Explicaţii la Biblie

după îndurarea Lui cea mare\" (Plîngeri 3:31-32). Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Explicaţia nenorocirii Ierusalimului este descrisă astfel: „Ca un vrăjmaş a ajuns Domnul, a nimicit pe Israel, i-a dărîmat toate palatele, i-a prăpădit întăriturile, şi a umplut pe fiica lui Iuda cu jale şi suspin. I-a pustiit cortul sfînt ca pe o grădină, a nimicit locul adunării Sale; Domnul a făcut să se uite în Sion sărbătorile şi Sabatul, şi, în mînia Lui năpraznică, a lepădat pe împărat şi pe preot\" (Plîngeri 2:5-6). Mesajul cărţii: Ieremia este un slujitor care se aseamănă foarte mult cu Stăpînul său. Peste alte 600 de ani, Domnul Isus avea să vină el însuşi pe pămînt şi să plîngă pentru aceiaşi cetate: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De cîte ori am vrut să strîng pe copiii tăi cum îşi strînge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată că vi se va lăsa casa pustie\" (Matei 23:37-38). SCHIŢA CĂRŢII I. Distrugerea Ierusalimului (1) Nenorocirile Ierusalimului 1:1-11 Jalea Ierusalimului 1:12-22 II. Mînia lui Dumnezeu (2) Judecata Domnului, 2:1-10 Plîngerea profetului, 2:11-22 III. Rugăciune pentru îndurare (3) Cîntarea de jale 3:1-18 Pricina de încredere, 3:19-42 Suferinţa profetului 3:43-54 Rugăciunea profetului, 3:55-66 IV. Jalea Ierusalimului asediat (4) Asedierea cetăţii, 4:1-12 Motivaţia nenorocirii, 4:13-20 O geana de nădejde, 4:21-22 V. Rugăciune pentru renaştere (5) Mărturisirea, 5:1-18 Mijlocirea, 5:19-22

EZECHIEL „Fiul omului, te pun păzitor peste casa lui Israel! Cînd vei auzi un cuvînt care iese din gura Mea, să-i înştiinţezi din partea Mea\" (Ezec. 3:16-21). Isaia este profetul Fiului lui Dumnezeu; Ieremia este purtătorul de cuvînt al Tatălui, care-şi disciplinează copiii; Ezechiel este proorocul Duhului, numit în text: „slava Domnului\". Titlul: Cartea poartă numele autorului ei care se poate traduce prin „Dumnezeu întăreşte\" sau „Domnul este tăria mea\". Autorul: Ca şi Isaia, Ezechiel a fost şi preot şi profet. El se pregătea să slujească Domnului la Templul din Ierusalim, dar nu a mai avut ocazia s-o facă. Preoţii erau instalaţi în slujire numai de la vîrsta de 30 de ani, iar Ezechiel a fost dus în robia babiloniană în anul 597 î.Cr., pe cînd avea numai 25 de ani. După încă cinci ani petrecuţi în Babilon, Ezechiel şi-a început slujirea printre poporul captiv de la rîul Chebar. Timp de cel puţin 22 de ani activează ca preot şi profet (Ezec. 29:17). Se căsătoreşte, dar nu ştim dacă a avut sau nu copii din această căsătorie. Data: Amănuntele date de Ezechiel ne ajută să stabilim foarte uşor data scrierii. Fiecare secţiune profetică a cărţii debutează cu data la care a fost primită de la Domnul şi transmisă oamenilor. Activitatea profetică a lui Ezechiel a început în luna Iulie din anul 593 î.Cr. şi a continuat cel puţin pînă la vremea menţionată în ultima profeţie înregistrată de textul cărţii, adică: luna Aprilie din anul 571 î.Cr. Ezechiel a fost contemporan cu Ieremia şi Daniel. Cam de aceiaşi vîrstă cu Daniel, dar mult mai tînăr decît Ieremia, profetul a fost mult influenţat de „profetul lacrimilor” căruia i-a continuat aparent trei dintre profeţiile sale: (1) vedenia cazanului pus pe foc (Ezec. 11:1-12; 24:3-14; comparate cu Ier. 1:13-15), (2) zicala strugurilor acrii (Ezec. 18:2-32; comparat cu Ier. 31:29-30) şi (3) pilda celor două surori (Ezec. 23:1-49; comparat cu Ier. 3:6-11). Conţinutul cărţii: Ezechiel ajunge la Babilon cu 9 ani după Daniel, făcînd parte din cei 10.000 de captivi luaţi de Nebucadneţar în timpul domniei lui Zedechia (2 Împ. 24:11-18). El îşi începe activitatea după 5 ani de robie, spulberînd chiar de la început nădejdiile false ale celor care credeau că robia va fi scurtă şi că evreii se vor întoarce foarte repede acasă. Cartea lui Ezechiel a fost un mesaj adresat naţiunii. Evreii trebuiau convinşi că nu poate fi vorba despre o întoarcere în ţara promisă, mai înainte de a se produce o totală întoarcere la Dumnezeu. Acest mesaj îşi atinge punctul maxim în pasajul din Ezec. 18:30-32: „Întoarceţi-vă şi abateţi-vă de la toate fărădelegile voastre, pentru ca să nu vă ducă nelegiuirea la pieire. Lepădaţi de la voi toate fărădelegile, prin care aţi păcătuit, faceţi-vă rost de o inimă nouă şi un duh nou. Pentru ce vreţi să muriţi, casă a lui Israel? Căci Eu nu doresc moartea celui ce moare, zice Domnul Dumnezeu. Întoarceţi-vă dar la Dumnezeu, şi veţi trăi\". Cartea lui Ezechiel are un caracter autobiografic şi este aranjată într-o ordine cronologică. Conţinutul cărţii înregistrează activitatea lui Ezechiel ca profet. Proorociile rostite de Ezechiel pot fi rezumate şi împărţite în felul următor: (a) profeţii adresate situaţiei prezente: judecata Ierusalimului şi a poporului evreu (Ezec. 4-14), (b) profeţii despre viitor - destinul naţiunilor (Ezec. 25-39) şi (c) profeţii despre vremea sfîrşitului: Templul, închinarea, cetatea (Ezec. 40- 48). Ezechiel este un prooroc foarte puţin citat în Noul Testament. Nu-l găsim în textul

Evangheliilor sau al epistolelor, dar el apare în toată măreţia lui în cartea Apocalipsei. Pentru cel ce cunoaşte Biblia, nu este nici un secret că Ezechiel şi Ioan sînt amîndoi profeţi apocaliptici. Şi unul şi celălalt au avut harul să primească de la Domnul descoperiri extraordinare despre vremurile sfîrşitului, în care Dumnezeu va face ceruri noi şi un pămînt nou în care va locui neprihănirea. Multe din pasajele cărţilor lor pot fi citite şi studiate în paralel. Iată de exemplu viziunea scaunului de domnie al lui Dumnezeu: „Deasupra cerului care este peste capetele lor, era ceva ca o piatră de safir, în chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip de om, care şedea pe el\" (Ezec. 1:26). „Numaidecît am fost răpit în Duhul. Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva. Cel ce şedea pe el, avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de sardiu; şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smaragd la vedere\" (Apoc. 4:2-3). Ca şi cartea lui Ioan, şi proorociile lui Ezechiel sînt pline de vedenii (Ezec. 8), pilde (Ezec. 17), poeme (Ezec. l9), proverbe (Ezec. 12:22, 23; 18:2) şi tablouri cu încărcătură simbolică. Specificul acesta mai are încă o explicaţie. Pînă la căderea Ierusalimului, Dumnezeu l-a făcut literalmente pe Ezechiel mut (Ezec. 3:26, 27). Aşa că mesajul lui către popor nu a putut fi transmis prin vorbe, ci prin intermediul gesturilor şi al simbolurilor. Din cauza acestei situaţii, profetul a fost împins de cîteva ori de Dumnezeu în situaţii dificile. A trebuit să umble gol, să stea legat cu frînghii, să mănînce baligă de animal, etc. Cel mai greu de purtat dintre toate semnele profetice a fost însă moartea soţiei sale, produsă chiar în ziua în care a căzut Ierusalimul (Ezec. 24:15-27). Pentru ca glasul lui Ezechiel către popor să sune la fel cu glasul Dumnezeului lor, Domnul a vrut ca profetul să guste ceva din durerea pe care Dumnezeu însuşi a simţit-o cînd a încuviinţat pedepsirea cetăţii favorite. Unul dintre cele mai grafice capitole ale cărţii lui Ezechiel este capitolul 37 în care găsim viziunea văii oaselor. Nicăieri în Biblie nu este descrisă mai plastic refacerea şi renaşterea poporului evreu. Şi tot nicăieri în Biblie nu se găseşte mai clar declaraţia că Dumnezeu nu şi-a terminat planurile cu evreii. Dumnezeu poate să-i ridice chiar şi din morminte pentru a-i aşeza în matca destinului lor mesianic. Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Expresia caracteristică a cărţii este „slava Domnului\". Ea apare de 12 ori în primele 11 capitole, dispare apoi din text, pentru ca să reapară în capitolul 43 al cărţii. Capitolul l debutează cu descrierea slavei cereşti, iar capitolele 40-48 încheie cartea cu descrirea instaurării slavei lui Dumnezeu pe pămînt („Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău; facă-se voia Ta; vie împărăţia Ta; precum în cer aşa şi pe pămînt\" - Matei 6:9-10). Între aceste două extreme, cartea lui Ezechiel ne prezintă ce s-a întîmplat cu slava Domnului în împărăţia lui Iuda. În Ezechiel 8 îl vedem pe profet dus de Domnul la Ierusalim ca să fie martor la idolatria poporului şi pentru a asista la plecarea slavei Domnului din cetate. În Vechiul Testament, slava Domnului era semnul prezentei lui Dumnezeu în mijlocul poporului. Locul ei era între heruvimii harului de pe chivotul legămîntului din Cortul întîlnirii. Din pricina păcatelor poporului, în timpul vieţii lui Ezechiel, Dumnezeu trimite asupra evreilor pedeapsa robiei. Înainte însă de căderea Ierusalimului, slava Domnului părăseşte treptat cetatea. Mai întîi, ea „s-a ridicat dintre heruvimul pe care era şi s-a îndreptat spre pragul casei\" (Ezec. 9:3). Această mişcare a ei a făcut ca Templul să se umple de nor şi curtea

de strălucire (Ezec. 10:4). Apoi „slava Domnului a plecat din pragul Templului, şi s-a aşezat pe heruvimi. Heruvimii şi-au întins aripile... şi s-au oprit la intrarea porţii Casei Domnului spre răsărit\" (Ezec. 10:18-19). „După aceea... slava Domnului s-a înălţat din mijlocul cetăţii, şi s-a aşezat pe muntele de la răsăritul cetăţii\" (Ezec. 11:22-23). Plecarea slavei Domnului din Ierusalim s-a făcut cu o încetineală şi cu o maiestate care subliniază parcă regretul cu care Dumnezeu trebuie să se despartă de cetate şi să îngăduie distrugerea ei. Cînd slava a plecat, a început prăpădul. Ezechiel nu se opreşte însă aici. Profeţia lui ridică vălul de la orizontul viitorului. Capitolele finale ale cărţii lui proclamă întronarea împărăţiei lui Israel şi revenirea slavei: „M-a dus la poartă, la poarta dinspre răsărit. Şi iată că slava Dumnezeului lui Israel venea de la răsărit... Slava Domnului a intrat în Casă pe poarta dinspre răsărit. Atunci, Duhul m-a răpit şi m-a dus în curtea dinlăuntru. Şi Casa era plină de slava Domnului!\" (Ezec. 43: l -5). Mesajul cărţii: Nu trebuie să căutăm prea mult pentru a descoperi care este ideea principală şi mesajul central din cartea lui Ezechiel. Ele se găsesc pe aproape fiecare filă a cărţii. Cu variaţii minime, fraza: „Şi vor şti că Eu sînt Domnul\" se repetă de nu mai puţin de 70 de ori. Ea este folosită de 29 de ori atunci cînd se vorbeşte despre pedeapsa pe care o va aduce Iehova asupra Ierusalimului; de 24 de ori atunci cînd se vorbeşte despre judecata divină care va cădea asupra neamurilor; şi de 17 ori atunci cînd se vorbeşte despre viitoarea restaurare a Israelului şi despre binecuvîntarea care va veni asupra lui la vremea sfîrşitului. Această observaţie dă pe faţă însăşi chintesenţa cărţii. Ezechiel anunţă că poporul ales, şi toate celelalte popoare ale lumii, vor ajunge să cunoască în scurgerea vremii că Iehova este singurul şi adevăratul Dumnezeu, Suveran absolut asupra neamurilor şi asupra istoriei. Aceasta se va face prin trei acţiuni distincte: (a), mai întîi este vorba despre pedepsirea Ierusalimului şi despre ducerea poporului ales în robie, lucru despre care noi ştim astăzi că s-a întîmplat întocmai; (b), în al doilea rînd, prin judecata şi pedepsirea popoarelor existente în zilele lui Ezechiel, lucru despre care iarăşi noi ştim că s-a întîmplat întocmai; şi (c), în al treilea rînd, prin prezervarea Israelului şi prin finala lui restaurare în poziţia şi privilegiile de popor al Legămîntului. Aceasta s-a întîmplat parţial o dată cu reîntoarcerea din robia Babiloneană a „rămăşiţei\" sub conducerea lui Ezra şi Neemia, se întîmplă acum prin supravieţuirea miracuIoasă a Israelului şi îşi va avea curînd încununarea în instaurarea împărăţiei Mielului. Redus la o singură afirmaţie, cartea lui Ezechiel spune: „Şi veţi cunoaşte că Eu sînt Domnul!\". SCHIŢA CĂRŢII Viziunea iniţială şi chemarea profetului Ezechiel în slujbă (1-3) 1. PREZENT - JUDECATA IERUSALIMULUI ŞI A POPORULUI (4-24) Pilde şi profeţii despre apropierea pedepsei (4-7) Viziunea Templului şi a cetăţii: Slava Domnului pleacă (8-11) Alte simboluri şi mesaje despre judecată (12-24) 2. VIITOR - DESTINUL NAŢIUNILOR (25-39)

Judecăţi asupra popoarelor străine (25-32) După judecată Israelul va fi restaurat (33-37) Distrugerea lui GOG şi MAGOG; înălţarea Israelului (38-39) 3. VREMEA SFÎRŞITULUI: TEMPLUL, ÎNCHINAREA, CETATEA (40-48) TEMPLUL reclădit şi slava cea nouă (40:1 - 43:12) ÎNCHINAREA reînnoită, rîul cel sfînt (43:13- 47:12) ŢARA re-împărţită şi CETATEA lui Dumnezeu (47:13- 48:35)

DANIEL Întreaga Biblie poate fi asemănată cu o oglindă plimbată asupra istoriei omenirii. Reciproca este valabilă, căci întreaga istorie umană poate fi desprinsă din conţinutul profetic aşezat în cele 66 de cărţi ale Bibliei. Cartea lui Daniel poate fi numită pe drept cheia descifrării mesajelor profetice. Cadranul unui ceas n-ar fi de nici un folos fără ajutorul limbilor indicatoare. Tot aşa, cartea lui Daniel este pentru întregul Scripturii, indicatorul care ne ajută să ne orientăm în succesiunea de evenimente consemnate în profeţii. Din cauza conţinutului ei extraordinar, cartea lui Daniel a fost contestată de toţi cei care au combătut Biblia şi credinţa creştină. Criticii ei înfierbîntaţi au prezentat-o drept un fals istoric produs cel mai devreme prin jurul anului 164 î.Cr. cu scopul de a-i întări în credinţă pe evreii care treceau prin vremuri grele sub conducerea Macabeilor. Descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă a redus la tăcere aceste critici. Pentru creştini, lucrurile erau clare chiar şi înainte de aceste descoperiri, în afara dovezilor conţinute chiar în textul cărţii, despre Daniel a mai scris şi Ezechiel, care-l aşează în rîndul sfinţilor poporului evreu, numindu-l: „un om neprihănit\" şi „un om foarte înţelept\" (Ezecniel l:19-20; 28:3) Nimeni nu s-a îndoit vreodată că Ezechiel a trăit în vremea cînd ni se spune că a trăit, ori el îl aminteşte pe Daniel ca pe un contemporan al său aflat încă în viaţă. Cea mai mare dovadă despre veridicitatea conţinutului cărţii lui Daniel vine însă din partea Domnului Isus care citează din cartea profetului de trei ori în cuprinsul cuvântării Sale din Matei 24. În versetul 15, El citează Daniel 8:13; 9:27; 11:31; 12:11; indicîndu-le ucenicilor semnele care-i vor anunţa că e timpul să fugă din Ierusalim („De aceea, cînd veţi vedea \"urîciunea pustiirii\", despre care a vorbit proorocul Daniel, „aşezată în locul sfînt\" - cine citeşte să înţeleagă! -...”) În versetul 21, El descrie venirea „Necazului cel mare\" citînd din Daniel 12:1: „Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n- a fost niciodată de la întemeierea lumii pînă acum şi nici nu va mai fi\". Apoi, în versetul 30, El descrie cea de a doua venire a Sa folosind textul din Daniel 7:13: „Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului...” Mai mult decît atît, în cel mai solemn moment din cadrul procesului religios la care a fost supus, în ceasul în care Marele Preot l-a întrebat categoric: „Te jur pe Dumnezeul cel viu să ne spui dacă eşti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu\". Domnul Isus i-a răspuns cu acelaşi text din Daniel 7:13, 14: „Da, sînt. Ba mai mult, vă spun de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezînd la dreapta puterii lui Dumnezeu, şi venind pe norii cerului\" (Matei 26:63-64). Domnul Isus îl prezintă pe Daniel drept „un crainic al lucrurilor viitoare\" confirmînd ceea ce scrisese însuşi Daniel despre cartea sa: „Tu însă Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea, pînă la vremea sfîrşitului. Atunci mulţi o vor citi şi cunoştinţa va creşte\" (Dan. 12:4). La venirea Sa Domnul Isus a proclamat începutul acestei „vremi a sfîrşitului\", a ridicat pecetea de pe cartea lui Daniel şi a declarat emfatic: (De acum) „Cine citeşte să înţeleagă\" (Matei 24:15).

Acestei înţelegeri îi dedicăm rîndurile care urmează. Titlul: Cartea poartă numele autorului ei: Daniel, care se poate traduce prin „Dumnezeu este judecătorul\". Autorul: Deşi pare surprinzător, ştim foarte puţine lucruri despre acest om extraordinar. (1). Ca tînăr, a fost dus ca rob din Israel la Babilon, în robie a hotărît să nu-şi piardă specificul naţional evreiesc, refuzînd să „se spurce mîncînd din bucatele aduse de la masa împăratului\" (Dan. 1:8). Pus în şcoală, a dat curînd dovadă de o înţelepciune cu totul ieşită din comun, dar mai ales s-a evidenţiat prin capacitatea supranaturală de a pătrunde în lumea lui Dumnezeu şi de a primi tălmăciri pentru vise şi vedenii. (2). În urma simpatiei de care s-a bucurat din partea lui Nebucadneţar, a fost promovat în cele mai înalte dregătorii imperiale. Şi acolo însă şi-a păstrat dorinţa de a trăi ca un evreu cucernic. Din această cauză, la vîrsta de 70-75 de ani a fost aruncat într-o groapă cu lei, din care Dumnezeu l-a scăpat în chip miraculos. Caracterul său integru şi apartenenţa lui la lumea supraomenească a revelaţiei divine, l-au ajutat să plutească asemenea unei corăbii peste talazurile frămîntate ale istoriei. Monarhii lumi s-au succedat unul după altul: Nebucadneţar a fost urmat de Belşaţar, iar apoi Babilonul a căzut în stăpînirea lui Dariu, medul şi a lui Cir, persanul. Simpatizat de toţi aceştia, Daniel a rămas mereu la curtea împărătească, hărăzit de Dumnezeu să fie un fel de „crainic dumnezeiesc\" pe lîngă curţile imperiale ale pămîntului. La ceas de cumpănă, el a fost, asemenea poporului ales din care a făcut parte, un fel de conştiinţă cosmică şi de „lumină a neamurilor\". A murit la Susa, probabil de bătrîneţe, la 90-94 de ani. Contextul scrierii: Unul dintre motivele pentru care cartea lui Daniel a fost contestată este şi conţinutul supranatural al celor scrise de el. Vise, vedenii, tălmăciri, izbăviri miraculoase din foc sau din gura leilor, apariţii angelice sînt întrepătrunse într-o ţesătură densă şi imposibil de separat. De fapt există un motiv foarte întemeiat pentru care factorul supranatural este atît de proeminent în această carte, în vremea aceea Israelul se afla în captivitate. Ierusalimul se găsea în ruină. Chiar şi Templul - ultima speranţă a evreilor - fusese ras de pe faţa pămîntului. Într-un fel, Iehova, Dumnezeul evreilor se dovedise mai slab decît dumnezeii Babilonului! Bel-Merodah îl învinsese pe Iehova, sau cel puţin aşa le plăcea să creadă celor din păgînul imperiu. Şi tot aşa erau înclinaţi să creadă şi evreii. Reîntoarcerea şi refacerea păreau imposibile. Nimeni nu credea în spusele lui Ieremia care estimase durata robiei la numai 70 de ani. La urma urmei, de ce s-ar ţine Dumnezeu de această promisiune dacă nu s-a ţinut de promisiunile făcute lui David şi Solomon?! Lucrările supranaturale relatate de Daniel au fost tocmai nişte răspunsuri date unor astfel de gînduri. Ele au avut caracterul unor semne venite din partea lui Iehova şi adresate lui Israel şi neamurilor deopotrivă. Atunci cînd Dumnezeu a transferat dreptul de instrument al suveranităţii Sale de la Israel şi l-a dăruit lui Nebucadneţar, El l-a ridicat pe evreul Daniel şi l-a aşezat la curtea regală

Babiloneană pentru ca prin buzele lui şi prin acţiunile lui să-l înveţe pe Nebucadneţar despre necesitatea supunerii înaintea Celui Atotputernic, încetînd să mai vorbească la Ierusalim, Dumnezeu şi-a plasat solul la curtea marilor imperii ale lumii, dovedind neamurilor că El există şi că are ultimul cuvînt în desfăşurarea evenimentelor istoriei lumii. În acelaşi timp, prin activitatea lui Daniel, Dumnezeu a dovedit evreilor că El continuă să le fie un Dumnezeu „de aproape\", gată să le asigure supravieţuirea şi în stare să-i elibereze şi acum din robie tot aşa cum a făcut-o şi atunci cînd i-a scos din ţara Egiptului. Conţinutul cărţii: Cartea lui Daniel este plină de întîmplări în care supranaturalul invadează lumea obişnuită şi schimbă cursul istoriei. A fost vremea cînd poporul lui Dumnezeu a avut nevoie de o revelaţie deosebită, cu puternice implicaţii în desfăşurarea ulterioară a istoriei. Cea mai bună dovadă că aceste evenimente supranaturale s-au petrecut întocmai şi nu au fost produsul fabulaţiei o constituie chiar transformarea uluitoare pe care ele le-au produs asupra poporului evreu. Pe durata robiei, evreii şi-au schimbat total atitudinea religioasă, devenind dintr-un popor înclinat spre idolatrie, un popor cu o credinţă monoteistă mai tare decît granitul. Cei plecaţi în robie s-au aflat acolo din cauza celor aproximativ 500 de ani de cochetărie cu idolii neamurilor învecinate. În numai 70 de ani petrecuţi în captivitate, Dumnezeu i-a „curăţit\" pe evrei în cuptorul mîniei Lui şi i-a scos de acolo vindecaţi pentru vecie. Nu mulţimea idolilor din Babilon i-a schimbat pe evrei, ci tocmai acele manifestări dumnezeieşti supranaturale amintite în cartea profetului Daniel. De la Ezechiel ştim că Daniel devenise celebru chiar fiind încă în viaţă. Şi cum s-ar fi putut să fie altfel după întîmplări ca cele relatate în capitolele 2 şi 3 ale cărţii sale? Ba încă sub influenţa lui Daniel, Nebucadneţar emisese şi celebrele lui proclamaţii către toate popoarele din Imperiu în care recunoştea suveranitatea Dumnezeului evreilor (cap.4). Asemenea lucruri nu puteau să-i lase indiferenţi pe cei din Israel. Cu o nouă şi arzătoare dorinţă, ei s-au aplecat asupra scrierilor profetice ale lui Ieremia („în anul dintîi al domniei lui, eu, Daniel, om văzut din cărţi că trebuiau să treacă 70 de ani pentru dărîmăturile Ierusalimului, după numărul anilor despre care vorbise Domnul către proorocul Ieremia\" - cap.9:2), şi ale lui Isaia. Acesta vorbise nu numai despre căderea viitoare a Babilonului, dar pomenise pe nume chiar şi pe cel ce avea să dea decretul de reîntoarcere a iudeilor în Canaan şi de rezidire a templului din Ierusalim: Cir persanul (Isaia 45 şi 46). Cum trebuie să fi trăit evreii toate aceste evenimente? Cum trebuie să se fi uimit ei văzîndu-le prinzînd viaţă chiar sub ochii lor? Experienţele din aceşti 70 de ani de evenimente supranaturale explică spulberarea îndoielilor şi rătăcirilor lor şi transformarea lor într-un popor cu o adorare totală, unică şi definitivă pentru Iehova. Aranjarea cărţii este foarte clară: primele 6 capitole sînt istorice, iar ultimele 6 capitole sînt profetice. Mesajul cărţii: Scopul cărţii exprimat în mesajul ei central este expus în cuvintele repetate emfatic de trei ori în cuprinsul capitolului 4 (4:17, 25, 32): „Ca să ştie cei vii că Cel Prea înalt stăpîneşte peste împărăţia oamenilor, că o dă cui îi place\". Este semnificativ că acest mesaj este făcut să ajungă la noi prin gura smeritului Nebucadneţar, „capul\" de aur şi cel dintîi suveran mondial din acesta „vreme a neamurilor\".

O altă caracteristică izbitoare a acestei cărţi este aceea că ea este scrisă în două limbi. De la capitolul 2:4 pînă la capitolul 7 este scrisă în limba aramaică. Restul textului este scris însă în limba ebraică. Are faptul acesta vreo semnificaţie? Noi credem că da. Există o corespondenţă extraordinară între visul dat de Dumnezeu lui Nebucadneţar (cap.2) şi prima vedenie a lui Daniel (cap.7). Amîndouă ne trasează cursul general al istoriei din „vremea neamurilor\". Celelalte vedenii ale lui Daniel privesc înspre viitor mai ales din punct de vedere al poporului Israel. Spre a le separa de restul, capitolele de la 2 la 7 sînt scrise în aramaică, limba care se vorbea atunci în instituţiile comerciale şi diplomatice ale lumii. Această schimbare, de la limba ebraică din debutul cărţii, la limba aramaică din mijlocul ei şi apoi întoarcerea la limba ebraică ilustrează schimbarea accentului pe care Dumnezeu îl va pune în istoria lumii şi mai spune ceva, şi anume, că Dumnezeu a dat lumii acces numai la planul general al vremurilor, păstrînd doar pentru cei ce ştiau limba evreilor detaliile lui semnificative. În plus, folosirea ambelor limbi este încă o dovadă că Daniel şi-a scris cartea tocmai în acea vreme. Înainte de vremea robiei, evreii n-ar fi înţeles aramaică (vezi 2 Regi 18:26), iar după robia babiloneană, ei n-ar mai fi înţeles ebraica, deoarece încetaseră să o mai folosească (vezi Neemia 8:8). Numai şi numai în perioada de timp în care a trăit Daniel, evreii au cunoscut amîndouă limbile amintite. Dumnezeu a aşezat chiar în cuprinsul cărţii dovada datei evenimentelor anunţate de autorul acestei scrieri. Astfel, El i-a redus la tăcere pe cei care vor să-i conteste valabilitatea, pentru că de fapt nu vor să-i primească mesajul. Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Pentru studiul nostru, cel mai important este felul în care Domnul Isus îl remarcă pe profetul Daniel drept un crainic al lucrurilor viitoare (Matei 24:15-16). Datele prezentate în cartea lui Daniel sînt într-atît de exacte şi de clare încît mai marii iudeilor au interzis cu desăvîrşire studierea lor, ca nu cumva poporul să priceapă că Isus a fost într-adevăr „Unsul-Mesia\". Mulţi alţi critici au susţinut cu încăpăţînare că amănuntele istorice au fost adăugate mult mai tîrziu în cartea lui Daniel de către preoţi. Descoperirile de la Marea Moartă (între altele şi o copie a cărţii lui Daniel) au dovedit însă zdrobitor de clar că textul profetic din care a citat Domnul Isus a existat exact în forma de azi cu sute de ani înainte de era creştină. Cartea lui Daniel este cheia profetică a Bibliei. Imaginea ei se reflectă simetric în cartea Apocalipsei. Cele mai importante pasaje profetice ale cărţii sînt visele profetice ale lui Nebucadneţar din capitolul 2 şi vedenia despre „cele şaptezeci de săptămîni\" din capitolul 9. Visul lui Nebucadneţar din capitolul 2 schiţează istoria împărăţiilor lumii şi are un interes deosebit pentru neamuri. Vedenia lui Daniel din capitolul 9 este o profeţie privitoare la Israel şi la evenimentele cheie prin care va trece acesta. Visul lui Nebucadneţar Niciodată nu a visat un muritor un vis mai epocal decît acesta. Împreună cu vedenia lui Daniel din cap.7 (care reia tema cap.2 şi o lămureşte în detaliu), acest pasaj anunţă că Dumnezeu s-a hotărît să renunţe pentru un timp la importanţa preponderentă pe care a jucat-o în istorie divină Israelul şi să aducă în scenă \"Vremea neamurilor\", pomenite de Domnul Isus în Luca

21:24. Lui Nebucadneţar, preocupat de „ce se va întîmpla în vremurile de pe urmă\" (Dan. 2:28), Dumnezeu îi descoperă în vis succesiunea de puteri mondiale care se va desfăşura pe pămînt începînd cu Imperiul lui şi pînă la venirea împărăţiei „care va dăinui veşnic\" (Dan. 2:44.) Această ultimă împărăţie pe care Dumnezeu o va aduce pe pămînt va fi instaurată fără ajutorul vreunei mîini\" şi va acoperi întreg pămîntul (Dan. 2:34, 35, 45). Cei dintîi creştini au cunoscut şi ei aceste profeţii din cartea lui Daniel şi le-au dat o interpretare foarte precisă. Iată ce scria Hippolytus, care a trăit între anii 160-236 după Cristos şi a fost unul dintre ucenicii lui Irineu, socotit la rîndul său ca unul dintre cei patru mari teologi ai vremii sale: „Capul de aur al Chipului, ca şi leul corespunzător arată Imperiul Babilonian; pieptul şi braţele de argint împreună cu simbolul ursului din cap.7 sînt Imperiul Mezilor şi Perşilor; pîntecele şi coapsele de aramă împreună cu pardosul (leopardul) îi arată pe Greci, care au deţinut supremaţia începînd cu vremea lui Alexandru Macedon; picioarele de fier ca şi fiara „nespus de grozav de înspăimîntătoare şi de puternică\" îi arăta pe Romani, care sînt în fruntea lumii în vremea de azi; picioarele parte de fier şi parte de lut, ca şi cele zece coarne, sînt simboluri pentru zece împărăţii care nu s-au ridicat încă; celălalt corn mai mic care s-a ridicat dintre cele zece îl arată pe Anticrist; piatra care loveşte Chipul şi aduce Judecata asupra întregului pămînt este Cristos\". („Tretise on Crist and Antichrist\" - Ante-Nicene Fathers, Volumul V, pag.210, par.28) Partea de profeţie care se împlinise deja le era foarte clară primilor creştini. Ei şi-au dat seama chiar şi că în perimetru Imperiului Roman se vor mai defini încă alte zece forme de guvernămînt, aliate într-o formă de stăpînire comună, care îi va face loc Anticristului şi că Cristos, la cea de a doua venire a Sa, va pune capăt „vremii neamurilor\", instaurînd chiar aici pe pămînt împărăţia neprihănirii. Cei dintîi creştini nădăjduiau încă de pe atunci în venirea împărăţiei. Nu este de mirare, căci însuşi Domnul îi învăţase să se roage spunînd: „Vie împărăţia Ta\" (Mat. 6:10). Revenind la secvenţele visului lui Nebucadneţar şi la tălmăcirea pe care i-o oferea Daniel ajungem să privim la o veritabilă perspectivă a istoriei. Iat-o: Imperiul Babilonian - a fost instalat la putere începînd cu anul 604 înainte de Cristos, prin venirea lui Nebucadneţar la putere, ca un urmaş al lui Nebopolasar. Acest imperiu a fost supranumit: „Un Imperiu de Aur, într-o epocă de aur\". Realizările militare, economice şi edilitare din Imperiu au depăşit fără termen de comparaţie tot ceea ce omenirea văzuse pînă la vremea aceea. Ca oraş, Babilonul era o minunăţie a lumii. Zidurile lui erau întinse pe un perimetru de 90 de km cu fiecare latură lungă de 23 de km, înalt de 70-100 de metri şi gros de 25 de metri. În interiorul oraşului existau provizii suficiente pentru a supravieţui unui eventual asediu pe o durată de 20 de ani. Rîul Eufrat fusese deviat printre doi pereţi dubli ai oraşului şi asigura alimentarea cu apa necesară. Nebucadneţar adunase în Babilon cantităţi uriaşe de aur: clădise temple aurite, statui de aur şi el însuşi domnea pe un uriaş tron turnat din aur. Babilonul devenise un simbol al puterii omeneşti şi al trăirii fără Dumnezeu. Ca simbol profetic întîlnit de multe ori în profeţii, Babilonul reprezintă încercarea oamenilor de a se descurca fără Dumnezeu, sistemul din care este exclusă închinarea la Dumnezeu şi în care omenirea este organizată într-o societate suficientă de sine. În judecata lui Dumnezeu, un

astfel de sistem nu trebuie să dăinuiască. Chiar dacă el nu-şi găseşte un rival pe pămînt de care să se teamă, Dumnezeu însuşi se ridică împotriva lui şi-l sorteşte pieirii. Într-un text din Isaia (45:1) ni se spune cum Dumnezeu l-a ridicat pe Cir-persanul şi cum l-a ajutat în chip providenţial să distrugă Babilonul, înlesnindu-i pătrunderea în cetate prin nişte „porţi, care să nu se mai închidă\". Istoria ne spune că aşa a şi fost. Acest Cirus-persanul a fost ajutat să asedieze Babilonul de Dariu-medul, un unchi bătrîn al lui Cir. Ei au plănuit ca în ajunul unei mari sărbători din Babilon, cînd populaţia oraşului se îmbăta de bucurie, să devieze într-o depresiune apele Eufratului şi să pătrundă prin albia goală a rîului, pe sub zidul cetăţii, între cele două ziduri ale fortificaţiei. Totul ar fi rămas însă zadarnic, dacă „cineva\" n-ar fi uitat tocmai în seara aceea să închidă porţile de fier dinspre interiorul cetăţii. Dumnezeu hotărîse ca falnicul Babilon să devină „ca Sodoma şi Gomora\", un loc în care nu va mai fi niciodată popor, ci îl vor locui fiarele pustiei şi-l vor bîntui stafiile (Isaia 13:19- 22). Despre căderea Babilonului (în 538 î.Cr.) mai vorbise şi Ieremia (Ieremia 50:1-3, 8-9, 14-16, 22-25; 51:1-4, 56-57) cu aproape 80 de ani înainte să se întîmple. Amănunte despre luarea Babilonului găsim şi în cartea lui Daniel, în capitolul 5:1-31. Urmaşul lui Nebucadneţar, numit de Daniel: Belşaţar, n-a învăţat nimic din experienţele tatălui său şi a fost înlăturat de la tron de însuşi Dumnezeu, care-i cîntărise în balanţa dreptăţii Sale şi-l găsise uşor (Dan. 5:22-28). Căderea Babilonului a devenit sinonimă cu înfrîngerea celor ce se ridică împotriva lui Dumnezeu, formînd un sistem prosper pentru o vreme, mîndru şi arogant în înfăţişare, dar gol şi ignorant în esenţă. Cartea Apocalipsei ne prezintă căderea unui alt Babilon, Babilonul cei mare. Numirea aceasta este simbolică bineînţeles şi face aluzie la asemănările care vor exista între societatea viitorului, în timpul lui Anticrist şi Babilonul istoric. Citiţi în acest sens Apocalipsa 18:1-24. Concluziile acestui fragment din planul profetic revelat sînt multe. Noi ne mărginim să enumerăm doar cîteva: (1) Dumnezeu face ce vrea în istoria lumii (subliniată de trei ori în Dan. 4:17, 25, 32). (2) Dumnezeu poate îngădui pentru o vreme nebunia oamenilor. (3) Mîndria merge înaintea căderii. (4) Oamenii nu învaţă din experienţa trecutului. (5) Bogăţia şi slava lumii sînt puse în cîntarul divin şi fiecare îşi va primi răsplata. Imperiul Medo-Persan - a luat fiinţă în 538 î.Cr. şi a durat 200 de ani, pînă cînd a apărut pe scena lumii Alexandru Macedon în 331 î.Cr. Despre felul în care a căzut Babilonul în mîinile medo-perşilor găsim scris în Daniel cap.5 (în special v.30-31). După cum se vede din citirea textului, căderea Babilonului a fost hotărîtă de însuşi Dumnezeu care o anunţase de altfel cu aproximativ 100 de ani înainte prin Isaia (13:17-18). Urmaşul lui Nebucadneţar n-a priceput nimic din experienţa marelui împărat (Daniel 5:18-22) şi a trebuit să fie scos din scena istoriei. În visul lui Nebucadneţar, imperiul Medo-persan corespunde „pieptului şi braţelor de argint\" (2:32), iar în vedeniile lui Daniel, el este asemănat cu „un urs care stătea într-o rînă şi avea trei coaste în gură între dinţi\" (7:5), dar şi cu berbecele din Dan. 8:1-4, 20). Aceste descrieri s-au potrivit întocmai cu caracteristicile acestui imperiu în care au fost introduse sisteme de taxare draconice şi care şi-a întins cuceririle dincolo de Egipt şi pînă la graniţele Greciei. Importanţa profetică a imperiului Medo-Persan. Fără îndoială că evenimentul cel mai extraordinar a fost împlinirea absolut exactă a profeţiei făcută despre apariţia şi rolul împăratului persan Cir. Cu aproximativ 100 de ani înainte, Dumnezeu anunţase prin Isaia şi numele acestui împărat şi lucrarea pe care o va împlini acesta: să dea voie evreilor să se întoarcă în patria lor (Isaia 45:1-13). Pe cînd slujea la curtea împăratului Dariu, Daniel „a

văzut din cărţi\" că s-au împlinit datele anunţate de profetul Ieremia (25:11) despre robia evreilor şi împreună cu mai marii poporului iudeu s-au înfăţişat înaintea împăratului purtînd în mîini sulul profeţiei lui Isaia. Impresionat de cele citite, Cir s-a pus imediat pe lucru şi Ezra ne povesteşte despre hotărîrea luată de el (Ezra l: l -11). După 200 de ani de dominare, Imperiul Medo-Persan s-a prăbuşit încercînd să cucerească Grecia. În planul lui Dumnezeu, venise vremea lui Alexandru Macedon. În bătălia de la Arabela (331 î.Cr.) deşi copleşiţi numeric, proporţia a fost se pare de unul la douăzeci în favoarea Medo-Persanilor, Grecii au obţinut o victorie zdrobitoare. Împăratul medo-persan a încercat zadarnic să-şi regrupeze trupele într-o retragere strategică. „Pardosul\" grec (leopardul este cea mai rapidă dintre feline) nu le-a dat nici un timp de răgaz, ci i-a urmărit peste tot cu o iuţime nemaiîntîlnită în istorie. Pas cu pas, imperiul medo-persan a dispărut, lăsîndu-i loc lui Alexandru să se întindă „pînă la marginile pămîntului\" (Daniel 8:5). Imperiul Grecesc - este asemănat în visul lui Nebucadneţar cu „pîntecele şi coapsele de aramă\" (Daniel 2:32). Imaginea a fost cum nu se poate mai nimerită, deoarece grecii au fost primii în istoria lumii care au purtat în afara hainelor obişnuite echipament de război făcut din aramă. Despre soldaţii greci se spunea că sînt „de aramă\". Coiful, platoşele, şi scutul le-au dat grecilor avantaje nete şi i-au ajutat să înfrîngă oşti care-i depăşeau cu mult din punct de vedere numeric. Comandantul lor, Alexandru, a fost un geniu militar. Nimeni nu i-a putut sta împotrivă. El a cucerit tot ceea ce putea fi cucerit în vremea aceea, iar după aceea, istoricii spun, a izbucnit în plîns, pentru că nu putea merge mai departe. Succesul l-a găsit pe Alexandru Macedon foarte repede. La nici treizeci de ani avea deja o putere incomensurabilă. El a trăit însă ca un smintit în beţii şi în serbări în care era proclamat una cu zeii. De fapt, chiar şi campania lui împotriva Indiei, s-a născut tot din dorinţa de a repeta ceea ce făcuse în tradiţia Olimpului grecesc Bachus şi Hercules. La aproximativ 32 de ani, Alexandru Macedon a fost atins de friguri şi a murit în delir după 11 zile de chin. Era anul 323 î.Cr. Influenţa imperiului grecesc asupra Israelului a fost adîncă şi de durată. Filozofia grecească n- a făcut casa prea bună cu religia evreilor, dar ocupanţii s-au impus prin forţa armată şi viclenia distracţiilor. Rezultatul influenţei greceşti a fost o slăbire a moralei şi o provocare la adresa ataşamentului evreilor faţă de Dumnezeu. Împăratul grec Antioh Epifaniu a atins culmea represaliilor atunci cînd a intrat călare în Templu şi a oferit pe altar carne de porc (animal necurat în religia evreilor). El a omorît preoţii şi a încercat o grecizare forţată a evreilor. Prin ceea ce a făcut, Antioh a intrat în istorie ca un precursor al lui Anticrist. (La el face aluzie Domnul Isus în Matei 24:15). Obrăznicia cuceritorilor greci a trezit însă spiritul naţionalist în evrei şi sub conducerea Macabeilor, ei s- au revoltat şi şi-au dobîndit libertatea. Această scurtă perioadă de libertate s-a sfîrşit însă repede. Din cauza frămîntăriior interne şi a luptelor fraticide, Israelul a slăbit treptat şi a căzut sub stăpînirea maşinii de război romane. Venise vremea ultimului imperiu din visul lui Nabucadneţar şi din vedeniile lui Daniel. Imperiul Roman. În vedeniile lui, Daniel nu a găsit nici o asemănare suficient de şocantă pentru a ilustra ceva din caracterul acestei puteri mondiale. Profetul scrie: „Era o a patra fiară, nespus de grozavă de înspăimîntătoare şi puternică\" (Daniel 7:7). Nimic n-a putut să stea împotriva acestei uriaşe forţe de invazie romană care „avea nişte dinţi mari de fier, mînca, sfărîmă, şi călca în picioare ce mai rămînea\"

Roma şi-a început cuceririle în anul 241 î.Cr., odată cu invadarea Siciliei. Sub tălpile Legiunilor ei au căzut apoi Europa, Asia Mică, Orientul Mijlociu şi coasta de nord a Africii, astfel că întreaga Mediterană devenise un lac al Imperiului... În timp ce alte imperii au durat o perioadă măsurată în zeci sau sute de ani, puterea Romei a instaurat un Imperiu care a dăinuit mai bine de l.500 de ani. Chiar dacă ramura de apus a Imperiului a căzut cam pe la anul 500 d.Cr., Imperiul Bizantin a continuat pînă în 1453 d.Cr. De departe, Imperiul roman a fost cel mai mare dintre imperiile lumii. Din cele patru puteri mondiale anunţate de Dumnezeu prin visul lui Nebucadneţar şi prin vedeniile lui Daniel, Imperiul roman este important într-un mod aparte: (1) el va fi cea din urmă formă de stăpînire omenească asupra pămîntului şi (2) el va fi imperiul în care va lovi Cristos la cea de a doua Sa venire. Asupra acestui imperiu se merită să aruncăm o privire mai atentă şi să căutăm să identificăm fragmentele de informaţii pe care ni le pune la dispoziţie textul profetic. Caracteristicile profetice ale imperiului fiarei. a) Este un imperiu segmentat în două secţiuni distincte. Textul din Dan. 2:33 ne spune că în prima lui parte de existentă („picioare\"), imperiul este unitar şi are tăria fierului, în timp ce în cea de a doua parte a existenţei lui (de la fluierele picioarelor în jos) imperiul se înfăţişează sub forma unei imposibile unităţi între fierul şi lutul amestecate împreună. Într-adevăr, imperiul fiarei a patra a debutat sub numele de Imperiu al Romei şi a supus sub tălpile invincibilelor ei legiuni toată suflarea lumii. Romanii au cucerit prin forţă şi au dominat prin teroare. Fără a fi vreodată cucerit (!!!), acest imperiu al Romei a căzut într-un fel de „leşin\", dispărînd temporar de pe scena istoriei. El s-a dat la o parte ca să facă loc pentru „vremea Bisericii\". (Noi trăim acum în vremea sfîrşitului şi putem vedea cum imperiul Romei se reface, ca formă şi ca alcătuire, sub numele de „Confederaţia Europeană\" sau „Piaţa Comună\" sau „Comunitatea Europeană\". Există astăzi chiar şi un „Parlament European\" ca un mugure al unei visate conduceri unice.) În cea de a doua sa fază, Imperiul Romei sau Imperiul Fiarei, nu va mai fi unitar, ci fragmentat în zece unităţi distincte de guvernămînt simbolizate de cele zece coarne ale fiarei (Daniel 7:7-8; Apoc.13:l). Faptul că imperiul fiarei a patra se reface, este semnul că vremea Bisericii este pe sfîrşite şi că Dumnezeu este gata să reia firul profeţiilor lui Daniel. În ordine cronologică urmează ca, după plecarea Bisericii, în imperiu să apară „Omul fărădelegii, Fiul pierzării, Nelegiuitul\" (2 Tesal. 2:3-12; 1 Ioan 2:18; Apoc. 13:3- 8), micul corn din vedenia lui Daniel 7:8, Anticristul, \"domnul care va veni\" (Daniel 9:26). El va face semne mari şi minuni, va intra în Templul din Ierusalim şi se va da drept Dumnezeu, va face război cu sfinţii şi-i va birui, dar va fi nimicit de „piatra desprinsă fără ajutorul vreunei mîini omeneşti\" (Daniel 2:34-35). Acest Anticrist va fi nimicit de suflarea Domnului Isus care-l va prăpădi la arătarea venirii Sale (2 Tesaloniceni 3:8). Dumnezeu va da apoi împărăţia în mîinile Fiului Omului care va veni pe norii cerului (Daniel 7:13-14; 1 Corint. 15:24-27; Ps. 2). b) Este un imperiu care va avea o putere înfricoşător de mare. Grozăvia acestui imperiu nu şi- a găsit echivalent în nici o creatură de pe faţa pămîntului. Textele profetice îl numesc pur şi simplu „FIARA\". Impresia pe care a lăsat-o asupra lui Daniel a fost una „nespus de grozavă de înspămîntătoare şi de puternică\". „Avea dinţi mari de fier şi mînca, sfărîmă şi călca în

picioare ce mai rămînea; era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte\" (Daniel 7:7) Astăzi oamenii au descoperit energia atomică şi armele moderne de distrugere îngrozesc pe toţi locuitorii pămîntului. Puterea de dominare a Fiarei se va sprijini şi pe ameninţarea cu războiul atomic. c) Este un imperiu în care totul şi toţi se vor afla sub controlul celui aflat la putere. Apocalipsa ne spune că fără asentimentul Fiarei „nimeni nu va putea să vîndă sau să cumpere\" (Apoc.13:15-18). Mult timp această profeţie a părut greu de crezut, dar acum, de cînd au apărut calculatoarele electronice, computerele şi credit-cardurile cu coduri numerice, toată lumea ştie că acesta este drumul pe care se îndreaptă societatea de mîine. d) Este un imperiu cu o închinare impusă. Forme de închinare impusă au mai existat şi în alte timpuri, dar ceea ce se va întîmpla în timpul domniei Fiarei va întrece orice închipuire. O a doua personalitate, la fel de dezumanizată (şi numită din acest motiv: „o a doua fiară\", va îndemna tot pămîntul să cadă în admiraţia Fiarei celei mari: „Ea lucra cu toată puterea fiarei dinaintea ei (aceiaşi putere satanică deci) şi făcea ca pămîntul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintîi, a cărei rană fusese vindecată... Ea a zis locuitorilor pămîntului să facă o icoană fiarei, care avea rană de sabie şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorîţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei\" (Apocalipsa 13:12-15). e) este primul şi singurul imperiu care, crezînd în Dumnezeu, se va ridica declarat împotriva Lui. Forme de împotrivire faţă de Dumnezeu au existat întodeauna, dar de obicei oamenii aceia erau sau agnostici sau atei sau idolatri. Fiara care va conduce imperiul roman restaurat, va fi pe faţă Anti-Dumnezeu, Anti-Cristos. Diavolul însuşi o va însufleţi după încercarea de atentat sugerată de „rana de moarte care fusese vindecată\" (Apoc. 13:12) şi îi va transmite împotrivirea lui faţă de Stăpînul universului care l-a făcut „să-şi piardă vrednicia\" şi să devină „Satanah\" (Împotrivitorul). Fiara „va intra în Templul lui Dumnezeu, dîndu-se drept Dumnezeu\" (2 Tesal. 2:4). „El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea înalt, şi se va încumeta să schimbe vremile şi legea; şi sfinţiilor fi daţi în mîinile lui timp de o vreme, două vremi şi jumătate de vreme\" (Daniel 7:25). „Împăratul va face ce va dori; se va înălţa mai pe sus de toţi dumnezeii şi va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor; şi va propăşi pînă va trece mînia, căci ce este hotărît se va împlini. Nu va ţine seama nici de dumnezeii părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor; cu un cuvînt, nu va ţinea seama de nici un dumnezeu, ci se va slăvi pe sine mai pe sus de toţi\". (Daniel 11:36-37) Despre acest imperiu al Anticristului găsim o relatare mult mai amănunţită în cartea Apocalipsei. Pentru studiul de faţă este bine să ne oprim aici şi să ne amintim că această ultimă formă de guvernămînt al oamenilor, mai rea şi mai perversă decît toate celelalte, va fi pedepsită nu prin intervenţia vreunei alte structuri sociale, ci prin însăşi intervenţia lui Dumnezeu, care în persoana lui Cristos („piatra desprinsă fără ajutorul vreunei mîini omeneşti\"- Daniel 2:34) se va năpusti asupra chipului văzut de Nebucadneţar, punînd capăt vremii neamurilor, şi întemeind o nouă împărăţie, care va fi dată „poporului sfinţilor Celui Prea înalt\" (Daniel 7:27).

„M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerului a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrînit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpînire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile, şi oameni de toate limbile. Stăpînirea Lui este o stăpînire veşnică, şi nu va trece nicidecum, şi împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată\" (Daniel 17:13-14). Fără să stăruim prea mult la analizarea visului lui Nebucadneţar, este bine totuşi să subliniem două concluzii care ne afectează pe noi, cei de astăzi: (1). Sfîrşitul epocii noastre nu se va produce în urma unei îmbunătăţiri treptate care să culmineze cu venirea împărăţiei cerurilor, ci se va împlini printr-un moment de criză, de prăbuşire şi de catastrofă neaşteptată. În vedenia lui Nebucadneţar, peste degetele de fier şi lut se prăbuşeşte „piatra, deslipită fără ajutorul vreunei mîini\" (arătată în cap.7 a fi Cristos în împărăţia lui Mesianică) şi face bucăţi întreg Chipul, transformîndu-l într-o pleavă luată de vînt şi împrăştiată fără urmă (cap.2:34-35, 43-45). Iată ce scrie William Newall în această privinţă: „Toate visările moderne despre un Mileniu înainte de venirea lui Cristos sînt erezii născute dintr-o necugetată încredere în bunătatea oamenilor sau, şi mai grav, din înşelare Satanică. „Cînd vor zice: „Pace şi linişte!\" atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată, şi nu va fi chip de scăpare\" (1 Tesal.5:3). Cristos va face război cu lumea actuală şi va spulbera puterile lumii transformîndu-le în pleavă purtată de vînt\". (2). Sfîrşitul vremurilor noastre este acum aproape. Cele două picioare ale Chipului din visul lui Nebucadneţar sînt o reprezentare fidelă a istoriei. După cîte ştim, imperiul roman s-a rupt în doua ramuri - Imperiul de Răsărit şi Imperiul de Apus. Despărţirea s-a produs în anul 395 d.Cr. Fără să riscăm prea mult, noi credem că ne aflăm astăzi în perioada descrisă de imaginea celor zece degete ale picioarelor Chipului din vis. Trăim astăzi o renaştere a Imperiului roman pe teritoriul cunoscut din Europa. Slăbiciunea fierului amestecat cu lutul, defineşte cum nu se poate mai bine, lipsa de coeziune care există sub masca unităţii europene. „Legăturile omeneşti\" de care vorbea Daniel există: căsătorii peste graniţe, călătorii fără paşapoarte, investiţii multinaţionale, libertatea companilor de a prelua contracte în alte ţări, planul de a avea în curînd o monedă comună unică, etc. Totuşi, dominarea Europei de astăzi asupra lumii nu va mai avea forţa şi tăria Imperiului de altădată. Dominarea militară va fi înlocuită cu dominarea economică şi politică. Şubrezenia părţilor componente îi va determina pe cei din noua Europă Unită să-l accepte ca unic conducător pe Anticrist. Cu soluţiile propuse de el, lumea va părea că iese din impas, dar... pacea adevărată nu va fi aşezată decît de venirea Domnului Păcii. Va mai fi un groaznic război mondial: Armaghedonul, sau „ultimul război dinaintea păcii\". CELE 70 DE SĂPTĂMÎNI Vedenia din cel de al 9-lea capitol al cărţii lui Daniel este o profeţie privitoare la Israel şi la evenimentele cheie prin care va trece acest popor „de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, pînă la Unsul (Mesia), Cîrmuitorul\" (Dan. 9:25). Această perioadă cuprinde istoria din „vremea neamurilor\", pînă cînd Dumnezeu se va arăta şi va reaşeza Israelul în prerogativele Mesianice („toate neamurile vor fi binecuvîntate în sămînţa ta\" - Gen 22:18).

Iată cuprinsul profeţiei:. (a) În versetele 24-27 i se spune lui Daniel că: „70 de săptămîni au fost hotărîte asupra poporului său\". Aceste 70 de săptămîni (sau septade, deoarece în limba folosită grupa de 7 nu are neapărat semnificaţia de săptămînă) sînt împărţite în două grupe, după cum urmează: primele 69 de săptămîni şi săptămîna a-70-a. De la darea poruncii pentru rezidirea Ierusalimului\" şi pînă în ziua cînd Mesia va fi „stîrpit” au fost hotărîte şapte săptămîni şi şase zeci şi două de săptămîni\". Făcînd socotelile ajungem la 69x7=483 de ani de la decret şi pînă la moartea lui Mesia. Rămîne încă o a 70-a săptămînă de ani, rezervaţi pentru vremea sfîrşitului, cînd un „domn al unui popor care va veni\" va face un legămînt trainic cu Israelul, dar la mijlocul acestei săptămîni va călca legămîntul şi, intrînd în Templu, se va da drept Dumnezeu. Pentru a înţelege profeţia trebuie să stabilim data la care s-a dat decretul pentru rezidirea Ierusalimului. Trecînd peste cele trei decrete amintite de Ezra în cartea sa şi care au lăsat Ierusalimul cu zidurile încă neridicate, ajungem la porunca dată de Artaxerxe ca urmare a cerem făcute de Neemia: „trimite-mă în Iuda, la cetatea mormintelor părinţilor mei, CA S-O ZIDESC DIN NOU\" (Neemia 2:5). Data acestui decret ne este dată la începutul cărţii: „În luna Nisan a anului al douăzecelea al împăratului Artarxerxe\" sau în luna Nisan 445 î.Cr. După obiceiul evreiesc, atunci cînd nu ni se precizează ziua din lună este vorba de cea dintîi zi a ei. Făcînd transformările corespunzătoare calendarului Iulian, Sir Robert Anderson în colaborare cu „Astronomer Royal\" au ajuns la concluzia că această dată a fost 14 Martie 445 î.Cr. În socotelile profetice vorbeşte în anii luni-solari de cîte 360 de zile (vezi toate socotelile lui Ioan în cartea Apocalipsei) şi dacă facem socotelile de rigoare ajungem exact la ziua în care a intrat Domnul Isus în Ierusalim. Nu se poate să nu fii şocat de precizia cu care s-au împlinit prezicerile lui Daniel. Cu pasiunea lui pentru amănunte, Evanghelistul Luca ne spune că aceste lucruri se întîmplau „în cel de al cincisprezecelea an al domniei lui Tiberiu Cezar\" (Luca 3:1). Ştiind că Tiberiu şi-a început domnia la 19 August anul 14 d.Cr. ajungem cu socoteala la anul 29 d.Cr. sau exact 483 de ani de la porunca pentru rezidirea Ierusalimului. Cine a citit Evangheliile ştie că Domnul Isus s-a retras într-un fel de obscuritate deliberată după ce a fost refuzat de mai marii evreilor aşteptînd ceea ce El numea „Ceasul\" care-i fusese hotărît. Era vorba de ceasul profetic al împlinirilor Mesianice (Ioan 2:4; 7:8; 8:20). „Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice?... Tată, izbăveşte-Mă din CEASUL acesta?... Dar tocmai pentru aceasta am venit pînă la CEASUL acesta!\" (Ioan 12:27). Într-adevăr în repetate rînduri El le-a poruncit ucenicilor să nu spună nimănui despre divinitatea Sa, dar în ziua Floriilor a primit slava mulţimilor care L-au primit ca pe Mesia! Cînd fariseii au protestat, invocînd blasfemia şi teama de represaliile romanilor, Domnul Isus le-a spus clar: „Aceasta este ziua! Vă spun că dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga!\" (Luca 19:40) Fără a-şi face iluzii, El a privit de departe Ierusalimul şi a izbucnit în plîns spunînd: „Dacă ai fi cunoscut şi tu măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum ele sînt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile cînd vrăşmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura şi te vor strînge din toate părţile te vor face una cu pămîntul, pe tine şi pe copiii

tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră peste piatră, PENTRU CĂ N-AI CUNOSCUT VREMEA CÎND AI FOST CERCETATA\" (Luca 19:42-44) Ierusalimul ar fi trebuit să ştie că se împliniseră cei 483 de ani şi că venise vremea profeţiei rostită de Zaharia: Împăratul, Cîrmuitorul venise blînd şi călarepe un mînz, pe mînzul unei măgăriţe (Zaharia 9:9; Matei 21:4-5). Se împlniseră cei 483 de ani de aşteptare. „Unsul\" înainta spre criza supremă a călătoriei lui terestre. Se apropia de momentul cînd avea să fie „stîrpit\", şi nimeni în afară de El nu ştia încă ce vroise să spună Daniel atunci cînd adăugase „stîrpit, şi nu va avea nimic\" (9:26). Mîntuitorul călătorea înspre înviere! Ce se întîmplă însă cu săptămîna a-70-a? Ea rămîne încă în viitor. Între „stîrpirea” Unsului la sfîrşitul celei de a 69 săptămîni şi începutul celei de a 70-a săptămîni se întinde acum „taina ţinuta ascunsă de veacuri\": vremea Bisericii. Biserica a fost un secret pe care Dumnezeu nu l- a descoperit celor din Israel (Efeseni 3:2-13). La sfîrşitul acestei perioade, în care harul este „la neamuri\", Dumnezeu se va întoarce iarăşi înspre Israel, îi va readuce în patria lor şi vor trăi împreună cu toată omenirea vremea amăgitoare a Anticristului. Sub protecţia lui iniţială, ei îşi vor putea reconstrui Templul, dar la jumătatea săptămîna, legămîntul va fi rupt, Anticristul va intra în Templu dîndu-se drept Dumnezeu şi declanşmd lanţul violent de evenimente relatat pe larg în cartea Apocalipsei. Din păcate nu putem merge mai departe în analizarea profeţiilor lui Daniel. Sperăm însă ca acest studiu asupra celor două pasaje profetice de bază să vă fie folositor pentru investigaţii personale ulterioare. Între timp, cu cea de a-70-a săptămînă în minte, noi aşteptăm sunetul trîmbiţei divine, vocea arhanghelul, coborîrea Domnului, deschiderea mormintelor, învierea celor sfinţi, stăpînirea din timpul împărăţiei, şi slava de care vor fi urmate toate acestea.

OSEA Cu Osea intrăm în „cărţile celor 12\". Acest grup de profeţi mai sînt numiţi şi „profeţii mici\" din cauza conţinutului redus al profeţiilor lor. În nici un fel însă, ei nu sînt „mici\" ca însemnătate. Scurte ca nişte telegrame duhovniceşti, cărţile lor sînt la fel de urgente şi de convingătoare. Iată-l de exemplu pe Osea: cartea lui vorbeşte despre infidelitatea faţă de Dumnezeu, prezentînd-o ca pe un adulter spiritual. În ultimă analiză, orice păcat este o teribilă infidelitate în dragostea noastră faţă de Domnul. Păcatul îl răneşte pe Dumnezeu şi ne distruge pe noi înşine. Titlul: Cartea poartă numele profetului care a scris-o. Osea. Iosua şi Isus sînt forme derivate din aceiaşi rădăcină. „Osea\" înseamnă „mîntuire\", în timp ce Iosua şi Isus includ în plus prezenţa celui care produce mîntuirea: „Mîntuirea este a Domnului\" sau „Domnul este Mîntuitorul\". Autorul: Osea n-a fost un profet crescut în şcoala profeţilor, ci un om ridicat de Dumnezeu din mijlocul poporului. El a trăit în împărăţia de nord a Israelului. Tatăl său s-a numit Beeri (Osea 1:1), iar soţia lui Gomer (Osea 1:3). Din căsnicia lor s-au născut trei copii: doi băieţi şi o fată (Osea 1:4, 6, 9) care au servit ca semne cu un mesaj simbolic pentru Israel. Alte amănunte nu mai cunoaştem despre Osea. Numele lui nu mai apare în nici o altă carte a Bibliei. Data: Osea şi-a rostit mesajul pentru poporul împărăţiei lui Israel (Osea 5:1), pe vremea lui Ozia (767-739 î.Cr.), Iotam (739-731 î.Cr.), Ahaz (731-715 î.Cr.) şi Ezechia (715-686 î.Cr.), toţi aceştia fiind din împărăţia lui Iuda. Probabil că după căderea Samariei şi ducerea lui Israel în robie, Osea s-a refugiat în împărăţia lui Iuda şi de aceea îşi datează activitatea după împăraţii care erau familiari noilor săi cititori. Cînd şi-a început Osea activitatea în Israel, Ieroboam al doilea mai era încă pe tron (782-753 î.Cr.). Aceasta îl face pe Osea un contemporan mai tînăr al profetului Amos. De fapt, activitatea lui a fost paralelă cu activităţile profeţilor Isaia şi Mica, care şi-au rostit mesajele în împărăţia lui Iuda. Îndelunga activitate profetică a lui Osea a acoperit aproape 50 de ani, străbătînd între 755-710 î.Cr. vremea ultimilor 6 împăraţi dinaintea ducerii Israelului în robia Asiriană. Contextul scrierii: Perioada de timp dintre domnia lui Ieroboam şi robia babiloniană este „ultima turnantă\" din traseul istoric al împărăţiei lui Israel. Din ce în ce mai mult, lucrurile au început să se precipite înspre rău. Ieroboam al doilea a fost ultimul împărat de pe tronul Israelului care a fost instalat prin ceva ce a semănat măcar cu o alegere divină. Cu moartea sa şi cu asasinarea fiului său Zaharia (2 Împ. 10:30 şi 15:8-12), ia sfîrşit dinastia instituită de Iehu. Cei care se vor succeda de acum la tron, vor pune mîna pe putere prin lovituri de stat. Şalum îl asasinează pe Zaharia după numai o lună de domnie; Menahem îl asasinează pe Şalum, tot după o singură lună petrecută pe tron. Pecah îl asasinează şi el pe Pecahia, iar Osea (împăratul, nu profetul) ajunge la tron prin asasinarea ucigaşului Pecah. A fost o perioadă cumplită de istorie. Loialitatea faţă de tron era ca şi inexistentă. În toate ungherele se ascundeau şi complotau conspiratorii. Anarhia se ridica valuri, valuri, iar poporul pierduse orice stabilitate şi orice măsură (Osea 4:1, 2; 7:1, 7; 8:4; 9:15). În jurul tronului pîngărit şi însîngerat, naţiunea putrezea în imoralitate şi idolatrie. Instabilitatea politică a slăbit mult tăria Israelului. Încrederea lor în Domnul era inexistentă! Ţara alerga între Egipt şi Asiria după alianţe internaţionale (Osea 7:11). Din punct de vedere spiritual, situaţia era şi mai grea de cît situaţia politică. Imediat după scindarea de Ierusalim şi de casa lui David,

Ieroboam făcuse Israelul să păcătuiască cu viţeii de aur pe care-i instalase la Dan şi Betel. Fusese o vreme în care idolatria îl simboliza totuşi măcar pe Iehova, Dumnezeul evreilor (1 Împăraţi 12:25-33). Cu timpul însă, idolul a căpătat putere prin sine însuşi şi Israelul l-a părăsit pe Domnul. Viţeii de aur au devenit în scurt timp o uşă deschisă pentru idolatria cea mai rudimentară şi mai îndrăcită. Astarteele şi Baali au intrat în inimile poporului, întunecîndu-le minţile şi tîrîndu-i în cele mai murdare ritualuri şi în crudele sacrificii ale copiilor. Iată o listă incompletă a relelor împotriva cărora a vorbit Osea: - necinste (4:1, 2), - crime şi vărsări de sînge (4:2; 5:2; 6:8), - hoţii la drumul mare săvîrşite şi de tîlhari, dar şi de preoţi (6:9; 7:1), - imoralitate practicată pe scară naţională (4:2, 11; 7:4), - necinste în comerţ şi în justiţie (10:4; 12:7), - idolatrie demonică (4:12-13; 8:5; 10:1, 5; şi extraordinarul 13:2: „Şi jertfind oameni, sărută viţei!\"), - beţie (4:2; 7:5), - o totală lipsă de sensibilitate şi de căinţă faţă de Dumnezeu (4:4; 13:14). Trist tablou al unui popor care făcuse odinioară un legămînt de credincioşie faţă de Dumnezeu şi faţă de Legea Sa! Conţinutul cărţii: În cei 50 de ani de misiune profetică, Osea şi-a repetat mereu cele trei părţi ale mesajului său: (1) Dumnezeu este mîniat la culme pentru păcatele în care trăieşte poporul Său şi din pricina aceasta (2) judecata este făcută şi pedeapsa este sigură; totuşi (3) dincolo de această mînioasă pedepsire, Dumnezeu păstrează poporului o iubire veşnică, plină de bunătate şi credincioşie, care pregăteşte deja planuri pentru timpul în care ei se vor întoarce la El. Primele 3 capitole ale cărţii sînt autobiografice şi simbolice. Osea este îndemnat de Dumnezeu să se căsătoarească cu o femeie pe nume Gomer. Căsnicia profetului cu această femeie necredincioasă şi dedată la păcatul curviei, devine o alegorie a tragediei pe care o trăieşte Dumnezeu în relaţia Lui cu nestatornicul şi necredinciosul Israel. Este evident că, în succesiune logică, capitolul 2 este o „tălmăcire\" spirituală a situaţiei neplăcute în care l-a pus Dumnezeu pe Osea. Urmează apoi capitolul 3 al cărţii, care priveşte adînc în viitor pînă spre vremea sfîrşitului în care Israelul se va întoarce la Domnul: „După aceea, copiii lui Israel se vor întoarce şi vor căuta pe Domnul, Dumnezeul lor, şi pe împăratul lor David; şi vor tresări la vederea Domnului şi a bunătăţii Lui, în vremurile de pe urmă\" (Osea 3:5). Restul de capitole ale cărţii sînt o culegere de pasaje retorice ale profetului. Este foarte greu să stabileşti o ordine oarecare în aceste fragmente de cuvîntări înflăcărate. Ele sînt izbucniri de gelozie din partea unui Dumnezeu al iubirii. Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Osea este cunoscut prin faptul că prezintă lipsa de credincioşia a poporului Israel faţă de Dumnezeu drept o infidelitate spirituală. Cuvintele rostite de el sînt tari şi tăioase. Idolatria este numită „curvie\", iar idolii vremelnici sînt numiţi „ibovnici\" (Osea 2:2-5).

În noianul de cuvinte tari există totuşi şi un cuvînt duios şi plin de dragoste. El este „heşed\" şi este unul dintre cele mai perfecte echivalente pentru dragostea dumnezeiască. „Heşed\" este iubirea compătimitoare şi dezinteresată. Heşed este dragostea statornică şi imposibil de înlăturat. David a folosit cuvîntul acesta, atunci cînd a căutat pe cineva din casa vrăşmaşă a fostului împărat Saul pentru că dorea să le facă un bine: „David a zis: „A mai rămas cineva din casa lui Saul, ca să-i fac bine din pricina lui Ionatan?\" (2 Samuel 9:1). Ţineţi minte că David făcuse un legămînt cu Ionatan, prin care se angajaseră să-şi facă bine unul altuia (1 Sam. 18:3; 20:14-16; 42). Pasajele în care Osea vorbeşte despre „heşed\" sînt: Osea 2:19; 4:1; 6:4, 6; 10:12; 12:6. Iată cum este descrisă manifestarea lui „heşed\" în cadrul relaţiei pe care o are Dumnezeu cu Israelul: „Poporul Meu este pornit să se depărteze de Mine; şi dacă sînt chemaţi înapoi la Cel Prea înalt, niciunul dintre ei nu caută să se ridice. „Cum să te dau Efraime? Cum să te predau Israele? Cum să-ţi fac ca Admei? Cum să te fac ca Ţeboimul? Mi se zbate inima în Mine, şi tot lăuntrul Mi se mişcă de milă! Nu voi lucra după mînia Mea aprinsă, nu voi mai nimici pe Efraim; căci Eu sînt Dumnezeu, nu un om. Eu sînt Sfîntul în mijlocul tău, şi nu voi veni să prăpădesc\" (Osea 11:7-9). Heşed este dragostea în virtutea Legămîntului încheiat între Dumnezeu şi oameni. Mesajul cărţii: Cartea lui Osea este o chemare la pocăinţă. Capitolul 14 al cărţii este un mesaj de dragoste şi de chemare pentru toţi aceia care s-au îndepărtat vreodată de Domnul. Osea mai este însă şi altceva. Profeţia aceasta este un avertisment împotriva idolatriei şi a îndepărtării de Dumnezeu. Chiar şi formele simbolice care pretind că-L arată pe Domnul nu sînt altceva decît o cursă pentru suflet. Toate apostaziile mari au apărut la început ca o mică şi neesenţială depărtare de la simplitatea şi claritatea mesajului Scripturii. Din acest punct de vedere, am putea spune că Ieroboam al doilea şi ceilalţi împăraţi de după el, au cules doar ceea ce semănase la începutul istoriei lui Israel, primul Ieroboam, făuritorul celor doi viţei de aur. Am putea reformula avertismentul lui Osea în cuvintele apostolului Ioan: „Copilaşilor, feriţi-vă de idoli\" (1 Ioan 5:21). SCHIŢA CĂRŢII Introducere - O păţanie cu tîlc, 1 - 3 I. Dumnezeu este sfînt 4-7 Cele cinci învinuiri, 4-5 Falsa „întoarcere\", 6 O vindecare imposibilă, 7 II. Dumnezeu este drept, 8-10 Trîmbiţa anunţă pedeapsa, 8:1-etc. Textul este o vestire a pedepsei care va veni. III. Dumnezeu este dragoste 9-14 Un Dumnezeu care tînjeste (11:1, 4, 8, etc.) Un Israel care nu poate scăpa nepedepsit (12) Triumful final al iubirii (14)

IOEL Nenorocirea nu vine niciodată singură. Cartea lui Ioel este descrierea prăpădului pe care l-au produs norii de lăcuste trimişi de Dumnezeu asupra Israelului. Titlul: Cartea poartă numele profetului care a scris-o. „Ioel\" se poate traduce prin: „Iehova este Elohim\" sau „Dumnezeu este Domnul\". Un nume cum nu se poate mai potrivit pentru omul chemat să vestească suveranitatea lui Dumnezeu asupra naturii, asupra popoarelor şi asupra istoriei. Autorul: Din faptul că întîlnim dese referiri la Sion şi la Casa Domnului, putem deduce că Ioel a fost un cetăţean al Ierusalimului. Dar, în afară de faptul că mai aflăm şi că pe tatăl său l- a chemat Penuel (Ioel 1:1), nu putem afirma că ştim alte date despre personalitatea profetului. Ca tip de mesaj, Ioel este un propovăduitor al pocăinţei şi un prooroc al trezirilor spirituale. Data: Aşa cum am afirmat deja, este foarte greu de precizat data scrierii acestei cărţi. Din lipsa menţionării numelui vreunui împărat şi din faptul că sînt pomeniţi preoţii, se poate presupune că Ioel a activat la începutul domniei lui Ioas, cînd, după înlăturarea Ataliei de pe tron (835 î.Cr.) copilul împărat a domnit sub protectoratul preotului Iehoiada. Contextul istoric: Ioel a fost omul trimis să-i înveţe pe evrei principii eterne ilustrate de întîmplări cotidiene. El a folosit grozăvia unei invazii distrugătoare de lăcuste pentru a anunţa pedepsele care vor continua să vie şi pentru a chema poporul la pocăinţă. În mesajul lui Ioel, invazia de lăcuste este o pedeapsă trimisă de Domnul. El i-a cheamat pe cei înaintaţi în vîrstă ca să adeverească faptul că o calamitate de asemenea proporţii a fost un lucru rar în istorie (Ioel 1:2). Probabil că intensitatea pagubelor provocate de miriadele de insecte devoratoare de vegetaţie a fost cu adevărat ieşită din comun. Viile fuseseră nimicite (Ioel 1:5), iarba cîmpului dispăruse ca după un cumplit pîrjol şi toată suflarea tînjea după hrană (1:20). Momentul a fost cum nu se poate mai propice pentru chemarea poporului la post şi la rugăciune (Ioel 1:13-14). Conţinutul cărţii: Ioel a profeţit în Iuda. Folosind tragedia invaziei de lăcuste, el a stat înaintea poporului cu un discurs solemn şi răscolitor. Cartea este un manifest al chemării la pocăinţă şi o proclamaţie a lucrărilor mari pe care le va face Dumnezeu pe pămînt, în mijlocul tînguirii generale, Dumnezeu i-a dat profetului un mesaj, care a explicat nenorocirea, i-a ameninţat cu pedepse viitoare mai mari, dar le-a promis şi revărsarea binecuvântărilor cereşti peste cei care îşi vor îndrepta starea înaintea Domnului. Citiţi cu atenţie îndemnurile la pocăinţă din Ioel 2:12-17. Binecuvântările rostite în finalul cărţii sînt promise tuturor celor care vor urma calea umilinţei şi vor aştepta binecuvântările cerului. Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Cartea lui Ioel ne aşează în faţă două teme caracteristice: revărsarea Duhului Sfînt şi „ziua Domnului\". Pasajul din Ioel 2:28-29 este pomenit de apostolul Petru ca o explicaţie a ceea ce s-a întîmplat în ziua de Rusalii şi este considerat de mulţi drept semnul care a marcat naşterea Bisericii creştine. O analiză mai atentă a textului din Ioel va plasa însă foarte clar revărsarea Duhului în seria de evenimente apocaliptice care vor caracteriza sfîrşitul epocii actuale şi debutul împărăţiei lui Mesia. Versetul 28 începe cu expresia: „După aceea\", care întotdeauna marchează vremea sfîrşitului, iar versetele 30-31 continuă descrierea revărsării Duhului Sfînt completînd-o cu alte manifestări supranaturale: „Voi face să se vadă semne în ceruri şi pe pămînt: sînge, foc, şi stîlpi de fum. Soarele se va preface în întuneric, şi luna în sînge, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată\". Care să fie deci adevărata semnificaţie a

evenimentelor petrecute la Rusalii? Aşa cum vom arăta atunci cînd vom prezenta cartea Faptele Apostolilor, Rusaliile au fost încă o oferire a împărăţiei pentru poporul Ierusalimului. În urma refuzului lor, evenimentele descrise de Ioel şi-au oprit lanţul desfăşurării, lăsînd să se scurgă vremea Bisericii, dar ele îşi aşteaptă încă împlinirea deplina în preajma instaurării împărăţiei. Cît priveşte „ziua Domnului\", Ioel foloseşte această expresie în trei sensuri: (1) sensul local şi imediat al groaznicelor pedepse care au venit asupra evreilor, (2) sensul anticipării unor evenimente care vor marca viitorul lui Israel, şi (3) sensul profetic apocaliptic. Aluzia la valea lui Iosafat (Ioel 3:2, 12, 14), ne trimite imediat la conflictul final dintre popoarele lumii din perioada Armaghedonului, cînd Dumnezeu va călca neamurile în teascul mîniei Lui. Numai cea de a doua venire a Domnului va putea să pună capăt calamităţii care altfel va ameninţa cu distrugerea tuturor oamenilor de pe planetă (Zaharia 14:2-4; Isaia 2:12; 13:6, 9; 14:3; Ieremia 30:7, 8; 46:10; Plîngerile 2:16; Ezec. 7:19; 13:5; 30:3, 9; 38:20-23). SCHIŢA CĂRŢII I. O avertizare - Invazia de lăcuste Prezentul dezastru, 1:1-20 Şi mai grozava ameninţare din viitor, 2:1-11 II. Un apel - O ultimă nădejde Chemarea: „Întoarceţi-vă la Mine!\" 2:12-17 Promisiunea: „Mă voi îndura de voi\", 2:18-27 III. O completare - Zilele de pe urmă Evenimentele zilelor din urmă, 2:28-3:16 Slava finală a Sionului, 3:17-21

AMOS Iată o carte scrisă de un profet laic. Dumnezeu şi-a păstrat întotdeauna dreptul să se folosească de orice oameni pe care El îi alege pentru vestirea mesajelor Sale. Cînd preoţii şi împăraţii îşi pierd vrednicia, ciobanii şi culegătorii de smochine sînt înrolaţi în vestirea Cuvântului Domnului (Amos 7:14). Titlul: Cartea poartă numele autorului ei: Amos, care se poate traduce prin „purtătorul de poveri\". Încă o dată, numele este o anunţare a specificului misiunii pe care o va avea acest om chemat de Dumnezeu la o activitate grea şi importantă. Autorul: Numele lui Amos nu apare în nici o altă carte a Bibliei. El nu a fost un preot sau un profet educat în mînuirea şi transmiterea Cuvîntului lui Dumnezeu. Ca şi în cazul celorlalţi profeţi însă, autoritatea lui a venit de la Domnul şi asta i-a fost de ajuns ca să stea plin de îndrăzneală în faţa oamenilor: „Amos a răspuns lui Amaţia: „Eu nu sînt nici prooroc, nici fiu de prooroc; ci sînt păstor, şi strîngător de smochine de Egipt. Dar Domnul m-a luat de la oi, şi Domnul mi-a zis: „Du-te şi prooroceşte poporului Meu Israel!\" (Amos 7:14-15). Locul din care s-a ridicat Amos a fost Tecoa, o aşezare situată cam la 6 km sud de Betleem, în pustia iudeii. Acolo îşi păstorise altădată şi David oile şi tot acolo se ascunsese pe cînd fugea de împăratul Saul. Limbajul folosit de Amos este nesofisticat. Profetul are vorbirea unui om de la ţară, plină de comparaţii din natura în care-şi duce viaţa (Amos 3:4, 5, 12; 5:8, 19; 9:9). Tonul lui este răspicat, iar mesajul lui merge direct la ţintă fără prea multă pregătire: „El a zis: „Domnul răcneşte din Sion, glasul Lui răsună din Ierusalim. Păşunele păstorilor jălesc, şi vîrful Carmelului este uscat\" (Amos 1:2). Data: Autorul fixează singur data activităţii sale: „pe vremea lui Ozia, împăratul lui Iuda şi pe vremea lui Ieroboam, fiul lui Ioas, împăratul lui Israel, cu doi ani înaintea cutremurului de pămînt\". Ţinînd seama de ameninţările care ne apropie de sfîrşitul domniei lui Ieroboam, putem spune că Amos a activat în preajma anului 755 î.Cr. Amos este un profet ridicat de Dumnezeu din împărăţia lui Iuda şi trimis să proorocească la Betel şi Samaria, în inima religioasă a împărăţiei lui Israel. Activitatea profetică a lui Amos nu a fost solitară. Probabil că în tinereţea lui a mai apucat să-l vadă pe Elisei şi să-l audă pe Iona vorbind despre succesele militare ale Israelului (2 Împăraţi 14:25) ). Amos a fost premergătorul altor profeţi. În timpul lucrării lui, Dumnezeu l-a ridicat pe Osea să vorbească în Israel şi pe Isaia şi Mica să activeze în Iuda. Contextul scrierii: Amos a profeţit într-o vreme de optimism şi abundenţă. Vremea lui Ozia şi Ieroboam readusese ceva din fala Israelului de altădată. La curţile împărăteşti se instalase iarăşi luxul, ritualurile religioase erau pline de pompă şi fast, poporul trăia iarăşi în abundenţă şi în bucurie. Israelul arăta însă ca un măr frumos pe dinafară şi găunos pe dinăuntru. Păcatul se furişase în viaţa intimă a poporului şi dincolo de aparenţele de religiozitate, Legea Domnului fusese abandonată. Simplitatea şi neprihănirea fuseseră înlocuite cu abundenţa materială, luxul, necinstea şi imoralitatea (Amos 2:6-8; 3:10; 4:1; 5:10-12; 8:4-6). În plan internaţional, Asiria, Mesopotamia şi Egiptul erau în eclipsă, aşa că aparent, Israelul nu avea de ce să se teamă. În acest context Amos a fost trimis de Domnul să predice un mesaj de mustrare şi ameninţare. Pedeapsa vestită de Amos nu se vedea atunci nici măcar la orizontul

istoriei, aşa că nu este de mirare că acest „ţăran\" venit de la oi a fost privit cu curiozitate şi cu aversiune în centrele civice şi religioase ale Israelului. Imaginaţi-vă cam cum au reacţionat doamnele din „înalta societate\" a Samariei cînd l-au auzit spunîndu-le: „Ascultaţi acum, juncane din Basan, de pe muntele Samariei, voi care asupriţi pe cei sărmani, zdrobiţi pe cei lipsiţi, şi ziceţi bărbaţilor voştri: „Daţi-ne să bem!\" (Amos 4:1). Nu este de mirare că împotriva profetului s-a pornit repede o conspiraţie care a făcut totul ca să-l reducă la tăcere. Amaţia, preotul idolatru din Betel, l-a părît împăratului, declarîndu-l trădător (Amos 7:10-11), iar apoi l-a interpelat public, gonindu-l din Israel: „Pleacă, văzătorule şi fugi în ţara lui Iuda! Mănîncă-ţi pîinea acolo, şi acolo prooroceşte. Dar nu mai prooroci la Betel, căci este un locaş sfînt al împăratului, şi este un templu al împărăţiei\" (Amos 7:12-13). Această interpelare a cauzat, declaraţia autobiografică a profetului şi groaznica sentinţă dum- nezeiască rostită împotriva preotului Amaţia (Amos 7:17). Alungat din Israel, Amos s-a întors în Iuda şi a aşternut conţinutul profeţiilor sale în scris ca să poată fi răspîndite în continuare în Israel şi ca să servească drept avertisment împărăţiei lui Iuda. Conţinutul: Deşi de la tară, Amos este un vorbitor elocvent şi ordonat. Capitolele 1 şi 2 sînt o expunere despre „opt greutăţi\" care stau pe inima profetului. În revărsări profetice, Amos vorbeşte împotriva tuturor celor opt naţiuni din teritoriile Palestinei: Siria (1:3-5), Filistenii (1:6-8), Fenicia (1:9, 10), Edom (1:11-12), Amon (1:13-15). Moab (2:1-3), Iuda (2:4-5) şi Israel (2:6-16). Urmează apoi capitolele 4, 5 şi 6 care conţin rezumatele a trei predici rostite de Amos. Începutul acestor trei mesaje este uşor de găsit. Fiecare dintre ele încep cu: „Ascultaţi cuvîntul acesta...” (3:1; 4:1; 5:1). Ultimele capitole ale cărţii cuprind o serie de 5 viziuni prin care, într-o succesivă accelerare a mîniei este vestită pedeapsa care va veni asupra celor ce s-au îndepărtat de Domaul (Amos 7-9). Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Două expresii au păşit afară din cadrul cărţii lui Amos înspre frazeologia tipologică creştină: „Pregăteşte-te să te întîlneşti cu Dumnezeu tău\" (Amos 4:12) a devenit semnal de atenţionare valabil oriunde şi oricînd. „Vai de cei ce trăiesc fără grijă în Sion\" (Amos 6:1) a devenit sinonim cu avertizarea celor care se află în pericolul formalismului religios. Mesajul: Cartea lui Amos este bogată în mesaje spirituale. Ea răspunde întrebării: „Cine poate să slujească Domnului?\" cu un răspuns care trece dincolo de preoţia tradiţională, la masa mare a poporului, stabilind drept unic criteriu de calificare „chemarea Domnului pentru slujbă\". Amos denunţă ipocrizia şi falsul ritualului religios lipsit de substanţa reală a unei vieţi trăite în ascultare de Cuvîntul Domnului: „Duceţi-vă numai la Betel, şi păcătuiţi!... Aduceţi-vă jertfele în fiecare dimineaţă, şi zeciuielile la fiecare trei zile! Faceţi să fumege jertfe de mulţumire făcute cu aluat! Trimbiţaţi-vă, vestiţi-vă darurile de mîncare de bună voie! Căci aşa vă place, copii ai lui Israel, zice Domnul Dumnezeu\" (Amos 4:4-5). Cartea lui Amos ne vorbeşte despre iluzoria siguranţă a belşugului şi confortului zilei de astăzi. Dumnezeu este acela care ridică sau coboară împăraţii şi împărăţiile. Toate marile imperii ale lumii au căzut din cauza aceluiaşi motiv groaznic: păcatul. El atrage ruina popoarelor. Peste Israelul prosper răsună glasul de tunet al lui Amos: „Aşa vorbeşte Domnul:

După cum păstorul scapă din gura leului numai două bucăţi de picioare sau un vîrf de ureche, aşa vor scăpa copiii lui Israel care stau în Samaria în colţul unui pat şi pe covoare de Damasc!\" (Amos 3:12). Profeţia lui Amos nu este numai ameninţare şi pedeapsă. Dincolo de disciplinarea necesară, Amos vesteşte recuperarea şi restaurarea poporului. În numai cinci versete (Amos 9:10-15), viitorul Isarelului este descris în toată frumuseţea împlinii legămintelor Avramic, Davidic şi Palestinian în ceasul apoteotic al încununării lui Mesia. În cartea lui Amos se găseşte textul profetic care, în vremea Bisericii primare, a pus capăt dezbaterilor din consiliul din Ierusalim. Iacov este cel care-l ţine minte şi îl proclamă tuturora: „Şi cu faptul acesta se potrivesc cuvintele proorocilor, după cum este scris: „După aceea, Mă voi întoarce, şi voi ridica din nou cortul lui David din prăbuşirea lui, îi voi zidi dărîmăturile, şi-l voi înălţa din nou: pentru ca rămăşiţa de oameni să caute pe Domnul, ca şi toate neamurile peste care este chemat Numele Meu, zice Domnul, care face toate aceste lucruri, şi căruia Îi sînt cunoscute din veşnicie\" (Fapte 15:15-17 citat din Amos 9:11-12). Biblia ne îndeamnă, iarăşi şi iarăşi, să nu uităm de Israel. Dumnezeu, chiar dacă i-a pedepsit acum, nu i-a lepădat din planurile Sale. Evreii vor fi readuşi în patria lor milenară. Ţara va înflori din nou. Naţiunea va cunoaşte iarăşi prosperitatea şi evreii pocăiţi şi reintraţi în prerogativele Legămîntului vor redeveni martorii lui Dumnezeu în lume (Amos 9:13-15). SCHIŢA CĂRŢII: I. OPT „GREUTĂŢI\" l - 2 a. Damascul a invadat Israelul - 2 Împ. 10:32-33, (Amos 1:3) b. Gaza s-a aliat cu Tirul ca să invadeze Iuda - 2 Cronici 21:16, 17;28:18, (Amos 1:6) c. Tirul s-a aliat cu Gaza ca să invadeze Iuda, (Amos 1:9) d. Edom este duşmănos faţă de Israel - Obadia 10-12, (Amos 1:11) e. Amon a atacat Galaadul, (Amos 1:13) f. Moab practică religii ucigătoare de oameni, (Amos 2:1) g. Iuda neglijează Legea Domnului - 2 Împ. 25:9, (Amos 2:4) h. Israel trăieşte În nelegiuire - 2 Împ. 17:17-23, (Amos 2:6) II. TREI PREDICI ÎMPOTRIVA ISRAELULUI 3 - 6 1. Pedeapsa: justificată (Amos 3:1-10), pronunţată (Amos 3:11-15) 2. Pedeapsa: justificată (Amos 4:1-11), pronunţată (Amos 4:12-13) 3. Pedeapsa: justificată (Amos 5:1-15), pronunţată (Amos 5:16-6:14) III. CINCI VEDENII 7 - 9 Lăcustele, 7:1-3 Focul, 7:4-6 Cumpăna, 7:7-17 Coşul cu poame coapte, 8:1-14 Dumnezeu stînd pe altar, 9:1-10 Promisiuni pentru viitorul lui Israel, 9:11-15

OBADIA Cartea lui Obadia este stenograma unui proces în care este publicată rezolvarea unui conflict care a început între doi fraţi mai înainte ca ei să se nască. Titlul: Cartea poartă un nume foarte comun în Israel: „Obadia\", care înseamnă în traducere: „Slujitorul\" său „Închinătorul lui Iehova\". Deşi întîlnim în textul Bibliei cîţiva oameni care au purtat acest nume, este foarte improbabil ca vreunul dintre ei să fie autorul acestei cărţi profetice. Autorul: Identitatea lui Obadia rămîne un mister. Textul nu ne dă nici măcar numele tatălui său, ceea ce presupune că autorul nu face parte în nici un fel din familiile preoţeşti sau regale din Israel. Unele date furnizate de textul cărţii ne îndeamnă să credem că Obadia a trăit în împărăţia lui Iuda. Data: Singurul indiciu al vremii este una din invaziile împotriva evreilor. Acestea au fost multe şi este dificil să precizăm la care dintre ele face aluzie textul. Această precizare nici nu este importantă de fapt. Data scrierii nu este în nici un fel vitală pentru înţelegerea şi interpretarea cărţii. Se prea poate ca această carte să fie cea mai veche dintre toate cărţile profetice, iar Obadia să fie unul dintre precursorii activităţii profetice din Israel. Contextul istoric: Cartea lui Obadia este un rechizitoriu împotriva Edemului. Istoria acestui popor a început cu Esau, căruia i s-a mai spus şi „Edom\" („Cel roşu\") din pricina „ciorbei roşiatice\" pentru care şi-a vîndul lui Iacov dreptul de întîi născut (Gen. 25:29-33). Edomiţii erau urmaşii acestui Esau care se stabiliseră în muntele Sein „Esau s-a aşezat în muntele Seir... Esau, tatăl Edomiţilor, în muntele Seir\" (Gen. 36:8, 9). Acest munte Seir nu era un pisc izolat, ci un întreg platou montan care se întindea de la sudul mării Moarte pînă la Golful Akaba. Numele regiunii venea de la conducătorul unui popor străvechi care populase acele locuri: „...şi pe horiţi în muntele lor, Seir..\", „Iată fii lui Seir, Horitul, vechi locuitori ai ţării...\" (Gen. 14:6; 36:20). Numele capitalei ţinutului s-a chemat Sela sau Petra („stîncă\"). Oraşul era situat la extremitatea unui defileu foarte îngust, dar lung de aproape 2 kilometri şi înalt de peste 200 de metri. Această aşezare geografică îi dădea un avantaj strategic extraordinar. O mînă de oameni putea apăra intrarea în oraş pe un termen foarte îndelungat. În depresiunea de la capătul defileului, locuitorii oraşului Petra construiseră peste l.000 de temple săpate în roca roşiatică. Locuinţele oamenilor erau şi ele săpate în stîncă, părînd agăţate în stîncă precum cuiburile vulturilor (Obadia 4). În cartea Deuteronomul 2:12 găsim scris cum au devenit Edomiţii locuitori ai muntelui Seir: „Seir era locuit altădată de Horiţi; copiii lui Esau i-au izgonit, i-au nimicit dinaintea lor, şi s-au aşezat în locul lor\". Între Esau şi Iacov, lupta a început încă din pîntecul mamei lor: „Copiii se băteau în pîntecele ei;... şi Domnul i-a zis: „Două neamuri sînt în pîntecele tău. Şi două noroade se vor despărţi la ieşirea din pîntecele tău. Unul dintre noroadele acestea va fi mai tare decît celălalt. Şi cel mai mare, va sluji celui mai mic\" (Gen. 25:22-23). Înşelat de Iacov, Esau, fratele mai mare, a plecat şi s-a aşezat în muntele Seir, dar duşmănia dintre cei doi fraţi nu a încetat niciodată. Cînd urmaşii lui Iacov au fost scoşi de Dumnezeu din Egipt, ei au cerut voie urmaşilor lui Esau să-i lase să treacă prin ţinutul lor. Refuzul lor a fost însă categoric (Num. 20:14-21). Mai tîrziu, Edomiţii i s-au împotrivit lui Saul. David şi Solomon i-au subjugat pentru un timp. S-au răsculat iarăşi împotriva evreilor în timpul lui Iosafat şi Ioram (2 Cron. 21:8), au fost cuceriţi iarăşi de Amaţia (2 Împ. 14:7) şi s-au eliberat iarăşi în timpul lui Ahab (2 Cron. 28:17). După aceea, Edomiţii au fost cuceriţi de Nebucadneţar, împăratul Babilonului; în secolul cinci

înainte de Cristos, ţinutul lor a fost invadat de Nabateeni, şi Edomiţii au trebuit să se refugieze în sudul Palestinei unde au fost cunoscuţi ca \"idumeni\". Ironic, la naşterea Domnului Isus, un idumean, Irod, era pe tronul Israelului. Pentru a cîştiga încrederea şi simpatia evreilor, el rezidise o parte a Templului. Încercarea lui de a-L ucide pe Cristos prin masacrarea pruncilor, este încă o dovadă a acestui conflict dintre fraţi, întins peste veacuri. Idumenii au participat la răscoala Ierusalimului împotriva Romei imperiale (70 d.Cr.) şi au fost nimiciţi ca neam, limbă şi civilizaţie imediat după aceea. Astfel s-a împlinit profeţia rostită de Obadia: „Din pricina silniciei făcute împotriva fratelui tău Iacov, vei fi acoperit de ruşine şi vei fi nimicit cu desăvîrşire pentru totdeauna\" (Obadia 10). Conţinutul: Cartea lui Obadia este cea mai mică din întregul Vechi Testament. Textul ei este solemn şi dur asemenea rostirii unei sentinţe judecătoreşti. La tribunalul cerului, Edom fusese găsit vinovat de împotrivire faţă de planurile lui Dumnezeu şi condamnat la distrugere veşnică. Vina lui Edom a fost că n-a scăpat nici un prilej de a face rău evreilor. Deşi rude de sînge, duşmănia dintre ei a determinat Edomul să ia partea truturor celor care s-au repezit asupra lui Israel. Cartea este un verdict aspru împotriva unui popor care n-a ştiut să-şi valorifice privilegiul de a fi ieşit din aceiaşi rădăcină cu Israelul. Condamnarea Edemului este contrastată în text cu viitorul luminos pe care-l promite Dumnezeu poporului Său, pe care l-a ales ca să moştenească „împărăţia Domnului\" (Obadia 21). SCHIŢA CĂRŢII I. PEDEPSIREA BOOMULUI a. Certitudinea ei, 1-9 b. Motivele ei: Lipsa iubirii de frate, 10 Indiferenţa, 11-12 A gresivitatea, 13-14 c. Justificarea ei, 15-16 II. PROMISIUNI PENTRU ISRAEL a. Ascendent asupra Edomului, 17-19 b. participare la împărăţia Domnului, 18-21

IONA Cartea profetului Iona a fost cea mai batjocorită carte a Bibliei. Elementele de intervenţie supranaturală din conţinutul ei au fost ţinta ironiilor şi discreditărilor din partea oamenilor de pseudo-ştiinţă. Cei care au cercetat însă cu atenţie şi cu credinţă această carte o aşează printre cele mai frumoase cărţi care s-au scris cîndva. Titlul: Cartea poartă numele autorului ei. „Iona\" se traduce prin „porumbel\", un nume potrivit pentru un crainic divin destinat să fie purtător de veşti către oameni. Autorul: Iona, fiul lui Amitai, s-a născut în Gat-Hefer, o cetate aflată la 5 kilometri nord de Nazaretul Galileii. Singura referinţă despre el pe care o mai găsim în Vechiul Testament este un text din 2 Împăraţi 14:25. Data: Textul din 2 Împăraţi fixează activitatea proorocului Iona în timpul domniei lui Ieroboam al doilea (782-735 î.Cr.). Iona a fost un urmaş al profetului Elisei şi un precursor al profeţilor Amos şi Osea. Contextul istoric: Timpul în care a trăit Iona a fost un timp de relativă prosperitate în Israel. Imperiul Asirian intrase pentru o vreme în declin, astfel că Ieroboam al doilea a recucerit unele teritorii şi a reîntors bunăstarea în ţară. Teama de cruzimea şi puterea asiriană persista totuşi în întreaga lume civilizată de atunci. Conţinutul: Cine citeşte pentru prima dată cartea lui Iona îşi pune foarte repede întrebarea: „Este această carte înregistrarea unei întîmplări reale sau este o alegorie poetică?\" Pentru noi, autoritatea comentariului pe care-l face Domnul Isus despre cartea lui Iona este de ajuns să ne convingă că Iona a existat în realitate şi că păţania lui a fost reală: „Un neam viclean şi preacurvar cere un semn; dar nu i se va da alt semn, decît semnul proorocului Iona. Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pîntecele chitului, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pămîntului\" (Matei 12: 29-40). Cineva va putea spune că Domnul a citat această întîmplare tot aşa cum citează cineva o ilustraţie dintr-o carte de ficţiune ca să exemplifice un lucru real, dar această neîncredere în realitatea istorică a întîmplării este spulberată de un alt comentariu al Domnului: „Bărbaţii din Ninive se vor sculă, în ziua judecăţii, alături de neamul acesta, şi-l vor osîndi, pentru că ei s-au pocăit la propovăduirea lui Iona; şi iată că aici este Unul mai mare decît Iona\" (Luca 11:32; Matei 12:41). Mulţi s-au poticnit pentru că în cartea lui Iona scrie că profetul a fost înghiţit de un peşte mare şi că a ieşit de acolo după trei zile viu. Arhivele navale dau însă dovezi clare că astfel de întîmplări sînt posibile şi că s-au repetat chiar de mai multe ori în decursul vremii. Ziarul „Daily Mail\", apărut la Londra în 14 Decembrie 1928, descrie dimensiunile unui soi de peşte marin adus împăiat la o expoziţie. Oamenii erau îndemnaţi să urce o scară şi să se caţere prin gura peştelui în stomacul lui spaţios. Sir Francisc Fox scrie în cartea sa: „63 de ani de inginerie\" despre cazul unui caşalot în stomacul căruia s-a găsit scheletul unui rechin lung de nu mai puţin de 5 metri. Domnul M. de Parville, editorul ştiinţific al ziarului francez „Journal de debats\", povesteşte cum, în timpul vînării unui caşalot, doi marinari au căzut în apa oceanului. Unul a fost salvat, în timp ce celălalt dispăruse fără urmă. Cînd au reuşit să tragă în sfîrşit uriaşul caşalot pe punte şi i-au despicat stomacul, spintecătorii l-au găsit înăuntru pe Bartley, marinarul dispărut.

Pielea lui fusese arsă de acidul sucului gastric, dar el şi-a revenit repede la viaţă. Medicul a constatat că Bartley leşinase de frică, nu din pricina lipsei de aer. În luna Noiembrie, ziarul „Mail\" din Madras, India, relata despre prinderea unui rechin de dimensiuni uriaşe în pîntecele căruia a fost descoperit scheletul unui om şi hainele care-i atîrnau încă pe oase. S- a făcut precizarea că rechinul fusese prins la 50 de kilometri de Bombei, iar victima fusese probabil unul dintre cei dispăruţi recent într-un taifun. Exemplele ar putea continua, dar ce rost au ele în contextul unor afirmaţii atotsuficiente ale Domnului Isus Cristos, stîlpul şi temelia adevărului? Revenind la cartea lui Iona, este bine să spunem că ea ne vorbeşte despre două teme paralele: (1) un profet aflat în şcoala lui Dumnezeu şi (2) un Dumnezeu căruia îi place să se îndure de oameni. Întîmplarea este simplă, dar grăitoare: Iona este trimis cu un mesaj de pocăinţă la cetatea păgînă Ninive. Profetul cunoştea însă răutatea asirienilor şi pericolul potenţial pe care-l constituiau ei pentru evrei (Isaia profeţise cu aproximativ 30 de ani mai înainte despre nenorocirile pe care asirienii le vor aduce asupra celor din Israel - Isaia 7:17-25) şi din această cauză el refuză să plece la Ninive şi fuge „departe de faţa Domnului\" cu o corabie care se îndrepta spre Tars. Dumnezeu îl opreşte din fuga lui răzvrătită prin intermediul unei furtuni stîrnită pe mare, trimite un peste să-l scape pe Iona de la înec şi să-l întoarcă pe ţărmul mării şi-l trimite pe profet a doua oară la Ninive. Rezultatul propovăduirii lui Iona este pocăinţa ninivenilor, dar şi mînia profetului, care-i vede pe duşmanii poporului său scăpaţi de pedeapsa divină. Urmează o lecţie plină de tact pe care Dumnezeu i-o dă lui Iona, ca să-l facă să cunoască ceva din dragostea pe care Creatorul o simte pentru toate creaturile Sale. Naţionalismul profetului este înnecat în imensitatea iubirii divine. Iona acceptă noua revelaţie a lui Dumnezeu şi se aşterne la scris pentru a ne lăsa nouă această extraordinară lecţie de disciplinare a unui profet, care şi-a iubit prea mult neamul şi prea puţin pe Dumnezeul său şi pe oamenii din popoarele înconjurătoare. Cele 4 capitole ale cărţii sînt tot atîtea scene care ar putea purta nişte titluri de sine stătătoare: (1) Iona şi furtuna, (2) Iona şi peştele, (3) Iona şi oraşul Ninive şi (4) Iona şi Domnul. Rînd pe rînd îl vedem pe Iona fugind departe de faţa Domnului, rugîndu-se Domnului, predicînd în numele Domnului şi învăţînd de la Domnul. Cele 4 capitole ne arată succesiv: neascultarea, recuperarea, folosirea şi educarea lui Iona. Cuvinte cheie şl teme caracteristice: Există 5 lucruri pe care le foloseşte Dumnezeu pentru educarea spirituală a profetului: (1). furtuna stîrnită pe mare, (Iona l:4) (2). un peşte mare, (Iona 1:17) (3). umbrarul de curcubete, (Iona 4:6) (4). un vierme mic, (Iona 4:7) (5). un vînt uscat şi firbinte din răsărit, (Iona 4:8) Păţania lui Iona intră în categoria „tipurilor\" profetice. Iona simbolizează trei lucruri: a. Destinul şi atitudinea Israelului în planul lui Dumnezeu de mîntuire a întregii lumi. În peripeţiile lui Iona vedem simbolic peregrinările evreilor. Şi ei au fost neascultători de

Dumnezeu în împlinirea chemării lor de a fi lumina neamurilor. Şi ei au cautat scăpare printre neamuri. Şi ei au adus nenorocirea asupra neamurilor, aşa cum Iona a atras furtuna asupra marinarilor. Şi ei L-au vestit pe Dumnezeul lor în mijlocul crizelor produse între neamuri, tot aşa cum Iona L-a vestit pe Dumnezeu marinarilor. Şi ei au fost pedepsiţi de neamuri fiind consideraţi mereu un fel de pricină a tuturor răutăţilor şi calamităţilor. Şi ei au fost păstraţi în mod miraculos de Dumnezeu. Şi ei îşi vor relua curînd misiunea lor, care va produce pocăinţa şi mîntuirea neamurilor (Zaharia 8:13, 20 şi mai ales 23: „În zilele acelea, zece oameni din toate neamurile vor apuca pe un iudeu de poala hainei, şi-i vor zice: „Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi.\") b. Înmormîntarea şi învierea Domnului Isus. Lucrul acesta s-a văzut clar în declaraţiile Domnului Isus înregistrate de Evanghelii. De ce a trebuit ca Iona să stea neapărat trei zile şi trei nopţi în pîntecele peştelui? Pentru că atît era plănuit să stea Domnul Isus în mormînt înainte de înviere. c. Viaţa şi propovăduirea Domnului Isus însuşi. Textul din Evanghelia lui Matei ne spune că Iona a fost un semn pentru Niniveni. Fără îndoială că el le-a spus ceva despre fuga lui de Domnul şi de întîmplarea cu peştele. Se prea poate că pielea de pe trupul lui să fi vorbit de la sine dovedind veridicitatea spuselor profetului. Impresia pe care a produs-o Iona asupra poporului din Ninive a fost copleşitoare. Tot aşa şi Domnul Isus este astăzi un semn pentru mîntuirea neamurilor. Mesajul peste veacuri: Capitolul 4 al cărţii este şi momentul ei culminant. Pentru cititorul neavizat, cartea lui Iona se întrerupe abrupt şi nenatural. Pentru cel familiarizat cu tehnica literaturii ebraice însă ştie că versetele din final sînt de fapt tema întregii cărţi şi că de fapt pentru enunţarea lor a fost clădit întregul eşafodaj al cărţii: „Ţie îţi este milă de curcubetele acesta, care nu te-a costat nici o trudă şi pe care nu tu l-ai făcut să crească, ci într-o noapte s-a născut şi într-o noapte a pierit. Şi Mie să nu-Mi fie milă de Ninive, cetatea cea mare, în care se află mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni, care nu ştiu să deosebească dreapta de stînga lor, afară de o mulţime de vite!\" (Iona 4:10-11). Această descoperire a lăuntrului inimii lui Dumnezeu se ridică mai sus decît majoritatea documentelor sfinte din arhivele evreilor, atingînd culmea Nou Testamentală a afirmaţiei din Ioan 3:16: „Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică\". În misiunea lui Iona recunoaştem prefaţarea misiunii pe care o vor avea peste veacuri ucenicii Domnului Isus: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza, va fi mîntuit; dar cine nu va crede va fi osîndit\" (Marcu 16:15-16). SCHIŢA CĂRŢII I. FUGA LUI IONA a. Motivele fugii lui, 1:1-2 b. Itinerarul fugii lui, 1:3

c. Rezultatul fugii lui, 1:4-17 II. RUGĂCIUNEA LUI IONA a. Conţinutul rugăciunii lui, 2:1-9 b. Consecinţa rugăciunii lui, 2:10 III. PREDICA LUI IONA a. Trimiterea divină, 3:1-3 b. Mesajul predicat de Iona, 3:4 c. Efectul predicării lui Iona, 3:5-10 IV. LECŢIA PRIMITĂ DE IONA a. Nemulţumirea lui Iona, 4:1-3 b. Explicaţia pe care i-o dă Domnul, 4:4-11

MICA „Ţi s-a arătat, omule, ce este bine, şi ce alta cere Domnul de la tine, decît să faci dreptate, să iubeşti mila, şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?\" (Mica 6:8) Titlul: Cartea poartă numele autorului ei: Mica. Numele acesta este o formă prescurtată a lui „Mkaiahu\" care înseamnă în traducere: „Cine este ca Iehova?\". Profetul face un joc de cuvinte, ca o veritabilă semnătură în finalul profeţiei: „Cine este ca Tine...” (Mica 7:18). Autorul: Mica a trăit în Moreşet, la aproximativ 35 de kilometri sud-vest de Ierusalim (Mica 1:4). El şi-a început activitatea profetică la puţină vreme după ce Isaia şi-o începuse pe a sa. Cei doi profeţi din împărăţia lui Iuda au fost fără îndoială prieteni şi şi-au împărtăşit unul altuia multe din frămîntările şi preocupările lor. Isaia, fiind de neam ales, a profeţit la curtea împărătească. Mica a fost un om din popor şi şi-a desfăşurat activitatea printre oamenii simpli. Dumnezeu a vorbit însă la fel şi prin unul şi prin celălalt. Există o izbitoare asemănare între anumite pasaje din cărţile celor doi. (Mica 4: l -5 şi Isaia 2:2-4). Data: Primul verset al cărţii ne informează că Mica a profeţit pe vremea lui Iotam (739-731 î.Cr.), Ahaz (731-715 î.Cr.) şi Ezechia (715-686 î.Cr.). Activitatea profetică a lui Mica trebuie deci să se fi desfăşurat între anii 735 şi 710 î.Cr. În afară de Isaia, el a mai fost contemporan şi cu Osea, care profeţea în împărăţia lui Israel. Contextul istoric: Cu toate că, în general, nu a fost un împărat rău, Iotam nu a îndepărtat înălţimile idolatre din împărăţia lui Iuda. Ahaz, care i-a urmat a fost un împărat rău (vezi 2 Împ. 16:2-4). El a trădat încrederea în Dumnezeu şi a adoptat o politică pro-asiriană, în timp ce el domnea în Iuda, cele 10 seminţii din împărăţia de nord au fost duse în robie. După Ahaz, a urmat Ezechia, care a fost un împărat surprinzător de bun. El i-a înfruntat pe asirieni şi a rezistat în mod miraculos unui puternic asediu (2 Împăraţi 18:13-19:36). Pentru oamenii de la ţară, timpurile acelea au fost timpuri grele. Năvălitorii ameninţau mereu cu invadarea pămînturilor, bogaţii ţării exploatau fără milă poporul (Mica 2:1-l 3), iar conducătorii lui Iuda depăşiseră orice limită şi „îi mîncau şi-i jupuiau pe săracii ţării\" (Mica 3: 1-4). Ca şi Amos, Mica s-a ridicat plin de curaj şi a strigat împotriva nedreptăţii. Conţinutul: O treime din cartea lui Mica denunţă păcatele concetăţenilor lui; o altă treime descrie pedeapsa pe care o va trimite Dumnezeu asupra lor; iar ultima parte dezvăluie nădejdea profetului în restaurarea pe care o va lucra Dumnezeu în ţară şi slava de care va fi urmată. Deşi este din Iuda, Mica profeţeşte şi despre pedepsirea Samariei (Mica l:6). Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Capitolele 6 şi 7 descriu judecata lui Dumnezeu cu poporul evreu. Curtea de judecată este formată din munţii şi dealurile pămîntului. Teatralitatea pasajului reuşeşte să scoată şi mai bine în evidenţă vinovăţia poporului înaintea dreptăţii divine. Deşi anunţă inevitabilitatea pedepsei, cartea scoate în evidenţă clemenţa pe care o manifestă Dumnezeu, ca Judecător suprem, faţă de Israel: „Care Dumnezeu este ca Tine, care ierţi nelegiuirea, şi treci cu vederea păcatele rămăşiţei moştenirii Tale? El nu ţine mînia pe veci, ci îi place îndurarea!\"(Mica 7:18). Dumnezeu a ştiut întotdeauna să cruţe o rămăşiţă a lui Israel pentru a-Şi putea continua împlinirea planurilor Sale mesianice.

Asemenea tuturor celorlalţi profeţi, Mica subliniază harul de care se bucură evreii în virtutea legămintelor încheiate de Dumnezeu cu ei: „El va avea iarăşi milă de noi, va călca în picioare nelegiuirile noastre, şi vei arunca în fundul mării toate păcatele lor. Vei da cu credincioşia lui Iacov, şi vei ţinea cu îndurare faţă de Avraam, ce ai jurat părinţilor noştri în zilele de odinioară\" (Mica 8:19-20). Mesajul peste veacuri: Mica priveşte peste orizontul timpului, anunţă întruparea Fiului lui Dumnezeu în mica cetate a Betleemului şi proclamă domnia pe care El o va exercita asupra pămîntului: „Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie a lui Iuda, totuşi din tine îmi va ieşi Cel ceva stăpîni peste Israel, şi a cărui obîrşie se suie pînă în vremuri străvechi, pînă în zilele veşniciei. De aceea îi va lăsa pînă va naşte cea care are să nască, şi rămăşiţa fraţilor Săi se va întoarce la copiii lui Israel. El se va înfăţişa şi va cîrmui cu puterea Domnului, Dumnezeului Său: vor locui liniştiţi, căci El va fi proslăvit pînă la marginile pămîntului. El va fi pacea noastră!\" (Mica 5:2-5). SCHIŢA CÂRTII I. ANUNŢAREA PEDEPSEI l - 3 a. Descrierea pedepsei, 1:2-16 b. Motivarea pedepsei, 2:1-13 c. Destinatarii pedepsei: Căpeteniile lui Iacov, 3:1-4 Profeţii mincinoşi, 3:5-8 Cetatea Ierusalim, 3:9-12 II. ANUNŢAREA SLAVEI VIITOARE 4 - 5 a. Slava împărăţiei, 4:1-8 b. Suferinţele curăţitoare, 4:9-5:1 c. Arătarea lui Mesia La prima lui venire, 5:2-3 La cea de a doua venire a Lui, 5:4-15 III. ÎNDEMN IA POCĂINŢĂ 6 - 7 a. Primul cap de acuzare, 6:7-5 b. Primul răspuns de apărare, 6:6-7 c. Al doilea cap de acuzare, 6:8-16 d. Al doilea răspuns de apărare, 7:1-10 EPILOG: SLAVA VIITOARE 7:11-20

NAUM Profeţia lui Naum este asemănătoare unui poem cinematografic. Cartea nu transmite idei prin discursuri, ci printr-o succesiune ameţitoare de imagini. Titlul: Numele lui Naum înseamnă în limba ebraică: „mîngîiere\". Numele oraşului Capernaum, în care s-a stabilit pentru o vreme Domnul Isus se traduce prin: „Cetatea mîngîierii\". Mesajul lui Naum a adus mîngîiere tuturor celor ce trăiau sub groaznica dominaţie asiriană. Imperiul asirian a fost unul dintre cele mai crude din istorie. Jupuirea oamenilor de vii, smulgerea limbii său tăierea mîinilor şi picioarelor erau numai cîteva din pedepsele celor ce îndrăzneau să nu se supună Asiriei sau care încercau să se răscoale. În vremea lui Naum, Asiria era sinonimă cu teroarea. Vestea despre apropiata ei pedepsire venea ca o briză răcoritoare peste inimile şi minţile arse de teamă şi suferinţă. Autorul: Singura informaţie despre Naum ne-o pune la dispoziţie textul din prefaţa profeţiei lui: „Naum, din Elcoş\" (Naum l:1). Nu se ştie cu siguranţă unde s-a aflat această localitate. Data: Textul din Naum 3:8-10 vorbeşte despre căderea Tebei (No-Amon) ca despre un eveniment petrecut recent, deci cartea trebuie să fie scrisă cu puţin timp după anul 664 î.Cr. Cetatea Teba a fost rezidită 10 ani mai tîrziu, aşa că data scrierii nu poate fi plasată după anul 654 î.Cr. Contextul istoric: Pocăinţa ninivenilor sub efectul propovăduiţii profetului Iona nu a fost de prea lungă durată. Asiria s-a întors curînd la practicile ei vinovate. În anul 722 î.Cr., teama lui Iona s-a dovedit a fi fost întemeiată, căci Sargon al doilea a venit să cucerească şi să distrugă Samaria, ducînd în robie cele 10 seminţii ale lui Israel. Pe vremea lui Naum (circa 660 î.Cr.), Asiria s-a aflat la apogeul puterii şi dominării ei imperiale. Să prevezi în acel moment sfîrşitul Asiriei, era un act de curaj şi de intuiţie pe care numai un om cu acces la descoperirile dumnezeieşti asupra viitorului o putea face. Naum a fost un astfel de om cu capacităţi supranaturale. Profeţii din vechime mai erau numiţi şi „văzători\". Nimeni n-a purtat vreodată mai pe merit această numire ca Naum. Vedeniile „cinematografice\" primite de el de la Dumnezeu au funcţionat ca un veritabil „tunel al timpului\" prin care profetul a fost proiectat ca martor ocular al unor evenimente istorice care urmau să se desfăşoare peste alţi mulţi ani de zile. Sub Asurbanipal (669-633 î.Cr.) Asiria şi-a atins gloria existenţei ei. Capitala imperiului, Ninive, devenise unul dintre cele mai fortificate şi mai măreţe oraşe ale lumii. De jur împrejur, zidurile erau înalte de 35 de metri şi îndeajuns de late pentru ca trei care de luptă să poată trece în paralel. Din loc în loc, zidul era prelungit în înălţime cu turnuri de încă 30 de metri, în afara fortificaţiilor zidului, cetatea mai era înconjurată şi de un şanţ de apă lat de 50 de metri şi adînc de 20 de metri. Ninive părea a fi imposibil de cucerit. Între zidurile ei, populaţia acumulase provizii pentru un asediu de 20 de ani de zile. La vremea apariţiei ei, proorocia rostită de Naum părea un vis frumos, dar irealizabil. Totuşi, Dumnezeu a făcut întocmai aşa cum anunţase prin vocea profetului. Naum anunţase că Ninive va pieri din cauza unor „valuri ce se revarsă peste mal\" (Naum l:8). Şi aşa a şi fost. În timpul asediului aşezat de babilonieni, Eufratul s-a umflat din cauza ploilor şi a rupt o parte din zidul pe sub care intra în cetate. Ostile cuceritorilor au intrat prin gaura aceea, i-au nimicit pe locuitorii cetăţii, au jefuit tot ceea ce se putea jefui şi apoi au pus foc (Naum 3:13, 15). Naum vestise de asemenea că Ninive va fi „ascunsă\" (Naum 3:11). Ruinele ei, uitate de timp, au fost redescoperite abia în anul 1842 d.Cr., făcîndu-i încă o dată să tacă pe cei ce timp de secole batjocoriseră

competenţa istorică a Bibliei. Conţinutul: Profeţia lui Naum este un reportaj la faţa locului despre distrugerea cetăţii Ninive. Condamnarea şi pedepsirea ei pot fi o pildă pentru judecata pe care a rostit-o Dumnezeu împotriva întregii lumi păcătoase şi răzvrătite. Proclamaţia lui Naum despre soarta cetăţii Ninive, nu mai este o chemare la pocăinţă, ca pe vremea lui Iona, ci publicarea unui verdict ireversibil. Cartea lui Naum este un excelent studiu în caracterul lui Dumnezeu. Atributele Lui sînt prezentate în toată splendoarea şi echilibrul lor. În textul din Naum l:2, 3, 6, 7, găsim pe de o parte trăsăturile mîniei lui: „Domnul este un Dumnezeu gelos şi răzbunător... plin de mînie... ţine mînie pe vrăjmaşii Lui... cine poate sta împotriva urgiei Lui?\" iar pe de alta trăsăturile bunătăţii Lui veşnice: „Domnul este îndelung răbdător... Domnul este bun, El este un loc de scăpare în ziua necazului; şi cunoaşte pe cei ce se încred în El\". Iona ne-a arătat un Dumnezeu al iubirii şi al harului, Naum ne arată un Dumnezeu al sfinţeniei, „de o mare tărie, şi (care) nu lasă nepedepsit pe cel rău\" (Naum l:3). Mesajul peste veacuri: „Ce seamănă omul, aceea va culege\" spune proverbul Biblic. Cartea lui Naum este un avertisment pentru toţi aceia care se împietresc în timpul îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, crezînd că pedepsirea lor nu va veni niciodată: „Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci de cînd au adormit părinţii noştri, toate rămîn aşa cum erau de la începutul zidirii!\" (2 Petru 3:4). Ninive este un „tip\" pentru toate acele neamuri care îi întorc spatele lui Dumnezeu. Puternicii lumii şi-au închipuit mereu că pentru o îndelungă dominaţie este nevoie de putere militară şi economică. Profeţia lui Naum ne arată însă că Ninive s-a prăbuşit din cauza păcatului (Naum 3:1-7) şi că în căderea ei, cetatea nu s-a putut sprijini nici pe bogăţia economică şi nici pe tăria militară (Naum 3:8-19). Persoana sau naţiunea care în mod deliberat şi hotărît îl refuză pe Domnul, se îndreaptă deliberat şi hotărît spre distrugere. Mesajul acesta a fost necesar atunci şi rămîne necesar şi astăzi! SCHIŢA CĂRŢII I. MĂREŢIA LUI DUMNEZEU a. Măreţia atributelor Sale, 1:2-8 b. Mărimea mîniei Sale, 1:9-14 II. JUDECATA DIVINA a. Provocarea, 2:1-2 b. Pustiirea, 2:1-3:19

HABACUC Cartea lui Habacuc este o cîntare în noapte. Inima omului este un nesfîrşit subiect de studiu. Nu există doi oameni la fel, şi deci nici doi prooroci identici. Habacuc este unic în felul în care reacţionează în faţa revelaţiei divine. Această carte nu este un mesaj către oameni, ci un dialog între mintea profetului care dorea să înţeleagă şi inima lui Dumnezeu care nu vrea întotdeauna să explice. Titlul: Titlul cărţii este numele autorului ei: „Habacuc\" şi se poate traduce prin „cel ce ţine în braţe\". Autorul: Habacuc a fost contemporan cu Ieremia şi a activat în perioada de dinaintea ducerii împărăţiei lui Iuda în robia Babiloniană. Profetul a fost un om cu un caracter sensibil şi duios care a îndeplinit slujba de „străjer\" spiritual pus de Dumnezeu peste poporului Său („M-am dus în locul meu de strajă, şi stăm în turn ca să veghez şi să văd ce are să-mi spună Domnul\" - Hab. 2:1). Data scrierii: Habacuc a activat ca profet în secolul 7 dinaintea lui Cristos, în perioada premergătoare robiei babiloniene. Contextul istoric: Cu ani de zile înainte de apariţia lui Habacuc, profetul Isaia îl anunţase pe Ezechia, împăratul lui Iuda că toată visteria împărăţiei lui va fi luată şi dusă în Babilon (Isaia 39:6,7). Pe vremea aceea însă, toată lumea se temea de Asiria. Babilonul a început să constituie o ameninţare numai după căderea cetăţii Ninive. Cînd Egiptul a venit să dea o mînă de ajutor la asedierea şi cucerirea cetăţii Ninive, Iosia, care era un supus al Asiriei, i-a ieşit în cale să-l oprească din drum şi a fost ucis în lupta de la Meghido (2 Împăraţi 23:28-30). Fiul lui Iosia, Ioahaz, a apucat să domnească numai trei luni, căci a fost luat „ostatec\" în Egipt de faraonul Neco, care a aşezat pe tron în locul lui pe celălalt fiu al lui Iosia, Eliachim (2 Împăraţi 23:31-37). Neco i-a schimbat numele în Ioiachim. Acesta a fost împăratul de tristă amintire care a ars sulul cărţii lui Ieremia (Ieremia 36). Pe vremea lui, babilonienii s-au înfruntat cu egiptenii şi i-au învins la Carchemiş, lîngă rîul Eufrat. Urmărindu-i pe egiptenii care se retrăgeau, Nebucadneţar a asediat şi Ierusalimul şi l-ar fi cucerit fără nici o îndoială, dacă vestea morţii tatălui său, Nebopolazar, nu l-ar fi forţat să se întoarcă de urgenţă acasă. Aşa cum anunţase Habacuc, Babilonul devenise o ameninţare pentru Iuda. Conţinutul: Cartea lui Habacuc este un unicat între cărţile profetice. Ea nu este un mesaj către popor, ci o discuţie dintre profet şi Dumnezeul care-l ridicase în slujbă. Textul ei nu anunţă prea multe evenimente, ci caută să rezolve o problemă. Habacuc era încurcat cu dreptatea hotărîrilor lui Dumnezeu în istorie. Mintea lui nu putea întrezări justeţea hotărîrilor divine. Confuz şi curios, el cere o audienţă şi un răspuns de la Domnul. Cartea ne prezintă un om care, deşi se încrede în Dumnezeu, este perplex în faţa hotărîrilor Lui. Dilema lui Habacuc era de o dublă natură: (1) De ce îngăduie Dumnezeu ca nelegiuirea crescîndă din Iuda să rămînă nepedepsită? (Hab. 1:2-4) şi (2) Cum poate un Dumnezeu sfînt şi drept să se gîndească să pedepsească vinovata împărăţie a lui Iuda prin şi mai vinovatul Babilon? (Hab. 1:12-2:1). Răspunsurile pe care i le dă Dumnezeu la aceste două întrebări sînt consemnate în Hab. 1:5-11 şi Hab. 2:2-20. Cartea se încheie apoi cu o odă de laudă la adresa suveranităţii şi atotînţelepciunii divine. Textul cîntării de laudă este unul dintre cele mai frumoase din Biblie şi a fost aşezat de evrei pe muzică şi cîntat la serviciile de la Templu.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Are voie un om să chestioneze justeţea hotărîrilor lui Dumnezeu? Aceasta este problema pe care o ridică profeţia lui Habacuc. Răspunsul pe care-l dă cartea este că omul are dreptul să întrebe, dar răspunsul pe care-l va primi de la Domnul va mări uneori şi mai mult neînţelegerea omului. Mintea noastră limitată în circumstanţele de timp şi spaţiu nu poate pătrunde justeţea planurilor lui Dumnezeu în istorie. Suferinţele neînţelese de astăzi vor fi cu siguranţă explicate de Dumnezeu „în ziua aceea\". Pînă atunci, ne spune Habacuc, „cel neprihănit va trăi prin credinţă\" (Hab. 2:4). Tema cuprinsă în principiul acesta este temelia pe care a fost construită mîntuirea oferită în Noul Testament. Habacuc 2:4 este citat de 3 ori în texte doctrinare fundamentale din epistole (Rom 1:17; Gal. 3:11; evrei 10:38). Un alt lucru important din cartea lui Habacuc este atitudinea proorocului atunci cînd are o problemă. El nu merge la oameni pentru rezolvare, ci se retrage în singurătatea părtăşiei cu Dumnezeu aşteptînd „în tăcere ajutorul Domnului\". O astfel de atitudine este întotdeauna răsplătită de Domnul. Nu este adevărat că Dumnezeu nu mai vorbeşte ca altădată! Este însă adevărat că oamenii nu mai ştiu să asculte ca în alte timpuri! „Domnul însă este în Templul Lui cel sfînt. Tot pămîntul să tacă înaintea lui\" (Hab. 2:20). SCHIŢA CĂRŢII I. UN PROFET CU PROBLEME a. Problema #1: De ce îngăduie Dumnezeu propăşirea răului? 1:2-4 b. Răspunsul, 1:5-11 c. Problema #2: Cum poate folosi Dumnezeu un neam mai rău pentru pedepsirea răului din Iuda?, 1:12-2:1 d. Răspunsul, 2:2-20 III. ODA CREDINŢEI a. Laudă pentru persoana Domnului, 3:1-2 b. Laudă pentru puterea Domnului, 3:4-7 c. Laudă pentru scopurile Domnului, 3:8-16 d. Laudă aşezată pe temelia credinţei, 3:17-19

ŢEFANIA „Voi nimici totul de pe faţa pămîntului, zice Domnul. Tăcere înaintea Domnului Dumnezeu! Căci ziua Domnului este aproape, căci Domnul a pregătit jertfa, Şi-a sfinţit oaspeţii\" (Ţef. 1:2,7) Titlul: Numele profetului, care formează şi titlul cărţii vine de la două cuvinte ebraice: „Ţefan-Iah\" care se pot traduce prin: „Dumnezeu care ascunde\". Autorul: Ţefania este singurul profet care merge cu propria linie genealogică pînă la a patra generaţie: „Ţefania, fiul lui Cuşi, fiul lui Ghedalia, fiul lui Amaria, fiul lui Ezechia” (Ţef. 1:1). Motivul acestei prezentări este acela al sublinierii apartenenţei lui la linia davidică. Ţefania a fost un prinţ din familia lui David care a fost chemat de Dumnezeu la slujba profeţiei. El a fost deci rudă de sînge cu împăratul Iosia, în timpul căruia şi-a desfăşurat activitatea. Se prea poate ca influenţa lui Ţefania să fi fost unul dintre factorii care l-au influenţat pe Iosia în mişcarea lui de trezire spirituală a ţării. Data: Ţefania ne dă el însuşi datele lucrării lui profetice: „pe vremea lui Iosia, fiul Amon, împăratul lui Iuda\" (Ţef. 1:1). Ţinînd seama că acest Iosia a domnit între 640-609 î.Cr. şi că Ninive nu fusese încă nimicită (Ţef. 2:13), putem fixa scrierea acestor profeţii între anii 640- 612 î.Cr., aceasta însemnînd că Ţefania l-a însoţit pentru o vreme pe Ieremia în începutul misiunii sale. Contextul istoric: Ţefania este profetul nemulţumit în vreme de trezire spirituală. Domnia lui Iosia a adus în Iuda o vreme de întoarcere la litera şi ritualul religios din „vremurile bune\". Prima reformă a lui Iosia s-a produs în anul 628 î.Cr. în cel de al doisprezecelea an de domnie (2 Cron. 34:3-7). Împăratul a înlăturat altarele lui Baal, a dărîmat stîlpii idoleşti şi a ars oasele profeţilor mincinoşi pe altarele lor. Şase ani mai tîrziu (622 î.Cr.), cea de a doua mişcare de reformă condusă de Iosia s-a produs atunci cînd preotul Hilchia a găsit Cartea Legii în Templu (1 Cron. 34:8-35:19). Aceste două reforme au fost însă prea mici şi au venit prea tîrziu. Schimbarea a fost mai mult administrativă, decît spirituală (2 Imp. 22-23) Proorocul Hulda i-a spus lui Iosia că Dumnezeu apreciază intenţiile lui bune, dar că poporul neînfrînat şi neschimbat în trăirile lui va trebui pedepsit cu asprime (2 Împ. 22:15-20). Înnoirea făcută în ţară de Iosia a fost mai mult o reformă, decît o renaştere. Acest lucru a fost proclamat cu tărie de Ieremia: vicleana Iuda, nu s-a întors la Mine din toată inima ei, ci cu prefăcătorie\" (Ieremia 3:6-10). Conţinutul cărţii: Nu este de mirare deci că Ţefania nu pomeneşte nimic despre reformele religioase ale lui Iosia. Analiza lui asupra stării spirituale a poporului a mers dincolo de straturile superficiale ale aparenţelor. Ceea ce a văzut el în starea evreilor a fost nestatornicie, păcat şi nelegiuire. Expunînd public vinovăţia oamenilor, Ţefania strigă cu putere anunţînd venirea „zilei Domnului\". Acest uragan al mîniei divine se va năpusti peste ţară şi o va face una cu pămîntul. Ţefania şi Ioel au cîntat împreună oda răzbunării lui Dumnezeu asupra împărăţiei lui Iuda. Dincolo de vremea pedepsei, Ţefania vede şi el vremea îndurării şi a slavei: „Voi lăsa în mijlocul tău un popor smerit şi mic, care se va încrede în Numele Domnului. Bucură-te şi saltă de veselie din toată inima ta, fiica Ierusalimului. Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău ca un viteaz care poate ajuta; se va bucura de tine cu mare bucurie, va

tăcea în dragostea Lui, şi nu va mai putea de veselie pentru tine. În ziua aceea vă voi aduce înapoi; căci vă voi face o pricină de slavă şi de laudă între toate popoarele pămîntului\" (Ţef. 3:12, 14, 17, 20). Cuvinte cheia şi teme caracteristice: Ţefania este cunoscut pentru vehemenţa cu care proclamă „venirea zilei Domnului\" (Ţef. 1:14, 15; 2:3). Mesajul cărţii: Mesajul cărţii este clar: Dumnezeu nu poate fi înşelat cu aparenţe trecătoare. El cunoaşte şi cercetează inima. Jumătăţile de măsură în pocăinţă sînt sinonime cu nepocăinţa. O jumătate de trezire spirituală este insuficientă pentru mîntuire tot aşa cum este insuficientă o scară prea scurtă sau un pod numai pe jumătate terminat. SCHIŢA CĂRŢII I. O PRIVIRE ÎNĂUNTRU - MÎNIE ASUPRA LUI IUDA a. Pedeapsa asupra lui Iuda, 1:1-18 b. Îndemn la pocăinţă, 2:1-3 II. O PRIVIRE ÎN JUR - MÎNIE ASUPRA NEAMURILOR a. Vest şi Est: Filistia şi Moabul, 2:4-11 b. Sud şi Nord: Etiopia şi Asiria, 4:12-15 c. „Vai\"-uri asupra Ierusalimului, 3:1-8 III. O PRIVIRE DINCOLO DE TIMP - VREMEA TĂMĂDUIRII a. Convertirea neamurilor, 3:9 b. Restaurarea poporului Legămîntului, 3:10-15 c. Slava se va întoarce în Ierusalim, 3:16-20

HAGAI Hagai, Zaharia şi Maleahi sînt cei 3 profeţi care au fost ridicaţi de Dumnezeu între evrei după revenirea din robia babiloniană. Cărţile lor trebuiesc citite pe fondul evenimentelor istorice descrise de Ezra, Neemia şi Estera. Titlul: Cartea poartă numele celui ce a scris-o: „Hagai\". Acest nume este o prescurtare a lui „Hagaiah\" şi se poate traduce prin „sărbătoarea Domnului\". Autorul: Numele lui Hagai este menţionat de 9 ori în textul cărţii (Hagai 1:1, 3, 12, 13; 2:1, 10, 13, 14, 20). Singura dată cînd mai este menţionat în altă carte a Bibliei (Ezra 5:1; 6:14) îl întîlnim pe profet activînd alături de Zaharia încercînd să trezească entuziasmului evreilor pentru rezidirea Templului. Data: Timpul cînd a activat Hagai este foarte uşor de aflat din datele pe care ni le furnizează textul la începutul fiecărui capitol. Profetul şi-a rostit mesajele într-un interval de numai 4 luni, între l Septembrie şi 24 Decembrie 520 î.Cr. Ne aflăm la 15 ani după decretul dat de împăratul persan Cir, prin care s-a îngăduit evreilor să se reîntoarcă în ţara lor şi să-şi reclădească Templul. Contextul istoric: În urma decretului dat de Cir (538 î.Cr.), o „rămăşiţă\" din numărul total al evreilor răspîndiţi prin ţările imperiului s-au întors acasă. În convoiul condus de Zorobabel s- au înapoiat aproximativ 50.000 de iudei. Restul, estimat la cîteva milioane au preferat să rămînă prin ţinuturile în care îşi făcuseră un rost şi o situaţie, în ţară s-au întors mai ales preoţii, leviţii şi săracii. Entuziasmul reconstruirii pe ruinele trecutului glorios s-a spulberat însă repede sub povara greutăţilor şi sub ameninţările duşmanilor care nu vedeau cu ochi buni întărirea naţională şi refacerea religioasă a poporului ales (Ezra 4-6). Găsind că este mai uşor să aştepte vremuri mai prielnice, decît să rişte o înfruntare directă cu duşmanii, evreii au stopat orice încercare de reconstrucţie a Templului în anui 534 î.Cr. Au trecut aşa 14 ani de aşteptare, încet, încet poporul şi-a rezidit case pe temeliile vechilor aşezări ale Ierusalimului. Templul ieşise din preocupările lor. Preocuparea pentru progresul economic fusese luată ca scuză pentru neglijarea vieţii religioase de închinăciune. În acest context, Dumnezeu i-a ridicat pe Hagai şi pe Zaharia ca să mustre poporul şi ca să-i îndemne să reia reconstruirea casei Domnului. Zaharia a început să profeţească între cel de al doilea şi cel de al treilea mesaj rostit de Hagai. Sub impulsul îndemnurilor lor, poporul s-a apucat de treabă (520 î.Cr.) şi reconstrucţia a fost terminată în anui 516 î.Cr. (Ezra 6:15). Deşi pe afară totul părea în ordine, din Talmud aflăm că în această nouă clădire a Templului evreii nu au mai avut nici chivotul legămîntului şi nici Urim şi Tumim. Conţinutul cărţii: Mesajul profetic rostit de Hagai a constat într-o serie de 4 cuvîntări. Conţinutul lor a alternat între mustrare (primul şi al treilea) şi încurajare (al doilea şi al patrulea). Poporul ajunsese mai preocupat cu înfrumuseţarea caselor proprii decît de refacerea casei Domnului. Această delăsare în problemele religioase n-a fost uşor de vindecat. Hagai a profeţit numai 4 luni, dar Dumnezeu l-a ridicat apoi pe Zaharia care a profeţit timp de 3 ani de zile. După ei, Dumnezeu a continuat să mustre şi să îndemne poporul prin Maleahi. Mesajul proorocului Hagai este o chemare la o reaşezare a priorităţilor în ierarhia stabilită de Dumnezeu. El avertizează poporul de pericolul neglijenţei în slujirea Domnului. Hagai le arată evreilor că atîta timp cît ei nu se vor angaja să-l slujească pe Domnul, Dumnezeu le va încurca treburile şi le va opri binecuvîntarea: „Uitaţi-vă cu băgare de seamă la căile voastre!

Vă aşteptaţi la mult, şi iată că aţi avut puţin; l-aţi adus acasă, dar Eu l-am suflat. Pentru ce? zice Domnul oştirilor. Din pricina Casei Mele, care stă dărîmată, pe cînd fiecare din voi aleargă pentru casa lui\" (Hagai l:7, 9). Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Cartea lui Hagai marchează o piatră de hotar în istoria lui Israel. Rezidirea Templului nu s-a făcut oricînd. Data fusese aleasă de Dumnezeu din veşnicie. Acesta a fost motivul pentru care, tocmai atunci, Domnul a trezit duhul lui Zorobabel prin lucrarea lui Hagai şi a lui Zaharia. Se împliniseră cei 70 de ani de „pustiire\" rînduiţi de Dumnezeu asupra Ierusalimului şi asupra Templului. Ieremia anunţase că: „Ţara aceasta va fi o paragină, un pustiu, şi neamurile acestea vor fi supuse împăratului Babilonului timp de 70 de ani\" (Ier. 25:11). La încheierea acestei perioade, îngerul din cartea profetului Zaharia întreabă: „Doamne al oştirilor, pînă cînd nu vei avea milă de Ierusalim şi de cetăţile lui Iuda, pe care Te-ai mîniat în aceşti şapte zeci de ani?\" (Zah. 1:12). Profetul Hagai este cel trimis să anunţe celor din Ierusalim răspunsul Domnului: „Din ziua aceasta, Îmi voi da binecuvîntarea Mea\" (Hagai 2:19). Mesajul cărţii: Întreaga întîmplare este o ilustraţie desăvîrşita pentru afirmaţia Domnului Isus Cristos din Matei 6:33: „Căutaţi mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate celelalte lucruri vi se vor da pe deasupra\". SCHIŢA CĂRŢII I. ÎNDEMN LA REÎNCEPEREA REZIDIRII TEMPLULUI (1:1-15). Expresia caracteristică: „Suiţi-vă pe munte, aduceţi lemne şi zidiţi Casa!\" II. ÎMBĂRBĂTARE ŞI ÎNCURAJARE (2:1-9). Expresia caracteristică: „Fii tare... Căci Eu sînt cu voi şi Duhul Meu este în mijlocul vostru\" (Hagai 2:4-5). III. ÎNDEMNARE ŞI PROCLAMARE (2:10-19) Expresia caracteristică: „Dar din ziua aceasta îmi voi da binecuvîntarea Mea\" (Hagai 2:19). IV. CONFIRMARE (2:20-23). Expresia caracteristică: „În ziua aceea, te voi lua şi te voi păstra ca pe o pecete; căci Eu te-am ales\" (Hagai 2:23).

ZAHARIA Deşi este mult mai scurtă, cartea lui Zaharia poate fi aşezată alături de profeţiile lui Isaia, Daniel şi Ezechiel în ceea ce priveşte bogăţia de informaţii asupra „vremurilor viitoare\". Împreună, aceste patru cărţi sînt corespondentul Apocalipsei din Noul Testament. Titlul: Cartea poartă numele autorului ei. „Zekar-Iah\" se traduce prin: „Dumnezeu îşi aduce aminte\", nume cum nu se poate mai potrivit pentru cel ce anunţă reînceperea vremurilor de binecuvîntare asupra Israelului. Autorul: Zaharia este un nume dat copiilor născuţi la bătrîneţe. În textul Scripturii ne întîlnim cu nu mai puţin de 29 de personaje care au purtat această numire. Profetul Zaharia a fost „fiul lui Berechia, fiul lui Ido\" (Zah. 1:1). Ca şi predecesorii săi, Ieremia şi Ezechiel Zaharia a aparţinut neamului preoţesc (Ezra 51; 6:14; Neemia 12:4, 16). El a fost născut în Babilon şi cînd împăratul Cir a dat decretul reîntoarcerii, a venit împreună cu bunicul său înapoi în Palestina. A fost chemat de Dumnezeu la slujba profeţiei încă de tînăr (Zah. 2:4) şi a activat la început împreună cu mai vîrstnicul Hagai (Ezra 5:l; 6:14). Lucrarea lui s-a întins pe o perioadă de 3 ani de zile. Domnul Isus ne spune în Matei 23:35 că Zaharia a fost „omorît între Templu şi altar\", sfîrşind la fel cu un alt purtător al aceluiaşi nume (2 Cron. 24:20-21). Data: Împreună cu Zorobabel, căpetenia poporului, Iosua, marele preot şi Hagai profetul, Zaharia a fost folosit de Dumnezeu în Ierusalim începînd cu anul 520 î.Cr. Contextul scrierii: Ca şi Hagai, Zaharia este un profet al reconstrucţiei. El este ridicat de Dumnezeu să vorbească evreilor care se întorseseră în Palestina după cei 70 de ani petrecuţi în robia Babiloniană. Altădată un neam puternic şi vestit, evreii ajunseseră să locuiască în ţara lor doar datorită bunăvoinţei unui stăpînitor al lumii de atunci. Situţia lor materială, politică şi socială era vrednică de toată mila. În acest context, Dumnezeu i-a folosit pe Hagai şi Zaharia să le spună celor întorşi din Babilon că nu trebuie să se oprească la prezentul dezolant, ci trebuie să spere şi să lucreze pentru viitorul glorios pe care li l-a pregătit Iehova. Hagai a avut un mesaj aspru şi critic; prin Zaharia, Dumnezeu a lucrat altfel: mesajul lui Zaharia a trecut repede peste neajunsurile prezentului descoperindu-le viitorul strălucit care îi aşteaptă. Zaharia este un vestitor al slavei şi al lucrărilor lui Mesia. Conţinutul cărţii: Pentru a descrie planurile viitoare pe care le-a făcut Dumnezeu cu poporul ales, Zaharia â folosit o sene de opt vedenii, patru predici şi două rostiri profetice. Primele 8 capitole ale cărţii au fost scrise ca o încurajare a poporului în lucrarea de rezidire a Templului. Ultimele 6 capitole au fost adăugate după terminarea reconstrucţiei şi prevestesc lucrarea lui Dumnezeu prin Mesia. Mesajul din cartea lui Zaharia a trecut de la stăpînirea popoarelor străine la stăpînirea lui Mesia, de la pedeapsă la vremuri de pace şi de la nelegiure la trăirea în sjînţenia prezenţei Domnului. Cuvinte cheie şi teme caracteristice: în cartea lui Zaharia există o extraordinar de amănunţită prezentare a lucrării lui Mesia: Cristos, „Odrasla\" - Zah. 3:8

Cristos, „Robul Domnului\" - Zah. 3:8 Intrarea în Ierusalim călare pe un măgăruş - Zah. 9:9 Cristos, „Păstorul cel bun\" - Zah. 9:16; 11:11 Cristos, păstorul lovit cu oile risipite - Zah. 13:7 Cristos, vîndut pe 30 de arginţi, 11:12-13 Cristos cu mîinile străpunse - Zah. 12:10 Cristos, Mîntuitorul poporului Său - Zah. 12:10; 13:1 Cristos, rănit în casa celor ce-L iubeau - Zah. 13:6 Cristos, se întoarce pe muntele Măslinilor - Zah. 14:3-8 Cristos, încoronat la venirea Lui - Zah. 14 Mesajul peste veacuri: În afară de confirmarea lui Isus din Nazaret ca Mesia prin împlinirea profeţiilor sale, Zaharia ne oferă şi o lecţie de spiritualitate în textul din capitolul 7. O delegaţie venită din partea oamenilor din Betel îl întrebaseră dacă trebuiesc reluate ritualurile sărbătoreşti de altădată. Răspunsul dat atunci de Zaharia este o lecţie care nu şi-a pierdut nici astăzi valabilitatea: Sărbătorile fără suportul unei vieţi de ascultare faţă de Domnul sînt fără nici o valoare înaintea ochilor Lui. SCHIŢA CĂRŢII I. PROFEŢII DE ÎNCEPUT l - 8 a. Chemare la pocăinţă, 1:1-6 b. Vedenia călăreţilor, 1:7-17 c. Vedenia celor patru coarne, 1:18-21 d. Vedenia celui cu cumpăna, 2:1-13 e. Vedenia marelui preot, 3:1-10 f. Vedenia sfeşnicului de aur, 4:1-14 g. Vedenia sulului de carte zburător, 5:1-4 h. Vedenia femeii cu efa, 5:5-11 i. Vedenia celor 4 care, 6:1-8 î. Încoronarea lui Iosua, 6:9-15 j. Posturi şi binecuvîntări 7:1 - 8:23 II. PROFEŢII TÎRZII 9-14 a. Sosirea Împăratutui-Păstor, 9-10 b. Rănirea şi uciderea Împăratui-Păstor, 11 c. Biruinţa finală şi încoronarea în slavă, 12-14

MALEAHI Cartea lui Maleahi este ultima carte a Vechiului Testament. Maleahi este ultimul glas care răsună în Israel înainte ca vocea profeţilor să amuţească pentru cîteva sute de ani. Titlul: Cartea poartă numele autorului ei. „Maleahi \"este un derivat de la „Mal-ac-Iah\"care se poate traduce prin „Mesagerul lui Iehova\". Autorul: Profetul Maleahi a fost ridicat de Dumnezeu în Israel la puţin timp după activitatea desfăşurată în Ierusalim de Neemia. Personalitatea şi familia profetului sînt complet necunoscute. Aşa cum îl arată şi numele, profetul este important numai pentru mesajul pe care-l poartă, nu şi prin sine însuşi. Data: Cu siguranţă că ne aflăm după revenirea evreilor în Ierusalimul lui Iuda, la suficient timp după activitatea lui Neemia pentru ca poporul să o fi luat iarăşi pe căi greşite. Zelul preoţilor şi al poporului se stinsese. Activitatea religioasă căzuse iarăşi pradă formalismului (Mal. 3:14) şi acesta incomplet şi neconform Legii (Mal l: 14). Ultima dată cunoscută despre activitatea lui Neemia îri Ierusalim a fost anul 430 î.Cr. aşa că trebuie să plasăm misiunea lui Maleahi la puţin timp după această dată, probabil între anii 420- 397 î.Cr. Contextul Istoric: Data la care Dumnezeu l-a ridicat pe Maleahi în Israel este legată direct de profeţia rostită de Daniel asupra Ierusalimului. Dacă vă aduceţi aminte, profetului i se spusese că asupra Ierusalimului vor trece pînă la vremea sfîrşitului 70 de săptămîni de ani (Dan. 9:24). Exprimarea lui a părut puţin neclară şi inutil complicată prin felul în care a făcut el enumerarea acestor săptămîni: „Vor trece şapte săptămîni; apoi... şasezeci şi două de săptămîni\" (Dan. 9:25). Ce a fost aşa de important după primele şapte săptămîni pentru ca proorocul să marcheze acea „bornă\" din scurgerea vremii? Este greu să găsim un alt răspuns mai bun decît faptul că la „şapte săptămîni\" de ani în Israel a încetat activitatea profetică. Mesajul rostit de Maleahi a fost evenimentul care a marcat scurgerea primelor şapte săptămîni de ani din calendarul profetic hotărît de Dumnezeu asupra Israelului. Problemele din vremea lui Maleahi seamănă foarte mult cu cele întîlnite de Neemia în activitatea lui: o preoţie coruptă (Mal. 1:6; Neemia 13:1-9), neglijarea dărniciei către casa Domnului (Mal. 3:7; Neemia 13:10-13) şi căsătorii încheiate cu femei din afara Israelului (Mal. 2:10-16; Neemia 13:23-28). Conţinutul scrierii: Scrisă în forma clară a unui dialog între Dumnezeu şi evrei, cartea lui Maleahi este un „apel\" insistent la pocăinţă şi la întoarcerea la Dumnezeu. Profeţia se împarte simetric în două părţi: în primele două capitole apelul la pocăinţă este motivat de starea prezentă a poporului, iar în ultimele două capitole chemarea la pocăinţă este motivată de venirea „zilei Domnului\". Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Întreagă cartea este un manifest împotriva îndepărtării de Dumnezeu. Textul ei poate fi folosit foarte bine pentru a-i trezi pe cei care s-au „răcit\" în sentimentele lor faţă de Domnul. Punctul culminant al profeţiei este Maleahi 3:1, 2: „Iată voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea. Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legămîntului pe care-L doriţi;... Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămînea în picioare cînd Se va arăta El?\" Maleahi întinde mîna peste aproximativ patru sute de ani şi leagă Vechiul Testament de Noul

Testament prin vestirea lucrărilor lui Ioan Botezătorul şi ale Domnului Isus. Numirea de „mesager al lui Iehova\" i s-a potrivit de minune lui Maleahi, dar tot la fel de bine prin „sol al Domnului\" poate fi subînţeles Ioan Botezătorul şi chiar Domnul Isus. Cuvînt de încheiere: Se cuvine să subliniem cîteva lucruri care-l fac pe Maleahi: omul care închide canonul Vechiului Testament: 1. Cartea lui se încheie cu un cuvînt semnificativ pentru starea în care a ajuns poporul sub administraţia Legii Mozaice: „blestem\" (Mal. 4:6). Neascultarea evreilor a atras asupra lor dezlănţuirea pedepsei. Trebuia ca Cineva să vină şi să înlăture acest blestem care apăsa greu asupra poporului. 2. Profeţia lui Maleahi conţine anunţarea venirii Domnului Isus (Mal. 3:1-3). El este Cel ce „s-a făcut blestem pentru noi\" lăsîndu-se să fie atîrnat în locul nostru pe lemnul Crucii. 3. Maleahi publică un avertisment pentru toţi cei ce aşteaptă ziua Domnului. Există pericolul aşteptării Domnului într-o atitudine greşită. Scepticismul, indiferenţa şi formalismul sînt semnele ei caracteristice. 4. Maleahi anunţă preocuparea lui Dumnezeu pentru cei care nu-L uită (Mal. 3:15-18). „O carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui, pentru cei ce se tem de Domnul, şi cinstesc Numele Lui\". Cartea lui Maleahi se încheie într-o atmosferă de neglijenţă şi necinstire a Numelui lui Dumnezeu. Doar membrii unei „rămăşiţe\" mai vorbesc unul cu altul şoptind încet: „Ştii că El vine?\" „Da, ştiu!\" Dumnezeu nu-i uită pe aceştia şi-i notează pentru binecuvîntarea lor veşnică. SCHIŢA CĂRŢII I. PRIMUL APEL 1-2 a. Grija părintească, 1:1-5 b. Înşelăciunea, 1:6-14 c. Necredincioşia, 2:1-9 d. Căsătorii nepermise, 2:10-12 e. Divorţuri, 2:13-16 f. Obrăznicie, 2:17 II. AL DOILEA APEL 3 – 4 a. Venirea Solului Domnului, 3:1-6 b. Hoţie, 3:7-12 c. Aroganţă, 3:13-15 d. „Rămăşiţa credincioasă\", 3:16-18 e. Ziua Domnului, 4:1-6

NOUL TESTAMENT Relaţia dintre cele două Testamente „În Vechiul Testament găsim o interpretare a lipsurilor umane; iar în Noul Testament ni se descoperă abundenţa divină cu care Dumnezeu poate umple ceea ce lipseşte omului, în Vechiul Testament ni se dezvăluie inima omului aşa cum este ea. În Noul Testament ni se dezvăluie inima lui Dumnezeu, şi felul în care El poate răspunde lipsurilor umane prin Cristos\". - G.Campbell Morgan Atunci cînd idei puternice pun stăpînire pe minţile oamenilor, ele produc schimbări radicale, uneori chiar revoluţionare. Trăim astăzi într-o lume în care mijloacele de comunicaţie înlesnesc o nemaipomenită circulaţie a informaţiilor. Probabil că, pe lîngă o doză oarecare de umor, există şi o doză mult mai mare de adevăr în afirmaţia că după ce omul a trecut prin Epoca Glaciară, prin Epoca Pietrei, prin Epoca Bronzului şi prin cea a Fierului, acum după Epoca Industrială am intrat cu toţii în ceea ce am putea numi:... Epoca Ideologică! Ideile şi ideologiile moderne nu ne-au adus însă fericirea. Cea mai mare şi mai imperioasă acţiune care ne trebuieşte în acest tulbure secol al XX-lea este o întoarcere la Noul Testament. El ne-ar aduce un bine mult mai mare decît toţi teoreticenii şi toate teoriile lor economice şi politice la un loc. Noul Testament merge direct la inima tuturor problemelor umane - căci inima tuturor problemelor este însăşi inima umană. Şi chiar dacă şi alte cărţi au pretins-o, numai Noul Testament poate face „oameni noi\" şi prin aceasta poate construi şi o societate nouă. Creştinismul a realizat aşa ceva în cel dintîi secol al erei noastre şi el poate face la fel şi în cel de al-XX-lea. Privit la suprafaţă, acest al-XX-lea secol este mult diferit de cel dintîi, dar analizat în profun- zime, el este fundamental identic. Şi astăzi există aceiaşi problemă a inimii şi acelaşi strigăt deznădăjduit al sufletului după adevăr şi după semnificaţie; şi astăzi există acelaşi neschimbatei atotsuficient răspuns oferit de Noul Testament. În două cuvinte, numele acestui răspuns este: Isus Cristos. Ceea ce ne aşează înainte Noul Testament este în primul rînd: o sumă de fapte - cele mai minunate fapte din toată scurgerea istoriei. Apoi el dezvoltă idei tulburătoare pe care le extrage din desfăşurarea faptelor relatate. Din acestea se desprind apoi adevărurile care duc la salvarea oamenilor, la mîntuire şi la idealurile înalte ale creştinismului ca societate umană. Este bine să ne fixăm corect în minte această secvenţă logică a revelaţiei Noului Testament. IDEEA DOMINANTĂ - ÎMPLINIREA! Ni s-a spus uneori că este bine să ne apropiem de Noul Testament fără nici un fel de idei preconcepute, că e mai bine să-l citim ca şi cum n-am şti nimic despre el. Sfatul acesta este bun pentru cei sceptici sau şovăielnici pe care părerile altora i-au speriat în aşa măsură încît le este greu să-i mai acorde Noului Testament o şansă. Pentru toţi ceilalţi însă şi mai ales pentru cei ce vor să profite la maximum de conţinutul acestei cărţi, este bine să ştim de la început cîteva lucruri. Sigur, trebuie să păstrăm întotdeauna o minte deschisă, dar aceasta nu înseamnă o minte goală. Vom pierde o sumedenie de concluzii, dacă nu pornim în această incursiune înarmaţi cu cîteva idei corecte. Deocamdată ne vom opri aici la o singură idee, prin care, dacă o vom păstra în minte încă de

la început, vom putea să pătrundem în complexitatea evenimentelor gustînd din încîntarea oferită de Noul Testament de la început şi pînă la ultima lui filă. Dominînd toate scrierile separate care alcătuiesc împreună Noul Testament ceea ce le caracterizează dîndu-le o notă de unitate este ideea de împlinire. Stabilind chiar de la început tonul tuturor scrierilor, Matei repetă de 12 ori ca pe un „memento\" următoarea frază: „Ca să se împlinească ce fusese vestit\". (1:22; 2:15, 17, 23; 4:14; 8:17; 12:17; 13:35; 21:4; 26:56; 27:9, 35). În prima afirmaţie înregistrată de Matei, Domnul Isus însuşi spune: „...acum... se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit\" (Matei 3:15). Nu numai Matei este preocupat de această temă. Marcu scrie: „S-a împlinit vremea şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape\"(Marcu 1:15). Luca înregistrează declaraţia: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit\" (Luca 4:21). Ioan, ca de obicei deosebit de ceilalţi trei Evanghelişti sinoptici, subliniază această idee nu redîndu-ne vorbe ale Domnului Isus, ci înregistrînd reacţia celor din anturajul Lui. Cei ce L- au „primit\" ajung la următoarea concluzie: „Noi am găsit pe Mesia!\" (Ioan 1:41). „Noi am găsit pe Acela, despre care a scris Moise în Lege, şi proorocii\" (Ioan 1:45). În întreg textul Evangheliei sale, el întăreşte această idee, scriind ca şi Matei că cele petrecute s-au întîmplat: „Ca să se împlinească Scripturile\" (Ioan 12:38; 13:18; 15:25; 17:12; 19:24, 28, 36). Cu mici deosebiri de frazare, la fel se petrec lucrurile şi în Faptele Apostolilor şi în Epistole. Noul Testament este prezentat ca o împlinire a Vechiului Testament; sau, ca să fim şi mai exacţi, Cristosul Noului Testament este împlinirea Vechiul Testament. El împlineşte ceea ce au vestit profeţii, ceea ce au cîntat psalmistii şi ceea ce au nădăjduit toţi cei cu inima evlavioasă. SIMFONIA NETERMINATĂ Încercaţi să vă închipuiţi că aţi încerca să citiţi şi să studiaţi Vechiul Testament pentru prima dată. Şi haideţi să ne închipuim că aţi avea un prieten evreu care v-ar spune: „Scripturile noastre evreieşti sînt minunate; ar fi bine să le citeşti\". Tu i-ai răspunde: „Vorbeşti despre Biblie?\" „Nu, nu despre Biblie. Ea este compusă din Vechiul Testament şi Noul Testament. Noi, evreii, credem numai în Vechiul Testament. El este cartea noastră sfîntă. Nu pierde vremea cu ceea ce creştinii numesc Testamentul cel Nou. Citeşte-l numai pe cel Vechi; şi nu te opri să-l citeşti numai o dată, este prea frumos ca să nu-l reciteşti cu plăcere\". Deci, vă pregătiţi să abordaţi Vechiul Testament şi bineînţeles că prima secţiune pe care o

traversaţi citind este Torah sau Legea - „Pentateucul\" (cele cinci cărţi ale lui Moise). Lucrul care te izbeşte probabil cel mai mult este abundenţa de sacrificii (jertfe). Începe încă din Gen. 4, apare din nou în Gen. 9, 12, şi 22. Practicarea jertfelor este mai răspîndită în cartea Exodul, iar în Leviticul se instaurează o întreagă viaţă cultică bazată pe aducerea de jertfe, pe lucruri închinate Domnului, pe ritualuri şi ceremonii. Pretutindeni se subînţelege că aceste jertfe şi ceremonii sînt numai nişte simple simbolisme care trimit înspre o realitate mai înaltă, ascunsă în spatele lucrurilor aparente. Totuşi, o explicaţie clară nu se găseşte inserată nicăieri. Cu un sentiment de neîmplinire, continui să citeşti celelalte cărţi sperînd să găseşti acolo o explicare. Treci prin cărţile cu caracter istoric (Iosua pînă la Estera), prin cele cu caracter de învăţătură -filosofie (de la Iov la Cîntarea Cîntărilor) şi prin cele profetice (de la Isaia la Maleahi), dar, cu toate că jertfe şi ceremoniale sînt din cînd în cînd presărate în text, nicăieri nu se răspîndeşte lumină asupra subiectului care te interesează. Închizi cartea dezamăgit cu sentimentul că Vechiul Testament este o carte de CEREMONIALE NEEXPLICATE. Totuşi, rămîi convins că în ansamblu, Vechiul Testament este una dintre cele mai fascinante cărţi din cîte ai citit, iar evreii, ca neam, sînt un popor cu totul remarcabil. Să fie oare adevărat că ei sînt „poporul ales\" de însuşi Dumnezeu pentru un scop şi cu un destin cu totul ieşite din comun? Ca să te lămureşti, iei cartea şi o citeşti iarăşi de la capăt, începi iar cu Geneza. Vezi cum o întreagă civilizaţie antideluviană a fost ştearsă de pe fata pămîntului, ajungi la legămîntul făcut cu Noe şi ia hotărîrea lui Dumnezeu de a nu mai distruge lumea prin potop; apoi treci la un alt legămînt, cu implicaţii mult mai cuprinzătoare, legămîntul încheiat de Dumnezeu cu Avraam în Geneza 12, 15, 17, 22 şi reînnoit apoi cu urmaşii lui Avraam: Isaac şi Iacov. Mai departe vezi cum braţul întins al lui Iehova eliberează cele 12 seminţii ale lui Israel din robia Egipteană, cum îi sudează într-o naţiune la Sinai, dîndu-le o Lege şi porunci şi transformîndu-i într-o teocraţie. Asişti la cucerirea Canaanului şi retrăieşti împreună cu ei vremea cînd viitorul se deschidea luminos şi promiţător înainte. Dar vai, urmează cartea Judecătorilor, plină de decadenţă şi nenumărate robii ca pedeapsă. 1 Samuel înregistrează trecerea de la teocraţie la monarhie. 1 Regi aduce ruperea împărăţiei în două. 2 Regi se termină cu ducerea celor două împărăţii în robie, 1 şi 2 Cronici nu fac altceva decît să reia pe scurt tragica istorie. În Ezra, Neemia şi Estera, o rămăşiţă se întoarce în Iudeea, dar este cu adevărat numai o rămăşiţă. Zidurile Ierusalimului sînt zidite din nou, dar tronul lui David nu mai există, în Iudeea evreii sînt sub tutelă străină, în afara graniţelor sunt răspîndiţi în toate cele patru vînturi. Citeşti apoi cărţile filosofice de înţelepciune, dar nu se mai spune nimic despre ce s-a întîmplat mai departe; şi nici cărţile profetice nu spun mai mult. Excepţie fac Hagai, Zaharia şi Maleahi, dar şi acolo lucrurile sînt departe de a fi bune cu rămăşiţa care se întorsese. Ajungi pentru a doua oară la sfîrşitul cărţilor Vechiului Testament cu acelaşi sentiment de curiozitate nesatisfăcută: este o carte cu SCOPURI NEATINSE. În ciuda acestui fapt, eşti convins acum de un lucru şi acesta este: ceea ce dă valoare Vechiului Testament sînt învăţăturile lui spirituale. Pe drept cuvînt, evreii pot fi mîndri de cunoştinţele lor în acest domeniu! Ca ne-evreu, cu siguranţă că tu va trebui să mai citeşti încă o dată această carte care-l descoperă pe adevăratul Dumnezeu şi-ţi arată calea pe care poţi ajunge în părtăşie Lui! Începi iar cu Geneza. Este evident că din tot ceea ce s-a scris despre acest subiect, aceasta este cea mai pertinentă şi mai sublimă explicaţie despre începuturile tuturor lucrurilor. Traversezi apoi din nou Exodul, Leviticul, Numeri şi Deuteronomul. Cu siguranţă, acesta este cel mai minunat cod de legi apărut vreodată. Totuşi, atenţia ta este fixată de data aceasta asupra grupului de cinci cărţi filosofice - de înţelepciune - înşiruite de la cartea lui Iov la Cîntarea Cîntărilor scrisă de Solomon. Acestea sînt cărţile care se concentrează deosebit asupra dureroasei probleme a inimii umane. Eşti sigur că în ele vei găsi soluţia! Dar o găseşti? Vai, nu. Desigur că te întîlneşti cu promisiuni, cu sfaturi frumoase, cu cugetări pătrunzătoare,

sclipitoare, cu lecţii clare şi practice, dar cumva simţi că nicăieri nu există soluţia totală, că la problema păcatului, a suferinţei umane şi la problema tenebroasă a morţii sau a ceea ce se întîmplă după moarte nu se dau lămuriri mulţumitoare. Rămîi să gemi alături de Iov: „Oh, dacă aş şti unde să-L găsesc, dacă aş putea să ajung pînă la scaunul Său de domnie...” (Iov 23:3) E drept că în cărţile profetice pe care le străbaţi apoi întîlneşti probleme de etică şi predicţii uimitoare, dar acestea nu-ţi rezolvă căutarea ta spirituală. Termini a treia oară de citit Vechiul Testament de data aceasta convins că el este o carte de CĂUTĂRI FĂRĂ RĂSPUNS. Chiar şi aşa, îţi este greu să te desparţi de paginile ei. Citind, te-ai transformat într-un adevărat căutător după realitatea absolută şi undeva, în cărţile Vechiului Testament, te-ai întîlnit cu cel mai formidabil fenomen, neîntîlnit în nici una din celelalte religii sau filosofii ale lumii -fenomenul profetic. La fiecare citire, acest lucru te-a captivat mai mult şi mai tare. Chiar dacă toate celelalte aspecte te-au dezamăgit, profeţia biblică şi mai ales prezicerile biblice strălucesc asemenea unui diamant neasemuit de preţios. Nici o îndoială nu poate supravieţui în faţa unei analize amănunţite. Ceea ce a părut în momentul vorbirii o exprimare riscantă şi puţin probabilă asupra soartei Egiptului, Asiriei, Babilonului şi a celorlalte mari puteri s-a împlinit mai apoi matematic, pînă la ultimul detaliu făcîndu-i pe cercetătorul cinstit să exclame: „Aceasta este pecetea pe care Dumnezeul cel viu a pus-o asupra Scripturii!\" Mai mult, împlinirile deja petrecute garantează realizarea celorlalte profeţii a căror adresă este încă într-un viitor îndepărtat. Conţinutul principal profetic al Vechiului Testament vorbeşte despre viitor aşa cum n-o face nici o altă lucrare cunoscută din literatura lumii. Relatarea lui este încununată de ideea că va veni cineva care va da răspuns tuturor căutărilor şi năzuinţelor din toate veacurile, încă din Gen.3:15 se promisese că sămînţa femeii\" va „zdrobi\" capul şarpelui. Această făgăduinţă a „seminţei\" fusese reînnoită apoi către Avraam, Isaac şi Iacov în capitolele 12, 17, 22, 26, 49 din Geneza. Urme ale acestei promisiuni pot fi întîlnite în toate celelalte cărţi istorice şi poetice ale Vechiului Testament. Ajungem apoi la Isaia şi la ceilalţi profeţi. În cărţile lor, profeţiile Mesianice care apăruseră timid ca nişte pîrîiaşe ajung la împlinire revărsîndu-se peste toată perspectiva lumii într-o uriaşă inundare. Cu toate acestea, cînd ajungi la Maleahi, deşi imperiile au trecut, secolele s-au retras în umbra antichităţii, iar „văzătorii\" se odihnesc de mult sub ţărîna pămîntului, acel „Cineva\" a cărui venire fusese anunţată, n-a sosit încă. „Iată, El va veni!\" (Mal.3:1) exclamă şi Maleahi, cel din urmă dintre profeţi retrăgîndu-se şi el în ceaţa timpului. Aici se termină toată profeţia, aşa că tu închizi încă o dată cartea, de data aceasta cu sentimentul că ea este o carte de PROFEŢII NEÎMPLINITE. Da, Vechiul Testament, în cele patru mari capitole ale conţinutului lui (organizaţional, istoric, filosofic şi profetic) este o carte de: (1) ceremoniale neexplicate, (2) scopuri neatinse, (3) căutări fără răspuns şi (4) profeţii neîmplinite. CAPODOPERA DESĂVÎRŞITĂ Să presupunem acum că, după ce ai citit Vechiul Testament, te întîlneşti cu un prieten creştin şi el te convinge să citeşti şi Noul Testament. Ce vei descoperi? Îl vei citi o dată, de două ori, de trei ori şi de fiecaje dată vei observa că ea este Cartea împlinirilor. Încă din primul capitol al Evangheliei lui Matei te întîlneşti cu foarte curînd familiarul: „Ca să se împlinească...” Domnul Isus care „va mîntui pe poprul Lui de păcatele sale\" (Matei 1:21) are o linie genealogică ce urcă pînă la regele David şi chiar pînă la Avraam. Prin aceştia doi, Dumnezeu

i-a dăruit lui Israel cele două legăminte ale făgăduinţei\". Naşterea lui din fecioară dezleagă imediat secretul ascuns în Isaia 7:14: „Toate aceste lucruri s-au întîmplat ca să se împlinească ce vestise Domnul prin proorocul, care zice: „Iată fecioară va rămîne însărcinată, va naşte un fiu, şi-i vor pune numele „Emanuel\" care tălmăcit înseamnă: „Dumnezeu este cu noi\" (Matei 1:22-23). După Matei, citeşti despre acest Isus al Noului Testament a cărui naştere, viaţă, moarte, înviere, înălţare, revenire şi domnie sînt înregistrate istoric în Evanghelii, sunt interpretate spiritual în Faptele Apostolilor şi în Epistole şi sînt anticipate ca şi împlinite în cartea Apocalipsei. Toate CEREMONIILE NEEXPLICATE din Lege se luminează de o nouă semnificaţie în moartea Lui ispăşitoare, în învierea şi înălţarea Lui, în slujba Lui prezentă de Mare Preot aşezat în cer la dreapta Tatălui şi în promisa Lui întoarcere. Toate cele scrise se refereau de fapt la El - ca de exemplu cele cinci tipuri de jertfe din cartea Leviticul, rînduielile de la Cort, intrarea Marelui Preot, o dată pe an, în Sfînta Sfintelor cu sîngele care trebuia stropit pe altar şi re-întoarcerea lui îmbrăcat cu toate podoabele ca să dea poporului binecuvîntarea. Cînd citeşti despre naşterea Mîntuitorului şi-l auzi pe înger vestind: „El va fi mare şi va fi chemat Fiul celui Prea înalt; şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David...” vezi dintr-o dată că istoriile fără finalizare din Vechiul Testament se reînoadă şi-şi găsesc împlinirea în persoana Lui. Cînd citeşti învăţăturile Lui despre Dumnezeu ca Tată şi despre dragostea divină; cînd îl auzi spunînd: „veniţi la Mine, voi toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă...”(Matei 11:28); cînd îl priveşti nu numai înălţîndu-Se, ci şi trimiţîndu-L pe Duhul Sfînt ca să locuiască pentru totdeauna în inimile celor răscumpăraţi, înţelegi că acele CĂUTĂRI FĂRĂ RĂSPUNS din cărţile de înţelepciune filosofică ale Vechiul Testament şi-au găsit în sfîrşit o duioasă rezolvare. Cît despre PROFEŢIILE mesianice NEÎMPLINITE din Vechiul Testament, ele sînt realizate deplin în El, începînd cu naşterea Sa şi sfîrşind cu înălţarea Sa de pe Muntele Măslinilor. Mai mult, El Se pretinde pe Sine a fi tocmai Cel chemat să le împlinească. Ca în celebra scenă petrecută în Sinagogă: „Astazi s-au împlinit aceste cuvinte\" (Luca 4:16-21). El dovedeşte că este împlinitorul profeţiilor, prin viaţa Sa lipsită de păcat, prin activitatea Sa însoţită de minuni şi semne şi, mai ales, prin moartea Lui de la Calvar; căci la cine se refereau oare pasaje ca acela din Isaia 53, dacă nu la El, despre care Ioan Botezătorul a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii\"? (Ioan 2:29) Da, Isus Cristos este împlinirea ceremoniilor, împlinirea istoriei, împlinirea căutărilor filosofice şi împlinirea profeţiilor Vechiului Testament. În Vechiul Testament El trebuia să vină. În Evanghelii El a venit luînd chip de om. În Epistole, El vine înăuntrul credincioşilor prin prezenţa invizibilă a Duhului Sfînt, în Apocalipsa, El va reveni încununat cu slava împărăţiei mondiale, împlinirile care I-au marcat cea dintîi venire au certificat caracterul divin al profeţiilor din Vechiul Testament; şi ele au mai făcut ceva, au garantat că şi profeţiile rămase încă neîmplinite, atît din Vechiul cît şi din Noul Testament, vor fi la fel de deplin împlinite la vremea în care le va suna ceasul prestabilit.