În care, Păcală, autor Nick Sava

moarefăcuse tabără acolo. „A venit timpul!” gândi Păcală. Bău elatunci nişte prafuri, iar starea lui se înrăutăţii pe loc. Abiaavu timp călugărul să-i dea dezlegarea, că Păcală lunecă însomnul cel de veci. Ştiindu-l bolnav de multă vreme, nici stăpânul, nicicălugărul, nici oamenii din sat nu se mirară de sfârşitul luigrabnic. Îl puseră, deci, în cosciug şi îl duseră în bisericuţamănăstirii, să zacă în loc sfinţit până în clipa când urma să-lducă la ţintirim. Vestea despre boala fără leac a lui Păcală ajunsese întretimp şi pe la urechile lui Tândală care, în zilele acelea, colindacam prin aceeaşi parte de ţară. Se grăbi deci Tândală spre satulîn care auzise că Păcală e pe moarte. Hai că-i părea rău devestea auzită, dar avea el o înţelegere neîncheiată cu Păcală:îi rămăsese Păcală dator cu un galben de aur! Şi nu era să-llase să-şi dea duhul fără să-şi plătească datoria! Dar când Tândală ajunse în sat, Păcală era deja în biseri-că, pe năsălie. Se duse, dar, Tândală la biserică şi, cum tot seînserase, hotărî să privegheze mortul peste noapte, după bunulobicei pământesc. De unde să ştie el că tâlharii îşi puseseră înminte să calce mănăstirea chiar în noaptea aceea? Se puse Tândală pe o laiţă lângă năsălie şi începu să-ivorbească mortului: - Păi bine, băi Păcală, că păcăleşti pe unul şi pe altule una, dar nimeni nu a zis despre tine că eşti necinstit, căfuri oamenilor mai simpli la minte banul greu muncit. Cumine ce-ai avut? Cum de-ţi dete prin minte să mori fără să-ţiplăteşti datoria? Acum de unde îmi iau banul? Şi tot asa bodogănea Tândală la capul lui Păcală. Se lăsaseîntre timp noaptea şi iată că vin tâlharii cu mult zgomot, puş-când din sâneţe să-i sperie pe călugări. Când îi aude Tândală,îl trece o sudoare rece pe sub cojoc. Se repede dupa altar şi se 201

În care Păcalăîn copârşeu 202

moareface mic acolo, în speranţa că nu-l vede nimeni. - Sfinte Dumnezeule şi tu, Maică Precistă, scăpaţi-mădin necaz, că m-oi face om de treabă... începu el să se roageînfocat, în gând. Dărâmară tâlharii uşa la biserică, fără a încerca să vadădacă era încuiată sau nu, şi intrară în biserică cu paloşele goaleîn mână şi cu pistoalele fumegând la ţeavă. Biserica era liniştită, numai lumânările aruncau o luminăblândă asupra năsăliei. - Ce-i acolo? întrebă starostele tâlharilor. - Un mort în copârşeu, se pare, răspunse un tâlharmai curajos, care ajunsese până lângă altar. - Haideţi să luăm ce-i mai de preţ, îi îndemnă sta-rostele, şi să ne vedem de drum. Am auzit că prin chilii nueste nimic de jefuit, nu are rost să stăm să le tăiem gâtulcălugărilor. Răgălie, adu sacul cu cele furate în ultimele luni,să punem odoarele împreună. Le-om împărţi acum şi ne vomîmprăştia, să nu dea potera peste noi. - Îl căutăm şi pe mort de oarece? întrebă unul dintâlhari. - Poţi să-l cauţi, Dumitre, dar n-aş crede că sărăntociiăia să-i fi lăsat vreo pungă să o ia cu el dincolo... Dar Păcală se trezise între timp. Efectul prafurilor ador-mitoare trecuse şi se simţea iarăşi în putere, înviorat de răcealadin biserică. Îşi zise că venise vremea să dea de ştire că are şiel ceva de spus. Se ridică în capul oaselor şi începu să strigecu glas cutremurător: - Sfinte Nicolae, Sfinte Grigore cel Mare şi tu, sfinteGheorghe cu suliţa în mână, săriţi că lotrii vor să ne fureodoarele! Puneţi mâna pe cruce şi pe ceaslovuri, şi chemaţişi sfintele, să-i blesteme şi să-i spurce pe vecie! Dar Tândală din altar: 203

În care Păcală - Vin, vin, preasfinte. Aduc şi paloşul ArhangheluluiMihail cu mine, să stârpim rasa tâlharilor! Auzind acestea, o zbughiră tâlharii afară din biserică peuşa dărâmată, dispărând în bezna noptii. Începu Păcală sărâdă, apoi strigă spre altar: - Da’ tu cine eşti, lighioană, de te ascunzi noptea înbiserică? - Tândală sunt, vericule, răspunse Tândală ieşind lalumină. Auzii că murişi, şi venii aici să-ţi cer galbenul, cumne-a fost înţelegerea. Şi vorbiră ei de una de alta, aşteptând să se facă ziua. Bamai luară şi sacul lăsat de tâlhari în urma lor, începând să-şiîmpartă lucrurile de furat. Un singur lucru nu se gândiră: cătâlharilor le va pare rău după sacul uitat. Se luase starostelede Răgălie: - Bă netrebnicule, cum ai fugit tu şi ai uitat de sac?Toată munca noastră de un an dată pe veresie. Ar trebui să-ţiiau capul! - Aş fi luat sacul, dar ai călcat peste mine când airupt-o la fugă... încercă să se dezvinovăţească Răgălie. - Să taci! Musai să mergi să vezi ce mai fac sfinţii. S-orfi liniştit, poate se multumesc că nu-i mai călcăm şi te lasă săiei ce-i al nostru. N-or fi şi ei nişte hoţi, să ia lucru străin! Se apropie Răgălie tiptil de biserică, dar se opri să ascultemai întâi la uşă. În liniştea nopţii se auzeau clar glasurilecelor doi. - Dar prăpădiţi tâlharii ăştia! Credeam să aibă maimulte în sac... zise Tândală, dezamăgit de partea ce-i reveniselui. - Taci bă, că rămâi şi fără ce ai. Calul de dar nu-l cauţiîn gură. Să zici bogdaproste că îţi dau ceva. - Ba s-o crezi tu! Că nu ştiu dacă îi dovedeai dacă nu 204

moareieşeam şi eu din altar. Şi încă n-am uitat că ai să-mi dai ungalben de aur. - De unde să-ţi dau? Că amărâţii ăştia de lotrii aunumai scule, nici un ban... - Mie nu-mi pasă! Şi să nu mă duci cu minciunile,că te văd toţi sfinţii! Îţi iau căciula în loc, chiar amu! - Mai bine ne luăm după tâlhari, spuse râzând Păcală.Or fi având ceva bani ascunşi prin chimire... Când auzi vorbele acestea, Răgălie o rupse la fugă înapoila ceata care-l aştepta cu nerăbdare. - Fugiţi! Fugiţi, că-i de rău cu viaţa noastră! le strigăel de departe. Sfinţii ăştia sunt mai nehămesiţi decât noi! Auîmpărţit tot aurul nostru şi acum sunt gata să se bată între eipentru un galben. Unul vrea chiar să-i ia căciula altuia, iaracum vor să vină după noi să ne ia şi chimirele cu bani. Poateşi capul! Asta o adaugă de la el, dar ceilalţi nu-l mai aşteptarăsă-l descoasă. Se repeziră în pădure, se suiră pe caii ascunşiacolo şi plecară în alte locuri, locuri unde sfinţii nu se iau laîntrecere cu lotrii la jefuit oamenii. Iar Păcală, după ce împărţi totul cu Tândală, îi dădu şicăciula să scape de datorie. După care luă sacul cu partea luiîn spate şi plecă alături de Tândală. Pasămite în sat nu se maiputea întoarce, după ce-l duseseră oamenii la înmormântat.Bătură numai capacul cosciugului bine, să nu bănuiascănimeni nimic. Dimineaţa veniră starostele şi călugării şi se mirară cătâlharii, deşi dărâmaseră uşa şi călcaseră biserica, nu furaserănici o lumânare măcar, încredinţându-se astfel de puterearugăciunilor. Şi făcură slujba de înmormântare şi îngroparăcosciugul în micul cimitir al mănăstirii, alături de morminteleîn care fuseseră puşi călugări de-a lungul veacurilor. Pentru 205

În care Păcalăcă oamenii din sat îşi îngropau morţii mai ales în propriilegrădini, sub pomi, să le ningă mormintele cu flori în fiecareprimăvară, şi printre stupi, să le cânte zumzăitul albinelortoată vara. Se răspândi astfel mai întâi zvonul că Păcală murise, bafusese şi îngropat. Începură ticăloşii să prindă curaj, să-şi facă iarăşi de cap,până veni al doilea zvon: unii dintre ticăloşi începuseră săplătească ponoasele aceluiaşi Păcală! Înviase acesta din mor-ţi? Îl trimisese bunul Dumnezeu înapoi pe pământ, să ţinăparte oropsiţilor pedepsind ticăloşii? În timp ce ticăloşilorşi neisprăviţilor le dăduseră un foc rece prin inimă, bieţiinăpăstuiţi prinseseră din nou suflet în ei. Aşa intră Păcală pentru totdeauna în legendeleromânilor! 206

27 În care Păcală îşi face tovarăş ungă cale bătură Păcală şi Tândală aşa, împre- ună, mai toată iarna aceea. Vândură lucrurile de la tâlhari şi făcură rost de bani, pe care îi împărţiră frăţeşte. Păcală îşi cumpără înapoi căciula de la Tândală, pe un galben... Trăiră mai mult prin hanuri, prin târguri şi oraşe. Când gătară banii, zise Păcală: - Tândală, ştii ce? Hai să ne întoarcem noi pe la sate,că acolo este lumea noastră. Mi s-a urât de mirosul de aici,iar gunoaiele de prin târguri m-au îngreţoşat de tot. - Că bine zici, Păcală. Hai să ne întoarcem în lumeanoastră. Se întâlniră pe drum cu un popă. Din vorbă în vorbă,află acesta că cei doi sunt în căutare de lucru. - Da’ n-aţi lucra pentru mine? Chiar am nevoie dedoi argaţi... 207

În care Păcală - Sigur că lucrăm, părinte. Dacă ne înţelegem laplată... - Vă zic de acuma, munca nu-i uşoară. Dar simbriava fi pe măsură: vă dau la fiecare câte o sută de lei! - Două sutare?... Ăştia-s bani... Pe cât timp? - Pe trei luni. - Fiuuu! Atunci, chiar sunt bani. Ne învoim, părin-te. - Da’ ce trebuie să facem? întrebă Păcală cu mai multăgrijă. Nimeni nu dă bani degeaba... - Ia, am o boală de vacă. E cam năzdrăvană... Dă laptemult, dar are două obiceiuri rele: fuge în fiecare zi şapte dea-luri şi balegă în fiecare noapte şapte care... Deci, nu e uşor...Vă împărţiţi cum vreţi: unul să ducă vaca la păscut, celălaltsă rânească grajdul. - Om dovedi cumva, sfinţia ta. Nu ne e frică demuncă. - Bine, fiilor, aşa vreau să vă aud! Zis şi făcut. Păcală, cu gândul la miros proaspăt deiarbă, la aerul curat al fâneţelor, la cântecul păsărelelor înprimăvară, zise: - Ce zici, Tândală, eu merg cu vaca la păscut... - Tocmai bine, vericule. Io-s mai puţin sprinten, oista pe lângă grajd... Luă Păcală vaca în zori şi plecă cu ea. No, apoi asta nuera muncă, era chin! Umbla vaca pe dealuri ca prisnelul. FugiiPăcală după ea fără hodină, nu avu timp nici să îmbuce oarece.Când ajunse seara acasă, era mort frânt. Cât de flămând era,nici mâncare nu-i mai trebuia. Ăst timp, Tândală dăduse la balegă. Nu ar fi fost muncagrea, nici mirosul aşa rău ca la oraş, doar mai făcuse Tândalăaşa muncă la viaţa lui, dar stătea popa lângă el ca un jandarm! 208

îşi face tovar㺪i cum scurma Tândală cu lopata sau cu sapa ceva pământ,nu numai balegă, cum „pleosc!”, îi trăgea popa o palmă dupăceafă. Şi tot aşa, toată ziua. Se luase Tândală de gânduri... Seara, stau cei doi de vorbă. - Cum e, Păcală, cu vaca? - D-apoi nu ştiu ce vorbeşte popa ăsta. Vacă blândăşi leneşă ca vaca asta n-am văzut încă. Şi cuminte, s-a ţinuttoată ziua după mine ca un căţeluş. Unde mergeam, acolovenea şi ea. Batăr să-mi fi luat un suman, să mă întind undeva,la umbră, să trag un pui de somn. Şi ceva slană, să fac unfoculeţ, să prăjesc ceva... Dar tu? - Ei, la mine a fost şi mai bine. Nici vorbă de şaptecare, poate vreo două. Şi acelea aşa, mai mititele. Iar popa,bun ca pita caldă, tot în jurul meu să mă întrebe dacă nu-mi trebuie ceva... Cum dădeam cu lopata, cum îmi dădeao prescură. Lopata şi prescura! A trebuit la o vreme să-i zic„ba!”, că eram sătul ca o bute... Păcat că mă îndopasem decu dimineaţă.” Stau ei şi rumegă cele auzite. Zice Tândală: - Bună prescura, Păcală, dar după o vreme îţi se camiese pe nas. Mai ales dacă eşti sătul... - Bine zici, Tândală, dar eu tot aş ciuguli nişte pres-cură... - Da? se bucură Tândală. Hai să facem schimb mâine.Mi s-a făcut şi mie dor de câmpul cu florile... Aşa făcură a doua zi. Păcală nu mâncă nimica de dimi-neaţa, să nu se încarce. Dar Tândală luă cu el un suman şiceva slană, să o frigă la foc. Pe la prinz înjura gândul prost,nu numai ca era ud leoarcă alergând în urma vacii, mai căraşi sumanul după el. Slana o aruncase de mult... Iar Păcală se cam săturase de „prescurile” popii, aşa căacum îi ghiorăiau şi maţele de foame. Popa, numai: „pleosc!” 209

În care PăcalăTândală 210

îşi face tovarăşdupă ceafa, mai la fiecare lopată... Seara când se văzură, cei doi să se ia de gât şi alta nu. - Mai înşelat, tâlharule! răcni Tândală. - Că parcă tu ai fost mai breaz?! Prescură, ai?! Stătură ei şi se socotiră. - Bre Tândală, eu nu mai stau aici. Ducă-se sutanevoilor, eu nu apuc să mă bucur de ea... - Că bine zici. Hai să ne luam tălpăşiţa! Dar mai întâi se duse Păcală să iscodească, şi bine făcu.Trase cu urechea la geamul popii. - Cum îs argaţii ăştia, părinte? tocmai întreba preo-teasa. - Buni, mai buni ca alţii. Om lua bani buni pe ei...Îi mai muncesc până îi vlăguiesc de tot, după care chempârcălabul să-i ia la oaste cu arcanul. Mi-or da pe puţin douăzăci de galbeni de fiecare! Dar trebuie să stau pe lângă ei, să-ipăzesc. Să nu fugă de la mine, dar mai ales să nu dea de oalaîngropată în grajd, lângă stâlpul din mijloc. Cel de azi erade vreo două ori să dea cu lopata peste ea...Noroc că eramacolo, să-i dau peste ceafă. Dar ştii ce? Ia du-te tu şi vezi cefac, or fi adormit? Să nu se apuce să sape prin grajd... Fugi Păcală repede înapoi şi îi zise lui Tândală: - Fuga în fân! Să te faci că dormi, că vine preotea-sa... Se făcură ei că dorm somn adânc. După ce plecă preo-teasa, zise Păcală: - Auzi ce vroia să facă procletul de popă: sa ne vândăla oaste! Hai repede să săpăm lângă stâlpul din mijloc. Suntacolo nişte bani... Aşa făcură. Dădură peste o oală cu galbeni, plata necuratăa unor oameni nevinovaţi vânduţi la oştire. O luară în spateşi pe-aci ţi-e drumul! Se opriră doar în pădure, obosiţi. 211

În care Păcală - Am scăpat, Tândală! Şi suntem şi liberi, şi bogaţi.Hai să ne culcăm, că suntem frânţi. - S-o-ntâlnit hoţul cu prostul, ce zici, Păcală?! ziseTândală, păţit de-acum. Băi Păcală, om fi noi fraţi de cruce,dar tovarăş cu tine nu mă mai fac câte zile oi mai avea detrăit. Hai sa împărţim banii şi apoi să ne vedem fiecare dedrum... Râse Păcală cam strepezit, dar n-avu încotro. Împărţirădrept toţi banii, se îmbrăţişară cu drag şi îşi văzură fiecare dedrum. Povestea zice că, din când în când, în colindările lor,cei doi se mai întâlniră, de fiecare dată spre hazul lor sau alcelor din jur. Dar tovarăşi nu se mai legară niciodată! 212

28 În care Păcală pune rămăşag junse odată Păcală argat la un boier tânăr, şcolit prin străinătăţuri. Trăise acesta o vreme pe la Ţărigrad, unde legase preteşug cu un ingles, ce neam de oameni or fi fost aceia. Aşa ajunsese el să-i placă a pune rămăşaguri, pe care uneori le şi câştiga. Când se întoarse boierul la moşie, cu domniţă tânără din neam boieresc, dăduochi de o faţă nouă. - Pe tine cum te cheamă, flăcăule? Te văd nou pe-aici? - Păcală mi se zice... - Doar n-oi fi tu acel Păcală de care am auzit tot felulde vorbe? se minună boierul. - Se prea poate să fiu acela, deşi oamenii vorbesc cubănat despre mine. Nu te lua după gura lumii, că nu ajungi 213

În care Păcalădeparte, asta o învăţai eu în drumurile mele. Întreabă şi pepârcălab, îmi văd de muncă cinstit. - Nu am ce-l întreba, nu am auzit numai lucruri reledespre tine. Cică eşti harnic şi priceput. Şi isteţ nevoie mare.Oţ mare... Şi că îţi place să te prinzi în rămăşaguri. - Numai când nu am încotro... - Aşa, râse boierul. Păi, şi mie îmi plac rămăşagurile.Iar tu nu prea ai încotro acum, musai să primeşti. Ia să vedemdacă iscusinţa îţi este precum renumele. Să-mi furi pe Dălbandin jug, că altfel îmi munceşti trei ani pe nimica! De mi-lfuri, ai cincizeci de galbeni. - Apoi, stăpâne, nimeni nu a zis despre mine c-aş filotru... De ce să fur lucru care nu-i al meu?! - Că aşa îţi poruncesc eu, d-aia! Ai un an şi o zi sămi-l furi! Să nu zici că nu ţi-am spus... Se zice că acest Dălban era fala boilor din judeţ, ba poatedin întreaga ţară. Când se punea el în jug, alături de Bălan,rămâneau în urma lor arături ca după zece boi! Mulţi vrurăsă i-l cumpere pe Dălban boierului, dar acesta nu se învoisecu nici un preţ. Nu zise nimica Păcală, ci îşi văzu de muncile lui de parcănimic nu se întâmplase. Când veniră arăturile de primăvară,numai ce se duse el de făcu rost de vreo duzină de puişori,abia ieşiţi de sub cloşcă. Îi dădu cu ceva pap şi apoi îi tăvăliprin praf de aur, din acela de folosesc iconarii de auresc ramelela icoane. Şi îi puse pe toţi într-un coş. Ieşi noaptea tiptil şi se apropie de locul unde avea să areDălban, unde se ascunse la un cap de tarla. În zori, iată şiboi trăgând la jug plug de zece boi după ei, înconjuraţi de oceată de oşteni înarmaţi. Se apucară de arat. Când ajunseră la marginea tarlalei,ce să vezi? Nişte pui cu totul şi cu totul de aur alergând în 214

pune rămăşagjur. Lăsară oştenii şi paza, şi boi, şi se repeziră să prindă puii.Dar ce, puii stăteau să fie prinşi? Se răspândiră care încotro,ca speriaţi de uliu... Ieşi Păcală degrabă. Tăie coada lui Dălban, o băgă îngură la Bălan şi plecă grăbit cu boul. Nu peste mult timpse întoarseră şi oştenii, gâfâind ca nişte ogari. Dar unde-iDălban? Îi taie un junghi rece prin inimă! Boierul nu ştia demilă când i se călcau poruncile... Dar unul din ei văzu coadade bou ieşind din gura lui Bălan. Fuga cu toţii la boierul. - Vino, boierule, să vezi cum Bălan l-a mâncat peDălban! - Cum o să văd aşa drăcie? - L-o înghiţit Bălan pe bietul Dălban, măria ta. Vinosă vezi, numai coada ce i-o rămas afară! Scrâşni boierul din dinţi, dar nu avu ce face. Pariul epariu. Trimise după Păcală. - Păcală, adu boul! - Ţi-l aduc, dar am avut prinsoare...” - Iată banii. Am nevoie la arat de Dălban. - Atunci ţi-l dau înapoi, se învoi Păcală bucuros. - Iar tu să-mi furi pe Roibu! completă boierul zâm-bind mânzeşte. Aceleaşi condiţii! I sută de galbeni. Hm, ştia Păcală că asta nu-i treabă uşoară. Ţinea boierulla Roibu ca la ochii din cap. Îl ţinea numai în jurul său, maiceva ca pe-un câine. Se despărţea de cal numai noaptea,dar atunci punea strajă tare la grajd: doi cu topoarele la uşagrajdului, unul călare pe cal, unul să ţină de dârlogi şi altulde coadă! Cei trei din grajd aveau toţi săbii şi pistoale. Încer-caseră să-l fure pe Roibul cei mai vestiţi geambaşi din ţară,dar trebuiră să se lase păgubaşi. Iar acum, după ce oşteniiluaseră bătaie cu harapnicele din cauza lui Dălban, erau cuochii cât cepele pe Păcală... 215

În care Păcală Îşi văzu iarăşi Păcală de treburi, până mai spre toamnă. Baera toamnă bine, noaptea începuse să se lase bruma. Îl trimiseboierul să ajute la tescuit vinul, muncă de vreo trei-patru zile.Oştenii parcă respirară mai uşor, ştiindu-l pe Păcală dus. Iată că într-o seară apare la poarta conacului o cerşetoarebătrână, trenţăroasă şi peticită, cu basma înflorată pe părulsur. - Uliu, boiarule, mâncaţ-aş ochii frumoşi şi negri, dă-mi şî mie loc peste noapte, să nu stau în câmp ca păgânii. Să-ţidea Dumnezeu sănătate, frumosule, şi la cucoana matale! - Bine, babo, stai acolo pe paie, lângă grajd. - Mulţumesc, săru-mâna, miluite-ar Dumnezeu celsfânt. Să-ţi trăiască frumuşaţa de boieroaică şi copii de i-oiavea! Se trase baba lângă grajd, pe o mână de paie. Nimeninu recunoscuse pe Păcală sub petice şi basma, uns cu pământpe faţă şi pe mâini. Se duseră toţi la culcare. Se duse şi boierul, după ce maimângâie o dată pe Roibu pe bot şi îi dădu să ronţăie un mărdin cele dulci. Oştenii erau smirna la locul lor. Când se făcu linişte, scoase Păcală o ploscuţă de subtrenţe. - Uliu-liu, că frig este. Vine iarna, arăcan de păcatelemele. Bine că un suflet de românaş m-a miluit cu o ploscuţăde ţuică... - Oi fi furat-o, babo! zise un voinic din uşa grajdu-lui. - Nu vorbi cu păcat, frumuşelul babii. Mai sunt şiromânaşi de treabă, cu inima bună. I s-o făcut unuia milă desărmana babă, să-şi mai încălzească sufletul noaptea... Duse plosca la gura şi „gâl, gâl, gâl!” - Brrrr! se scutură baba. Simţi cum îţi încălzeşte sân- 216

pune rămăşaggele în vine! Parcă sunt mai tânără cu douăzeci de ani! Nicirăcoarea nopţii n-o mai simţ! Mai stătu ce mai stătu, şi iarăşi: „gâl, gâl, gâl!”... - Auzi, bre românaş? zise către oştean. Uite, să nu zicică baba nu are şi ea inimă, trage şi tu o duşcă d-acilea, că ede unde. - N-am voie, babo, se supără boierul, se împotrivioşteanul morocănos, privind pe sub sprâncene la tovarăşullui. - D’apoi ce ştie el? scuipă baba, începând să răsuceascăo ţigară din foi de păpuşoi. El e acum în iatac, lângă coniţă.Are cine-l încălzi... - Că bine zice... mormăi al doilea oştean, tropăind săse încălzească. Ia dă plosca incoace, că n-o fi foc dacă luămcâte o gură! Îi dădu baba plosca, dar avu grijă să-i scoată dopul acum.Căci ţuica era amestecată cu ierburi adormitoare, avusesegrijă Păcală să nu bea! Bău oşteanul, după care trecu ploscatovarăşului său. Bună ţuica, parcă nici răcoarea nopţii nu semai simţea aşa! - Daţi şi la tovarăşii voştri din-năuntru, îi îndemnăbaba. Eu am beut destul. Ştiţi cum se zice: dar din dar se faceraiul! - Că bine zici, babo! Plimbară ei plosca între ei, toţi cinci paznicii, până ogoliră. Nu trecu mult şi adormiră toţi cinci, ca ţepeni. Cei dela uşă în picioare, cu topoarele în mână, cei din grajd tot aşa,unul ţinându-se de dârlogi, unul de coada calului, iar cel dinurmă calare pe şa, cu picioarele băgate în scări, sus pe cal. Tăie Păcală cozile la topoare, de lăsă numai câte un capătîn mâna fiecărui oştean. Intră apoi în grajd. Pe cel călare îl luacu tot cu şa şi scări, îl puse sus pe o grindă. Avea mare putere 217

În care Păcalăo cerşetoare 218

pune rămăşagPăcală, nimeni nu ar fi zis văzându-l subţirel. Tăie dârlogiişi coada la cal, lăsând doar câte un capăt în mâna oştenilor.După care îl luă pe Roibu, şi pe-aici ţi-e drumul! Cum se făcu dimineaţa, boierul se duse aţă la grajd.Făcea asta în fiecare zi, înainte chiar de a i se aduce ibriculşi naghirleaua. Dar acum, văzu de cum se apropie de grajdcă ceva nu-i a bună. Oştenii în uşa grajdului ţepeni, iar uşalarg deschisă! - Ce faceţi, bă, aici?! Dormiţi!? răcni boierul la ei.Noroc că Păcală le tăiase topoarele, că s-ar fi tăiat intre ei.Treziţi din somnul ca de moarte, dădură cu topoarele înjur! Boierul nu aşteptă să-i vadă treji, întră drept în grajd.Oştenii din-năuntru auziseră şi ei răcnetul, aşa că săriseră caarşi. Trase unul de dârlogi şi se trezi la dracu’, în fân. Cel cetrase de coadă se prăvăli pe burtă, cu cel de pe şa grămadădeasupra, prăvălit când încercase să dea pinteni calului. Şauaîi veni acestuia din urmă în cap... No, se duse şi calul. Trimise boierul după Păcală, la vie,cu poruncă să aducă calul! Că de nu... Păcală veni călare, cesă facă. - Bine că mi l-ai adus, Păcală. Eu fără Roibu nu pottrăi, mai bine îmi furi nevasta... Uite o sută de ţechini peel. - Uite atunci pe Roibu, stăpâne, sănătos şi voinic.Fuga până la vie i-o prins bine... dar eu mă cam duc... - Tu pleci când îţi zic eu să pleci, nu când vrei tu! sestropşi boierul. Eşti hoţ al naibii, dar până acum ţi-o merspentru că am lăsat pe alţii să-mi păzească averea. Acum să-mifuri inelul de pecete, de nu-l dau niciodata jos de pe deget.Căci dacă nu-l furi, toţi galbenii de-ţi dădui ai mei sunt, iartu-mi vei munci trei ani pe nimica! - Nu-i drept, stăpâne... 219

În care Păcală - Drept, nedrept, asta mi-e porunca! Viaţa nu-idreaptă decât în Rai... - Păi, aşa de fiecare dată îmi poţi cere să-ţi fur altceva...Data viitoare mi-i cere să îţi aduc luna de pe cer! - Nu, mă jur! Prinsoarea-i prinsoare. Îmi furi ineluldin deget, pleci cu trei sute de galbeni, când vrei tu. Nu mi-lfuri... Ai un an şi-o zi! Se întoarse boierul şi plecă, trăgând pe Roibu după el,lăsându-l pe Păcală singur în mijlocul curţii. Dar lui Păcală îi ajunse cuţitul la os! Nu mai stătu multsă pregătească furtul. Într-o noapte adună câteva braţe depaie în mijlocul ogrăzii şi le dădu foc. După care începu astriga din toţi bojocii: - Foc! Foooc! Săriţi că ia foc conacul, ne prăpădimde tot! Săriră toţi argaţii şi oştenii cu găleţi cu apă. Sări şi bo-ierul ca ars, ieşi din iatac numai în cămaşă. Înainte de a ieşi,îi zise boieroaicei: - Tu stai aici acum, până văd despre ce-i vorba. O fivisat cineva urât... Dacă e pericol, vin şi te scot imediat! Sănu dai drumul la uşă la nimeni, mai ales lui Păcală! - Nu dau, bărbate Dar după ce plecă el, o fură somnul la loc. Intră Păcalătiptil, că aşteptase după uşă plecarea boierului. Dădu cu cevaierburi mirositoare pe la nasul coniţei, să-i facă somnul maigreu, şi se puse pe aşteptat. Nu aşteptă mult, iată boierul.Vrea el să intre, intră dacă poţi. Uşa încuiată. - Deschide-mi, nevastă, eu sunt! Răspunde Păcală din dosul uşii, cu glasul prefăcut: - Cine e acolo? Păcală, tu eşti? - Cum o să fie Păcală? Eu sunt! - Mă minţi, ca sa-ţi deschid uşa. A zis boierul să nu-ţi 220

pune rămăşagdeschid. Până nu vine el, nu intri! - Cine să vină? Nu auzi că eu sunt, bărbatu-tău?Deschide uşa! - Nu şi nu. Tu eşti ticălosul de Păcală. După ce săcunosc ca îmi eşti bărbatul? - Cucoană, aşa stăm până la ziuă. Dacă-ţi spun că eumi-s! - Arată-mi inelul. Doar ştiu că numai tu ai acelinel. N-avu boierul încotro, dacă vroia să intre. Ar fi pututchema nişte oştenii cu o grindă, să dea uşa jos, dar era o uşăminunată, scumpă, adusă pe bani grei, din lemn de pestemări, frumos cioplit. Scoase inelul din deget dară şi îl băgăpe sub uşă, să se încredinţeze boieroaica. Şi aşteptă să-i deschidă. Şi aşteptă. Şi mai aşteptă oleacă... - Ce faci, nu-mi deschizi? Nici un răspuns. Îl apucă pe boier nebuneala. Începu săciocăne la uşă, apoi să dea cu pumnii în ea, apoi cu picioareleîncălţate în cizme... Când să cheme oştenii să dea uşa jos,deschise cocoana, cu ochii cârpiţi. - Ce n-ai deschis? Doar ţi-am arătat inelul! - Inelul? Ce inel? Eu acum m-am trezit... - Cred ca măria sa boierul vorbeşte despre inelul ista,zise Păcală din ogradă, arătând inelul de pecete al boierului.El sărise pasămite pe un geam din spate, se dusese să-şi adunelucrurile într-o bocceluţă, puse pungile cu bani în sân şi acumera gata de drum. N-avu boierul încotro, îi mai numără o sută cincizecide galbeni în schimbul inelului. Pe urmă privi, scrâşnind,în urma lui... Cică, de atunci boierul nu a mai pus rămăşag niciodată, 221

În care Păcalăcât o mai trăit. Nici obiceiul acesta, de a pune rămăşag, nus-a prea prins la români ca la alte naţii. Mai şti dacă cel cucare pui pariu nu-i Păcală?... 222

Înainte să ne luăm rămas bun de la Păcală, mai avem sărepovestim doar o ultimă întâmplare de-a lui. Nu că nu or maifi, dacă ar fi să adunăm toate peripeţiile prin care a trecut Păcalăam putea umple toate bibliotecile ţării cu cărţi! Întâmplărilepovestite până acum le-am auzit de la unii şi de la alţii, cumziceam la începutul cărţii: din gura poporului mai ales, dincartea în versuri a lui nea Dulfu, din amintirea unei cărţi... Dar această ultimă întâmplare a povestit-o întâi bădia Ioanzis şi Slavici, de prin părţile Aradului. Şi el o fi auzit-o tot de lavreun ţăran mai mucalit, dar a pus-o în carte să o citim şi noi,alături de alte poveşti şi legende minunate. Pentru că o culegerede basme şi poveşti ale românilor nu poate fi completă fără aaminti şi de Păcală. De aceea el, ca şi alţi doi mari povestitoriai neamului, neica Petre Ispirescu din târgul Bucureştilor şi Nicăa lui Ştefan a Petrei de prin părţile de peste Milcov, a povestitşi el despre năstruşnicul erou. Nu am repovestit povestea bădiei pentur a mă împăuna cugloria altuia, ci pentru a aduce la un loc cele mai vestite peripeţiiale nemuritorului personaj. Citiţi-le cu bucurie, şi nu uitaţi căPăcală este român. Fiţi mândri! 223

29 În care Păcală îşi vinde pielea scump i se mai zice că ajunsese lui Păcală să i se urască să tot colinde ţara în lung şi-n lat printre străini, chiar români fiind. Trecuseră ani mulţi de când îşi părăsise satul, nici tânăr nu mai era, dar nici rădăcini nu putuse pune niciunde. Pasămite dorul de casă nu-i dăduse pace, aşa cum nu-i dă nici unui român careîşi lasă vatra satului, sau chiar ţara, şi se duce în lume.A stat el şi s-a socotit, unde să meargă el să înceapă o viaţăobişnuită de ţăran român? Păi unde oare, dacă nu în satul încare văzuse el lumina soarelui şi învăţase să fie om?Aşa că s-a dus el într-un loc anume, unde îşi îngropaseparte din banii agonisiţi de la unul şi altul dintre ticăloşiipedepsiţi, căci pe restul îi împărţise cu dragă inimă celor înnevoie. Pentru că aşa era el, nu numai că pedepsea ticăloşiileşi îndrepta relele, dar şi ajuta oamenii de omenie ajunşi lagreu necaz. 224

îşi vinde pielea scump Luă deci ce bani mai avea el acolo şi o porni spre satulnatal. Ajunse el într-un târziu şi văzu că lumea nu se bucură,văzându-l. Unii, cei mai mulţi, uitaseră de el şi nu le plăceastrăinul venit cu bani mulţi în satul lor sărac. Alţii, iarăşi,îşi vedeau de viaţa lor, cine ce avea cu Păcală? Alţii, caremai auziseră de întâmplările lui prin lume, se temeau că vaîncepe cu păcălelile lui prin sat... Era deci singur Păcală însatul lui, nici măcar fraţii cei cârni nu-i erau alături, cine ştiepe unde aciuiţi... Îşi luă Păcală în stăpânire casa şi ograda părintească. Tre-bui să dărâme casa veche şi să ridice alta, anii şi vecinii - caremai luaseră din ea ba o uşă, ba o scândură - o ruinaseră detot. După ce termină de reparat casa, nu prea mai rămaserămulţi bani în pungă. Pământurile îi fuseseră călcate de megieşi şi nimeni nuvoise să-i dea nimic înapoi, se făceau că nu au ştiinţă desprece vorbeşte el. Cu vecinii încaltea se certase de la început,aceştia mutaseră gardurile între timp, lărgindu-şi ogrăzileîn dauna ogrăzii lui Păcală. Starostele satului, cumpărat desăteni, nu făcuse dreptate la plângerea lui Păcală, deşi el eramai bătrân, ştia unde este dreptatea. Un singur sătean, cufrică de Dumnezeu, îi dăduse înapoi o fâşie de pământ peluncă, cu iarba grasă şi bună. Cu restul banilor cumpără o viţică, dintr-o rasă desprecare ştia el că este un soi bun. Şi îngriji Păcală de viţica lui ca de ochii din cap. O duceala păscut pe luncă, pe pământul lui, şi-i pregătea pat curatîn grajd în fiecare seară, şi o ţesăla şi curăţa în fiecare zi, şi îidădea fructe căzute pe jos din pomii din grădină, din palmă...Dar mai ales o mângâia şi îi vorbea ca unui om. Tot nu preavorbeau megieşii cu el. Crescu viţica şi se făcu junincă, apoi juncă, apoi vacă.... 225

În care PăcalăVacă precum vaca lui Păcală nu mai avusese nimeni în sat,decât tot Păcală, în tinereţile lui! Începură vecinii să se uitechiorâş la vaca lui Păcală. Era minunea de vacă precum nu se vazuse alta în sat.Dimineaţa ieşea singură din grajd şi se ducea singură la păscut,iar seara se întorcea singură acasă şi se băga în grajd, aşteptândpe Păcală să o mulgă. Mulgea Păcală două găleţi cu lapte,pline ochi, în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară, spre ciudamegieşilor, care abia de adunau o găleată de lapte toată ziuade la vacile lor. Ba îi mai fătase şi-un viţel gras şi frumos, cucare Păcală îşi plătise birul, salvând astfel banii de pe brânzacare o făcea din laptele vacii, brânză grasă şi bună cum nu sevăzuse pe acolo. Învăţase multe Păcală în colindările lui... Era Păcală toată ziua vesel şi voios, cânta şi fluiera cât eraziua de lungă, râdea şi spunea copiiilor poveşti şi glume, toatălumea era a lui! Era mulţumit că se întorsese în sat... Numaică pe unii megieşi îi mânca pizma! Nu vedeau cu ochi bunicum îi mergeau toate din plin veneticului, nici bucuria lui.L-ar fi alungat din sat, dar nu ştiau cum. Ziceau: - Păcală ăsta s-a contrat cu tot felul de oameni pu-ternici, ba chiar şi cu Vodă! Dacă vin toţi la noi în sat şi nepedepsesc pe noi pentru răutăţile lui? Să plece în lume, cănu i-om duce lipsa! - Nici popa Dragomir nu-l vede cu ochi buni... Zicecă Păcală e un spurcat de păgân fără lege creştină, a făcut multrău unor slujitori ai bisericii. A atacat biserica... Iar vaca lui Păcală umplea paharul! Când o vedeauvenind de pe luncă, cu ugerul cât o doniţă printre vacile lorcât nişte capre, simţeau că le crapă fierea în ei. Trebuiau săfacă ceva, numaidecât! Până când popa le şopti un gând înveninat: - Dacă şi-o pierde vaca, o pleca. O-nţelege că nu-l 226

îşi vinde pielea scumpvrem! - Ar fi şi drept să fie aşa! sări şi starostele. Sigur vacao păscut şi din iarba noastră, nu ajungea ea să se îngraşe aşanumai din iarba lui Păcală. Carnea ei este şi a noastră, la felşi laptele. Numai pielea este a lui Păcală! Şi tăiară vaca! Carnea o împărţiră între ei, iar pielea i-oaruncară peste gard lui Păcală în ogradă – nu avuseră curajulsă dea ochi cu el. Când văzu Păcală pielea, i se făcu negru în faţa ochilor.Îşi iubise vaca precum pe o fiică bună. Găsise în ea mai multădragoste şi înţelegere decât între oamenii din sat... Se străduisesă nu facă rău la nimeni, văzuse răutatea dospind în megieşiilui, dar îi lăsase în pace, ce aveau ei cu el? Aaaa, nu-l voiau?!Dar ce, el îi voia pe ei, pizmătăreţi, răi la inimă şi la suflet,proşti şi fuduli? Trebuia însă să trăiască cu ei împreună, înpace, doar erau de acelaşi neam Dar acum, să se păzească! Luă deci pielea de vacă în spinare şi porni cu ea peuliţă. - Ce faci, Păcală? îl întrebară vecinii cu răutate, bat-jocoritori. Pleci din nou în lume? - Ba nu, numa’ pân’ la târg... - Ce să faci la târg, fiule? îl întrebă şi popa Dragomir,mieros. - Păi, ce să fac? Să vând pielea vacii, doară. - Pielea? Da’ cine ţi-o da bani pe o piele de vacă? Şicâţi bani ţi-or da pe ea? - Ohoo, mulţi, mulţi... N-aveţi voi grijă de mine! Se duse. Merse toată ziua, pe seară ajunse într-un sat.Ajunse cam târziu, mai toate casele aveau oarba-n geam,numai la o casă era lumină. Se duse Păcală aţă acolo şi bătula uşă. 227

În care Păcală Ieşi o muiere, nu tocmai bucuroasă de vizită. - Ce doreşti, drumeţule? - Ia, m-a prins noaptea pe drum. Te rog pe Dumne-zeu, creştină, lasă-mă să mâi peste noapte aici. - Te-aş lăsa, dar bărbatu-meu e dus cu treaba. El areun car cu boi, cară lemne şi altele la unii şi altii... Nu ştiucând se întoarce. - Nu-i nimic, nevastă. Oi sta şi eu într-un colţ, nicinu mi-i băga de seamă... - Nici mâncare nu prea am aţi da... - Nu-ţi fă nici o grijă, am oarece prin traistă... - Bine, fie... că nu se cade să las drumeţ în drum,noaptea, m-o bate Dumnezeu. Dar să stai un’ te pun, să nu-mi iasă vorbe prin sat. Uite, să stai acolo în coşar. De-o venibărbatu-meu, te-om chema în casă. - Mulţumesc, femeie, pentru bunăvoinţă. Să ai partenumai de bine, după inima ta... Se duse Păcală în coşar şi începu să mănânce ceva brânzădin traiţă. Era bună brânza, nici vorbă, era doar din lapte dela vaca lui de se duse. Era mulţumit Păcală cu ce-i dăduseDumnezeu şi înălţă rugăciune de mulţumire. Dar dinsprecasă venea miros de copt şi de prăjit... Îşi aminti de nevastalui Simion şi îşi zise: - Iote, drăcie! Ia să văd ce trebăluieşte găzdoaia... Se dădu la fereastră şi privi pe furiş înăuntru. Se mişcafemeia cu hărnicie, ca prâsnelul. În cuptor se rumenea opulpă de miel, pe plită nişte plăcinte. Într-o cratiţă fierbeanişte varză în untură... Ba apăruse de undeva şi o ploscuţă...Ehei! Bănuia Păcală că bunătăţile nu erau pentru bietul bărbatplecat cu treaba. Ei, da’ bunul Dumnezeu nu doarme! Numai ce se audeîn poartă un glas de bărbat mânându-şi boii: 228

îşi vinde pielea scump merindele 229

În care Păcală - Hăis, Codean! Cea, Bălan! Sări femeia ca arsă. Plosca dispăru sub pernă, în pat.Plăcintele pe cuptor, mielul în cuhna rece, varza cu cratiţă cutot în tuciul de mămăligă atârnat de-o grindă... După care îşilepădă femeia şorţul şi ieşi sprintenă înaintea bărbatului. - Bine ai sosit, bărbate. Slavă Domnului că te-ai întorssănătos şi la vreme, nu a trebuit să umbli noaptea pe drumuri.Da’ parcă ziceai că vii abia mâine... - Am terminat munca pe azi. Mâine plec de diminea-ţă, dar cum eram aproape de sat, mi-am zis să vin să dorm înpatul nostru... Ieşi şi Păcală din cosar. - Ah, uite, bărbate, avem mosafir picat peste noapte,un drumeţ. L-am lăsat să doarmă în coşar. - De ce în coşar? Hai, om bun, în casă cu noi. Omgăsi noi un loc şi pentru tine.tine Îşi luă Păcală pielea de vacă şi traista din coşar şi veniîn casa. Femeia începu a se plânge că nu are nimic pregătitde cină, că nu ştia că i s-o întoarce bărbatul, căci altfel ar fipregătit oarece... - Da’ nu-i bai, muiere. Om mânca împreună cese găseşte, om bea şi o cană de apă rece din fântână, şi ommulţumi Domnului pentru că ne ţine în viaţă... - Am nişte mămăligă, rămasă de aseară, şi niştezeamă de saramură de peşte, că peştele s-a mâncat. Şi nişteceapă... - Bune şi acelea, încuviinţă bărbatul, pe care se parecă nimic nu-l putea face să-şi piardă voioşia. Şi se apucară săîmbuce din merindele puse de muiere pe masă. Numai că Păcală, după ce mâncase brânza, nu se preadădea la mămăliga rece înmuiată în saramură, cu ceapă iute 230

îşi vinde pielea scumpalături. Se mira mai ales că bărbatului nu-i mirosea a mielşi varză... Se pare că omul avea oarece beteşug cu nasul, iarnevasta ştia asta de nu-i ducea teama... După o vreme se aplecă spre pielea ce-o avea alăturide laiţă şi se prefăcu a asculta cu atenţie. Apoi zise aşa, cujumătate de gură: - Taci dracului! Nu-i treaba ta! Mai întinse o bucată de mămăligă prin saramură – poatepentru a treia oară – şi iar se aplecă spre piele. - Ce zici? Să-ţi fie ruşine, zdreanţă! Şi dădu cu piciorulîn grămada de piele. Gazda îl privi uimit, dar nu zise nimic.Fiecare om cu necazurile lui... Nu trecu mult şi Păcală se aplecă din nou spre piele. Dedata asta se înfurie de tot. Sări în picioare şi dădu cu botaîn piele, cu sete. - Să-ţi crape obrazul de ruşine! Mă primesc oameniiîn casă, iar tu umbli cu vorbe! Gazda nu mai răbdă. - Ce ai, drumeţule, cu pielea? Ce-o baţi? - Apoi ia, s-o mânce câinii, că nu-şi vede de treabă!Mă bagă în bocluc... - Pielea? întrebă omul, neîncrezător. - Pielea... Da’ nu-i piele ca toate pieile. Avusei eu ovacă minunată, frumoasă şi lăptoasă. Trecu pe la mine un omcucernic, într-o sară. Şi eu îl omeni cu lapte şi cu brânză. Laplecare, el îmi binecuvântă vaca. Când pieri văcuţa, rămasebinecuvântarea cu pielea. De aceea o port cu mine... - Şi ce spune? - Apoi de toate... Când se schimbă vremea, cândplouă sau când se face de coasă... Când să merg la târg şi cesă duc de vânzare, să fac bani mulţi... Ce fel de oameni suntcei cu care stau de vorbă. Ce să fac şi de ce să mă feresc... 231

În care PăcalăAdică, de toate. Mai ceva ca o ghicitoare în cărţi... - Taci, bre, nu vorbi! Nu am mai auzit aşa minună-ţie... Şi dacă-i adevărat... - Păi, poţi să nu mă crezi, jupâne. Ce-mi pasă mie?Doar nu-ţi vând pielea, aşa că nu ai decât să crezi ce vrei... - Hm... Şi acum, ce zicea? - Cine? - Pielea, cine dară?! - Aaaa... Prostii de-ale ei. Cine-o bagă-n seamă?... - Hai, măi omule, spune-mi şi mie. - Tot nu crezi... - Cred, nu cred, spune-mi ce zice pielea! - Apoi, se bagă unde nu-i fierbe oalele... Să-i fieruşine, că m-ai primit cu braţele deschise şi m-ai omenit cuce-ai avut... - Păi, cum aşa? Ne vorbeşte de rău? - Ei, nu chiar. Da’ cică de ce bem noi apă de fântână,când avem o ploscă de ţuică? Oi fi ţinând-o numai pentrusufletul tău... - Ţuică?! De unde ţuică? Nu vezi că vorbeşte anapo-da? - Apoi, jupâne, să nu-mi vorbeşti pielea de rău, cămă supăr! Ia cată colea, sub pernă! Se ridică gazda şi băgă mâna sub pernă, cam cu îndoială.Când colo... scoase mâna de sub pernă ţinând o ploscă! Scoasedopul, mirosi, după care trase o duşcă. Ţuică! - Iată comedie... bolborosi el. Ia şi matale de aici oduşcă! Păcală nu se lăsă rugat, dădu plosca peste cap. Mai muieel o bucată de mămăligă în saramură, după care se aplecă dinnou spre piele. - Aha! Aşa o fi, dar eu am început să mă satur... 232

îşi vinde pielea scump - Ce mai zice? Ce mai zice? - Cică, bună mămăliga cu saramură, dar mai bunmielul cu varză şi plăcinte... - De unde miel? - Din cuhnă, de unde alta” Se duse gazda în cuhnă şi se întoarse cu mielul. - Şi plăcintele? - Pe cuptor. - Şi varza? - În ceaun... No, acum se aşezară la masă ca oamenii şi mâncară pânălăsară numai oasele din miel. Iar plosca o goliră. - Bre, omule, îmi pare rău că-ţi vorbii pielea de rău.Să-ţi trăiască! Da’ zi, nu mi-o vinzi mie? - Cum o să ţi-o vând, jupâne? Asta-i comoară, nupiele. Îmi ţine de mamă şi de tată, e mai ceva ca o nevastă! - Chiar aşa, mormăi gazda privind crunt către nevastacare stătea după cuptor şi nu zicea nici „pâs”. - Da’ uite, îţi dau preţ de două vaci pe ea! - Două vaci? Pe o piele sfântă? Găzdoaie, m-ai omenit,dar nu-ţi bate joc de mine! Că hâr, că mâr, se învoiră în cele din urmă la douăzecide galbeni. Preţ de cincizeci de vaci! Se duseră la culcare, că omul avea de plecat de cu zorila treaba lui. Când se trezi Păcală, acesta era deja plecat. Nicinevasta nu era pe-acasă, aşa că Păcală plecă fără a-şi mai luarămas bun. Când colo, cine alerga în urma lui pe uliţă, să-şidea sufletul şi alta nu? Muierea. - Stai, stai om bun, că mor!... Stai un pic! Stătu Păcală, că n-avu încotro. - Of, oof... Ai plecat şi m-ai lăsat cu belea în casă.Greu ce era până acum, dar cu năzdrăvana aia de piele nu o 233

În care Păcalăsă mai am trai cu bărbatul. Noi am trăit bine împreună pânăacum, chiar dacă eu nu i-am fost întotdeauna credincioasă.Dar în casă am fost gospodină şi harnică, i-am păstrat tainele,am ţinut la bunurile noastre, am îngrijit de copii... Că el eom bun, dar n-are vlagă cu muierile... Ce era să fac? Să-l las?Şi acum? Învaţă-mă tu cum e mai bine! Dacă mă scapi depiele, uite, îţi dau şi eu douăzeci de galbeni! - Apoi, femeie, fiecare cu păcatele lui. Bunul Dum-nezeu ne va judeca pe fiecare, nu îmi este dat mie sa judecpe alţii. Ce să te judec eu pe tine, când eu însumi am nevoiede iertarea lui? Uite cum să faci să scapi de piele: iei apăneîncepută din fântână, o fierbi de două ori, o dată cu cincifire de busuioc, a doua oară cu zece, iar cu apa aceea stropeştipielea. N-o mai vorbi niciodată! - Mulţumesc din inimă, străine. Să ai noroc în viaţata. Nu zic că nu m-oi drăgăli cu alt bărbat de-amu încolo, dari-oi fi credincioasă bărbatului în toate celelalte şi oi munci săfie fericit. Astea zise, se întoarse femeia acasă. Iar Păcală grăbi pasul.Pe la amiază îl găsi pe găzdoaie făcând popas la o răscruce.Nu mânca de prânz, ci se tot ruga de piele: - Hai te rog, piele pielicică, spune-mi şi mie pe caredrum să apuc. Hai că te-oi cinsti, mai ceva decât fostul tăustăpân... - Ce-i omule, ce s-a întâmplat? îl întrebă Păcală. - Uite, pielea nu vrea să-mi vorbească! Mi-am socotiteu peste noapte să nu mai stau cu biata Suzana, s-o chinuiesc...Ci să-mi iau câmpii. I-am lăsat ei tot ce-am agonisit, şi casaşi averea, numai boii şi carul mi le-am luat cu mine. Şi-o găsiea un om mai bun şi mai vârlav... Da’ nevoia de piele nu vreasă vorbească... Se uită Păcală la piele, o pipăi, o întoarse, o ascultă... 234

îşi vinde pielea scump - I-ai dat de dimineaţă să mănânce? Mai ales, i-ai datsă bea o cană cu apă? - Cum adică? Cum o să bea şi o să mănânce o pie-le? - Dar nu-ţi spusei că-i năzdrăvană? Dacă trăieşte, nutrebuie să mănânce şi ea? De unde să aibă putere să răspun-dă la întrebări? Măi omule, tare mi-e teamă că ai prăpăditbunătate de piele năzdrăvană!... Stai să văd... Aşa-i cum zic,şi-a dat biata de ea sufletul... spuse Păcală, amărât. - De unde să fi ştiut eu? se dezvinovăţi omul. - Trebuia să fi întrebat... Dar şi eu trebuia să-ţi spun...Ţuica de-o băurăm aseară, ea-i de vină. Dacă nu beam, nicinu-ţi vindeam pielea... Amândoi suntem de vină, nu potda vina numai pe tine. Uite aici polul de-mi dădui, îţi daujumătate înapoi!” - Şi chiar e moartă? - Poţi să ştii? Du-o acasă şi las-o să se odihnească vreodouă-trei zile. Să nu o întrebi nimic, poate îşi vine în fire.Dacă nu, e moartă şi nu mai ai ce-i face... Dar a mai apucatsă-mi şoptească, cu ultimele puteri înainte să amuţească detot, să îţi spun să te duci înapoi acasă, la nevastă. Una ca eanu-i găsi în toată lumea. Te iubeşte aşa cum eşti, chiar dacăuneori mai calcă strâmb. Dacă nu vei umbla s-o dovedeşti,o trece focul tinereţii şi veţi trăi ca doi buni prieteni până văveţi duce să vă judece Cel ce Judecă, fiecare după greşelilelui.” - Atunci, să merg dară acasă, zise omul. Aruncă pieleaîn car. Îşi văzură fiecare de drum, bucuroşi, fiecare spre casalui. Omul, că nu mai trebuise să plece prin străini, ba maiaflase şi că nevasta îl are de drag. Păcală, că îşi vânduse pieleape treizeci de galbeni, avere de gospodar bogat. Şi îndreptase 235

În care Păcalălucrurile între cei doi. Nu mai avea de ce merge la târg... 236

30 În care Păcală îşi găseşte liniştea ată că intră Păcală vesel în sat, cu traista pe umeri, fără piele. - Ei, cum a fost la târg? îl întrebă părintele Dragomir de pe treptele târnaţu- lui. - Bine, cum să fie. Nici nu mă aşteptam la aşa ceva... Se adunară câţiva săteni, privind cu duşmănie la veneticulpe care şi-l doreau dus. - Câţi parai îţi deteră pe ea? râse unul. - Parai? Pe pielea vacii mele?! Uite-aici! scoase el pungadin chimir şi o zornăi vesel. Treizeci de zloţi! - Taci, bă, că te-afurisesc! se stropşi popa. Cum or sădea atâta bănet pe o piele de vacă? - Ehei, da’ ce vacă! Când am început să le spun cejunincă frumoasă a fost şi ce vacă mare şi frumoasă s-a făcut, 237

În care Păcalăcât lapte dădea şi cum mă înţelegeam cu ea mai ceva decâtcu o muiere, şi cum mă duşmăneau pentru ea megieşii... - Fugi, bă, d-acilea! Cine dă bani de aur pe poveşticu vaci moarte? - Voi credeţi ce vreţi. E drept că era mare cerere depiei, nu găseai de leac una în tot târgul... Zece piei, ce ziceu?, o sută să fi avut, şi pe toate le dădeam! Ar fi trebuit săcer cincizeci de zloţi, nu ştiu unde mi-o fost capul!? Dar amapucat să spun treizeci şi oamenii nu s-au târguit, mi-or luatpielea şi mi-or dat banii bucuroşi de târgul făcut... Gândescacum, cu banii ăştia să mai cumpăr vreo zece vaci, să le iaupieile şi să mă întorc la târg minteni! Astea zise, se îndreptă grăbit spre casă, fără a mai da nicibineţe. Dar nici nu ar fi avut cui da, pentru că toţi megieşiiadunaţi în curtea bisericii, în frunte cu popa, se repeziserăcătre grajduri. Ei aveau vaci, nu trebuiau să le cumpere! Dece numai Păcală să facă bani? Ce, ei erau mai proşti? Şi ein-ar fi ştiut să le spună târgoveţilor poveşti despre vaci? Uite,de pildă, Ţuna... Tăiară vacile, le luară pieile lăsând carnea aruncată princurţi, şi fuga la târg. Nici nu se crăpase bine de ziuă şi târgulera plin de piei de vaci. - Ia pielea, frati-miu! Numa’ doi poli juma’, ieftin cabraga! - Ba ia de-acilea! E mai mare. Dau şi coarnele în preţulăsta, gratis! - Nu te uita la ei, jupâne. Ia de la mine, că i-am datvacii apă cu agheasmă sfinţită şi am hrănit-o numai cu pres-cură... striga şi popa. - Da’ ce faceti voi aici, în târgul nostru, vreţi să-l spur-caţi? întrebă starostele târgului mânios. Ce vă veni să aduceţipiei de vită la târg? Nici măcar nu-s argăsite, aţi împuţit locul! 238

îşi găseşte linişteaCât cereţi pe-o piele? - Doi poli jumate, dar ne putem înţelege şi pe doipoli numa’... bâigui popa. Simţea el că ceva nu este tocmaiîn regulă. - Firfirei? - Zloţi... îngăimă popa şi mai stins. - Ia daţi-i afară din târg cu pieile lor cu tot! răcnistarostele la jandarmi. Şi îi dădură afară din târg cu suliţele-nspate, ba chiar şi cu ghionţi sau câte un vârf de cizmă în parteadin spate, unde nu doare atât trupul, cât mândria rănită. Aşa se şi întoarseră ei în sat: cu mândria rănită până înrărunchi. Pe drum plănuiră cum îi vor face felul ticălosuluide Păcală, aşa că ajunşi în sat nu mai pierdură timpul. Intrarăbuluc în ograda lui Păcală, care stătea liniştit pe prispă trăgânddin lulea, îl luară pe sus de nu apucă el să zică nici „mârc!”,şi îl băgară într-un sac. - Legaţi bine sacul, porunci aspru popa Dragomir,care ajunsese un fel de şef al cetei. A mai scăpat neisprăvituldin astfel de primejdii, să nu păţim şi noi ruşinea asta! - Nici o grijă, părinte. Uite, mai fac vreo două noduri,să fiu sigur. Nu mai scapă, cât îi hăul! Doi, mai voinici, luară sacul în spate şi hai cu el la Olt.Ajunşi pe mal, începură să legene sacul: „Una! Două! Trrrr...”,să-l arunce în apă. Dar popii îi venise o idee: - Staţi, bă, nu aruncaţi! strigă el înainte ca ceilalţi săapuce să spună „Trei!” Unde îl aruncăm? - Păi, în Olt, unde altul? - În Olt, în Olt, dar unde anume? Unde-i apa maiadâncă? Căci dacă îl aruncăm unde o fi mai mititică, o ieşidiavolul, teafăr! - Să şti, părinte, că ai dreptate! Păi, să-l ducem laizvoare, că acolo e mai adâncă apa. Dacă tot vine apă de 239

În care Păcalăacolo de când mă ştiu, şi nu se mai termină, acolo o fi apămai multă... - Taci, bre, că eşti prost! se băgă în vorbă altul. Lavale e mai multă apă, căci acolo se adună toată apa scursă... - Şi dacă la izvoare se termină? Că a tot curs.... Dacărămâne blestematul pe uscat, să iasă din sac să vină să ne facăiarăşi vreo drăcie? - Ştiţi ce? veni popa cel mintos cu ideea cea bună. Sămăsurăm fundul râului cu nişte prăjini, să vedem unde estemai adânc. Şi unde o fi Oltul mai adânc, acolo îl aruncăm!Voi luaţi-o spre izvoare, ceilalţi veniţi cu mine.” Aşa făcură. Trântiră sacul pe mal, iar ei plecară să măsoarefundul râului... No, Păcală, acu’ i-acu’! Niciodată nu se văzuse el într-oastfel de pătăranie, şi nu prea vedea ieşire. Până aici îi fusese.Să umble toată ţara şi până la urmă oamenii din satul luisă-i facă felul!? Pe când îşi pierduse toate nădejdile şi se aştepta să-iaudă pe ucigaşi întorcându-se să ia sacul, iată că auzi sunetde fluier şi behăit de oi. Pasămite trecea un cioban cu turmadupă el, pe lunca râului. - Nu vreau să fiu primar! răcni Păcală din sac, rugân-du-se în gând lui Dumnezeu şi tuturor sfinţilor să-l scape.Mai bine în râu! - Ce zici, omule? auzi el un glas. - Nu vreau să fiu primar! Mai bine mort. Aruncaţiodată sacul, să terminăm. Nu-mi schimb hotărârea!... - Păi, de ce nu vrei să fi primar? - Iacă, d-aia! Că-i satul plin de muieri. Care fecioare,care vădane, care nenuntite... Şi toate gata de iubăreală, căcinu prea au bărbaţi de la ultima zaveră. Iar eu am juruit credin-ţă unei puicuţe, pe bunul Dumnezeu, să-i rămân credincios, 240

îşi găseşte linişteaşi îmi pierd sufletul dacă ajung acolo primar, înconjurat demuieri...” Dar în gând îşi zicea: Mai scurt, Păcală, taie povestea!Căci, iată, se întorc duşmanii amuiaş! - Apoi, bre, omule, eu pot fi primar acolo, că n-amjurat nimic, nimănui. Ce trebuie să fac să mă ungă pe mineprimar? - Ia, mai nimica. Scoate-mă pe mine din sac şi bagă-teîn locul meu. Când or veni oamenii, le spui că primeşti să fiprimar... - Atunci, să te scot! Se chinui ciobănaşul cu nodurile ceva timp, dar îl scoasepână la urmă pe Păcală afară. Păcală nu mai stătu în poveşti,îl vârî iute în sac pe cioban şi legă sacul bine la gură. Îşi luăapoi tălpăşiţa, mânând din urmă turma de oi. Îi părea rău decioban că-l băgase la grea nevoie, dar e mai aproape cămeşa depiele decât sumanul... Iar pe cioban de pierdut îl pierdeau maiales propria-i lăcomie şi pofta spurcată de muieri străine... Păcală plecase tocmai la timp! Veneau megieşii bucuroşidin josul apei: găsiseră ei un loc cu bulboană unde prăjinilenu mai dăduseră de fund. Acolo era Oltul mai adânc, erausiguri acum de asta. Înşfăcară îndată sacul şi hai cu el lagroapă. Geaba striga ciobanul din sac: „Eu vreau să fiu pri-mar! Eu vreau să fiu primar!”, căci ei nu se opriră până lamalul Oltului, unde-i aştepta popa. Şi „una!”, şi „două!”, şi„trei!”, „hei-rump!”, bâldâbâc cu sacul în apă. Dispăru saculdedesubt cât ai clipi. - Scăparăm de el! se bucură popa Dragomir. - Nu numai înecat, dar şi cu minţile duse! zise sta-rostele. Auzi la el, cică să ne fie primar! Ba să fie el primar înIad, la urâţi! Se întoarseră veseli în sat. Nu făcură gălăgie mare, căci 241

În care Păcalănu era tot satul cu ei, dar câteva glaje de jinars tot goliră întreei... Deodată popa înţepeni cu ochii holbaţi spre uliţă. Ei,cine trecea chiar atunci prin faţa casei, mânând o turmă demioare din urmă? Păcală, cine altul?! - Ce ai bă, n-ai murit? mugi preotul. Ceilalti scăparăglajele din mână. - Unde, în Olt? Da’ voi nu ştiţi că Oltul e apa sfântăa românilor? Cum o să mă înec în el? Mă mir de matale,părinte, că ar fi trebuit să şti asta... - Şi turma? - Am cules-o de pe fundul râului. Mai erau şi altele,unde era apa mai mică erau orătănii, unde mai adâncă oi şicapre... Chiar pe fundul bulboanei erau vaci, şi boi, şi cai... Arfi trebuit să legaţi un bolovan de sac, să ajung mai la fund...Aşa am luat şi eu nişte oi. Bune şi ăstea... Da’ unde mereţi? Nu-i răspunseră, căci n-aveau timp. Se repeziră cu toţisă culeagă şi ei bogăţii de pe fundul râului sfânt. Muierileli se luară pe urme, abia ţinând pasul cu ei.... Şi luă fiecareun pietroi în braţe şi se aruncă unde era Oltul mai adânc,îl măsuraseră doară! Să ajungă la vaci şi cai, să nu vină afarădoar cu oi, ca nepriceputul de Păcală. Stăteau muierile pe mal şi-i îndemnau: - Mai adânc, bărbate, mai adânc! Încaltea preoteasa, văzând potcapul popii plutind pedeasupra, luă o prăjină de o lăsase oamenii pe mal şi îi traseuna în potcap, răcnind: - Mai adânc, părinte, firi-ai al necuratului, că nu ştisă duci o treabă până la capăt decât îmboldit din urmă! Aşteptară femeile pe mal să le vină bărbaţii cu bogăţii,pănă se lăsă noaptea. Stătură chiar toată noaptea, cu inimatot mai strânsă, iar în zori plecară triste spre casă. - Or fi găsit pe fund şi muieri frumoase, zise una, fără 242

îşi găseşte liniştea acasă 243

În care Păcalăca aceasta să aducă bucurie vreuneia. Şi aşa rămase Păcală fără duşmani în sat. Oamenii rămaşiprinseseră grija lui, dar văzură apoi că este om harnic şi săritorla greu, vesel şi isteţ, mereu în slujba satului. Îl aleseră şi pri-mar cu timpul. Îşi găsi Păcală şi o nevestică, nici prea tânărădar nici trecută, nici frumoasă dar nici urâtă, nici bogată darnici săracă, aşa cum îi plăcea lui: harnică şi veselă, râzând şicântând cât era ziulica de lungă, drăgăstoasă când se lăsa seara.Îi umplu ograda de păcălici... Se zice că de acolo s-a umplut ţara cu urmaşi de-ai luiPăcală. Rar acum să fie român fără sânge de-al lui în vine.Sau de-al lui Tândală. Sau, chiar de-al oamenilor ajutaţi deeroul nostru, sau doar pedepsiţi de el. Dar despre alte întâmplări nu ştim mai mult. Or maifi fost şi altele, deşi eu cred că lui Păcală nu i-a mai fost deumblat. Îşi găsise şi el, în sfârşit, liniştea si pacea, acasă lael. 244

Lista ilustraţiilorCopertaÎn care, PăcalăCapitolul 1vaca . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15Capitolul 2prin codru . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 21Capitolul 3banii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 28Capitolul 4un cârd de raţe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 33Capitolul 5uşa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 38 245

Capitolul 6spre cer . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43Capitolul 7împreună . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 48Capitolul 8nuntaşii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 54Capitolul 9o găină . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60Capitolul 10la fântână . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 64Capitolul 11fuga . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 70Capitolul 12pita şi caşul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 74Capitolul 13popa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 79Capitolul 14un drăcuşor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 87Capitolul 15lupul şi ursul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 92Capitolul 16un pas . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 98 246

Capitolul 17pe mal.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 105Capitolul 18Care pui? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 110Capitolul 19nevasta . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 117Capitolul 20în târg . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 124Capitolul 21din uliţă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 129Capitolul 22spre sat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 137Capitolul 23în deal . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 142Capitolul 24cei doi soţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 147Capitolul 25Vodă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 153Capitolul 26în copârşeu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 161Capitolul 27Tândală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 166 247

Capitolul 28o cerşetoare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 173Capitolul 29merindele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 181Capitolul 30acasă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 190 248

Bibliografie orientativăP. Ispiresc - Întâmplările lui Păcală, în Legendele şi Basmele românilor (1872)I. Creangă - Pâcală, în Învăţătorul copiilor (1879)I. Slavici - Păcală în satul lui, în Tribuna (1886)I. Gr. Sima - De-ale lui Păcală, în Familia (1890)P. Dulfu - Isprăvile lui Păcală (1894)Ioan Adam - Isprăvile lui Pâcală, în Pe lângă vatră (1900)Ion Pop-Reteganul - Păcală, în Poporul român (1905)Gh. Popescu Ciocănel - Păcală, în Braşoave (1905)*** - Din isprăvile lui Păcală, în Lumina (1906)C. Rădulescu-Codin - Fraţi de cruce, în Îngerul român. Poveşti şi legende din popor (1913)Al. Leandru - Păcală cloşcă sau secretul femeii, în De-ale lui Păcală şi Tândală (f.a.)*** - Snoavă, în Calendarul neamului (1935)*** - Păcală avocat, în Izvoraşul (1937) 249