În care, Păcală, autor Nick Sava

14 În care Păcală se duce la moară e-l duşmănise preoteasa înainte pe Păcală, dar acum vedea negru în faţa ochilor numai auzindu-i numele. Avea ea multe păcate, dar îşi iubise mama ca o fiică adevărată. Doar de la ea moştenise ea toate cele: şi trupul otova şi gros, şi mustaţa ca de cazac, şi faţa albă cao halcă de slană, în care ochii mici şi răi se afundau alăturide un nas mic şi borcănat, ca un năsturel... Dar mai ales îimoştenise gura cât o şură, limba ascuţită ca un ac de viespeşi glasul ca o tablă dată pe tocilă. Acum îl voia numaidecât mort pe Păcală, după credinţaei cauza morţii măicuţei înainte de vreme. Popa nu încercasă o contrazică... Faptul că Păcală continua să trebăluiascăfluierând voios prin ogradă, în timp ce măicuţa trecuse ladreapta Domnului – dupa opinia ei, sau să dea de mâncareviermilor - după părerea mai puţin binevoitoare a întregului 101

În care Păcalăsat, o transformase în zgripţoră. Popa nu mai avea linişte. - Să nu-l mai văd pe ticălos! Să faci ce-i şti, dar eu îlvreau mort numaidecât! Că eu pâine şi sare n-oi mai mâncadintr-un blid cu tine! - Voi găsi eu ceva... Nu scapă ticălosul fără pedeapsă...mormăia popa, ştiind totuşi că la moartea soacrei ajutase şiel, şi nu puţin. Dar de ticălos trebuia să scape, căci începusesă-şi teamă nu numai averea şi nasul, ci chiar şi viaţa Aşa că,iată îi veni gândul cel bun! Începu să ţopăie de bucurie, fărăde cimpoi. - Ce-ţi veni, părinte? Tu joci, şi biata măicuţa încănu s-a răcit de tot... - Am găsit! Al nostru este. Îi luăm capul! - Am mai auzit eu laude goale de la tine... - Îl trimit la moara dracilor! Nici nu mai trebui să-i explice preotesei ce şi cum. Ui-tând de muica din care viermii ospătau înainte de vreme, sealătură şi preoteasa popii la ţopăială. Doar ştiau cu toţii cănu se întorsese om întreg de la Moara Dracilor. Unii veniserăologi de-acolo, alţii cu mintea dusă, celor mai mulţi numainumele le rămăsese în urmă. Nu avea Păcală cum să scape! - Trimite-l chiar acum! Dar îl vreau mort, nu olog,sau cu mintea dusă... - Stai să pregătesc nişte saci cu cenuşă. Or să creadădracii că îşi bate joc de ei, i-or stinge lumânarea vieţii! Zis şi făcut. Umplură vreo cinci saci cu cenuşă şi îlchemară pe Păcală. Se uitau stăpânii la argat ca lupii la miel.Cel puţin preoteasa părea să-şi dezgolească colţii, gata să-iîncleşteze în gâtul pradei. Păcală păru să nu-i vadă privireaneagră, ci întrebă vesel: - M-ai chemat, stăpâne? Care ţi-i porunca? - Am trebuinţă de ceva făină. Vrea preoteasa să facă 102

se duce la moarăc pomană de sufletul dusei dintre noi, ceva colaci. Aşa că dătu fuga până la moară şi macină nişte făină. Uite colea, întindă, cinci saci cu grâu. - În tindă? Toţi sacii cu grâu sunt în coşar, frumosstivuiţi. Şi apoi, am măcinat ceva făină abia acu’ o săptămână,două... - Ce-ţi pasă? Vreau făină proaspătă, din grâul acela.E mai de an, vreau să scap de el. E ceva ce te supără? - Nici o supărare, stăpâne. Nu-i bai că s-or îngrăşa şişoarecii din făina matale, ai de unde... - Da’ nu te duci la netrebnicul de Achim! De cândţi-o dat sfatul cu Ana, să nu-l mai văd în faţă. - Atunci, unde? Este singura moară în împreju-rimi... - Nuuu... Nu-i singura. Mai este o moară, ia pestedealul acela, pe malul unui iaz în pădure. Cam departe, darnu trebuie să te grăbeşti. Dormi acolo peste noapte. - Cum vrei tu, părinte. Stai să pun caii la căruţă şisunt pe drum cât ai clipi. Aşa şi făcu Păcală. Puse doi cai la căruţă, aruncă sacii încoşul căruţei, el săltă pe loitre şi dii! spre moară. Avusese dreptate popa, cam departe moara: ajunse acolocam spre seară. Iazul pustiu, moara pustie... Cam dărăpănatămoara, cu geamurile sparte, cu roata înţepenită şi plină demuşchi verde... Linişte ca în cimitir, nici broaştele nu cân-tau în lac... Doar ultimele raze de soare băteau în ochiurileprăfuite de geam, pline de pânze de păianjen. No, nu-i abună! Pricepu Păcală că e ceva necurat la mijloc şi îşi făcuplanul pe loc. Cum ajunse lângă moară, deshămă caii şi-i lăsă să pascăprin iarba de pe malul iazului. El scoase toporişca de la brâu,de unde nu lipsea niciodată, şi ciopli repede nişte ţăruşi as- 103

În care Păcalăcuţiţi. După care începu să măsoare în lung şi în lat, să batăţăruşi, să întindă sfoară între ei... - Ce faci, omule? Păcală era să scape toporişca din mână. Lângă el apăruseca din pământ un drăcuşor – exact aşa cum şi-l închipuiauoamenii: mic şi negru, cu blăniţă neagră, deasă şi creaţă, cucorniţe şi codiţă... - Ce, eşti orb? Sap. Iau moara... - Cum iei moara? Moara-i a noastră! - Cum o să fie a voastră? Voi aţi construit-o? - Tot locul de aici este al nostru. Şi iazul, şi pădurea,şi moara... - Aveţi acte pe ele? - Acte? - Unde s-a văzut să nu ai acte pe proprietate?! Nu măţine din vorbă, că se lasă noaptea... - Stai bre, puţin. Locul e al nostru din moşi strămoşi,de când am fost prăvăliţi din Cer. Ce acte vrei să avem? - Păi vezi!? Şi băgă un hârleţ în pământ, începând să sape liniştit. Dispăru drăcuşorul. Se lăsase între timp noaptea, aşa căPăcală lăsă munca deoparte şi aprinse un foc. Înfipse niştefelii de slană într-o aşchie şi le puse deasupra focului, să serumenească. Se întinse pe iarbă, aşteptând să fie gata cina. Iată că apare un alt drăcuşor, mai mare de data asta, cu obroască înfiptă într-un băţ. Vine la foc şi începe să prăjeascăbroasca deasupra slăninii. - Piei, drace, că-mi spurci cina, se supără Păcală. - Da’ tu ce cauţi pe locul nostru, străine? Cum techeamă? - Ca pe oameni. „Vino, bă, încoace!” Sau, dacă-s maideparte, doar: „Hai băăăă... hăi hăi!”... 104

se duce la moară - Nu, bre, cum te strigă? - Nu-ţi zisei? „Hai băăăi...! - Cum te numesc oamenii? - Cum m-au botezat ai mei, cum altfel? - Şi cum te-au botezat? - Ca pe creştini, cu apa şi cu Duhul Sfânt. - Bre, n-ai şi tu un nume, ca toţi oamenii? - Nu-ţi zisei că am? Nimeni mi se zice. Şi fugi cubroasca de colo! - Aha. Nimeni... Şi atinge dracul, ca din nebăgarede seamă, slănina cu broasca pârlită din care curgea zeamăverde... - Drace, eu cu binele îţi spui, ia-ţi broasca şi du-tede-aici! - Pădurea-i a mea, lemnele îs ale mele, focul e al meu,broasca-i a mea. Cine prăjeşte broasca, slănină mănâncă. Cineprăjeşte slănina, broască mănâncă...” Îi ascultă Păcală bolboroseala. - Drace, fi cuminte, că nu-s în apele mele! Dai debelea! Atinge dracul din nou slănina, ce se rumenea frumos,cu broasca. Se supără Păcală. Când îi trage dracului una cuslănina peste ochi, îi crapă acestuia ochii. Începe dracul săurle ca din gură de şarpe. Sar dracii din iaz, buluc. - Ce ai, bă, ăsta micu’? Ce ţipi aşa? - Nimeni m-a orbit! - Atunci, de ce ţipi? - Dacă m-a orbit... - Cine te-a orbit? - Nimeni! Îl luară dracii de subţiori şi bâldâbâc! cu el în iaz. PunePăcală altă bucată de slană la prăjit. Nici nu termină bine 105

În care Păcalăun drăcuşor 106

se duce la moarăde mâncat, că se trezeşte cu al treilea drac, ăsta şi mai maredecât ceilalţi doi. - Bre omule, locu-i al nostru. Trebuie să ne plăteştivamă că stai aici. - Vamă, zici? Despre drepturile de proprietate vorbimmâine, pe lumina zilei, ca oamenii. Oricum, nu am nimica-ţi da. - Sufletul, dacă nu ai altceva, - Sufletul, pentru un foc de găteje!? Mai bine îţicânt! Şi scoase cimpoiul din sân şi începu să-i cânte. Când seopri din cântat, dracul abia mai putea sufla. Fără nici o altăvorbă, sări împieliţatul drept în iaz. Dormi Păcală liniştitpână la ziuă. Se spălă pe ochi şi pe dinţi cu apă din ploscă şiluă din nou hârleţul. Vine alt drac. - Mai sunteti mulţi? - Bre omule, hai sa ne înţelegem. Moara-i a noastrădin străbuni. A fost construită de un preot, om sfânt. Aveamare putere de la Ăla de Sus, nu i-am putut sta în faţă. Dupăce o murit, urmaşii lui s-or dovedit nişte stârpituri păcătoase,lipsiţi de har. Biserica de pe deal o ars, moara a rămas înparagină. De atunci e-a noastră. - Da’ acte tot nu aveţi! Ai văzut?! Aşa că-mi iau moaraşi-am plecat... - Unde ai plecat? - Păi, stăpânul meu, care este popă în satul de pestedeal, şi urmaş al popii de construi moara, îmi de-te cinci sacicu grâu să-i macin ceva făină. Eu mi-am zis: ce să tot umblucu căruţa, plimbând sacii la moară şi-napoi? Mai bine mutmoara în fundul curţii la biserică, să macin când îmi trebu-ie... Când auzi dracul una ca asta, pierii ca o nălucă. Începu 107

În care PăcalăPăcală să sape mai departe, dar nu mult. Iată un drac maimare şi mai urât! Până să vorbească cu Păcală, dădu câte opalmă fiecărui cal, de-i lăsă fără de suflare. Aici lui Păcală îisări muştarul! - Ptiu, drace, asta-i crucea! Ce-avuseşi cu bieţii cai?Acum m-am supărat de tot! Iau şi iazul cu moara, să le amîmpreună lângă biserică! Dracul nu prea crezuse ce-i spuseseră ceilalţi, dar acumvăzu că nu-i de glumă. - Stai, bre omule, cum o să ne muţi lângă biserică?Asta nu se poate! - Se poate, nu se poate, eu îmi iau moara şi plec. Şiiazul... - Stai, mă, nu lua iazul! Acolo ni-i palatul...Uite, îţimăcinăm noi frumos făina şi te lăsăm să pleci întreg. - Aha, s-o credeţi voi! După ce-mi uciseşi căişorii!?...Vrei să iau eu căruţa în spinare, cu saci cu tot, pe căldura asta?!Da’ ce, sunt sluga voastra? M-am hotărât, iau moara şi iazul!Dacă tot este să car ceva în cârcă... - Ho, hoooo...! Îţi umplu căruţa cu saci cu făină şicu mălai, să ai pe tot anul. Şi îţi ducem şi căruţa acasă! Mai cu hâr, mai cu mâr, primi Păcală. Vru dracul săia căruţa plină în spate, dar nu putu, aşa că mai chemă doidrăcuşori şi-i înhămă la căruţă. Căpătase dracul un respectdeosebit faţă de puterea lui Păcală, gata acesta să ia în spinarenu numai căruţa cu sacii, ci şi moara şi iazul pe deasupra!Cu tot cu palatul... Iar despre cimpoiul fermecat se vorbisetoată noaptea pe fundul iazului! Aşa că nu-l mai întrebă cefu cu cenuşa din saci... Pe când jucau popa şi preoteasa mai cu foc, bucuroşi căse făcuse ziuă iar Păcală nu se mai intoarse, numai ce începurăa urla câinii a pustiu. Nu numai câinii lui, ci toţi câinii din 108

se duce la moarăsat. Se opriră din joc şi ieşiră pe prispă.Cine intra în curte,mânând cu biciul de pe loitre doi drăcuşori negri şi spurcaţi?Păcală, cine altul?! Căzu preoteasa lată, de sperietură, iar popa începu a-şiface cruci uriaşe pe pântecele bombat. Asta-i cam speriepe draci, care se rupseră din hamuri şi o tuliră la fugă spreiazul lor. - Imi speriai căiuţii, părinte! - Ce-i asta, Păcală? - Mai nemica, ce să fie? Îţi măcinai nişte făină... - Şi cu dracii, ce fu? - Îmi omorâră caii, aşa că-i pusei în jug să-mi aducăsacii acasă. - Caii? Mi-ai ucis caii? se înecă popa de mânie. - Nu eu, stăpâne. Dracii! Plătiră şi gloabă, umplurăcăruţa cu saci, să tot ai până la anul... Da’ nu cumva te-aisupărat? - Nuuu... Cum o să mă supăr? trebui popa să-şi înghi-tă din nou mânia. Nici nu era el atât de supărat pe moarteacailor, cât pe faptul că Păcală se întorsese viu şi nevătămat dela Moara Dracilor. „Ce vremuri!? Ce vremuri!? Dacă nici pedraci nu mai păţi pune temei...!!” Îşi adună deci preoteasa de pe jos şi dispăru cu ea întindă. Se trezi preoteasa, dar întâmplarea nu rămase fărăde urmări. De câte ori îl auzea coana preoteasă pe Păcalăfluierând prin ogradă, o tăia plânsul! Popa trebuia sa facăceva cu argatul, numaidecât! 109

15 În care Păcală taie lemne ntr-o zi, numai ce o podidise iarăşi pe preo- teasă plânsul, iată că veni popa la ea şi încercă să o liniştească: - Stai, nu mai plânge. M-am gândit la ceva. Ia să-l trimitem pe Păcală după lemne în Codrul Fiarelor, sub munte. Nimeni nu a intrat acolo şi s-a întors viu, nici măcar lotrii. Dracii ăia erau cam mărunţei,de aia i-o fi dovedit Păcală, dar urşii din Codru sunt niştenamile nemaivăzute pe faţa pământului, cu colţii din fierşi ghearele din oţel. I-or face felul ticălosului de argat. Cezici? Preoteasa nu mai putu zice nimic, căci din plâns trecudirect în hohote de râs. Aşa că popa se duse de-l căută pePăcală. - Păcală, să te duci după un car de lemne. Da’ să-mi 110

taie lemneaduci numai lemn bun, de fag, cum se găseşte tocmai spremunte, în Codrul Fiarelor. - Mă duc, stăpâne. Îţi aduc lemne cum n-ai văzutîncă. Chiar acum! - Şi să nu-mi prăpădeşti boulenii, că-ţi iau capul! - Nu stăpâne, o sa vezi că o să fi mulţumit. Luă Păcală carul cel mare, înjugă patru boi la el şi plecăspre Codru. Drum lung şi greu. După o vreme se terminăşi drumul de coastă, noroc că găsi nişte poteci de animale,de putu intra în pădure... Dar ce animale or fi fost acelea!?Mergea cu carul pe potecă şi ar fi fost loc de încă un car,alături! Ajunse spre seară. Desjugă boii şi îi lăsă să pască, iar else apucă să doboare nişte fagi mari şi falnici, cum nu văzuseîn viaţa lui alţii. Nici nu-i doborî bine că, iată, se trezeştedinainte cu un lup cât un bou de mare. Ba chiar cât doi! - Hrrr, îţi mănânc un bou! - Stai, drace, cuminte, că mi-a dat popa boulenii îngrijă. Te pun să tragi carul în locul lui, şi nu ţi-o fi uşor... Lupul, nimica. Se repezi la un bou, îl sfâşie cât ai clipi şi-lînfulecă cu oase cu tot. Râgâi apoi sătul şi îi zise lui Păcală: - Plec acuma... - Pleci pe naiba! Cine-mi trage carul? Ia treci înjug! Lupul, nici gând. Dar când Păcală scoase cimpoiul dinsân şi-i zise o horă, jucă lupul ca turbat până năduşi de tot şinu-şi mai simţi picioarele. Când Păcală îi făcu semn să intreîn jug, se supuse blând, ca o mioară. Se puse Păcală să taie fagii doborâţi, să-i facă butuci uşorde urcat în car. Când colo, hop! un urs mai matahală. Câtvreo trei, patru boi puşi unul peste altul. - Omule, îţi mănânc boii! 111

În care Păcalălupul şi ursul 112

taie lemne - Stai, bre, cuminte, că te pun în jug în locul lor. Doarn-oi trage eu carul... Ursul, pas să asculte. Se repezi la boii rămaşi şi-i mâncăpe toţi, cât ai clipi. - Ai noroc, omule, că mi-s sătul acu’, aşa că te las cuviaţă. Să spui bogdaproste! - Ba să spui tu bogdaproste, ursule, că te pun numaiîn jug şi nu-ţi pun pielea pe băţ! Şi-i trase lui moş Martin o sârbă, de-i ieşi ursului pe nasboii mâncaţi. Se lăsă pus în jug, alături de lupul care abia maisufla de frică, blând ca un căţeluş. Puse Păcală butucii în car, înhămă jugul cu lupul şiursul şi porni spre casă. Nici de bici nu avea nevoie, le arătaanimalelor numai cimpoiul din când în când... Când intrară în sat, cam pe la miezul nopţii, hărmălaiade pe lume! Toţi câinii începură să latre şi să urle a pustiu.Vacile mugeau prin grajduri, porcii guiţau prin cocini, oilebehăiau prin ocoale... Şi deasupra hărmălăi se auzeau urletullupului şi mormăitul ursului, de băgară frica în oasele săte-nilor. Şi glasul lui Păcală: - Die, gloabă! – spre lup. Cea, lighioană! spre urs.Mânca-v-ar ciorile de slăbănogi, ia mai iuţiţi pasul, că ne-oprinde amiezii până să ajungeţi în grajd. Când văzu popa cine intră în curte, nici nu avu curajulsă iasă din casă, ci vorbi de după ferestre: - Să-mi duci animalele din curte, acum-acum! Biatapreoteasă s-a vârât sub pat şi nu vrea să mai iasă de acolo, iarbietele animale din grajd sunt moarte de frică! - Apoi, stăpâne, javrele astea de animale ţi-au mâncatboulenii. Drept este să tragă la jug în locul lor, toată viaţa! - Ba să-i duci înapoi în codru, minteni! - Da’ prost eşti, stăpâne! Au tras animalele astea la 113

În care Păcalăcar mai ceva ca cei patru boi. Dacă aş fi pus atâtea lemne peei, cred că-i prăpădeam pe drum. Cu animalele astea nu maiai treabă la jug cât îi trăi!... - Să mi-i duci şi să mi-i duci, chiar acum! Îţi porun-cesc! - Cum ţi-e porunca, stăpâne. Numai să nu dai peurmă vina pe mine că ai rămas fără animale de jug. Eu ţi-amadus alţii, dar dacă tu... Bine, bine, îi duc amu’ ia. Da’, te-aisupărat pentru boi? - Nu m-am supărat, nu m-am supărat! Numai pieicu animalele din ograda mea. Piei-ţi-ar şi numele pe unde leduci! Luă Păcală lupul şi ursul din jug şi îi scoase din sat.Stăteau oamenii ascunşi pe după garduri uimiţi, văzândlighioanele uriaşe ascultând de Păcală. Nu pricepeau cevroiau să însemne gesturile pe care Păcală le făcea înspre jeb.Dar animalele le pricepeau şi păşeau cuminţi în faţa lui, canişte vaci duse la ciurdă. Când ajunseră în marginea pădurii,Păcală le spuse: - No, acu sunteţi liberi să plecaţi. Dar dacă aud cav-aţi mai legat de oameni, vin să vă cânt o învârtită ce n-aţipomenit!Cică de atunci animalele uriaşe s-au dus pe alte meleaguri,de au început oamenii să vină să taie fără frică lemne dincodru. Cu timpul, tăiară mai tot codrul - dovedind că-sfraţi cu el - şi îi omorâră mai toate animalele. Dar asta numai este povestea noastră. 114

16 În care Păcală îl curăţă pe popă enise sfârşitul verii între timp, iar Păcală îşi vedea mai departe de argăţit. Pe preoteasă n-o vedea mai deloc, în schimb popa, de câte ori îl întâlnea, îl privea crunt pe sub sprâncene. Într-o zi, Păcală îl întreabă: - Ce ai stăpâne, de-ţi tot plouă şininge? Aş zice că eşti supărat pe mine... - De unde atâta supărare? Nici vorbă de aşa ceva.Numai câteodată mi se pare că oamenii din sat nu se bucurăcând mă văd... Uite şi blestematele astea de capre, se burzuluiel la caprele pe care Păcală le mâna spre poartă, să fie luate lapăscut. N-au pic de ruşine! Nu se bucură că-şi văd stăpânul,nici nu se pleacă, cu bună cuviinţă, în faţa sutanei melepreoţeşti! - Aşa, că bine zici, părinte. Nimeni nu mai are pic deruşine... 115

În care Păcală - Ştii ce, Păcală? Ia să faci tu caprele astea să se bucurecând mă văd, să se închine în faţa mea. Căci dacă nu, îţi camiei tu straiţa şi–ţi vezi de drum, să nu te mai văd prin ogradamea! - Asta ţi-e porunca, stăpâne? Apăi, le fac aşa cum zicitu. Or râde şi ţi s-or închina, cum zici... Şi îşi văzu de treaba. Sâmbătă se duse popa la slujba devecernie şi se întoarse mai spre seară. Când colo caprele, adu-nate toate ciopor, rânjeau spre el arătându-şi dinţii, iar cândpăşeau se plecau adânc spre pământ, bătând mătănii. - Ei, stăpâne, îţi place? întrebă Păcală care îl aşteptaîn poartă. Ia uite la ele, dragele de capre! Ce mai râd şi sebucură că te văd venind. Şi cum se mai închină la matale,văzând că te întorci sfinţit de la slujbă... - Să şti că aşa e, băi Păcală, zise popa uimit. Mareminune! N-am mai văzut aşa ceva... Ia să le văd mai îndea-proape!... Zicând acestea, păşi popa înspre capre. Nu trebui să seapropie prea mult să vadă, în lumina puţină a înserării, căceva nu este în regulă. - Bre Păcală, da’ ce-ai ologit bietele capre? Pasămite,Păcală tăiase buzele la capre, făcându-le să îşi arate dinţii dinfaţă de parcă ar fi rânjit de bucurie. Le tăiase şi câte un piciordin faţă, de păreau că se închină de câte ori făceau un pasînainte sau înapoi... - Îţi făcui numai voia, stăpâne. Cum altfel să-ţi râdăcaprele de bucurie şi să ţi se închine? - Ce fac acum cu ele? Nu pot sa le las să se chinuieaşa... - Păi, după cum ţi-e inima, stăpâne. Ce să facă bietelecapre dacă ţie ţi-era pohtă de zâmbete şi închinăciuni? Ţi le-ar fi făcut oamenii din sat, de bună voie. Fiecare are răsplată 116

îl curăţă pe popădupă inima pe care o arată celor din jur... Nu mai stătu popa să asculte predica lui Păcală. Ştia cecuvinte îl aşteptau... Dar nu făcu mai mult de trei paşi pânăcând întrebarea lui Păcală îi căzu după ceafă, ca o ploaierece: - Au te-ai supărat, părinte? Că uite, îmi ascuţii brişcade dimineaţă... Nu se opri popa să-i mai răspundă. Dar se zvârcoli toatănoaptea de supărare, mai ales când se gândea la cele şaptestârvuri de capră puse la sărat. Nu-i vorbă, e bună pastramade capră în toamnă, alături de o cană de must dulce, dargândul că avea să roadă toată iarna la pastramă îl umpleade scârbă... Şi nu mai trecură multe zile că Păcală îl prinse iarăşi...Era popa şi preoteasa în drum spre poartă, spre slujba deduminică, şi îl muşcă limba pe popă să strige la Păcală: - Păcală, auzi? - Aud, stăpâne. - Mergem la slujbă, la biserică. Să faci şi tu o zamăbună, cu mult mărar şi pătrunjel. - Fac, stăpâne, sigur că fac. O să-ţi lingi şi deş’tele... Se duseră popa şi preoteasa la biserică, în sfânta zi deduminică. Când se întoarseră, spre prânz, le chiorăiau maţelede foame. Îi aştepta Păcală în pridvor, cu halat alb strâns labrâu, cu prânzul gata. Masa era întinsă frumos cu pânzăalbă ca spuma, cu ştergare cusute cu fir de arnici. Deasupra,blidele de lut - smălţuite şi încondeiate cu cocoşul şi florile,şi lingurile din lemn de plop frumos cioplite aşezate alături...Mai mare dragul să priveşti! Înghiţeau cinstitele feţe bisericeştiîn sec, aşteptând castronul cu supă, dar tăceau să nu-l îmbiepe argat la alte drăcii... În sfârşit, aduce Păcală şi oala, din care se ridica o mi- 117

În care Păcalăroznă ca de nectar, şi le umplu blidele frumos, până-n buză.Lipăiră popa şi preoteasa supa ca nişte lupi flămânzi şi lacomi,spărgând oasele în dinţi şi sugându-le măduva. Al doilea blidîl goliră la pas, savurând fiecare înghiţitură. - Halal să-ţi fie, măi Păcală. N-am mâncat aşa zamănici la mama. Fără supărare, coană preoteasă... - Şi aşa de grasă şi gustoasă... completă preoteasa,privind pentru prima dată spre Păcală fără ură. Cu atâtacarne! - Îţi spusesei doară, părinte, că o să-ţi lingi deş’tele.Credeai că mă laud degeaba? - Aşaaaa... Prea bine, Păcală. Numai nu ţi-o lua în cap!Vezi-ţi de treabă şi vino din nou numai când te-oi chema. - Îmi dai şi mie un blid de zupă? - Să nu-ţi iei nasul la purtare, că se schimbă foaia! - Bine, bine, stăpâne... Să vă fie de bine! Şi se pregătisă iasă din tindă. - Du şi oasele astea la câini, arătă popa spre o farfu-rioară plină de oase din supă, supte şi roase cu sârg de popă,dar mai ales de preoteasă, care se omora după oasele cu zgârcimult. - La care câini? întrebă Păcală aiurit. După care dădudin mână şi ieşi afară să-şi vadă de treabă. Îl lăsă popa să plece, ştiind că Păcală se avea ca o mâţăcu câinii lui. După ce terminară de supt şi oasele din al trei-lea blid de supă, ieşi popa în pridvor şi începu să strige, cufarfurioara plină de oase în mână: - Băi Pătrunjel, Mărar băiatule! Ia veniţi voi la tata,să vă dea nişte oase... Hei, n-auziţi, lighioanelor? Ia veniţi lamasă, că doar nu vă chem la muncă... Câinii, niciunde. Intră popa la grijă. - Băi Păcală, unde-i Pătrunjel? Unde-i Mărar? Ai lăsat, 118

îl curăţă pe popăbre, poarta deschisă şi au fugit câinii în uliţă? - Da’ ce, au nevoie de poartă când vor să iasă în uliţă?!Dar n-au fugit niciunde, i-am pus de dimineaţa în zamă... - Cum aşa, ticălosule? - D’apăi n-ai poruncit tu să fac zamă cu Mărar şiPătrunjel? Eu am pus şi ceva leuştean, să-i dea gust... - Cum măi, tu ai făcut zamă din câinii mei? Eu ţi-amspus să pui verdeaţă... - Da’ de ce nu vorbeşti lămurit, părinte? Şi cine a maipomenit câini cu nume de verdeaţă? Nu-i vina mea, aşa cănu văd de ce te-ai supăra pe mine... Că doar te-ai supărat,nu?!... rânji Păcală ca un lup... - Aaa, nuuu, cum o să mă supăr?! luă de seamă popa.Da’ să-mi mănânc proprii mei câini... Vorbele astea le auzi şi preoteasa, tocmai ieşise şi ea peprispă să vadă despre ce este vorba. Aşa că se repezi de-şi de-şertă maţele peste pârleazul tindei. Popa i se alătură, aruncândfarfuria cu oase cât colo... Păcală privi la ei cu milă o vreme,apoi îşi cătă de treabă. Popa fu bolnav mai toată ziua, ba chiar mai toatăsăptămâna. Şi îi sângera inima la gândul câinilor; se trezeafluierându-i sau, când ieşea din casă, se aştepta să-i vadănăvălind spre el dând din coadă plini de bucurie, cu limbaatârnându-le de-un cot din gură... Uuuuh! Umblând aşa ca năuc prin curte, dădu prin grădină. Eraun loc mai jos acolo, mai mlăştinos – mai ales după ploaie.Şi cum se apropia toamna şi plouase în ultima vreme – cammult, mormăiau ţăranii temându-şi roadele – se înglodă popaîn drum spre chioşcul din fundul grădinii. - Băi, Păcală! Ia vino încoace! - Aici-s, stăpâne! - Păi bine, băi argate, asta-i treabă?! Uite cum mă 119

În care Păcalăumplui de tină! - Da’ ce cătai pe-acilea, părinte? Plouă în ultimavreme... - Aşa-i, plouă, da’ asta nu-i treabă. Suntem oameni,bă, sau vite, să merem prin glod? - Oameni, stăpâne! Numai vitele se-nglodează... - Aşaaa.... Ia să-mi faci tu un pod, Păcală, până înfundul grădinii, să nu mai călcăm prin glod. - Îţi fac, stăpâne, îţi fac şi pod. Până deseară-i gata! - Da’ şti ce gând îmi veni, Păcală? Când am mosafiri,alde boierul sau primarele, sau aga Mihalcea, să mai jucăm oşeptică... - Popa Prostu’... - Ce zici? Da, o cărticică, sau să gustăm o cană de vinla răcoare, de multe multe ori stăm în chioşcul din fundulgrădinii. Şi vreau să-i las să se minuneze şi ei de ce slugă isteaţăam eu parte. Ia să-mi faci tu un pod ca-n poveşti: când orcălca cu un picior să fie moale, când or călca cu celălalt, săfie tare... - Cam greu, părinte, se scărpină Păcală în cap, soco-tindu-se apoi pe degete. - Greu, uşor, să ştii Păcală că de nu-mi îndeplineştiporunca, îţi iei traista şi îţi cam cauţi de drum. Minteni! - Apoi, nu am zis că nu-ţi fac podul, stăpâne. Îl fac,îl fac aşa cum îl vrei matale. Numai mă socoteam eu... Uite,pe deseară nu-i gata, dar mâine în zori poţi păşi pe podul deţi-l doreşti... Un pas tare, unul moale! - Să vedem, Păcală. Numai să nu te lauzi... - Nu mă laud, stăpâne. Când nu ţi-am făcut eu pevoie? Numai să nu te superi iarăşi, că eşti cam supărăcios dela o vreme. Ţin mereu brişca ascuţită... - Nu mă supăr, argate. Să te văd de ce eşti în stare. 120

îl curăţă pe popă un pas 121

În care PăcalăŢine minte, ca-n poveşti! - Ca-n poveşti, părinte. O să-i meargă buhul podului ,o intra chiar în poveşti... Şi matale cu el, că l-ai poruncit... Plecă popa, lăsându-l pe Păcală măsurând, bătândţăruşi... Intră popa puţin la grijă, cine ştie ce îi mai coceaticălosul de argat? Când amintea de brişcă, nu era a bună...Parcă îi părea popii oleacă rău de porunca ce o dăduse...Nu-l mai văzu toată ziua pe argat, dar în zori, cine îi băteaîn geam? - Scoală, părinte, să vezi minune! Ca-n poveşti, cumai poruncit! Ieşi popa în cămaşa de noapte, cu ciubotele trase înpicioarele goale. - Ho, hoooo, Păcală, că nu dau turcii... Ce-ţi veni? - Păi, nu-ţi zisei că te plimb pe pod de dimineaţă?!Poftim de te plimbă! Merseră în grădină, unul după celălalt, Păcală în faţăcălcând ţanţoş. În fundul grădinii era o potecă proaspătîntinsă, cu pământul bine bătut şi cu pietriş mărunt de râupresărat deasupra, mărginită cu flori proaspăt sădite. PorniPăcală pe cărare spre chioşc, urmat de popă. Pe la mijloc, seopri popa uluit. - Bre Păcală, e chiar aşa cum ţi-am poruncit eu! Unpas moale, unul tare... - Da’ nu-ţi spusei aşa, stăpâne? Crezi că-mi vorbeştegura singură? - Să vezi ce s-or mira tovarăşii de şeptică... - Popa Prostu’... - Cum? Da, de cărţi... Ia s-o chem şi pe coana preo-teasa, să se minuneze şi ea! Se întoarse nu peste multă vreme trăgându-şi preoteasadupă el. Ea ţinea încă ochii închişi, să nu se trezească. Dar 122

îl curăţă pe popăcând începu să calce pe cărare, un pas moale – unul tare,făcu ochii cât cepele. - N-ai minţit, părinte. Chiar aşa este... Am crezut căiarăşi a făcut ticălosul de argat vreo drăcie. - Hmm, hmm, mârâi Păcală. - O să mă plimb toată ziua pe podul ăsta. Şi o să-lchem şi pe boierul, şi pe aga, şi pe... în chioşc, la o cană cuvin. - Aşa, aşa, părinte, să-i chemi până vin ploile detoamnă şi îngheţul, că nu se ştie cât mai ţine podul... - Cum adică? De ce să nu ţină? - Apoi, mi-e c-o putrezi. O începe să pută, n-or maivrea să vină în grădină... Pe popă îl tăie teama la inimă. - Ce vorbeşti, golane? Cum o să pută podul? Cum osă putrezească? - Păi dacă stă în mâl!? Cât are să reziste? Doar nule-am afumat, nici în sare nu le-am pus... - Pe cine, bre? - Oile, pe cine dară? Din ce crezi că ţi-am făcut po-dul? Popa îşi băgă barba în gură, în timp ce preoteasa se lăsăuşurel cu dosul pe potecă. Pe moale... - M-ai lăsat şi fără oi! şopti popa. - Mi-o fost teamă că n-or ajunge. A trebuit să pun şinişte vaci... - „aaaaaahh! răcni popa. - Te-ai supărat, părinte? Ai vrut pod de poveste, aşa îlai. Când calci pe spinare, e tare; când calci pe burtă, e moale.Cum vroiai altfel, stăpâne? Popa privi holbat la brişca lui Păcală, cu care acestacioplea liniştit un băţ. Apoi se întoarse, o apucă de-o aripă, 123

În care Păcalăca pe-un copil, pe preoteasa care plângea mocnit, şi dispăruspre casă târând-o după el. - Doamne, proşti sunt... dădu Păcală amărât dincap, privind în urma lor. 124

17 În care Păcală îşi vede de drum tătură popa şi preoteasa mai toată noaptea să cântărească lucrurile. Turma era dusă, la fel câinii, boii, vacile, caii, caprele, soacra... Preoteasa nu se putea opri din plâns, popa tremura şi-l apuca un zăduf de la inima... Copilul lor, un prunc nătâng de vreo şapte ani, de-abia-i auzeai glasul, suferea şi el deexploziile de mânie sau de plâns ale părinţilor. - Trebuie să-i facem vânt, că ne mănâncă şi nouăcoliva. Numaidecât! - Cum să facem, părinte? Orice am încercat, a scăpatticălosul, parcă-i frate cu Necuratul. Şi cucul o cânta în nuculnostru când o face nucul mere... - Cucul... Asta e! Trebuie să ne cânte cucul! - De unde cuc, părinte? întrebă preoteasa pufnind-o plânsul. Săracul părinte a început să-şi piardă minţile de 125

În care Păcalătulburare… Nu am auzit cuc în satul ăsta nici în primăvară,d-apoi acum, în toamnă? Şi la noi în grădină nu s-a pomenitcuc de când mă ştiu... - O să se audă acum! Te sui tu în nuc şi cânţi precumcucul. Doar ştii cum să faci, nici nu-i greu. Iar eu l-oi chemape Păcală, i-oi da simbria şi l-oi trimite pe cale. Ne scăpămde el! - Aşa o fi... se arata preoteasa mai puţin încrezătoare.Prea ieşiseră toate împotriva lor până atunci. De ce ar ieşiacum pe vrerea lor? Dar preotul o îmbărbătă cum putu, dupăcare o ajută să se caţere în nuc. Se urcă preoteasa cu chiu cuvai, cu grijă şi chin, până mai sus, să se ascundă bine printrefrunze. Când miji soarele, începu să cânte cu glas răguşit, căîngheţase sudoarea pe ea şi o luase frigul; uitase să pună obundă pe spinare... - Cu-cu! Cu-cu!... - Cu-cu! Cu-cu!... Ieşi popa fuguţa din casă. - I-auzi, Păcală. Cucul! - Ai zis ceva, părinte? - Tu n-auzi? Cântă cucul! Chiar în mărul nostru! arătăpopa spre nuc. - Cucul? În toamnă? - O fi unul mai târzior...Vreun cuc tomnatec. - O fi... Şi bătrân... E cam răguşit, săracul. Se apropie Păcală de nuc şi privi în sus. Nu zări nimic,nucul era frumos şi des nevoie mare. - La ce te uiţi, Păcală? Hai să-ţi dau simbria, să te poţiduce... - Simbrie, zici? Chiar îmi dai şi simbrie?... - Îţi dau, îţi dau! Să nu zici că-s hapsân... - Asta nu de la mine ai auzit-o, stăpâne! Oamenii din 126

îşi vede de drumsat au zis-o... - Lasă asta. Ţine aici o pungă cu bani, şi să auzim debine... Da’ ce faci cu lemnul ăla? - Ia nimica, părinte. Numai că n-am văzut la viaţamea cuc tomnatec, îmi ziceam să-l văd pe ăsta până n-oipleca. Şi să văd ce ouă face... - Stai mă, stai binişor! Nu da cu lemnu’... Nu da... Zvârrr! aruncă Păcală cu lemnul în nuc. Căzu preoteasadin cracă în cracă şi buf! de pământ. Ca uşa în pădure, casoacra mai deunăzi... Şi, ca şi uşa şi soacra, rămase biatapreoteasă lată, fără suflare. - Arăcan de mine, mi-ai omorât nevasta! - Ce nevastă, părinte? Cuc tomnatec, cam răguşit!Umblaţi cu şoalda, hei! Acum uite ce-ai făcut, ţi-ai omorâtmândreţe de preoteasă... - Ticălosule, te tai! - Apoi, stai aşa, părinte! Te-ai supărat cumva? - M-am... de loc, argate. De loc... Rămase popa şi fără nevastă. Oamenii în sat dădeaunumai din cap, prea cădeau toate belele pe capul popii dela o vreme. - De hapsân şi ticălos ce este! O da bunul Dumnezeusă se ducă... Acum, ei nu erau prea departe de adevăr. Întorcândpovestea pe toate feţele, ajunsese popa să-şi spună că dacăPăcală nu se dă dus, singura lui scăpare este să-şi ia câmpii.Asta numai dacă îi era nasul mai drag decât bruma de lucruricare îi mai rămăsese. Îşi pregăti, deci, de drum pe tăcute, în întunericul nopţii,să nu prindă de veste ticălosul de argat. Puse cu grijă într-unsac cele mai preţioase lucruri pe care le avea: câteva evangheliişi cărţi sfinte, vechi, scrise de mână pe pergament fin de viţel, 127

În care Păcalăfrumos încondeiate şi iluminate cu mână de artist, avândcoperţile legate în aur şi argint bătute în pietre – o avere care-lcostase o groază de bani. Nici arhimandritul nu avea aşa ceva!Mai puse în sac odăjdile şi obiectele sfinte pentru slujbă, başcavreo două icoane sfinte aduse tocmai de la Sfântul Munte.Şi ceva haine, să umple sacul. Mai puse apoi ceva merindeîntr-o traistă. Duse sacul şi traista în tindă, după care se dusede sculă copilul încetişor, să nu-l sperie. - Scoală, fiule, că plecăm. - După mama? - Doamne fereşte! Scuipă-n sân! Îmbracă-te repedecu straiele astea, da’ păzeşte să nu faci zgomot. Ticălosul acelade Păcală are urechea fină... Nici nu ştia săracul popă câtă dreptate avea! Auzise Pă-cală pregătirile popii şi pândise pe la ferestre. Bănuia el că vaîncerca popa să fugă, prea rămăsese cu ograda goală. Aşa căvăzu când popa trase sacul în tindă şi se duse să-şi trezeascăcopilul. Fără a pierde nici o clipă, se strecură Păcală tiptil întindă, dezlegă sacul şi aruncă din el boarfele şi lucrurile deslujbă, ba chiar şi câteva din cărţi, de se vârî el în locul lor.Puse deasupra ceva straie şi aşteptă în linişte. Când se înapoie popa, văzu el sacul dezlegat, dar se gândică se jucase mâţa cu sfoara. Legă sacul la loc şi îl aburcă înspate. Doamne, că greu mai era! Nu se gândise că ceasloavelepot fi aşa de grele... Îndemnă pe copil să ia pe umăr traistacu mâncare, ieşiră tiptil din tindă, coborâră treptele de lapridvor şi ieşiră pe poartă. Se bucura popa acum că nu maiare câinii, l-ar fi dat de gol... Şi se îndepărtară de sat. Abia când trecu dealul lăsă popainima să i se umple de bucurie. - Am scăpat, copile! Am scăpat de Păcală! - Da? 128

îşi vede de drum pe mal 129

În care Păcală Şi merseră ei ce merseră, aşa, mai toată ziua. Când numai putea, punea popa sacul jos să-şi tragă sufletul. Păcat că-iprăpădise sluga caii, gândea uneori, pe urma gândea că oricumnu i-ar fi putut lua, Păcală dormea doar în fân, sub car. Ar fiaruncat din cărţi, dar erau scumpe şi sfinte, cu ele spera el săîşi refacă averea. Avea să dea câteva arhimandritului, poateşi vreo icoană sfântă de la Athos, să-i dea o altă biserică, înalt sat, să i se piardă urma... Ajunse spre seara la un râu, la vad. De obicei apa nu eraadâncă, dar cu ultimele ploi dinspre toamnă, mai crescuse.Aşa că, pe la jumătatea râului, sacul începu să intre în apă. - Ridică, sacul, părinte, că se udă cărticelele! Era popa să scape sacul din spinare când auzi glasul carepărea să vină din văzduh. Privi cu grijă în jur: nimeni! - Ai zis ceva, taică? îşi întrebă fiul, care păşea în urmalui. - N-am zis, tătuca. Tu parcă ai zis ceva... - Ia treci în faţa mea! Mai merseră câţiva paşi. - Saltă sacul, părinţele, că se udă ceasloavele! Se întoarse popa, gata să alunece pe pietrele lucioase.Nimeni in urma lui. Doar sacul... - N-auzi, bre părinte, saltă sacul! Se udă lucrurilesfinte, şi-i păcat. „Să şti că-i Sfântul Dumitru din icoană!”, se încredinţăpopa, vorbind în gând. „Călugărul de mi-a dat-o spuneacă-i sfinţită şi face minuni, dar nu l-am crezut. Doamne, dănumai bine!” Păşi cu grijă până la mal, ţinând sacul cât mai sus.Ajuns acolo îl puse cu grijă pe pământ, după care se apucăsă se închine sacului. Trase şi copilul lângă el, în genunchi,să bată împreună mătănii. După câteva rugăciuni, spuse cu 130

îşi vede de drumo patimă ce nu o mai simţise de mult, din tinereţe, desfăcusacul şi dădu să scoată icoana, s-o sărute. - Mulţam, stăpâne, că m-ai scos! scoase capul Păcală.Era sa mă năduş acolo... Şi ud la picioare... Da’ ce-ţi veni săte închini sacului, ca la sfinţi? Popa căzu jos – nici putere să răspundă nu mai avea. - Păi cum, părinte? Să pleci tu aşa şi să mă laşi singur,slugă fără stăpân?! Ţi-am spus doar că ţi-oi sluji cinstit, pânăo cânta cucul, sau până ne-om pierde nasul vreunul dintrenoi. Gata să dai nasul? Brişca-i tocmai bună... - Nu, nu... Ba chiar mă bucur să te vad, o să aibă cinecăra sacul, că-i tare greu... - Atunci, l-oi căra eu, numai să-mi spui unde. Aaa,dar văd că aveţi ceva merinde, că eu uitai să-mi iau... Aprinse Păcală iute focul şi se puse pe mâncat. Copilulmai ciugulea câte ceva, dar popa stătea mofluz într-o parte,gânditor. La urmă zise: - Hai să ne culcăm acuma, sunt rupt de oboseală.Mâine avem drum lung şi greu. Păcală, treci tu pe malul apei,că eşti mai tânăr şi nu te trage curentul aşa de tare. Copile,tu stai aicea, lângă mine. Îi ghici gândul Păcală, dar nu zise nimica. Se lungi pemalul apei, cu popa într-o coastă. Şi se prefăcu adormit într-o clipă. Popa închise şi el ochii, obosit. Dar peste noapte seridică Păcală ca o umbră, luă copilul popii şi-l puse în locullui, la marginea apei, iar el se culcă de partea cealaltă, în loculacestuia. Şi acum stătu liniştit, aşteptând să se facă ziuă. Se trezi popa mai spre ziuă, pe când fuioare de ceaţă seridicau din râu, iar spre răsărit mijeau umbre roşiatice. Dădubrânci lui Păcală, bâldâbâc! in apă, să scape pe vecie de ticălos!Pe urmă se culcă împăcat. Copilul adormit se duse drept lafund, fără a mai striga, şi-l luă apa... 131

În care Păcală - Scoală, părinte, că se face ziua! Ziceai ca avem drumlung... Sări popa ca ars. Păcală lângă foc, voios. - N-ai murit? - N-am murit. De ce sa mor? - Te-am împins în râu... - Rău ai făcut, părinte, că ţi-ai ucis copilul. Mă rugasede cu seară să-l las pe el la mal, să privească luna în oglindaapei... Începu popa să plângă domol. Pierduse totul, iar acumîşi omorâse şi copilul. Îl bătuse Dumnezeu pentru inima luirea, nu cu bâta, şi acum rămăsese singur pe lume şi sărac. - Te-ai supărat, părinte? - M-am supărat, Păcală... - Îţi tai nasul, cum ne-a fost învoiala! - Nu mi-l tăia, că nu mai am de nici unele. Fie-ţi milăde mine. - Nici ţie nu ţi-a fost milă de toţi acei oameni pe carei-ai batjocorit. La unii le-ai tăiat nasurile, la alţii câte o pielepe spinare... Ultimii doi, înaintea mea, mi-erau fraţi! - Îmi pare rău, Păcală. M-o bătut sfântul Dumnezeu,iartă-mi tu! - Nu pot, părinte. Nasul ţi-l iau, că aşa ne-a fostînţelegerea. Şi să nu uiţi cât îi trăi! Îşi scoase brişca şi-l crestăla nas, chiar acolo, pe malul râului. Scoase apoi o năframă,să oprească popa sângele cu ea. - Nu mi-a mai rămas nimica... Poţi să-mi tai şi gâtulde-acuma, Păcală, tot nu mai am pentru ce trăi. - Poate doar ca să te împaci din nou cu Dumnezeuşi cu oamenii. Oamenii nu-s răi, dacă te întorci în sat şi îţiceri iertare, te-or ierta. Mai poţi face bine în viata asta... - Să şti că ai dreptate. Mă duc înapoi, Păcală. Mai 132

îşi vede de drumam cărţile. Le-oi vinde şi cu banii oi ajuta satul. M-or ierta,poate. Se ridică popa, luă sacul cu cărţi în spinare şi porni înapoispre sat prin apa râului. - Saltă sacul, părinţele, strigă Păcală, vesel, în urmalui. Să nu ţi se ude odorul! După care porni voios pe malulrâului, la vale. Popa trecu vadul cu grijă. Avea dreptate Păcală, nutrebuia sa ude lucrurile preţioase din sac. Era calea lui spremântuire, spre inima oamenilor. Pe mal puse sacul în iarbăşi privi peste râu după Păcală, care se pierdea în luncă, flu-ierând. - Scoate-mă afară, tătucă! auzi ca prin vis glasulcopilului din sac. Era soare şi cald, mirosea a iarbăproaspătă, iar cântecul păsărilor umplea cerul. Viaţa erafrumoasă, avea de ce s-o trăiască... 133

18 În care Păcală visează frumos e zice că într-o zi, mergând aşa pe drum, se întâlni Păcală cu alţi doi călători, un popă şi dascălul acestuia. - Saru-mâna, părinte. Doamne- ajută, dască-le. - Să fi şi tu sănătos, drumeţule, răspunse popa binevoitor. Da’ncotro? - Ia, drept înainte în urma nasului, cum se zice....zâmbi Păcală. Dar domniile voastre? - Spre satul vecin. S-o prăpădit părintele Gherasim,Dumnezeu să-l ţină la dreapta sa, iar Mitropolia nu a numitîncă un alt preot. Nu se face să lăsăm bieţii oameni fără cu-vântul lui Dumnezeu. Până una-alta, slujesc la ambele biserici,la noi în sat şi în satul acesta vecin. - Să vă dea Domnul sănătate, părinte, că mare binele faceţi acelor oameni. D’apoi, acum nu-i sâmbătă, ce slujbă 134

visează frumosai a le face? - E parastasul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, sfinţiia căror hram îl poartă biserica unde mă duc. O să le ţin sluj-ba de hram şi o să le cer să-şi plătească zeciuiala la biserică,precum se cuvine. - Asta o fi mai greu, sfinţia ta, se amestecă şi dascălulîn schimbul de vorbe. Ziceau ţăranii că au dat o dată zeciuialaanul acesta... - Or fi dat, dar nu mie! Să meargă să-şi ceară baniiînapoi de la Gherasim, hohoho... - Odihnească-se el în pace! zise Păcală. - Cum? Da, da, sigur... - Şi când o numi mitropolitul un nou părinte, o vreaşi el zeciuiala... zise Păcală, gânditor. - Fiule, eu asta nu am de unde să ştiu. Dar nu-i păcatsă dai la biserică, căci dai lui Dumnezeu. O da Dumnezeuînapoi, îndoit! - Văd că sfinţia ta eşti un astfel de om darnic luiDumnezeu, de-ţi dă înapoi îndoit... zise Păcală. - Hm... Slujesc şi eu cum pot... mormăi popa privindpe sub sprâncene spre călătorul cel străin. O fi râzând deel? - Da’ cum de bateţi drumurile pe jos, ca ţăranii? - S-o frânt trăsura când să plecăm, explică dascălul.De aceea am plecat aşa de târziu. De-acum ar fi trebuit săfim în satul vecin, aşa ne-o prinde noaptea în pădure... - Lasă, că Domnul ne va păzi! zise popa cu credinţă.Dar tu, drumeţule, cum de eşti aşa de târziu pe drum? - Pentru mine nu-i târziu, explică vesel Păcală. Eusunt nou prin locurile astea, nu ştiu drumurile. Nu mă grăbescniciunde, nu trebuie să fiu niciunde la noapte. Dacă ajung însat, mă va omeni vreun suflet de creştin dându-mi mas peste 135

În care Păcalănoapte. Dacă nu, voi dormi în fân, sau în pădure. Şi de mineare grijă Sfântul! clipi din ochi spre popă. „Cam vesel drumeţul ăsta...” gândi popa. Merseră ei aşa împreună, vorbind între ei pentru a maiscurta din drum, până ajunseră în pădure. Soarele cam scă-pătase între timp, aşa că nu peste multă vreme, pe sub cupoladeasă a copacilor începu să se întunece. În scurt timp trebuirăsă se oprească, umblau de-acum ca orbeţii... - Ce facem acum? întrebă popa, care nu mai dormiseîn pădure. - N-ai nici o grijă, părinte, zise Păcală. Uite aici unluminiş. În câteva clipe avem şi un foculeţ. Aşa! Vom aşteptaaici zorii, noaptea nu mai este aşa de lungă. Putem şi dor-mi... - Da’ ce-om mânca? întrebă popa. Dascăle, ai pusceva în traistă? - Numai un pui de mi-l dete badea Stan să-l ducşogorului Alexa... - I-oi duce alt’dată. Să fie primit! Şi altceva? - Numai atât. Nu m-am gândit că ne-o prinde noap-tea pe drum... - Dar tu, străine - Mie nu mi-a dat nimeni să duc nimic, nimănui,zâmbi Păcală. Zi-ceam să trag la o casă de gospodari, măomeneau ei cu o cină... Când n-am, n-am, şi postesc întruDomnul. - Aha! No, nu-i bine. Lui popa îi e foame, are postul rostul lui,deşi el postea mai puţin... Puiul e cam mic, dacă îl împartecu ceilalţi nu-i ajunge nici pe-o măsea. Dar şi să-l mănâncesingur, să se uite ceilalţi doi în gura lui, nu se cuvine... - Ştiţi ce, fiilor? Dacă împărţim puiul, rămânem toţi 136

visează frumos Care pui? 137

În care Păcalătrei nemâncaţi. Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea fiecăruiadin noi un vis minunat, şi al cui vis o fi mai frumos, al lui săfie puiul. Ce ziceţi? - Ce putem zice?! mormăi dascălul trist. Nu eraprima dată când popa îl păcălea, dar nu i se prea putea puneîmpotrivă. - Prea bine, părinte, încuviinţă şi Păcală. Dacă o vreaDomnul să postesc, oi posti. Dacă mi-o da un vis frumos, oimânca puiul... Se culcară toţi trei în jurul focului. După vreo câtevaceasuri se scoală popa şi trage de dascăl. - Scoală, dascăle! Scoală şi pe străin. Se sculă dascălul, se sculă şi Păcală. - Ei, aţi visat? întrebă popa vesel. - Am, răspunseră ceilalţi doi. - Bine. Să vă spun eu mai întâi visul. Se făcea că măchemase Dumnezeu sus, în Rai. Ieşise Sfântul Petru cu cheiaatârnată de gât înaintea mea, de mă pofti înăuntru şi măpuse la o masă mare şi bogată, alături de alţi sfinţi şi sfinte.Aduceau îngerii bucate minunate, nici la masă la Împăratulnu poţi vedea aşa ceva. Totul în tăvi şi farfurii şi căni din aurstrălucitor, bătute în pietre de mărgărit. Iar alţi îngeri cântaudin harpă şi pe voci minunate cântece de slavă lui Dumnezeu.Era aşa de frumoasă muzica aceasta şi mirosea atât de frumos,încât m-am trezit şi mi-am spus că trebuie să fac tot ce îmistă în putinţă ca visul să devină aevea. Ei? Ce ziceţi? Aşa cămi se cuvine puiul? - Păi, stai să ne spunem şi noi visul... îndrăzni Păca-lă. - Da, sigur. Zi, dascăle! - Păi, şi eu ca şi sfinţia ta. Tot aşa, se făcea că fusesemchemat şi eu în Rai la petrerea aceea mare. Numai că eu 138

nu eram la masă, ci eram căpetenia îngerilor care aduceaumâncare şi băutură la masă. Eu eram cel ce hotăram ce să seaducă la masă... - Aha. Cred că recunoşti singur că visul tău nu esteaşa de minunat ca al meu! Ce era sa zică dascălul? Doar el mânca o pâine din mânapopii, iar pâinea nu era chiar neagră... Ducă-se puiul! - Da’ tu, străine? îl întrebă popa pe Păcală, mai multsă nu-şi găsească vorbă că nu-i drept. - Păi stai să vezi. Am visat şi eu ca şi voi, precis viselenoastre vin de la Domnul! Am visat că eram în faţa porţiiRaiului, şi numai ce veni Sânpetru cu cheia de gât. Şi cânddeschise poarta, văzui masă bogat împodobită, plină de bucatealese, şi te văzui pe sfinţia ta, părinte, stând la masă printresfinţi şi sfinte, gata să te apuci de mâncat. Şi-l mai văzui pedascăl căpetenie peste îngeri, hotărând ce mâncare să se aducăla masă şi ce nu, gata să guste din bucatele de pe tăvile dinaur ce treceau prin faţa lui... Numai că Sânpetru nu mi-a datvoie să intru înlăuntru! Îmi zise: „Du-te, păcătosule, înapoipe pământ! Nu-i de tine masa asta aleasă şi bucatele cereşti.Ţie ţi se cuvin puii şi alte mâncăruri de dulce, nesfinţite.Roagă-te Sfântului Duh să te miluiască pentru greşelile tale.Amin! Şi mă repezi jos din Rai...” - Aaa... Deci, recunoşti şi tu, străine, că visul tău nu-iaşa de bun ca al meu. - Recunosc, părinte. Vis aşa de minunat ca al sfinţieitale de mult nu am auzit! - Bine. Dascăle, dă-mi traista cu puiul, căci Domnulmi l-a dat mie, dându-mi cel mai frumos vis... - Păi, părinte, traista e goală. Nici urmă de pui! - Care pui? întrebă de colo Păcală. ăla de-l mâncaseşieu? Păi, văzându-vă pe voi în Rai, la masă mare cerească, 139

În care Păcalămi-am zis că ce vă mai trebuie vouă pui, ă-ţi veni sătui deacolo. Şi mai era şi porunca lui Sânpetru, să mănânc puide dulce. Ceea ce am şi facut, trezindu-mă pe pământ. Amadus şi rugăciuni Sfântului Duh, şi mai te rog şi pe sfinţia ta,părinte, să-mi citeşti nişte acatiste. Poate-oi sta şi eu cândvaalături de sfinţia ta la o masă bogată în Rai, să mă bucur debunătăţile cereşti... Şi cum între timp mijise de ziua, îşi luă Păcală cuviin-cios rămas bun, văzându-şi de drum. Iar popa se uită cruntîn urma lui. - Cum zicea trenţărosul ăla că-l cheamă, dascăle?- N-o zis, sfinţia ta, zise dascălul uns pe inimă deîntâmplare. Dar tare îmi vine a crede că era Păcală... 140

19 În care Păcală îşi află nevastă olindă aşa Păcală ţara în lung şi în lat, în- dreptând ticăloşiile făcute de unii sau de alţii, sau pedepsindu-le, după merit. Trecură câţiva ani între timp, flăcăul devenise fecior, pe urmă bărbat în toată legea. Numai un loc nu-şi găsise, neoprindu-se prea mult pe niciunde, deşi prilejuri nu lipsiră. Până într-o zi, când Păcală se hotărî să se însoare, săintre şi el adică în rândul lumii. Găsise el o fătucă frumuşicăşi harnică, aşa, după inima lui. Tatăl ei îi dădea şi ceva zes-tre, să nu înceapă viaţa cu mâna goală, şi nu punea vină luiPăcală că el nu avea decât hainele de pe el. Stătuse Păcală însatul acela mai multă vreme, îl ştiau acum toţi sătenii ca omvrednic şi harnic, mereu cu râsul pe buze, dar serios în toateîntreprinderile lui. E drept că nici nu fusese nevoit să-şi arateadevărata măsură... 141

În care Păcală Aşa că se înţeleseră ei şi făcură nunta. Totul mergeabine, Păcală era mulţumit de nevastă, dar parcă nu era totulca în Rai. Îi cam plăcea muierii să vorbească... Şi vorbea, şivorbea... Lui Păcală nu-i păsa prea mult, era şi el vorbăreţ dinfire, dar nevasta vorbea nu numai când trebuia, dar mai alescând ar fi fost mai bine să-şi mai tragă puţin sufletul, cum sezice. Nici nu prea asculta la ce zice Păcală, vorbea mai multsingură. Şi una, două, era în vecini, la alte muieri. Uita sămai vină pe acasă... Într-o zi Păcală nu mai răbdă. Îi spuse cu frumosul.Nimic! O rugă – nici vorbă! Să se ia cu palmele pe muiere,nu-i stătea în fire. Aşa că-şi încercă drăciile. Umblând elaşa pe câmpuri, găsi într-o zi nişte ouă de dropie. Pasăreaalergătoare începuse să se cam rărească, vânată şi fugărită deoameni, aşa că mulţi nu ştiau ouăle ei mari, cam de două-treiori cât un ou de gâscă, pătate să dispară prin iarba în care îşiducea traiul. Luă el două ouă şi le ascunse la subţioară. Apoise duse acasă, se sui pe cuptor şi aşteptă să-i vină nevasta,dusă ca de obicei pe la vecine. - Aoleo, aoleo... începu să se vaite Păcală de cum ovăzu că întră pe uşă. - Ce ai păţit, bărbate? sări ea, curioasă. - Ia, mai nimica... Aoleo! - Hai spune-mi ce te doare. Să dau fuga la babaRada... - Ba nu, stai, nu te du! Să nu spui la nimeni, că-ilucru mare! - Nu spui, dacă aşa vrei tu. Da’ spune-mi măcar mie,că-ţi sunt nevastă credincioasă... - Mărie, că aşa o chema, Maria, Mărie, eu ţi-aş spune,dar tu te apuci să spui vecinelor, şi ştii cum se zice: dacă ştiueu, ştiu numai eu; dacă ştie şi muierea, ştie tot satul... 142

îşi află nevastă - Nu vorbi cu păcat! Oi fi vorbind eu cu vecinele, darnu mi-oi spune secretele bărbatului. Spune-mi, că nu mă potţine de curioasă. - Mărie, tu mă vinzi vecinelor, de-o râde tot satul denoi. Mai bine nu-ţi spun, câteva zile şi trece, pe urmă totulva fi bine... - Păcală, dacă nu-mi spui, eu pită şi sare cu tine n-oimai mânca alta! Să nu ai tu încredere în mine, nevasta ta luatăcu cununie!? De-mi faci supărarea asta, eu îmi fac şi felul! Că hâr, că mâr, nu avu Păcală încotro. Nevasta erahotărâtă să nu-i dea pace până nu-i spune. Aşa că îi şopti cufereală, privind cu grijă spre ferestre: - Uite ce este, tu muiere. M-am născut eu aşa, cu unblestem. Aşa este la tot neamul meu, poate de la tata Noieîncoace. Noi nu suntem ca alţi oameni, la care păcatele şirăutăţile li se adună în inimă şi suflet, şi când or fi la MareaJudecată o să-i tragă în Iadul veşnic. Ci, la noi toate păcatelese adună la subţiori, iar când se adună cât se adună, ies afarăca nişte ouă. Şi ouăle astea clocesc şi din ele ies Ducă-se-pe-Pustii. De la neamul nostru au ieşit toţi dracii de-or umplutlumea, căci numai spurcaţii din Iad sunt cei prăvăliţi deDomnul din Rai.” - Ce vorbeşti tu, bărbate?! N-am mai auzit aşa cevapână acum. - Nici nu o să mai auzi. Acum mi-or ieşit mie ouăle,uită-le aici, şi îşi deschise cămaşa şi îi arătă ouăle mari şi pes-triţe, nemaivăzute, la subţiori. Sunt aproape clocite şi draciivor să iasă, de aceea mă doare aşa... - Şi ce ne facem cu dracii de-or ieşi? - Păi, nu facem nimica. Or să vrea ei să se ţină dupănoi, să strige „mamă” şi „tată”, dar noi să avem pregătită nişteaghiazmă şi tămâie, să-i afumăm, şi atunci fug pe pustie... 143

În care Păcală Începu Maria să se frământe în jurul lui Păcală - Aoleu, Păcală, fusei la lelea Suzana şi uitai să-i ceroloi de candelă. Nu ştiu unde-mi fuse mintea. Mă întorcîntr-o minută... - Tu Mărie, să nu spui la nimeni, că va fi rău denoi... - Nu spun, nu spun... şi fu afară pe uşă ca o vijelie. De venit nu veni Măria, ci starostele satului, însoţit depopă şi de jandar, peste vreo două ceasuri. Satul zumzăia caun cuib de viespi afumat. - Ce faci, Păcală? - Ia, pe-acasă... Aştept nevasta, mi s-o dus în vecinidupă oareşce oloi... - Cum ţi-s ouăle? - Bune, slavă Domnului! Au ouat găinile ceva desperiat, chiar am pregătit un coş să-l iau la târg... - Nu de ălea vorbeam. - Ahaaa.... privi Pacala şugubăţ. Nici de ălea nu măplâng. Cu ajutorul lui Dumnezeu om avea şi ceva prunci laanul... Da’ ce, s-a plâns de ceva muierea? Că nu mi-o găsitvină până acum... - Taci, golane! Vorbeam de ouăle de drac! - Ouă de drac? Cine a auzit de aşa ceva? - Tot satul a auzit! L-am adus şi pe părintele, să afu-măm casa, să fugă spurcaţii de aici. Da’ şi tu să pleci, că nefaci satul de minune! - Despre ce vorbeşti, nea Mitrule? Ce-ţi veni? Ceafumare, ce ai cu noi? - Să nu minţi, auzi!? Auzisem eu vorbe despre tine,că vorba umblă, dar te vedeam om harnic, la locul lui, şi amzis că-s vorbe de oameni răi. Dar acum chiar nevasta ta aducemărturie împotrivă-ţi! 144

îşi află nevastă - Nu te lua după gura muierilor, staroste, că ştii ce sezice: limba lor e mai lungă decât părul, numai mintea-i maiscurtă... Nu v-am dat prilej să mă bănuiţi, am crezut că deacum mă cunoaşteţi cine-s eu... - Păcală, eu te-aş crede, dar Măria jură pe cruce că avăzut ouăle. Ce să-ţi fac? - Care ouă, ălea de sub cloşca? Şi săltă cloşca, lăsândsă se vadă vreo şase ouă albe şi roşii, amestecate, dar şi douăouă mari, pestriţe. - Ăstea sunt! dădu popa cu aghiazmă pe ele. Chiarcum o zis Măria. - Astea-s ouă de dropie, zise jandarmul, care mai ieşeadin când în când pe câmp, la vânătoare. - Chiar aşa, încuviinţă starostele, care văzuse şi el câteceva la viaţa lui. Şi-atunci, ce vorbeşte Măria? - Nu-ţi spusei să nu te iei după tot ce spune guramuierii? Plecară cei trei liniştiţi. Pe drum începură să linişteascăsătenii... Numai Măria veni acasă neagră de supărare. - Nu-ţi spusei să nu spui la nimeni nimica? o luăPăcală din uşă. - M-ai minţit! M-ai făcut de râs la toate vecinele, niciuna nu vrea să mai vorbească cu mine! Asta o durea cel maitare... - Lasă, femeie, că-i bine şi aşa. Acum nu mai ai ceumbla cu vorbe, că tot nu te mai crede nimeni. Ne-om vedealiniştiţi de viaţa noastră-n doi şi ne-o fi bine! - Ba nu, că m-ai făcut de râs! - Mai bine era să fie adevărat? Să ne fi alungat din satcu câinii? Lasă muiere, hai să facem pace! Dar pace nu avură. Cel puţin înainte Măria era prinvecini, lăsa urechile lui Păcală să se mai odihnească. Acum 145

În care Păcalănevasta 146

îşi află nevastăîl toca de dimineaţa până seara. Ba începuse să-l şi ocărască.Se zice că trăieşti cu omul frumos la vorbă, care-ţi zice vorbedulci şi drăgăstoase, ca la sânul Domnului. O bucăţică demămăligă rece înmuiată în zeamă te satură. Dar cu cel răula inimă, care îţi zice numai vorbe de duşmănie şi ură, nicicozonac cu unt nu-ţi pică bine. Aşa că Păcală începu să-şi plângă zilele când colinda liberşi vesel prin lume. Se pregăti, deci, de plecare, făcând toatecele pe de-a-ndoaselea. Se duse într-o zi cu carul să aducă ceva fân de pe coastă,aveau ei un loc acolo. Îi zise Măria: - Auzi, Păcală? O să treci cu carul prin faţa caseilui Dumitru a lui Ionuc. Să-i ceri lelii Floarea un ac pentrumine. - Îi cer, sigur că-i cer. - Da’ vezi să nu-l pierzi, cât eşti de tolomac. De la ovreme toate le faci ca neoamenii, mâncate-ar necuratul! - Nu-l pierd, n-ai grijă. Îl pui bine. Se întoarse spre seară, cu carul plin de fân. - Mi-ai adus? - Ţi-am adus. - Nu l-ai pierdut? - Nu l-am pierdut. L-am pus acolo, cu grijă, în fân. - Unde-n fân? În car? Aoleo, prostălăule, da’ n-ai auzitvorba aceea: să cauţi acul în carul cu fân?! E dus acul... - Păi, unde era să-l pun să nu-l pierd? - Trebuia să faci şi tu ca oamenii, să-l înfigi în pieptla cămeşă. - Aşa o să fac data viitoare! Nu trece multă vreme şi se duce Păcală l-alde Faur,ţiganul de ţinea covălia satului, să repare un fier de plug. Seîntoarse acasă cu cămaşa ferfeniţă, fără fier. 147

În care Păcală - Ce drăcie ai mai făcut, mânca-te-ar ciorile de tăn-tălău?! îl lua nevasta de la poartă. Unde-i fierul?” - Apoi, l-am lăsat la nevoile, că uite ce mi-o făcut!arătă el spre cămaşă. - Da’ ce neghiobie ai făcut? - N-am făcut decât ce mi-ai spus tu să fac. Am pusfierul în piept la cămaşă, da’ n-a vrut să se înfigă. Tot rupeacămaşa şi cădea în drum. L-am lăsat acolo, ciorilor... - Doamne, că prost eşti! Eu ţi-am spus să pui acul înpiept, nu fierul. Fierul trebuia să-l iei în spate, ca tot omul. - Tii, că bine zici! Aşa o să fac data viitoare. Da’hotărăşte-te şi tu ce vrei, nu mă tot bolunzi!... Îl chemă naşul pe la ei într-o zi, iar la plecare îi dăduun câine să le păzească ograda. Acum Măria auzi de departecă vine, după gălăgia din sat, şi ieşi în poartă. Păcală veneacu un câine mort în spinare, cu cămaşa ferfeniţă la spate, cuspatele zgâriat şi însângerat. - Ce naiba mai este şi asta? răcni Măria la Păcală. - D-apăi n-ai zis să-l iau în spate? N-a vrut nicicumsă şadă, a început să mă zgârie şi să mă muşte... A trebuit să-lstrâng de gât să-l potolesc... - Şi-acum ce facem cu un câine mort? Tu eşti nebun?Ce nu l-ai legat de gât cu un capăt de sfoară, frumos, să-i daibucăţele de pâine şi să-l chemi după tine: cuţu, cuţu? - Să şti că ai dreptate! se plesni Păcală cu palma pestefrunte. Aşa oi face data viitoare... Dar data viitoare o făcu şi mai de pomină. Râdea totsatul în urma lui, aşa că Măria, după ce dădu ochii cu el, fugiîn casă să nu dea ochii şi cu megieşii. Păcală venea pe uliţătrăgând în urma lui prin praf o tablă de slănină legată cusfoară. Tot la câţiva paşi se oprea, arunca câteva bucăţele depâine şi striga slăninii: „cuţu, cuţu, hai-da după mine! 148

îşi află nevastă Nu mai stătu Măria să-l lămurească pe Păcală ce a făcutrău de data asta. Îl aştepta în pridvor cu o desagă în carepusese toate lucrurile lui Păcală. - Să pleci de-aici! Pâine şi sare împreună n-om maimânca din ceasul acesta! - Plec, nevastă. Să şti că plec. Nu-i nici un bai că numai mâncăm împreună pâine şi sare, că tot nu aveau gust,cu gura ta cea rea. Mai bine flămând şi singur, decât sătul cureaua. Şi să rămâi sănătoasă. Roagă-te lui Dumnezeu să-ţidea o inimă mai bună şi o limbă mai puţin ascuţită, că-i fimereu singură şi nefericită, iar la bătrâneţe ţi-o fi greu... Şi plecă Păcală în drumul lui. Nu ştiu dacă Dumnezeuîi dădu Măriei putere să se schimbe, căci năravul răudin fire cu greu se lecuieşte. Poate doar numai SfântulDumnezeu să-l lecuiască, în bunătatea lui. 149

20 În care Păcală îi judecă pe alţii ra, cică, un om sărac, dar sărac de nu i se lega nimica. Aşa că se hotărîse el într-o zi să plece în lume, doar doar o face cumva ceva, să i se mai schimbe norocul. Multe de-ale gurii nu avu el să pună în traistă aşa că, după ce termină toate merindele, pe când se aflaîntr-un târg, trase la un gospodar. - Creştine, dă-mi şi mie ceva să mănânc, căci pe bunulDumnezeu, sunt gata să-mi dau sufletul de foame. Eu nu ambani a-ţi da, dar te-o milui Cel Sfânt! - Haide înăuntru, om sărman, şi prânzeşte cu mine.Uite, am fiert nişte ouă, le-om mânca împreună şi-om aducelaudă lui Dumnezeu pentru bucatele puse pe masă. Mâncară ei împreună, apoi îşi luă omul nostru rămasbun, mulţumind încă o dată pentru mila arătată de gospo-dar. 150