, contribuind cu sume mari de bani pentru a-iprocura cortizonul, nou descoperit, care se credea că l-arputea ajuta. În iunie 1950, Walter Legge, director al Caseide discuri Columbia, face un gest unic în istoria muzicii,deplasându-se la Chene Bourg, acasă la Lipatti, unde facecu el ultimile înregistrări. Walter Legge i-a făcut unuldintre cele mai pătrunzătoare şi emoţionante portretemarelui pianist:„Dinu Lipatti a avut calităţile unui sfânt. Bunătateasufletească a firii sale, modestia, delicateţea, ţinutafermă a voinţei lui, nobleţea şi elevarea gândului şi afaptei se transmiteau tuturor celor ce l-au cunoscut şipână la cei mai îndepărtaţi auditori ai sălilor în care acântat. Bunătatea şi mărinimia sa evocau încredere,speranţă, caritate. Era un om bun. Era deosebit desensibil. Era în toate un aristocrat de cea mai aleasăsimţire care, prin temperament, era incapabil devulgaritate în gândire sau faptă. Era exigent şi distinsîn tot ceea ce întreprindea, nu era în stare când îi arătaunui elev cum nu trebuie să se exprime, nici măcar săimite prostul gust… Ca un căutător incurabil alperfecţiunii, era încântat să lucreze într-o ambianţă încare putea să repete până când era convins că nu poateda mai mult, în care cea mai neînsemnată greşealăputea fi remediată…Avea o stăpânire fizică atât de 43

completă încât era prin natura sa cel mai pur interpretcu care am lucrat vreodată.” Astfel, între 9-12 iulie 1950, a înregistratcompoziţii din Bach, Mozart şi Chopin cu o inspiraţienemaiîntâlnită şi de o unică intensitate a trăirii, sunetelepărând că vin dintr-o altă lume, încărcate de forţa uneirugăciuni.“Când el cânta Bach aveai impresia că în sală domnesteun fel de reculegere, iar anumite persoane, nu mai eraucapabile să se ridice. Lipatti era foarte sensibil laasemenea situaţii. Pentru noi, el n-a fost un profesor, afost un Maestru, un părinte al muzicii, un exemplufabulos de interpretare pianistică, dar şi un exemplu demodestie.” Pe 16 septembrie 1950, slăbit fizic, susţineultimul său concert public la Besancon. Ultima melodieinterpretată pe scenă va fi rugăciunea cu care deschideafiecare concert şi pe care prietena sa Clara Haskil (o altămare ambasadoare a românităţii în afara graniţelor) aţinut s-o interpreteze la una din ediţiile FestivaluluiEnescu în amintirea lui: -„Jesus bleibet meine Freude”din „Cantata Herz und Mund Tat und Leben, BWV 147„J.S. Bach. Pe 2 decembrie 1950, la numai 33 de ani, DinuLipatti se stingea din viaţă la Geneva, urmărind la radio,cu partitura în mână „Quartetul în Fa minor” de Ludwigvan Beethoven. Ultimile sale cuvinte au fost: „Nu-i deajuns să fii mare compozitor ca să scrii muzica asta,trebuie să fi fost ales ca instrument al lui Dumnezeu“. 44

Marele compozitor Igor Markevici lăsa mărturieîntru posteritate Eroului neamului românesc, DinuLipatti, pe care ar trebui să-l aşezăm acolo unde îi estelocul - în Panteon:„...Dinu avea acel dar al copiilor şi al poeţilor care vădlucrurile aşa cum ar trebui să fie, reuşind să transmităşi celorlalţi o nouă imagine. Cu el totul devenea curat şi,cum întotdeauna se adresa laturii celei mai bune aoamenilor, aceştia se simţeau fericiţi să dăruiască ceaveau mai bun în ei… În simplitatea şi seriozitatea cucare Dinu trata viaţa, se află adevăratul secret al arteisale. Ca toate spiritele adevărate care luminează lumea,Dinu era înainte de toate un om, un adevărat om, foarteautentic şi foarte uman. El privea destinul cu seninătateşi simplitate, dând impresia că tratează moartea cu ogravitate liniştită… Nimic nu era obscur la aceastăfiinţă, a cărei mână fie că ţi-o întindea, fie că seexprima cântând… El avea ceva care te susţinea, da,această mână te extrăgea din rutina vieţii cotidienepentru a te purta pe căile graţiei şi ale libertăţii.” Iată cum această personalitate exemplară de ovădită umanitate a rămas în memoria contemporanilor,însoţită de aureola unui geniu artistic. Copleşitoare arămas figura lui Dinu Lipatti şi în memoria profesoareisale dragi, Nadia Boulanger:„Dispariţia făpturilor tinere, frumoase, îmbătate deviaţă şi înzestrate cu toate darurile ne zguduie, e nevoiede timp pentru a invăţa să înşeli violenţa durerii cuamintirea bucuriei. […] Viaţa acestei fiinţe fragile,bolnave, nu a fost decât o suită aproape neîntreruptă devictorii ale spiritului asupra trupului.”„…anii trec fărăca să se depărteze ceea ce rămâne din trecut – 45

amintirea celui care a răspândit atâta lumină…” Cu siguranţă, Dinu Lipatti a fost un model susceptibilsă ofere un ideal de viaţă tuturor celor care i-au fost înpreajmă, care n-a precupeţit nici un efort în asumarea desacrificii într-un continuu efort de autodepăşire.Personalitatea sa transcende contingentul devenind, aşacum unul dintre elevii săi afirma, o stea călăuzitoare,care nu va înceta vreodată să lumineze.Bibliografie:1.Carmen Păsculescu Florian, Dinu Lipatti Pagini dinjurnalul unei regăsiri, Editura muzicală, 1989 46

PANAIT ISTRATI, “PELERINUL INIMII” „Pe petecul de pământ ce se cheamă România, euam rădăcini adânci. O fi frumos să scrii franţuzeşte,fără să fi deschis o gramatică; o fi frumos să ai cu tinetoată presa pariziană…Dar mult mai frumos este sărămâi ceea ce te-ai născut, când te-ai născut iubind.Pentru acest românism am refuzat să devin cetăţeanfrancez, să primesc premii, să port Legiunea de onoare, 47

să-mi uit limba, să nu-mi mai revăd meleagurilecopilăriei să mă procopsesc şi să mă îngraş.” (PanaitIstrati) Panait Istrati, fiul Joiţei Istrati şi al greculuiGhiorghios (Gherasim) Valsamis, s-a născut la Brăila pe10/22 august 1884. Fire aventuroasă şi pătimaşă,Gherasim Valsamis, născut la Faraclata în insulaKefalonia, îşi părăseşte familia când Panait împlineadoar 9 luni şi se întoarce în Grecia unde moare detuberculoză. Joiţa Istrati se trăgea din cătunulBaldovineştilor. Panait a trăit până la vârsta de şapte aniîn casa bunicilor la Baldovineşti. Acolo a cunoscutnemărginirea Bărăganului, „ţinutul pe care Dumnezeu l-a hărăzit Munteniei, pentru ca românul să poată visa învoie.” Ţinut aflat într-o continuă şi „violentă luptă cuomul harnic, pe care el nu-l iubeşte şi căruia îi refuzăorice bunăstare, afară doar de aceea de-a hoinări şi de-a urla în toată voia.” Aici, în Bărăgan, a simţit pentruprima dată revolta când, într-un asfinţit de soare, unţăran încovoiat deasupra gliei era şfichiut cu gârbaciul deun om călare. La vârsta de şapte ani a fost adus în oraşunde a urmat cursurile şcolii primare. La finalul acestoraa fost angajat la stăpân cu o sută de lei pe an, un rând dehaine, o pereche de ghete, o pălărie – aceasta fiind toatăsimbria. Pentru a face faţă cheltuielilor, se mutăîmpreună cu mama, din mahala în mahala. „Alături demama, povesteşte Panait Istrati, am cunoscut maitârziu, trambalatul de două ori pe an prin mahalaleleBrăilei, una mai săracă decât alta…Am cunoscut astfelmahalalele şi uliţele cele mai caracteristice ale oraşului 48

nostru: pe cea rusescă, pe cea evreiască, grecească,ţigănească.” În cele din urmă, din sărăcie, în tot maigrea sărăcie au ajuns să se mute în Comorofca, mahalauacea mai rău famată a oraşului. Aici îi prinde epidemia deholeră şi Joiţa cade bolnavă de moarte. Este salvată deCălin un celebru cuţitar din mahalaua Comorofca, modelpentru eroul principal din romanul “Codin”. Încă din copilărie, spiritul de vagabondaj, dorinţade libertate şi de cunoaştere îl fac să fie nestatornic,neajuns care îi pricinuieşte mari suferinţe mamei sale. Afost un Mâşkin autohton, născut pe malul Dunării, care acrezut până la ultima suflare în frumuseţea sufletuluiomenesc. S-a înşelat amarnic. A avut un cult pentruprietenia adevărată şi dezinteresată: astfel, între el şivagabondul plin de păduchi care-l citea pe AlphonseDaudet în original, Mihail Kazanski, se leagă o prieteniepână la moarte. Prietenia cu acest enigmatic personajeste evocată în romanul “Adrian Zografi”. Împreunăpornesc să cunoască lumea şi pe 12 decembrie 1906începe prima sa călătorie în Egipt. Era pentru prima datăcând pleca atât de departe de iubita sa mamă. Rareoriîntre o mamă şi un fiu a existat o dragoste atât deprofundă. Chiar dacă Joiţa Istrati nu ştia carte, întremamă şi fiul vagabond a existat o continuă legătură şiprin intermediul scrisorilor. O vecină îi scria şi-îi citeamesajele. Iată unul din mesajele fiului către mamă : „Amprimit cei cinsprezece lei pe care mi-ai trimis. Eştimereu bună cu mine, cu toate greşelile mele. Dar poţispune matale că din răutate fug de-acasă? Nu, mamă,aşa e soarta mea. Şi soarta e inima noastră căreia ne 49