În care, Păcală, autor Nick Sava

îi judecă pe alţii - Să ştii, creştine, că nu voi uita niciodată bunul făcutde tine. Şi după o viaţă, dacă m-o ajuta Dumnezeu cel Sfânt,voi veni să-ţi plătesc ouăle. - Du-te, române, în drumu-ţi. De-i vrea să-mi plăteştişi vei avea cu ce, mi-i plăti. Dacă nu, zi bogdaproste şi să fieprimit. Plecă omul nostru în lume. Şi, cu ajutorul lui Dumne-zeu, i se întoarse norocul. Întră el ucenic la un rotar, apoideveni calfă, iar din calfă meşter. Îşi deschise propria rotărie,se însură... După ani şi ani, iată că i se făcu dor de casa undevăzuse lumina zilei. Îşi vându rotăria şi casa, îşi luă nevastaşi cei trei copii cu care îl dăruise Domnul şi porni spre satulnatal. Când trecu prin târgul cu pricina, zise nevestei: - Musai să caut pe binefăcătorul meu! Când am fost lagrea nevoie mi-o arătat milă, acum vreau să plătesc parte dindatorie. Restul i-l va plăti Domnul, când îl va lua la dreaptaLui. Se duse omul nostru aţă la casa târgoveţului. Îl găsi acasă,puţin îmbătrânit, cu burta ceva mai mare... - Bună ziua, creştine! Îţi mai aduci aminte de mine?îl întrebă omul, râzând bucuros. Se uită gazda la vizitator. Om sănătos şi bine hrănit,îmbrăcat în straie curate şi scumpe, cu trăsură la uşă ca ne-gustorii. De brâu îi atârna punga plină... - N-nuuu... Nu-mi amintesc...” - „Acum mai bine de zece ani m-ai omenit cu unprânz... - Aha! îşi aminti omul care, probabil, nu făcuse preamulte fapte bune la viata lui. Nişte ouă... Vreo cinci... - Aşa-i. Pentru mila şi omenia de-mi arătaşi, te-amamintit mereu în rugăciunile mele. Uite, m-o ajutat Dom-nuţul Sfânt şi acum am cu ce-ţi plăti. Aici scoase punga de 151

În care Păcalăla cingătoare şi vărsă în palma aspră un galben de aur. Să-mispui cât am a-ţi da. Dar lucirea aurului îl umpluse pe târgoveţ de lăcomie.„Să plătească dacă are de unde!”, îşi zise el în gând. - Păi, jupâne, numai vreo două mii de lei... - Cum două mii de lei? Îţi râzi de mine? Or fost cinciouă - Or fi fost doar cinci ouă, dar ia fă socoteala. Dacăpuneam ouăle alea sub cloşcă, îmi ieşeau cinci puicuţe. Fiecarear fi început să facă ouă, o groază de ouă. Dacă puneam ouăleacelea din nou sub cloşcă, mi se umplea curtea de găini. Şitot aşa, timp de zece ani! Aş fi vândut găini la târg, şi ouă, aşfi făcut o groază de bani. Pe puţin două mii de lei...” - „Jupâne, nu da cinstea pe ruşine. Am mâncat cinciouă, am venit să le plătesc cu omenie. Am vândut rotăriasă mă trag acasă cu ai mei şi am luat pe ea şi pe casă douămiare. Munca mea pe zece ani! Şi acuma vrei tu să îi dau pecinci ouă? - De nu mi-i dai de bună voie, vom merge la jude-cată! Şi îl dădu în judecată. Avea târgoveţul acela ceva rudămai îndepărtată judecător în târg. Se duse la el şi îi dădu dar,să fie sigur că la judecată îi va ţine parte. Omul nostru era străin în acel târg, dar află şi el ce şicum. Se încredinţase că nu are el multa speranţă în dreptateade la judecată, aşa că acum umbla el amărât, ştiind că se vaduce toată munca lui pe apa Sâmbetei. Iată că vine un om la el, un ţăran. Era Păcală, care senimerise şi el în târg, şi auzise tărăşenia. - Nu fi necăjit, om bun, îi zise el omului în nevoie.Te-oi apăra eu la judecată. I-om dovedi noi cumva... - Cum să-i dovedim, dacă judecătorul e omul duş- 152

îi judecă pe alţiimanului meu? Of, of, cum a întors Dumnezeu inima aceluiom, că înainte arăta inimă de creştin. - Nu ştiai că galbenul este ochiul dracului? Dar nu-ţi fă griji. Dă-mi mie împuternicire să stau în locul tău lajudecată, şi tu vezi-ţi de drum. - Şi dacă nu i-oi dovedi? - Paguba mea să fie. Oricum nu ai ce pierde... Teînvoieşti? Cum să nu se învoiască? De-te omul nostru împuterni-cire lui Păcală, îi mulţumi şi el şi familia lui de mii de ori culacrimi în ochi pentru binele făcut, şi a doua zi erau cu toţiiîn drum spre satul lui natal. Primeşte Păcală chemare la judecată, dar nu se duce.Iacă, după câteva zile mai primeşte una, cu ameninţarea c-orveni jandarmii după el dacă nu-şi arată faţa. Se duce Păcalăde data asta fuguţa. - Ce, bă, ţărane, de ce nu ai venit când te-am chemat?întrebă judecătorul posomorât. Hai să terminăm gâlceavaasta, că mai am şi altele de făcut... - Să mă ierţi, măria ta judecătorule. Veneam şi primadată, dar nu am putut. Tocmai pusesem nişte orz la foc, lafiert, şi nu puteam lăsa oala până nu se fierbea bine orzul.Îmi trebuia numaidecât să-l semăn, mă aşteptau semănătoriiîn câmp... - Ce să semeni? se holbă judecătorul. - Orzul, nu-ţi zisei? Cum s-o fiert bine, cum l-amdus... - Să-l semeni? Omule, eşti nebun? Cum o să semeniorz fiert? Crezi că dacă eu sunt de la oraş, nu ştiu nici măcaratâta? Cine a mai auzit de aşa ceva? Ce putea să mai iasă dinorzul fiert? 153

În care Păcală - Apoi, domnia ta, nu-ţi fie cu supărare. Cine a maiauzit pui ieşind din ouă fierte? Şi uite că duşmanul meu vreabani pe aceşti pui... Eu de ce n-oi culege recoltă de la orzulfiert de-l semănai? Râseră toţi cei aflaţi în sala de judecată, chiar şi jurii.Râse mai puţin judecătorul, dar nu avu încotro şi trebui să-şitrimită ruda acasă cu mâinile goale, dând dreptate lui Păcală.Dar nu-l iertă pentru asta! Aştepta acum să se ivească vreoocazie să îşi râdă de el... Se întâmplă că nu mult după întâmplarea această depomină să vină o bătrânică cu ceva făină la târg, s-o vândă.Veniseră de la Împărăţie să-i ia birul, iar ea nu avu cu ce plăti.Dacă nu plătea într-o lună, îşi pierdea căsuţa şi bucăţica depământ, de rămânea pe drumuri, muritoare de foame. Oamenii din sat săriră s-o ajute şi ei cu ce putură, darpână la urmă nu fuseseră în stare decât să adune ceva făină.Băbuţa adusese acum făina la târg s-o vândă. Îi trebuia musaiun galben, să-şi acopere datoria. Venise ea, deci, de dimineaţă şi se puse la intrarea în târg.Pusese pe jos un ştergar alb, frumos împodobit, iar deasuprafăina frumos cernută. Şi aşteptase cumpărătorii. Numai cănu apucase ea să vândă nici un pumn de făină: se stârnise cadin senin o vijelie şi îi împrăştiase toată făina, amestecând-oîn colbul târgului. No, acuma ce sa facă biata bătrânică? Se duse la judecător să dea vântul în judecată. Tot nu maiavea ce face alta... Ştia că făina nu o mai poate vedea înapoi,dar măcar s-o ierte judecătorul de bir! Oamenii prin târg începură a vorbi despre bătrânică şidespre judecata ei cu vântul. Toţi erau de părere că bătrânaîşi pierde timpul degeaba. Cum poţi da vântul în judecată?Mai mult, era greu de bănuit că judecătorul se va punerău cu stăpânirea pentru o babă săracă şi nenorocită... Dar 154

îi judecă pe alţiijudecătorul se gândea că dacă nu dă o judecată s-o scape pebabă, s-ar putea trezi cu târgoveţii în cap. Ce să facă? Ce săfacă?... şi îşi aminti de Păcală! Ia să-l pună pe ţăran să judecevântul! Să se pună el rău cu Domnia, sau cu târgul. Şi trimisedupă Păcală. - Păcală, data trecută ţi-ai dovedit isteţimea şi inimaîndreptată spre dreptate. De aceea, îţi poruncesc să facidreptate şi acestei bătrâne. Stătu Păcală şi se gândi, se socoti, pe urmă o întrebăpe bătrână: - Mătuşico, unde ţi-ai măcinat matale făina de-opierduşi în târg? - Apoi, domnule judecător, la noi în sat sunt douămori. Una este pe vale, lângă iaz, e mânata de apa din scoc.Cealaltă este sus pe deal, o mână vântul. Dar aceea făină mi-au adus-o oamenii din sat, gata măcinată. Nu ştiu unde aumăcinat-o, măria ta. - Şti ce, mătuşă? Vino matale mâine şi adu şi pe ceidoi morari. Uite aici o hârtie cum că să vină, că dacă nu,trimit jandarii după ei! A doua zi veni băbuţa însoţită de cei doi morari, aşa cumporuncise Păcală. Întrebă Păcală pe morari: - Să-mi spuneţi voi, cinstiţi morari, de la ce aveţi voimai multe foloase, de la ploaie au de la vânt. Spune tu maiîntâi! - Păi, să ştiţi dumneavoastră jupâne judecător, că euam mai mult folos de la ploaie. Eu am moara jos, lângă iaz. Cucât plouă mai mult, cu atât e iazul mai plin. Ridic stăvilarulmai mult şi se învârte roata morii ca sfârleaza! Când plouămai puţin, mai ales dacă bate şi vântul, e mai greu. Apa îniaz scade, iar roata abia se învârte...” - Aşaaa... Acum, zi tu! 155

În care Păcalăîn târg 156

îi judecă pe alţii - Mie îmi aduce mai mult folos vântul, măria ta. Cucât bate vântul mai tare, cu atâta se învârte roata mai iute.Atunci macin mai mult, am câştig mai bun. Când plouă emai greu, oamenii nu prea vin la moară. Ş-apoi, drumul pecoastă spre moară e cam alunecos... - Mătuşă, se întoarse acum Păcală spre bătrânică,ia spune-mi matale, în ziua când ai pierdut făina ploua, oribătea vântul? - Ba bătea vântul, bătu-l-ar Dumnezeu drăguţul, călăsă femeie bătrână şi săracă în nevoie! Ca vijelia o bătut, nicinu am avut timp să mă adun... Dar de plouat nu a plouatnici o picătură. - Deci, în timp ce femeia asta avea pagubă mare de lavijelie, morarul de colo avea mare câştig. I se învârtea roataca morişca şi făina curgea cu spor. Nici nu a plouat, să ţinăoamenii acasă! Galbenii i se adunau în chimir ca niciodată!Drept e ca el să plătească dauna bătrânii. Să împartă darulprimit de la Dumnezeu, căci de la el vine şi vântul şi ploaia,cu cea care a avut pagubă de pe urma acelui vânt. Să-i deapăgubitei un galben! Iată aşa făcu Păcală dreptate bătrânicii, fără a supăra penimeni. Morarul cu moara de vânt cam mormăi el; deşi îşiaminti că aşa şi fusese, avuse câştig bun în acea zi de pomină.Dar aşa e omul: nu dă cu dragă inimă altuia ce-i intră lui înjeb. Cu dreptate sau fără dreptate, fiecare consideră că lui ise cuvine mai mult decât celor nenorociţi din jurul lui. Nua spus, doară, şi Domnul că celui ce are i se va da mai mult,iar celui ce nu are i se va lua şi ce are? Ce vine ţăranul ăsta dejudecător să strice legea? Dacă ştia, ar fi încercat să-l cumpere,cum e bunul obicei la români... Ba, dacă te gândeşti bine,un judecător nu se mulţumeşte cu un galben, poate nici cuzece! Mai bine un singur galben babei! Şi cu această judecată 157

În care Păcalăse linişti şi el, ba chiar îşi regăsi zâmbetul... Totuşi, dacă ne gândim bine, supărat fu judecătorul,căci îl dovedise din nou Păcală, arătând că înţelepciunearomânului e mare când are inimă şi minte să o folosească.Aşa că judecătorul nu fu prea supărat când îl văzu pe Păcalăplecând din târg, în drumul lui... Iar târgoveţii rămaseră cu sentimente amestecate. Sebucurau pentru bucuria bătrânicii, se minunau de isteţimeajudecătorului necunoscut, erau amărâţi că ei rămâneau pecap tot cu judecătorul cel necinstit şi lipsit de har, dar maiales îşi puneau nădejdea că bunul Dumnezeu le va da şiromânilor, cândva, judecători cinstiţi, cu simţul dreptăţii.Cândva, odată... 158

21 În care Păcală se ia după gura lumii junse într-o vreme Păcală argat la un popă. Nu era om rău popa, aşa că între el şi Păcală era pace şi înţelegere. Popa era bucuros de munca pe care i-o făcea Păcală, de nu trebuia să îşi bată capul de nimic în afară de slujirea bisericii din sat, iar Păcală era bucuros că eracinstit şi preţuit pentru munca pe care o făcea. Dar pentru că Rai nu există pe pământ, nici traiul luiPăcală nu era întru totul lipsit de neajunsuri. Ele veneau maiales de la plăcerea popii să bage, unde era nevoie - dar mai alesunde nu era - tot felul de pilde, aforisme, ziceri din popor, dinBiblie, sau din propriul lui cap, care de multe ori se potriveauchiar ca nuca în perete. Şi asta nu o spunea aşa, o dată pe zi,ci de câte ori deschidea gura, de ajunsese bietul Păcală să i seacrească de înţelepciunea altora ca de mere pădureţe. Încer-case el să-l facă pe stăpân să îl mai lase în pace cu poveţele 159

În care Păcalăînţelepte, dar pas să reuşească! Ba, parcă asta îl lămurise pepopă că lui Păcală îi cam lipseşte înţelepciunea şi are nevoieneapărat de poveţele lui. Aşa că nu scăpa nici o ocazie să oşi facă. Văzând aceasta, îşi zise Păcală că venise timpul să îşicam caute alt stăpân. Dar până atunci, se hotărî să-i dea şi elnişte poveţe popii, că poate i-or prinde bine... Îl trimise într-o zi popa, cu toate poveţele de rigoare,până la moară să macine un sac cu grâu. Acum, sacul nu eraplin, iar Păcală uitase să-l întrebe cam cât grâu pusese în sac.Aşa că, întrebat de morar cam cât grâu are în sac, să poatăacesta lua uiumul după cum se cuvenea, Păcală trebui să deadin umeri. - Nu ştiu, nea Avrame, că nu eu am pus grâul în sac.Dar mă duc înapoi să-l întreb pe părintele, el o fi ştiind. Suntînapoi cât te-ai şterge la ochii. Se duse Păcală înapoi până acasă, în sat, şi îl întrebă pepopă de grâu. - Două baniţe, Păcală. Numai două baniţe. Dar aidat bineţe oamenilor pe drum? Căci vorba bună numai bineaduce, iar vorba rea ne umple de scârbă şi urâciune. Maimulte muşte aduni cu o lingură de miere decât cu un butoide oţet. Şti cum se zice: „Bună ziua, căciulă, că stăpânul n-aregură!” Aşa că să faci bine să vorbeşti cuviincios oamenilor pedrum... - Bine, părinte, aşa oi face. Dar ce să le spun? - Dar nu te-am învăţat eu ce să spui? Aşa să spuiîntotdeauna, cum mă vezi şi pe mine spunând. - M-ai lămurit, stăpâne. Aşa oi face! Pleacă Păcală pe uliţă spre moară. Nu departe de poartapopii trece pe lângă locul unui om. El, ajutat de toata familia,ba şi de câţiva vecini, semăna locul proaspăt arat cu grâu. - Două baniţe! strigă Păcală din uliţă. Numai două 160

se ia după gura lumiibaniţe! - Ce zici, Păcală? - Numai două baniţe! - Ce-ti veni, bă? se supărară semănătorii. Poate vreisă sărim şanţul la tine! Noi de ce ne muncim aici, să vedemrăsărind numai două baniţe de grâu, numai pentru că unprost aşa ne meneşte?! - Apoi, vecini dumneavoastră, nu vă supăraţi. Aşami-o zis părintele să vă spun când vă întâlnesc... - Las’ că vorbim noi şi cu popa, să te înveţe să nemeneşti de rău! - Dar ce trebuia să spun? Să urez la alţii cum se cuvine,să nu mai supăr megieşii. - Să ne fi urat aşa: „Să vă dea Dumnezeu spor! Să maiaveţi ce băga în pământ şi altădată!” Ai priceput? - Am priceput. Aşa oi face. Şi spor la muncă. Pleacă mai departe Păcală. Iată că se întâlneşte cu un micalai de oameni ducând un mort în coşciug, într-o căruţă, sprebiserică. Oamenii trişti, femeile bocind pe cel dus. - Să vă dea Dumnezeu spor, oameni buni! Să aveţi cebăga şi altădată în pământ! Uitară oamenii de bocit, săriră la Păcală să-l bată. - Staţi, oameni buni, ce aveţi cu mine? Nu fac altcevadecât să îndeplinesc porunca părintelui. - Lasă că ajungem noi minteni la biserică, îl spurcămnoi şi pe el. Păi cum, băi ticălosule, să ne meneşti să ne moarăşi alţii dragi, să îi băgăm în pământ înainte de vreme? N-ammai auzit până acum aşa ceva! - Dar ce era să vă spun, oameni buni? Învăţaţi-mă,să nu mai supăr şi pe alţii. - Să fi spus: „Odihnească-se în pace! Să-i fie ţărânauşoară!”, şi să fi aruncat un pumn de ţărână pe coşciug... 161

În care Păcalădin uliţă 162

se ia după gura lumii - Bine, aşa oi face data viitoare. Şi rămâneţi cubine! Se îndepărtă Păcală de ei, bucuros că scăpase nebătut.Iar bieţii oameni plecară cu mortul mai departe spre biserică,înjurând printre dinţi pe păcătosul de popă... Mai spre marginea satului, trecu Păcală prin dreptul uneicurţi. Aici, gospodarul chemase un vecin să-i taie porcul, eraucu toţii adunaţi în jurul focului de paie care pârlea şoriculporcului după tradiţia românească. Se opri Păcală, iar dupăce adună un pumn de ţărână de pe uliţă, intră în ogradă şiaruncă ţărâna pe porc. - Să-i fie ţărâna uşoară! Odihnească-se în pace! ură elcuviincios. - Bă, tu îţi baţi joc de noi?! Poate vrei să te luam pesus să te aruncăm în uliţă! - Dar cu ce am greşit, oameni buni? întrebă Păcală,privind cu grijă la măcelarul care strângea îndârjit cuţitul înmână. Aşa mi-a poruncit părintele, să dau bineţe oamenilorpe lângă care trec… - Părintele? Popa să-si vadă de altarul lui, să nu trimităsluga să batjocorească oamenii! spuse încruntat măcelarul. - Lasă că vorbesc eu cu popa, dau eu ochii cu el! Dacănu i-o place ce i-oi spune, numa’ lasă! zise şi gospodarul - Dar spuneţi-mi, ce trebuia să spun, gazde bune. - Să ne fi spus cuviincios să îl mâncăm sănătoşi, cutoată familia. Sau mai bine să-ţi fi văzut de drum, decât săne fi batjocorit… - Bine, mulţumesc pentru sfaturi. Şi să vă dea Dum-nezeu sănătate! Plecă mai departe Păcală, spre moară. Nu ieşi bine dinsat şi iată că vede un om tras afară din drum, după o tufă,făcându-şi nevoile... 163

În care Păcală - Să-l mânci sănătos, vere! strigă Păcală la el din drum.Cu toată familia ta! Bietul om, prins cu izmenele în vine, nici să se ridice nuputu, ci încercă să se ascundă mai bine în tufe. - Ai noroc că nu pot veni la tine să te tai, ticălosule!Da’ ce, suntem pretini, sau am făcut vreodată glume împre-ună? Să-ţi fie ruşine! - Te-am supărat cu ceva, om bun? Nu am făcut altadecât ce mi-a poruncit părintele... - Popa?! Îl tai! Tot cu Dumnezeu în gură, dar uite cee în stare să-şi înveţe sluga să spună! - Ce trebuia să spun? Poate părintele a vrut să-şi râdăde mine... Spune-mi tu ce trebuia să spun. - Nu trebuia să spui nimic, asta trebuia să spui. Să fitrecut pe drum făcându-te că nu mă vezi. Sau, dacă tot ziciceva, strigă „Huideo, nesimţitule!”... - Bine, aşa oi face. Nu-ţi mai strig huideo, te las acumsă-ţi vezi de treabă... Plecă Păcală mai departe. Ajunse la moară. Aici, doioameni se luaseră la ceartă, gata să sară unul la celălalt labătaie. - Huideo, nesimţiţilor! strigă Păcală la ei de depar-te. Se uitară cei doi unul la altul, după care săriră amândoiasupra lui Păcală, să-l ia la bătaie. Mai bine n-o făceau, căciPăcală dădu cu uşurinţă cu ei de-a dura prin praf... - Ce-aveţi, bre, cu mine? Ce săriţi la bătaie? îi între-bă. - Păi dacă ne dai cu huideo... Şi ne faci nesimţiţi...Cine te-a învăţat să faci aşa? - Părintele, cine altul? - Aha! Chiar am treabă cu părintele, îi zic eu vreo 164

se ia după gura lumiidouă să mă pomenească! Vii şi tu, vere? îl întrebă pe cel cucare era gata să se bată. - Vin, şogore. E timpul să-i spună cineva vreo douăpopii, prea îşi bagă nasul pe unde nu-i fierbe oalele... - Dar ce trebuia să vă zic, vericilor? - Să ne fi lăsat în pace, să nu te bagi între noi, căcinoi ştim mai bine ce avem de împărţit. Sau să fi încercat săne vorbeşti frumos, să fi încercat să ne împaci. Să fi intratîntre noi, cu vorbe bune... - Mulţam dumneavoastră, aşa oi face data viitoare. Îi zise Păcală morarului cât grâu era în sac, aşteptă pânăi se măcină grâul, apoi plecă spre casă cu doi săculeţi, unulcu făină şi celălalt cu tărâţe. Când ajunse acasă şi deschiseportiţa să intre în ogradă, iată că sare în uliţă câinele popii şise ia la bătaie cu un câine vagabond ce tocmai trecea. TrântiPăcală sacii în uliţă şi se vârî între câini să-i despartă, cuvorbe frumoase şi împăciuitoare. Sar câinii pe el, să-l rupă şialta nu, de trebui să dea cu ei de pământ. Fugi câinele popiischelălăind în ogradă, în timp ce celalalt câine o rupse la fugăpe uliţă cu coada între picioare. - Doamne, Păcală, dar ce-ţi veni să te bagi între ei?întrebă popa peste gard, uimit. Şi au venit la mine tot felulde oameni, numai minunăţii am auzit... - Ştii ceva, părinte? Nu am făcut decât să-ţi urmezpoveţele, ale tale şi ale altora. Dar cine se ia după gura lumii,nu ajunge departe. Câte bordeie, atâtea obiceiuri, şi unorale place de popă iar altora de preoteasă. Să şti de la mine,poveţe bune necerute dau numai cei care nu sunt în staresă dea exemple bune. Vorbele se pierd în vânt ca şi colbul,numai faptele rămân în urma noastră! Iar matale cam rămâicu bine, părinte, şi roagă-te lui Dumnezeu să pună şi har învorbele tale, căci poveţele dumitale sună a tigvă goală... 165

În care Păcală Privi popa în urma lui Păcală. Se spune că de atunci aînceput să vorbească mai puţin, vorbea numai când i se cereapovaţă şi atunci o dădea numai după temeinică judecată. Şică îi povăţuia pe oameni să lase faptele să vorbească în locullor... Dar oamenii din sat îşi povestiră unul altuia despre cuml-a lecuit Păcală pe popa de spus vorbe cu tâlc şi povestea s-arăspândit în tot locul printre români. Mult timp după aceearomânii făceau mai mult dar se lăudau mai puţin, nu caacum... Se zice chiar că ardelenii de atunci judecă fiecarevorbă înainte de ai da drumul să zboare din gură, căci vorbaeste ca pasărea, o dată scăpată e greu de prins înapoi... 166

22 În care Păcală coace pită olindând aşa Păcală, ajunse într-o zi la un han. Stând şi bând el o cană de vin rece, să spele la vale tocana călugărească servită de hangiu, trăgea cu urechea la vorbele celor din jurul lui, să-şi mai treacă din vreme. Iată că doi ţărani, care sugeau şi ei nişte vin, vorbeau despre întâmplări din satul lor. - Bre, păcat de Simion, săracul, zicea unul dintre ei,mai trecut şi cu faţa mohorâtă. Vrednic şi cuminte, leat cumine, da’ uite că a ajuns de râsul satului. - Ce să facă, săracul, dacă o iubeşte pe Floarea? răs-punse al doilea, mai negricios, clătinând şi el cu obidă dincap. Dacă i-a plăcut nevastă mai tinerică... - Bre, bărbaţi înşelaţi de muieri s-au mai pomenit.Simion nu-i nici primul şi nu va fi nici ultimul... Parcă euştiu ce face Ileana mea când îs dus de-acasă? Mai bine nu obănui... Dar Floarea o face p1e6f7aţă, fără de ruşine! Asta nu se

În care Păcalăpoate! - Ba iaca, se poate. Căci l-a îmbrobodit de tot peSimion. Acesta nu crede nici dacă o prinde cu dascălul întreperne... Şi cine să-i spună? După ce l-a snopit pe Ion a luiCrăcănel că a zis ceva de ea, nimeni nu are coraj să-i mai zicăo vorbă...” - Aşa e. Cum ziceam, păcat de Simion... El tot pecâmp, că are mult pământ şi nici un argat, iar ea se bucurăcu dascălul, ptiu! Ascultă Păcală şi nu-i plăcu de cele auzite. Cel puţinMăria lui îi fusese credincioasă... Trebuia îndreptată pătărania,numaidecât! Se trase lângă cei doi şi intră în vorbă cu ei: - Bună ziua la dumneavoastră, oameni gospodari.Dar încotro? - Ia, spre casă. Şi mulţumim de bineţe. Să-ţi dea şiţie Domnul sănătate, îi răspunse cel negricios. - Cu ce treburi pe aici? - Fusesem eu şi cu şogorul Vasile până la groful, sădăm dijma. Am avut an bun, aşa că nu-i pagubă, Dumnezeusă ne ţie! Şi ne oprirăm să ne răcorim cu o gură de vin. - Bun vin are hangiul. Să dăm noroc şi să vă alduiascăDomnul Sfânt! - Mulţumim, străine. Bun, adus tocmai de la Cotnar,de la moldoveni! Vin de-al lui Ştefan cel Sfânt! Da’ cu tine,ce-i pe-aicea? - Ce să fie? Ia, colind şi eu prin ţară. Noi furăm mulţicopii la părinţi, pământ puţin... eu eram mezinul... - Mda, nu-i bine când familia e mare şi pământulpuţin... - Aşa că umblu şi eu de colo-colo, lucru ca argat launul sau la altul... Ziceam că o fi ceva de muncă şi la voi însat?! 168

coace pâine - O fi, străine, o fi. Ia, e unul Simion, are mult pământşi nici un copil. I-o fi de trebuinţă un argat... - Şi unde îl pot găsi pe acest Simion? - Ei, să ştii că ai noroc! Îl văzui la moară, cu o căruţă,trebuie să vină şi el din urmă. Dacă ieşi în faţa hanului li-ivedea, el e un om mare şi vânjos, cu mustaţă mare şi puţincăruntă. Are doi cai la căruţă, unul e bălan... - Mulţam dumneavoastră, oameni vrednici. Să ştiţică ies afară, să-l văd venind. Cu astea zise, ieşi Păcală în faţa hanului. Nu trecu multşi iată o căruţă cu un cal murg şi unul bălan, iar pe loitreun om aşa cum îl descriseseră cei doi dinăuntru. Noroc căieşise Păcală afară, căci se vedea că omului nu-i stătea să seoprească la han. - Bună ziua, om bun! strigă Păcală la el, încercând săacopere huruitul căruţei. - Ptrrrrr! Ho, gloabelor, mânca-v-ar ciorile! Bunăziua, străine. Da’ ai ceva să-mi spui? - Mă rog frumos, poţi să mă iei şi pe mine în căruţă?Măcar până în satul vecin... - Apăi, hai aici lângă mine, mai stăm de vorbă. Netrece drumul mai usor... Se urcă Păcală. Vorbiră ei de una, de alta, până îi zisePăcală ce îl doare: - Aşa că umblu din sat în sat să caut de lucru. Suntpriceput şi voinic, nu i-o părea rău celui care m-o lua deargat... - Ce vorbeşti, Păcală?! Apoi, să şti că eu am nevoiede un argat! Iată cum se potriveşte! - Adevărat, nea Simioane? Apoi, să mă iei de argat,că vei fi mulţumit de mine. - Voi fi, căci te văd vrednic. 169

În care Păcală - Numai un lucru trebuie să îţi spun, să nu zici peurmă că nu ţi-am spus... Căci de aceea a trebuit să plec şi dela ultimul stăpân, că nu i-am spus... - Spune, Păcală. - Apoi, nu e mare lucru, numai din când în când, şinu foarte des, mă apucă naiba... - Naiba? Ce fel de naibă? - Păi, să vezi... Îmi vine mie aşa, când şi când, să o rupla fugă pe dealuri. Dacă nu fug, şi mor! Parcă mă iau draciiaşa, de nici nu ştiu ce fac. Dar nu fac rău, cum ziceam, numaice fug... - Păi, poţi să fugi din partea mea, numai să nu facistricăciuni. - Nu fac, nea Simioane. Ba uneori fac chiar lucruride minune. O dată am treierat singur un pătul, într-o nimicade ceas! Altdată am ţesut un ţol până la ziuă, de s-au minunatmuierile din sat... Lucruri din ăstea, nimic rău.... - Apoi, stricăciuni din acelea poţi să-mi faci şi mie,râse Simion. Hai dară să batem palma! Dar cât îi sta la mine?Un an, doi? - Nu ştiu, stăpâne. Cât oi putea. Numai, eu trebuie săplec când aud îmblăciul vorbind, că dacă nu, începe strecheasă mă ia tot mereu, chiar şi de câteva ori pe zi... - Bine Păcală, când vei auzi îmblăciul vorbind, n-aidecât să pleci... Dar simbrie? - Cât te-o lăsa inima, nea Simioane. Eu m-oi mulţumicu ce pot lua în mână, o traistă, sau un sac... dacă te poţi lipside el. - Bine, Păcală. Atunci să batem palma! Aşa ajunse Păcală argat la Simion. Când ajunseră acasăle ieşi Floarea în cale. O muiere subţirică, tinerică, frumuşică,gătită frumos... Numai ochii cu care îl priveau pe Simion 170

coace pâineerau reci ca un sloi de gheaţă, şi cu aceeaşi ochi privi ea şispre străin. - Ia, tu Florico, ţi-am adus argat. Că alergam pe toatedealurile şi te lăsam mai tot singură, biet sufletul tău! - Chiar aşa, bărbate... Adică acum nu o să maialergi? - Ba oi mai alerga, că am mult pământ, dar m-oajuta Păcală. Oi veni mai degrabă acasă, şi mai în putere,hehehe... - Mda... îl privi femeia crunt pe Păcală. Dar să şti cănu prea am cină să-ţi pun în faţă, nu ştiam că vi cu argat...Numai ceva mămăligă... şi ceva zamă... - Bune şi acelea, numai zeama să fie caldă! Hai Păcală,cinsteşte-mi masa! Se puseră la masă şi împărţiră mămăliga şi supa. Floricastătea într-o margine, nu se alătură la cină. „Parcă e sătulă,îşi zise Păcală. Şi, dacă nasul nu mă înşeală, pe aici au trecutceva plăcinte şi friptură...” Dar nu zise nimic, ci îşi văzu li-niştit de cină. După ce terminară de mâncat, îi arătă Simiono cămăruţă cu un pat şi îi ură noapte bună. Începând din acel moment, totul începu să meargăsfoară în ograda lui Simion. Văzu el că norocul îi aduse în uşăargat harnic şi priceput, vesel şi mucalit. Acum putea sta maimult cu soţioara, spre necazul ei. Când era de mers undeva,numai ce sărea Păcală şi se ducea, iar Simion stătea pe prispătrăgând din lulea... Murea Florica de ciudă, mai ales că îşivedea iubitul trecând alene pe uliţă, cu baston şi giubea, caboierii, trăgând cu coada ochiului spre ea şi făcându-i semnetainice să-şi trimită soţul pe undeva de-acasă... Căci săracul dascăl, în ciuda înfăţişării lui de boier, abiaavea după ce bea apa. Slujba nu-i aducea prea mult, iar ceide la Stăpânire uitau de multe ori să-i trimită banii cuveniţi. 171

În care PăcalăAşa că lipsa întâlnirilor cu Floarea o simţea mai ales prinstomac! Îi era lui dor de Floricica, dar mai ales de colaci,fripturi, vinişor, plăcinte... Dar iată că într-o zi se împliniră rugăciunile dascălului.Îi zise Simion lui Păcală: - Mâine mergem la căpălit de popuşoi. O fost camuscat de-o vreme...Mergem amândoi, ca să gătăm până înseară. Să pui ceva de prânz, nevastă! - Bine, stăpâne, mergem dacă aşa vrei tu... Dimineaţa plecară amândoi spre un loc pe care îl aveaSimion mai pe o coastă, la căpălit de porumb. Muierea sesculase şi ea odată cu ei, să dea mâncare la animale şi să mulgăvaca, le puse şi ceva slană cu mămăligă rece în traistă, dari se păru lui Păcală cam nerăbdătoare să-i vadă duşi. Parcăstătea pe ghimpi... Mai spre amiază, îşi făcu Păcală socoteala că ar fi timpul.Şi numai ce trânti sapa de pământ şi începu să răcnească: - Aoleo, stăpâne, uite că mă apucă strechea! Aleo,m-au apucat dracii, trebuie să fuuuug...! Şi o rupse la fugăpe dealuri, spre sat. În timpul acesta Florica fusese harnică, nevoie mare.Rupse gâtul la vreo doi pui şi-i puse în cuptor, frământasealuat ca de vreo două pite, pe care le băgase în cuptorul dincurte, ba găsi timp să coacă şi ceva poale-n brâu cu brânzădulce, proaspătă, cum ştia ei că-i plac dascălului. Şi iată şimosafirul spre prânz, flămând şi gata de drăgostit! Numai că,până să apuce dascălul să bage ceva în gură, se uită Floareape fereastră şi pe cine vede venind în fugă, parcă mânat deturci? Pe noul argat! - Văleu, sari de te ascunde! Vine argatul fugind caturbat, o fi bănuind ceva Simion şi l-o trimis să ne cerceteze!Se ştia cu musca pe căciulă, cum se zice, deşi purta broboa- 172

coace pâine spre sat 173

În care Păcalădă... Dascălul, nu mai puţin vinovat, uită de pui şi de plă-cinte, sări ca un iepure unde îi arătase Floarea, într-un butoicu ceva lână în el. Iar Floarea trase lâna peste dascăl, să nu îlvadă blestemata de slugă. Soseşte Păcală ca o vijelie, gâfâind ca un ogar. Începu săurle din rărunchi, încă din uşă: - Haaa!! Dracii! Belzebutul este acolo, în cuptor, arde-l-ar focul Gheenei!” Şi scoase puii frumos rumeniţi şi începusă muşte dintr-unul, cronţănind din coajă. Stătea Floarea calovită cu maiul. - Şi Scaraoţchi cel viclean, stă pitit după laviţă. Sân-gele trebuie să i-l vărsăm, să nu aibă putere asupra noastră!şi înşfăcă sticla de vin roşu, gâlgâind din ea. - Iar viclenii cei mici, s-au suit pe scrin, de-acolo săne momească spre cele rele. Să le rupem dinţii şi să-i afurisim!spuse culegând plăcintele de pe dulap şi înfulecându-le printredumicaţii de pui prăjit şi gâlgâituri din sticlă. - Iar Talpa Iadului îşi aruncă momelele către ceislabi, pentru a-i duce la pierzanie! Înşfăcă şi pâinea mare câtun piept de doică şi rumenă ca o fată mare. Îi de-te drumulîntr-o traistă adunată dintr-un cui de după uşă. După care serepezii la ceaunul cu apă clocotită de pe sobă, în care Floareaavea de gând să facă mâncarea pentru porci, îl luă de toartăşi se repezi cu el spre butoiul cu lână. - Stai, ce faci?! răcni Floarea. - Uite aici Tartorul Iadului punând ouă de draciprintre lână! Trebuie să dăm cu cădelniţa şi cu aghiazma, săpiară neamul lor spurcat! Şi vărsă dintr-o mişcare apa clocotităpeste lână. Răcni dascălul ca înjunghiat şi ţâşni din butoi,rupând-o la fugă prin uşa deschisă. - Ahaa! Uite-l cum fuge! Piei-le-ar numele şi neamul 174

coace pâinelor de pe faţa pământului! Astea zise, luă traista în spate şi o lua la fugă spre câmp,lăsând-o pe Floarea mută de spaimă. Ajunse la Simion asudat,dar liniştit. - Ce-i, Păcală? Cum te simţi? - Mă simt mai bine, jupâne. Răcorit.” - Da’ ce-i cu traista aia? Aha, de prânz... De unde-ipita? Parcă-i din cele ce coace Floarea mea... - Da’ de unde, stăpâne?! Nu-ţi spusei că atunci cândmă ia naiba fac lucruri de minune? Am arat şi semănat niştegrâu, când s-a copt l-am secerat, treierat, măcinat făina, fră-mântat aluatul şi copt pita, de când fugii şi până acum, demă întorsei... - Cu adevărat minune!, se cruci Simion. Dupăcare scoase slana de i-o puse Floarea de prânz şi o mâncăbucuros cu pâine caldă şi proaspătă, gustoasă, cum numainevestica lui şi Păcală puteau face... 175

23 În care Păcală fugăreşte strigoii e cât de mult ţinea Simion la noul argat, pe atât de acră se arăta acum Floarea. Să nu-l vadă în ochi pe Păcală! Măcar că nu spusese nimic bărbatului, dar îl ologise de tot pe drăguţul de dascăl. Vreo şapte zile zăcuse acesta în pat cu prişniţe pe el, cheltuind peierburi şi doftorii chiar şi bruma de bani ce-i mai venea dela stăpânire. Şi cum bani de mâncare nu prea mai rămaseră,n-avu încotro iubitul decât să strângă şi mai mult cureaua.Dacă n-o sării degrabă cu ceva de-ale gurii, o pierii sărăcuţul...Sau, mai rău, şi-o pierde, poate, de tot vlaga bărbătească.Doamne feri! La gândul acesta se cutremura şi arunca priviri de viperăcălcată pe coadă spre argat. „Cum, Doamne, să scap de duş-man?” Când ieşi, în sfârşit, drăguţul pe uliţă, abia mişcându-şitrupul slab în caftanul boieresc, făcu ce făcu muierea şi îl 176

fugăreşte strigoiiîntâlni la fântână. - Mai ucis! scrâşni iubitul, uitându-se cu ură. Dacăşti că nu iese nimica, ce te mai încurci? Mai sunt muieri însat... - Nu vorbi cu păcat, bădică. De unde să fi ştiut eu căvine lighioana aia acasă? Doar ţi-am pregătit tot ce se cuveneasă te omenesc şi apoi să ne drăgălim... - Încă o opăreală ca aceea şi te-i drăgăli singură! oameninţă drăguţul. - Cum să facem, dară? Spune-mi, şi-ţi împlinescporunca, şopti Florica cu foc, privind cu teamă în jur să nuo audă cineva. - Să-i scoţi pe câmp şi să te faci că le duci mâncare.În drum spre ei, sau înapoi, treci pe la pământul bisericii dindeal. M-oi face că dau la fân pe acolo. Dar să nu mă faci săaştept, că!... - Nu, dragule. Când vin la câmp îţi las de mâncare,să ai timp să tragi snagă. Când mă întorc, să fi gata de dră-gălit! Dacă nu ar fi fost ei aşa de prinşi cu planul lor şi ar fiprivit cu mai multă grijă în jur, l-ar fi zărit pe Păcală trecând,parcă a plimbare, pe lângă fântână. Nu ştiu ce a prins el dinvorbele schimbate de cei doi, dar a doua zi la coasă a tot statcu ochii aţintiţi spre dealul de alături. Îl văzu deci, pe dascăl,stând acolo. O văzu şi pe Floarea venind, oprindu-se pentrucâteva clipe lângă dascăl, venind apoi grăbită către ei cu uncoş de merinde şi un ulcior de apă. Nu stătu muierea mult cu ei, ci le dădu coşul şi ulciorulşi îşi luă grăbită rămas bun, tânguindu-se că are a se întoarcedegrabă acasă. Simion nici nu băgase de seamă că drumulei peste dealul vecin nu era cel folosit de obicei. Iar după ceFlorica plecă, cei doi se puseră sub un umbrar să mănânce 177

În care Păcalăprânzul. Mâncă Păcală în grabă ce mâncă, tot privind spre dealulvecin. Când, deodată, numai ce-i spuse lui Simion: - Teamă mi-e, stăpâne, că ăia din deal de colo audat de bucluc. Mi se pare că s-a răsturnat carul cu fân pesteoarecine. Mă reped eu să-i ajut cum pot, da’ vino şi tu dinurmă cu securea, să tăiem carul de nu-l putem prăvăli. Astea zise, o rupse la fugă în urma Floarei. Simion seadună şi el grăbit, luă securea în mână şi porni mai cătinel înurma lui Păcală, care fugea ca vântul. Avea el, Simion, aşa oscurtime la vedere, dar nu prea voia să spună şi altora, fudulca tot românul. Aşa că se prefăcu a-l crede pe argat, oricumochii mijiţi nu-i spuneau prea multe. Ajunse Păcală în dealul vecin tocmai când cei doi cău-tau o claie de fân în care să se afunde. Se strângeau cu focîn braţe, dascălul simţind că-i revine vlaga după mâncareaadusă de femeie. El fuse mai grabnic, lepădase mai toateţoalele de pe el... - Staţi, diavolilor! Atâta v-a fost! răcni Păcală la iubă-reţi. Aceştia înlemniră, după care dascălul sări în fân, ascun-zându-se în spatele muierii. Aceasta nu ştia cum să tragă deie, să-şi acopere sânii dezgoliţi în focul hârjoanei... - Ce-ţi veni, Păcală? De ce ţipi ca un zălud? îl împuseFloarea, mai curajoasă – sau poate temându-se mai multde posibilele urmări. Taci din gură şi ţi-oi da câţiva galbenizimţuiţi... - Popii cu cădelniţe or veni, spurcaţilor! Vă vor afumaşi vă vor alunga pe cealaltă faţă a lumii, în scrâşnirea măselelorduşmanilor şi spre bucuria neamurilor, se prefăcu Păcală cănu o aude, cuprins fiind, cică, de strechea lui. - E nebun, constată Floarea, mai liniştită. Nu ştie ce 178

fugăreşte strigoii în deal 179

În care Păcalăvorbeşte, l-or fi apucat iarăşi diavolii. - Dar dacă îşi aminteşte ce a văzut şi ne spune? searătă dascălul mai puţin liniştit. Data trecută fusese rău deel, cu diavoli sau fără de diavoli... - Păcală, ia vino încoace să îţi cânt de deochi, să teliniştesc. Şi să nu spui la nimeni ce-ai văzut. Promisiunea cugalbenii mi-o ţin... - Da?... păru Păcală că se linişteşte puţin, dar cătândtot cu ochi tulburi spre cei doi. Chiar dacă pe mine mă-nmuiaţi, nu ştiu cum vă descurcaţi cu Simion”, şi arătă cudegetul în josul dealului, spre Simion, care venea cu toporulîn mână. Floarea începu să dârdâie ca în frigul iernii, iardascălul se albi la faţă şi căzu în genunchi în faţa lui Păcală.Îl ştia pe Simion de om crunt... - Scapă-mă, om bun! Nu am avere multă, dar ţi-oida tot ce am... - Ascunde-te iute aici, sub paiele astea, îl povăţuiPăcală binevoitor. Dascălul nu aşteptă să i se spună de douăori. Iar tu, nevastă, ia furca de colo şi pune fân pe el. Văzându-l pe Simion cum se apropie în fugă, cu toporulîn mână, Floarea nu mai stătu să se târguie cu argatul. Îşi aran-jă în grabă ia în fotă, îşi netezi şortul înflorat şi părul ciufulit,scăpat de sub batic şi începu să adune fânul în grabă. - Să faci cum îţi spun eu dacă ţi-e dragă viaţa, căcieşti la grea cumpănă! mai apucă să îi şoptească Păcală. - Stăpâne, stăpâne! strigă el către Simion, care seapropia năduşit şi abia respirând. Diavolii m-or minţit dinnou, dar bine că am venit că, uite, strigoii au pus stăpânirepe Floarea ta. Uite la ea cum adună în neştire fân străin... Eistau ascunşi acolo, sub fân, da’ numai muierea îi poate goni.Dă, muiere, cu furca în fân, să fugă strigoii! Floarea n-ar fi dat, ştia că acolo este ascuns iubitul... 180

fugăreşte strigoiidar Simion stătea privind încruntat cu ochi mijiţi la claia defân, jucându-şi toporişca în palmă. Aşa că femeia începu săpălească cu coada furcii în claie. - Mai cu foc, femeie. Mai cu foc, că altfel nu scăpămde ei! strigă Păcală, învârtindu-se roată şi holbându-şi ochii,ca stăpânit de diavoli. - Mai cu foc, nevastă! strigă şi Simion, speriat la gân-dul că sub fân o fi într-adevăr vreun strigoi, după care începusă învârtă securea ca o morişcă, să fie gata pentru orice. Floarea începu să bată fânul cu toată puterea. Dacă setrezea nebunul de Simion să dea cu securea în fin, nu rămâ-nea ea fără de drăguţ? Dar dascălul, care nu înţelegea ce seîntâmplă în jur, încerca să rabde fără a se da de gol. - Împunge-l, muiere! strigă din nou Păcală, nemulţu-mit de rezultatul bătăii. Căci, dacă nu, o să încercăm cu toateajutoarele cereşti. Şi Simion cu securea, şi eu cu focul... De data asta auzi dascălul şi pricepu că nu mai e timpde stat. Nu mai apucă Floarea să împungă în fân cu furca,pentru ca dascălul se ridică în picioare cu fânul în cap, ru-pând-o la fugă. - Io-te dracu’ gol! strigă Păcală în urma dascăluluirâzând, după care începu să caute bulgări de pământ săarunce după el, ca după câini. Floarea rămăsese ca ţeapănă,cu furca ridicată deasupra capului, dar Simion privi miopdupă strigoi, după care începu să-şi scuipe în sân, scăpândsecurea din mână. Păcală păru să se liniştească. - Stăpâne, nu fu să tăiem un car, dar încaltea scăparămpe biata Floarea de strigoi. Hai să mergem la fânul nostru.Da’ uite ce a lepădat aici lighioana, giubea şi baston! Să leluăm, să le dăm cu agheasmă... Luă hainele bogate, averea dascălului, şi le făcu 181

În care Păcalăboccea. Ştia el că va veni timpul să le folosească... 182

24 În care Păcală se-alege cu-n sac u-l mai văzu Floarea pe dascăl vreo două săptămâni după întâmplarea aceea. Umbla prin casă tot cu grijă, îi făcea toate plăcerile lui Simion, la Pacala privea cu dulceaţă... Dar în inima ei fierbea! Îi era şi teamă de noua slugă, şi dor de iubit, şi greaţă de Simion....Nu că Simion ar fi fost om rău, îl luase doar din dragoste – ei,atâta câtă se putea. Simion era ca la vreo patrusprezece animai în vârstă decât ea, muncitor, cinstit, dar cam necioplit. Lahoră şi pe la nunţi se ştia face plăcut, ştia s-o învârte în joc...Dar dascălul o prostise de tot cu glasul lui dulce, cu poveştilelui despre marile oraşe bătute, Ieşii şi chiar Bucureştii, oraşulDomniei... Ba chiar şi de Viana, unde ajunsese o dată, dupăspusele lui. Şi ştia să-i spună vorbe dulci, s-o alinte, nu caSimion, care cădea răpus după o zi de coasă, abia băgându-iîn seamă nurii... 183

În care Păcală Aşa că atunci când dascălul îi aţinu calea, uită de tea-mă. - Mai rupt în bătaie... se văită dascălul. - Iartă-mă, bădie, dar nu ştiam ce să fac. Ticălosul dePăcală te ştia sub fân, fân, iar Simion se pregătise să dea cusecurea... - Eu zic să nu ne mai vedem o vreme. Mi-oi căuta şieu iubită unde nu-s pericole aşa de mari. - Nu vorbi cu păcat. Doar ştii că mi-eşti drag. Ceputem, dar, face? Poate doar să-i pornesc la drum lung pecei doi...” - Aşa să faci, că dacă nu, mă duc la alta! scrâşni das-călul cu mânie. Se prefăcu Floarea bolnavă. Îi dăduse un galben babeiFira, doftoroaia, să spună ce-o şti lui Simion, să-l facă dusla târg. - Apăi, băi Simioane, zise baba dupa ce-i citi de boalăFlorii în bobi şi în apa în care stinsese nişte cărbuni. Trebuienumaidecât să meri la târg, să-i ceri lui Felimon şpiţerul să-ţidea nişte mandragoră, că eu am gătat-o. Altfel, o pierzi peFloricica ta cu zile... - Mă duc, uite acuma mă duc! sări Simion, care o aveape Floarea dragă ca ochii din cap. Îl las pe Păcală cu ea... - Da’ ce să-l laşi, eu nu mi-s aicea? Mereţi voi amân-doi, căci poate i-o da şi lui Păcală ceva prafuri, să-l scape dediavoli. Vă opriţi şi pe la catindrala papistaşilor, să-i citeascănişte molifte. Cică diavolii fug de călugării papistaşi ca deapa sfinţită din Iordan... Sau pe la Arhimndrie...” - Să merem dară, măi Păcală. Cu cât mai repede pedrum, cu atât mai curând acas’. Da’ tot ne-apucă noapteape-acolo... - Nu-i nici un bai, stăpâne. Om găsi noi un han unde 184

se-alege c-un sacsă ne omenească peste noapte. Astea zise, puseră şeile pe cai şi plecară grăbiţi spretârg. Numai Păcală tot socotea pe degete şi mormăia pe submustaţă. - Ce-i, Păcală. Te’ncearcă Naiba? - Ba nu, stăpâne. Numai că eu nu mă împac cu ca-tindrala, că nu-i de lege pământească. Nici cu Arhimăndria,că acolo a ajuns arhimandrit o loază, Doamne iartă-mă. Da’uite că nu departe de aici, mai sub munte, este un schit încare stă un călugăraş preasfânt, cu mare teamă de Dumnezeu.El ne-o ajuta mai degrabă... - Aşa o fi, dar eu trebuie să aduc şi mandragoră, dela şpiţer... - Da’ nu şti că sihaştrii ştiu totul despre plantele şipietrele pământului?! Ba, unii ştiu a cuvânta cu animalele,aşa putere le-o dat Preasfântul! - Să şti că ai dreptate, Păcală. Hai dară la schit, cănici nu-i departe. În vremea asta Floarea se sculase veselă din pat, îi dădusedoftoroaiei galbenul promis trimiţând-o mulţumită acasă,şi se apucase harnică de treabă. Frământă pâinea, colacii şiplăcintele, tăie gâtul la un purcel şi-l băgă la cuptor, rupsegâtul la câţiva porumbei şi-i înşiră pe ţepuşă... În scurtă vremetotul era cum îi plăcea mai mult drăguţului de dascăl. Aşacă Floarea se îmbăie în lighean, în apa în care puse ierburifrumos mirositoare, îşi puse straie de sărbătoare şi ieşi iuteîn târnaţ, să o vadă dascălul. Nici vorbă, acesta o zări într-oclipită, căci era tot cu ochii spre casa lui Simion de când îlvăzuse pe acesta plecând călare, cu argatul după el. Îi făcu, deci, Floarei, semn cu mâna şi se strecură tiptilpe după grădini, să nu-l vadă nimeni cum intră la Floareape uşa din faţă, în lipsa lui Simion. Ajuns înăuntru, se repezi 185

În care Păcalăhămesit la masa încărcată cu bunătăţi, uitând chiar şi de iubitacare aştepta cu buzele întinse, gata de ţucare. Şi mâncă, şimâncă, până goli farfuriile, sticlele, oalele... Şi abia atunci seluară în braţe şi se ţucară cu foc. După care lepădară grăbiţiţoalele... Când colo, ce să vezi? Se auzi tropot de cal şi într-o clipitănăvăli pe uşă, ca o vijelie, argatul. - Aoleo! răcni dascălul, acoperindu-şi cu palmelepărţile ruşinoase. - Văleu! ţipă Floarea, trăgând un ţol pe ea, să-şi as-cundă goliciunea. - Ira, diavolilor! Nu scap nicicum de voi! răcni Păca-lă. - Stai, Păcală, căci noi suntem, îl luă cu glas mierosFlorica. - Ahaaa... Aşa este. Dar ce drăcii faceţi? Că vineSimion din urmă, ca turbat. Vă beleşte dacă vă găseşte aşa.Ba se pare că pandurul de stă dincolo de pârău i-a dat şi-oflintă, să i-o ducă la agie... Zicea să aibă de grijă, că are glonţşi praf de puşcă pe ţeavă... - Aoleo, chir Păcală, scapă-mă, că mă jur că n-oi maiface de-al-de astea cât oi trăi! Doamne ajută-mi, mi-oi căutanevastă şi oi sta cuminte la casa mea, de-acu’ încolo. - Auziţi aicea. Tu, nevastă, bagă-te-n pat cu ţolul petine. Tu, conaşule, bagă-te iute în sacul ăla de lângă vatră. Şisă tăceţi mâlc, cât oţi putea, că altfel nu v-o fi bine! Aşa făcură. Iaca şi Simion. - Unde-i baba? Uite că ţi-am adus leacuri. Floarea, chitic, că aşa îi poruncise Păcală. - Ce-i, nevastă? E rău? Floarea nimic. - Mi-o murit nevasta, Păcală, începu Simion să plân-gă. Văzând Floarea durerea adevărată a bărbatului, simţi cum 186

se-alege c-un saco taie la inimă, şi îi fu ruşine pentru răul făcut. Îşi jură chiarîn clipa aceea să-i fie credincioasă lui Simion, câte zile o maiavea. Şi o cuprinse ruşinea şi gândindu-se la iubitul de şi-lluase, slăbănogul de dascăl vârât în sac... - Stai, stăpâne, nu te pierde cu firea! sări Păcală. Adă-ncoace mandragora aia, că după ea ne dusem. Şi se făcu că-idă Floarei pe la buze cu rădăcina, făcându-i semn că poatevorbi. - Oh, bărbate, ce bine că te mai văd.... Ia-mă în braţeşi ţine-mă aproape, să simt cum îmi vin puterile. Dar Păcală mai avea o treabă de terminat. - Asta se trage de la diavolul cel bătrin, Tata Lor. Pânănu scăpăm de el, muierea nu-i scăpată de tot. L-am gonit cumandragora din Florica, dar s-o ascuns ia colo, în sac. Ia săîi dăm vreo două! Şi luă repede Păcală îmblăciul şi începu să bată sacul.Răbdă ce răbdă dascălul, dar de data asta nu mai putu săfugă, pasămite Păcală legase sacul la gura... Aşa că începusă se vaite: - Nu mai da, nu mai da, că mă doare... - Tu eşti, tartore? - Nu,. Nu sunt tartor... - I-auzi, comedie! se miră Păcală cu voce tare. Uitecă îmblăciul a început să vorbească! Apoi să ştii, stăpâne, că etimpul să îmi cat de drum. Slujba la tine mi s-o cam gătat. - Cum aşa, Păcală? Dă-l încolo de îmblăciu, rămâicu noi, căci argat ca tine n-am avut niciodat’. Rămâi pe vecieaici, cu noi, ţi-oi face parte dreaptă din avere. Dar Păcală ştia mai bine. Bucuria celor doi n-ar fi fostdeplină cât timp nevasta se ruşina în faţa lui pentru păcatelefăcute. Era mai bine să plece. Şi apoi, mai erau locuri decolindat, mai erau blestemăţii de îndreptat... 187

În care Păcalăcei doi soţi 188

se-alege c-un sac - E musai să plec, stăpâne dragă. Mulţam pentrucuvântul bun, dar eu îmi iau acum simbria şi îmi văd dedrum... - Da’ ce simbrie, că nu ne-am înţeles. Stai s-aduc nişteaur, îl am îngropat să-l feresc de lotrii... - Ba, că eu îmi iau sacul acesta, după înţelegere. Amspus că iau ce mi-o cădea sub mână, şi cât oi putea ducesingur. Sacul ăsta este taman ce-mi trebuie! Şi bocceaua astacu haine. Şi înşfăcă sacul de-l sui pe umeri, luă bocceaua sub braţşi ieşi pe uşă, lăsându-i pe cei doi soţi privindu-se cu drag. Iarel merse cu sacul în spate până la buza unui deal. - Ce să fac cu tine, diavole? Te-oi arunca acolo, înhău, să te faci mii fărâme. - Fie-ţi milă de mine, om bun, scânci dascălul din sac.Zău-ia-zău, nu mai fac păcate! M-oi aduna de pe drumuri,m-oi face gospodar, m-oi însura să intru şi eu în rândullumii... - Bă, tu mă minţi! Tu te intorci fuguţa în sat, să tevâri iar în sufletul slab al muierii. Mai bine te arunc! - Stai, stai! Uite, pe crucea şi pe sufletul meu, eu maimult nu mă întorc în satul ăla! Mi-ajunge cât am pătimitacolo. Are maica o sfoară de pământ la noi în sat, mă întorcacasă să văd de gospodărie, să-i fiu alături maicii la bătrâneţe.Ştiu că n-aveau dascăl în sat... - Bine-atunci, se prefăcu Păcală că îşi calcă pe inimă.da să şti că eu trec des pe-acilea, dacă dau cu ochii de tine,ăla-mi eşti! Să nu zici că nu ţi-am spus! Dezlegă sacul la gură. Ieşi dascălul cocoşat de acolo,dar râse mânzeşte spre Păcală. Dădu să-i pupe mâinile defericire, văzându-se scăpat, dar Păcală îi aruncă un rând deboarfe şi-l fugări la vale. După care îşi puse bocceaua în 189

spate şi porni după soare – tot nu avea încotro se duce... 190

25 În care Păcală râde de proşti erse Păcală aşa ce merse şi iată că într-o zi ajunse la un vad, taman spre prânz. Acolo, nu departe de acel vad, era un han cu o cârciumioară de-i mersese vestea în toată ţara. Cică la acea cârciumioară puteai mânca bucate ce nici voievodul ţării nu mănâncă! Nu atât făcute din fineţuri, câtgustoase. Ciorbe, şi supe, şi tocane, fripturi, sosuri, pârjoale,plăcinte... mă rog, ce pun pe masă oamenii ca toţi oamenii.Dar ştia nevasta crâşmarului să le potrivească la gust canimeni altul în ţară, de veneau şi feţe boiereşti pe la crâşmade pomină să se înfrupte. Au vrut acei boieri, ba chiar şiVodă, să o momească pe crâşmăreasă la cuhnele lor, dar eaera bucuroasă unde era şi acolo rămăsese. Aşa că Păcală abia aştepta să ajungă la crâşmă, să i sepună un blid plin în faţă şi să mănânce până i se va umfla 191

În care Păcalăburta ca o dobă. Numai că socoteala de acasă nu se preapotriveşte cu cea din târg. În faţa hanului erau trase nistecăleşti boiereşti bogat împodobite, fiecare cu câte patrutelegari frumoşi ca-n basme, cu birjari îmbrăcaţi în fineţuripe capră. Iar din crâşmă se auzea zvon de mare petrecere. - Ce vrei, bă, ţărane? îi stătu în faţă un arnăut cuşpaga scoasă din teacă. Nu ai ce intra înăuntru. Vodă petrececu boierii. - Păi, oi petrece şi eu cu ei, că n-o fi foc. E maredestul crâşma... - Stai! Tu nu înţelegi de vorbă bună? Nu intră niciun ţăran înăuntru, numai feţe simandicoase. Aşa-i poronca!Dacă n-ai giubea, nu intri! Văzu Păcală că nu-i rost de-ntors, aşa că se dădu dus.Numai că nu pentru multă vreme. Într-un dos scoase dinbocceluţa de-o purta pe umăr giubeaua dascălului. Iată căîi venise vremea şi ei, o căra în spate de multă vreme fărăde folos... Iar bâta trecută prin băierile boccelei era tamanbastonul folosit cu atâtea ifose de către dascăl. Nu mai eragiubeaua nouă, era şi destul de boţită, dar era făcută tocmaila Viana, lucru rar pe la români. Îmbrăcă deci caftanul peste hainele lui ţărăneşti, pusecăciula la brâu pe sub caftan, la cingătoare, puse în ochi unmonoclu pe care nici el nu ştia de unde-l are şi porni spreuşa crâşmei fudul ca un boier. Arnăutul se dădu grăbit la oparte în faţa marelui boier în care nu recunoscuse ţăranul demai adineauri, deschizându-i uşa cu ploconeli smerite. Intră Păcală înăuntru. Erau acolo Vodă şi vreo câţivaboieri, veselindu-se de vinul băut şi de mâncarea fără seamăn.Văzând ei boierul cel tinerel, îmbrăcat în straie nemţeşti, îifăcură numaidecât loc între ei. În lumina puţină a încăperiinu se vedeau stricăciunile din strai. 192

râde de proşti Se simţi Păcală în largul lui acolo, parcă era la horă.Spunea glume, vorbea pe nas şi cam peltic de toate cele, deparcă venea de la curţile crăieşti ale Apusului, de se minunauboierii şi Vodă. Hai că nici Vodă nu ştia prea bine graiulpământesc, ca locuitor al Fanarului ce era Când se simţeau ei mai bine, numai ce începu Păcală săbage mânecile caftanului în blide, ba chiar să mai arunce câteo lingură de mâncare pe piepţii caftanului sau în poală. - Da’ ce-ţi veni, boier dumneavoastră? Ce ai cusăracul caftan? - Honorez la tânsul, cum zice la tumneavostră,cinstesc. - Dar de ce îl cinsteşti, boierule? - Ca şi el cinsteşti la mine. Haina face la om, aşaeşti la voi. Nu eşti caftan, afară stam. Nu munânci. Acummuncam şi eu şi caftan. Râseră boierii cam strapezit, înţelegând unde bateneamţul. - Da’ Maria ta Principele, cum zice la tumnevostră aşamuncare? Eu nu muncat aşa gut nici la Stumpelfangeringenla al meu muter, cum zicem? - mama la mine. - Asa, fraţicule, zise şi Vodă. Ma ţe se manâncă aiţea?Ţe bucatele se numescu asta? - Asta-i tocană de legume, ghiveci călugăresc îizice... asta-i friptură de clapon... astea sarmale în foi deviţă... începură boierii să le numească. Păcală după ei: - Călugar la tocan, dam la caftan pun kleine.Clapon îmbuibat, viţe de sarmal, punem şi la caftan a luiPrincipe... - Stai, fraţicule, ţe patează caftanu la mine? seburzului Vodă. - Obicei de la franţozen, cum ziceam? – la frânci. 193

În care PăcalăOameni gut muncat, caftan arătat cinstire. - Aşaaa? Aşa facut frânţii? Ţinstimu şi noi lacaftanu. Văzând boierii că Vodă începu să dea cu mâncarepe caftan, începură şi ei să-l imite, să nu se arate a fi maiproşti. - Ma ţe nume purtamu la Nemţia, fraţicule? îlîntrebă Vodă. - Teufelstumfel, adică la tumnevostră Râdeproşti - Aşaa? Frumoz numescu, fraţicule, şi estem nobiluşi raru. Haide să te pupam! zise Vodă înduioşat de prea multvin. Se pupă Păcală cu Vodă, se pupă cu boierii. Începusă amestece resturile din toate blidele într-o castron maimare. - Da ce muncat numit tumneavostr la asta? îi întrebăpe boieri, arătând spre castron. - Talmeş-balmeş, râseră boierii. - Frumooz. Biteşon. Tancheşon. Talmej-balmej.Merg la muter al meu, spus muncat valah ambroz, numittalmej-balmej. Râseră cu toţii, veseli. - Asta caftan acum nu caftan! Talmej-balmej estem!Păcală era plin de vervă. - Hohoho! Veselie ca la circ. Acum, la plecare, îl rugă Vodă pe neamţ să se urce cuel în rădvan, să continue petrecerea la Palat. Se urcă Păcală,mai ismenindu-se că are de mers şi prin alte părţi... Şimergând aşa trăsurile pe drumul colbuit, cu boierii în eleveselindu-se care mai de care, trebuiră să treacă pe un podeţdin lemn, peste o mocirlă. Scoase Păcală un urlet înfiorător,ca înjughiat. 194

râde de proşti Vodă 195

În care Păcală - Aaaaah! Pierdut la el! Heften, teften, brundeşaft!Cum mergeam la muter al meu fără de el? - Ţ-ai pierdutu, fraţicule? Nu ţipamu, că speriamu. - Bogăţie mult. Lucru nu existat ca el. Tot ţara laValahia nu este aşa comor! Îl înţeleseră de data asta cu toţii. - Unde l-ai pierdut, boierule? strigară cu toţii, sărinddin trăsuri. - Când pierdut trecem la pod. Got, cum intors lamuter la mine? Crai tăiat cap la biet Teufel Râdeproşti! Căutară în drum, prin colb, nimic. Căutară şi pepod, nimic. Nici nu prea ştiau ce căutau, dar după cât eraneamţul de supărat, precis era un diamant cât o nucă, poatechiar cât un ou... - O fi căzut în apă, îşi dădu un boier cu părerea.Dădură cu toţi năvală în baltă, după ce îşi lăsară pungileîn trăsuri, să nu le piardă. Îşi băgau mâinile până la fund şiscurmau prin nămol, căutând diamantul. Mai de preţ decâttoată comoara ţări! „Dacă îl găsesc, pot cumpăra domnia!”,îşi zicea fiecare boier, fără nici o intenţie de a înapoia bunulde preţ neamţului. Sărise şi Vodă, căuta şi el înfrigurat. Aveade plătit haraci mult, cu diamantul putea să mai cumperefirman de domnie încă vreun an, doi... Stătea Păcală în trăsura şi râdea pe înfundate, văzându-ipe boieri şi pe Vodă scurmând prin baltă, plini de nămolnegru, cu caftanele ruinate. Unii îşi pierduseră şi căciulile,ba şi inelele şi alte giuvaericale de pe mâini. După o vreme se opriră, obosiţi. Călcaseră tot nămolulîn picioare, şi dacă fusese acolo un diamant, dus era acum. - Geaba mai căutăm, Maria Ta, mormăi un boier.Toată mocirla e-un talmeş-balmeş, acum nu mai găsim aicinici un bou... 196

râde de proşti - Gasit! Oh, mulsumim la voi, putem acum mers lamuter al meu! - Ţ-ai gasitu, fraţicule? - Gasit talmej-balmej. Cel mai de preţ lucru laValahia! Şi astea zise, se urcă în trăsura lui vodă şi dădu bicetelegarilor, îndepărtându-se râzând. Se uitară boierii unii laceilalţi, cu scârbă. - Cum ziţeamu chematu la neamţu? Tercheaberchea, golan pezevenchiu. - Râd-de-proşti, mormăi un boier posomorât,îndreptându-se spre mal - Râdeamu de prosti? Ma ţe nume aţesta la nemţi,fraţicule? Asta Păcală eram. Porunţimu potera prindeamupezevenchi, puneamu la furţi ca tâlhari. - Prinde orbul, scoate-i ochii... mormăi şi maiposomorât boierul de pe mal, Tocmai constatase că Păcalăse îndepărtase cu pungile lor... Păcală e ţăran ca toţi ţăranii,după ce-l cunoşti? După giubea? Vodă nu mai prinse firman din nou, se duse în lumealui la Ţarigrad. Dar se zice că până în clipa morţii îl apucaupandaliile când auzea cuvântul „talmeş-balmeş”. Iar lacuvântul „păcăleală” zăcea la pat, vânăt, tremurând ca deboală grea. Se zice ca boierii în ţară deveniseră mai cu luare amintela români. Mai ştii care din ei se dovedea a fi un „râd-de-proşti”? Dar români îşi spuneau voioşi năzdrăvăniile luiPăcală, prinzând puţină inimă în cazna lor cu viaţa, cuproştii şi cu ticăloşii. 197

26 În care Păcală moare e apropiase iarna între timp, veniseră zilele recoltelor de toamnă, a stoarcerii strugurilor, a pregătirii pământului pentru iernat... Şi mai ales, a nunţilor. Păcală ajunsese într-un sat şi intrase argat la un om mai înstărit, cu care se înţelegea bine. Las’ că şi el era harnic şi îndemânatec, îşi vedea cu credinţă de toatăaverea stăpânului. Se hotărâse el să stea în acel sat peste iarnă,să aştepte primăvara pentru a o lua din nou din loc. Acum, află Păcală într-o vreme că o ceată de lotrii îşifăcuseră planul să jefuiască mânăstirea ce se afla nu departede sat, mai spre pădure. Mânăstirea nu era mare, trăiau acolopoate vreo duzină de călugări. Dacă nu ar fi dat oamenii dinsat darul anual, nu ar fi avut bieţii călugări din ce trăi, grădinace o îngrijeau ei nu dădea destul pentru toate gurile. Darţăranii dădeau partea Domnului cu inima deschisă, pentru 198

moarecă mănăstirea avea grijă de sufletele lor cu mare sfinţenie.Încaltea, la stareţul Iftimie puteai merge oricând cu inimadeschisă, sigur că nu te va lăsa să pleci fără un sfat bun, saumăcar cu o mângâiere. Dar mica bisericuţă a mânăstiri era o adevărată comoară!Peste veacuri, oameni smeriţi şi cu credinţă dăruiseră care oicoană, care un prapur cusut în aur, care un potir minunat,care un sfeşnic din aur, care o cruce bătută în pietre... Mulţiboieri, ba chiar voievozi, trecuseră pe la mica mănăstire înclipe de restrişte, sau în speranţa că vor cumpăra astfel iertareadivină. Se zice că unul sau altul dintre mulţii voievozi caredomniseră peste ţară îşi ducea somnul de veci sub lespezilede piatră ale bisericii, dar asta era poate doar o vorbă fărătemei. Iar stareţul mânăstirii, un om bătrân şi blând, cu marehar şi credinţă în Dumnezeu, aflând şi el despre intenţia tâl-harilor, începu să se roage Domunului să aibă grijă de turmalui. Că nu-i era stareţului atât de bogăţii, cât îşi temea vieţilebieţilor călugări de prin chilii. Ce era să oprească tâlharii dela a ucide şi jefui toată mânăstirea? Căci nici necredincioşiiturci sau tătari nu călcaseră cu jaf locaşul sfânt! Iată că venisevremea ca tot românii să facă o astfel de treabă spurcată. Of,Doamne! Nu îşi puse el toată nădejdea numai în Dumnezeu, civorbi şi cu boierii din împrejurimi, cu isprăvnicia, cu agia, batrimise vorba şi la Domnie. Bătuse el calea şi până la Mitro-polie, dar tot degeaba. Toţi dăduseră din umeri, a neputinţă.Ce erau să facă? Să posteze arnăuţi în jurul mânăstirii? Lotriiputeau aştepta un an, sau zece... Dacă îşi teme aşa de multjuvaericalele, îi zise o faţă înaltă de la Mitropolie, de ce nu ledă altora, cum s-ar cuveni. (Aici clipise din ochi, cu înţeles,şoptind: „Prea-fericitul ar vedea cu ochi buni o astfel de danie, 199

În care Păcalăfiule!”) Ar fi dat el juvaericalele, numai că bogăţia nu era alui de dat. Era a Domnului şi a Sfântul Munte, de care ţineamănăstirea. Şi pe urmă, asta ar fi salvat vieţile călugărilor?Dacă tâlharii nu credeau că nu mai sunt bogăţii şi loveautotuşi mânăstirea cu foc şi sabie? Şi, supăraţi că nu găseauaceea pentru care veniseră, ar fi tăiat pe bieţii călugări ca penişte miei, în faţa altarului? Aşa că se puse cu şi mai mult focpe rugăciuni, stând ore în şir îngenunchiat în faţa altarului. Numai că Păcală se gândi că Domnul de multe ori teajută numai dacă te ajuţi singur. Aşa că se hotărî să-i scape elpe călugări, dacă se putea. Şi, într-o zi, numai ce căzu Păcalăbolnav la pat. Bolnav ca toţi bolnavii, se pare. Stăpânul lui,care prinsese drag de argat, trimise imediat după doftoroaiasatului. Îl căută doftoroaia de toate cele, îi descântă de vrăjişi piază rea, îi dădu ierburi... Nimic. Păcală nu se făcu bine.E drept, nici mai rău nu se făcu, continua să zacă în pat fărăputere, cu ochii peste cap. Se duse atunci stăpânul lui la mănăstire, îi spuse sta-reţului durerea. Cu toate grijile lui, acesta găsi timp să segândească şi la sufletul bietei slugi, trimiţând un călugăr săvadă de bolnav. Îi cântă acesta şi-l stropi cu agheasmă, săalunge duhurile rele, că altceva nu se pricepea să facă, şi îi citidin Carte. Asta păru să-l mai liniştească pe bolnav, care maiprindea o ţâră de viaţă şi intra în vorbă cu trimisul. Călugărulîşi făcuse acum obiceiul să treacă pe la capul bolnavului zilnic,să-i mai dea putere în lupta lui cu Duşmanul. Iar Păcală îltrăgea de fiecare dată iscusit de limbă. Aşa află el într-o zi că trecuseră pe la mănăstire doi cre-dincioşi care, în loc să stea smeriţi în faţa altarului, rugându-sepentru mântuirea sufletelor lor, stătuseră mai mult cu ochiipe icoane şi alte lucruri scumpe. Şi că deasupra pădurii dinspatele bisericii se văzuse fuior de fum, de parcă cineva îşi 200