simt fiecare mişcare şi fiecare nenorocire prin care trececelălalt, suferind la fel de mult. Nikos Kazantzakis,sufletul geamăn al lui Panait Istrati, îi presimţisemoartea prietenului său, altfel nu se explică acest strigătdisperat. Cu o lună în urmă, aflat în Honkong îi scria:„Mă gândesc la tine, Lazăre cel cu şapte vieţi…Voi găsioare o scrisoare din partea ta la Tokio? Eşti bolnav? Săfie cu putinţă, Lazăre? Mă gândesc mereu latine…Ideologiile şi cărţile au început să-mi producăgreaţă. Altceva ne uneşte pe noi. Ceva mai adânc, maiomenesc. Şi acest ceva nu va muri decât odată cutrupurile noastre slabe, deşirate, vultureşti,nesăţioase.”(Honkong, 16 martie, 1935 Destinul se face răspunzător de întâlnirea dintre ceidoi „golani” din care avea să se ivească una dintre celemai frumoase poveşti despre curată şi pătimaşăprietenie. Amândoi, şi Kazantzakis, şi Istrati, în ale cărorvene curgea sânge de palicar, nutreau un adevărat cultpentru prietenie. Pentru ei prietenia nu era simplăvorbă în vânt, ci o necesitate vitală, o constantă asufletelor lor de vagabonzi ai unei lumi aflată în plinătransformare. (Căci „vagabondul este omul civilizat alexistenţei absolute” (Panait Istrati) În momentul întâlnirii, tânjeau după umărulunui prieten, sufletele lor sfâşiate încă purtau răniprofunde după pierderea prietenilor de dinainte. Istrati îlpierduse pe Mihail, iar Kazantzakis pe Iannis Stavridakisşi pe Zorbas. Imediat ce s-au cunoscut, Istrati afirma: „Îidatorez una din cele mai frumoase întâlniri din viaţamea.” În cartea ”Nikos Kazantzakis: Lupta şi opera lui”,Nikiforos Vrettakos scria: „Vremelnica prietenie a luiKazantzakis cu Istrati se deosebea fundamental decelelalte. Este vorba despre o prietenie frăţească şi cu 400
un sfârşit neaşteptat, pe care-l putem numi naştereaunei tragedii. Ce i-a apropiat? Firi pasionate, amândoierau într-o permanentă căutare. Nu alergau dupăaceleaşi himere, drumurile lor erau deosebite, dar laînceput acest lucru nu părea să aibă importanţ…Istrati,adânc rănit de viaţă, căuta prietenii desăvârşite,oameni desăvârşiţi. Dar timpurile nu favorizau unasemenea ideal, asta însemna să alerge veşnic cu mânaîntinsă după o himeră.” Aceasta este adevărata credinţă a lui Panait Istratilegată de sentimentul prieteniei „Dintre toatesentimentele pe care Creatorul le-a sădit în inimanoastră, prietenia este cea care nu se explică şi singuracare deosebeşte pe om de animal, cu excepţia câineluicare are sentimentul dragostei dezinteresate, vecin cusacrificiul, neputând supravieţui uneori, morţiistăpânului său”…O atare prietenie nu întâlneşti decât osingură dată în viaţă şi ea îţi apare la începutul ei sauniciodată. Cine a cunoscut-o atinge nemărginirea. Viaţapoate să-l adape cu amărăciunea ei oricât o vrea. Totbun va rămâne…Prietene, învins de singurătate,oriunde te afli pe lumea aceasta dezmeticeşte-te şi fiimare ca bucuria şi durerea în faţa necunoscutului care-ţi dăruie îndată sufletul său! Nu negustori comoara pecare o ascunzi, aceluia care ţi se dăruie! Oricare ar fifurtunile ce ţi-au nimicit speranţele, fii nobil, încrezător,nu te îndoi niciodată de căldura sufletului tău şi n-orefuza însetatului care ţi-o cerşeşte. De vreme ce o simţiîn tine, poţi fi sigur că nu eşti singurul care odeţii…Fericiţi cei a căror inimă cunoaşte pasiuneaprieteniei! Numai ea ştie să ne facă singurătatea maipuţin ucigătoare şi viaţa suportabilă.” 401
Cu sufletul însetat după prietenie şi cu inimatânjind după o altă inimă capabilă să bată în acelaşi ritmcu a sa, aşa l-a cunoscut Panait Istrati pe MihailMihailovici Kazanski, refugiat rus venit de nu se ştieunde, hamalul plin de păduchi care citea, în original,”Jack” de Alphonse Daudet, în murdara plăcintărie a luikir Nicola. Personaj enigmatic care a trăit în Brăila anilor1900-1908, Mihail va fi evocat de Panait Istrati învolumul ”Adrian Zografi”, în capitolul intitulat, ”Mihail”.Împreună cu el a pornit să străbată lumea, fără un sfanţîn buzunar, însă cu bucuria năvalnică a tinereţii lipsită degriji şi dornică de aventuri inedite. Şase ani au hălăduitîmpreună, ajungând în Egipt, la Alexandria şi Cairo, laPort Said şi de acolo în Liban, până în 1908, când Mihail,ruinat de boală, a decis să plece la Odessa şi de acolo,undeva, pe malurile Volgăi. Ştia că va muri şi se întorceape pământul din care fusese zămislit, câtă vreme sufletullui obosit nu–şi găsise locul sub soarele Mediteranei.Pentru cei din jur, oameni ai interesului, prietenia luiPanait Istrati cu Mihail Kazanski era doar o relaţie dintredoi „homosexuali”. Aşa o vedeau ei. Doar sufletele nobileasemeni celor doi vagabonzi puteau pricepe că ceea ce-iunea era mult mai presus de înţelegerea celorlalţi.„Nu convorbirea era motorul care hrănea cu dragosteprietenia dintre mine şi Mihail, spune Panait Istrati înaceeşi confesiune, ba, chiar, nici prezenţa noastrămaterială, ci numai faptul că fiinţam unul în sufletulceluilalt.”… „Îmi închipui că în eternitate armoniaprovine din tăcerea absolută. Cuvântul pare să fie opedeapsă pe care Dumnezeu a aplicat-o singuruluianimal încrezut de pe pământ.”Odată cu dispariţia lui Mihail, Istrati s-a simţit singur,dezorientat, lipsit de apărare şi de ţel. Împreună fiind,nu-şi spuneau mare lucru şi, deseori, erau încontradicţie. 402
Câţiva ani mai târziu, continuând să colinde lumea, dupăce mai pierdu un prieten în persoana lui ŞtefanGheorghiu, ajunse în Ţara Cantoanelor, doborât detristeţe. Aici primi vestea altor două morţi care-l lăsaupur şi simplu fără rădăcini: moartea mamei şi cea abunului prieten Samoilă Petrov. Sătul de lupta acerbă cuviaţa, de toate lipsurile, dezgustat de neagra singurătate,pe 3 ianuarie 1921 a decis să încheie socotelile cu viaţa.Destinul a vrut să nu piară, dar să cunoască un alt mareşi adevărat prieten-pe Romain Rolland. Din aceastăîntâlnire avea să iasă câştigată literatura, Panait Istratidebutând cu primul său roman, ”Chira Chiralina”, învara anului 1924. Pe 15 octombrie 1927, hotărăşte să facă ocălătorie în URSS pentru a vedea la faţa loculuibinefacerile ideologiei la care aderase, sperând îndreptate pentru cei slabi şi mulţi. Mare i-a fostdezamăgirea! Partea bună a acestei călătorii a fostîntâlnirea cu Nikos Kazantzakis, venit şi el să sedocumenteze. Iată cum redă Panait Istrati „frumoasaîntâlnire”:„În mijlocul unui furnicar de invitaţi, printre carecăutam zadarnic privirea în care zbucnesc pasiunivaste, se ivi într-o zi un om. Corpul său de ascet pare înprada unei lupte, aci şăgalnică, aci sângeroasă, cughearele tuturor dorinţelor. Lumina care îi pluteşte pefaţa chinuită este aceea a omului, căruia credinţa îipustieşte măruntaiele. Ochii, mult deschişi, sunt jucăuşica argintul viu. Privirea străpunge, atrage,îndepărtează, mii de lumini într-un minut. Gura i-amuşcat peste tot, scuipând tot ceea ce a muşcat şicontinuă să muşte. Nările nasului se deschid şi se închidneîncetat, adulmecând toate mirosurile. Omul vorbeşte.Vrea să fie banal, potrivit cu circumstanţa care ne-a 403
unit, dar el îşi înfige lăncile privirii sale în faţa mea şi deîndată, cuvintele sale abordează universalitatea, întimp ce braţele-i descărnate se alungesc ca să înşfacehimerele. Înţeleg de îndată că am de-a face cu cinevamai puternic decât mine, în mai multe domenii, şi maiales, în cel al viziunilor trecutului şi a conjuncturilorviitorului. Mă aflam în pat, serios bolnav de trei zile. Îiîntind mâna. Mi-o înşfacă. Şi, ca prin farmec, nu mămai simt bolnav. Îi spun:-Aşteaptă, vreau să te întovărăşesc. Cine eşti tu?-Eu sunt Cretanul.-Mă cunoşti deci?– Tu eşti Chefalonitul; după Cretani, Chefaloniţii suntoamenii din Grecia, pe care îi iubesc cel mai mult. Eisunt mai rasaţi decât ceilalţi.”Apariţia lui Kazantzakis l-a copleşit pe Panait Istrati. Afost „dragoste” la prima vedere. Găseau unul în celălatpuritate şi iubire cât să-i facă să se admire reciproc. Dar,mai presus de toate, îi unea dragostea de oameni, chiar şia celor mai decăzuţi dintre semeni. Asemeni lui PanaitIstrati, Kazantzakis avea un cult pentru prietenie, deşi,nu de puţine ori, trăise drama despărţirii, uneori mută,alteori violentă lucru care-l făcea să fie tot mai reticent.Tăcut din fire, cu o personalitate foarte puternică veneaîn completarea personalităţii chefalonitului, mult maislab de înger şi cu inima mult mai deschisă şi mai caldă.„Istrati mai mult la încântat pe cretan, l-a impresionatprin căldura sa sufletească”, spune Nikiforos Vrettakos.Toată viaţa Kazantzakis îşi dorise să-şi găsească fraţi, săaibă prieteni de suflet. Aşa i-a fost Pandelis Prevelakis cucare a întreţinut o îndelungată corespondenţă. Bunprieten i-a fost şi marele poet Anghelos Sikelianos dupăcare, despărţindu-se, spunea: „Îmi vine să deschid uşacea întunecată şi să plec”. 404
Cu Iannis Stavridakis a fost de asemeni, bun prietenîntre 1917-1918, apoi în 1921 cu pictorul TakisKalmouhos cu care a făcut o călătorie în Egipt.În cartea sa, ”Panait Istrati, Un chardon deracine,ecrivain francais, conteur roumain” (Edition Maspero,1970), Monique Justrin-Klener afirmă: „Se prea poate caNikos Kazantzakis , acest om atât de hotărât , de lucid,să fi avut o înrâurire paralizantă asupra gândirii luiIstrati. Oare Istrati se simţea strivit de personalitateacelui pe care-l numea „zmeu”? Probabil că da, deoarecenu va trece mult şi se vor ivi divergenţele, cei doi se vorînfrunta şi se vor răni!”Iar Colette Janiaud-Lust în volumul ”Nikos Kazantzakis,Sa vie, son oeuvre” (Edition Maspero, 1970) în capitolul”Un ami prenomme Panait” afirma: „ Kazantzakis,intrând în ziua aceea la hotelul moscovit Pasaj, erafericit la gândul că va cunoaşte un adevărat luptător,ceea ce însemna pentru el un prieten. De obicei nu preaavea încredere în noile cunoştinţe.” Cert este că aceastăîntâlnire i-a marcat pe amândoi deopotrivă.În “Raport către El Greco”, însuşi Kazantzakis povesteştedespre momentul întâlnirii cu Istrati:„Cunoşteam viaţa eroică, plină de necazuri, a lui PanaitIstrati şi-i citisem povestirile pline de farmecul oriental,dar nu-l văzusem niciodată. Într-o zi am primit un biletmototolit şi pătat scris cu litere mari, grăbite: „Vino sămă vezi. Tatăl meu era grec, mama româncă, eu suntPanait Istrati.”Când am bătut la uşa camerei sale de la Hotel Pasaj dinMoscova, eram de-a dreptul fericit la gândul că voivedea un bărbat care cunoaşte înţelesul luptei. Mi-amînvins neîncrederea care mă stăpânea când era vorbasă fac o nouă cunoştinţă şi m-am dus să-l caut plin deîncredere. Zăcea bolnav în pat, şi în clipa în care m-avăzut s-a ridicat şi a strigat foarte bucuros în greceşte: 405
„More! bine ai venit! Bine ai venit, more!”…Ne-amstrâns mâinile râzând amândoi: dintr-un salt a săritdin pat…Grecia s-a redeşteptat în fiinţa lui şi sângele luide Chefalonit a prins să clocotească în el; a început săfredoneze cântece vechi pe care le auzise în cartierulgrec din Brăila:O, un fluturaş de-aş fiÎn jurul tău să zbor..” Dar, aşa cum povesteşte Kazantzakis, încă de labun început, între ei au apărut divergenţele. Pentru căPanait Istrati nu voia să se arunce cu capul înainte într-oluptă care nu era a lui, pentru că nu era dispus să treacăcu vederea ceea ce văzuse, pentru că, de fapt şi de dreptrealitatea, la faţa locului, era cu totul alta, pentru cărevoluţia sovietică nu rezolvase nici pe departeproblemele celor mulţi, dimpotrivă…Se întâlnise cu Gorki, în care crezuse şi pe care îldivinizase, şi descoperise un oportunist ca atâţia alţii, unprofitor al noii lumi, lucru care-l scârbise profund.Încercând să-l consoleze, Kazantzakis îi zise:„-Asta-i, omul este un animal părăsit: fiecare eînconjurat de o prăpastie peste care nu există niciopunte. Nu trebuie să te doară, nu ştiai lucrul ăsta?” Lucidul Kazantzakis credea că schimbarea nu seputea petrece decât cu mari sacrificii, de aceea nu s-alăsat prea impresionat de nedreptăţile întâlnite de-alungul călătoriei pe care au făcut-o împreună.Însă, cu toate diferenţele în a privi ideologiacomunistă, între cei doi se va lega o prietenie până lamoarte, iar drumurile lor se vor despărţi uneori. Despreaceastă prietenie va scrie şi Eleni Kazantzakis în“Adevărata tragedie a lui Panait Istrati”, carte tradusă de 406
curând şi în limba română şi publicată de Editura Istrosa Muzeului Brăilei.La sfârşitul călătoriei din URSS, Panait Istrati îl vaprezenta pe Kazanzakis francezilor publicând douăarticole în numerele 16 şi 21 din „Le Monde” , unde scriaprintre altele: „Îl vom reîntâlni în curînd în literaturafranceză, deoarece Parisul şi prietenii din Franţa nu-lpot ignora pe Kazantzakis.”În ”La rencontre de deux conteurs d’Orient: NikosKazantzakis et Panait Istrati”, articol publicat în revistaSud Marseille, 1973, Monique Jutrin-Klener consemna:”Unul îl antrenează pe celălalt, unul e subjugat decelălalt, doi greci, o lume!…În vremea aceea, Istrati, învârstă de patruzeci de ani, era la apogeul gloriei sale. Ecunoscută cariera acestui autodidact, vagabondincorigibil, care devine scriitor la vârsta de 40 de ani şistrăbate literatura franceză ca un meteor. NikosKazantzakis, mai tânăr cu un an, era încă necunoscutpublicului occidental. Istrati e fascinat de vasta luicultură, de disciplina gândirii sale. Cât despreKazantzakis, simte un fel de afecţiune amestecată cucondescendenţă pentru acest om care-şi trăieşte viaţacu atâta pasiune şi înflăcărare şi se exprimă atât dedezordonat. Dar, doi mari scriitori s-au recunoscut.Tovarăşii lor de drum, fascinaţi, nu se mai satură să-iasculte. Ei reuşesc să redea povestea lui Zorbas sau aChirei, de pildă, în zece variante!” În 22 decembrie 1927 hotărăsc să pleceîmpreună în Grecia unde ajung în 31 decembrie 1927.Panait Istrati era deja cunoscut, pentru că în urmă cu doiani i se publicase Chira Chiralina, legenda creată în jurulsău şi supranumele de „Gorki al Balcanilor”, ajunseserăpână aici. În ziarul ”Proia” de sâmbătă 31 decembrie1928, Kazantzakis îl va prezenta pe Istrati publicului 407
atenian: „Istrati nu e nici povestitor, nici romancier, cimai mult decât toate acestea la un laolaltă. Este unoriental, un primitiv strâns legat de puterile simple alepământului, de suflet. Istrati, aidoma orientalilor, seaşază cu tot trupul pe pământ, cum fac pietrarii, şipovesteşte. Nu ştiu să mai fi întâlnit pe cineva care săpovestească cu atâta forţă şi gingăşie totodată!Ascultându-l, ai sentimentul că pământul devine maicuprinzător. Celebrul sultan al Spaniei Abd-ar-Rahman, îi spunea scumpului poet: „Isa, când te audvorbind, simt că fruntariile regatului meu se lărgesc.”Tot aşa şi noi, ascultându-l pe Istrati, ne simţim altfel,inima!…” Pe 12 ianuarie 1928, Nikos Kazantzakis şi PanaitIstrati ţin o conferinţă despre realităţile văzute în Rusia.Acest lucru şi câteva articole publicate în ziare fac dinPanait Istrati persona non grata în Grecia . Sunt chemaţila Justiţie şi în acelaşi timp intră în vizorul autorităţilorşi al clericului ultraortodox grec. Aşa că, Istrati „estepoftit să părăsească Grecia.” Împreună cu Kazantzakisfac o nouă călătorie în Rusia. În această a doua călătorieprietenia lor se şubrezeşte din cauza divergenţelor deopinie. Cretanul e prea ordonat, prea disciplinat pentruhamalul din Brăila.„Era în toiul călătoriei când Istrati simte că vrajaromantică a unui vis neîmplinit, dar, totuşi, atât deaproape de împlinire, începe să se destrame. Se simtemic şi neputincios, nu poate să încrucişeze sabia luidonquijotescă cu sabia gigantică a tovarăşului său.Revoluţionarul se destramă. Se simte strivit.Împotrivirile lui nu aduc nici un rezultat. Cunoştinţelebine rânduite ale lui Kazantzakis îl determină de fiecaredată să stea la locul lui. Istrati nu are altceva ce săinvoce decât inima”, spune Vrettakos. 408
Şi totuşi, adevărul a fost şi va fi de partea lui PanaitIstrati. Pe bună dreptate considera că Nikos Kazantzakistrăieşte undeva deasupra norilor, de unde nu voia săcoboare cu picioarele pe pământ. Plin de furie îi strigă înfaţă prietenului său:„- Eşti un om fără suflet. Asta eşti. Rece şi nepăsător! Tunu-ţi pierzi niciodată capul fiindcă nu iubeşti oamenii.”La rândul său, Kazantzakis credea în justeţea moduluisău de-a vedea lucrurile: toate sacrificiile, toatenedreptăţile erau necesare şi erau în folosul omenirii.„Panait...înnebunise de-a binelea, plângea, înjura…” vascrie Eleni în cartea sa, convinsă la acea vreme dedreptatea soţului său. Cei doi se despart la Moscova înurma unui dialog tensionat:„Istrati: Ai venit aici, la noi, cei flămânzi, luptătorii plinide răni, în chip de spectator.Kazantzakis: Nu! nu! Aici, în URSS, şi eu mă lupt şitrupul meu e acoperit de răni. Încearcă să înţelegi!Astăzi sunt emoţionat. Simt că ne vom despărţi. Inimalasă slobode chingile care o strâng, vrea să dăruiască…Istrati: E sărutul lui Iuda…Vrei să pleci singur? Pleacăşi renunţă la cuvintele mari!” Kazantzakis nu se lasă înduplecat nici desuferinţa bătrânului Rusakov şi nici de drama ginereluisău, scriitorul Victor Serge. Aici se vor despărţi cei doiprieteni, plecând în direcţii diferite, fără ca măcar să-şistrângă mâna. Kazantzakis considera că pentru sistemniciun sacrificiu nu era destul de mare, în vreme ce,Panait Istrati acordă o importanţă primordialăoamenilor şi suferinţei lor.Din 1932 cei doi încep să-şi scrie şi reiau relaţia deprietenie. „Doi oameni adevăraţi cu inima sângerată şivitează nutrind un sentiment omenesc, singurul în stare 409
să ne alunge singurătatea, s-o facă suportabilă; acestescrisori arătau cât de puternică a fost prietenia dintre eişi, în acelaşi timp ni-l arată pe Kazantzakis solidar cu”Omul care nu aderă la nimic”!” (Henri Courbis)„Tu, Panait, eşti o idee mare, nu mi-e frică, sunt sigurde tine! În ziua când vei pleca, pământul se va răcisimţitor! Rămâi, arzi, mobilizează-ţi toate forţele,crede-ca şi mine- în minune”, îi scrie Nikos Kazantzakis. După cei câţiva ani de tăcere, telepatia, o straniecoincidenţă face ca cei doi prieteni să-şi scrieconcomitent. Firul corespondenţei e reluat în 1932 cuaceeaşi ardere şi cu aceeaşi tandră afecţiune de parcă ieris-ar fi despărţit. La 5 decembrie 1932, luptând cumoartea într-o chilie de la Mănăstirea Neamţului, PanaitIstrati îi scrie lui Nikos Kazantzakis:„Ce faci scumpul meu, Nikos? Mi-e dor de tine. Cu toatecă sunt grav bolnav, nu-ţi pot uita chipul fără seamăn.Dacă tot mai eşti supărat, iartă-mă şi dă-mi iute unsemn de viaţă.Al tău, Panait Istrati. „Bucuros să reia firul prieteniei, în 5 ianuarie 1933, NikosKazantzakis îi scrie de la Madrid:„Prea scumpul meu Panaitaki, cartea ta a făcut să-mitresară inima. Mă gândesc întotdeauna la tine: idei,ideologii şi hârţoage îmi produc greaţă, există altceva,mult mai adânc, mai scump, mai omenesc care neuneşte şi care nu va pieri decât odată cu trupurilenoastre lungi, slabe, hrăpăreţe, nesăţioase. Eşti bolnav?Să fie oare cu putinţă, pisică cu şapte suflete? te rog să-mi scrii amănunte despre viaţa ta: Eu mă aflu de câtevazile în Spania si sunt fericit cu toate simţurile mele,adică ele sunt limpezi, avide, tăcute. Ne vom mai 410
revedea oare vreodată? Cine ştie?! Să ajungă cine e înstare. Poate că nu mai avem nevoie să ne revedem.Nikos Panait Istrati îi răspunde bunului său prietenprintr-o lungă epistolă în care-i povesteşte toateîntâmplările prin care a trecut de când s-au despărţit.După încă un schimb de scrisori, în 23 martie 1933,Panait Istrati îi răspunde încheind cu următoarelecuvinte: „Al tău, aici şi în neant. Scrie-mi , îmi placcuvintele tale! PAN”O vreme corespondenţa celor doi nu consemnează vreunschimb de scrisori, ca în 1935, să fie reluată printr-oîntâmplare. În 6 februarie 1935, Nikos Kazantzakis îiscria o altă epistolă încărcată de tragism:„More Panaitaki, scumpe Lazăre, tu care nu tesinchiseşti nici de Hristos, o Supra-Lazăre, te salut!Ce bucurie să trăim pe acest bulgăre de pământ, săiubim. Să-l iubim pe haiducul ăsta năstruşnic cu fundulde plumb, care mereu tot în picioare cade. Salut, o,frate, o, tovarăşe, de şotii, o eternule Ulise!…Noi, tu şi cumine, suntem fericiţi, singurii fericiţi pe lumea asta,pentru că ne jucăm cu focul şi nu avem nevoie decât deinima noastră minunată, nesăţioasă şi sângerândă. Odevorăm în fiecare zi şi ea renaşte în fiecare noapte,suntem Prometei, şi în acelaşi timp vulturul luiPrometeu, suntem oameni adevăraţi.”…Era penultima scrisoare.Ultima fu doar acel strigăt deznădăjduit:„More Panaitaki!N.” Indiferent ce s-a spus şi s-a scris, cei doi prieteni aurămas tot timpul aproape unul lângă celălalt, cu gândulşi cu sufletul. Stă mărturie şi cartea scrisă de Eleni 411
Samios-Katzanzakis, ”Adevărata tragedie a lui PanaitIstrati”, publicată în 1936. În orice situaţie, indiferent cucine au discutat, atât Panait Istrati, cât şi NikosKazantzakis au afirmat că l-au cunoscut pe cel maivaloros om din lume şi pe cel mai mare scriitor.„Dar timpul cerne şi judecă totul. Datorăm o smerităînţelegere prieteniei sincere, fierbinţi, Istrati-Kazantzakis, consumată sub zodia unui destin vitreg.Fiind atât de deosebiţi, erau totodată atât de necesariunul altuia şi fiecare rîvnea, poate, la ceva din fireaceluilalt. Kazantzakis, alienat, ulcerat, rupt într-omăsură de oameni, duce o existenţă ascetică,consacrată scrisului. Istrati, deşi e la fel de lovit, nu-şiconcepe existenţa decât în clocotul vulcanului uman şiva fi victima dragostei sale pentru oameni, o nadă decare destui au profitat! O pasionată dragoste pentruLibertate şi Adevăr, pentru Demnitatea omului i-a unitpe aceşti doi mari scriitori. Sub semnul acestui ideal s-au cunoscut, luptând pe căi deosebite pentru înfăptuirealui-şi şi-au sacrificat prietenia!” (Polixenia Karambi)Bibliografie:1.Panait Istrati, Amintiri. Evocări. Confesiuni, EdituraMinerva,19852.Panait Istrati, Cum am devenit scriitor, EdituraMinerva, 19853.Nikos Kazantzakis, Raport către El Greco, EdituraUnivers, 19864.Nikos Kazanzakis, O viaţă în scrisori, Antologie dePolixenia Karambi, Editura Univers,1983 412
ERNST JUNGER-PAGINI DIN KIRCHHORST.COLIBA DIN VIE. ANI DE OCUPAŢIE „Nu am mare lucru de zis despre Thomas Mann,însă, dacă doriţi, vă pot vorbi despre ErnstJünger!” (Roland Barthes) Scriitorul Ernst Jünger, cu un destin ieşit dincomun, s-a născut pe 29 martie 1895 în Heidelberg, într-o familie de intelectuali. Copilăria i-a fost marcată delecturile din Jules Verne, Alexandre Dumas, Karl May,dar şi de o imensă dragoste pentru natură, astfel că lavârsta de 16 ani, se înscrie într-o organizaţie de tineretnumită Wandervogel (Păsările migratoare). Spirit rebel,independent, la 17 ani fuge de acasă şi se înrolează în 413
„Legiunea străină”. Va relata mai târziu acest episod alşederii în Oran şi Sidi Bel Abbès în romanulautobiografic, „Jocuri africane”, publicat în 1936.Chemat acasă de tatăl său pentru a-şi da bacalaureatul,nu ezită să plece voluntar pe front, încă de la începutulPrimului Război Mondial. Făcând parte din Regimentul73 de puşcaşi, tânărul locotenent Jünger este rănit de 14ori şi, în 1917, este decorat cu cea mai înaltă distincţie aarmatei germane, „Medalia de Merit”. În 1920 publicăromanul „În furtuni de oţel”, despre care Andre Gidespune că este una dintre cele mai interesante cărţi desprerăzboi „d’une bonne foi, d’une honnêteté, d’une véracitéparfaites.”În 1922 termină de scris romanul-eseu „Lupta caexperienţă interioară”, publicat în 1925, în careconsemnează amintirile sale din Primul Război, scoţândîn evidenţă efectul condiţiilor dure din tranşee asuprasufletului soldatului de rând. Pentru prima dată, într-unroman despre război sunt exprimate reflecţii filozofice şipolitice în ceea ce priveşte eroismul şi pacifismul. Înaugust 1923, părăseşte armata şi pleacă la Leipzigdedicându-se studiului Ştiinţelor Naturale şiEntomologiei. Cochetează o perioadă cu naţionalism–socialismul şi cu nazismul, dar din 1933 este pus subsupraveghere de Gestapo. Din 1936 se retrage la ţarăla Uberlingen, apoi la Kirchhorst. Publică în 1939capodopera „Pe falezele de marmură”, roman alegoric încare denunţă barbaria nazistă. În viziunea lui Jüngerrăzboiul trăieşte latent în individ şi nu-i este necesardecât un declic să iasă la suprafaţă.S-a stins din viaţă în 17 februarie 1998, la venerabilavârstă de 103 ani, după o viaţă fabuloasă în care aacumulat peste douăzeci şi şapte de distincţii şi premiiliterare în Germania, Franţa, Italia, i s-au dedicat 414
numeroase volume omagiale, numere de reviste, paginide critică şi exegeză. Jurnalele „Pagini din Kirchhorst” şi „Coliba dinvie” finalizează ciclul de jurnale de război început cu„Grădini şi drumuri” (aprilie 1939-iulie 1940), urmat de„Jurnale pariziene” (februarie 1941-octombrie 1942) şi„Însemnări caucaziene” (octombrie 1942-februarie1943).În cele două jurnale, Ernst Jünger practică un discursdiferit de cel din jurnalele anterioare, de astă dată,dominantă fiind latura interpretativă a evenimentelor şimai puţin reflecţia.„Gândirea şi frica sunt parteneri nepotriviţi; cine începesă gândească trebuie mai întâi să alunge frica,altminteri ajunge la fata morgana şi la concluzii false.Dacă spiritul înclină să excludă posibilităţile extreme,atunci el devine incapabil să le stăpânească. Socrate afost înainte de toate un gânditor de anvergură pentrucă nu i-a fost frică. De aceea a trecut absolut neatinsprin distrugere; el trăieşte neabătut şi astăzi.Ameninţarea fizică pare cu atât mai mare cu câtcoroana gândirii, perspectiva metafizică dispare.”Acţiunea din jurnal începe în august 1944 când statulmajor al armatei de ocupaţie din Paris, din care făceaparte şi Ernst Jünger, se retrage. Urmărindcomportamentul soldaţilor aflaţi în retragere, Jüngerconsemnează: „Ce i s-ar putea recomanda omului, maiales omului simplu, pentru a-l sustrage standardizării,la care contribuie neîntrerupt şi tehnica? Doarrugăciunea. Aici e punctul dat în care şi cea maineînsemnată fiinţă intră în relaţie nu cu părţi aleangrenajului, ci cu întregul. De acolo se revarsă unnemaipomenit câştig, chiar şi suveranitate.Ceea ce evalabil şi în afara oricărei teologii. În situaţii în care cei 415
mai deştepţi eşuează, iar cei mai curajoşi reflectează lao soluţie, putem vedea uneori cum cineva dă liniştit unsfat drept, sau face ceea ce e bine. Atunci putem fi sigurică e vorba de un bărbat care se roagă.” Răzbate din scrisul diaristului Ernst Jünger ostare de tensiune continuă aflată la limitasuportabilităţii, atât în momentele în care relateazăevenimentele ce se petrec în sânul armatei în retragere,cât şi atunci când evocă imaginile de coşmar din timpulbombardamentelor aliaţilor.Saint-Die, 2 septembrie 1944„Căpitanul de cavalerie Adler vine la cartierul generalde la o şedinţă. Acolo ţinuse şi Himmler o conferinţă.Cerea să fim duri-altfel, un subofiţer dezertase decurând şi fusese adus înapoi, la batalionul care făceainstrucţie în curtea cazărmii. Se trecuse imediat lacondamnare, omul fusese pus să-şi sape singur groapa,îl împuşcaseră, aruncaseră pământ peste el şi-lbătătoriseră. Apoi instrucţia continuase ca şi cum nimicnu s-ar fi întâmplat.Iată una dintre cele mai înfiorătoare caracteristici aleacestei lumi de jupuitori, despre care am aflat.”Aproape toate bombardamentele evocă imaginea unuipom de Crăciun, o imagine ironică gândită ca un dar alAliaţilor pentru populaţia civilă din oraşele bombardate.De multe ori bombele aveau focoase fuzante având efectîntârziat. Descrierea bombardamentelor alternează cuevocarea lecturilor şi a viselor de peste noapte ca într-unpuzzle halucinant. În 20 octombrie 1944, află că a fostdestituit din armata germană, lucru care definitivează ostare de fapt şi care nu-l mai impresionează comparativcu ororile ce se petreceau în jurul său.„Întoarcerea prin Bothfeld; m-am dus la cimitir şi întremorminte, l-am văzut şi pe cel al lui W., cu care tata a 416
fost în procese pentru pământ. Acum odihnesc amândoiîn acelaşi sol, se transformă în el. Ce rămâne dinaceastă viaţă, dacă nu adunăm monede care la mareavamă de la împărăţia morţilor să fie schimbate în aur,în substanţă nepieritoare.” Peste cinci zile fiul său, Ernstel, pleacă din nou pefront. Moartea dă târcoale pretutindeni, coşmarulbombardamentelor trupelor aliate amplificând starea deinsecuritate. În situaţia dată numai rugăciunea mai poateatenua din spaimă.„În vremurile în care practica ei (a rugăciunii) sepierde, se acumulează în populaţii mase mari şiindigeste de spaimă animalică. În aceeaşi măsurădispar liberul arbitru şi forţa rezistenţei, în modcorespunzător, apelul puterilor demonice devine maiconstrângător, porunca lor mai teribilă.” Noiembrie 1944. Zilnic au loc bombardamente,paginile jurnalului abundă de imagini apocaliptice aleunui peisaj dominat de alarme, jerbe de foc, valuri uriaşede fum, morţi, oameni cu chipuri desfigurate de spaimă,o lume în agonie al cărei sfârşit pare să fie tot maiaproape.„După-amiază la Hanovra, care arde de ieri dimineaţă.Străzile erau pline de dărâmături şi cioburi, deasemenea de maşini lovite şi de tramvaie. Mişunau deoameni care, ca în cazul unei catastrofe chinezeşti,alergau grăbiţi de colo-colo. Am văzut o femeie trecândpe lângă mine; lacrimi limpezi îi curgeau ca ploaia peobraz. Am văzut şi oameni care duceau în spate piese demobilă veche, frumoase, acoperite de var. Un domnelegant, cu tâmplele cărunte, împingea o roabă în carese afla un dulăpior rococo.” 417
Dacă denunţarea crimelor naziste continuă şiastăzi, despre suferinţele populaţiei civile germane nu sevorbeşte decât sporadic, fiind un subiect tabu. Nu sevorbeşte nici despre bombardamentele aliaţilor şi nicidespre violenţa instituţionalizată dezlănţuită de ArmataRoşie, de distrugerea a o sută şaizeci de oraşe germane,de ploaia de bombe incendiare care a ars de vii mii deoameni, de ceea ce-a fost numit „area bombings”-strategie aşa-zis destinată distrugerii uzinelor dearmament germane, dar, mai ales, să demoralizezepopulaţia civilă, de crimele, de violurile soldaţilor„eliberatori”, de suferinţele minorităţilor germane, denumeroasele sinucideri, de execuţiile sumare, deimensele mase de oameni deportaţi, fugiţi, alungaţi dincasele lor. Sunt lucruri despre care nu este „corectpolitic” să se vorbească. Este incontestabil faptul căHitler a fost un mare criminal, că armata germană acomis numeroase atrocităţi în ţările ocupate, căHolocaustul a fost o imensă crimă împotriva umanităţii.Însă câtă vreme victimele nazismului nu vor fi tot atât devictime ca şi cele ale comunismului, câtă vreme crimelenu vor fi denunţate cu aceeaşi sinceritate şi cu acelaşicuraj, va fi dată apă la moară extremiştilor,revizioniştilor, belicoşilor de oricare parte a baricadei.Răul şi Binele nu sunt monopulul nimănui pe lumea asta.„Când în însemnările mele îi menţionez pe ruşi,americani, polonezi, germani, francezi, acest lucru aresemnificaţie ca enumerarea figurilor în descrierea uneipartide de şah. Fiecare din ele poate să fie albă sauneagră. Fiecare poate să ducă la pierderea partidei,fiecare îi poate determina cursul sau se poate sacrificapentru rege. Crima, violul, jaful, furtul, nobleţea,grandoarea, ajutorul acordat în extrema nenorocire-toate astea nu sunt rigid repartizate pe naţiuni. Oricare 418
naţiune cuprinde în sine toate posibilităţile între careevoluează caracterul omului.” Pe măsură ce însemnările din jurnal dezvăluiepeisajul de coşmar de după bombardamente, apar totmai des consemnate reflecţii asupra lecturilor autorului,conturând imaginea unei normalităţi aparente.Punându-şi în ordine arhiva într-una din zile, descoperărecenzia lui Hans Naf la romanul alegoric „Pe falezele demarmură” în care îi este reproşată înclinaţia de-aintroduce propoziţiile prin conjuncţii şi particule,indiferent în ce raport s-ar afla. Concluzia lui este cămult mai importantă este capacitatea autorului de amaterializa inexprimabilul prin cuvinte, decât cuvintelefolosite. „Nu bisericile trebuie venerate, ci nevăzutulcare trăieşte în ele. De el se apropie, fără a-l atingevreodată, autorul prin cuvinte. Ţinta sa se situeazădincolo de limbă, nu e niciodată sesizată de ea. Autorulnu conduce cu ajutorul cuvintelor la marginea tăcerii.Cuvintele sunt uneltele sale şi e de aşteptat ca să le ţinăîn ordine şi să se exerseze neîntrerupt pe ele. Lui n-arevoie să-i scape nici o silabă de care să nu fie mulţumit,dar nici să-şi închipuie vreodată că se află în posesiamăiestriei. Trebuie să fie mereu nemulţumit. Trebuie săse resemneze şi cu faptul că tocmai astfel va stârni înmod sigur indignare.” Recitind Biblia, act necesar în acele momente încare omul nu mai avea nicio busolă, diaristul încearcă săgăsească un sens lucrurilor care se întîmplă. Să fie omulblestemat de Creator să trăiască între nişte limite şi săstea tot timpul cu sabia Îngerului Morţii deasupracapului? Singura lui salvare pare a fi doar ieşirea în afaratimpului. „Adevăratul belşug, spune Junger, plinătateaparadisiacă se află în afara timpului. Acolo se întinde 419
ţinutul marilor creaţii nemijlocite, aşa cum le descrie şile ilustrează Geneza. Acolo nici moarte nu este. Înîmbrăţişarea iubiriiam păstrat o scânteie din marealumină care străluceşte în lumea Genezei-zburămdincolo de timp ca sloboziţi de arbaletă.” Pe 11 ianuarie 1945, îi este anunţată moartea luiErnstel, în vârstă de 18 ani, pe front în Italia, la Carrara,mort încă din 29 noiembrie 1944. E lovitura de graţie pecare Ernst Jünger o primeşte în acest război atât denedrept. De acum încolo viaţa se împarte între faptele dedinainte şi cele de după moartea lui Ernstel. „Durerea eca o ploaie care la început cade masiv apoi pătrundeîncet în sol. Spiritul nu o concepe dintr-o dată. Amintrat acum şi noi în singura comunitate adevărată aacestui război, în fraternitatea sa ascunsă.” În primaduminică ce urmează primirii tristei veşti este ţinută oslujbă de pomenire la biserica din sat, unde se citeştePsalmul 73 din Luca: „Nimeni care pune mâna pe plug şise uită îndărăt nu e potrivit pentru împărăţia luiDumnezeu” psalmul 73. 9.62. LucaRăzboiul se apropie de sfârşit fără a mai fi supus vreuneireguli, bombardamentele asupra oraşelor Germaniei şiAustriei seamănă tot mai mult cu maltratarea unuicadavru. Nu mai e vorba de înfăptuirea dreptăţii, cinumai de răzbunare. Victime pretutindeni,dezumanizare şi de o parte şi de alta a baricadei.Primitivitatea indivizilor sporeşte caracterul zoologic alpoliticii care dusese la dezlănţuirea conflagraţiei.„Doi ruşi care tăiau lemne pentru noi i-au povestitPerpetuei la bucătărie că era pentru prima dată în treiani de când erau prizonieri că li se întâmplase să fieospătaţi într-o casă pentru care lucraseră. Asta dă degândit mai mult decât cruzimea. Fireşte, Rozanov avăzut astfel de lucruri în Rusia încă din perioada 420
imediat următoare primului război mondial; este osuferinţă de natură generală.”„Ţara voastră este pustiită, cetăţile voastre arse cu foc,ţarinile voastre le mănâncă străinii înaintea ochilorvoştri, totul este pustiit, ca la nimicirea Sodomei. Sionulajuns-a ca o colibă într-o vie, ca o covercă într-obostănărie, ca o cetate împresurată” Isaia 7-8*** În partea doua a jurnalului evenimentele încep săse precipite după trecerea soldaţilor americani. Ca oricelucru pe lumea asta şi războiul are partea lui teatrală,actorii de-o parte sau de alta mai şi simulează jocul,nefiind implicaţi neapărat în evenimente care, maitârziu, capătă o aură de glorie. În urma plecării trupelortrebuie rezolvată problema cadavrelor. „La cimitir l-amîntâlnit pe gropar, care săpa mormântul foarte aproapede gard. M-a întrebat dacă era destul de adânc. Apoi aînceput să vorbească despre sinuciderea unui potentat,de care auzise: „Acu’ e mort obrazu’ gras de slănină”.Spunea asta cu zâmbetul tihnit al omului mărunt carese simte în siguranţă. Aceşti oameni sunt ca iarba desub stejari, uşor îi calci în picioare şi uşor îşi revin.Pentru ei căderea celor puternici e o sărbătoare.”Războiul aduce cu sine imagini ca dintr-o expoziţiesuprarealistă pe care diaristul le consemnează cu uimire:„Încă mai domină un sentiment de irealitate. Esteuimirea oamenilor care stau în picioare după ce o roatăgrea a trecut printre ei şi peste ei. Poate e o imagineînşelătoare – şi pe câmpul de bătaie am văzut unii care,după ce fuseseră loviţi mortal, încă mai stăteau o vremeîn picioare.”În timp ce prin sat se perindă învingători şi învinşievocatorul faptelor se retrage în sanctuarul său cu cărţile 421
şi cu scrisorile de la Ernstel, fiul mort prea devreme într-o bătălie care nu-i aparţinea. „Am găsit aici şi toatescrisorile mele către el, pe care le-a adunat într-o mapă.Lectura lor mă învaţă dureros că fiecare scrisoare pecare o adresăm unuia din semenii noştri este parte aunei mari misiuni. De-am fi conştienţi de asta ori decâte ori punem mâna pe pană! După cum fiecare îşipoartă tigva în cap încă din timpul vieţii, tot aşa fiecareîşi duce cu sine calitatea de ins ce va muri cândva-substanţa meditaţiilor viitoare.”Cititul rămâne activitatea care-l ţine departe de tristeţeapeisajului dezolant rămas în urma bătăliilor dintre doicombatanţi ajunşi la capătul puterilor. Fără apă, fărălumină, cu hrana doar din ce se poate ascunde desoldaţii flămânzi aflaţi în trecere, şi cu toate canalele deştiri, de pe front, întrerupte, viaţa nu poate fi decât foartefragilă. Unii dintre cei care trec prin zonă vin şi cerpoliticos mâncare, alţii dau buzna înarmaţi şi jefuiesc.După felul în care se comportă fiecare în aceste situaţiilimită se vede nivelul de educaţie al poporului căruia îiaparţin soldaţii. „Cartea Estherei”, „Cartea lui Iov” sunt lecturi încare se vorbeşte suferinţă, despre supravieţuitori despreun popor atât de supus încercărilor din care a ieşit nu depuţine ori şi graţie femeilor. „Lectura Cărţii lui Iov, pecare am început-o astăzi, e întotdeauna utilă, în zilelebune ca avertisment, în cele rele, ca mângâiere. În loculcomparaţiilor ridicole care ni se dădeau ca teme decompunere în ultimele clase de liceu, ar fi trebuit să fimpuşi o dată să-l confruntăm pe Faust cu Iov, sauîmpletirea dintre faptă şi suferinţă.”În exerciţiul de supravieţuire, autorul jurnalului estefoarte mult ajutat şi de pasiunea lui pentru natură,pentru toate fiinţele care mai de care mai ciudate care o 422
populează. Din Psalmi, reţine Psalmul 119 (118 în var.românească): „Străin sunt eu pe pământ, să nu ascunzide mine poruncile tale… În veac nu voi uita îndreptărileTale, că într-însele m-ai viat, Doamne.” În acest sens,moartea este cea mai puternică învăţătură care nepoate fi împărtăşită, atunci când vom înceta să mai fimstrăini. Vom intra pe proprietatea noastră.” 1 mai 1945. Seara e anunţată la radio moartea luiHitler, la fel de obscură ca tot ceea ce l-a înconjurat, faptcare nu-l impresionează deloc. Mai degrabă îi mişcăsufletul trezirea la viaţă a naturii. Munca în grădină şiocupaţia cu lucrurile mărunte au rol de a contrabalansamomentele de reverie în urma lecturilor, dar şiîn păstrarea unei anumite linii de mijloc, ceea ce dăverticalitate omului. „Ştiutorul e recunoscut nu dupămateria, ci după ştiinţa lui. Aici e încercarea; existărugăciuni goale şi există un zâmbet care convinge.”Drumurile din Kirchhorst sunt pline de deţinuţii dinlagărele de concentrare. Privindu-i, îşi aminteşte de unuldin prietenii săi care petrecuse mai mult de un an într-unul din lagăre, dar, care, niciodată nu putuse săvorbească despre experienţa lui tragică. Apariţia unuigrup de evrei eliberaţi de la Bielsen îl afectează profund.„Cortegiul lor m-a zguduit; a fost ca o fereastră princare am privit profunzimea jefuirii. „Numărulsuferinzilor e lipsit de importanţă”- şi asta e una dintrepropoziţiile cu care m-am expus inutil. Ea însă estevalabilă chiar şi din punct de vederepsihologic, fiindcă doar vederea individului, asemenului, ne poate face să înţelegem suferinţa lumii. Evalabilă şi teologic, în măsura în care individul poatelua asupra sa, compensa , transforma suferinţa amilioane de oameni şi-i poate conferi sens. Suferinţaconstituie o barieră, o temniţă subterană uitată în 423
mijlocul unei lumi a moralismului plat, lipsită decalităţi, o lume a statisticii, a plebiscitului, apropagandei în care cuvântul sacrificiu sperie spiritele.Uriaşa însumare a durerii poate însă căpăta şi astăzisens doar dacă au existat oameni care să iasă din sferanumărului şi să intre în aceea a semnificaţiei. Doar astase ridică deasupra catastrofei şi o împinge dincolo derotirea în gol, dincolo de vârtejul spre care se revarsănecontenit noi cete răzbunătoare.”Moartea lui Goebbels îl determină să rememorezeîntâlnirile cu el, dar să tragă şi câteva concluzii legate deascensiunea, aparent ilogică, a naziştilor, printre carecurajul de-a înfrunta societatea şi legile, curajul de-a seexpune susţinând o ideologie criminală, în fond. Pemăsură ce câştigau teren şi deveneau tot mai simpatizaţide o mare parte a societăţii germane, naziştii deveneautot mai agresivi. Erau şi intelectuali, actori, care nu-isimpatizau deloc însă veneau către ei din oportunism. Aufost şi mulţi intelectuali care s-au înşelat, precum ErnstJünger, la început. Cu timpul, au realizat pericolul carese abătea asupra ţării din partea noii ideologii şi-aadepţilor ei, iar frica de represalii a început să leparalizeze simţurile chiar şi celor care ştiau ce va urma. După armistiţiu, timpul curge într-un nou ritmîn Kirchhorst şi, odată cu el, valurile de refugiaţi, de toatenaţiile, inclusiv germani care fugeau din calea“eliberatorilor” ruşi, purtând poveşti la fel de groazniceca şi cele aduse de evreii eliberaţi din lagărele deconcentrare: femeile violate, torturate, împuşcate, arsede vii erau imagini care îi urmăreau pe refugiaţiiautohtoni.Plimbările prin pădurea din împrejurimi alternează cuactivitatea din bibliotecă. Chiar şi frunzărealacorespondenţei este o cale de-a se sustrage atmosferei 424
apăsătoare cu nuanţe suprarealiste care copleşeşteKirchhorstul. Astfel, rememorează timpul în careocupase funcţia de cenzor în armata germană. Unuldintre corespondenţii ale cărui scrisori l-au marcat şicăruia i-a înlesnit să le trimită pe căi lăturalnice a fostevreul Valeriu Marcu din Berlin. Motivul pentru care afost atras de conţinutul scrisorilor lui era fina analiză aconjuncturii evenimentelor. „În ceea ce-l priveşte peMarcu, îl consider unul dintre cei mai buni evaluatori aiconjuncturii, pe care i-am întâlnit vreodată.”…”Spiritelecare văd vor fi întotdeauna diferite de cele care vor. Dareste un semn rău atunci când între ele se cască oprăpastie.”Momentele de aparentă linişte sunt de scurtă durată.Grupuri ciudate prin înfăţişare şi prin gândire se perindăunele după altele. Pe dealurile din împrejurimi aparhoarde de soldaţi fără nicio busolă, puşi, precum vandaliide altădată, doar pe jaf şi crimă. Apoi, un grup de tinerigermani îndoctrinaţi, descurajaţi, convinşi în naivitatealor că Fhurerul fusese un mare patriot care căzuse pradătrădărilor. Sau o echipă de ofiţeri americani careîncercau să evalueze situaţia din urma războiului. Sau aunui grup de refugiaţi care vine din vreun lagăr undemoartea căpătase cele mai hidoase închipuiri. „O femeietânără, eliberată dintr-un lagăr din est, le povestise căacolo, în orele serii, un crematoriu uriaş, ca un vulcanerupând periodic, scuipa foc şi umplea ţinutul de fum.Iată o imagine cainită. Mi-am închipuit, fireşte, căaceste lucruri vor fi cândva date la iveală în toatăhidoşenia lor. Ea o depăşeşte cu mult pe cea a epocilorvechi prin caracterul perfect, dezinfectat, al lumiitehnice. Şi în această privinţă am făcut progrese. Cândexaminăm la Muzeul Carnavalet mărturiile Revoluţieifranceze, de pildă, ghilotina meşterită din oase deoameni, resimţim încă un anume frison, ca în cabinetul 425
cu figuri terifiante. Astăzi există actele, în care crima e tratată cao chestiune administrativă, cartotecile, fotografiile, luminile de magneziu. Răul este şi el atins de atrofie, esteredus şi mecanizat, omul nu e mai rău, ci mai vulgar.Cei răi şi-au pierdut chipul, sunt mult sub nivelulfizionomic al unui Danton, al unui Robespierre sauchiar al unui Marat. Vezi figuri de funcţionari, precumaceea alui Himmler, inteligente, nervoase, spălăcite,substituibile după plac, frământate de o posomorealăsuspicioasă, portari în livrea, care nu îşi cunosc niciangajatorii şi nici casele în care lucrează.” Şi Jünger afirmă ideea banalizării Răului - sub cechipuri insignifiante se poate ascunde, cât de simplu şide la îndemână a ajuns să fie, ca orice act birocratic, într-o lume a progresului tehnologic. Se pune întrebarea dacăchiar poate fi considerat un progres atunci cândcuceririle ştiinţei sunt puse în slujba Răului, când omul îlfoloseşte în a-şi ucide semenii. Nici măcar progresul înştiinţele medicinei nu-l convinge că drumul omului ar fiascensional, de vreme ce, noile descoperiri în domeniulindustriei medicamentelor aduc, în primul rând, ocreştere a cifrelor de afaceri, determinând o alterare arasei umane, chiar o degenerare a ei. „Omul va vedeaîntotdeauna doar acea nenorocire de care imaginaţia sae plină. Nimic nu e pentru el mai dificil decât săperceapă un nefericit care pur şi simplu suferă - vatrece întotdeauna pe lângă acesta ca drept-credincioşiidin pilda samariteanului milostiv. Aşa se face căajutorul vine de cele mai multe ori prea târziu. Astăzi nusunt omorâţi mai mulţi oameni decât au fost în anii dedupă 1917, doar că sunt alţii. Mereu noi Bastilii suntluate cu asalt; dar vecinătăţile lor se înroşesc de sângeleproaspăt. Măreţia sfântului Martin nu stă în faptul că îl 426
ajută, ci că îl ajută de îndată pe seamănul din drum.Aici e acea virtute care se învecinează cu miracolul.”Trecându-i în revistă pe toţi cei care se perindă prinKirchhorst- americani, ruşi, polonezi, germani, francezi-autorul constată că oricare dintre ei, oricărei naţiuni araparţine, cuprinde toate posibilităţile între careevoluează caracterul omului. Cine şi cum va judeca tot ces-a întâmplat rămâne de văzut. În cele din urmă, fiecareîşi primeşte plata nu de la Justiţia pământească legatăla ochi, ci de la Judecătorul suprem.Între orele de lectură şi grădinărit apare amintirea unorvisuri, cum altfel, decât cu cei plecaţi în lumea umbrelor:uneori apare Ernstel, alteori îi apare tatăl preocupat să-imai dea nişte sfaturi. „Mi se pare adesea că morţii sematurizează şi devin mai blânzi; cresc în noi curădăcini postume – noi suntem adevăratul cimitir,adevăratul mormânt. Vor să fie înmormântaţi în inimi.Pentru asta ne sunt recunoscători, iar această relaţie dăfamiliilor şi popoarelor forţa de a înainta în timp.” Şi în tot acel amalgam de trăiri, diaristul pune înlumină marea suferinţă, care-i domină sufletul şiconştiinţa, ca aparţinător al unui popor învins într-oluptă în care nici el nu ştie prea bine de ce-a susţinut-o.Însă, „nu poţi şi nu vrei să-ţi alegi patria. Ea ţine desoartă, de sarcina de îndeplinit.”Lecturile din Biblie dar şi din alte cărţi şi orele petrecuteîn mijlocul naturii, ale cărei taine le pătrunde tot maimult, sunt cele mai bune exerciţii de păstrare a libertăţiiinterioare într-o lume în care întotdeauna se va găsicineva care să-ţi aplice un lanţ. „Atât timp cât mai este ocarte la îndemână şi răgaz pentru lectură, situaţia nupoate fi disperată, nici complet lipsită de libertate.”Veştile cumplite pe care uneori le primeşte de la cei aflaţiîn trecere le notează aşa cum le primeşte, fără nici cel 427
mai mic comentariu. Astfel se scurge anul 1945 un angreu pentru o Germanie înfrântă, ruinată, cu o populaţieîn derivă, cu suferinţe ce par să nu mai aibă sfârşit.Violurile, crimele şi umilinţele la care soldaţii ruşi supunpopulaţia civilă lipsită de orice apărare îi face pe mulţi săafirme că ar fi fost de preferat bomba atomică. Iarsinuciderile se ţin lanţ. Şi despre aceste lucruri nu s-avorbit niciodată îndeajuns în vreme de pace. Li secuvenea să treacă prin toate atrocităţile, de vreme ce, undement aparţinător naţiei germane îi târâse în alteatrocităţi. „Există aspecte infernale care îl smintesc peom şi îi răpesc forţa vitală- el seamănă atunci cu cinevacare, după ce a privit într-o bucătărie dezgustătoare, dăfarfuria deoparte” Şi tot tragismul acestei situaţii vinedin marea singurătatea la care a fost supus omul de rândlipsit de vină. Altădată, şi nevinovaţii celor învinşi, civilii,aveau avocaţii lor, aveau dreptul la compasiune.„Anonimii fără număr, notează diaristul, care azi îndurăaceeaşi soartă nu au apărători. Horcăiala agoniei lorrăsună într-o singurătate înspăimântătoare.” Buncunoscător al mediului înconjurător dar şi al naturiiumane, Junger meditează, deseori, la graniţa atât defragilă dintre progres pe baza cunoaşterii şi abuzul pecare omul este tentat să-l practice. E cât se poate deplauzibil că acolo unde e vorba de ban şi putere apare şiabuzul celui tare asupra celui slab. „Omul ca tehnician,ca fiinţă spiritual abstractă, e în mod necesarduşmanul şi exploatatorul omului naturii şi omuluiculturii. Omul trebuie deci să se protejeze de el însuşiîntr-un mod care nu era previzibil nici pe vremea luihabeas corpus, nici atunci când s-au proclamatdrepturile omului.” Iarna primului an de după armistiţiu vine asupraKirchhorstului cu frig, cu mari lipsuri şi cu o stare detotală incertitudine. 428
„Durerea cea mai adâncă vine din faptul că neîndepărtăm de mântuire. Conflictele morale nu suntdecât simptomele acestui fapt, ele trimit ca o febră, ca ospuzeală, la focare ascunse. În astfel de crize, întregullumii, care se sprijină pe mântuirea noastră, e pus subsemnul întrebării. Fiecare dintre noi este Atlas, carepoartă universul pe umeri. Această conştiinţă groaznicăa prăbuşirii nu are echivalent, nici măcar în spaima deîntunecare a minţii, care se numără printre chinurileproduse de flăcări. Când bate ceasul ultimei încercări,trebuie să alegem:spiritul sau mântuirea. Acesta estemisterul catastrofelor celebre, explicate adesea atât detrivial. El stă în acceptarea martiriului. Annette vonDroste - Hulshoff cunoştea alternativa şi a sesizat-o cuadmirabilă exactitate:„O, Doamne, nu pot s-ascundCe frică mi-e de zbiriiCe poate mi-ai trimisPrin boală şi prin grijiSimţirile să-mi iaŞi mintea să-mi ucidă!Dar dacă-i otrăvită,Şi-aduce nimicireCând inima-mi inundă:Fă să o pierd atunci,Iar sufletul s-ajung-acasăDe daruri duhul plinŞi de-ai decis să fiu zvârlităCa apa moartă,Viaţa-mi toatăSă trec atunci cutremuratăPrin încercarea-Ţi, Doamne, toată”” 429
Încheind un ciclu, cele două jurnale rămân un prilej demeditaţie asupra marilor probleme ale vieţii, „opedagogie subtilă care nu oferă soluţii, ci jalonează undrum:” (Viorica Nişcov) Probabil că mulţi vor fi meditatpe marginea scrisului lui şi sper ca la fel de mulţi să fifăcut-o cu mintea eliberată de idei preconcepute, aşacum se cuvine când pătrunzi în lumea evocată de ErnstJünger .„Adevăratul scriitor, ca şi adevăratul belşug, serecunoaşte nu după comorile posedate, ci dupăcapacitatea de a face preţioase lucrurile pe care leatinge. El este deci asemenea unei lumini care, nevăzutăîn sine, încălzeşte şi face vizibilă lumea.”(Antonio Gnoli)Bibliografie:1.Ernst Jünger – Pagini din Kirchhorst Coliba din vie(Ani de ocupaţie), Polirom, Iaşi, 2004 430
LEON BLOY- MÂNTUIREA PRIN EVREIMotto: „Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasulcând nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţiînchina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi neînchinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudeieste. Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţiiînchinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, căşi Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte. Duh esteDumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se închine înduh şi în adevăr” (Ioan 4, 5-42) 431
O carte „fermecătoare” şi în acelaşi timp„periculoasă”, aşa cum spune Liviu Antonesei în prefaţă,pentru cititorul necultivat şi neprevenit este ”Mântuireaprin evrei”, care cuprinde 2 dintre cele mai incitanteeseuri scrise de Leon Bloy. Este vorba despre “Mântuireaprin evrei” (Le salut par les Juifs), publicat în 1892 şi“Sângele săracului” (Le sang du Pauvre), publicat în1909.La 11 iulie 1846 se naşte la Perigueux (Aquitaine)Fenestreau Leon Henri Marie Bloy, al doilea dintre ceişapte fii ai lui Jean Baptiste şi ai Mariei-Anne Bloy. Autorgreu de clasat, fixat, afiliat unei anumite grupări literare,ori ideologii. În lumea literelor a pătruns destul detârziu. Venit la Paris în căutarea norocului, se angajeazăla un birou de arhitectură unde lucrează la proiectul găriiAusteriltz . În 1867 îl întâlneşte pe Barbey d’ Aurevillcare a avut o influenţă covârşitoare asupra personalităţiisale. Tot în acest an are prima tentativă de sinucidere.Traversează mai multe crize spirituale având câtevatentative de călugărire. În martie 1884 începe mareaprietenie cu Huysmans şi cu Villiers de L’Isle-Adam.Anul 1887 în care apare romanul „Disperatul” (LeDésespéré) marchează intrarea sa în legendă. Aici spuneclar unde se situează discursul său: nu-l interesează niciprezentul, nici trecutul, ci doar viitorul, un viitor ce sesituează deasupra mundanului, un viitor în care se află înraport direct cu Absolutul. „Eu sunt cel mai surprinzătordintre progresişti, eu sunt pionerul extremului viitor”(„Disperatul”). Iar în „Jurnalul” pe care începe să-l scrieîn 1892 şi în care-şi va povesti viaţa în detaliu, scria: „Înafară de Dumnezeu, totul îmi este indiferent.”Pretinzând că scrie doar pentru Dumnezeu nu va încetasă denunţe decăderea morală a naturalismului, afectarearidicolă a decadenţilor, fiind ostil, în aceeaşi măsură, 432
oricărei orientări religioase ori ideologii politice. Astfel,Leon Bloy nu poate fi revendicat de niciun curent,situându-se singur împotriva tuturor şi, mai mult decâtatât, deasupra tuturor. Întreaga sa operă postuleazădimensiunea transcendentă a istoriei în care oriceeveniment poartă urme ale revelaţiei divine. „Aţi puteaîntrevedea, afirma în Pelerinul Absolutului, că eu nuaparţin nimănui decât celor Trei Persoane care sunt înDumnezeu…Eu nu cred în nici un viitor politic”În 1904 se întâlneşte cu pictorii Georges Rouault şiGeorges Desvallieres şi cu sculptorul Frederic Brou cucare se împrieteneşte. Pe Georges Rouault l-a cunoscut laHuysmans, fiind două temperamente la fel de vulcanice.Dincolo de alte afinităţi îi leagă ideea că mai bine străbaţiiadul decât să duci viaţa liniară a oamenilor cumsecade.În urma lecturii cărţii „Femeia săracă” Rouault rămâneprofund tulburat.„Această carte, notează Bloy în Jurnal, l-a muşcat deinimă, l-a rănit fără speranţă de vindecare. Tremurcând mă gândesc la pedeapsa acestui nenorocit”„Sângele săracului” este pamflet virulent încare amestecă o fabulaţie mistică asupra Banului cudenunţarea injustiţiei sociale.Suferind de foame şi de sete, de lipsa unui acoperiş şi derele tratamente din partea societăţii, Leon Bloy acontinuat efortul său disperat de a se apropia deDumnezeu. Cu cât eşti mai aproape de Dumnezeu, cuatât eşti mai singur, spunea el. Poate fi consideratultimul mare mistic al lumii moderne, prin trăireaautentică şi personală pe care a avut-o în relaţia sa cuDumnezeu. S-a stins din viaţă pe 3 noiembrie 1917 .Eseul „Mântuirea prin evrei” are un prim punct deplecare în furibundul atac antisemit al lui EduardDrumont din paginile revistei La France juive. Să maiadăugăm, spune Bloy cu ironie, că marele erou 433
combătea în numele Catolicismului. Or, toată lumea e lacurent cu sublima indiferenţă faţă de cele lumeşti acatolicilor din zilele noastre, cu dispreţul lor nedezminţitfaţă de speculaţiile sau maşinaţiunile financiare, şi cudetaşarea divină pe care o afişează.” Un alt punct de plecare este formulat din titlu:„salus ex judaeis est”- mântuirea vine prin evrei– careeste o parte a răspunsului dat de Iisus femeii din Samara(Ioan, 4, 21-22). Aici, Bloy recuperează tradiţiaParacletului care este în afara tradiţiei bisericeşti. Şi,pentru ca cititorul neavizat care începe să citească carteasă nu aibă impresia că este o retorică antisemităaici, amintesc dedicaţia de pe prima pagină: „Închinaceste pagini Raissei Maritain scrisă întru slăvireacatolică a Dumnezeului lui Avraam, al lui Isaac şi al luiIacov” Printre numeroasele prietenii evreieşti ale lui Bloyse număra şi tânăra „rusoaică evreică fermecătoare”căreia i-a fost naş la botez. Şi pentru confirmareaatitudinii sale deloc antisemită iată ce-i scria prietenuluisău Jean de la Laurencie, antisemit notoriu.: „mai multdecât atât, află că în fiecare dimineaţă eu mănânc unevreu pe care îl cheamă Iisus Christos, mai află că îmipetrec o parte din viaţă prosternat la picioarele uneievreice cu inima străpunsă, căreia i-am devenit supus,află, în fine, că am acordat încrederea mea unei turmede jidovi- cum le spuneţi voi-unul care oferă Mielul, unaltul care duce Cheile Raiului, un al treilea căruia i s-aîncredinţat menirea de a povăţui toate popoarele etc. şiştiu că nu poţi fi creştin decât nutrind astfel de simţiri.”Cum poate fi dus în eroare cititorul? În primul rând,tehnica folosită în incipit este aceeaşi pe care a folosit-oşi de Toma din Aquino. Este vorba despre „tehnicaepuizării subiectului” prin exagerarea defecteloradversarului pentru ca, la final, gândirea pornind de la 434
coincidentia oppositorum şi de la atracţia contrariilor,„extrema abjecţie” a poporului iudeu de carevorbeşte, să fie de fapt extrema sfinţenie , „puritateaextremă, destinul său de atlet al Mântuirii”. Pentru că,numai epuizând toată gama de invective adresatepoporului ales, va putea după aceea să scoată în evidenţăexagerările adversarilor săi, lipsa de temeinicie aantisemitismului.* La o lectură superficială paginile de început încare sunt prezentaţi „cei trei jidovi din Hamburg” arputea fi considerate antisemite dacă cei trei nu s-aridentifica cu cei Trei Patriarhi cărora Leon Bloy le-a fostîntodeauna cât se poate de devotat. În post-scriptumul la„Pelerinul Absolutului”, Emil Tichet , prieten al lui Bloyspovesteşte o întâmplare inedită. Pe 21 februarie 1914 seafla într-o cafenea din Tours unde citea cartea lui LeonBloy. Deodată a apărut un bătrân murdar şi fetid, darfrumos ca un profet care a făcut un semn către cartea pecare o citea. Întrebat dacă o cunoaşte a scos din buzunar7 carnete mici umplute cu caractere ebraice. Cartea„Mântuirea prin evrei” fusese divizată în şapte carneţele.Bătrânul evreu mai avea un frate la Hamburg şi unul laLondra . Citeau în fiecare seară câte un carneţel, laaceeaşi oră, ca într-un ritual. Cei Trei jidovi erau cei TreiPatriarhi.„Aflându-mă anul trecut la Hamburg, povesteşte Bloy,am avut şi eu, asemeni călătorilor cei mai obişnuiţi,curiozitatea de-a vedea Târgul evreiesc.” Acolo i-aîntâlnit pe Cei Trei Moşnegi care în închipuirea sa aucăpătatea dimensiunea celor Trei Patriarhi: Avraam,Isaac şi Iacov. Zdrenţele sub care se ascund nu le scadecu nimic din măreţia tainei pe care o poartă cu ei.„Exegeza biblică a evidenţiat particularitatea notabilă aCărţilor Sfinte, în care cuvântul BANI este sinonim şi 435
reprezintă Cuvântul Viu al Domnului.”În consecinţă,evreii sunt vechii depozitari ai acestui Cuvânt pe care l-au răstignit atunci când s-a întrupat în Om. „Urletelesmintite, scrie Bloy, ce au premers Sentinţei şi care auînsoţit ca un bas continuu nemăsuratul Supliciu au fostneîndoielnic, expresia cea mai deplină a ororii pe careoamenii o nutresc faţă de Sărăcie.” Pentru că IisusChristos n-a fost altceva decât întruchiparea Săracului. I-au fost soaţe „cele trei sărăcii”: a fost sărac de bunuri, afost sărac de prieteni, a fost sărac de El însuşi. Adevăratavictimă a răstignirii a fost Săracul. „ Evreilor le revineonoarea de neşters de a fi transpus, în folosul omenirii,ura faţă de Sărac, într-un soi de cazne mai grăitoaredecât orice grozăvii cunoscute până atunci.” În ochiicelorlalţi imaginea lor a rămas Iuda. Dar lupta profundăcare se duce este lupta dintre Biserică, care a reuşit săsupună întreaga lume, mai puţin pe evrei; întregul EvMediu a fost însângerat de luptele împotriva lor spre a-isupune.„Zadarnic le spunea Biserica: Cel ce şi-a vândut fratelepe un fiu al lui Israel, şi care a primit şi preţul vânzăriisale, trebuie supus morţii, întreaga seminţie a lui Iacovera în măsură să-i replice:-Dacă ne socotiţi aidoma lui Cain doar fiindcă suntempribegi şi fugari pe acest pământ, aduceţi-vă aminte căDumnezeu l-a însemnat pe ucigaş tocmai pentru că aceice-l vor afla să nu-l ucidă şi luaţi aminte la cât dedeşarte vă sunt ameninţările cu exterminarea...”Destulă le era povara rătăcirii!„Pătimirile lui Iisus au fost pita şi vinul Evului Mediu,şcoala lui primară şi piscul semeţ al culturiireligioase.”În numele acestor pătimiri Biserica a ucis larândul ei. A indus oamenilor simpli aversiunea şi ura faţăde evrei pentru că nu doar îl răstigniseră pe Iisus, darrefuzau să-l dea jos de pe Cruce. Gândirea infailibilă a 436
Bisericii a fost cuprinsă în Carte şi pentru a fi ţinutătrează an de an „începând cu Utreniile din Joia Sfântă şipână la măreţul Aleluia al Învierii oamenii rămâneaupalizi şi tăcuţi, cu vinele prin care parcă nu mai curgeasângele, şi cu vlaga amorţită, „cu chipul abătut şi cuinima îndurerată.”Şi cum să vorbim de Iertare atunci când adoratoriicreştini i-au prigonit secole la rând pe evreii ceiîndărătnici care nu vor cu niciun chip să-l recunoască peDomnul Nostru Iisus Christos? „Astfel, rasaanatemizată a fost dintotdeauna pentru creştini prilejde oroare şi de misterioasă spaimă” Iar pentru Leon Bloy pilda Fiului rătăcitor estetâlcuită astfel: Fiul cel mare şi cuminte ce-i stă de-adreapta Tatălui nu poate fi decât Iisus, iar fiul cel miccare a călătorit într-un tărâm unde şi-a irosit substanţaîn tovărăşia femeilor decăzute, întruchipează cusiguranţă, Iubirea Creatoare a cărei suflare estehoinară şi a cărei menire divină pare , cu adevărat, a fi,de şase mii de ani încoace, să hrănească porcii creştini,după ce a hrănit purceii Sinagogei.” Până la urmă fraţiiblestemaţi sau prigonitori închipuie Poporul luiDumnezeu opus Cuvântului Domnului.„Dacă există pe lume un fapt notoriu, spune Bloy,probat până şi de cea mai rectilinie dintre experienţe,este imposibilitatea de a pune de acord şi de aîntrebuinţa cu folos Iubirea şi Înţelepciunea.Cartea „Sângele săracului” i-a fost dedicată fiicei saleVeronique: „Citind-o,îi spunea printre altele, îţi veiaduce aminte de mulţimea fără număr a inimilor aflateîn suferinţă a copiilor lui Dumnezeu supuşi durerii, acelor umili, apăsaţi şi striviţi care nu au glas să seplângă.”Cartea este un adevărat rechizitoriu la adresa bisericiicatolice pusă în slujba celor bogaţi spre a-i spolia pe 437
săracii lumii. „Vă propun,bunăoară, spune Bloy, săvorbim despre săracii lor: cei printre care am onoareaa mă număra.” Este un strigăt de deznădejde faţă denepăsarea celor avuţi: „Sărăcia îi uneşte pe oameni.Sărăcia lucie, Nevoia, Mizeria îi izolează, pentru căSărăcia ne vine de la Iisus, iar Mizeria de la SfântulDuh. Sărăcia este Relativă, însemnând privare de ceeace prisoseşte. Mizeria este Absolută, căci ea înseamnăprivare de ceea ce este trebuincios”Şi, în toată suferinţa pe care cel sărac o îndură pe lumeBiserica îşi are partea ei de vină. Cuvântul caritate afost înlocuit cu umilul pomană. Omul care nu este hainla suflet „dă de pomană”, oferă o parte neînsemnată dince-i prisoseşte, plăcerea lui fiind de-a stârni dorinţa celuisărac, iar a lua în deşert Dorinţa săracilor este onelegiuire ce nu poate fi iertată. Bogatul crede că totul ise cuvine până şi mântuirea pe care i-o asigură preotulcel monden indiferent ce-ar face pe lumea asta. „Nutrebuie decât să-şi controleze şi să-şi domine intenţiile.Acesta e tot secretul.”Poate să fure cât doreşte, dar să-şidea obolul, poate să bea fără măsură, dar cu intenţia de-apăstra măsura. În concluzie, i se permite orice dacă aredeprinderi creştine. „O, tu Iisus, umil şi blând copil dinIeslea sfântă, pentru ce te-ai temut în grădinaGhetsemani? Oare îngerul păzitor nu ţi-a înfăţişatimaginea consolatoare a viitorilor sprijinitori aitronului şi altarului tău?”se întreabă retoric Leon Bloy.Iisus a rămas undeva în urma Bisericii şi-a slujitorilor ei.„N-are decât să rămână acolo!” Toţi uită cu desăvârşirecă deasupra tuturor tronează moartea. „Nu am adusnimic în această lume şi nimic din ea nu putem lua cunoi”…”Şi atunci, ce reprezintă notarii, tutorii,jandarmii, aprozii, cioclii şi toate legile? Ce înseamnăproprietatea şi ce înseamnă moştenirea sau succesiuneaacestei creaturi nevolnice care se duce sub pământ gol- 438
goluţ?” Iată o bună întrebare ce-ar putea fi pusămultora dintre contemporanii noştri devoraţi, pur şisimplu, de lăcomie.În încheiere o parte din rugăciunea adresată FecioareiMaria. „Ţie îţi încredinţez, aşadar, această carte scrisăde un sărac întru slava Sărăciei. De vei afla în eaamărăciune, Îi vei adăuga Blândeţea Ta, iar de vei aflamânie, o vei îndulci cu Tristeţea Ta. Nu uita însă că eusunt contemporan cu Apariţia ta pe Muntele Lacrimilor,că am fost atunci , la Picioarele tale. Şi Indignarea şiCele Şapte Săbii ale Tale îmi aparţin. Lanţurile de bronzde pe Umeri Tăi, chiar tu mi le-ai lăsat la plecareşi suntşaizecişi trei de ani de când le târăsc după mine prinlume. Zornăitul lor îi incomodează pe cei Nevolnici şi pecei adormiţi. Dacă-ţi mai stă în putinţă, prefă-te într-untunet care să-i deştepte de-a binelea întru Căinţă, oriîntru teroare-o tu, Luceafăr de Dimineaţă al celorsăraci, tu, cea care vei râde în Ziua de Apoi!”Bibliografie:1.Leon Bloy, Mântuirea prin evrei, Ed. InstitutulEuropean, Iaşi 1993 439
LEGENDA MARELUI INCHIZITOR„Oamenii sunt nişte răzvrătiţi din naştere, dar nişterăzvrătiţi laşi, fricoşi, slugarnici.”(Legenda Marelui Inchizitor) Agonia lui Iisus înseamnă lupta pentru viaţă şicredinţă, înseamnă îndoială, înseamnă asumareapropriei existenţe. În zorii apariţiei sale, creştinismul s-aremarcat ca o valoare a spiritului universal, cu rădăciniîn stratul cel mai adânc al individualităţii umane. ÎnIoan 6.27 se spune: „Lucraţi nu pentru mâncareapieritoare, ci pentru viaţa vecinică, şi pe care v-o dăFiul Omului.” Rădăcinile deturnării învăţăturilor 440
creştinismului le găsim cu mult timp în urmă, odată cuapariţia Sf. Apostol Pavel, “evreul helenizat”, “fariseulplatonician”, discipol al lui Ganimene care are o revelaţieîn Pustiu: îl cunoaşte pe Iisus „în spirit”, nu şi în trup.Merge la evreii care credeau în învierea trupului, să letransmită ceea ce i se revelase, dar este respins, deoareceîn Iisus ei îl uciseseră pe Sărac, “săracul de bunuri,săracul de prieteni, săracul de el însuşi”, aşa cum spuneBloy. Căci a avea Dumnezeu însemna să fii infinit debogat, dar a te crede Dumnezeu însemna pentru ei sădevii infinit de Sărac. Merge, apoi, la grecii care credeauîn zei. Asupra lor mare putere aveau misterele dinEleusis la care aveau acces doar iniţiaţii. Însă maseleerau ţinute deoparte. Aici a găsit Sf. Pavel o breşă şi apromis accesul celor mulţi la nemurirea zeilor prinintermediul lui Iisus. Nu i-a fost deloc uşor să câştigeîncrederea grecilor, „agentului electoral”, aşa cum îlnumeşte Cioran. Atunci când Iisus a murit, în sufletelecredincioşilor a renăscut marea dogmă iudaică a învieriitrupului amestecată cu cea helenică a nemuririisufletului, evanghelistica devenind biblistică. În acestmoment, cultul în Dumnezeul-Om şi învăţăturile lui esteînlocuit cu doctrina evangheliilor, doctrină în caresperanţa fariseică iudaică în învierea trupului şi ceaplatoniciană în nemurirea sufletului intră în conflict. Sedeclanşează lupta ideilor împotriva cugetărilor şi, pentrucă dogma trăia din erezii, aşa precum credinţa dinîndoieli, până la urmă, dogma iese învingătoare. Începeagonia creştinismului, valoare a spiritului universal ce-şiavea rădăcinile în stratul cel mai profund alindividualităţii umane, începe tirania Bisericii, începemoartea cugetării în favoarea dogmei, care se hrăneştedin erezii aşa precum credinţa, din îndoieli. 441
La Sf. Apostol Pavel, Verbul se face Literă, „Evanghelia”devine carte – „Biblia”. El l-a zămislit pe Sf.Augustin, iar Sf. Augustin pe Calvin şi pe Jansenius.Probabil că Iisus dacă le-ar fi fost contemporan n-ar fiavut adeziunea nici a lui Pavel, nici a lui Augustin şi nicia lui Calvin, aşa cum afirmă Keyserling. O societate încare Litera a înlocuit Cuvântul nu putea să aibă decâtonestitate, dar nu şi onoare.Iată că în secolul al XIX-lea vine cel supranumit deVladimir Soloviov „profet al lui Dumnezeu”,Dostoievski, şi dezvoltă acest conflict propunând carezolvare întoarcerea pe calea arătată de Iisus, cea aindividului care se îndoieşte, deci, crede. În capitolul alV-lea din “Fraţii Karamazov”, găsim poemul “MareleInchizitor”. Să amintim că în literatura rusă Iisus esteprezent în operele majorităţii scriitorilor de valoare:în poemul “Hristos” (Turgheniev), în romanele“Maestrul şi Margareta” (Bulgakov), “DoctorJivago” (Pasternak), “Facultatea de lucruri inutile” (I.Dombrovski), “Gospodăria Matrionei” (Soljeniţîn).Realizarea portretului Mântuitorului în operelescriitorilor enumeraţi nu depăşeşte cadrul evanghelic,întrucât nimeni nu mai are voie „să adauge nimic la celemărturisite odinioară” legat de taina celeilalte lumi şi deesenţa divină a Fiului Omului. Într-o bună zi, pe vremea când Inchiziţia nu maiprididea cu arderile pe rug, în toridul oraş andaluz,Sevilla, apare El „din senin, pe tăcute”, în modnecanonic, El. Nu era vorba despre a doua Lui venire, ci,pur şi simplu, se iveşte neanunţat „precum fulgerul ceporneşte de la Răsărit până la Apus” doar pentru a–şiface vizibilă prezenţa ca în urmă cu 15 veacuri, prinvâlvătaia rugurilor. Surprinzător, tot norodul îlrecunoaşte şi se îndreaptă spre El cerând binecuvântare;copiii îi aruncă flori dinainte cântând şi preamărindu-L. 442
”Osana!”, murmură buzele tuturor şi întreaga mulţimeeste copleşită când se apleacă şi şopteşte cu milă„Talifa, kumi!” repetând minunea învierii cu o fetiţă cetocmai era dusă la groapă. „Poporul freamătă şi plângecutremurat.” Însă tocmai atunci trecea prin dreptulcatedralei, unde era adunată mulţimea, un bătrân de 90de ani, cu faţa suptă, îmbrăcat într-o rasă de călugăr, dinpânză groasă. „Şi atât de mare este autoritatea lui, atâtde strunit şi plecat este poporul, deprins să i se supunăfără a crâcni, încât gloata se dă în lături din calea lor şi,în mijlocul unei tăceri mormântale, gărzile pun mânape El şi-L duc. Ca la o poruncă, mulţimea se îndoaiepână la pământ în faţa bătrânului inchizitor, care obine cuvintează şi pleacă mai departe” Toate se petrecatât de repede încât aproape că n-au timp să priceapăce s-a întâmplat cu adevărat. Când seara şi beznagroasă se lasă asupra oraşului, Marele Inchizitor seduce la închisoare, intră în celula Ostaticului şi rămânesingur cu el. Îi cercetează îndelung faţa la luminaopaiţului şi-l întreabă scurt: „Tu eşti? Tu?” şi fără să-ilase răgaz să răspundă, continuă: „Taci, nu spune nimic.Ce ai putea să mai spui? Ştiu prea bine ce! Numai că tun-ai dreptul să mai adaugi nimic la cele mărturisiteodinioară. De ce-ai venit atunci să ne tulburi?” Şi, ca într-o replică din tragedia greacă,discursul capătă inflexiunile urii, într-un crescendo carese finalizează cu ameninţarea arderii pe rug: „Eu nu Tecunosc şi nici nu vreau să ştiu dacă eşti Tu Acela sausemeni numai cu El; oricum ar fi, mâine am să teosândesc, şi am să Te ard pe rug ca pe eretici, şi ai săvezi atunci cum norodul, care azi Ţi-a sărutatpicioarele, la un singur semn al meu, se va arunca săadune tăciunii împrăştiaţi în jurul rugului Tău, ştii Tuasta?” 443
„Patimile lui Iisus, spune Leon Bloy, au fost pita şi vinulEvului Mediu, şcoala primară şi piscul semeţ al culturiireligioase.” Zadarnic s-a lăsat sacrificat în numelelibertăţii individuale a omului, în zadar cu 15 secole înurmă le spusese „vreau să fiţi liberi cu adevărat”. Acum,îi spune cu ironie Marele Inchizitor: „ai avut prilejul să-ivezi pe oamenii aceştia liberi”. „Numai acum, când amterminat cu libertatea, suntem în măsură pentru primaoară să ne gândim la fericirea oamenilor.” Iisus a venitsă-i arate omului calea adevărului, însă lui îi fusese dată,odată cu căderea, legea suferinţei, aşa că oricât ar fi fostel îmbiat să urmeze adevărul, el va merge pe calea datăde Tatăl. De aceea Marele Inchizitor trage meditativconcluzia blasfemiatoare: „Da, poate că ştii”. „Ţi s-aatras doar atenţia asupra acestui lucru, Ţi s-au datdestule avertismente” . Marile haruri- libertatea,adevărul, eroismul moral- sunt poveri prea grele pentruun biet suflet vrednic de milă. Nu libertate îşi doreşteomul, ci fericire, nu veşnicia îl atrage, ci vremelnica starede bine, nu iubirea de Dumnezeu îi cuprinde sufletul cimai presus de toate pune iubirea de oameni. În scurta luitrecere, omul poate trăi şi fără să cunoască marileadevăruri ale vieţii. Spiritul Marelui Inchizitor s-adovedit a fi mult mai viu printre ei, atâta timp câtpoporul a putut să întoarcă spatele lui Iisus şi să se pleceîn faţa lui. „Acolo unde există guvernare a oamenilor,spune Berdiaev, grijă aparentă pentru fericirea şibunăstarea lor, coroborate cu dispreţul faţă de oameni,cu punerea la îndoială a originii şi a înaltei lor meniri,este viu spiritul Marelui Inchizitor”. Dostoievski, un adevărat profet al vremurilor cevor veni, dezvăluie sâmburele viitoarei ideologii care vadomina omenirea alte veacuri-ideologia comunistă-ideologie care în timp se va dovedi că a căpătat toate 444
caracteristicile unei religii. Cele trei ispite cu carediavolul a încercat să-L ademenească pe Iisus în pustiu şipe care acesta le-a respins în numele libertăţii, aleîmpărăţiei lui Dumnezeu şi a pâinii cereşti, au fostispitele cu care Marele Inchizitor a ademenit poporul.„Înfricoşatul şi preaiscusitul duh, duhul nimicniciei şi alnefiinţei, după cum mărturiseşte Sfânta Scriptură, el aîncercat să te ispitească. E drept, ori nu? Există,oare, un adevăr mai deplin decât acela pe care Ţi l-adezvăluit, punându-Ţi cele trei întrebări, sau, precumspun Scripturile, cele trei „ispitiri” ale tale, adevăr pecare Tu l-ai respins?” Şi totuşi, dacă va fi avut loc ominune în toată puterea cuvântului, o minune fărăseamăn, ea s-a întâmplat numai şi numai atunci, în zilelecelor trei ispitiri…Fiindcă aceste trei întrebări, atât destrâns legate între ele, preconizează întreaga desfăşurarede mai târziu a istoriei lumii, constituind totodată celetrei formule în care se îmbină toate contradicţiile istoricenerezolvate ale firii omeneşti. În “Antihristul” lui Soloviov diavolul îi ademeneştepe oameni tot cu trei ispite: realizarea visului religieisocialiste de transformare a pietrelor în pâine, faceminuni care-i înrobesc pe oameni şi întemeiazăîmpărăţia universală pământească. Dispreţuindu-iputernic pe oameni, atât de mult, încât să nu creadă înnatura lor superioară, Marele Inchizitor continuăinterogarea lui Iisus: „Vrei să te duci în lume aşa, cumâinele goale, făgăduind oamenilor o libertate pe careei, în ignoranţa şi în bicisnicia lor înnăscută, nu pot s-oînţeleagă, de care chiar se feresc, îngroziţi, fiindcă nuexistă nimic mai insuportabil şi n-a existat vreodatăpentru om şi societate decât libertatea!” Cât adevărexistă în cuvintele Marelui Inchizitor, simţim azi cândvedem că popoare întregi nu mai ştiu ce să facă cu 445
libertatea câştigată… Ei, dacă Iisus ar fi făcut minuni şitoate pietrele le-ar fi transformat în pâini spreîndestularea tuturor ar fi fost cu totul altceva. Însă el n-avrut să-l lipsească pe om de libertate spunând că nupoate trăi doar cu pâine. Şi, aşa cum cei care au ridicatTurnul Babel au cerut hrană spre a putea duce la bunsfîrşit edificiul, la fel cei ce le-au urmat au cerut pâine, nulibertate. „Tu le-ai făgăduit pâinea cerească, dar, iarăşiTe întreb, crezi într-adevăr că poate avea acelaşi preţ înochii stirpei omeneşti, nevolnice, desfrânate şi pururinerecunoscătoare ca pâinea reală pământească? Dacă ,în numele pâinii cereşti, se vor găsi câteva mii sau zecide mii de suflete care să Te urmeze, cum rămâne cumilioanele şi zecile de mii de milioane de făpturiomeneşti incapabile să renunţe la hrana pământeascăpentru cea făgăduită în ceruri? sau Ţie nu-Ţi sunt dragidecât cele câteva zeci de mii de suflete mari şi puternice,restul, adică puzderia nenumărată, ca nisipul mării, deoameni slabi de înger, dar care Te iubesc cu adevărat,fiind menită să slujească doar ca suport material celorputernici şi oţeliţi? Nu, nouă ne sunt deopotrivă dedragi şi cei slabi din fire. Deşi nărăviţi şi îndărătnici,până la urmă tot ei vor fi cei mai supuşi. Cuprinşi deadmiraţie, aceştia ne vor soscoti nişte zei, ca unii ce vomdomni asupra lor-atîta de înfricoşătoare li se va păreapână la urmă libertatea!” Profetice cuvinte! Comunismul a fost una dinînfăţişările acestei prime ispitiri, ca religie care a înlocuitpâinea cerească cu cea pământească, a zeificat omenireacea mărginită şi a adus un surogat de democraţie prinproclamarea puterii celor slabi şi asupriţi loviţi de soartă.Ce nevoie are poporul să aspire la veşnicie? Ce nevoie aresă aibă idealuri înalte. Să fie toţi mici şi slabi, egali înmicimea lor şi supuşi pentru a căpăta pâinea zilnică pringrija tătucului, a Marelui Inchizitor. 446
Şi acum, după 27 de ani de la câştigarea libertăţii,poporul român tânjeşte după binefacerile religiei socialecare a fost comunismul.Pâinea cerească oferită de Iisus este lipsită de valoare înfaţa pâinii adevărate oferită de cel pe care cu atâtauşurinţă l-au ridicat în locul Lui deificându-l. Pentru că,ce altceva înseamnă Tătucul decât un Zeu asupra căruiase răsfrânge iubirea şi admiraţia celor mulţi? Şi toateastea în lipsa lui Dumnezeu. Nu recunoaşterea naturiisuperioare a omului, a aspiraţiilor sale înalte, arespectului său de sine oferea noua religie adusă deMarele Inchizitor, ci ridicarea în rang turmei omeneşti,înţelegere pentru slăbiciunile şi toate scăderile omului-gloată în schimbul unei fericiri vremelnice.„Dă-le mai întâi de mâncare, şi abia după aceea le poţicere să respecte virtutea!” îi spune Marele InchizitorOstaticului. „Dă-i pâine, şi omul şi se va supune fărăgreş, e cea mai sigură chezăşie” iar omenirea i-arăspuns: . „Înrobiţi-ne, dar astâmpăraţi-ne foamea!”Căci „taina existenţei umane nu constă în a trăi, ci în aşti pentru ce trăieşti. Fără o noţiune precisă a rostuluisău pe lume, în vecii vecilor omul n-ar accepta sătrăiască.” Iar tu, îl acuză Marele Inchizitor pe Iisus „înloc să cauţi să pui stăpânire asupra oamenilor,îngrădindu-le libertatea, Tu Te-ai străduit să-i desfăşoricât mai larg fruntariile!” uitând că în locul libertăţii degândire omul preferă liniştea şi îndestularea. „Ai vrut săai dragoste liber consimţită”, îi reproşează el maideparte, uitând că cele trei forţe care guvernează lumeaasta de bicisnici răzvrătiţi sunt : miracolul, taina şiautoritatea. „Tu ai nădăjduit că, mergând pe urmeletale, omul va rămâne alături de Dumnezeu, fără a maiavea nevoie de minuni”. Şi de aceea n-a înfăptuitminunea de-a se coborî de pe cruce, deşi cei din jur îşi 447
băteau joc de el strigându-i: „Pogoară-Te acum de pecruce, vom vedea şi vom crede.”Omul, fiinţă nevolnică, are nevoie de certitudini. Nu-ipasă de Iubire, el mai degrabă se exstaziază în faţaPuterii. Omul e slab de înger şi bicisnic nu poate ducepovara liberului arbitru. Mândria lui de răzvrătitseamănă mai mult cu mândria unui şcolar care pune lacale o rebeliune în clasă spre a-l izgoni pe învăţător, darnu-i capabil să ducă multă vreme pe umeri povararăzvrătirii sale. Biserica şi statul ştiu mult mai binesecretul subjugării şi al aservirii celor mulţi prinautoritate şi constrângere. Sensul vieţii rămâne o tainăpentru ei. „Crezi oare, întreabă Marele Inchizitor, că noin-am iubit omenirea, de vreme ce am înţeles cu atâtaumilinţă slăbiciunile ei şi am căutat din toată inima să-iuşurăm povara, îngăduind firii sale nevolnice chiar şipăcatul, cu condiţia să fie săvârşit cu ştireanoastră?” Iar ultima şi cea de-a treia ispitire estedezvăluirea pe care Marele Inchizitor o face lui Iisus:„Noi nu suntem cu Tine, ci cu el, asta e toată taina anoastră! De mult nu mai suntem cu Tine, ci cu el, autrecut opt veacuri între timp. S-au împlinit opt veacuride când am primit din mâinile lui ceea ce tu ai lepădatcu indignare, darul din urmă, pe care el însuşi Ţi l-aoferit atunci, cînd ţi-a înfăţişat împărăţiile pământeşti.” Hristos refuzase ispita împărăţiei pământeşti astatului absolut, considerând-o drept o trădare aÎmpăratului ceresc. Începând cu conştiinţa precreştinăautoritarismul statului ia amploare ajungând până lamonstruoasele absolutisme în care Biserica a jucat un rolesenţial. „Primind acest al treilea dar al puterniculuiduh, ai fi împlinit toate năzuinţele oamenilor pepământ, îi reproşează Marele Inchizitor lui Iisus, le-ai fidat un stăpân căruia să i se închine, încredinţându-ipropriile lor conştiinţe, şi le-ai fi pus la îndemână 448
mijlocul de a se uni cu toţii laolaltă într-un furnicar încare nu încap divergenţe fiindcă necesitatea alăturăriieste cea de a treia şi ultima pricină de frământarepentru oameni.” Umanitatea a dorit dintotdeauna să seorganizeze într-o asociaţie unitară.”Hristos refuzase„unirea universală” în statul pământesc absolut, refuzaseunirea în afara lui Dumnezeu. Biserica a fost cea care a sprijinit statul spre aaduna turma şi a o supune.„Cine a fărâmiţat turma şi aîmprăştiat-o pe căi necunoscute, întreabă MareleInchizitor cu reproş. Turma se va aduna însă la loc şi seva supune iarăşi, de astă dată pentru totdeauna. Şiatunci noi vom hărăzi oamenilor o fericire tihnită şiumilă, o fericire pe măsura unor făpturi nevolnice, aşacum au fost plămădiţi…Noi le vom dovedi să sunt slabi,că nu sunt decât nişte bieţi prunci, dar că fericireahărăzită copiilor este mai dulce ca oricare alta…O,! levom da voie chiar să păcătuiască, ştiindu-i slabi deînger şi bicisnici, şi ei, la rândul lor ne vor iubi ca niştecopii pentru că vom fi fost atât de toleranţi! Le vomspune că oricare din păcatele lor va fi de bună seamărăscumpărat, de vreme ce a fost săvârşit cu învoireanoastră…” Iată acestea fuseseră cele trei ispite pe careHristos le respinsese: de a nu se supune pâiniipământeşti, de a nu-şi oferi conştiinţa unei autorităţipământeşti, oricare ar fi fost ea, şi de a nu se uni într-unstat pământesc, sub puterea omenească a unui Cezar .„Primind dominaţia lumii şi purpura Cezarului, Tu ai fiîntemeiat o împărăţie universală”, îi mai reproşeazăMarele Inchizitor. Însă Hristos a preferat săpropovăduiască Împărăţia Cerească, refuzând să vadăomenirea ruptă de Dumnezeu. Ispitei statalităţii El i-aopus Puterea lui Dumnezeu, liniştii universale i-a opuslupta universală pentru descoperirea sensului vieţii. Plin 449
Search
Read the Text Version
- 1
- 2
- 3
- 4
- 5
- 6
- 7
- 8
- 9
- 10
- 11
- 12
- 13
- 14
- 15
- 16
- 17
- 18
- 19
- 20
- 21
- 22
- 23
- 24
- 25
- 26
- 27
- 28
- 29
- 30
- 31
- 32
- 33
- 34
- 35
- 36
- 37
- 38
- 39
- 40
- 41
- 42
- 43
- 44
- 45
- 46
- 47
- 48
- 49
- 50
- 51
- 52
- 53
- 54
- 55
- 56
- 57
- 58
- 59
- 60
- 61
- 62
- 63
- 64
- 65
- 66
- 67
- 68
- 69
- 70
- 71
- 72
- 73
- 74
- 75
- 76
- 77
- 78
- 79
- 80
- 81
- 82
- 83
- 84
- 85
- 86
- 87
- 88
- 89
- 90
- 91
- 92
- 93
- 94
- 95
- 96
- 97
- 98
- 99
- 100
- 101
- 102
- 103
- 104
- 105
- 106
- 107
- 108
- 109
- 110
- 111
- 112
- 113
- 114
- 115
- 116
- 117
- 118
- 119
- 120
- 121
- 122
- 123
- 124
- 125
- 126
- 127
- 128
- 129
- 130
- 131
- 132
- 133
- 134
- 135
- 136
- 137
- 138
- 139
- 140
- 141
- 142
- 143
- 144
- 145
- 146
- 147
- 148
- 149
- 150
- 151
- 152
- 153
- 154
- 155
- 156
- 157
- 158
- 159
- 160
- 161
- 162
- 163
- 164
- 165
- 166
- 167
- 168
- 169
- 170
- 171
- 172
- 173
- 174
- 175
- 176
- 177
- 178
- 179
- 180
- 181
- 182
- 183
- 184
- 185
- 186
- 187
- 188
- 189
- 190
- 191
- 192
- 193
- 194
- 195
- 196
- 197
- 198
- 199
- 200
- 201
- 202
- 203
- 204
- 205
- 206
- 207
- 208
- 209
- 210
- 211
- 212
- 213
- 214
- 215
- 216
- 217
- 218
- 219
- 220
- 221
- 222
- 223
- 224
- 225
- 226
- 227
- 228
- 229
- 230
- 231
- 232
- 233
- 234
- 235
- 236
- 237
- 238
- 239
- 240
- 241
- 242
- 243
- 244
- 245
- 246
- 247
- 248
- 249
- 250
- 251
- 252
- 253
- 254
- 255
- 256
- 257
- 258
- 259
- 260
- 261
- 262
- 263
- 264
- 265
- 266
- 267
- 268
- 269
- 270
- 271
- 272
- 273
- 274
- 275
- 276
- 277
- 278
- 279
- 280
- 281
- 282
- 283
- 284
- 285
- 286
- 287
- 288
- 289
- 290
- 291
- 292
- 293
- 294
- 295
- 296
- 297
- 298
- 299
- 300
- 301
- 302
- 303
- 304
- 305
- 306
- 307
- 308
- 309
- 310
- 311
- 312
- 313
- 314
- 315
- 316
- 317
- 318
- 319
- 320
- 321
- 322
- 323
- 324
- 325
- 326
- 327
- 328
- 329
- 330
- 331
- 332
- 333
- 334
- 335
- 336
- 337
- 338
- 339
- 340
- 341
- 342
- 343
- 344
- 345
- 346
- 347
- 348
- 349
- 350
- 351
- 352
- 353
- 354
- 355
- 356
- 357
- 358
- 359
- 360
- 361
- 362
- 363
- 364
- 365
- 366
- 367
- 368
- 369
- 370
- 371
- 372
- 373
- 374
- 375
- 376
- 377
- 378
- 379
- 380
- 381
- 382
- 383
- 384
- 385
- 386
- 387
- 388
- 389
- 390
- 391
- 392
- 393
- 394
- 395
- 396
- 397
- 398
- 399
- 400
- 401
- 402
- 403
- 404
- 405
- 406
- 407
- 408
- 409
- 410
- 411
- 412
- 413
- 414
- 415
- 416
- 417
- 418
- 419
- 420
- 421
- 422
- 423
- 424
- 425
- 426
- 427
- 428
- 429
- 430
- 431
- 432
- 433
- 434
- 435
- 436
- 437
- 438
- 439
- 440
- 441
- 442
- 443
- 444
- 445
- 446
- 447
- 448
- 449
- 450
- 451
- 452
- 453
- 454
- 455
- 456
- 457
- 458
- 459
- 460
- 461
- 462
- 463
- 464
- 465
- 466
- 467
- 468
- 469
- 470
- 471
- 472
- 1 - 50
- 51 - 100
- 101 - 150
- 151 - 200
- 201 - 250
- 251 - 300
- 301 - 350
- 351 - 400
- 401 - 450
- 451 - 472
Pages:
