Explicaţii la Biblie

- schimbă harul în desfrînare, 4 - tăgăduiesc dumnezeirea lui Cristos, 4 c. Soarta învăţătorilor mincinoşi Exemplul Îngerilor căzuţi, 6 Exemplul Sodomei şi Gomorei, 7-8 d. Metoda învăţătorilor mincinoşi - pîngăresc trupul, 8 - batjocoresc dregătoriile, 8-10 Exemplul lui Cain, 11 Exemplul lui Balaam, 11 Exemplul fiilor lui Core, 11 e. Falsitatea învăţătorilor mincinoşi Şase metafore care condamnă: - ca nişte stînci ascunse, 12 - ca nişte nori fără apă, 12 - ca nişte pomi tomnatici fără rod, 12 - ca nişte pomi dezrădăcinaţi, 12 - ca nişte valuri înfuriate ale mării, 13 - ca nişte stele rătăcitoare, 13 f. Iminenta lor pedepsire Profeţia patriarhului Enoh, 14-16 II. LUPTA CELOR CREDINCIOŞI a. A fost vestită de apostoli, 17-19 b. Trebuie practicată de credincioşi -” zidiţi-vă sufleteşte\", 20 - „rugaţi-vă prin Duhul\", 20 - „ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu\", 21 - „aşteptaţi îndurarea Domnului nostru\", 21 - „mustraţi pe cei ce se despart de voi\", 22 - „căutaţi să mîntuiţi pe unii\", 23 - „feriţi-vă de compromisuri cu păcatul\", 23 III. NĂDEJDEA CELOR CREDINCIOŞI a. Dumnezeu poate să-i păzească, 24-25

APOCALIPSA Titlul: În original, cartea poartă numele: „Apokalypsis Iesou Christou\" - „Descoperirea lui Isus Cristos\". Această numire ne atrage atenţia asupra Domnului Isus ca sursă şi subiect general ai tuturor lucrurilor tratate în textul cărţii. Autorul: Nu încape nici o îndoială că Cel ce ne trimite această epistolă despre Sine şi despre desfăşurarea istoriei viitoare este însuşi Domnul Isus Cristos. Ioan este numai „instrumentul uman\", „scribul\" ales pentru a ne transmite mesajul primit de la Domnul. Numele lui Ioan apare de patru ori în textul cărţii (Apoc. 1:1, 4, 9; 22:8). Conţinutul cărţii adevereşte şi el că cel ce a scris-o a fost un evreu, cunoscător foarte versat în Scriptură, unul dintre conducătorii spirituali ai Bisericilor din Asia Mică, el însuşi foarte religios şi foarte convins că mişcarea începută de Cristos va triumfa în curînd asupra forţelor demonice care sînt prezente în lume. Apostolul Ioan corespunde cel mai bine unei descrieri ca aceasta. Data: Cartea Apocalipsei a fost scrisă într-o vreme în care creştinismul intra într-o perioadă de grea persecuţie din partea autorităţilor din Imperiul Roman. Cei mai mulţi comentatori sînt de părere că data scrierii trebuie să fi fost în preajma anului 95 d.Cr. Contextul scrierii: Din momentul în care autorităţile romane au început să impună în imperiu cultul Cezarului declarat zeu, creştinii - care-L considerau împărat pe Isus şi nu acceptau să i se închine Cezarului - au intrat în conflict deschis cu statul. Apocalipsa îi avertizează pe creştinii din Smirna despre vremurile grele care vor urma (Apoc. 2:10). Antipa, marturul credincios (Apoc. 2:13) căzuse deja împreună cu alţii, ca primele victime produse de persecuţie (Apoc. 6:9). Ioan însuşi se găsea exilat pe insula Patmos (Apoc. l:9), probabil un fel de închisoare a imperiului. Nu este de mirare că, sub presiunile evenimentelor vremii, unii din Biserică începuseră să predice o cale a compromisului (Apoc. 2:14-15, 20), care trebuia combătută repede, mai ales avînd în vedere vremurile şi mai cumplite care trebuiau să vină. Conţinutul cărţii: Cartea are ca scop să-i încurajeze pe cei credincioşi să stea tari în credinţă şi să nu se plece sub presiunea momentului. Autorul ei îi informează pe cititori că în curînd se va produce confruntarea finală dintre Dumnezeu şi Diavol care se va solda cu zdrobirea Diavolului şi biruinţa glorioasă a Mielului lui Dumnezeu. Pînă atunci însă, creştinii sînt îndemnaţi să stea tare şi să se împotrivească Diavolului chiar şi cu preţul vieţii. Ei trebuie să ştie că au fost pecetluiţi cu sigiliul veşniciei şi că vor fi răzbunaţi la venirea Domnului Isus, cînd cei răi vor fi pedepsiţi pe vecie, iar cei credincioşi vor primi cununa răsplătirilor şi intrarea liberă în eternitatea fericită a unirii desăvîşite cu Fiul lui Dumnezeu. Pentru a înţelege bine cartea Apocalipsei, cititorul trebuie să ştie că ea este scrisă într-o formă literară specifică. Ezechiel, Daniel, Isaia şi unii dintre profeţi cuprind şi ei pasaje „apocaliptice\". Acest gen de literatură este caracterizat de elemente profund simbolice prin care se încearcă să ni se transmită cunoştinţe despre realităţi care ne depăşesc în mod normal limitele cunoaşterii noastre bazată pe experienţă şi simţuri. Cu toate că la prima vedere viziunile şi imaginile descrise de Ioan par stranii pentru cititorul modern, cartea se poate înţelege deoarece textul însuşi ne pune la dispoziţie „cheia\" unora dintre simbolurile cărţii (de exemplu: stelele sînt îngeri, sfetnicele sînt Biserici - Apoc l:20 - „curva cea mare\" este Babilonul, iar Ierusalimul ceresc este mireasa Mielului - Apoc 21:9-10). Există patru şcoli de interpretare ale cărţii Apocalipsei: cea preteristă, cea idealistă, cea istoricistă şi cea viitoristă. Luîndu-le pe rînd acestea susţin că:

(1) Preteristă - textul cărţii este simbolic şi legat de evenimentele care au venit asupra Bisericii în secolul I. Astăzi, cartea are doar un caracter documentar, de mărturie a ceea ce s-a întîmplat deja şi din care putem scoate principii veşnic valabile. (2) Idealistă - textul se adresează unor Biserici reale, dar are numai un caracter simbolic, ilustrînd lupta dintre bine şi rău, cu triumful final al binelui. Apocalipsa este redusă la nivelul unei culegeri de fabule. (3) Istoricistă - textul este adresat unor Biserici reale, dar capătă un caracter alegoric în care se poate observa o descriere a istoriei din vremea aceea şi pînă la vremea sfîrşitului. Apocalipsa este transformată într-o carte de istorie „cifrată\" care poate rivaliza cu oricare carte de istorie din şcolile lumii. În dosul simbolurilor pot fi recunoscute: căderea Romei, mahomedanismul, papalitatea, reformaţia, etc. (4) Viitoristă - natura textului şi felul în care trebuie el tălmăcit sînt reglementate de „cheia\" din Apoc. 1:19: „Scrie lucrurile, pe care le-ai văzut, lucrurile care sînt şi cele care au să vină după ele\". Apocalipsa este privită ca o cronică a vieţii creştine din „vremea Bisericii\" şi ca o anunţare a evenimentelor viitoare din perioada sfîrşitului. Spre deosebire de interpretarea istoricistă, această interpretare nu caută să recunoască istoria trecută a lumii în textul Apocalipsei. Ea rezervă descrierile din carte pentru evenimente încă viitoare, care îşi aşteaptă în curînd împlinirea. Majoritatea celor care interpretează „viitorist\" cartea Apocalipsei văd în scrisorile trimise celor şapte Biserici, nu numai nişte epistole cu caracter local, ci descrieri ale unor etape caracteristice prin care va evolua starea creştinismului pînă în vremea sfîrşitului (Apoc. 2 şi 3). Restul cărţii nu s-a întîmplat încă. Evenimentele descrise începînd cu capitolul 4 al cărţii se vor declanşa în preajma sau chiar la cea de a doua venire a Domnului. Capitolul 20 descrie trecerea prin vremea Mileniului spre vremea judecării omenirii, iar ultimele două capitole descriu starea de după judecată, în fericirea eternă a părtăşiei cu Dumnezeu şi cu cerul. Deşi recunoaştem ceva bun în fiecare dintre cele patru feluri de interpretare, noi recomandăm tuturor metoda viitoristă. Ea este cel mai aproape de respectarea spiritului Scripturii şi se armonizează cel mai bine cu ceea ce ştim deja din informaţiile transmise nouă grin intermediul celorlalte cărţi profetice. Vechiul Testament a vestit, în repetate ocazii, venirea unei împărăţii în care „Cineva\", venit din linia împărătească a lui David, va domni la Ierusalim peste Israelul refăcut şi reinstalat în propria lui tară, extinzîndu-şi influenţa domniei lui binefăcătoare asupra tuturor neamurilor lumii. Aceste profeţii sînt atît de clare şi în număr atît de mare, că a încerca să le „spiritualizezi\" pe toate, ar însemna o necinstire a inspiraţiei Duhului Sfînt asupra autorilor lor. Mai există şi acel aspect dublu al lucrării mesianice pe care nu l-au putut înţelege pentru o vreme evreii. Mesia trebuia să vină şi să sufere şi să împărătească. Astăzi, noi ştim că de fapt a fost vorba despre două veniri succesive ale Domnului. Prima dată el a venit în Ierusalim ca să moară pentru păcatele lumii, iar a doua oară se va întoarce în acelaşi Ierusalim ca să-şi instaureze glorioasa Lui împărăţie. Noul Testament nu ne spune cît timp va trebui să treacă între aceste două veniri succesive. El ne dă doar unele evenimente care vor anunţa iminenţa celei de a doua veniri şi declanşarea crizei mondiale care se va sfîrşi cu biruinţa finală a Mielului (Mat. 24:27-31; 2Tes. 2:1-12; 2Tim. 3).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Istoria lumii se desfăşoară între prima şi ultima carte a Bibliei. Geneza ne arată unde au început toate, iar Apocalipsa ne arată unde şi prin ce se vor sfîrşi toate lucrurile. Apocalipsa este o succesiune de serii de „şapte\". Se vorbeşte despre: şapte Biserici (Apoc 1:4, 11), şapte duhuri (Apoc 1:4), şapte sfeşnice de aur (Apoc 1:12), şaptestele (Apoc. 1:16), şapte peceţi (Apoc. 5:1), şapte coarne şi şapte ochi (Apoc. 5:6), şapte trîmbiţe (Apoc. 8:2), şapte tunete (Apoc. 10:3), şapte semne (Apoc. 12:1, 3; 13:13-14; 15:1; 16:14; 19:20), şapte cununi împărăteşti (Apoc. 12:3), şapte plăgi (Apoc. 15:7), şapte potire de aur (Apoc. 15:7), şapte munţi (Apoc. 17:9), şi şapte împăraţi (Apoc. 17:10). Cifra „7\" reprezintă în simbolistica iudaică „perfecţiunea divină\". Cartea Apocalipsa ni-L arată pe Dumnezeu la lucru, în toată desăvîrşirea înţelepciunii Lui, contestat, dar nebiruit, atacat, dar mereu la cîrma istoriei, fără să se grăbească şi fără să întîrzie, conducînd totul spre împlinirea planurilor Lui măreţe şi desăvîrşite. Cartea Apocalipsei poate şi trebuie să fie înţeleasă. Nici o altă carte a Bibliei nu este mai clară în desfăşurarea mesajului ei. Primele cinci capitole descriu prima mişcare a acţiunii prin care Cristos este încununat pe tronul din ceruri. Partea cuprinsă între capitolele 6 şi 20 descrie cea de a doua mişcare a acţiunii spre încununarea lui Cristos ca Domn pe tronul terestru. Finalul cărţii înalţă acţiunea spre apogeul încununării lui Cristos peste toată „noua creaţie\". Cu planul acesta în minte, elementele particulare ale cărţii îşi găsesc repede locul şi semnificaţia. CUPRINSUL CĂRŢII Introducere, 1:1-9 I. CRISTOS - pe tronul cerului a. Fiul Omului între cele şapte sfeşnice, 1:10-20 b. Scrisorile către cele şapte Biserici, 2:1-3:22 c. Tronul slavei şi închinăciunea din cer, 4:1 -5:14 II. Luarea în stăpînire a pămîntului d. Ruperea celor şapte peceti, 6:1-17 O paranteză: Pecetluirea celor 144.000 din Israel, 7:1-8 Mulţimea mlhtuitilor din Necazul cel Mare, 7:9-17 e. Cele şapte trîmbiţe, 8:1-9:21 O paranteză: Ierusalimul în vremea Necazului cel Mare, 10-11 f. Cele şapte personaje, 12-13 (femeia însărcinată, pruncul, balaurul roşu, Mihail, vulturul, fiara, a doua fiară) O paranteză: Pecetluirea celor 144.000, 14:1-5 Vulturul cu Evanghelia veşnică, 14:6-7 Avertismente rmpotriva Minării la fiară, 14:8-13

Motivul pentru Armaghedon, 14:14-20 g. Cele şapte potire, 15-21 O paranteză: Babilonul sub mînia lui Dumnezeu, 17-18 h. Împărăţia de 1.000 de ani, 20:1-6 i. Ultima împotrivire şi osînda lui Satan, 20:7-10 î. Judecata cea din urmă, 22:11-15 III. CRISTOS - domneşte în noua creaţie j. Un cer nou şi un pămînt nou, 21-22

Traduceri moderne ale Bibliei în limba română de dr. Alexa Popovici Istoria traducerilor Bibliei în limba română este una dintre cele mai interesante dovezi ale inspiraţiei Duhului Sfînt în lucrarea pentru luminarea unui popor, pentru apropierea lui de Dumnezeu şi pentru mîntuirea urmaşilor lui Traian şi Decebal — a poporului român. Cuvîntul revelaţiei scrise a lui Dumnezeu a fost gustat ca o pîine, ca o mană cerească, de orice suflet însetat după lumina de sus, care să-i dea imboldul şi călăuzirea pe cărarea vieţii. Cum limba română a fost o limbă în continuă dezvoltare şi prefacere, era natural ca şi Biblia să fie tradusă din timp în timp în limbajul comun, evoluat cu scurgerea vremii şi a generaţiilor. Din această cauză avem foarte multe traduceri în limba română. Scrierea în limba română înainte de 1858, adică pînă la domnitorul Alexandru I. Cuza, era cu caractere cirilice. Aşadar, şi traducerile Bibliei pînă la acea dată au fost cu litere cirilice. După anul 1858, Biblia a fost tipărită cu alfabetul roman. Dăm în mod cronologic şi pe scurt traducerile Bibliei sau numai ale unor părţi ale ei. 1. Prima este traducerea din greacă a lui Coresi, un diacon din Tîrgovişte, care avea o tipografie la Braşov, şi el a tradus şi a tipărit Evangheliile Noului Testament. Traducerea lui a fost numită Evangheliarul, şi aceasta a fost a doua carte tipărită în limba română. Prima tipăritură românească a fost Catehismul, care a văzut lumina tiparului probabil în 1544 la Sibiu, iar în 1559 Coresi a tipărit un alt Catehism la Braşov. Evangheliarul a fost una din cele mai importante lucrări ale lui Coresi. Unii dintre istoricii de mai tîrziu explică zelul său pentru Evangheliar prin faptul că acesta ar fi fost o lucrare pentru introducerea protestantismului între români. 2. Evangheliarul din vremea lui Neagoe Basarab, tipărit, după unii istorici, prin 1512, din care au rămas doar cîteva exemplare. Se ştie că acest Evangheliar a servit ca model pentru Evangheliarul sîrbesc. Dacă acest Evangheliar a fost tipărit cu adevărat în 1512, atunci acesta este primul, şi nu cel al lui Coresi. 3. Faptele apostolilor, traduse tot de Coresi din greacă, au fost tipărite la Braşov, probabil în anul 1563. Gh. Creţu, care a descris lucrarea aceasta în 1885, a dat ca dată anul 1570, iar I. Bianu a plasat-o în anul 1563. Un exemplar din traducerea aceasta este în păstrare la Muzeul Naţional de Antichităţi din Bucureşti. 4. Psaltirea, o traducere tot a lui Coresi, tipărită în 1570 tot la Braşov. Un exemplar s-a păstrat la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti. 5. Psaltirea diglotă, slavonă şi română. A fost făcută tot de Coresi şi tipărită la Braşov în 1577. Din ea există două exemplare, unul la Muzeul Naţional de Antichităţi, şi altul la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti. 6. Genesa şi Exodul. Traducerea din greacă a fost făcută de Şerban, fiul lui Coresi, ajutat de studentul Marian şi tipărită la Orăştie prin 1582. Traducerea a făcut parte probabil dintr-un plan al traducerii întregului Vechi Testament. 7. Noul Testament a fost tradus în întregime în limba română de călugărul Silvestru, iar după

moartea lui a fost completat de alţii. Traducerea are o dedicaţie făcută domnitorului George Rakoczy, de Ştefan, arhiepiscop de Bălgrad. A fost tipărit în 1648 la Bălgrad. Se păstrează la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti. 8. Evangheliile, tipărite de Teodosie, mitropolitul Valahiei în 1682 la Bucureşti, cu o dedicaţie prinţului Ioan Şerban Cantacuzino, al Ţării Româneşti. 9. Faptele şi Epistolele, tipărite tot de Teodosie în 1683, la Bucureşti. Dedicaţia este tot pentru Şerban Cantacuzino. 10. Sfintele Scripturi, traduse de Nicolae Milescu şi alţi colaboratori ai lui şi tipărite în 1688 la Bucureşti. Dedicaţia este tot pentru Şerban Cantacuzino. (Din ea au fost luate cele patru Evanghelii şi tipărite la Mănăstirea Snagov, de lîngă Bucureşti, în 1697. Tot din lucrarea aceasta au fost luaţi Psalmii şi tipăriţi separat, sub titlul „Psaltirea\" în 1701 şi 1703, la Buzău.) 11. Noul Testament tipărit de Antim Ivireanu, episcop, apoi mitropolit. A fost tipărit la Bucureşti în 1703. (Din acesta au mai fost tipărite ediţii la Bucureşti, în 1723, 1742, 1750, 1760, 1775; la Râmnic în 1784; la Iaşi, în 1762, 1794; la Blaj, în 1765, 1776. Tot din Noul Testament au fost tipărite Faptele şi Epistolele separat, la Bucureşti, în 1743, 1764, 1774, 1784; la laşi, în 1756, 1791; la Blaj, în 1767.) 12. Sfintele Scripturi, ediţie tipărită de Samuil Micu Clain la Blaj, în 1795. Au fost introduse titlurile pe acţiuni, o adresă către cititori, o introducere, şi o erată. Ediţia aceasta are adăugate şi cărţile apocrife. (Din această lucrare au mai apărut între 1795 şi 1817 următoarele ediţii: Evangheliile, tipărite la Budapesta în 1799 şi 1812; la Blaj, în 1816. Faptele şi Epistolele, la Blaj, în 1802. Psaltirea, la Bucureşti, în 1796; la Movilău în 1796; la Sibiu, în 1799, 1801, 1804, 1805, 1811; la Iaşi, în 1802; la Braşov, în 1807, 1810, 1812; la Budapesta, în 1808; la Blaj, în 1809.) 13. Noul Testament tipărit la St. Petersburg, în Rusia, în anul 1817. Nu ştim cine a fost traducătorul. A fost tipărit în 5000 de exemplare şi ştim că a costat 300 de lire sterline. (Din 1817, traducerea aceasta a fost tipărită parţial în mai multe ediţii dintre care unele au conţinut Evangheliile, iar altele Psaltirea. Astfel, Evangheliile, la Mănăstirea Neamţu, în Moldova, în 1821, 1845 şi 1858; la Iaşi, în 1841, 1854 1859 şi 1862. Psaltirea, la Mănăstirea Neamţu, în 1817 şi 1873; la Iaşi, în 1817, 1818, 1831, 1835, 1842, 1850; la Bucureşti, în 1820, 1852, 1853 şi 1856; la Sibiu, în 1826, 1837, 1841, 1847; la Braşov, în 1827, 1833; la Buzău, în 1832, 1835, 1856, 1860; la Blaj, în 1835; la Chişineu în Basarabia, în 1857; la Paris în Franţa, în 1859.) O altă ediţie a întregului Noul Testament a fost tipărită în 1818 la Mănăstirea Neamţu. 14. Sfintele Scripturi au fost tipărite la St. Petersburg în 1819, într-un tiraj de 500 de exemplare, fără a se indica traducerea, în vremea aceea, un exemplar costa 10 ruble. Noul Testament a fost tipărit şi separat. În 1824 Veniamin Costache a tipărit la Iaşi o ediţie a acestui Nou Testament în trei volume. 15. Evangheliile au apărut la Buzău în 1834, în 6000 de exemplare cu scoarţele foarte ornamentate. Nu ni se indică traducerea.

16. Noul Testament tipărit la Smirna, într-o tipografie a unei misiuni americane în 5000 de exemplare. Ni se indică doar faptul că a fost tipărit la dorinţa episcopilor din Valahia, în anul 1838, după un exemplar dat de aceştia. 17. Vechiul Testament tipărit tot acolo la Smirna de un preot cu numele de Ioan, în 1839. 18. Noul Testament tipărit tot la Smirna, în 1846, şi aceeaşi traducere a fost tipărită la Iaşi în 1847, în 1854 şi în 1857, iar la Bucureşti în 1859. 19. Sfînta Scriptură tipărită la Sibiu în 1858 cu litere mari, fiindcă avea 920 de pagini. Această traducere a apărut într-o altă ediţie la Paris, tot în anul 1858, tipărită de J. Heliade. 20. Noul Testament, ediţia a VI-a (după traducerea tipărită la Smirna, în 1838), tipărit la Bucureşti, în 1859, în 5000 de exemplare. Notă: Cum în toată administraţia de stat au fost introduse literele romane în locul celor cirilice, ediţia aceasta a fost şi ea tipărită cu litere romane. Deci aceasta a fost prima ediţie a Noului Testament tipărită cu litere romane, căci toate ediţiile de Biblii sau părţi ale Bibliei dinaintea acesteia au fost scrise cu litere cirilice. 21. Genesa, tipărită la Bucureşti, în 1859, ca o nouă traducere de Constantin Aristia. Tirajul a fost de o mie de exemplare. 22. Biblia Sacră şi Psalmii. Aceasta a fost făcută după textul din ultima ediţie elenică, recorectată cu privire la unii termeni ebraici arhetipi şi tradusă de Constantin Aristia în 1859, la Bucureşti. 23. Isaia, într-o traducere specială a lui C. Aristia, a apărut la Bucureşti, în 1860. Tirajul a fost foarte restrîns, doar pentru un anumit număr de etimologi. 24. Noul Testament, ediţia a şaptea, după textul Noului Testament tipărit la Smirna. A fost o ediţie tipărită în 1863, la Bucureşti, cu litere romane, cu textul aranjat pe paragrafe. 25. Psalmii, traduşi întocmai după textul original, lucrare tipărită în 1863 la Bucureşti. Traducerea a fost făcută de Keller, un evreu creştin, angajat de Societatea Biblică Britanică pentru Străinătate, şi de Ştefanides, un grec românizat. Lucrarea avea 253 de pagini. 26. Psaltirea, tipărită tot la Bucureşti şi tot în 1863. Ştim că formatul era de 18x11, 5 cm. (Nu cunoaştem cine a fost traducătorul.) 27. Psaltirea. O traducere a lui Ierome din Iaşi, un profesor la Seminarul Ortodox, tipărită la Bucureşti, în 1866, în formatul de 15, 5x11 cm. Avea pe paragrafe însemnări marginale. 28. Noul Testament. A fost tipărit la Bucureşti, în 1867, de Societatea Biblică Britanică şi pentru Străinătate. Formatul era de 15, 5x11 cm. 29. Cartea Psalmilor. O traducere după textul original, a fost o nouă ediţie revizuită de William Mayer din Iaşi. A fost tipărită la Iaşi în 1867, tot în formatul de 15, 5x11 cm şi avea

157 de pagini. 30. Cartea Psalmilor. O nouă ediţie într-un format mai mic, 12x8 cm, a apărut în 1868, cu textul aranjat pe două coloane. Se pare că această ediţie este prima pe două coloane. 31. Evanghelia Populară sau Sacra Scriptură a Noului Testament. Tradusă după originalul elenesc şi însoţită de „Argumente şi reflexiuni morale\", de Ghenadie, episcopul de Argeş. A fost tipărită în 1868 la Bucureşti. Formatul de 19, 5x12, 5 cm. În ediţia aceasta, după fiecare capitol se află notiţele. 32. Sânta Scriptură a Vechiului Testament. O traducere, începută de N. Bălăşescu, un profesor de la Bucureşti, care a reuşit să traducă după un text grecesc. De la Genesa la 2 Samuel traducerea a fost făcută de Ierome, după textul ebraic. Plîngerile şi Ieremia au fost traduse de Ghenadie. Toate celelalte cărţi au fost traduse de F. Dubău şi C. Erbiceanu, după textele greceşti şi latineşti. Cărţile de la 1 Samuel la Maleahi au fost revizuite, înainte de a fi tipărite, de W. Mayer. Toată ortografia s-a bazat pe principiile lui N. Bălăşescu. Lucrarea a fost tipărită în trei volume: primul, terminat în 1865, Genesa-Rut, în 417 pagini; volumul II, terminat în 1867, 1 Samuel-Psalmii, în 534 pagini; volumul III, terminat în 1869, Proverbele-Maleahi în 434 pagini. 33. Noul Testament, o ediţie revizuită de W. Mayer şi tipărită după normele noi din gramatică. A fost tipărit la laşi în 1871 şi avea un format mare, 21x14, 5 cm. Lucrarea de tipărire a fost făcută de Societatea Biblică Britanică şi pentru Străinătate. 34. Sânta Scriptură, ediţie nouă, revăzută după textele originale, pregătită de W. Mayer, iar secţiunea Genesa-Rut a lucrat-o împreună cu Vasile Pallade, un profesor la Iaşi. Ediţia aceasta a fost fără cărţile apocrife, cu textul pe două coloane. 35. Sănta Scriptură, tipărită la laşi, în 1874, fără apocrife, cu textul tot pe două coloane, cu titluri ale textului, şi cu referinţe la subsolul paginii. 36. Sănta Scriptură, tipărită tot la Iaşi şi în acelaşi an, 1874, dar fără referinţele de la subsolul paginii. Ediţia aceasta avea 916 pagini cu un format de 27x19 cm. Ediţia aceasta a fost cunoscută ca Biblia de Iaşi, sau traducerea Niţulescu, şi a fost folosită de baptişti pînă în 1923. Credem că a fost cea mai răspîndită ediţie de Biblie românească. Lucrarea a fost întreprinsă de Societatea Biblică Britanică, şi este prima ediţie care are titluri pe secţiuni. Traducerea era aceea din Biblia de Iaşi din 1874. 38. Psaltirea, tipărită la Viena în 1875 de Societatea Biblică Britanică. 39. Noul Testament. A fost tipărit la Bucureşti în 1875, după textul celui tipărit la Viena în acelaş an. (Alte ediţii au fost tipărite cu acelaşi text în 1897 şi în 1905.) Părţi ale Noului Testament: Evanghelia lui Matei a apărut în 1903, Evanghelia lui Marcu în 1902, Evanghelia lui Ioan în 1904 şi 1906. 40. Psaltirea. O retipărire a Psaltirii publicată în româneşte în 1577 de diaconul Coresi. Lucrarea a fost reprodusă şi avea şi un studiu bibliografic şi un glosar comparativ făcut de Bogdan Petriceicu-Haşdeu. Editura a fost a Academiei Române, Tomul I. Această Psaltire a fost tipărită în 1881, la Bucureşti. Textul avea şi Psalmul 151, urmat de cîteva poeme.

(Titlurile şi Prefaţa au fost datate: Bucureşti 26 dec. 1880, urmînd ortografia din cartea „Cuvente den bătrîni\".) 41. Cartea Psalmilor. O ediţie tipărită la Bucureşti, în 1881, după textul ediţiei de la Viena. Avea 103 pagini, format 12, 5x7, 5 cm. 42. Noul Testament. A fost tipărit cu aprobarea şi binecuvîntarea Sfîntului Sinod al Sântei Biserici Autocefale Ortodoxe Române, la Bucureşti, în 1887. În „Cuvînt înainte\" se spune: „Întru mărirea lui Dumnezeu, celui în treime lăudat şi în zilele Maiestăţii Sale iubitorului de Cristos regelui României, Carol I, sub Arhipăstoria î.P.S. Arhiepiscop şi Mitropolit al Ungro- Vlahiei, primat al României şi Preşedintele S-lui, D.D. Calinic Miclescu\". 43. Noul Testament. A fost tipărit în acelaşi an, 1887, dar într-un format diferit. Lucrarea de tipărire a fost făcută tot la Bucureşti. 44. Psaltirea în versuri de Dosoftei, mitropolitul Moldovei (1671-1686), tipărită la Bucureşti, în 1887. Această psaltire a fost publicată după manuscrisul original şi de pe ediţia din 1673, sub îngrijirea profesorului I. Bianu, în editura Academiei Române. Toţi Psalmii erau versificaţi în versul metric, iar Psalmul 151 a fost redat în proză. 45. Psaltirea Scheiană. Tipărită la Bucureşti, în 1889, după manuscrisul din 1482, sub îngrijirea profesorului I. Bianu, bibliotecarul Academiei Române. (Numele de Scheiană i s-a dat fiindcă a fost găsită în Biblioteca de la Scheia.) Lucrarea aceasta a fost tipărită pe o pagină cu litere cirilice, iar pe pagina opusă cu litere romane. Toată lucrarea s-a extins pe 530 de pagini. 46. Tetravanghelul Diaconului Coresi. Lucrarea a fost retipărită la Bucureşti, în 1889, după ediţia primă din 1560-61, sub îngrijirea arhiereului dr. Gherasim Timus Piteşteanul, cu o prefaţă de C. Erbiceanu. Lucrarea avea 232 de pagini. Textul nu era împărţit pe capitole şi versete. 47. Cele Patru Evanghelii, Matei, Marcu, Luca, Ioan, pentru uzul şcolilor primare urbane şi rurale de ambele sexe. Pe coperta a doua se arătă: „Ediţia conformă textului aprobat de Sântul Sinod al Sântei Biserici Autocefale Ortodoxe Române\". Lucrarea a fost tipărită la Bucureşti, în anul 1893, pe două coloane. 48. Sânta Evanghelie tradusă din limba originală greacă, de dr. N. Nitzulescu. Tipărirea s-a făcut la Bucureşti, în 1895, de către Societatea Biblică Britanică. Lucrarea avea numai cele patru Evanghelii, şi s-a extins pe 185 pagini, cu două coloane. 49. Noul Testament, în întregime revizuit de N. Nitzulescu, tipărit de Societatea Biblică Britanică la Bucureşti, în 1898. Traducerea aceasta a avut cea mai mare răspîndire pînă în 1923. 50. Cartea Psalmilor. O nouă traducere după textul original. Nu cunoaştem numele traducătorului care a făcut-o după textul ebraic. Lucrarea avea 133 de pagini, pe două coloane, şi a fost tipărită de Societatea Biblică Britanică. Formatul a fost de 17, 5x12, 5 cm. 51. Sânta Scriptură, cu titluri, textul pe două coloane şi fără cărţile apocrife. A fost tipărită la Bucureşti, în 1908. După text erau cîteva hărţi biblice. Lucrarea a fost făcută de Societatea

Biblică Britanică. Traducerea a fost identică cu aceea de Iaşi. Formatul era de 21, 5x14 cm. 52. Sânta Evanghelie scrisă de Sft. Matei. Lucrarea avea 78 de pagini, pe două coloane, cu titluri, şi împărţită pe capitole şi pe versete. (În anul 1910, au apărut ediţii uniforme din Marcu pe 78 de pagini, din Luca pe 85 pagini şi din Ioan pe 64 pagini.) Şi această lucrare este opera Societăţii Biblice Britanice. 53. Sfînta Scriptură, într-o traducere nouă făcută de Dumitru Cornilescu, la Bucureşti, în 1923. După ce s-a constatat tot mai mult că Biblia de Iaşi din 1874 a rămas în urmă cu expresivitatea limbii române, prinţesa Calimachi l-a angajat pe Dumitru Cornilescu, un tînăr teolog ce abia a terminat studiile la Facultatea de Teologie din Bucureşti, ca să facă o nouă traducere în limbajul românesc la zi. Traducerea a fost terminată, şi în 1923 ea a văzut lumina tiparului, fiind suportată de Societatea Biblică Britanică. Traducerea aceasta a fost adoptată de toate confesiunile Evanghelice şi este folosită şi astăzi. Textul din traducerea aceasta a fost tipărit în nenumărate ediţii, fie ca Biblie întreagă, fie în părţi, adică separat Noul Testament sau Psalmii etc. Limba traducerii a fost şi este cea literară, astfel că poate fi încă folosită.

Textul Noului Testament şi transmiterea lui Colectarea cărţilor Noului Testament a fost un proces lent din care ne-au rămas puţine urme. Evangheliile şi epistolele au fost scrise în perioade şi locuri diferite şi au fost trimise la destinaţii diferite. Originalele au fost scrise probabil pe papirus, un fel de hîrtie subţire şi fragilă făcută din tulpina plantei de papirus, care creşte în mlaştinile din Egipt şi din Orientul Mijlociu. Ele erau scrise de mînă cu pană şi cu cerneală (3 Ioan 3) şi, de obicei, erau trimise prin mesageri la persoanele sau Bisericile pentru care erau destinate (Rom. 16:1; Efes. 6:21, 22; Col. 4:7-9, 16). Este imposibil de stabilit cînd au fost create primele colecţii ale cărţilor Noului Testament. Copii ale Evangheliilor şi epistolelor trebuie să fi fost în circulaţie la o dată timpurie, în scrierile lui Pavel există frînturi din cuvintele spuse de Isus, deşi acestea s-ar putea să fi fost luate din tradiţia orală şi nu din relatări scrise. „Toate epistolele [lui Pavel]\" sînt menţionate în 2 Petru (3:15, 16) încă înainte de sfîrşitul primului secol, şi ele trebuie să fi fost publicate toate împreună, întrucît nu apar niciodată singure în manuscrise. Pe la mijlocul secolului al doilea, Evanghelia după Luca a fost separată de Faptele şi a fost combinată cu Evangheliile după Matei, Marcu şi Ioan, pentru a prezenta din patru unghiuri viaţa lui Cristos. Iustin Martirul (cca 140) a făcut aluzie la „memoriile apostolilor\", iar Irenaeus (cca 180) a menţionat pe nume cele patru Evanghelii. Tatian (cca 170) le-a combinat în prima armonie a Evangheliilor, numită Diatesaron, care a avut o circulaţie largă în Biserica răsăriteană şi a fost folosită în general pentru citire în public pînă la începutul secolului al cincilea. Celelalte scrieri ale Noului Testament, cunoscute ca epistolele generale (soborniceşti) şi Apocalipsa, nu au constituit de la început un grup fix, deoarece ele nu au apărut într-o ordine uniformă în lucrările celor mai vechi părinţi ai Bisericii. Treptat, ele au fost incluse în colecţia mai mare alături de celelalte, pînă cînd, la începutul secolului al treilea, a fost conturat Noul Testament aşa cum există astăzi. Transmiterea textului Cărţile Noului Testament au fost reproduse la început fie de persoane individuale, pentru a le utiliza ei înşişi, fie de scribi de meserie pentru biserici şi mănăstiri. De obicei, copiile erau făcute cîte una o dată, dar pe măsură ce au crescut cerinţele, probabil că sclavi pregătiţi au transcris mai multe copii simultan, prin dictare, în procesul de transcriere s-au strecurat în manuscrise erori care au fost perpetuate de copişti ulteriori, aşa încît a apărut un număr mare de variante. Pe măsură ce s-au înmulţit copiile, numărul de variante a avut tendinţa să crească, dar însăşi mulţimea documentelor a mărit probabilitatea ca textul original să fie păstrat în cel puţin cîteva dintre ele. De la începutul secolului al doilea pînă la sfîrşitul celui de-al treilea, Biserica a suferit persecuţii intermitente din partea stăpînirii romane. Creştinii erau arestaţi, judecaţi de judecători locali şi condamnaţi la moarte. Deseori Scripturile lor erau confiscate, şi ca urmare multe manuscrise au fost distruse, iar altele au fost deteriorate, făcînd supravieţuirea lor precară. Pe un manuscris al Evangheliilor, datînd din secolul al cincilea, Codex Washingtoniensis (W), se văd urme care arată că a fost copiat din cîteva surse diferite care s- ar putea să fi fost fragmente mai vechi care au supravieţuit devastării ce a însoţit persecuţia iniţiată de Diocleţian (302-311 d.Cr.), în timpul acestei perioade, producerea de manuscrise trebuie să fi fost sporadică şi probabil că multe copii au fost făcute de persoane care aveau prea puţină educaţie sau deprindere de a scrie. Divergenţele majore în textul Noului Testament

datează din perioada dinainte de Constantin şi poate reflecta presiunile şi confuzia care au dominat lumea creştină. Odată cu încetarea persecuţiei în urma victoriei lui Constantin şi cu adoptarea creştinismului ca religie de stat în anul 313 d.Cr., creştinii au început să pregătească texte scripturale pentru folosinţă publică. Constantin însuşi a comandat cincizeci de exemplare ale Bibliei ca să fie distribuite la bisericile mari din cetăţile imperiului. Aceste „ediţii autorizate\" au devenit fără îndoială prototipuri pentru multe manuscrise mai mici, în timp ce alte manuscrise, care s-ar putea să fi fost şi mai vechi, au fost reproduse în mănăstiri şi în comunităţile mai mici. Din secolul al patrulea şi pînă în secolul al doisprezecelea, Noul Testament a fost publicat fie pe porţiuni, cum sînt Evangheliile sau epistolele lui Pavel, fie în volume complete numite pandecte. În acest proces au fost folosite noi materiale de scris. Papirusul era prea fragil pentru a fi folosit în servicii publice sau în bibliotecile mănăstirilor. Scribii foloseau în general vellum, foi subţiri din piele de viţel, sau pergament, confecţionat din piei de miel. Din vremea lui Constantin şi pînă în epoca tiparului, aceste materiale au dominat; hîrtia a fost necunoscută pînă la o dată relativ tîrzie. În ciuda capacităţii mediocre şi a cunoştinţelor limitate ale multor scribi, textul pe care l-au reprodus ei a fost surprinzător de corect. Manuscrisele pe care le aveau la dispoziţie pentru copiere conţineau deseori greşeli. Neatenţia şi prejudecăţile au afectat uneori judecata scribului care a modificat sau a „corectat\" originalul. Pe de altă parte, unii dintre scribii ale căror nume sînt cunoscute din semnăturile lor erau fenomenal de exacţi şi arată prin exactitatea lor uluitoare că s-au străduit să urmeze cu fidelitate originalul. Deşi nici unul dintre ei nu era infailibil, puţini dintre ei au modificat sau au falsificat textul în mod deliberat. Sursele textului În ciuda numeroaselor posibilităţi de eroare, Noul Testament este probabil cea mai demnă de încredere lucrare scrisă care a supravieţuit din antichitate. Pentru reconstituirea textului lui există mai multe resurse decît pentru orice alt document din epoca clasică. Un fragment mic de papirus, Fragmentul Rylands din Evanghelia după Ioan, s-ar putea să fi fost scris la mai puţin de cincizeci de ani de la moartea autorului Evangheliei, în timp ce papirusul Chester Beatty, care a conţinut iniţial o mare parte a Noului Testament, a fost produs în jurul anului 250 d.Cr. Prin contrast, dialogurile lui Platon, lucrările dramaturgilor greci şi poemele lui Virgiliu ne-au parvenit numai prin copii foarte puţine la număr şi care sînt separate de originale prin aproape 1400 de ani. Nu este improbabil ca în viitor să fie descoperit un papirus din primul secol, conţinînd vreo Evanghelie sau vreo epistolă, ducînd astfel textul scris pînă în a doua generaţie a Bisericii creştine. Pentru reconstituirea textului Noului Testament există în prezent cinci tipuri diferite de surse. Prima şi cea mai importantă dintre acestea o constituie manuscrisele care conţin textul grecesc şi care au fost păstrate din vremuri străvechi. Fragmentul Rylands, care a fost menţionat mai sus, o bucată pătrată de papirus cu latura de 4 cm, papirusul Chester Beatty, care conţine porţiuni din Evanghelii, Faptele, epistolele lui Pavel, Apocalipsa şi Papirusul Bodmer, care conţine scrieri ale lui Ioan, datează din secolul al treilea sau mai de mult. Cele mai vechi manuscrise cuprinzătoare sînt Aleph, sau Codex Sinaiticus, aflat acum în British Museum, şi B, sau Codex Vaticanus, aparţinînd Bibliotecii Vaticanului din Roma. Amîndouă au fost scrise în secolul al patrulea şi s-ar putea să fi fost printre copiile pe care le-a comandat Constantin

pentru biserici. Iniţial ele au conţinut întreg Noul Testament, deşi din amîndouă s-au pierdut cîteva pagini. Manuscrisele amintite mai sus aparţin categoriei cunoscută ca „uncială\", numită astfel pentru că textul era scris cu litere mari de peste doi centimetri. Este evident că ele au fost pregătite pentru citirea în public şi au fost copiate cu multă grijă. Din acest motiv textul uncial este socotit în general cel mai demn de încredere. Un al doilea text, numit „cursiv\", a folosit scriere cursivă de mînă. Literele, în loc să fie scrise separat, ca în manuscrisele unciale, erau legate prin ligaturi. Multe manuscrise cursive erau pentru folosinţă privată; altele au fost pregătite pentru citire în public, în general, ele aparţin unei perioade mai tîrzii decît uncialele, începînd cu secolul al zecelea şi pînă în secolul al cincisprezecelea, după introducerea tiparului în Europa, în unele cazuri, ele par să fi păstrat un text paralel cu cel al manuscriselor unciale; majoritatea conţin textul larg răspîndit al Bisericii bizantine. O altă sursă de informaţii o constituie numeroasele „versiuni\" sau traduceri care au fost făcute în perioada de expansiune misionară a Bisericii. Pe măsură ce Evanghelia a fost răspîndită în partea de apus a imperiului roman, unde se vorbea limba latină, şi înspre răsărit, în ţinuturile aramaice din Orientul Mijlociu, Scripturile au fost traduse în latină şi în siriană. Aceste două versiuni s-ar putea să fi fost produse deja în a doua jumătate a secolului al doilea şi s-au bazat pe manuscrise greceşti mai vechi decît oricare manuscris care a supravieţuit pînă acum. Deşi nu este posibil întotdeauna să se stabilească prin traducere care a fost cuvîntul exact folosit în scrierea originală, versiunile redau destul de exact ordinea generală şi conţinutul textului original. Există un mare număr de manuscrise latine care datează din secolul al patrulea pînă în secolul al şaptelea, iar unele sînt chiar mai vechi. Există prea puţină uniformitate Între ele; au existat aproape la fel de multe versiuni cîţi copişti. Explicaţia este că ele au fost produse în mod independent una de alta, sau că prima traducere a fost modificată atît de mult şi copiată atît de neatent încît variantele s-au înmulţit cu repeziciune. Prima alternativă pare mai probabilă, deoarece liderii Bisericii apusene din primele veacuri vorbeau atît greaca cît şi latina şi foloseau într-o mai mare măsură Testamentul grecesc pentru studiu şi pentru învăţătură. Unele dintre manuscrisele vechi, cum este Codex D (Bezae) din secolul al cincilea, erau bilingve, arătînd prin aceasta că persoanele care le-au folosit cunoşteau mai bine latina decît greaca. Proliferarea traducerilor latine a devenit atît de derutantă încît Papa Damasus, în anul 384 d.Cr., l-a însărcinat pe Ieronim să producă o nouă versiune latină standard. Folosind cele mai vechi manuscrise greceşti pe care le-a putut găsi, el a corectat textul latin şi a produs versiunea Vulgata (obişnuită), care continuă să fie Biblia standard a Bisericii romano-catolice. Versiunea siriană veche este reprezentată în principal de două manuscrise ale Evangheliilor: Manuscrisul Curetonian siriac, descoperit de Willian Cureton în British Museum printre nişte manuscrise aduse de la o mănăstire din deşertul Nitrian din Egipt, şi Manuscrisul Sinaitic siriac, care a fost găsit în anul 1892 de două surori, Agnes Lewis şi Margaret Gibson, în mănăstirea Sf. Caterina de la Muntele Sinai. Acesta din urmă este un palimpsest, un manuscris care a fost şters parţial şi rescris. Ambele manuscrise datează din secolul al cincilea, şi multe pasaje din ele se aseamănă mult cu vechile manuscrise latine. Alături de aceste versiuni, ar trebui să notăm şi lucrarea lui Tatian, Diatesaron, prima

încercare de a întocmi o armonie a celor patru Evanghelii, datînd din secolul al doilea. Un fragment descoperit recent arată că Diatesaron exista atît în greacă cît şi în siriacă şi că armonia siriacă era o traducere. A fost folosită pe larg mai ales în Biserica răsăriteană, pînă la începutul secolului al cincilea, cînd Rabbula, episcopul de Edesa (411 d.Cr.), a decretat că bisericile trebuie să folosească cele patru Evanghelii independente, cunoscute sub numele de „Cele separate\". El a patronat versiunea Peshitta, un echivalent siriac al traducerii Vulgata, care este în prezent versiunea oficială a Bisericii siriene. În secolele care au urmat, au fost produse alte versiuni, unele direct din textul grecesc, altele din latină sau siriacă. Versiunea armeniană veche, cunoscută acum numai prin pasaje sporadice care apar într-o versiune armeniană mai nouă, versiunile georgiană, coptică, etiopiana şi gotică au fost produse înainte de începutul secolului al şaptelea. Ele au păstrat asemănări cu textele vechi, dar sînt mai puţin valoroase pentru studiu decît versiunea latină şi cea siriacă. Astăzi există mai mult de o mie de versiuni ale Noului Testament sau ale unor părţi ale lui, dar ele nu afectează caracterul esenţial al textului, care este deja bine conturat. O a treia sursă importantă de cunoştinţe cu privire la textul primar o constituie scrierile părinţilor Bisericii, conducătorii şi învăţătorii creştinismului din primele şase secole, care au folosit pe larg limbajul Noului Testament în predicile şi în cărţile lor. În multe cazuri, referirile sînt doar aluzii; un mare număr dintre ele par să fie inexacte, dar pot fi identificate; în alte cazuri, sînt citate suficient de multe versete consecutive ca să arate clar care a fost textul original, în ciuda faptului că multe dintre aceste „citate\" erau disparate, o parte atît de mare din Noul Testament apare în scrierile patristice încît dacă ar fi pierdute toate copiile Noului Testament, pe baza acestor lucrări textul ar putea fi reconstituit aproape în întregime, cu excepţia cîtorva versete. Armonia dintre aceste aluzii sau citate şi pasajele din diferite manuscrise furnizează indicii valoroase pentru stabilirea datei, locului de origine şi tipului de text pe care îl reproduc. De exemplu, Ciprian, un predicator creştin care a trăit în Africa de Nord în jurul anului 250 d.Cr., a citat pe larg dintr-o versiune latină. Citatele sale corespund îndeaproape cu pasaje din manuscrisul k, un manuscris latin vechi din secojul al patrulea sau al cincilea. Armonia dintre ele arată că manuscrisul k conţine un text care trebuie să fi fost răspîndit pe larg în Africa de Nord pe la jumătatea secolului al treilea şi, prin urmare, este mai vechi decît Vulgata lui Ieronim. „Lecţionarele\" sau colecţiile de texte folosite în închinarea liturgică a Bisericii, păstrează unele pasaje din Evanghelii şi din epistole. Ele sînt mult mai puţin importante decît sursele menţionate anterior, întrucît este evident că sînt incomplete şi întrucît datează în cea mai mare parte din secolul al nouălea sau mai tîrziu, întrucît ele au fost folosite pentru citirea în public a Scripturilor, uniformitatea lor a fost păstrată cu grijă şi ele sînt folositoare pentru identificarea tipului de text pe care Biserica medievală l-a decretat oficial. Cîteva texte disparate au fost găsite scrise pe ostraca, cioburi de lut care au fost folosite de oamenii foarte săraci pentru însemnări. Datorită naturii lor, nu se putea scrie pe ele un text mai mare; este cert că nimeni nu a putut păstra o Evanghelie întreagă sau o epistolă pe ostraca, şi cu atît mai puţin întreg Noul Testament. Ele ne permit să cunoaştem modul în care erau perpetuate citatele populare şi, deşi acestea au fost expuse greşelilor în mai mare măsură decît manuscrisele pregătite cu grijă, uneori ele redau corect pasaje din texte contemporane.

În timpul primelor patrusprezece secole ale erei noastre, Noul Testament a fost transmis prin manuscrise. Majoritatea acestor documente erau în posesia bisericilor centrale mari şi ale mănăstirilor sau în bibliotecile oamenilor bogaţi, deşi nu este imposibil ca oameni de rînd să fi avut copii ale Evangheliilor sau epistolelor, în secolul al cincisprezecelea au avut loc două evenimente care au afectat puternic răspîndirea Noului Testament: inventarea tiparului de către Johann Gutenberg, în anul 1437, şi cucerirea Constantinopolului de către turci, în 1453. Căderea Constantinopolului a dus la dezmembrarea Imperiului Bizantin, care a fost ultimul moştenitor direct al culturii greco-romane. Curtea imperială a fost un centru de cultură greacă, iar biblioteca ei a conţinut cea mai bună colecţie de manuscrise clasice şi biblice din lumea civilizată. Multe dintre acestea s-au pierdut, dar un mare număr au fost transferate la mănăstiri răspîndite în toată Asia Mică; altele au fost luate de învăţaţi care au fugit spre apus, în Europa, unde au reintrodus educaţia greacă în şcolile Bisericii apusene. Renaşterea interesului faţă de greaca clasică a dus la o nouă familiarizare cu Testamentul grecesc, care fusese înlocuit aproape complet de versiunea latină în Apus. Învăţaţii au început să colecteze şi să studieze aceste manuscrise care fuseseră neglijate timp de secole şi au început să discute valoarea lor. Prima carte scoasă de Johann Gutenberg din tiparniţa sa din Mainz, în Germania, a fost faimoasa Biblie latină Gutenberg sau Mazarin, care a apărut în anul 1456. Reproducerea mecanică a textului tipărit a garantat uniformitate, a eliminat posibilitatea erorilor pe scară largă şi a redus costul de producţie, aşa încît oamenii de rînd puteau să aibă copii ale Scripturilor, în timp ce copiile în manuscris ale textului grecesc sau ale traducerilor anterioare au circulat cu zecile, copiile tipărite puteau fi distribuite cu sutele. Interesul nou pentru studiul biblic, care a urmat după răspîndirea pe scară largă a Bibliei, a promovat în secolul al şaisprezecelea reforma protestantă sub conducerea lui Luther, Calvin şi a colaboratorilor lor. Biblia germană a lui Luther a fost un agent plin de putere pentru trezirea şi luminarea compatrioţilor săi.

Popoarele Bibliei Egiptenii Istoria Egiptului a început cam prin anul 3.000 î.Cr., cu cel puţin o sută de ani înainte de vremea lui Avraam. De-a lungul istoriei popoarelor din Orientul Mijlociu, Egiptul şi Babilonul au fost cele două mari centre de putere militară şi politică. În perioada formării lor ca popor, evreii au petrecut 430 de ani în Egipt, majoritatea dintre ei într-o cruntă robie (Exod 12:40). Dumnezeu i-a izbăvit în mod miraculos din această suferinţă prin lucrarea încredinţată lui Moise. Din înşiruirile de neamuri consemnate în cartea Genezei aflăm că Egiptul a fost fondat de Miţraim, unul dintre fiii lui Ham (Gen. 10:6, 13, 14). Vechiul Testament chiar numeşte Egiptul în mod simbolic: Miţraim (1 Cron. 1:8, 11). La puţin timp după sosirea în Canaan (circa 2.000 î.Cr.), Avraam s-a pogorît în Egipt ca să scape de foamete (Gen. 12:10). Tot în Egipt avea să ajungă şi Iosif, după ce a fost vîndut de fraţii lui (Gen. 37:12-36). Tînărul evreu a ajuns apoi să fie înălţat la mari demnităţi (Gen. 41:37-46). El şi-a invitat familia să se strămute în Egipt. După o perioadă de libertate şi prosperitate, evreii s-au înmulţit, transformîndu-se dintr-o familie, într-un popor foarte numeros. Cînd o altă dinastie a aşezat pe tronul Egiptului un alt Faraon, evreii au fost transformaţi într-un popor de sclavi şi supuşi la munci grele (Exod 1:6-14). După ieşirea evreilor din Egipt, puternicul Imperiu Egiptean s-a prăbuşit şi ţara a devenit o putere politică şi militară de mîna a doua. Pe vremea lui David şi Solomon (circa 1.000 î.Cr.), în providenţa divină, slăbiciunea Egiptului le-a înlesnit evreilor să devină o naţiune puternică, cu influenţă asupra întregii lumi civilizate de atunci. Cu Egiptul ne mai întîlnim şi în profeţiile lui Isaia. Marele profet i-a condamnat pe evreii din Iuda care, în loc să se întoarcă cu pocăinţă la Dumnezeu şi să aştepte izbăvirea de la El, se grăbeau să încheie alianţe politice cu Egiptul pentru a scăpa de ameninţarea invaziei Asiriene: „Dar, ocrotirea lui Faraon vă va da de ruşine şi adăpostul sub umbra Egiptului vă va face de ocară.\" Egiptenii au fost un popor politeist cu numeroşi zei. Mulţi dintre ei erau personificări ale forţelor naturii (soarele, Nilul, pămîntul, luna, oştirea cerului, etc). Plăgile trimise de Dumnezeu asupra Egiptului au fost îndreptate cîte una împotriva fiecărei zeităţi a ţării. Din punct de vedere simbolic-spiritual, Egiptul reprezintă imperiul răului şi firea pămîntească. Încrederea lui în suficienţa apelor Nilului pentru prosperitate l-a făcut un simbol pentru firea pămîntească, care nu vrea să depindă de Dumnezeu. Printre tainele Bibliei este şi viitoarea izbăvire a Egiptului din robia stricăciunii şi aşezarea lui în prerogativele binecuvîntărilor Dumnezeieşti (Isaia 19:18-25). Faraonul Egiptului

„Faraon\" a fost denumirea pentru conducătorul suprem al Egiptului. Termenul înseamnă „casă mare\" şi a fost folosit iniţial pentru a desemna locuinţa sau palatul regal. Cu timpul, acest termen a ajuns să fie folosit cu semnificaţia de: „alteţa sa\" sau „majestatea sa\". În mistica egipteană, Faraon era Zeu şi el deţinea cheia comunicării cu dumnezeii cosmici ai universului. Cuvîntul lui avea putere de lege. Întreaga ţară era proprietatea Sa. Cînd murea un Faraon, el trecea în lumea de dincolo ca un fel de stăpîn al celor de dincolo. Egiptenii îşi dădeau o mare silinţă să îmbălsămeze cadavrul Faraonilor şi să-l orneze cu toate bogăţiile care să-i ateste „rangul în viaţa eternă\". Celebrele piramide ale Egiptului şi sarcofagurile de aur şi nestemate ne-au rămas ca dovezi ale acestor strădanii. Nu este de mirare că tot felul de hoţi de morminte au căutat mereu să descopere locul de îngropare al Faraonilor. La cîrma Egiptului s-au succedat un total de treizeci de dinastii. Biblia nu-i pomeneşte de obicei pe faraoni pe nume. Din cercetările arheologice îi putem totuşi identifica pe unii. Iată cîteva împrejurări în care Scriptura îi aminteşte pe Faraonii Egiptului. Cînd Avraam şi Sara au ajuns în Egipt, ei au fost chemaţi la „casa lui Faraon\" (Gen. 12:14- 20). Solomon s-a căsătorit cu fata lui Faraon şi şi-a cîştigat Egiptul ca aliat de nădejde (1 Regi 3:1). Acest Faraon a cucerit mai tîrziu Ghezerul de la canaaniţi şi l-a dăruit ca zestre fetei lui, nevasta lui Solomon (1 Regi 9:16). Împăratul Ieroboam a căutat refugiu la curtea Faraonului Şişac (1 Regi 11:40). Cel mai renumit Faraon din Biblie este însă acela căruia i-a cerut Moise să lase poporul Domnului să părăsească Egiptul. Egiptologii oscilează încă asupra identităţii acestui Faraon. Unii spun că ar fi vorba de Amenotep II (1.450-1.423 î.Cr.), alţii cred că este vorba de Ramses II (1.301-1.234 î.Cr.). Acest suveran al Egiptului s-a încumetat să se împotrivească planurilor lui Dumnezeu. Urmarea semeţiei lui a fost o serie de zece „plăgi\" trimise de Dumnezeu asupra ţării. Faraon nu s-a lăsat înduplecat decît atunci cînd îngerul morţii a ucis pe toţi întîii născuţi de parte bărbătească din ţară, în numărul lor fiind şi fiul lui Faraon (Exod 12:29-33). În ultima parte a vieţii sale, profetul Ieremia a fost tîrît de poporul evreu neascultător în Egipt. Acolo, el a profeţit că Faraonul Hofra va avea soarta tuturor celorlalţi împăraţi care nu s-au supus de bună voie înaintea împăratului Babilonului. Mesajul profetului a sunat ca un cîntec de jale la adresa poporului ales, aflat într-unul dintre cele mai întunecate ceasuri ale istoriei sale (Ier. 44:30). Canaaniţii Cercetările arheologice îi plasează pe canaaniţi ca locuitori pe teritoriul Israelului de astăzi cu cel puţin şase sute de ani înaintea expediţiilor militare ale lui Iosua. Prin comparaţie cu Egiptul, canaaniţii erau un popor subdezvoltat. Totuşi, civilizaţia lor a reuşit să producă un sistem de construcţii fortificate cu ziduri înalte şi masive. Din relatarea Bibliei aflăm despre cetăţi cu numele de: Ierihon, Ai, Lachiş, Hebron, Debir şi Haţor. Canaaniţii au avut o scriere proprie, bazată pe un alfabet specific. Recente descoperiri de

documente canaanite la Ras Shamra în nordul Palestinei au pus la dispoziţia cercetătorilor amănunte interesante despre cultura şi civilizaţia acelor timpuri. Religia canaaniţilor a fost o mărturie a decadenţei şi imoralităţii unei societăţi umane desprinsă de Dumnezeu şi prăbuşită la nivelul animalităţii. Zeii canaaniţilor personificau instinctele animalice ale firii pămînteşti căzută pradă poftelor nesăbuite. Zeul suprem era un fel de personificare a „fertilităţii\" şi a ploii. Această caracteristică era comună şi altor popoare primitive. Numirea de Baal nu este un nume propriu, ci unul generic pentru „Zeu\". În sistemul canaanit politeist existau o sumedenie de „baali\", fiecare dintre ei patronînd o anumită „forţă\". Exista pînă şi un Baal-Zebub, „zeu al muştelor\", căruia i se cerea ajutorul împotriva acestor supărătoare insecte. Sistemul ritual religios al canaaniţilor consta în oficierea unor slujbe la templele răspîndite pe toate înălţimile şi în toate văile ţării. Participanţii la ceremonii celebrau fertilitatea dedîndu-se la orgii dezgustătoare. Nu era lipsită bestialitatea şi abuzurile de tot felul. Uneori, pe altarele păgîne erau sacrificaţi copii. Starea decăzută a canaaniţilor a atras mînia lui Dumnezeu şi hotărîrea Lui de a-i nimici cu desăvîrşire: „Cînd Domnul ţi le va da în mîini şi le vei bate, să le nimiceşti cu desăvîrşire, să nu închei legămînt cu ele şi să n-ai milă de ele. Să le surpaţi altarele, să le sfărîmaţi stîlpii idoleşti, să le tăiaţi pomii închinaţi dumnezeilor lor şi să ardeţi în foc chipurile lor cioplite\" (Deut. 7:2-5). Evreii au invadat Canaanul în anul 1.405 î.Cr., dar n-au distrus în întregime popoarele ţării. De-a lungul istoriei, rămăşiţa de canaaniţi a fost pentru evrei o ispită şi un prilej de atragere înspre idolatrie. Una dintre cele mai mari apostazii a avut loc pe vremea împăratului Ahab şi a soţiei sale Izabela (1 Regi 16:29-33). Dumnezeu l-a trimis atunci pe proorocul Ilie ca să întoarcă poporul la Sine (1 Regi 18:16-40). Filistenii Filistenii au fost o naţiune tribală crudă şi curajoasă care a trăit în sud-vestul Palestinei, pe coasta Mării Mediterane. Numele lor se traduce prin „imigranţi\". Uneori, ei au fost numiţi şi „poporul mării\", migrînd probabil spre Palestina din insula Creta sau Caftor (Gen. 10:14; Amos 9:7). Influenţa lor asupra lumii de atunci a fost suficient de mare pentru ca întreg ţinutul Canaanului să primească numele de Palestina („ţara filistenilor\"). În Biblie, filistenii sînt menţionaţi cu proeminenţă în două perioade istorice distincte: pe vremea lui Avraam (aproximativ 1.900 î.Cr.) şi pe vremea împăraţilor Saul şi David (aproximativ 1.200-1.000 î.Cr.). Filistenii din timpul lui Avraam au fost un neam de oameni paşnici şi domoli. Sistemul lor politic administrativ avea în frunte un împărat, Abimelec, care-i conducea dintr-o cetate- capitală (Gen. 26:1, 8). Mai tîrziu, filistenii au ajuns numeroşi, expansionişti şi cruzi. Ei şi-au organizat teritoriile ocupate în cinci regate locale, grupate într-un fel de confederaţie. Iată numele celor cinci regate: Ascalon, Asdod, Ecron, Gat şi Gaza (Iosua 13:3; Judec. 3:3). Dintre judecători,

Samson a rămas celebru prin vitejia arătată de el în luptele cu filistenii (Jud. 13-16). În timpul lui Eli, filistenii au încercat să cucerească toată ţara evreilor. Rezistenţa depusă de aceştia a fost firavă, filistenii reuşind să captureze pînă şi „chivotul Domnului\" (1 Sam. 4:1-22). Pe vremea lui Samuel, filistenii au distrus cetatea Silo, care servise ca centru de închinăciune al evreilor. Asuprirea exercitată de ei asupra evreilor a fost suficient de mare pentru a-i face pe cei din seminţia lui Dan să-şi părăsească vatra dăruită de Dumnezeu şi să se strămute în nordul Palestinei. Ameninţarea filisteană a fost motivul pentru care evreii au cerut de la Domnul un împărat care să-i unească şi să-i conducă în luptă. Pe vremea celor dintîi împăraţi ai lui Israel, filistenii aveau arme puternice de fier, în timp ce evreii se luptau încă cu praştii şi arcuri (1 Sam. 13:19-22). Saul, cel dintîi împărat al Israelului, şi fiii săi, au căzut pe cîmpul de luptă într-o astfel de bătălie cu filistenii (1 Sam. 31:1-4). Cel de al doilea împărat al lui Israel, viteazul David, s-a luptat şi el cu filistenii, biruindu-i de data aceasta şi punînd capăt dominaţiei lor asupra evreilor (1 Cronici 18:1). Împăraţii din Israel şi Iuda au mai avut de luptat din cînd în cînd cu filistenii, dar acestea au fost conflicte minore. Există prea puţine detalii pentru a putea reconstrui sistemul religios al filistenilor. Biblia menţionează cîteva zeităţi din sistemul lor politeist: Dagon, Astarteea şi Baal Zebub. Existau temple la Gaza (Jud. 16:21, 23-30), Asdod (1 Sam. 5:1-7) şi Ecron (2 Regi 1:1-16). Lui Dagon i se aduceau jertfe de către toţi domnitorii filistenilor (1 Sam 16:23), iar bărbaţii care plecau la luptă obişnuiau să poarte la gît „miniaturi ale chipurilor idoleşti\" (2 Sam. 5:21). Nebucadneţar, împăratul Babilonului, şi-a extins dominaţia asupra întregii lumi cunoscute de atunci. El a cucerit şi cetăţile filistenilor, iar pe locuitori i-a deportat pe alte meleaguri ale imperiului. Aceasta a fost ultima referinţă despre acest popor pe paginile istoriei. Hetiţii În anul 1906 d.Cr., profesorul Hugo Winkler din Berlin a început excavaţiile arheologice la Bogazkoi, localitate aşezată la 145 km de Ancara, în Turcia. La scurt timp, lumea avea să afle uimită că a fost descoperită fosta mare capitală a imperiului hetit (Exod 33: 2; Deut. 7:1; 20:17; Iosua 3:10; 24:11; 2 Cronici 1:17). Hetiţii au fost un popor care a prosperat în Asia Mică şi în regiunile învecinate între anii 1.900 şi 1.200 î.Cr. Timp de multe secole, problema existenţei acestui neam a fost contradictorie. Contestatarii Bibliei au pretins că menţionarea acestui neam pe paginile Scripturii este o dovadă a caracterului „fantezist\" şi mitologic al cărţii. Cercetările arheologice moderne au dat însă dreptate încă o dată Bibliei. Toate glasurile critice au fost reduse la tăcere, cînd săpăturile au scos la iveală ruinele capitalei imperiului hetit: Hatusa. Iniţial aşezaţi în nordul Siriei de astăzi, hetiţii s-au răspîndit apoi spre sud. Biblia ni-i prezintă ca locuitori ai Canaanului pe vremea în care Avraam a venit în ţară. Cînd a murit Sara, Avraam a cumpărat un loc de îngropare în ogorul lui Efron, hetitul (Gen. 2:16). Unul dintre fiii lui Isaac, Esau, şi-a luat două neveste hetite (Gen. 26:34). Cîteva secole mai

tîrziu, hetiţii sînt enumeraţi în rîndul celor şapte neamuri pe care evreii trebuiau să le nimicească în Canaan (Exod 3:8; Deut. 7:1-2). Pe vremea lui David, hetitul Abimelec i-a fost tovarăş credincios de pribegie cînd fugea ca să- şi scape viaţa de sub ameninţarea lui Saul (1 Sam.26:6). Urie, hetitul, bărbatul lui Batşeba, a fost trimis la moarte de David, atunci cînd împăratul încerca să-şi ascundă păcătuirea lui cu această femeie (2 Sam. 11:14, 15). Pe vremea lui Solomon, împăratul a călcat porunca lui Dumnezeu şi şi-a luat o nevastă hetită pentru a încheia o alianţă durabilă cu acest străvechi popor (1 Regi 11:1, 2). Hetiţii aveau un sistem religios politeist, ca şi celelalte popoare ale vremii. Mulţi din zeii lor au fost împrumutaţi din sistemele religioase ale egiptenilor şi babilonienilor. Influenţa hetiţilor a corupt naţiunea lui Israel dinăuntru. Poarta deschisă de Solomon a adus în Israel idolatria deşănţată şi naţiunea s-a îndepărtat de închinarea către Dumnezeul cel adevărat (1 Regi 11:9- 13). Fenicienii Fenicienii au locuit o fîşie îngustă de pămînt în nord-vestul Palestinei, pe ţărmul Mării Mediterane, împărţită acum între Liban şi Siria. Odinioară, fenicienii ocupau teritorii mai întinse în Canaan, dar invazia evreilor, sub conducerea lui Iosua (1.380 î.Cr.), i-a înghesuit într-o margine a mării. Limitaţi teritorial de apele mării şi de lanţul muntos al Libanului, fenicienii au devenit vajnici călători şi cuceritori ai întinderilor de ape. Exploratorii fenicieni au fondat o serie întreagă de colonii de-a lungul coastelor Mării Mediterane şi au funcţionat ca veritabili cărăuşi ai mării, înlesnind comerţul şi comunicaţiile. Acest neam şi-a cunoscut culmea de glorie între anii 1.050 şi 850 î.Cr. (Ezechiel 27:8, 9). Cu porturi minunate ca Tir şi Sidon şi cu o nesecată cantitate de lemn (cedru, brad şi pin), fenicienii au devenit repede mari meşteri în construirea de corăbii. Pentru că israeliţilor nu le prea plăcea să meargă pe mare, fenicienii au devenit parteneri naturali de afaceri cu cei din Israel. Hiram din Tir, prieten cu David şi cu Solomon, i-a ajutat pe evrei să-şi construiască şi întreţină o flotă comercială (1 Regi 9:26-28). Religia fenicienilor nu era altceva decît o extensie a religiilor canaanite. Şi sistemul lor de închinare mergea pînă la sacrificarea de copii. Zeii erau şi de parte bărbătească şi de parte femeiască, avîndu-l ca patron suprem pe acelaşi Baal. Căsătoria lui Ahab cu fenicianca Izabela a prăbuşit Israelul în idolatrie, împăratul Ahab i-a îngăduit soţiei sale să aşeze preoţi ai lui Baal în poziţii cheie din administraţie (1 Regi 18:19). Mai tîrziu, Solomon s-a închinat şi el lui Astarteea, zeiţa Sidonienilor (1 Regi 11:5). Una dintre cele mai interesante profeţii din Biblie a fost rostită de Ezechiel împotriva Tirului şi Sidonului (Ezec. 26:1-21). La vremea cînd şi-a rostit el profeţia, Ierusalimul era dărîmat, iar cetăţile feniciene erau în plină glorie. Nimeni n-ar fi crezut că cele rostite de Ezechiel se vor întîmpla întocmai. A venit însă vremea lui Nebucadneţar şi a asediului ridicat de el împotriva celor două bogate cetăţi. Locuitorii cetăţii s-au refugiat pe o insulă din apropierea coastei şi se credeau în siguranţă acolo, întrucît nu avea corăbii, Nebucadneţar s-a gîndit însă la un plan

care părea imposibil: între ţărm şi insulă să fie construit un drum pe uscat. Toată oastea a primit ordin ca să dărîme tot ce era de dărîmat şi să arunce totul în mare. Rînd pe rînd, aşa cum prevestise Ezechiel, zidurile, turnurile şi casele Tirului au fost dărîmate şi aruncate în mare. N-a fost însă de ajuns. Atunci au răzuit pămîntul pînă au dat de stîncă şi vatra cetăţii a ajuns „o stîncă goală\" (Ezec. 26:14). Cînd au isprăvit, Nebucadneţar a trecut pe uscat şi a jefuit toate comorile fenicienilor. Foarte interesant este şi faptul că în spatele semeţiei Tirului, Duhul lui Dumnezeu îl deconspiră şi-l osîndeşte pe însuşi Lucifer, heruvimul îngîmfat care şi-a pierdut poziţia din slavă şi a fost aruncat pe pămînt. Capitolele 26 şi 27 din cartea lui Ezechiel sînt pline de taine şi revelaţii divine. Un corespondent al profeţiei lui Ezechiel îl găsim şi în Isaia 23:1-18. Cetăţile feniciene Tir şi Sidon sînt menţionate şi în Noul Testament. Domnul Isus a vindecat în acest ţinut o fetiţă stăpînită de demoni (Mat. 15:21-28), iar primii creştini au misionat aici intens, cînd au fost alungaţi din Ierusalim (Fapte 11;19). Apostolul Pavel a trecut şi el de multe ori prin Tir şi Sidon (Fapte 15:3). Asirienii Asirienii s-au ivit pe scena lumii din valea fertilă, aflată între Tigru şi Eufrat, din porţiunea de nord a Mesopotamiei, în anul 1300 î.Cr., Asiria a învins Babilonul şi şi-a întins dominarea şi asupra Mesopotamiei de sud. Prin această mişcare strategică, Asiria a devenit o putere imperială majoră. Tăria ei a durat aproximativ 700 de ani, cu apogeul între anii 850 şi 650 î.Cr. Asirienii sînt socotiţi şi astăzi cel mai crud popor care a dominat vreodată lumea civilizată. Stăpînirea asiriană s-a răspîndit şi a fost întreţinută printr-un climat extraordinar de teroare. Cetăţile care nu li s-au supus de bunăvoie au fost trecute prin ascuţişul săbiei, arse în foc, dărîmate, iar oamenii capturaţi au fost jupuiţi de vii. Basoreliefurile scoase de sub ruine de arheologi, îi arată pe asirieni scoţînd ochii prizonierilor, tăindu-le mîinile, trăgîndu-i în ţeapă, clădind veritabile piramide de capete şi torturînd fără milă copiii. Din pricina sălbăticiei lor, asirienii şi-au atras ura tuturor neamurilor. Resentimentul colectiv este ilustrat cum nu se poate mai bine de atitudinea profetului Iona. Un Dumnezeu care se preocupă de salvarea cetăţii asiriene Ninive este peste puterea de înţelegere şi acceptare a acestui patriot evreu. Nu este de mirare că el a preferat să fugă de misiunea divină încredinţată (Iona 1:1-3) şi că s-a amărît de moarte cînd Dumnezeu a cruţat cetatea vinovată (Iona 4:1-3). Întreaga carte a profetului Naum este şi ea dedicată Asiriei. De data aceasta nu mai este vorba despre izbăvire, ci despre nimicire. Asirienii n-au preţuit şansa pocăinţei şi răutatea lor le-a atras în final o teribilă pedepsire din partea Domnului: „Vai de cetatea vărsătoare de sînge, plină de minciună, plină de silnicie şi care nu încetează să se dedea la răpire!...” (Naum 3:1). Trecuseră de 4 ori 40 de ani de la vestirea lui Iona. Relatarea vizionară a lui Naum este o veritabilă cronică „cinematografică\" a distrugerii definitive a Asiriei. Cînd vorbea Naum, predicţiile lui păreau incredibile şi irealizabile, dar în 612 î.Cr. babilonienii şi mezii au format o coaliţie şi au împlinit judecata rostită de Dumnezeu asupra Asiriei. Puterea asiriană a urgisit şi Israelul, în anul 722 î.Cr., împăratul asirian Şalmanazar a asediat

Samaria, capitala Israelului de nord. Cînd a căzut cetatea, mii de evrei au fost deportaţi în teritorii asiriene. A fost o lovitură cruntă din care Israelul de Nord nu şi-a mai revenit niciodată. Zece seminţii ale lui Israel au fost smulse din vatra strămoşească şi au dispărut complet din istorie. Cele două seminţii din Sud, sub numirea de regat al lui Iuda, au simţit şi ele teribila muşcătură asiriană, împăratul Ahaz s-a supus împăratului asirian Tiglad Pilezer şi a cerut protecţie. Acest lucru s-a întîmplat în ciuda protestelor profetice ale lui Isaia care a condamnat din răsputeri această mezalianţă. Sub tutela asiriană, Ahaz a trebuit să plătească bir şi să adopte o seamă de practici religioase păgîne (2 Regi 16). Asiria avea o religie naturalistă care personifica forţele naturii. În afara Zeului patron, şarpele inelat „Asur\", asirienii se mai închinau şi lui Şemac, zeul soarelui, lui Sin, zeiţa lunii şi lui Hadad, zeul tunetului, împotriva acestei religii idolatre s-au ridicat glasurile unei pleiade de profeţi (Isaia 10:5, 6; Ezechiel 16:28; Osea 8:9). Babilonienii Babilonul a fost un extraordinar imperiu păgîn, răsărit în primul plan al istoriei lumii din porţiunea sudică a văii fertile dintre Tigru şi Eufrat. Regatul Babilonului a ocupat la început o fîşie îngustă de pămînt cu o lăţime maximă de 67 de kilometri, mărginită la nord de Asiria, la vest şi la sud de pustiul Arabici, iar la Sud-Est de golful Persic. Prestigiul Babilonului a urcat şi a coborît de mai multe ori de-a lungul istoriei relatate în Vechiul Testament. În perioada lui timpurie, Babilonul a fost condus de un anumit Hamurabi (1792 -1750 î.Cr.). Acest om a fost un bun conducător militar şi un geniu administrativ. El a organizat societatea după un cod strict de legi scrise, multe dintre ele asemănătoare cu prescrierile din legislaţia biblică. Cam prin acea perioadă a părăsit Avraam oraşul Ur, aflat în sudul Babiloniei (Gen. 11:27-32). Istoria Babilonului este o înşiruire de conflicte neîntrerupte cu Asiria, puternicul vecin de la nord. Cam prin 1270 î.Cr., asirienii au devenit mai puternici decît babilonienii şi au făcut să amuţească pretenţiile de mărire ale regatului aflat la gurile celor două mari fluvii. Situaţia aceasta s-a păstrat timp de şase sau şapte secole. În anul 605 î.Cr. a ajuns însă împărat în Babilon un om remarcabil, numit Nebucadneţar. În cei patruzeci şi doi de ani ai domniei lui, Babilonul şi-a clădit un imperiu colosal care se întindea de la Nord-Vestul Mării Mediterane pînă la porţile Egiptului, pînă la Marea Roşie şi pînă la Golful Persic. Îndelungata şi extraordinara dominaţie mondială exercitată de Nebucadneţar asupra lumii de atunci este amintită de cîteva ori în cărţile Bibliei (2 Regi 24:10-17; Daniel 1:1-3; etc.) În anul 586 î.Cr. oştile lui Nebucadneţar au cucerit şi dărîmat Ierusalimul. Cetăţenii regatului lui Iuda au fost strămutaţi în Babilon ca robi (2 Cronici 36:6-13). Această tragedie a fost împlinirea avertismentelor profeţilor Ieremia şi Ezechiel. Dumnezeu hotărîse să cureţe poporul Său de zgura idolatriei în cuptorul amar al robiei (Ier. 27; Ezec. 23:17-21). Din punct de vedere religios, Babilonul practica un politeism tolerant, în care fiecare zeu major îşi avea un templu măreţ, construit într-un anume oraş. Zeii lor patronau soarele, luna, aerul, ploaia, iubirea, războiul şi bolile. Ceremoniile lor religioase implicau procesiuni fastuoase şi elaborate, cu diferite ordine preoţeşti, cu magicieni, ghicitori în stele, vrăjitori şi divinatori, a căror îndeletnicire era citirea viitorului şi păzirea imperiului de forţele

ameninţătoare ale spiritelor rele. Babilonul poate fi numit un imperiu al magiei. Ţara era condusă de un împărat, dar acesta se afla sub totala dominaţie a magicienilor şi vrăjitorilor sfetnici. Nici o hotărîre şi nici un eveniment important nu se punea la cale fără consultarea calendarelor „astrologice\". Zodii astrale şi zile favorabile dominau prezicerile cititorilor în stele. Literatura Bibilonului ne pune la dispoziţie o legendă despre facerea lumii. Zeul Marduk ar fi creat tot ce se vede din trupul mort al unei zeiţe cu numele Tiamat. Extraordinara putere a Babilonului este scoasă în evidenţă de visul lui Nebucadneţar în care acest imperiu era simbolizat de capul de aur (Daniel 2:37-45). Puterea Babilonului s-a frînt în anul 539 î.Cr. cînd cetatea a fost cucerită de mezi. Isaia şi Ieremia vestiseră de mult această pedeapsă (Isaia 14:22; 21:9; 43:14; Ier. 50:9; 51:37). Cel ce măsoară şi cîntăreşte inimile oamenilor hotărîse aceasta (Daniel 5:24-31). Perşii Se pare că perşii se trag dintr-un popor care a emigrat prin anul 2.000 î.Cr. din dealurile actualei Rusii şi s-a oprit să locuiască în partea de nord a Mesopotamiei şi de-a lungul ţărmului de sud al Mării Negre. Vechea Medie se afla în ceea ce este astăzi partea de Nord-Vest a Iranului, la Vest de Marea Caspică. Cirus cel Mare, cel dintîi împărat al Imperiului Persan, i-a unit mai întîi pe mezi şi perşi, iar apoi a cucerit Babilonia şi Asiria, devenind cea mai dominantă putere a antichităţii. După cucerirea Babilonului în anul 539 î.Cr., Cirus le-a dat voie evreilor să se reîntoarcă în patria lor străbună şi le-a înlesnit chiar să-şi reconstruiască şi Templul (2 Cronici 36:22, 23). Astfel a luat sfîrşit captivitatea în care-i tîrîse Nebucadneţar după căderea Ierusalimului în anul 586 î.Cr. (2 Cronici 36:17-21). Probabil că dintre toate popoarele care au trăit în partea superioară a Tigrului şi Eufratului, mezii şi perşii au avut cea mai mare influenţă asupra vieţii eveilor. Profetul Isaia scrisese despre Cirus, pe care îl numeşte din partea Domnului: „Robul Meu\". La vremea cînd scrisese Isaia, Cirus nici nu apăruse măcar la orizontul istoriei (Isaia 45:1, 4). Pe cînd slujea la curtea Babilonului, profetul Daniel a prezis faptul că imperiul va cădea pradă în mîinile medo-persanilor (Dan. 5). Ceea ce s-a şi întîmplat întocmai. Acelaşi lucru fusese anunţat cu aproape o sută de ani mai înainte şi de profetul Ieremia: „Domnul a aţîţat duhul împăraţilor Mediei; căci aceasta este răzbunarea pentru Templul Său\" (Ier. 51:1-64). Persanii au avut un sistem legal riguros. Daniel pomeneşte în cartea sa despre „legea mezilor şi perşilor\" (Dan. 6:8, 9). Caracterul specific al acestei legislaţii era că o lege nu putea fi revocată niciodată. Cartea Esterei este o cronică în care citim evenimente de la curtea împăratului Ahaşveroş, sau Xerxes, din secolul cinci dinainte de Cristos. Din citirea ei ne putem da seama de obiceiurile şi moravurile timpului. Între naţiunile care s-au impus pe scena lumii, Persia este renumită pentru frumuseţea şi măreţia cetăţilor construite. Iată cîteva nume: Persepolis, capitala ceremonială a imperiului, a fost o etalare a splendorilor arhitectonice ale vremii; Ecbatana, capitala imperiului Mezilor, a devenit un oraş de vacanţă pentru persani; Susa a fost mai întîi capitala Blamului şi a devenit

apoi capitala politică şi administrativă a Imperiului Persan. Toate acestea zac astăzi sub un strat gros de pămînt. Gloria lor a dispărut. Doar arheologii, ca nişte corbi ai carcaselor istoriei, mai scormonesc pe ici şi colo, descoperind cînd o bibliotecă de plăcuţe de lut, cînd rămăşiţa unui zid înalt de zeci de metri. Persia străveche s-a aflat în teritoriul modernului Iran. Populaţia acestei ţări nu se recunoaşte una cu lumea arabă, ci păstrează încă melancolia orgolioasă a prestigiului şi slavei imperiului de altădată. În conjunctura politico-militară de azi, Iranul rămîne o umbră ameninţătoare şi va fi în sfîrşitul de veac profetic un aliat al lui Gog, în nimicitoarea invazie asupra Israelului (Ezechiel 38:5). Grecii Grecia s-a ridicat ca putere predominantă pe scena lumii cam pe la sfîrşitul perioadei de timp acoperite de relatările Vechiului Testament. Grecii au exercitat o mare influenţă în modelarea vieţii din Israel. De asemenea, cultura greacă a pavat drumul pentru răspîndirea Evangheliei şi a creştinismului în primul secol de după moartea şi învierea lui Cristos. Sub conducerea unuia dintre cei mai mari conducători de oşti din istoria lumii, Alexandru Macedon (336 - 323 î.Cr.), imperiul grecilor s-a extins asupra întregii Asii Mici, asupra Egiptului şi a ajuns în India. Grecii au dominat lumea prin forţă şi prin cultură. Procesul de răspîndire a civilizaţiei greceşti în ţările cucerite poartă numele de „elenism\" sau „elenizare\" (derivat de la „Helenas\" = Grecia). Limba greacă a devenit în scurt timp limba dominantă în toate ţările. Chiar şi după ridicarea puterii imperiale a Romei, Grecia a dominat lumea prin cultură. Istoricii spun astăzi că: „Roma domina lumea prin forţă, dar Atena domina Roma prin rafinament, arte şi filosofic\". Pentru evrei, „elenizarea\" a însemnat un atentat la identitatea naţională şi religioasă. Antioch Epifaniu a dus obrăznicia de cuceritor atît de departe încît a intrat călare în Templu, a spurcat locaşul de închinăciune aducînd o turmă de porci înăuntru şi a aşezat în Sfînta Sfintelor o statuie păgînă. După o perioadă de adînci suferinţe, orgoliul naţional a răbufnit violent şi evreii s-au scuturat de sub jugul grecesc prin răscoala numită „a Macabeilor\". Evreii au cunoscut apoi o scurtă perioadă de libertate, curmată de invazia Legiunilor romane. Grecii au lăsat în Israel urme adînci. Ţinutul din Nord-Estul ţării a găzduit mulţi colonizatori greci, care au format zece cetăţi. Provincia s-a numit: „Decapolis\". În Ioan 12:20 găsim scris că: „Nişte greci din cei ce se suiseră să se închine la praznic, s-au apropiat de Filip şi i-au zis: „Domnule, am vrea să vedem pe Isus\". Această întîmplare a fost semnul care i-a anunţat Domnului Isus declanşarea „ceasului\" stabilit de providenţa divină pentru moartea Sa (Ioan 12:23-29). În Noul Testament, termenul „grecii\" se referă, prin extindere, la toţi oamenii influenţaţi de cultura greacă şi care trăiau între graniţele fostului imperiu (Marcu 7:26). Ţinînd seama de acest lucru, înţelegem de ce apostolul Pavel împărţea lumea de atunci în iudei, Greci şi barbari (sau oameni necivilizaţi de influenţa Atenei). Apostolul Pavel a fost un cercetător al civilizaţiei greceşti, un familiarizat cu poezia greacă (Tit 1:12) şi cu jocurile Olimpice (numite la început Jocurile Istmice\"). Clădind pe imagini cunoscute de toţi, apostolul descrie viaţa creştină folosind metafore sportive: „luptă\", „alergare\", „alergare după rînduieli\", „supunerea

la tot felul de înfrînări\", „cununa de biruitor\", etc. Unul dintre cele mai simbolice momente ale relatărilor din cartea Faptele Apostolilor este confruntarea dintre apostolul Pavel şi înţelepţii filosofi ai Atenei. Dincolo de dialogul omenesc, s-au înfruntat atunci două concepte filosofice despre lume şi viaţă. Cei prezenţi au avut de ales între vorbăria sterilă şi batjocoritoare a căutărilor omeneşti şi ascultarea de porunca divină, care oferea tuturor viaţa pe calea pocăinţei şi credinţei în Cristos (Fapte 17:15-34). Dominaţia mondială a grecilor a fost anunţată dinainte de profetul Daniel în tălmăcirea visului lui Nebucadneţar şi în celelalte viziuni ale lui (Dan. 11:3-35). Romanii Romanii şi-au pus amprenta - întunecoasă sau luminoasă - peste toată lumea civilizată de azi. În profeţia dăruită de Dumnezeu lui Nebucadneţar (Daniel 2), chipul uriaş, care însuma succesiunea de imperii ale puterii omeneşti aşezate cronologic pînă la instaurarea împărăţiei lui Mesia, debuta cu Babilonul şi sfîrşea cu Roma, „Babilonul\" ultimului veac apocaliptic. Epoca pe care o trăim azi este încadrată de Dumnezeu sub pecetea Romei. Cetatea Roma a fost înfiinţată în anul 750 î.Cr., dar nu a căpătat pondere imperială decît cîteva secole mai tîrziu, prin victorii militare covîrşitoare asupra cartaginezilor din nordul Africii şi asupra Grecilor. Romanii au fost un popor războinic şi metodic. Sistemul lor de Legiuni a îngenunchiat lumea, iar sistemul lor birocratic de evidenţe contabile a pus stăpînire peste tot ce se mişca în imperiu, în vremea Noului Testament, puterea romană era deja întronată ca stăpînă a lumii. Evenimentele Noului Testament sînt datate în funcţie de Cezarul roman aflat în viaţă. Cristos s-a născut pe vremea lui August (Luca 2:1). Răstignirea Sa a avut loc pe vremea lui Tiberiu (Luca 3:1). Martirajul lui Iacov, fratele lui Ioan, s-a produs pe vremea lui Claudiu (Fapte 11:28; 12:1, 2). Apostolul Pavel a cerut ca să fie judecat de Nero (Fapte 25:11). Cucerirea şi distrugerea Ierusalimului (70 d.Cr.) a fost executată sub comanda generalului Titus, care avea să fie proclamat mai tîrziu împărat, întregul Nou Testament se desfăşoară pe fundalul prezenţei copleşitoare a Imperiului Roman. Providenţa divină a folosit existenţa acestui imperiu pentru răspîndirea Evangheliei mîntuitoare a Domnului Isus Cristos. Romanii au stăpînit toate malurile Mării Mediterane şi au instaurat „pax Romana\", un climat de pace şi prosperitate colectivă. Ameninţarea Legiunilor a ţinut popoarele într-un fel de linişte forţată şi bună convieţuire. Militarii romani au fost celebrii constructori de drumuri. Roma a conceput o reţea pietruită care lega cetatea de toate punctele importante ale Imperiului. Pe aceste veritabile artere, „cetatea eternă\" era alimentată continuu cu sîngele economic stors din provinciile Imperiale. Se spunea că: „Toate drumurile duc la Roma\". Cezarii au impus un sistem monetar unic care a înlesnit comerţul şi au inventat un sistem bancar şi de credit care a revoluţionat economia. Flota comercială a Romei ajungea în toate porturile lumii, înlesnind schimburile de oameni, veşti şi produse. Pacea, libera circulaţie în provincii, drumurile excelente, rutele marine şi cetăţenia romană privilegiată, i-au îngăduit lui Pavel să călătorească extraordinar de mult şi de repede pentru a răspîndi Evanghelia şi pentru a înfiinţa Biserici. Creştinii au avut Biserici chiar şi în Roma

(Rom. 1:7). Puterea imperială a Romei a ignorat la început mişcarea creştină. Situaţia s-a schimbat însă tragic odată cu venirea lui Nero la domnie. Cultul Cezarului-Zeu a văzut în închinarea către Omul-Dumnezeu Isus Cristos un rival de temut. Ca să-i poată persecuta, Roma a început să-i învinuiască pe creştini de toate relele care se petreceau în Imperiu, începînd cu răzvrătirile izolate şi sfîrşind cu fenomenele naturale nefaste, interpretate drept supărări ale zeilor jigniţi de practicile creştinilor. Cu Nero au început marile valuri de persecuţie a creştinilor din primele secole. Mulţi au fost arestaţi şi li s-au confiscat averile. Majoritatea din ei au sfîrşit ca martiri, fie în arenele Coliseumului, luptînd cu fiarele sălbatice, fie ca torţe vii, folosite pentru iluminarea nocturnă a petrecerilor animalice din grădinile patricienilor romani. Fără a fi cucerit vreodată din exterior, Imperiul Roman a început treptat să slăbească şi a dispărut din istorie, prăbuşindu-se din interior. El s-a frînt mai întîi în două: Imperiul Roman de Apus cu capitala la Roma şi Imperiul Roman de Răsărit, cu capitala la Constantinopole. Această împărţire a avut o influenţă epocală asupra Bisericii. După ce Constantin a dat libertate creştinilor, acordînd chiar statut preferenţiar Bisericii, creştinismul oficial s-a „măritat\" cu puterea politică, devenind „Catolic\" (general, mondial). Conducătorul oficial al Bisericii a fost instaurat Papa, iar Vaticanul a devenit capitala religioasă a lumii. Împărţirea Imperiului în ramura apuseană şi ramura răsăriteană, l-a determinat pe Cezarul de răsărit să-şi smulgă supuşii de sub autoritatea Romei. Un „Conciliu\" al Bisericii convocat de urgenţă la Constantinopole a analizat situaţia, a „anatemizat\" Biserica Romei, denunţînd-o ca apostată, şi a înfiinţat Biserica „Ortodoxă\" (dreapta credinţă). Născută din motive politico- administrative, această ramură a Bisericii oficiale n-a fost niciodată o mişcare militantă de mase. Ortodoxia a păstrat mereu mai mult un caracter de identitate colectivă, decît unul de spiritualitate biblică sau de convingeri personale. Planul profetic, revelat de Dumnezeu lui Nebucadneţar şi Daniel, proclama că „piatra\" instauratoare de împărăţie mesianică va lovi în „picioarele de lut şi fier\". Comentatorii sînt unanim de acord că această ultimă înfruntare de care se vorbeşte este aceea dintre Imperiul Roman şi Cristos. Unii susţin că această înfruntare s-a şi produs, iar răspîndirea Bisericii pe rămăşiţele Imperiului Roman este astăzi împlinirea profeţiilor mesianice. Alţii susţin că înfruntarea este încă de domeniul viitorului şi că se va da între o formă „revitalizată a Imperiului Roman\" („Piaţa Comună\" sau „Casa Comună a Europei\"), şi Cristos, la cea de a doua Sa venire.

Împărăţia lui Dumnezeu Între toate popoarele lumii, Dumnezeu a avut şi are un popor al Său, o mărturie văzută a Împărăţiei Sale. Prin Împărăţia lui Dumnezeu însă nu se înţelege împărăţia poporului Israel sau împărăţia Bisericii. Împărăţia despre care vorbesc profeţii se va instaura plenar atunci cînd Dumnezeu însuşi va locui cu supuşii Săi şi va reinstaura ordinea şi sfinţenia primordială. Va fi o domnie a dreptăţii şi a harului, o perioadă prevestită de profeţii Vechiului Testament şi proclamată de Domnul Isus la începutul misiunii Lui pămînteşti: „S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie (Marcu 1:14-15). Neputinciosul Israel şi şovăielnica Biserică nu pot instaura împărăţia, ci o aşteaptă doar şi se roagă pentru ea: „Tatăl nostru care eşti în ceruri... vie Împărăţia Ta...” (Luca 11:1-4). „Luna va fi acoperită de ruşine şi soarele de groază; căci Domnul oştirilor va împăraţi pe muntele Sionului şi la Ierusalim, strălucind de slavă în faţa bătrînilor Lui\" (Isaia 24:23). „În vremile de pe urmă, muntele Casei Domnului va fi întemeiat tare, ca cel mai înalt munte, se va înălţa deasupra dealurilor, şi popoarele vor veni grămadă la el. Neamurile se vor duce cu grămada la el şi vor zice: „Veniţi, haidem să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui! Căci din Sion va ieşi Legea, şi din Ierusalim Cuvîntul Domnului.\" „El va judeca între multe popoare, va hotărî între neamuri puternice, depărtate. Din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug, şi din suliţele lor cosoare; nici un neam nu va mai trage sabia împotriva altuia, şi nu vor mai învăţa să facă război\" (Mica 4:1-3). Venirea Domnului Isus pe pămînt a însemnat oferirea Împărăţiei (Luca 4:17-21; Mat. 12:28). Poporul de atunci a refuzat această ofertă şi Dumnezeu Şi-a amînat planul Împărăţiei mesianice, făcînd loc „tainei\" de care vorbeşte apostolul Pavel: „vremea Bisericii\" (Efes. 3:1- 21). În forma embrionară, toate dimensiunile Împărăţiei sînt prezente acum în viaţa Bisericii: Cristos stăpîneşte în inimile celor născuţi din nou, Duhul Sfînt ne călăuzeşte în Legea cea nouă, sîntem făcuţi părtaşi naturii dumnezeieşti, trăim standardul de sfinţenie al împărăţiei, etc. Din acest punct de vedere, vremea Bisericii poate fi privită ca o avanpremieră a Împărăţiei. Din punct de vedere spiritual, adunarea credincioşilor este: „Basileia\" (Împărăţia), iar Cristos este „Basileous\" (Împăratul). Instaurarea Împărăţiei în toată splendoarea şi autoritatea ei mondială nu se va face decît la cea de a doua venire a Domnului Isus Cristos. În clipa aceea lumea se va afla în cea mai teribilă încleştare militară: Armaghedonul. „Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa\" (Mat. 24:21-22). Atunci, evreii îl vor întreba pe Domnul Isus: „De unde vin aceste răni pe care le ai la mîini? şi El le va răspunde: „În casa celor ce Mă iubeau le-am primit\" (Zah.13:6). Dumnezeu va răscumpăra atunci pe Israel din „alunecarea\" despre care vorbeşte Pavel (Rom. 9-11), şi se va împlini ce scrie Zaharia:.Atunci voi turna peste casa lui David şi peste toţi locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare şi de rugăciune, şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns, îl vor plînge, cum plînge cineva pe singurul lui fiu, şi-L vor plînge amarnic, cum plînge cineva pe un întîi născut\" (Zah. 12:10).

Mileniul Prin Mileniu se înţelege că înainte de Judecata de la urmă şi de intrarea în veşnicie, Cristos va reveni pe pămînt şi va domni împreună cu sfinţii Săi pentru o perioadă de o mie de ani (Apoc. 20:1-10). Învăţătura despre „Mileniu\" nu trebuie confundată cu gruparea „Milenistă\" a „Martorilor lui Iehova\". Aceşti „prooroci mincinoşi\" fac tragica eroare de a se crede evrei, fără a practica „tăierea împrejur\", şi creştini, fără a crede în divinitatea Domnului Isus Cristos. În limbaj teologic, învăţătura despre Mileniu se numeşte „Chiliasm”, de la termenul „Chilios\", „o mie\" în limba greacă. Chiliasmul a fost singura interpretare escatologică predominantă din Biserica primului secol şi a revenit în primul plan al interpretărilor escatologice începînd cu secolul nouăsprezece. După ce Constantin cel Mare a transformat creştinismul în religie de Stat, pentru a se putea alinia cu pretenţiile politice ale Imperiului, Biserica oficială a schimbat interpretarea escatologică, adoptînd „amilenismul\". Această interpretare îngăduia Bisericii să fie folosită de Stat în pretenţiile lui de dominare, sugerînd că ea trebuie să domnească „acum\", în Numele lui Cristos. Cruciadele şi încreştinările masive forţate au fost doar două urmări tragice ale acestei concepţii. Prima încercare de instaurare a „Mileniului\", prin puterea armelor, s-a petrecut sub Carol cel Mare sau Charlemagne. A doua încercare i-a aparţinut lui Napoleon, iar cea de a treia a încercat-o Hitler, cu cel de al treilea „Reich\". Cuceririle Reformei din secolul XVII şi progresul tehnologic din secolele XVIII şi XIX au insuflat omenirii un entuziasm nemărginit şi o credinţă nemăsurată în posibilităţile omenirii de a progresa şi de a făuri „raiul pe pămînt\". În acest context economic, Biserica a adoptat „postmilenismul\", care pune în sarcina Bisericii să misioneze şi să militeze pentru „marea trezire dinaintea revenirii lui Cristos\". Se crede că în urma acestei întoarceri în masă a omenirii la Dumnezeu, Biserica va făuri o mie de ani de pace şi prosperitate prin Evanghelie. Concepţia Postmilenistă a fost zdruncinată profund de declanşarea celor două războaie mondiale, care au arătat că omenirea este în mod fundamental rea şi incapabilă să folosească cuceririle tehnice spre bine. De ce este nevoie de învăţătura despre „Mileniu\"? Mai întîi pentru că o treime din profeţiile Vechiului Testament îşi aşteaptă încă împlinirea (Ier. 3:17-18; 30:9; 31:1, 35-40; 32:40-42; 33:14; Ezec. 37:22-28; 39:25 Osea 1:11; Zah. 12:3-10; 14:8-9, 16-19; Rom. 11:25-31). Majoritatea cărţilor profetice se încheie cu vestirea unei vremi viitoare glorioase pentru Israel. Numai revenirea Fiului lui David va reface această domnie (Fapte 15:13-18). Fără Mileniu, aceste profeţii sînt sau ratate sau inutile. În al doilea rînd, după învierea Sa glorioasă, Domnul Isus a stat de vorbă cu ucenicii Săi timp de 40 de zile despre „Împărăţia lui Dumnezeu\" (Fapte 1:3-8). Printre exponenţii „Chiliasmului\" din primul secol amintim pe:Irineu, episcop de Gaul în anul 177 d.Cr., pe Papias, pe Tertulian, pe Barnabas, pe Iustin Martirul, pe Hippolitus şi pe Cyprian.

Dintre cei mai cunoscuţi teologi susţinători ai învăţăturii despre Mileniu amintim pe: Franz Delitzch, Charles Spurgeon, D.L. Moody, C.I Scofield, J. Sidlow Baxter, Billy Graham, Jerry Farwell, Warren W. Wiersbe. Toate conferinţele profetice majore din ultimul secol s-au declarat categoric în favoarea credinţei că, după Răpirea Bisericii, Cristos va reveni în slavă şi va domni timp de o mie de ani pe pămînt.

Religia evreilor Altarul Numele de altar vine dintr-un derivat al cuvîntului latin: „altus\" (înalt). Prin altar se înţelege orice loc sau construcţie situată deasupra nivelului înconjurător şi destinată să găzduiască aducerea de jertfe sau de tămîie, închinate unei anumite zeităţi. Forma şi dimensiunile altarelor au variat mult de la popor la popor şi de la religie la religie, în închinăciunea evreilor, altarele au fost simple şi fără trepte: „Să-mi ridici un altar de pămînt, pe care să-ţi aduci arderile-de-tot şi jertfele de mulţumire, oile şi boii. În orice loc în care Îmi voi aduce aminte de Numele Meu, voi veni la tine, şi te voi binecuvînta.\" „Dacă-Mi vei ridica un altar de piatră, să nu-l zideşti din pietre cioplite; căci cum îţi vei pune dalta în piatră, o vei pîngări. Să nu te sui la altarul Meu pe trepte, ca să nu ţi se descopere goliciunea înaintea lui\" (Exod 20:24-26). După alungarea din Eden, prima referinţă despre căutarea omului de a relua contactul cu Dumnezeu este menţionată în Gen. 4:26:.Atunci au început oamenii să cheme Numele Domnului\". Altarele au fost parte indispensabilă din închinăciunea către Dumnezeu. Noe a zidit un altar imediat după ce a părăsit corabia în care supravieţuise potopului (Gen. 8:20). Avraam a zidit altare la Sihem (Gen.l2:7), la Betel (Gen. 12:8) şi pe muntele Moria (Gen. 22:9). Isaac a zidit un altar la Beer-Şeba (Gen. 26:25). Iacov a înălţat şi el un altar la Betel (Gen. 35:7). Moise a zidit un altar la Refidim (Exod. 17:15) şi altul la Horeb (Exod 24:4). Facerea Cortului sau construirea Templului nu a însemnat renunţarea la închinarea personală prin zidirea de altare. Iosua a înălţat un altar pe muntele Ebal(Iosua 8:30), Ghedeon la Ofra (Jud. 6:24), Samuel la Rama (1 Sam. 7:17), Saul la Micmaş (1 Sam. 14:35), Ornan (1 Cron. 21:26), iar profetul Ilie a dres altarul de pe muntele Carmel (1 Regi 18:31-35). Noul Testament aminteşte de 21 de ori despre altar, în învăţătura creştină, închinăciunea nu se mai face în forme ceremoniale, ci „în Duh şi în adevăr\" (Ioan4:19-24). Rugăciunea Din punct de vedere spiritual, rugăciunea este „respiraţia sufletului\". Ea poate exista ca un dialog între creatură şi Creator, ca o petiţie îndreptată spre tronul harului sau ca o proclamare entuziastă a măreţiei lui Dumnezeu. Biblia ni-i prezintă pe oameni îndeletnicindu-se cu rugăciunea dintr-o pornire lăuntrică conştientă, care urmăreşte să spargă limitele firii pămînteşti în care am fost închişi după căderea în păcat. În Eden, primii oameni vorbeau nemijlocit cu Dumnezeu în părtăşia pe care o aveau „în răcoarea zilei\" (Gen. 3:8). După alungarea din Eden, Abel şi Cain au căutat să reia legătura cu Dumnezeu prin aducerea de jertfe pe altare (Gen. 4:3, 4). Din adîncul prăbuşirii lor, oamenii

au început „să cheme Numele Domnului\" (Gen. 4:26). Specificul rugăciunilor practicate de evrei a fost: sinceritatea, claritatea şi caracterul personal. Poporul Domnului nu a practicat „repetiţia monotonă şi fără sens\" a descîntecelor („ Să nu bolborosiţi aceleaşi vorbe, ca păgînii, cărora li se pare că, dacă spun o mulţime de vorbe, vor fi ascultaţi\" - Mat. 6:7). Una dintre ocaziile care a scos cel mai bine în relief diferenţa dintre rugăciunile practicate de poporul Domnului şi rugăciunile paginilor a fost confruntarea dintre proorocul Ilie şi proorocii lui Baal pe muntele Carmel (1 Regi 18:24, 26-29, 36-37). Un aspect aparte al rugăciunilor îl constituie „cîntările de laudă\" înălţate de anumiţi copii ai lui Dumnezeu în ocazii deosebite. Aceste cîntări au fost rugăciuni inspirate direct de Duhul Sfînt şi au devenit ocazii în care Dumnezeu S-a descoperit mai mult pe Sine oamenilor şi le-a comunicat direct voia Sa. Iată o listă incompletă a „cîntărilor\" din Biblie: Exod 15:1-21 - Cîntarea lui Moise. Numeri 21:17 - Cîntarea Israelului pentru apa din stîncă. Deuter. 32:1-43 - Cîntarea lui Moise la graniţele Canaanului. Judecători 5:2-31 - Cîntarea biruinţei lui Debora şi Sarac. 1 Samuel 2:1-10 - Cîntarea Anei, mama lui Samuel. 2 Samuel 22:2-51 - Cîntare de izbăvire înălţată de David. Isaia 5:1-6 - Cîntarea Prea Iubitului despre via Lui. Isaia 26:1 - Cîntarea profetică pe care o vor cînta evreii în noul Ierusalim. Isaia 53:1-12 - Cîntarea de jale a evreilor după ce se vor întoarce la Mesia. Ezra 3:11 - Cîntarea de laudă la reaşezarea temeliei Templului. Luca 1:46-55 - Cîntarea fecioarei Maria. Luca 1:68-79 - Cîntarea lui Zaharia. Apocalipsa 5:9, 10 - Cîntarea cea nouă cîntată de cei „24 de bătrîni\". Apocalipsa 14:3 - Cîntarea celor 144.000. Apocalipsa 15:3, 4 - Cîntarea celor răscumpăraţi în sîngele Mielului. Sigur că în aceeaşi categorie cu cîntările trebuie incluşi şi Psalmii. Ei sînt rugăciuni în care suflarea patosului uman se întrepătrunde cu „suflarea Duhului Sfînt\", producînd mîngîiere, îmbărbătare şi iluminare divină. Lectura lor exercită asupra sufletului un efect binefăcător, care nu şi-a pierdut peste ani din putere. Tăierea împrejur „Tăierea împrejur\" sau „Circumciziunea\" este o operaţie chirurgicală prin care se îndepărtează parţial sau în întregime pielea care înfăşoară organul sexual al bărbatului. Dumnezeu a poruncit această practică lui Avraam, ca un semn al legămîntului (Gen. 17:9-14). Obiceiul mai este întîlnit şi la alte popoare, dar originalitatea actului practicat de evrei stă în faptul că trebuie îndeplinit exact în ziua a opta de la naştere, adică exact atunci cînd viteza de coagulare a sîngelui este cea mai ridicată din toată durata vieţii. Dumnezeu a rînduit lucrul acesta cu mult înainte ca ştiinţa medicală să-i descopere rostul. Şovăiala lui Moise de a-şi tăia împrejur copilul era cît pe ce să-l coste viaţa (Exod 4:23-26). Toţi bărbaţii care se converteau la Iudaism trebuiau să fie tăiaţi împrejur (Gen. 34:8-17).

Cu toate că a devenit parte din Legea mozaică, tăierea împrejur a fost neglijată total în perioada celor 40 de ani de pribegie prin pustia Sinai. Lucrul acesta scoate şi mai mult în evidenţă îndepărtarea acelei generaţii de Dumnezeu şi justificarea lui Dumnezeu în pedepsirea lor cu moartea. Practicarea tăierii împrejur a fost reluată pe vremea lui Iosua (Iosua 5:1-8). Toţi bărbaţii care se născuseră în pustie au fost tăiaţi împrejur, după porunca Domnului. Moise şi profeţii au explicat simbolul tăierii împrejur ca o atitudine de ascultare şi de supunere a inimii faţă de Domnul: „Şi atunci inima lor netăiată împrejur se va smeri şi vor plăti datoria fărădelegilor lor\" (Lev. 26:41, 42; Deut. 10:16). Profetul Ieremia îi descrie pe evreii timpului ca oameni „cu urechile netăiate împrejur\" (Ier. 6:10) şi „cu inima netăiată împrejur\" (Ier. 9:26). În vremea Noului Testament, în biserica creştină a izbucnit o criză pe tema tăierii împrejur. Unii dintre creştinii care susţineau că neamurile convertite trebuiau să se facă mai întîi evrei şi numai apoi să beneficieze de mîntuirea adusă de Cristos s-au dus la Antiohia şi au cerut ca toţi cei din adunare să fie tăiaţi împrejur. Ei spuneau: „Dacă nu sînteţi tăiaţi împrejur după obiceiul lui Moise, nu puteţi fi mîntuiţi\" (Fapte 15:1, 2). Pavel şi Barnaba s-au împotrivit acestor oameni în public şi controversa iscată de ei a dus la convocarea unui consiliu al Bisericii la Ierusalim (Fapte 15:6-29). În timpul dezbaterilor, Petru a spus că a insista asupra necesităţii tăierii împrejur pentru aceia ce-L primesc pe Cristos înseamnă a pune asupra lor „un jug, pe care nici părinţii noştri, nici noi, nu l-am putut purta\" (Fapte 15:10-11). Concluzia presbiterilor şi apostolilor din Ierusalim a fost că, în Noul Legămînt, mîntuirea este oferită de Dumnezeu prin har şi prin credinţă. Apostolul Pavel avea să întărească şi mai mult această învăţătură scriind despre Avraam, „tatăl tuturor celor tăiaţi împrejur\", că a fost socotit neprihănit de Dumnezeu prin credinţă, cu mult înainte ca să primească tăierea împrejur (Rom. 4:9-12). Apostolul Pavel vorbeşte şi despre o „tăiere împrejur a lui Cristos\" (Col. 2:10), Înţelegînd prin aceasta moartea ispăşitoare pe cruce, prin care Cristos „a osîndit păcatul în firea pămîntească\" (Rom. 8:3) şi a nimicit vinovăţia noastră la Calvar (Col. 2:14). Singurele lucruri esenţiale în creştinism rămîn astfel: credinţa, pocăinţa şi naşterea din nou, prin care căpătăm o nouă fire dumnezeiască (Efes. 2:14-18). Punerea mîinilor Oamenii comunică între ei nu numai prin cuvinte, ci şi prin gesturi. O strîngere de mînă arată încredere, învoială şi tovărăşie. Un semn cu pumnul strîns înseamnă ameninţare. Unul dintre cele mai întîlnite gesturi din paginile Bibliei este „punerea mîinilor\". Care este semnificaţia acestui gest? Mesajul primordial al „punerii mîinilor\" asupra cuiva sau asupra a ceva este „identificarea\". Cel mai clar text despre aceasta se găseşte în avertismentul dat de apostolul Pavel lui Timotei: „Să nu-ţi pui mîinile peste nimeni cu grabă: şi să nu te faci părtaş păcatelor altora: pe tine însuţi păzeşte-te curat\" (1 Tim. 5:22). Ideea textului este că cine-şi pune mîinile peste altul, se identifică cu el şi cu evoluţia lui viitoare. Identificarea dintre două persoane poate fi în multe domenii: identificare în binecuvîntare,

identificare în destin, identificare în slujire, identificare în părtăşia la aceeaşi atitudine din partea lui Dumnezeu. Ţinînd cont de aceste realităţi, trebuie să înţelegem că „punerea mîinilor\" din Biblie are şi ea semnificaţii diferite. Avraam şi ceilalţi patriarhi şi-au pus mîinile asupra urmaşilor lor pentru a-i binecuvînta şi a-i face părtaşi aceleiaşi chemări şi aceloraşi promisiuni primite din partea lui Dumnezeu (Gen. 27:27). Ajuns în Egipt, bătrînul Iacov nu s-a sfiit să-l binecuvinteze pe Faraon (Gen. 47:7). Acelaşi Iacov şi-a aşeazat mîinile pe capetele copiilor născuţi lui Iosif în Egipt pentru a-i identifica cu sine şi pentru a-i înfia (Gen. 48:8-20). La „Sărbătoarea Ispăşirii\", Aaron, ca Mare Preot, făcea un transfer simbolic de vinovăţie. El trebuia să pună mîinile pe capul ţapului de Azazel, să mărturisească peste el toate păcatele lui Israel, şi apoi să-l alunge în pustie (Lev. 16:20-34). Tot o astfel de identificare este descrisă şi în procesul aducerii jertfei de ardere de tot (Lev. 1:4). Leviţii au fost acceptaţi ca reprezentanţi ai evreilor în slujirea preoţească atunci cînd toţi cei din poporul lui Israel şi-au pus mîinile asupra lor, identificîndu-se astfel cu ei (Lev. 8:10). În Noul Testament, liderii bisericii din Antiohia şi-au pus mîinile peste Pavel şi Barnaba, dîndu-le astfel autoritatea lor în slujirea la care-i chemase Domnul (Fapte 13:2, 3). Cei dintîi diaconi au fost promovaţi în slujire alături de presbiteri şi apostoli prin punerea mîinilor (Fapte 6:6). Apostolul Pavel îi aminteşte lui Timotei că printr-o procedură asemănătoare fusese şi el promovat în lucrare alături de presbiterii Bisericii (1 Tim. 4:14). La înălţarea Sa la cer, Domnul Isus şi-a ridicat mîinile asupra ucenicilor şi i-a trimis în marea lor misiune de răspîndire a Evangheliei (Luca 24:50-51). Din mîinile Lui, pe care se aflau semnele cuielor, a venit asupra ucenicilor puterea şi autoritatea în lucrare. Cu această autoritate apostolică, cei doisprez/ece au săvîrşit lucrări asemănătoare cu acelea ale Domnului: „Prin mîinile apostolilor se făceau multe semne şi minuni în norod\" (Fapte 5:12; 12:12). Punerea mîinilor se mai practică şi ca un simbol al iertării şi al vindecării celui neputincios (Mat. 9:18; Fapte 9:17; 28:8; Iacov 5:14; Marcu 16:18). Punerea mîinilor s-a mai folosit şi pentru primirea noilor convertiţi în sînul Bisericii (Fapte 8:16-17; 9:17; 19:6). Cele 10 porunci După ce Şi-a scos poporul din robia Egiptului şi mai înainte ca să-i ducă în ţara făgăduită, Dumnezeu i-a aşezat pe evrei sub autoritatea „teocratici\", dîndu-le la Sinai, Constituţia neamului: „cele 10 porunci\" (Exod 20:1-17). Niciodată nu au fost scrise principii mai valabile pentru sănătatea spirituală şi socială a oamenilor ca acestea. Cele 10 porunci au fost aşezate în piatră de însuşi degetul lui Dumnezeu (Exod 31:18). „Decalogul\" (cele zece cuvinte\" - în limba greacă) se împarte în două seturi de porunci. Primele patru reglementează relaţia noastră pe verticala transcendentală, cu Dumnezeu, iar următoarele şase reglementează comportamentul nostru pe orizontală, în relaţiile interumane.

Iată cum poate fi rezumat conţinutul celor zece porunci: 1. Crede şi încrede-te numai în Dumnezeu (Exod 20:3, 4). 2. Închină-te numai lui Dumnezeu (Exod 20:5, 6). 3. Nu folosi numele lui Dumnezeu cu uşurătate, ci dă-l toată cinstea (Exod 20:7). 4. Odihneşte-te în ziua de Sabat şi gîndeşte-te la Dumnezeu (Exod 20:8-11). 5. Respectă-ţi şi ascultă-ţi părinţii (Exod 20:12). 6. Să nu ucizi (Exod 20:13). 7. Fii credincios bărbatului sau soţiei tale (Exod 20:14). 8. Nu-ţi însuşi ceea ce aparţine altuia (Exod 20:15). 9. Nu minţi (Exod 20:16). 10. Fii mulţumit cu ceea ce ai (Exod 20:17). Toate codurile legale ale lumii „civilizate\" au fost aşezate pe temelia principiilor exprimate în cele 10 porunci. Cine le-a respectat, L-a respectat intuitiv pe Dumnezeu şi s-a respectat pe sine. Cine le-a călcat, s-a călcat pe sine în picioare şi a distrus climatul sănătos al societăţii. 1.300 de ani după darea Legii pe Sinai, Domnul Isus a reactualizat valabilitatea principiilor cuprinse în cele 10 porunci, spunînd în predica de pe munte: „Să nu vă închipuiţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, cîtă vreme nu va trece cerul şi pămîntul, nu va trece o iotă sau o frîntură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întîmplat toate lucrurile\" (Mat. 5:17-18). Poziţia creştinului faţă de Legea lui Moise este reglementată de „împlinirile\" aduse de viaţa şi lucrarea mîntuitoare a lui Cristos. Noul Testament ne prezintă Biserica drept o comunitate de oameni mîntuiţi prin har, în sîngele ispăşitor al lui Cristos. Asupra acestor credincioşi, trecuţi prin moarte împreună cu Cristos, Legea nu mai are nici o putere de acuzare (Rom. 7:1-6; Gal. 2:1-18). Aceasta nu înseamnă însă că ea îşi pierde valoarea sau importanţa. Apostolul Pavel ne spune că Legea a fost şi rămîne importantă (Rom. 7:7-25). Pentru creştini, mărturia celor 10 porunci este vitală, şi iată de ce: I. Ea continuă să ne păzească de păcat, punîndu-ne necurmat înainte standardul de sfinţenie divină. II. Ea ne convinge de starea noastră de păcat şi păcătoşenie, îndreptîndu-ne necurmat spre iertarea oferită de Dumnezeu prin Cristos. III. Ea ne determină să ne ţinem strînşi tare de Cristos, arătîndu-ne mereu că nu avem în noi înşine resurse suficiente să împlinim în mod desăvîrşit cele 10 porunci. Deşi nu ne poate mîntui şi îndreptăţi înaintea lui Dumnezeu, Legea ne rămîne o oglindă în care ne putem vedea cu claritate caracterul, „un îndrumător\" (pedagog) spre Cristos (Gal. 3:24) şi o mărturie a sfinţeniei divine. Este important să vedem care a fost părerea Domnului Isus despre prevederile celor 10 porunci. Dacă vom citi cu atenţie, vom înţelege că, departe de a le desfiinţa, El le-a adîncit, ducîndu-le la nivelul energiilor puse la dispoziţia noastră de naşterea din nou şi de prezenţa Duhului Sfînt în inimile noastre. Decalogul

Exod 20:3 „Să nu ai alţi Dumnezei afară de Mine\" Exod 20:4 „Să nu-ţi faci alţi dumnezei\" Exod 20:7 Să nu iei în deşert Numele Domnului\" Exod 20:8 Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti\". Exod 20:12 „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta\". Exod 20:13 Să nu ucizi\". Exod 20:14 „Să nu preacurveşti\". Exod 20:15 „Să nu furi\". Exod 20:16 „Să nu mărturiseşti strimb\". Exod 20:17 „Să nu pofteşti\". Dar Eu vă spun... Matei 4:10 „Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti\" Luca 16:13 „Nici o slugă nu poate sluji la doi stăpîni\". Matei 5:34 „Să nu juraţi nicidecum; nici pe cer, pentru că este scaunul de domnie al lui Dumnezeu.\" Marcu 2:27, 28 „Sabatul a fost făcut pentru om, nu omul pentru Sabat; Fiul Omului este Domn chiar şi al Sabatului\". Marcu 7:9-12 „...nu-l mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl sau pentru mama sa\". Matei 5:22 „Ori şi cine se mînie... va cădea sub pedeapsa judecăţii\". Matei 5:28 „Cine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui\". Matei 5:40 „Oricui vrea să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa\". Matei 12:36 „Oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor\". Luca 12:15 „Vedeţi şi păziţi-vă de orice fel de lăcomie de bani\". Orice legislatură modernă ar face foarte bine dacă ar studia cu atenţie şi ar aplica principiile de etică şi echitate cuprinse nu numai în cele 10 porunci, ci în toate legile date evreilor de Dumnezeu prin Moise. Cortul întîlnirii Aşa cum îl arată şi numele, „Cortul întîlnirii\" a fost o construcţie mobilă desemnată de Dumnezeu ca loc al prezenţei Sale în mijlocul poporului evreu. Alcătuirea Cortului nu a fost lăsată pe seama gustului sau imaginaţiei evreilor. Moise a privit şi primit înfăţişarea şi dimensiunea elementelor Cortului, prin revelaţie dumnezeiască, în timpul celor 40 de zile petrecute pe muntele Sinai (Exod 25:40; 26:30; Num. 8:4; Fapte 7:44; evrei 8:5). Existenţa unui „original\" al Cortului întîlnirii în cer ridică întrebări şi speculaţii care pot face subiectul meditaţiilor noastre duhovniceşti. Este clar că nimic din evoluţia lumii sau din planul de mîntuire al ei nu a fost lăsat de Dumnezeu la voia întîmplării, înainte de a deveni realităţi pe pămînt, printre oameni, lucrările lui Dumnezeu au fost stabilite „mai înainte de întemeierea lumii\". La solicitarea lui Moise, poporul a dăruit cu bucurie materialele necesare pentru facerea Cortului şi Dumnezeu a binecuvîntat lucrarea lor, fiind prezent la inaugurare, prin norul care a acoperit Cortul şi prin slava care l-a umplut (Exod 40:34). Ca structură, Cortul a fost o unitate întreită, asemenea Sfintei Treimi şi asemenea întreitei

alcătuiri a omului. Privind din afară, te întîlneai mai întîi cu „curtea cortului\", delimitată de o îngrăditură lungă de aproximativ 50 de metri şi lată de 25 de metri (Exod 27:9-19). În această curte se găseau: „altarul arderilor de tot\" (Exod 27:1-8) şi „ligheanul spălării\" sau „marea de aramă\" în care se curăţeau preoţii înainte de a intra în cort (Exod 30:17-33). Cortul însuşi măsura 5 metri în lăţime şi înălţime şi 15 metri în lungime şi era alcătuit din două camere: Locul Sfînt şi Locul Preasfînt sau „Sfînta Sfintelor\" (Exod 26:33). Cele două camere interioare erau separate printr-o perdea (Exod 26:31-37). În prima cameră se aflau masa punerii pîinilor înaintea Domnului, sfeşnicul purtător de lumină şi altarul tămîierii (Exod 25:23-40; 30:1-10). Sfînta Sfintelor era de forma unui cub cu latura de 5 metri şi adăpostea Chivotul întîlnirii, acoperit cu capacul ispăşirii şi umbrit de aripile a doi heruvimi. În lada Chivotului se aflau: tablele de piatră cu cele 10 Porunci scrise pe Sinai, un vas cu mana dăruită de Dumnezeu evreilor în pustie şi toiagul lui Aaron (Deut. 10:4, 5; Exod 16:33, 34; Num. 17:10). În Sfînta Sfintelor nu putea intra decît Marele Preot şi acesta numai o singură zi pe an, cînd intra ca să aşeze pe altar sîngele ispăşitor pentru păcatele lui şi pentru păcatele poporului (Lev. 16:29-34). În timpul anilor pribegiei în pustie, Cortul era cărat pe umeri de Leviţi şi montat ori de cîte ori poporul îşi aşeza tabăra pentru poposire. Mai întîi trebuia instalat Cortul şi numai după aceea se aşeza tabăra pe cele patru laturi ale curţii Cortului, într-o ordine specială hotărîtă de Dumnezeu însuşi (Num. 2). Aceasta arată cît de însemnat era Cortul în viaţa religioasă a evreilor. După cucerirea Canaanului, cei din Israel au aşezat Cortul la Silo, unde a rămas pînă după perioada Judecătorilor (Josua 18:1). Mai tîrziu, Cortul a fost mutat la Nob (1 Sam. 21:1-6) şi la Gabaon (1 Regi 8:4). După ce a sfîrşit de construit Templul, Solomon a mutat Cortul întîlnirii la Ierusalim (1 Regi 8:4). Prin existenţa Templului, necesitatea funcţionării Cortului ca lăcaş de închinăciune a încetat. Mulţimea de referinţe existente în Noul Testament despre Cortul întîlnirii şi despre diferitele elemente care l-au constituit, trebuie privită ca o aplicaţie a extraordinarei încărcături de simboluri tipologice şi profetice aşezate de Dumnezeu în această structură. Aproape toate elementele materiale ale Cortului au o semnificaţie spirituală, vorbind despre lucrarea pămîntească a Domnului Isus. De fapt, în chiar preambulul Evangheliei sale, apostolul Ioan ne spune că Isus a „cortuluit\" printre noi (imposibil de tradus şi de aceea adaptat la noi prin „a locuit printre noi\" - Ioan 1: 14). Întreaga structură a Evangheliei este aşezată pe imaginea Cortului. Citind-o, ne întîlnim cu apa spălării, cu curtea de afară, cu Lumina, cu Pîinea, cu Sfîntul altar al rugăciunii din capitolul 17, şi în final cu sîngele ispăşitor aşezat dincolo de perdeaua dinăuntru, care se despică în două în momentul jertfirii Sale. În Romani 3:25, apostolul Pavel foloseşte termenul consacrat pentru jertfe, atunci cînd scrie: „Pe El, Dumnezeu L-a rînduit mai dinainte să fie, o jertfă de ispăşire\", iar în epistola către Tit, acelaşi apostol aminteşte despre semnificaţia simbolică a „spălării\" (Tit 3:5). Cel mai bun tratat de simbolistică a Cortului este însă epistola către evrei. Aproape toate elementele închinăciunii practicate la Cort îşi capătă acolo adevărata semnificaţie în lucrarea

de Mare Preot a Domnului Isus Cristos. Mîntuirea urzită de El a făcut astăzi posibilă „întîlnirea\" noastră cu Dumnezeu. Preoţia După ce le-a dat la Sinai Legea, Dumnezeu a desăvîrşit teocraţia în Israel prin înfiinţarea preoţiei. Ca funcţie: preoţii au fost reprezentanţii lui Dumnezeu printre oameni: „Căci buzele preotului trebuie să păzească ştiinţa, şi din gura lui se aşteaptă învăţătură, pentru că el este un sol al Dumnezeului oştirilor\" (Mal. 2:7). Întregul Israel trebuia să fie, în providenţa divină, „o împărăţie de preoţi şi un neam sfînt\" (Exod. 19:5, 6; Isaia 61:6). Autoritatea preoţiei se întindea dincolo de sfera ceremonialelor religioase, exercitîndu-se şi în sfera juridică, socială şi chiar familială. Dintre seminţiile lui Israel, Dumnezeu a ales ca seminţie preoţească pe aceea a lui Levi, din care făceau parte şi Moise şi Aaron. Urmaşii lui Aaron au moştenit slujba de Mare Preot. Spre deosebire de ceilalţi preoţi, Marele Preot nu se schimba decît prin moarte. Ca semn distinct, peste îmbrăcămintea preoţească, Marele preot purta un efod şi un pieptar cu douăsprezece pietre preţioase, pe care erau înscrise numele celor douăsprezece seminţii ale lui Israel (Exod 28:15-30). Într-un buzunăraş al pieptarului, chiar deasupra inimii, se aflau „Urim şi Tumim\" (Exod 28:30), instrumente prin care Dumnezeu îşi comunica voia Sa în cazuri speciale. În afara vegherii asupra celorlalţi preoţi, cea mai mare lucrare a Marelui Preot se desfăşura în Ziua Ispăşirii. Atunci, el intra în Sfînta Sfintelor şi aşeza sînge pe capacul Chivotului, făcînd astfel să fie iertate păcatele poporului din anul care tocmai se încheiase (Exod 30:10). Dumnezeu le-a interzis Leviţilor să aibă moştenire în Israel. Ei trebuiau întreţinuţi de popor, din zeciuielile care erau date Domnului. Mulţimea de leviţi şi preoţi locuiau în cetăţi răspîndite în teritoriile împărţite între celelalte seminţii ale lui Israel. Împăratul David a organizat slujirea preoţilor la Templu, prin împărţirea lor în 24 de cete preoţeşti chemate la Templu prin rotaţie (1 Regi 24). Împăraţii Ezechia şi Iosua i-au susţinut pe Marii Preoţi din timpul lor în lucrarea de reconstrucţie a Templului şi de reaşezare a vieţii religioase (2 Regi 23:8; 2 Cronici 29-31). În Noul Testament, Marele Preot era privit ca şi „căpetenia poporului\" (Fapte 23:4-5) şi prezida în Sinedriu, cel mai înalt for de autoritate al evreilor (Mat. 26:57-59). Domnul Isus este prezentat în epistola către evrei ca Mare Preot, dar este ridicat deasupra preoţiei Aaronice, fiind numit: „Preot în veac, după rînduială lui Melhisedec\" (evrei 5:10). Aceasta este o preoţie veşnică. Domnul Isus n-a avut nevoie să aducă ispăşire pentru Sine însuşi, pentru că El n-a avut păcat (evrei 7:27-28). Jertfa Lui nu trebuie repetată în fiecare an, ci are o valoare veşnică (evrei 9:12, 26; 10:10, 12). Noi putem să ne apropiem acum cu deplină încredere de tronul harului, ca să căpătăm ajutor la vreme de nevoie (evrei 4:15-16). Jertfele

Abel şi Cain sînt primii oameni despre care găsim scris că au adus Domnului jertfe (Gen. 4:1- 4). Înaintea lor, Dumnezeu a ucis primele animale, din pieile cărora a făcut haine pentru Adam şi Eva (Gen. 3:21). Patriarhii Vechiului Testament - Avraam, Isaac şi Iacov - au clădit şi ei altare pretutindeni pe unde au ajuns şi au adus Domnului jertfe (Gen. 12:7, 8; 26:25; 28:18). Noe a adus şi el jertfe de mulţumire după potop (Gen. 8:20). Majoritatea acestor jertfe au implicat vărsare de sînge, o metodă tipologică folosită de Dumnezeu pentru a-i pregăti pe oameni ca să înţeleagă marea jertfă a Domnului Isus. Biblia menţionează cîteva tipuri de jertfe. Ele subliniază insuficienţa umană şi abundenţa de har iertător pe care o găsim la Dumnezeu. „Arderea de tot\" consta în arderea completă a unui animal de parte bărbătească (Lev. 1:1-17). Înainte de incendiere, animalul era junghiat de preot, iar sîngele era stropit pe altar (Num. 28:1-8). Arderea completă simboliza dorinţa omului de a fi curăţit complet de vinovăţia sa. Acest tip de jertfă a fost antetipul morţii ispăşitoare a lui Cristos (2 Cor. 5:21). „Jertfa de mîncare\", descrisă pe larg în Leviticul 2:1-10, era identică în scop cu arderea de tot. Mîncarea era adusă la preot, care lua o parte din ea şi o ardea în foc, împreună cu tămîie. Acest tip de jertfă simboliza închinarea a ceea ce este mai bun în vieţuirea omenească pentru Dumnezeu (evrei 10:5-10).. „Jertfa de mulţumire\" (Lev. 3:1-17), era un fel de masă ceremonială în care mîncarea era împărţită cu Dumnezeu, cu preoţii şi chiar cu alţi oameni veniţi la închinare. Un animal jertfit de bună voie reprezenta o laudă adusă lui Dumnezeu şi o ocazie de a sărbători prietenia cu ceilalţi. Iacov şi Laban au participat împreună la un asemenea ritual cînd au definitivat o înţelegere (Gen. 31:43-55). Acest tip de jertfă este simbolul \"Mesei Domnului\", la care a fost instituit Noul Legămînt şi vesteşte în acelaşi timp masa din veşnicie la care vom sta alături de Domnul Isus, de Avraam, Isaac şi Iacov. „Jertfa pentru ispăşire\" (Lev. 4, 5), era practicată atunci cînd restituirea sau repararea răului făcut nu mai era posibilă. „Jertfa pentru vină\" (Lev. 5:14-19), era necesară pentru ofense minore şi neintenţionate, ca o adăugire la restituirea făcută. Şi Vechiul şi Noul Testament ne spun că jertfele au fost simboluri profetice temporare. Evreii erau învăţaţi astfel că pentru vinovăţia lor trebuia plătit ceva. De cele mai multe ori, o altă viaţă trebuia curmată pe altar. Toate aceste realităţi prevesteau Jertfa cea mare\", oferirea Domnului Isus ca substitut pentru noi în plătirea vinovăţiei (evrei 10:1-18). Autorul epistolei către evrei II prezintă pe Domnul Isus ca Mare Preot, venit să înlocuiască sistemul de nesfîrşite jertfe, aducîndu-Se pe Sine însuşi drept jertfă, o singură dată, pentru păcat (evrei 9:11-28). În lumina harului adus prin Cristos, apostolul Pavel nu mai practică aducerea de jertfe mozaice, dar mai foloseşte limbajul sacerdotal în sens spiritual, îndemnîndu-i pe cei credincioşi să-şi aducă „trupurile voastre ca o jerfta vie, plăcută lui Dumnezeu. Aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească\" (Rom. 12:1). Templul

Iniţiativa construirii Templului nu i-a aparţinut lui David, ci lui Dumnezeu însuşi. Este adevărat că împăratul David s-a simţit vinovat să aibă case fastuoase, în timp ce chivotul Domnului locuia într-un cort (2 Sam. 7:1-2), dar iniţiativa lui ar fi fost vinovată, dacă n-ar fi venit ca o împlinire a unei profeţii făcute de Dumnezeu în Deuteronom 12:1-32. Din cauza pericolului imitării practicilor idolatre ale popoarelor din jur, Dumnezeu le-a poruncit evreilor să aibă un locaş de închinăciune: „Voi să nu faceţi aşa faţă de Domnul, Dumnezeul vostru! Ci să-L căutaţi în locaşul Lui, şi să mergeţi la locul pe care-l va alege Domnul, Dumnezeul vostru, din toate seminţiile voastre, ca să-şi aşeze acolo Numele Lui\" (Deut. 12:4-5). Planul construcţiei Templului i-a aparţinut de asemenea lui Dumnezeu: „Toate acestea\", a zis David, „toate lucrările izvodului acestuia, mi le-a făcut cunoscut Domnul, însemnîndu-le în scris cu mîna Lui\" (1 Cronici 28:19; 28:11-13). Persoana care să construiască Templul a fost aleasă tot de Domnul. Este adevărat că David a dorit să zidească el Templul, dar Domnul i-a zis: „Tu ai vărsat mult sînge şi ai făcut mari războaie; de aceea nu vei zidi o casă Numelui Meu, căci ai vărsat înaintea Mea mult sînge pe pămînt. Iată că ţi se va naşte un fiu, care va fi un om al odihnei, şi căruia îi voi da odihnă, izbăvindu-l din mîna vrăjmaşilor lui de jur împrejur; căci numele lui va fi Solomon (Pace) şi voi aduce peste Israel pacea şi liniştea în timpul vieţii lui. El va zidi o casă Numelui Meu\" (1 Cron. 22:6-10). Alegerea locului pe care a fost construit Templul i-a aparţinut tot Domnului. Cu prilejul unei triste întîmplări în care David a făcut numărătoarea poporului, Dumnezeu a lovit Israelul cu ciumă (2 Sam. 24:1-25). Îngerul Domnului i s-a arătat lui David „lîngă aria lui Aravna, lebusitul\" (2 Sam. 24:16). David a cumpărat acest ogor de la proprietarul său şi „a zidit acolo un altar Domnului, şi a adus arderi de tot şi jertfe de mulţumire\" (2 Sam. 24:25). „Şi David a zis: „Aici să fie Casa Domnului Dumnezeu, şi aici să fie altarul arderilor de tot pentru Israel\" (1 Cron. 22:1). Acest loc era exact locul în care Avraam l-a adus jertfă pe Isaac (Gen. 22:2). Semnificaţia Templului a fost multiplă 1. El reprezenta posibilitatea ca cererile evreilor să fie auzite şi ascultate de Dumnezeu: „Dar ce! Va locui oare cu adevărat Dumnezeu pe pămînt? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu pot să Te cuprindă: cu cît mai puţin casa aceasta pe care Ţi-am zidit-o eu! Totuşi, Doamne, Dumnezeul meu, ia aminte la rugăciunile robului Tău şi la cererea lui; ascultă strigătul şi rugăciunea pe care Ţi-o face astăzi robul Tău. Ochii Tăi să fie deschişi zi şi noapte asupra casei acesteia... Ascultă cererea robului Tău şi a poporului Tău Israel, cînd se vor ruga în locul acesta! Ascultă-i din locul locuinţei Tale, din ceruri, ascultă-i şi iartă-i!\" (1 Regi 8:27-30). 2. Templul reprezenta locul în care „străinii\" se puteau apropia de Dumnezeul lui Israel: „Cînd străinul, care nu este din poporul Tău Israel, va veni dintr-o ţară îndepărtată, pentru Numele Tău, căci se va şti că Numele Tău este mare, mîna Ta este tare, şi braţul Tău este întins, cînd va veni să se roage în casa aceasta, - ascultă-i din ceruri... pentru ca toate popoarele pămîntului să cunoască Numele Tău, să se teamă de Tine, ca şi poporul Tău Israel\" (1 Regi 8:41-43). 3. Templul avea să fie şi locul în care se vor sui toate popoarele să se închine lui Dumnezeu atunci cînd toate îl vor recunoaşte şi se vor teme de El: „îi voi aduce la muntele Meu cel sfînt, şi-i voi umplea de veselie în Casa Mea de rugăciune... Căci Casa Mea se va numi o casă de

rugăciune pentru toate popoarele\" (Isaia 56:7). Curînd, după moartea lui Solomon, forma a luat locul funcţiei şi Templul a devenit un prilej de legănare în iluzii false: „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: îndreptăţi-vă căile şi faptele... Nu vă hrăniţi cu nădejdi înşelătoare zicînd:.Acesta este Templul Domnului, Templul Domnului, Templul Domnului!... Cum? Furaţi, ucideţi, preacurviţi, juraţi strîmb, aduceţi tămîie lui Baal, mergeţi după alţi dumnezei pe care nu-i cunoaşteţi!... Şi apoi veniţi să vă înfăţişaţi înaintea Mea, în Casa aceasta... zicînd: „Sîntem izbăviţi!”...ca iarăşi să faceţi toate aceste urîciuni! „Este Casa aceasta peste care este chemat Numele Meu, o peşteră de tîlhari înaintea voastră?\" (Ier. 7:3-11). Vinovăţia evreilor a atras asupra lor pedeapsa divină. Poporul a fost dus în robie, Ierusalimul a fost distrus, iar Templul a fost dărîmat. A existat un al doilea Templu, zidit de Zorobabel pe ruinele celui dintîi şi extins apoi de Irod cel Mare, pe vremea Domnului Isus. Şi acesta a devenit însă un locaş al fărădelegii. Cînd ucenicii s-au lăudat cu priveliştea Templului, Domnul le-a spulberat iluziile zicînd:.Adevărat vă spun că nu va rămînea aici piatră pe piatră, care să nu fie dărîmată\" (Mat. 24:1-2). Astăzi, evreii se roagă la „zidul plîngerii\", un fragment din Templul de acum două mii de ani. Şi jalea lor face parte tot din grija lui Dumnezeu pentru poporul Său: „Pe zidurile tale, Ierusalime, am pus nişte străjeri, care nu vor tăcea niciodată, nici zi, nici noapte! Voi care aduceţi aminte Domnului de el, nu vă odihniţi de loc! Şi nu-i daţi răgaz, pînă nu va aşeza din nou Ierusalimul, şi-l va face o laudă pe pămînt\" (Isaia 62:6-7). Biserica lui Cristos a adăugat la simbolistica Templului asemănarea cu trupul lui Cristos (Ioan 2:18-21), în care Dumnezeu a venit să se întîlnească cu oamenii şi asemănarea cu trupul credincioşilor, care trebuie păstrat în întregime sfînt şi curat pentru Domnul, fiind locuit de Duhul Sfînt (1 Cor. 3:16). Ezechiel profeţeşte despre un al treilea Templu care va fi ridicat în vremea Mileniului. Dimensiunile şi schiţa lui sînt date de Dumnezeu în ultimele capitole ale cărţii sale (Ezechiel 40-48). (Imaginea de mai jos: Templul terminat de Irod) Sărbătorile Dumnezeu le-a dat evreilor şase sărbători simbolice (Lev. 23). Ele marcau trecerea unui an ceremonial şi întreţineau în popor memoria unor evenimente istorice de importanţă majoră. Pe de altă parte, calendarul evreiesc are şi o însemnătate profetică, marcînd cele şase etape în care-şi va desfăşura Dumnezeu planul mesianic de răscumpărare a omenirii. Dintre cele şase sărbători, Paştele, Cincizecimea şi Sărbătoarea Corturilor sînt deosebite atît prin semnificaţie, cît şi prin faptul că ele cereau ca fiecare evreu să meargă în pelerinaj să se închine la Ierusalim (Exod 23:14-19). Sărbătoarea Paştelor (1una I, ziua 14) La această sărbătoare, evreii comemorau jertfirea mielului în Egipt. Sîngele acestui miel fusese aşezat pe uşiorii uşii şi-i ferise pe întîi născuţi de îngerul morţii (Exod 12;1-13:16). Sărbătoarea marca şi scoaterea evreilor din robia Egipteană, în limba română, numele sărbătorii vine de la „pîinea tradiţională\", numită „pască\". Dumnezeu le-a poruncit evreilor să mănînce carnea mielului cu pîine nedospită şi cu ierburi amare. Pîinea nedospită era semnul că „au ieşit în grabă din ţara Egiptului\" (Deut. 16:3).

Simbolul Pastelor s-a împlinit în Ierusalim atunci cînd Domnul Isus „Mielul care ridică păcatul lumii\" (Ioan 1:29) a fost jertfit pentru păcatele omenirii (evrei 9:28). Sărbătoarea Cincizecimii (50 de zile după Paşte) În esenţa ei, evenimentul era o sărbătoare a secerişului. Ziua cincizecimii era aşezată în calendar la exact cincizeci de zile după Paşte şi mulţumirea poporului pentru roadele cîmpului (Num. 28:26-31). Sărbătoarea se mai numea şi „sărbătoarea săptămînilor\" (Deut. 16:9) sau „sărbătoarea primelor roade\" (Num. 28:26). În Noul Testament, ziua Cincizecimii a marcat o zi de mare bucurie pentru primirea Duhului Sfînt şi pentru convertirea primelor mii de oameni la credinţa mîntuitoare în Cristos (Fapte 2:1-47). Anul Nou (1una VII, ziua l) Această zi se mai numea şi „Sărbătoarea trîmbiţelor\" (Roş Haşana) şi era o chemare la rededicare şi la o masă de părtăşie cu Domnul şi în cinstea Domnului (Lev. 23:23-25). „Cu glasul unei trîmbiţe”...„la cea din urmă trîmbiţă\", sînt doar două expresii ale apostolului Pavel care fac aluzie la ziua „răpirii\" Biserici şi a unui început nou în slavă. Ziua ispăşirii (1una VII, ziua 10) Aceasta era o zi marcată de post, smerire şi mare închinăciune (Lev. 23: 26-32). În această zi, Marele Preot făcea ispăşirea pentru toate păcatele poporului şi ţapul de Azazel era alungat în pustie (Lev. 16). „oricine nu se va smeri, va fi nimicit din popor\" (Lev. 26:29). În planul mesianic, sărbătoarea marchează ziua în care Dumnezeu va face judecata copiilor Săi şi-i va curăţi de vinovăţia lor. Va fi o zi de păreri de rău, de mare smerire şi de adîncă tristeţe (Zah. 12:10-14; 13:1-9; 14:1-7). Sărbătoarea Corturilor (1una VII, ziua 15) Sărbătoarea comemora peregrinările evreilor timp de 40 de ani prin pustie înainte de intrarea în Canaan (Lev. 26:33-36; Deut. 16:13-17). Istoricul evreu Iosif Flavius o numeşte „cea mai mare şi cea mai sfîntă dintre toate sărbătorile evreieşti\". Timp de şapte zile, toţi evreii trebuiau să-şi părăsească locuinţele şi să stea în corturi sau colibe făcute din crengi şi pînză, „pentru ca urmaşii voştri să ştie că am făcut pe copiii lui Israel să locuiască în corturi, după ce i-am scos din ţara Egiptului\" (Lev. 23:42). Domnul Isus a participat şi El la sărbătoarea corturilor (Ioan 7:2, 8-52), dar simbolistica comemorării se va împlini atunci cînd Domnul va locui alături de poporul Său în timpul Mileniului (Zah. 14:9-21; Isaia 11:2-9). În afara acestor şapte sărbători mari, evreii au mai primit de-a lungul istoriei cîteva zile de aducere aminte: Ziua de Sabat

Cea de a şaptea zi, pusă de o parte de Dumnezeu la sfîrşitul Creaţiei (Gen. 2:1-3), dar nesărbătorită pînă în perioada Exodului (Exod 16:23), este şi ea menţionată în lista sărbătorilor evreieşti (Lev. 23:1-3). Ziua comemorează atît odihna Domnului, cît şi scoaterea din robia egipteană (Deut. 5:12-15). Ea este un semn naţional între Iehova şi Israel (Exod 31:17; Ezec. 20:12, 20). Orice lucrare trebuia evitată între cele două apusuri de soare (Exod. 20:12, 13; Neem. 13:15- 22). Era interzisă aprinderea unui foc (Exod 35:3) sau adunarea de vreascuri (Num. 15:32-33). Fiecare trebuia să rămînă acasă (Exod 16:29; Lev. 23:3), iar deplasările trebuiau reduse la minimum (Fapte 1:12). Anul sabatic Un Sabat de odihnă pentru pămînt (Exod. 23:10-12; Lev. 25:1-7; Deut. 15:1). Orice lucrare agricolă era interzisă. Poporul trebuia să trăiască din ce dădea de la sine pămîntul. Anul de veselie Numit şi „Anul Jubiliar\" (Lev. 25:8-55), acest an venea după şapte ani Sabatici, o singură dată la cincizeci de ani. În acest an, datoriile erau iertate, robii erau eliberaţi, iar pămîntul vîndut şi cumpărat se întorcea automat în sînul seminţiei din care făcuse iniţial parte, în felul acesta, anul de veselie servea ca reper pentru preţurile cu care se vindeau şi se cumpărau pămînturi şi robi. În realitate, se cumpăra numai dreptul de folosire pînă la anul de veselie. Sărbătoarea Purim Aceasta este o sărbătoare a bucuriei pentru felul minunat în care Dumnezeu i-a scăpat pe evrei de planurile ucigaşe ale lui Haman, duşmanul lui Mardoheu. Evenimentul s-a petrecut în capitala Susa şi este redată în cartea Esterei. Sărbătoarea luminilor Numită şi Hanuca, această sărbătoare comemorează rededicarea Templului, după victoria lui Iuda Macabeul asupra ocupanţilor greci (1 Mac. 4:41-49; 2 Mac. 10:6-8). Timp de trei ani de zile, închinăciunea oficială fusese întreruptă şi Antioh Epifaniu spurcase Templul. Sărbătoarea începe pe 25 Cişlev (Decembrie) prin aprinderea unei lumînări şi ţine opt zile. În fiecare zi se aprinde încă o lumînare, ajungîndu-se în final la un total de opt.

Teme biblice din Noul Testament Păcatul În epistola sa către Romani, apostolul Pavel declară că toţi oamenii - evrei sau neamuri, religioşi sau păgîni - au păcătuit şi sînt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi Vechiul Testament şi Noul Testament vorbesc pe larg despre „păcat\" folosind o gamă întreagă de termeni care arată cît de caracteristică este această stare pentru condiţia de acum a umanităţii. Iată mai jos cîţiva din termenii folosiţi în Biblie pentru a desemna starea de păcat: A greşi ţinta (Hamartia). Acesta este termenul cel mai folosit în Noul Testament (de peste 250 de ori). Am putea traduce textul din Romani 3:23 astfel: „Căci toţi şi-au greşit ţinta şi au ajuns lipsiţi de slava lui Dumnezeu\". Hamartia descrie starea generală de păcătoşenie. Nedreptate, necinste (Adikia) Unul dintre cele mai cunoscute pasaje în care apare acest termen grec este pasajul din 1 Ioan 1:9: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire\". Greşeală (Paraptoma) Termenul apare de 21 de ori în Noul Testament şi este cunoscut din rugăciunea „Tatăl nostru\" în care găsim: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre\". Cuvîntul este un derivat de la verbul „pipto\" (a cădea) şi denumeşte lipsa de rezistenţă în faţa răului, alunecarea de la calea credinţei. Apostolul Iacov ne scrie: „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele (căderile), şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi\" (Iacov 5:16). Fărădelegea (Anomia) Acest termen apare de 14 ori în Biblie şi înseamnă „călcare de lege\" („noma\" = lege). 1 Ioan 3:4 ne dă o definiţie a acestui termen: „Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege\". Călcarea poruncii (Parabasis) Termenul apare numai de 7 ori în Biblie şi defineşte încălcarea unei legi sau interdicţii specifice. A „încălca\" înseamnă a trece dincolo de limite specifice stabilite de Dumnezeu, a nesocoti cu bună ştiinţă o anumită poruncă. Această formă de păcat este mai vinovată decît „hamartia\". Parabasis este un păcat săvîrşit cu bunăştiinţă: „Femeia, fiind înşelată, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii\" (1 Tim. 2:15; Rom. 2:23). Lipsa de evlavie, Nelegiuire (Asebia) Termenul acesta şi derivatele lui apar de 18 ori în Biblie. „Sebia\" înseamnă evlavie. „A-sebia\"

este lipsa de atitudine corectă faţă de Dumnezeu şi faţă de problemele vieţii. Iacov, citind un paragraf dintr-o străveche profeţie a lui Enoh, foloseşte acest termen de 4 ori pentru a sublinia grozăvia păcatului şi pedeapsa categorică pe care o atrage: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor, şi ca să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi, de toate faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară, pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi\" (Iacov 14-15).

Noul Testament: Har şi Milă Dacă Vechiul Testament este o carte „a Legii\", atunci Noul Testament este o carte a „harului\" şi a „milei\". \"La plinirea vremii\", Dumnezeu a trecut peste asprimea Legii, a coborît între noi prin Fiul Său, Isus Cristos, a ispăşit păcatul la Cruce, a înviat, s-a înălţat în slavă şi a desăvîrşit mîntuirea noastră de sub ameninţarea pedepsei veşnice (Ioan 3:16). Har („Charis\"- în limba greacă), este unul din acele cuvinte care au fost preluate de creştinism din vocabularul laic al unei limbi şi înnobilate prin căpătarea unor sensuri noi, mai bogate şi mai spirituale. În limba greacă, „Charis\" este un derivat de la verbul „Chairo\", a te bucura. Apostolul Luca face un aparent joc de cuvinte, cînd scrie în Fapte 11:23: „Cînd a ajuns el, şi a văzut harul (charis) lui Dumnezeu, s-a bucurat (echare)...” Limba greacă modernă a păstrat acest sens laic al cuvîntului cu semnificaţie de frumuseţe abundentă sau exuberanţă armonioasă. La români, echivalentele acestor expresii au venit prin traducerea latină a lui „charis\", - „gratia\". Se vorbeşte astfel despre „graţios\", „plin de graţie\" aplicat unei intervenţii, unui gest sau unei persoane. Harul nu a fost cu totul absent în Vechiul Testament. Cuvîntul ebraic care-l defineşte este „heşed\" şi se află în Estera 2:9, 17 („...a căpătat trecere şi iubire înaintea lui\") şi în 2 Sam. 2:5 („...aţi arătat astfel bunăvoinţă faţă de Saul\"). Cel mai elocvent exemplu de har, „heşed\" din Vechiul Testament se află însă în 2 Sam. 9:1, 3. După moartea lui Saul şi a lui Ionatan, David se interesează: „A mai rămas cineva din casa lui Saul, ca să-i fac bine din pricina lui Ionatan?\" şi iarăşi: „Nu mai este nimeni din casa lui Saul, ca să mă port cu el cu o bunătate ca bunătatea lui Dumnezeu?\". „Heşed\" este termenul pentru manifestarea bunătăţii şi a iubirii. Sub ameninţarea cruntă a Legii şi în desele lui alunecări de la sfinţenia cerută de Dumnezeu, Israelul n-ar fi supravieţuit peste veacuri fără o doză nemăsurată de har. Psalmistul David rezumă această situaţie, scriind: „Adu-ţi aminte, Doamne, de („heşed\") îndurarea şi bunătatea Ta, căci sînt veşnice. Nu-ţi aduce aminte de greşelile din tinereţea mea, după îndurarea Ta, pentru bunătatea Ta („heşed\"), Doamne!\" (Psalm 25:6-7). În lucrarea salvatoare a lui Dumnezeu, mila („eleos\") este strîns înrudită cu harul. Mila este un sentiment, o mişcare de simpatie a inimii faţă de ceva sau cineva care se află în dificultate şi suferinţă. Osea ne deschide o fereastră înspre inima lui Dumnezeu cînd scrie: „Cum să te dau Efraime?... Mi se zbate inima în Mine, şi tot lăuntrul Mi se mişca de milă\" (Osea 11:8-9). Iona cunoştea şi el caracterul lui Dumnezeu: „Căci ştiam că eşti un Dumnezeu milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător, şi bogat în bunătate, şi că Te căieşti de rău!\" (Iona 4:2). În timpul misiunii Sale, Domnul Isus, „cînd a văzut gloatele, I s-a făcut milă de ele, pentru că erau necăjite şi risipite, ca nişte oi care n-au păstor\" (Mat. 9:36). În pilda fiului risipitor: „Cînd era încă departe, tatăl l-a zărit şi i s-a făcut milă de el\" (Luca 15:20). Mila este izvorul harului, iar harul este suma tuturor acţiunilor săvîrşite de Dumnezeu, „care vrea să ne facă bine\".

Noul Testament: Mîntuirea În Biblie, mîntuirea are aspecte diferite. Se vorbeşte despre mîntuire la timpul trecut, se vorbeşte despre mîntuire la timpul prezent şi se vorbeşte despre ea şi la timpul viitor. Varietatea aceasta de texte ne împinge la o întrebare firească: „Sîntem mîntuiţi sau nu sîntem?\" Sau altfel spus: „Putem fi siguri de mîntuire?\" Mîntuirea pe care o descrie Biblia nu este un eveniment, ci un proces continuu desfăşurat în trei etape sau stadii diferite şi distincte. Această mîntuire începe în momentul convertirii prin credinţă, continuă apoi toată viaţa şi-şi trăieşte împlinirea finală în clipa în care cel credincios este strămutat deplin din lumea păcatului în împărăţia neprihănirii. Mîntuire de la ce? Dacă mîntuire înseamnă „salvare\", atunci de la ce a trebuit să fim salvaţi? Răspunsul pe care ni-l dă Biblia este următorul: Omul trebuie să fie mîntuit de păcat şi de urmările păcatului. Aşezat între Dumnezeu şi Diavol, omul a căzut în păcat şi a fost atras în sfera de influenţă a Diavolului, aflîndu-se acum în pericolul de a împărtăşi soarta tragică a acestuia (Matei 25:31-46). Mîntuire? În ce fel? Problema omului este căderea lui în păcat. Dacă el rămîne în această stare va ajunge în iad. Pentru a nu ajunge acolo, omul trebuie desprins de păcat. Despărţirea lui de păcat înseamnă „mîntuire\" (în greacă: „sozo\" -Mat. 1:21; Fapte 16:31; Ioan 3:17). Prin căderea în păcat omul are acum trei probleme. Trebuie să ispăşească pedeapsa pe care Dumnezeu a rînduit-o pentru păcat („plata păcatului este moartea\" - Romani 6:23), trebuie să trăiască sub influenţa devastatoare a puterii păcatului („Văd în mădularele mele o altă lege, care... mă ţine rob legii păcatului... O, nenorocitul de mine! - Romani 7:23, 24) şi trebuie să rămînă în prezenţa chinuitoare a păcatului oricît de neplăcută îi este această stare („Lot, care era foarte întristat de viaţa destrăbălată a acestor stricaţi; căci neprihănitul acesta îşi chinuia în toate zilele sufletul lui neprihănit, din pricina celor ce vedea şi auzea din faptele lor nelegiuite\"- 2 Petru 2:7, 8). Mîntuirea de păcat TRECUT PREZENT VIITOR „am fost mîntuiţi\" „sîntem mîntuiţi\" „vom fi mîntuiţi\" Iertare Sfinţire Proslăvire Pedeapsa Puterea Prezenţa Duhul Fiul Tatăl 2 Cor. 7:10; Rom. Rom. 8:28; Isaia 7:24; 8:1-2; 1 Cor. 2 Tim. 4:12; Rom. 53:5; Colos. 3:13; 15:2; Filip. 2:12 8:24; 13:11; Evrei 9:28; 1 Petru 1:5 Evrei 10:13-15 Să analizăm împreună acest tabel: Faza numărul 1 a Mîntuirii - „Iertarea\" Pe prima coloană a tabelului nostru este descrisă această fază de început a mîntuirii. De sus în

jos, putem spune că ea se găseşte pomenită la timpul trecut în textele care spun că „am fost mîntuiţi\", sau că sîntem mîntuiţi prin lucrarea făcută în trecut de Domnul Isus. Cel mai frumos text despre iertare se găseşte în Isaia 53:5: „Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui sîntem tămăduiţi\". Dumnezeu L-a pedepsit pe Fiul Său în locul nostru. Pedeapsa pentru păcatul nostru a căzut asupra Lui. Astăzi putem fi scoşi de sub pedeapsă, dacă ne încredem în lucrarea făcută de Cristos. Cine crede în El, „nu vine la Judecată, ci a trecut din Moarte la Viaţă\" (Ioan 5:24). Greşeala primului Adam, a fost plătită de Cel de-al doilea Adam, Isus Cristos: „Astfel dar, după cum după printr-o singură greşeală a venit o osînda, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărîre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărîre de neprihănire care dă viaţa. Căci, după cum, prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi\" (Romani 5:18, 19). Lucrarea de iertare a fost desăvîrşita de Dumnezeu Fiul, Isus Cristos (Evrei 10:13-15; Coloseni 3:13). Faza numărul 2 a Mîntuirii - „Sfinţirea\" Iertarea ne-a scăpat de păcatele din trecut, dar Dumnezeu trebuie să rezolve şi problema prezentului nostru. Lăsaţi singuri, noi ne-am întoarce la trăirea în păcat, căci diavolul are un aliat teribil în trupul nostru (Romani 7:18). Ieşirea de sub puterea păcatului şi punerea deoparte în slujirea pentru Dumnezeu, se numeşte în Scriptură „sfinţire\". Dacă iertarea se obţine instantaneu, prin credinţă, la Sfinţire se ajunge numai în timp, de-a lungul unui proces de experienţe personale cu Dumnezeu şi cu puterea mîntuitoare a Duhului Sfînt. Cineva spunea foarte adevărat că pentru a ierta un om, lui Dumnezeu, îi este suficientă o singură clipă, dar pentru a face din el un sfînt, îi este necesară o viaţă întreagă. Sfinţirea este lucrarea pe care o face în viaţa noastră Dumnezeu Duhul Sfînt (2 Tesaloniceni 2:13; 1 Petru 1:2). Lucrarea Lui este în directă legătură cu predarea noastră. Dumnezeu nu ne sfinţeşte cu forţa. Mulţi credincioşi nu trăiesc o viaţă de sfinţenie. Ei cad deseori sub puterea păcatului şi devin „lumeşti\". Mîntuirea aceasta de sub puterea păcatului se poate pierde. Creştinii pot ajunge iarăşi robi ai păcatului, nefăcînd cinste numelui de copii ai lui Dumnezeu. În cărţile Noului Testament se găsesc o mulţime de avertismente împotriva unor astfel de stări (Filipeni 2:12; Iacov 1:21: 1 Petru 2:2; 2 Corinteni 7:1; l Timotei 4:16; 1 Petru 1:17). Faza numărul 3 a Mîntuirii - „Proslăvirea\" A treia coloană din tabelul nostru descrie „fericita noastră nădejde\" (Tit 2:13). Problemele noastre în lupta cu păcatul nu se vor sfîrşi decît atunci cînd Dumnezeu „va schimba trupul stării noastre smerite\" (Flipeni 3:21) şi ne va salva din lumea de păcat. Trupul nostru actual a fost supus deşertăciunii şi aparţine acestei lumi care „zace în cel rău\" (1 Ioan 5:19). Va veni însă o clipă cînd Dumnezeu ne va scoate şi din trupul actual şi din lumea aceasta. El ne va da un alt trup, nemuritor, şi ne va strămuta într-o altă „împărăţie\", „în care va locui neprihănirea\" (2 Timotei 4:18). Această salvare din prezenţa păcatului este încă în viitor şi poartă numele de „proslăvire\". Fiecare credincios născut din Dumnezeu se simte într-un fel „străin\" în această lume. Domnul Isus a spus lucrul acesta în rugăciunea din Ioan 17:1-26. Cine citeşte cu atenţie va descoperi curînd tensiunea care există între: „Ei nu sînt din lume\" (17:14, 16) şi „Ei sînt (încă) în lume\" (17:11). Ca şi Lot altădată în Sodoma, noi suspinăm şi ne chinuim sufletele atîta timp cît rămînem în lumea de păcat. Cetăţenia noastră este în ceruri

şi de acolo îl aşteptăm pe Domnul Isus să vină şi să ne izbăvească din „robia stricăciunii\" (Rom. 8:17-24a; l Corinteni 15:53; 2 Corinteni 5:4, 5). Va veni o vreme cînd Dumnezeu va pune capăt domniei păcatului pe pămîntul acesta. El îl va arunca pe diavol în iazul cu foc şi cu pucioasă şi va produce un pămînt schimbat „în care va locui neprihănirea\". În nădejdea aceasta trăim noi şi ne pregătim. Pavel spune că, deşi în viitor, vremea aceasta este aproape: „Şi aceasta cu atît mai mult, cu cît ştiţi în ce împrejurări ne aflăm; este ceasul să vă treziţi în sfîrşit din somn; căci mîntuirea este mai aproape de noi decît atunci cînd am crezut\" (Romani 13:11). Mîntuirea aceasta despre care se vorbeşte în text nu este aceea dobîndită prin pocăinţă şi credinţă („Iertarea\") şi nici cea lucrată de Duhul Sfînt în viaţa noastră („Sfinţirea\"). Mîntuirea despre care se vorbeşte aici este „Proslăvirea\", „mîntuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi\" (1 Petru 1:5). Dumnezeu îl va mai trimite încă o dată pe Domnul Isus pentru noi. De data aceasta El va veni numai pentru cei credincioşi. Am putea spune că El va veni pentru cei mîntuiţi, pentru care şi- au trăit mîntuirea pînă la capăt şi va veni ca să-i mîntuiască!!! Sau aşa cum spune textul din Evrei 9:28: „Cristos după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, (ci) ca să aducă mîntuirea celor ce-L aşteaptă\". Cei credincioşi trăiesc „aşteptînd fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mîntuitor, Isus Cristos\" (Tit 2:13), „El va schimba trupul stării noastre smerite, şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile\" (Filipeni 3:21). O completare necesară Am spus în acest studiu că Mîntuirea este un proces în timp şi că, într-un sens, noi „ne ducem pînă la capăt\" mîntuirea noastră. Acest fel de vorbire se potriveşte cu felul în care vedem şi înţelegem noi lucrurile. Pentru Dumnezeu, care locuieşte în afara timpului, mîntuirea noastră este un lucru deja realizat. Cei care au crezut, sînt deja „în locurile cereşti, în Cristos\" (Efeseni 1:3, 20; 2:6; 3:10; 6:12). Totul este clar şi stabilit pentru Cel care a ştiut şi ştie toate lucrurile. Lucrările Lui au fost deja isprăvite încă „de la întemeierea lumii\" (Evrei 4:3). Numele celor mîntuiţi au fost „scrise în cartea Mielului\" „înainte de întemeierea lumii\" (Apocalipsa 13:8). Ori de cîte ori ne întrebăm despre mîntuirea noastră sau despre mîntuirea altora, este bine să ne întoarcem la textul din 2 Timotei 2:19: „Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, avînd pecetea aceasta: Domnul cunoaşte pe cei ce sînt ai Lui; şi oricine rosteşte Numele Domnului, să se depărteze de fărădelege!\" Părtăşia cu Dumnezeu şi vieţuirea în sfinţenie sînt izvoarele certitudinii noastre. „Domnul cunoaşte pe cei ce sînt ai Lui\", de aceea, „pe voi înşivă încercaţi-vă. Pe voi înşivă cercetaţi-vă. Nu recunoaşteţi voi că Isus Cristos este în voi? Afară numai dacă sînteţi lepădaţi\" (2 Cor. 13:5).

Credinţa mîntuitoare Apostolul Iacov întreabă în epistola sa: „Poate oare credinţa aceasta să-l mîntuiască?\" (Iacov 2:14). Dacă există şi o credinţă care nu mîntuieşte, care este aceea care ne mîntuieşte cu siguranţă? Cînd vorbeşte despre credinţă, Biblia foloseşte trei termeni: „pistis\", un substantiv, „pisteuo\", un verb şi „pistos\", un adjectiv. Credinţă (pistis) Cea mai clară definiţie a credinţei o găsim în Evrei 11:1: „Credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd\". Autorul scrie apoi 29 de versete ca să ilustreze cum a lucrat această credinţă în acei oameni care L-au crezut pe Dumnezeu pe Cuvînt şi L-au urmat prin credinţă. Nu toţi cei amintiţi în această enumerare au fost extraordinari de credincioşi. Sara, Iacov, Ghedeon şi Samson au avut şi ei scăderile lor. Chiar şi Avraarn, tatăl tuturor credincioşilor a mai şi ezitat. Dar au avut „credinţă\". Chiar şi cînd nu este decît „cît un bob de muştar\", credinţa adevărată face minuni şi este răsplătită de atotputernicia divină. Ce este credinţa? Este certitudinea că ceva sau cineva este demn de încredere. Toată existenţa noastră se bazează pe credinţă. În problema mîntuirii, credinţa creştină se sprijină pe existenţa şi lucrarea lui Cristos: „Cristos a murit pentru păcatele noastre, a fost îngropat şi a înviat şi s-a arătat lui Chifa şi celor doisprezece\" (1 Cor. 15:3-4). A crede (pisteuo) În limbajul Bibliei, „a crede\" sau „a nu crede\" înseamnă a decide să accepţi sau să respingi oferta mîntuitoare a lui Dumnezeu prin Cristos. Fiecare om va sta înaintea lui Dumnezeu ca să dea socoteală de această alegere (Fapte 17:30-31). Credinţa nu poate exista prin ea însăşi; trebuie să crezi în ceva sau în cineva. Dumnezeu a acordat oamenilor încă de la început libertatea de a crede în El sau în altceva sau altcineva. Alegerea primilor noştri părinţi, Adam şi Eva, n-a fost bună şi ne-a cufundat pe toţi în haosul şi suferinţa pe care le experimentăm astăzi. Credincios (pistos) În ceea ce priveşte existenţa lui Dumnezeu şi a lucrurilor spirituale, toată lumea crede. Unii „cred că da\", alţii „cred că nu\". Există o credinţă pozitivă şi o credinţă negativă. Aceste două forme ilustrează hotărîrea interioară pe care am făcut-o fiecare dintre noi în problema lui Cristos. Terminologia Bibliei restrînge însă această folosire a termenului, categorisindu-i ca şi credincioşi doar pe aceia care au o credinţă pozitivă şi îşi reaşează priorităţile vieţii în funcţie de existenţa lui Dumnezeu. Chiar şi cei care cunosc ceva din realitatea existenţei lui Dumnezeu se află într-un mare pericol. S-ar putea ca ei să se oprească doar la o constatare pasivă, care să nu le folosească la nimic. Poţi muri cu medicamentul în mînă. Ca să te vindeci, trebuie să iei medicamentul şi să- l înghiţi. În termeni biblici, a crede în Cristos înseamnă: „a-L primi\" (Ioan 1:12), „a-L cere\" (Ioan 4:10), „a-L mărturisi\" (Rom. 10:9) şi „a-L chema\" să te izbăvească (Rom. 10:13). Atunci cînd este veritabilă, credinţa creştină duce la schimbarea radicală a vieţii, la primirea Duhului Sfînt şi la slujire faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni.