Explicaţii la Biblie

mielul, şi pardosul se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu şi vitele îngrăşate, vor fi împreună, şi le va mîna un copilaş\". (Isaia 11:6). Va fi un timp de înţelepciune şi pricepere aşa cum n-a fost niciodată: „Pămîntul va fi plin de cunoştinţa Domnului ca fundul mării de apele care-l acopăr\" (Isaia 11:9; Habacuc 2:14). Va fi bogăţie şi slavă aşa cum n-a mai fost niciodată căci: „muntele (împărăţia) Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălţa deasupra dealurilor, şi toate neamurile se vor grămădi spre el\" (Isaia 2:2; 11:10J. Va fi slavă şi cinstire aşa cum nici o împărăţie n-a avut vreodată pe faţa pămîntului: „În ziua aceea, Vlăstarul lui Isai va fi ca un steag pentru popoare; neamurile se vor întoarce la El, şi slava va fi locuinţa Lui\" (Isaia 11:10). În împărăţia mesianică va fi bucurie şi siguranţă pentru toţi cei ce vor locui în ea. Profetul Mica scrie: „fiecare va locui sub viţa lui şi sub smochinul lui, şi nimeni nu-l va mai tulbura. Căci gura Domnului oştirilor a vorbit\" (Mica 4:4). Nu există nimic mai minunat decît studierea acestor pasaje care ne vorbesc despre Împărăţia Domnului Isus care stă gata să vină. Chiar şi numai o lectură fugară a lor ne face să spunem plini de dorinţă: „Vie împărăţia Ta!\" Mesajul peste veacuri: Nu este greu de loc să înţelegem ce vrea Dumnezeu să ne înveţe din cele întîmplate în cartea 1 Împăraţi. Textul care găzduieşte acest mesaj este 1 Împ. 11:11-l3: „Fiindcă ai făcut aşa, şi n-ai păzit legămîntul Meu şi legile Mele pe care ţi le-am dat, voi rupe împărăţia de la tine şi o voi da slujitorului tău. Numai nu voi face lucrul acesta în timpul vieţii tale, pentru tatăl tău David. Ci din mîna fiului tău o voi rupe. Nu voi rupe însă toată împărăţia; voi lăsa o seminţie fiului tău, din pricina robului Meu David, şi din pricina Ierusalimului pe care l-am ales\". Unde nu există ascultare, nu există viitor. Pentru cel semeţ, Dumnezeu nu păstrează nici un loc sub soare. Smeritul însă va rămîne pururi în harul dumnezeiesc şi Dumnezeu îi va asigura veşnicia. SCHIŢA CĂRŢII I. DOMNIA LUI SOLOMON 1-11 a. Ridicarea lui Solomon, 1:1-3:1 ÎNŢELEPCIUNEA LUI SOLOMON, 3:2-4:34 Solomon cere înţelepciune, 3:2-15 Solomon dovedeşte înţelepciune, 3:16-28 Solomon aşează administratori, 4:1-28 Solomon în mărirea sa, 4:29-34 b. Templul lui Solomon, 5:1-8:66 FAIMA LUI SOLOMON, 9:1-10:29 Legământul cu Domnul, 9:1-9 Darul dat lui Hiram, 9:10-14 Slujitorii lui Solomon, 9:15-25 Flota lui Solomon, 9:26-28 Vizita reginei din Seba, 10:1-13 Bogăţiile lui Solomon, 10:14-29 CĂDEREA LUI SOLOMON, 11:1-43

a. Motivul, 11:1-8 b. Avertizarea, 11:9-13 c. Duşmanii, 11:14-28 d. Profeţia lui Ahia, 11:29-40 e. Moartea lui Solomon, 11:41-43 II. ÎMPĂRĂŢIILE DESPĂRŢITE 12-22 DIVIZAREA ÎMPĂRĂŢIEI, 12:1-24 Cererea triburilor din nord, 12:1-4 Răspunsul lui Roboam, 12:5-15 Revolta triburilor din nord, 12:16-24 a. Domnia lui Ieroboam în Israel, 12:25-14:20 b. Domnia lui Roboam în Iuda, 14:21-31 c. Domnia lui Abiam în Iuda, 15:1-8 d. Domnia lui Asa în Iuda, 15:9-24 e. Domnia lui Nadab în Israel, 15:25-31 f. Domnia lui Baeşa în Israel, 15:32-16:7 g. Domnia lui Zimri în Israel, 16:15-20 h. Domnia lui Omri în Israel, 16:21-28 i. Domnia lui Ahab În Israel, 16:29-22:40 PROOROCUL ILIE Ilie vesteşte seceta, 17:1 Dumnezeu îl îngrijeşte pe Ilie, 17:2-24 Ilie pe muntele Carmel, 18:1-46 Ilie fuge la Horeb, 19:1-18 Ilie H cheamă pe Elisei, 19:19-21 î Domnia lui Iosafat în Iuda, 22:41-50 j. Domnia lui Ahazia în Israel, 22:51-53

2 Împăraţi Începînd cu această carte ne vom familiariza cu existenţa marilor imperii antice: Asiria, Babilon şi Persia. Ele vor începe să exercite o influenţă covîrşitoare asupra Israelului. Paradoxal, imperiile acestea sînt astăzi o binecuvîntare pentru poporul Bibliei, căci recentele descoperiri arheologice au făcut să amuţească critica arbitrară şi răuvoitoare din deceniile trecute. Fiecare lopată de pămînt întoarsă în terenul străvechiilor imperii acreditează astăzi Biblia ca o carte de istorie autentică. Scopul scrierii acestei cărţi nu a fost numai acela de a înregistra vieţile împăraţilor din Iuda şi Israel. Această cronică a fost alcătuită pentru a arăta tuturor cititorilor că succesul oricărui împărat (şi a oricărei naţiuni luată ca atare) depinde de măsura de ataşament faţă de Cuvîntul şi voia Domnului. Neascultarea duce întotdeauna la decadenţă şi declin. Titlul: 2 Împăraţi este o continuare firească a cărţii 1 Împăraţi cu care iniţial a constituit o singură cronică. Autorul: Ceea ce s-a spus despre 1 Împăraţi este valabil şi pentru această carte. Proorocul Ieremia apare ca cel mai probabil dintre toţi autorii propuşi. El a folosit însă informaţii cuprinse în alte cărţi (1 Împ. 11:41; 14:19, 29). Ultimul capitol pare şi el scris de altcineva care a stat în Babilon, nu de cineva care s-a dus cu unii din popor în Egipt şi a murit acolo, cum este cazul cu Ieremia. Data: În preajma anului 550 î.Cr. Nu înainte de distrugerea celui dintîi Templu. Conţinutul cărţii: Această carte care debutează cu strămutarea lui Ilie la cer şi se termină cu strămutarea poporului evreu în Babilon este cea mai tragică cronică de istorie din toată Biblia. Ba am putea spune că este una dintre cele mai tragice înregistrări istorice din analele lumii. Poporul prin care Dumnezeu alesese să răspîndească cunoştinţa despre Sine şi despre planurile Sale pline de har s-a abătut din ce în ce mai mult de la ascultarea de Dumnezeu, s-a cufundat în idolatrie şi în întunerecul înstrăinării de Creator. Cînd nelegiuirea lor şi-a atins culmea, Dumnezeu a trimis asupra lor popoare străine puternice şi lipsite de milă care i-au tîrît într-o neagră, umilitoare şi chinuitoare robie. Cartea 2 Împăraţi este cartea robiei. În capitolul 17 ni se prezintă ducerea Israelului (cele 10 seminţii din împărăţia de nord) în robia Asiriană. Aceste 10 seminţii nu se vor întorce acasă, ci vor continua să rămînă răspîndite printre neamurile lumii. Capitolul 25 ne aduce înaintea ochilor Ierusalimul înconjurat, cucerit şi dărîmat. Poporul împărăţiei de sud (Iuda şi Beniamin) este dus în robia babiloneană de unde nu se va mai întoarce decît o rămăşiţă. Cartea consemnează de asemenea faptele profetului Elisei, continuatorul lucrărilor lui Ilie. Ca şi predecesorul lui, Elisei are o viaţă plină de întîmplări supranaturale. Unele dintre cele mai cunoscute minuni săvîrşite de el sînt: învierea fiului sunamitei (cap. 4), moartea în oală (cap.4), înmulţirea celor 100 de pîini (cap.4), vindecarea lui Naaman, căpetenia oştirii împăratului Siriei, (cap. 5), recuperarea securii unuia dintre fiii proorocilor (cap.6) şi orbirea temporară a sirienilor (cap. 6). Împărţirea cărţii este neclară la prima vedere, dar un studiu atent va scoate la iveală faptul că primele 10 capitole se ocupă predominant de împărăţia de nord, implicînd împărăţia de sud numai cînd evoluţia acesteia afectează evenimentele din nord; partea dintre capitolele 11 şi 27

este o istorie alternativă a evenimentelor din cele două împărăţii surori, iar de la capitolul 18 la 25 găsim numai evenimente din istoria lui Iuda. Cu excepţia lui Şalum care a domnit numai o lună, toţi cei 11 împăraţi ai lui Israel „au făcut ce este rău înaintea Domnului\" (3:2, 3; 10:31, 32; 13:2, 3, 11; 14:24; 15:9, 18, 24, 28; 17:2). Ei au urmat calea lui Ieroboam, „cel care a făcut pe Israel să păcătuiască\". Împăraţii din Iuda sînt evaluaţi după standardul stabilit de tatăl lor David. Vedem aceasta în cazul lui Solomon (1 Împ. 11:6), Abiam (1 Împ. 15:3), Iosafat (2 Cronici 17:3), Amaţia (2 Împ. 14:3), Ahaz (2 Împ. 16:2), Ezechia (2 Împ. 18:3) şi Iosia (2 Împ. 22:2). Plecarea lui Israel în robie s-a făcut în două etape. Cele două seminţii şi jumătate de dincolo de Iordan: Ruben, Gad şi Manase au fost luate captive de Tiglat Pileser, împăratul Asiriei cu cîţiva ani înainte de restul împărăţiei (2 Împăraţi 15:29; 1 Cronici 5:25-26). Celelalte seminţii din împărăţia de Nord au fost înrobite 13 ani mai tîrziu, cam prin anul 721 î.Cr. Tiglat Pileser murise între timp. Împăratul asirian Salmanasar a condus invazia şi a asediat Samaria timp de trei ani (2 Împăraţi 17:3-6). Căderea împărăţiei din sud, Iuda, s-a produs numai după alţi 120 de ani de istorie. Şi ea a avut mai multe etape. Cea dintîi s-a petrecut în timpul domniei lui Ioiachim (2 Regi 23:36-24:1, 2; 2 Cronici 36:5-7). Atunci au fost duse la Babilon uneltele Casei Domnului împreună cu cîţiva tineri din ţară printre care şi tînărul Daniel (Dan. 1: l -4). A doua deportare s-a produs opt ani mai tîrziu, la începutul domniei lui Ioiachin. Nebucadneţar l-a luat prizonier pe împărat şi l-a strămutat la Babilon împreună cu familia lui şi cu 10 mii de oameni din floarea lui Israel. În Iuda n-au rămas decît oamenii săraci peste care Nebucadneţar l-a pus să domnească pe Zedechia, unchiul lui Ioiachin, întreg Ierusalimul a fost jefuit. Visteria Templului a fost luată şi vasele de aur făcute de Solomon la Templu au fost sparte (2 Împ. 24:8-17). A treia şi cea din urmă deportare în Babilon s-a produs în urma unei răscoale a lui Zedechia pe care Nebucadneţar a înăbuşit-o cu cruzime. Fiii lui Zedechia au fost înjunghiaţi înaintea lui, iar împăratului i-au scos ochii, l-au legat cu lanţuri de aramă şi l-au dus la Babilon. Templul a fost distrus cu desăvîrşire, cetatea Ierusalimului a fost transformată în ruine şi tuturor caselor li s-a dat foc (2 Împ. 25:1-21). Asediul a fost îndelungat şi a provocat celor din cetate suferinţe de nedescris. Tragedia de proporţii impresionante este descrisă în cartea sa de profetul Ieremia (Plîngeri 2:20; 4:3-10) Perioada împăraţilor a fost şi perioada de activitate a profeţilor. Cărţile lor vor fi analizate în secţiunea dedicată profeţilor, dar este bine să ţinem minte că Osea şi Amos au profeţit în Israel, în timp ce Obadia, Ioel, Isaia, Mica, Naum, Habacuc, Ţefania şi Ieremia şi-au desfăşurat activitatea în Iuda. Mesajul peste veacuri: Cine citeşte paginile acestea de istorie a poporului Israel va trage repede concluzii pentru viaţa sa personală de umblare cu Domnul. Iată numai cîteva dintre ele: (1) Stăruinţa în neascultare este cea mai sigură cale spre dezastru. S-ar putea să pară pentru o vreme că pedeapsa întîrzie, dar ea va veni cu siguranţă. (2) Privilegiile acordate de Dumnezeu aduc cu ele responsabilităţi corespunzătoare. Dumnezeu nu ne răsfaţă ca să ne îngîmfe, ci ne binecuvîntează ca să ne îndemne să stăruim în împlinirea scopurilor pe care le-a fixat pentru existenţa noastră. (3) Pedepsele trimise de Dumnezeu sînt proporţionale şi progresive. Scopul lui Dumnezeu este întotdeauna pedagogic. Cine nu răspunde la pedepse obişnuite îşi atrage singur pedepse mai mari şi mai chinuitoare. (4) „Dumnezeu pedepseşte pe cine iubeşte şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care îl primeşte\" (evrei 12:6). În plan uman şi

terestru se pare că asistăm la o catastrofă şi la desfinţarea poporului ales. În cer însă se socotise altfel. Providenţial, planul divin va continua cu Israelul. Cel mai mare profet din timpul declinului lui Israel declară: „El (Dumnezeu) nu va slăbi, nici nu se va lăsa, pînă va aşeza dreptatea pe pămînt\" (Isaia 42:4). Cînd tronul de pe pămînt se prăbuşeşte în pulbere, tronul din ceruri cîrmuieşte stăpîn pe furtună. Robia babiloneană a venit ca o pedeapsă pentru decăderea idolatră a lui Israel. Evreii au trebuit să înveţe departe de casă ce scump le este Dumnezeu şi Legea Lui. În exil au apărut sinagogile şi poporul a început să citească şi să înveţe temeinic Cuvîntul. Robia a fost cuptorul în care Dumnezeu şi-a curăţit poporul. Răspîndiţi printre neamurile lumii, evreii au fost păstraţi atunci şi continuă să fie păstraţi şi astăzi pentru împlinirea destinului lor istoric. Asirienii şi babilonienii s-au pierdut în negura timpului, dar poporul evreu a continuat să existe, în curînd va veni acel „Fiu al lui David\" care va prelua stăpînirea în virtutea legămîntului Davidic şi, din Ierusalimul restaurat, îşi va exercita autoritatea supremă asupra lumii. SCHIŢA CĂRŢII I. CRONICILE ÎMPĂRĂŢIEI DE NORD 1-10 a. Domnia lui Ahazia (853-852), 7:7-3 ILIE Şl ELISEI Înălţarea lui Ilie la cer, 2:1-11 Elisei îşi începe slujirea, 2:12-14 Confirmarea răpirii lui Ilie, 2:10-18 Vindecarea apelor de la Ierihon, 2:19-22 Pedepsirea copiilor, 2:23-25 b. Domnia lui Ioram (852-841), 3:1-27 FAPELE LUI ELISEI Înmulţirea untdelemnului, 4:1-7 Fiul Sunamitei, 4:8-37 Moartea în oală, 4:38-41 Înmulţirea pîinilor, 4:42-44 Vindecarea lui Naaman, 5:1-27 Securea care pluteşte pe apă, 6:1-7 Elisei biruieşte sirienii, 6:8-8:6 Elisei profeţeşte în Damasc, 6:7-15 c. Domnia lui Ioram (852-841), 8:16-24 d. Domnia lui Ahazia în Iuda (841), 8:25-29 e. Domnia lui Iehu în Israel (841-814), 9:1-10:36 II. CRONICĂ ALTERNATIVĂ 11-27 a. Domnia Ataliei în Iuda (841-835), 11:1-16 b. Domnia lui Ioas în Iuda (835-796), 11:17-12:21 c. Domnia lui Ioahaz în Israel (814-798), 13:1-9 d. Domnia lui Ioas în Israel (798-782), 13:10-25 Moartea lui Elisei 13:14-21 e. Domnia lui Amaţia (796-767), 14:1-22

f. Domnia lui Ieroboam II în Israel (794-753), 14:23-29 g. Domnia lui Azaria în Iuda (790-739), 15:1-7 h. Domnia lui Zaharia în Israel (753), 15:8-12 i. Domnia lui Şalum în Israel (752), 15:13-15 î. Domnia lui Menahem în Israel (752- 742), 15:7 6-22 j. Domnia lui Pecahia în Israel (742-740), 15:23-26 k. Domnia lui Pecah în Israel (752-732), 15:27-31 l. Domnia lui Iotam în Iuda (750-731), 15:32-38 m. Domnia lui Ahaz în Iuda (731-715), 16:1-20 n. Domnia lui Osea în Israel (732-722), 17:1-41 SAMARITENII III. CRONICILE ÎMPĂRĂŢIEI DE SUD 18-25 a. Domnia lui Ezechia (715-686), 18:1-20:21 Reforma religioasă, 18:1-12 Biruinţă sub două asedii, 18:1-20:21 Boala şi însănătoşirea lui, 20:1-11 Lăudăroşenia lui vinovată, 20:12-21 b. Domnia lui Manase (695-642), 21:1-18 c. Domnia lui Amon (642-640), 21:19-26 d. Domnia lui Iosia (640-609), 22:1-23:30 e. Domnia lui Ioahaz (609), 23:31-33 f. Domnia lui Ioiachim (609-597), 23:34-14:7 g. Domnia lui Ioiachin (597), 24:8-16 h. Domnia lui Zedechia (597-586), 24:17-25:21 Dărîmarea Ierusalimului şi a Templului i. Guvernatorul Ghedalia (586), 25:22-26 î. Eliberarea lui Ioiachin în Babilon, 25:27-30

1 CRONICI Cărţile Cronicilor descriu în mare aceleaşi evenimente ca şi cărţile lui Samuel şi ale Împăraţilor. Atitudinea celui care le scrie este însă alta şi scopul cu care sînt scrise este total diferit. 1 şi 2 Samuel şi 1 şi 2 Împăraţi sînt cărţi cu un pronunţat caracter biografic, Cronicile au un caracter statistic. Primele sînt informative, cele din urmă sînt formative, 1 şi 2 Cronici sînt cărţi de educare a noii generaţii de evrei născuţi în captivitatea babiloneană. Titlul: Cartea poartă această numire din timpul lui Ieronim, care a tradus textul Bibliei ebraice în limba latină între anii 385-405 d.Cr. Lucrarea lui poartă numele de: „Vulgata\" (de la „vulg\" care înseamnă popor). Titlul complet în limba latină este: „Cronicorum Liber\" - Cartea Cronicilor. Cărţile cronicilor nu sînt cărţi de repetiţii inutile ale evenimentelor relatate deja în cărţile istorice ale Bibliei şi nici culegeri de pasaje neimportante uitate de alţi autori ai Scripturilor. Ele sînt compendii de istorie destinate evreilor din seminţiile împărăţiei lui Iuda care s-au întors din robia Babiloniană. Autorul: Deşi numele autorului este necunoscut, părerile celor mai mulţi înclină spre cărturarul Ezra, cel care a fost responsabil pentru marea lucrare de reconstruire spirituală a evreilor după revenirea din Babilon. Ceea ce este cert şi evidenţiat expres în textul Cronicilor este că autorul s-a folosit de un mare număr de lucrări istorice existente. Iată o listă a lor: 1. Cartea împăraţilor lui Israel şi a lui Iuda (2 Cronici 27:7) 2. Un „Midraş\" (comentariu) al lucrării de mai sus (2 Cronici 24:27) 3. Cartea lui Samuel văzătorul (1 Cronici 29:29) 4. Cartea proorocului Natan (1 Cronici 29:29) 5. Cartea proorocului Gad (1 Cronici 29:29) 6. Proorocia lui Ahia din Şilo (2 Cronici 9:29) 7. Descoperirile proorocului Ieedo (2 Cronici 9:29) 8. Cartea proorocului Şemaia (2 Cronici 12:15) 9. Cartea de genealogii a proorocului Ido (2 Cronici 12:15) 10. Istoria alcătuită de Iehu, fiul lui Hanani (2 Cronici 20:34) 11. Cartea proorocului Isaia (26:22) 12. Vedenia proorocului Isaia (2 Cronici 32:32) 13. Cartea lui Hozai (2 Cronici 33:19) Multitudinea aceasta de izvoare istorice este mult mai importantă decît pare la prima vedere. Ea dovedeşte că: (a) autorul a cercetat mult înainte de a se apuca de lucru, (b) autorul nu se sfieşte să citeze titlurile surselor lui, ceea ce dovedeşte că ele erau materiale demne de toată cinstea şi încrederea, şi că (c) colectarea datelor istorice a fost o îndeletnicire constantă de-a lungul istoriei lui Israel, iar aceasta ne dă şi mai multă încredere în veridicitatea înregistrărilor istorice pe care se bazează învăţătura Bibliei. Contextul istoric: De la sfîrşitul cărţilor 1 şi 2 Împăraţi au trecut 70 de ani de robie. Profeţiile rostite de Ieremia s-au împlinit. Captivitatea a fost cuptorul în care Dumnezeu şi-a vindecat poporul de boala idolatriei. Printre străini, evreii au fost învăţaţi că este mai bine să fie aruncaţi în cuptorul cu foc decît să-şi plece genunchii în faţa chipurilor idolatre (Daniel 3). Mai marii lor le-au arătat că este mai bine să fie aruncaţi în groapa cu lei decît să-şi întrerupă viaţa de rugăciune către Iehova (Daniel 6).

În 70 de ani murise însă o generaţie. Avem de-a face acum cu un nou Israel, născut departe de ţară, departe de Ierusalim şi departe de Templu. Ei fuseseră crescuţi printre străini, fără o viaţă de ceremonii religioase şi fără cunoştinţa destinului lor providenţial. În anul 537 î.Cr. decretul împăratului persan Cir dă dreptul evreilor să se întoarce acasă la Ierusalim şi în Iuda. Tinerii născuţi în captivitate şi-au pierdut însă legătura firească de continuitate cu generaţia dinainte de captivitate. Cineva trebuie să înceapă o lucrarea de educaţie prin care să fie reînnodat firul lor de legătură cu trecutul. Cineva trebuie să alcătuiască o punte de trecere între ceea ce a fost, ceea ce este şi ceea ce trebuie să urmeze. Cărţile 1 şi 2 Cronici fac exact această lucrare. Conţinutul cărţii: Autorul cronicilor nu este un pasionat de istorie, ci un iubitor de oameni. Dorinţa lui nu este aceea de a transmite date reci, ci de a da informaţii care să determine un anumit fel de vieţuire. Cronicile scrise de el sînt scrise cu o anumită atitudine şi cu un anumit scop. Atitudinea este grija pentru reînodarea istoriei providenţiale a lui Israel, iar scopul este educaţia religioasă a noii generaţii care s-a întors în ţară. (SELECTARE, ADĂUGARE, INTERPRETARE) Era important ca cineva să facă naţiunea să-şi înţeleagă trecutul, prezentul şi viitorul din punctul de vedere a lui Dumnezeu. Acum, cînd tronul lui David nu mai era punctul de raliere şi de direcţionare a poporului, trebuia văzut ce mai rămăsese din fiinţa naţională. Trei lucruri au fost scoase în evidenţă: l. Genealogiile ca o revenire în matca tiparului divin (1 Cron. 1-9). Fără nici o îndoială că din cauza robiei, multe familii din Israel îşi pierduseră evidenţele genealogice (vezi Ezra 2:59). Ori această evidenţă era foarte importantă pentru reaşezarea naţiunii în teritoriile ţării. 2. O recapitulare a istoriei, mai ales a istoriei recente, din care să fie deduse cauzele tragediei robiei. Această lecţie trebuia învăţată bine pentru ca să nu mai fie repetată niciodată (1 Cron. 10-29; 2 Cronici 1-36) 3. O refacere a vieţii religioase centrată în jurul Templului de la Ierusalim. Poporul trebuia însufleţit pentru reconstruirea Templului şi pentru reluarea vieţii de închinăciune. În absenţa tronului împărătesc al lui David, centru de greutate al Israelului trebuia aşezat acolo unde se afla simbolic tronul împărătesc al cerului. Pentru a-şi realiza toate aceste trei deziderate, autorul Cronicilor face o muncă de selectare, de adăugare şi de interpretare a datelor pe care le găseşte în izvoarele istorice. El polarizează evenimentele şi personajele istoriei trecute în aşa fel încît citirea Cronicilor lui să devină o lecţie pedagogică pentru pregătirea viitorului. Anumite secvenţe de istorie sînt lăsate afară intenţionat: despre David, de exemplu, nu se aminteaşte nimic despre rătăcirea lui sentimentală cu Bat-Seba şi uciderea lui Urie şi nici despre cîntarea lui de jale după Saul şi Ionatan sau despre răscoala tînărului Absalom. Alte secvenţe de istorie sînt tratate mai amănunţit şi chiar completate cu informaţii pe care nu le găsim în cărţile lui Samuel sau în cele ale împăraţilor: pregătirile intense făcute de David pentru construirea Templului (1 Cron. 22), pregătirea şi repartizarea preoţilor, leviţilor (1 Cron. 23-24), şi rînduirea cîntăreţilor, uşierilor şi vistierilor de la Templu (1 Cron. 25-26). Domniile anumitor împăraţi sînt scoase mai mult în evidenţă şi tratate mai pe larg deoarece ele constituie pilde de reformă religioasă şi de revitalizare spirituală: Asa, Iosafat, Ioas, Ezechia şi Iosia (toţi în 2 Cronici). Mesajul cărţii: Mesajul imediat pentru prima generaţie de cititori a fost întreit: (1) naţiunea

trebuie să se reaşeze cît mai degrabă şi cît mai temeinic în tiparul şi prerogativele de popor mesianic al legămîntului, (2) naţiunea trebuie să înveţe din catastrofa suferită de curînd şi să nu mai repete greşelile care au provocat-o şi (3) naţiunea trebuie să-şi reia părtăşia de la Templu cu Iehova. Se vede imediat că autorul subliniază cu precădere o idee care se poate vedea din întreaga istorie a lui Israel şi anume că, spre deosebire de alte neamuri, evreii nu au nici un rost pe pămînt fără Iehova. Valoarea şi specificul lor este în viaţa lor de închinăciune. Destinul lor este acela de a-L face cunoascut lumii pe Dumnezeu Creatorul lumii care vrea să refacă legătura cu creatura căzută. Israel este instrumentul care trebuie să dea lumii două lucruri: cunoştinţa despre Dumnezeu şi persoana lui Mesia. Mesajul pe care ni-l trimite nouă cartea nu este prea deosebit de acesta. Şi noi trebuie să înţelegem că legătura noastră cu Dumnezeu este singurul lucru care contează în această existenţă. Ceea ce ni se întîmplă în viaţă, evenimentele bucuriilor şi durerilor noastre, nu trebuiesc privite decît drept nişte lecţii prin care Dumnezeu se străduieşte să ne înveţe acest adevăr de referinţă. SCHIŢA CĂRŢII I. GENEALOGIILE LUI ISRAEL l - 9 a. De la Adam la Avraam, 1:1-27 b. De la Avraam la Iacov, 1:28-54 c. De la Iacov la David, 2:1-55 d. De la David la robie, 3:1 -24 GENEALOGIA CELOR 12 SEMINŢII 1. Iuda, 4:1-23 2. Simeon, 4:24-34 3. Ruben, 5:1-10 4. Gad, 5:11-22 5. Manase, 5:23-26 6. Levi, 6:1-18 7. Isahar, 7:1-5 8. Beniamin, 7:6-12 9. Neftali, 7:13 10. Manase, 7:14-19 11. Efraim, 7:20-29 12. Aşer, 7:30-40 13. Beniamin, 8:1-40 e. Locuitorii Ierusalimului, 9:1-34 f. Familia lui Saul, 9:35-44 II. DOMNIA LUI DAVID 10-29 UNSUL DOMNULUI a. Moartea lui Saul, 10:1-14 b. Ridicarea lui David, 11:1-3 c. Cucerirea Ierusalimului, 11:4-9 d. Vitejii lui David, 11:10-12:40

CHIVOTUL DOMNULUI a. David aduce chivotul la Chidon, 13:1-14 b. Biruinţa asupra filistenilor, 14:1-17 c. David aduce chivotul la Ierusalim, 15:1-29 d. Orînduieli privitoare la slujbă, 16:1-43 LEGĂMÎNTUL DOMNULUI a. David vrea să zidească Templul 17:1-27 b. Războaiele lui David, 18:1-20:8 c. Numărătoarea vinovată, ciuma, 21:1-30 TEMPLUL DOMNULUI a. Pregătirile pentru Templu, 22:1-23:1 b. Organizarea leviţilor, 23:2-26:32 c. Căpeteniile oştirii, 27:1-34 d. Testamentul lui David, 28:1-21 e. Daruri pentru Templu, 29:1-9 f. Rugăciunea lui David, 29:10-19 g. Ungerea lui Solomon, 29:20-25 h. Moartea lui David, 29:26-30

2 CRONICI Cartea 2 Cronici este o dizertaţie istorică pe tema: Soarta unei naţiuni depinde de atitudinea ei faţă de Domnul. Cazul studiat este: „Împărăţia lui Iuda\". Titlul: Cartea este continuarea lucrării începute în cea dintîi carte a Cronicilor. Autorul: Conţinutul Cronicilor se termină brusc cu o frază întreruptă la jumătate (2 Cron. 36:23). Continuarea ei se poate găsi în primele versete ale cărţii lui Ezra, cărturarul (Ezra 1:2- 4). Concluzia firească ce se poate trage din această „coincidenţă\" este că ambele cărţi au acelaşi autor, deşi numai cea din urmă îi poartă numele. Data: După darea edictului lui Cir care a permis reîntoarcerea evreilor în Israel, probabil între anii 450-425 î.Cr. (1 Cron. 3:16-24; 9:1) Conţinutul cărţii: 2 Cronici este o carte tragică cu un început glorios, dar cu un final teribil. Primele 9 capitole ne redau cei 40 de ani de domnie ai lui Solomon. Restul capitolelor se concentrează asupra istoriei împărăţiei lui Iuda pînă în vremea robiei babiloniene. Nu este cazul să zăbovim aici asupra fiecăruia dintre cei 20 de împăraţi care s-au succedat la tronul Ierusalimului. Este suficient să spunem că ei sînt analizaţi de autor prin prisma relaţiei personale pe care au avut-o ei cu Domnul. Ascensiunea sau declinul împărăţiei lui Israel nu s- au datorat factorilor economici său politici, ci stării lor spirituale în legătura lor cu Dumnezeu: „Şi în timpul cînd a căutat pe Domnul, Dumnezeu l-a făcut să propăşească\" (2 Cron. 26:5), „Iotam a ajuns puternic, pentru că şi-a urmat necurmat căile înaintea Domnului, Dumnezeului său\" (2 Cron. 27:6), „Ahaz... El n-a făcut ce este bine înaintea Domnului... Domnul, Dumnezeu l-a dat în mîinile împăratului Siriei\" (2 Cron. 28:1-5). Într-un sens foarte larg, Israelul, ca popor, este prezentat în cărţile Cronicilor ca şi „casa lui Iehova\". Dumnezeu îi spune lui David: „Domnul îţi va zidi o casă\" (1 Cron. 17:10). Tot ceea ce se întîmplă în popor este în funcţie de atitudinea lor faţă de Dumnezeu şi ca urmare a binecuvântărilor sau pedepselor pe care le trimite El asupra naţiunii: „Căci voi cinsti pe cine Mă cinsteşte, dar cei ce Mă dispreţuiesc, vor fi dispreţuiţi\" (1 Sam. 2:30). Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Toată acţiunea istorică poate fi grupată pe două coloane în fruntea cărora se poate scrie: „ascultare\" şi „neascultare\". Cronicile sînt lecţii pedagogice pentru copiii lui Dumnezeu din toate timpurile. Mesajul peste veacuri: A fost adevărat atunci şi este adevărat şi acum; este adevărat pentru neamuri întregi şi este adevărat pentru fiecare om în parte: Cea dintîi şi cea mai de căpetenie datorie a oricărui tron este o bună relaţie cu templul. Spusă în cuvintele nemuritoare ale Domnului Isus această axiomă sună aşa: „Căutaţi mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate celelalte lucruri vi se vor da pe \"deasupra\" (Matei 6:33). SCHIŢA CĂRŢII I. DOMNIA LUI SOLOMON I- 9 a. Împăratul Solomon, 1:1-17 TEMPLUL LUI SOLOMON Pregătiri pentru Templu, 2:1-18

Construirea Templului, 3:1-4:22 Dedicarea Templului, 5:1-7:22 b. Faima lui Solomon, 8:1-9:29 c. Moartea lui Solomon, 9:13-28 II. ÎMPĂRAŢII LUI IUDA, 10-36 a. ROBOAM Roboan produce dezbinarea, 10:1-19 Roboam slujeşte Domnului, 11:1-23 Roboam părăseşte pe Domnul, 12:1-16 b. Abia, 13:1-22 c. Asa, 14:1-16:14 d. IOSAFAT Reforma religioasă, 17:1-19 Alianţa cu Ahab, 18:1-19:3 Alte reforme, 19:4-11 Biruinţa asupra lui Moab şi Amon, 20:1-30 Ultimele lui zile, 20:31-37 e. Ioram, 21:1-20 f. Ahazia, 22:1-9 g.Atalia, 22:10-23:15 h. Ioas, 23:16-24:27 i. Amaţia, 25:1-28 f. Ozia, 26:1-23 j. Iotam, 27:1-9 k. Ahaz, 28:1-27 l. EZECHIA Trezirea spirituală, 29:1-31:21 Biruinţa asupra asirienilor, 32:1-23 Ultimele lui zile, 32:24-33 m. Manase, 33:1-20 n. Amon, 33:21-25 o. Iosia, 34:1-35:27 p. loahaz, 36:1-4 r. Ioiachim, 36:5-8 s. Ioiachin, 36:9-10 ş. Zedechia, 36:11-21 III. DECRETUL LUI CIRUS 36:22-23

EZRA Cele trei cărţi mai mici care ne stau acum în faţă - Ezra, Neemia şi Estera - încheie seria celor 17 cărţi istorice care alcătuiesc prima secţiune a Vechiului Testament. Aceste trei cărţi trebuiesc studiate împreună deoarece ele înregistrează lucrarea lui Dumnezeu cu poporul Israel după întoarcerea evreilor din robia Babiloniană. Ezra şi Neemia se ocupă de „rămăşiţa\" care s-a întors în Ierusalim şi în Iudea, iar Estera explică ce s-a întîmplat cu poporul care a preferat să rămînă prin ţările în care fuseseră duşi. Pentru o mai bună înţelegere a acestor cărţi care marchează sfîrşitul cronicilor istorice este bine să citim şi ultimele trei cărţi din secţiunea cărţilor profetice: Hagai, Zaharia şi Maleahi, căci ei au fost profeţii ridicaţi de Dumnezeu în Israel în perioada de după robie. Titlul: Dacă această carte ar fi fost numită nu după numele autorului ei, ci după conţinutul pe care îl are, ea ar fi putut fi intitulată: „Cartea restaurării\", „Cartea repatrierii\" sau „Cronica rămăşiţei lui Iuda\". Dacă ar fi fost numită după numele eroilor ei principali, ar fi trebuit să i se spună: „Cartea lui Zorobabel şi a lui Ezra\". Titlul ei este însă „Ezra\" şi aceasta subliniază şi mai mult rolul jucat de această extrordinară personalitate în lucrarea pe care Dumnezeu a făcut-o pentru reaşezarea Israelului în tiparul divin. Autorul: Ezra face parte din marele triumvirat al cărturarilor responsabili pentru scrierea Vechiului Testament: Moise, Samuel şi Ezra. Tradiţia evreiască, prin Talmud, îl consideră pe Ezra unul dintre cei mai proeminenţi lideri din istoria lui Israel. Lui îi sînt atribuite cinci lucrări capitale pentru identitatea evreilor ca neam: (1) înfiinţarea în Babilon a unei instituţii cu numele de: „Sinagoga cea mare\". Această şcoală rabinică era alcătuită dintr-un număr de 120 de membrii, toţi urmaşi ai profeţilor şi întemeietori ai grupării „cărturarilor\" care au păstrat şi transmis apoi scrierile sfinte evreieşti; (2) alcătuirea „canonului\" Vechi Testamental. Sub acest nume este descrisă „culegerea de Scripturi sfinte evreieşti recunoscute de toţi evreii ca avînd autoritate dumnezeiască\". Ezra le-a aşezat pe toate în trei categorii distincte numindu-le: Legea, Profeţii şi Scrierile; (3) trecerea de la scrierea antică ebraică la scrierea evreiască cu caractere grafice asiriene; (4) alcătuirea Cronicilor ca un rezumat al istoriei evreieşti şi scrierea cărţilor Ezra şi Neemia; (5) înfinţarea sinagogilor locale ca locuri în care poporul să citească şi să înveţe perceptele religiei evreieşti. Faptul că Ezra este socotit autorul originalului ebraic al cărţilor 1 şi 2 Cronici, Ezra şi Neemia nu înseamnă că el nu a folosit fragmente din scrierile altor autori său că porţiunea autobiografică din cartea Neemia nu ar fi putut fi scrisă chiar de Neemia însuşi. Data: Cartea se ocupă cu unul dintre cele mai importante evenimente din istoria Israelului: întoarcerea din robie. Această întoarcere nu s-a făcut într-o singură etapă, ci în mai multe. Tot aşa şi pentru consemnarea evenimentelor putem presupune că există mai multe date ale scrierii. Refacerea vieţii religioase a Israelului a durat o perioadă de aproximativ o sută de ani. În acest interval de timp au existat două perioade mai mici de o excepţională importanţă: 1. Cei 20 de ani (537-517 î.Cr.) scurşi între darea decretului lui Cir-persanul şi pînă într-al şaselea an al domniei lui Dariu-medul, în care, sub conducerea lui Zorobabel ca guvernator şi Iosua ca preot, poporul a rezidit Templul. Pentru cunoaştera evenimentelor din această perioadă citiţi Ezra 1-6, Zaharia şi Hagai, ultimele două capitole din cartea 1 Cronici, primul capitol din cartea 2 Cronici, Psalmii 126 şi 137, precum şi referinţele despre împăratul persan Cir din cartea profetului Isaia (Isaia 44:23 pînă la 45:8).

2. Cei 25 de ani (458-433 î.Cr.) în care Neemia, ca guvernator, Ezra, ca preot au condus lucrarea de refacere a zidurilor Ierusalimului, în vremea aceea a activat profetul Maleahi. În cartea Ezra ne întîlnim cu amîndouă aceste perioade, în Neemia găsim numai cea de a doua perioadă. Contextul istoric: evreii au fost duşi în robie mai întîi de asirieni (1 Împ. 17) şi apoi de babilonieni (2 Împ. 25). După 70 de ani de robie, împăratul persan Cir le-a dat dreptul de a se întoarce în ţara lor. Babilonul căzuse între timp sub cucerirea medo-persanilor (Octombrie 539 î.Cr.). Cele zece seminţii luate în robie de asirieni nu s-au mai întors în Israel, în anul 537 î.Cr. s-au întors în Israel primii evrei veniţi din robie. În anul 516 î.Cr. a fost încheiată reclădirea Templului, în anul 479 î.Cr. Estera a devenit împărăteasa Persiei (ca soţie a lui Xerxes). În anul 458 î.Cr. Ezra a condus cel de al doilea convoi de evrei care s-au întors din robie, în anul 445 î.Cr. Neemia a reconstruit zidurile Ierusalimului. Conţinutul cărţii: Ezra ne aduce înaintea ochilor cel de al doilea „Exod\" din istoria evreilor. Primul avusese loc în Egipt sub conducerea lui Moise. Cel de al doilea are loc acum din Babilon sub conducerea lui Ezra. Ca şi Moise, Ezra este un om al cărţii, cu o educaţie aleasă şi destinat să alcătuiască culegerea de cărţii sfinte ale neamului. Avem toate motivele să credem că la început, 1 şi 2 Cronici, Ezra şi Neemia au format o singură scriere istorică. Evreii şi creştinii din primele veacuri l-au considerat pe Ezra drept autor al acestor compilaţii. Numărul celor întorşi din Babilon cu ocazia plecării primului convoi a fost de aproximativ 50.000 de oameni. Este un număr relativ mic fată de totalul evreilor care plecaseră în robie şi cu mult mai mic decît numărul total al evreilor aflaţi în exil la aceea oră. Cei ce s-au întors au alcătuit într-adevăr numai o „rămăşiţă\". Ceilalţi au preferat să uite necazurile strămoşilor lor şi s-au hotărît să rămînă între neamurile printre care fuseseră strămutaţi. Se poate ca mulţi dintre ei să fi reuşit între timp să-şi facă un rost şi o situaţie materială prosperă. Perspectiva întoarcerii în sărăcia Israelului pentru a-i rezidi dărîmăturile nu a părut prea atrăgătoare multora dintre ei. Întoarcerea celor 50.000 şi faptele lor sînt descrise în primele 6 capitole ale cărţii Ezra. Celelalte capitole, (7-10), descriu întoarcerea lui Ezra la Ierusalim şi lucrarea lui de refacere şi reformă spirituală a poporului. Cuvinte cheie şi teme caracteristice: întreaga carte gravitează în jurul declaraţiei următoare: „Căci Ezra îşi pusese inima să adîncească şi să împlinească Legea Domnului, şi să înveţe pe oameni în mijlocul lui Israel legile şi poruncile\" (Ezra 7:10). Mesajul cărţii: Cartea lui Ezra este un tipar pentru mişcările de trezire spirituală. Conţinutul ei ne arată 6 paşi spre o stare după voia lui Dumnezeu: 1. Întoarcerea în ţară (cap.1 şi 2) - revenirea la străvechea vatră a credinţei. 2. Reclădirea altarului (cap. 3:1-6 - reluarea unei vieţi de rugăciune. 3. Reclădirea Templului (3:8-13) - reconsiderarea atitudinii faţă de Dumnezeu. 4. Înfruntarea duşmanilor (cap.4) - respingerea ispitelor şi tentaţiilor care ne-ar putea opri din drum. 5. Îndemn profetic (5:1-6:14) - supunerea faţă de autoritatea Cuvîntului lui Dumnezeu. 6. Terminarea Templului (6:15-22) - perseverenţa în ascultarea şi cinstirea Domnului.

O astfel de refacere spirituală trebuie să se producă din cînd în cînd în fiecare dintre noi. Ea este necesară mai ales atunci cînd creştinismul nostru s-a poticnit undeva în trecut şi ajungem să ne dăm seama că trăim \"robia\" sub apăsarea duşmanilor sufletului nostru. Din cînd în cînd este bine să se ridice cîte un Pavel care să preia mesajul lui Ezra şi să ne întrebe: „Oh, Galateni nechibzuiţi! Cine v-a, fermecat pe voi, înaintea ochilor cărora a fost zugrăvit Isus Cristos ca răstignit?\" „Voi alergaţi bine; cine v-a tăiat calea ca să n-ascultaţi de adevăr?\" (Galat. 3:1; 5:7) Mesajul despre Dumnezeu pe care îl găsim în această carte poate fi parafrazat cu un text din Ieremia: „Căci Domnul nu leapădă pentru totdeauna. Ci, cînd mîhneşte pe cineva, Se îndură iarăşi de el, după îndurarea Lui cea mare\" (Plîngerile lui Ieremia 3:31-32). SCHIŢA CĂRŢIII I. ÎNTOARCEREA LUI ZOROBABEL 1-6 Decretul lui Cir, 1:1-11 NUMĂRĂTOAREA POPORULUI Conducătorii, 2:1-2 Familiile, 2:3-20 Cetăţile, 2:21-35 Preoţii, 2:36-39 Leviţii, 2:40-42 Slujitorii, 2:43-54 Robii lui Solomon, 2:55-58 Descendenţi neconfirmaţi, 2:59-63 Cifra totală, 2:64-70 RECONSTRUIREA TEMPLULUI Rezidirea altarului, 3:1-3 Sărbătoarea Corturilor, 3:4-6 Refacerea temeliilor Templului, 3:7-13 AMÎNAREA ZIDIRII TEMPLULUI Samaritenii vor să participe, 4:1 -3 Compromisul refuzat, 4:4-5 Consecinţa, 4:6-24 Zidirea Templului începe iarăşi, 5:1-17 Decretul lui Dariu, 6:1-12 Terminarea zidirii, 6:13-15 Sfinţirea Templului, 6:16-22 II. ÎNTOARCEREA LUI EZRA 7-10 Întoarcerea la Ierusalim, 7:1-8:36 TREZIREA SPIRITUALĂ DE LA IERUSALIM Starea poporului, 9:1-4 Mărturisirea lui Ezra, 9:5-15 Legămîntul cu poporul, 10:1-8 Curăţirea poporului, 10:9-44

ÎMPĂRAŢI şi DATE CAPITOLE ÎN CARTEA EZRA TEXTE corespondente Cirus 538-530 capitolele 1-6 Hagai şi Cambises 530-522 (deşi nu sînt menţionate numele lui Zaharia Smerdis 522 Cambises şi Smerdis) Darius 521-486 Estera Xerxes I 486-465 4:6 Maleahi Artaxerxe I 464-423 Neemia Darius II 423-404 4:7-23 şi cap. 7-10

NEEMIA Exilul babilonian a semnat actul de deces al limbii ebraice vechi. Poporul născut în robie şi-a însuşit limba cu caractere aramaice. De aici s-au tras o seamă de dificultăţi legate de educaţia religioasă. Cu unele dintre ele ne vom întîlni în cartea Neemia. Titlul: Cartea poartă numele personajului ei principal. Neemia a fost unul dintre evreii rămaşi în „diaspora\" (răspîndire) atunci cînd împăratul Cir a dat evreilor decretul de întoarcere în ţara promisă. El a ocupat funcţia de paharnic al împăratului Artarxerxes, o poziţie de onoare şi de mare influenţă asupra deciziilor imperiale. Acest Artaxerxes a avut-o ca mamă vitregă pe Estera, prinţesa iudeică care trăia fără îndoială în perioada de timp acoperită de această carte. Probabil că influenţa ei l-a ajutat pe Neemia să ocupe această funcţie înaltă în ierarhia de la curtea împărătească. Autorul: Fără nici o îndoială că părţile scrise la persoana a-I-a sînt scrise de Neemia însuşi. (De la cap. 1 la 7 şi de la 12:27 la 13:31 care marchează sfîrşitul cărţii). Restul poate fi uşor contribuţia cărturarului Ezra, aşa cum am arătat deja în introducerea făcută la cartea care-i poartă numele. Data: Cu aproximaţie, anul 430 î.Cr. Prima venire a lui Neemia la Ierusalim „în luna Nisan, anul al douăzecelea al împăratului Artaxerxe\", a fost stabilită de Societatea Astronomică Britanică ca 14 Martie 445 î.Cr. A doua venire a lui Neemia la Ierusalim a avut loc în „al treizeci şi doilea an al împăratului Artaxerxe\", ceea ce înseamnă anul 432 î.Cr. Contextul istoric: Aşa cum am arătat, Neemia a sosit pentru prima dată la Ierusalim în anul 445 î.Cr. „Rămăşiţa\" iudeilor întorşi din robie se afla deja în ţară de aproximativ 90 de ani. Zorobabel şi generaţia lui muriseră între timp. În locul lor trăia acum o altă generaţie, în cei 90 de ani de vieţuire în Israel, evreii reconstruiseră Templul, e drept cu dimensiuni mult mai mici şi mai modeste decît fosta construcţie ridicată de Solomon. Întreaga lucrare durase numai patru ani, patru luni şi zece zile (Hagai 1:15 şi Ezra 6:15). După alţi 60 de ani venise în Ierusalim şi Ezra însoţit de 2.000-3.000 de oameni (Ezra 8:1-14). Condiţiile morale şi spirituale în care trăiau evreii erau de plîns. Mai marii poporului, preoţii, leviţii şi mulţi din popor contractaseră căsătorii mixte cu femeile din neamurile idolatre din jur. Chiar dacă nu a produs o întoarcere totală spre idolatrie, această condiţie încuraja practicarea ei pe teritoriul Israelului. Mai mult, stricarea purităţii neamului punea în pericol însăşi existenţa lui distinctă în istorie. Nu este de mirare că Ezra s-a umplut de consternare şi de mînie (Ezra 9:3-15). Acum, după alţi 12 ani, se întoarce la Ierusalim Neemia. Situaţia găsită de el nu este mai puţin tragică. Zidurile cetăţii erau încă în ruină, iar poporul era fără viziune şi fără vlagă, departe de strălucirea care ar fi trebuit să-i încununeze destinul mesianic. Conţinutul cărţii: Obiectivul vizitei lui Neemia a fost rezidirea zidurilor Ierusalimului. Am văzut cum cartea lui Ezra a fost împărţită în două secţiuni majore: refacerea Templului şi refacerea vieţii de închinăciune. Acum cartea lui Neemia se împarte similar în: refacerea zidurilor cetăţii (Neemia 1-4) şi restaurarea poporului în ascultare şi împlinire a Legii (Neemia 7-13). Cărturarul Ezra este ajutorul lui Neemia în lucrarea de citire şi explicare a Legii către popor (Neemia 8:1-18). Mesajul cărţii: Neemia este un exemplu de dedicaţie şi dăruire. El a fost gata să lase prestigiul şi confortul de la curtea împăratului Artaxerxe pentru a participa la reconstrucţia

materială şi la restaurarea religioasă a poporului său. Neemia a realizat o lucrare monumentală într-un interval record de timp. Acest om a fost un geniu al administraţiei şi organizării. Un studiu al metodelor folosite de el este un izvor de inspiraţie pentru conducătorii din toate timpurile. El a fost un om al rugăciunii, al credinţei, al curajului şi al acţiunii. Comentînd viaţa lui Neemia am putea spune: „Doamne, fă-ne spirituali în întregime, dar lasă-ne plini de naturaleţe şi mai ales de spirit practic!\". SCHIŢA CĂRŢII I. RECONSTRUIREA ZIDULUI l - 6 a. Situată Ierusalimului, 1:1-3 b. Reacţia lui Neemia, 1:4 c. Rugăciunea lui Neemia, 1:5-11 d. Plecarea la Ierusalim, 2:1-10 e. Îmbărbătarea poporului, 2:11-20 f. Repartizarea sectoarelor, 3:1-32 g. Rezistenta în fata atacurilor Atacul batjocorei, 4:1-6 Atacul prin forţă, 4:7-23 Atacul nedreptăţi, 5:1-19 Atacul compromisului, 6:1-4 Atacul înşelăciunii, 6:10-14 h. Terminarea lucrării, 6:15-7:4 II. REFORMA RELIGIOASĂ 7-13 a. Reînregistrarea poporului, 7:5-73 b. Recitirea Legii, 8:1-8 c. Răspunsul poporului, 8:9-18 d. Pocăinţa poporului, 9:1-38 e. Refacerea legămîntului, 10:1-39 f. Repopularea oraşelor, 11:1-12:26 g. Rededicarea zidurilor, 12:27-47 h. Reforme religioase În relaţiile cu ne-evreii, 13:1-3 În relaţiile cu preoţimea, 13:4-14 În relaţia cu Sabatul, 13:15-22 În relaţiile de căsătorie, 13:23-31

ESTERA Cele trei mici cărţi de la sfîrşitul secţiunii rezervate cănilor istorice: Ezra, Neemia şi Estera ne dezvăluie lucrarea făcută de Dumnezeu cu evreii întorşi din robia babiloniană. Deosebirea dintre cartea Estera şi celelalte două este că, în timp ce Ezra şi Neemia descriu soarta celor întorşi în ţara lui Israel, Estera descrie un eveniment petrecut în viaţa milioanelor de evrei rămaşi răsfiraţi prin toate ţările imperiului. Titlul: Împreuna cu cartea Rut, Estera este singura carte din Biblie care poartă drept titlu un nume de femeie. Această eroină a neamului ei, fusese mai întîi numită Hadasa, dar numele ei evreiesc a fost schimbat pentru folosul celor de la curtea imperială în „Estera\" care se traduce prin „steaua răsăritului\". Autorul: Nimeni nu ştie cu certitudine cine este autorul acestei remarcabile cărţi. Data: Nu este nici ea cunoscută. Acţiunea cărţii se petrece însă ca timp undeva între capitolele 6 şi 7 ale cărţii lui Ezra. Contextul istoric: Probabil că aţi auzit de Xerxes, unul dintre cei mai renumiţi împăraţi ai antichităţii, care a pornit cu o expediţie militară împotriva Greciei şi a cărei flotă a fost înfrîntă în bătălia de la Salamina (480 î.Cr.). A fost una dintre cele mai importante bătălii navale din istorie. Xerxes acela este tocmai Ahaşveroş, împăratul persan pomenit în cartea Esterei. Din cele scrise de istoricul grec Herodot, se pare că ospăţul din primul capitol al cărţii Estera a fost prilejuit tocmai de consiliul pentru pregătirea expediţiei amintite. Patru ani mai tîrziu, cînd Xerxes mai căuta încă mîngăiere după dureroasa înfrîngere suferită, evreica Estera a fost făcută împărăteasă (Estera 2:16). Conţinutul cărţii: Două femei tinere îşi dau mîna peste veacuri în dragostea lor pentru poporul evreu: Rut şi Estera. Istoria Esterei este frumoasă cum numai o istorie orientală poate să fie. Întreaga acţiune se desfăşoară în jurul a trei ospeţe: ospăţul dat de Ahaşveroş în cinstea tuturor domnitorilor şi slujitorilor lui (cap. 1 şi 2), ospăţul dat de Estera (cap. 7) şi ospăţul prilejuit de sărbătoarea Purim (cap.9). Subiectul întregii acţiuni este clar: Dumnezeu ştie să-şi păstreze poporul Său în mijlocul celor mai adverse condiţii. Departe de casă, pierduţi în mijlocul unui uriaş imperiu, fără privilegii, dar cu demnitatea celor ce nu se pleacă decît în faţa lui Iehova, evreii au părut o pradă uşoară în ochii verosului Haman, unul dintre cei mai înalţi demnitari ai împăratului. Pentru potolirea propriului său orgoliu, acest Haman pune la cale o stratagemă prin care urmăreşte distrugerea tuturor evreilor din imperiul persan. Evenimentele se succed cu repeziciune, situaţiile se schimbă pe neaşteptate şi Haman se trezeşte condamnat la moarte, iar evreii de pretutindeni sfîrşesc prin a avea două zile de bucurie şi de răzbunare asupra tuturor duşmanilor lor. Cuvinte cheie şi terne caracteristice: Ceea ce izbeşte de la început în textul cărţii Estera este totala absenţă a numelui lui Dumnezeu. Motivul acestei omiteri a fost căutat de-a lungul secolelor de mulţi comentatori. Mulţi spun că tradiţia a hotărît ca această carte să fie citită în cursul serbărilor din zilele de Purim, care sunt „zile de ospăţ şi de sărbătoare\" (Estera 9:21-22) şi din respect pentru Dumnezeu a fost mai bine ca numele Lui să nu fie amestecat cu băutura şi veselia fără frîu. Un verset care a trecut limitele acestei cărţi, trecînd în patrimoniul universal este Estera 4:14: „Căci dacă vei tăcea acum, ajutorul şi izbăvirea va veni din altă parte pentru iudei, dar tu şi

casa tatălui tăi veţi pieri. Şi cine ştie dacă nu pentru o vreme ca aceasta ai ajuns la împărăţie\". Mesajul cărţii: Cartea ne vorbeşte clar despre „providenţa\" divină manifestată prin felul în care Dumnezeu îşi păstrează mereu poporul. El lucrează prin ordinea naturală a evenimentelor, fără să prejudicieze voinţa liberă a vreunui om şi fără să întrerupă curgerea firească a întîmplărilor. Totuşi, în spatele celor ce se întîmplă este înţelepciunea Lui şi grija Lui nemărginită pentru aceia pe care îi iubeşte. Estera este un portret de frumuseţe trupească şi sufletească feminină: plăcută la chip şi modestă la suflet (2:15), înţeleaptă (2:9-17; 5:1-3), ascultătoare (2:10), smerită (4:16), curajoasă (7:6), loială şi perseverentă (2:22; 8:1-2; 7:3-4). Mardoheu este un exemplu de urmat pentru toţi bărbaţii: „căci a căutat binele poporului său şi a vorbit pentru fericirea întregului său neam\" (Estera 10:3). SCHIŢA CĂRŢII I. PRELIMINARII l - 5 a. Destituirea împărătesei Vasti, 1:1-22 b. Descoperirea lui Estera, 2:1-20 c. Devotamentul lui Mardoheu, 2:21-23 d. Decretul lui Haman, 3:1-15 II. MOMENTUL DE CRIZĂ, 4 - 5 a. Mardoheu apelează la Estera, 4:1-14 b. Răspunsul Esterei, 4:15-17 c. Bunăvoinţa împăratului, 5:1-8 d. Aroganţa criminală a lui Haman, 59-14 III. IZBĂVIREA PROVIDENŢIALĂ 6-10 ÎNFRÎNGEREA LUI HAMAN a. Haman umilit, 6:1-7:10 b. Haman este spînzurat, 7:1-10 c. Decretul lui Ahaşveroş şi Mardoheu, 8:1-17 d. Răzbunarea asupra duşmanilor, 9:1-19 e. Instituirea sărbătorii Purim, 9:20-32 f. Faima şi cinstea lui Mardoheu, 10:1-3

Cărţile poetice Cele 17 cărţi istorice au rămas acum în urma noastră. Acum ne stă înainte un grup mult mai mic şi mai diferit, alcătuit din cinci cărţi poetice: Iov, Psalmii, Proverbe, Eclesiastul şi Cîntarea Cîntărilor. Ele sînt un fel de emanaţii spirituale ale timpului parcurs în studiul cărţilor istorice. Am văzut că cele 17 cărţi istorice au putut fi împărţite în două secţiuni: Pentateucul scris de Moise în care Israelul a fost pregătit să ocupe Ţara promisă şi restul de 12 cărţi care ne-au descris viaţa poporului evreu în Canaan. Primele 17 cărţi ale Bibliei conţin istoria Israelului, următoarele 5 conţin literatura acestui neam. În cele dintîi ne întîlnim cu naţiunea evreiască, pe cînd în cele de pe urmă stăm faţă în faţă cu inima umană în general, şi deci şi cu noi înşine. Cînd spunem literatură şi poezie, ne referim deobicei la un produs final al imaginaţiei afective a omului. Biblia nu este însă o carte de lucruri imaginate. Poezia şi literatura ei este o emanaţie a realităţii trăite cu Dumnezeu; un produs omenesc este drept, dar izvorît din cea mai intensă influenţă a lui Dumnezeu asupra oamenilor: inspiraţia. Căci „oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mînaţi de Duhul Sfînt\" (2 Petru 2:21). SPECIFICUL LITERATURII EVREIEŞTI Un alt lucru pe care trebuie să-l spunem de la început despre aceste cărţi poetice este că ele au un caracter didactic. Acestea sînt manualele de învăţămînt după care se făcea educaţia în Israel. Dumnezeu n-a lăsat creşterea copiilor Săi pe seama „societăţii\". El s-a îngrijit singur de aceasta, dîndu-le evreilor aceste cărţi de creştere spirituală. Există un progres spiritual pe care- l urmăreşte chiar şi felul în care sînt aşezate aceste cinci cărţi. Ordinea lor a fost hotărîtă de o inteligenţă divină desăvîrşita, căci învăţătorul care a alcătuit această „programă\" este însuşi Duhul Sfînt al lui Dumnezeu. În cartea lui Iov, prima din grupul celor 5, ne întîlnim cu moartea „eului\". Prin focul încercărilor şi prin intermediul unei înţelegeri mai bune a lui Dumnezeu, Iov este gata în finalul cărţii să renunţe la pretenţiile fiinţei sale naturale, se pleacă înaintea lui Dumnezeu în deplină pocăinţă şi acceptă stăpînirea şi autoritatea deplină a lui Dumnezeu peste viaţa lui. Cel ce păruse la începutul cărţii cel mai bun om de pe faţa pămîntului (Iov l:8) este făcut în final să exclame înaintea lui Dumnezeu: „Urechea mea auzise vorbindu-se despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scîrbă de mine şi mă pocăiesc în ţărînă şi cenuşă\". Cea de a doua carte poetică, Psalmii, ne aşează înainte frumuseţea unei vieţi noi, izvorîte din părtăşia lăuntrică cu Dumnezeu. Ea se exprimă prin laudă, rugăciune, adoraţie, cîntec, bucurie, lacrimi, simpatie şi mijlocire pentru oameni, credinţă, nădejde şi dragoste. Cartea psalmilor este scrisă de oameni care L-au iubit pe Domnul şi ea rămîne cartea în care cei care- L iubesc se vor simţi întotdeuna la ei acasă. După cartea Psalmilor, urmează alte două cărţi: Proverbele şi Eclesiastul. Cea dintîi ne introduce în şcoala lui Dumnezeu, în care înţelepciunea este divină, dar are aplicare practică pentru viaţa de toate zilele, iar în cea de a doua sîntem povăţuiţi să nu ne punem încrederea şi interesul în nici un lucru „de sub soare\". „O deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune\" (Ecl.1:2). Îndemnul final al cărţii este să ne gîndim la ceea ce urmează dincolo de viaţă şi să ne pregătim cu atenţie viitorul. Urmează apoi, ca o încununare a celorlalte 4 cărţi poetice, extraordinara carte a lui Solomon:

Cîntarea Cîntărilor. Ea atinge culmea afecţiunii de care este capabilă inima umană în trăirea sentimentului de dragoste totală şi neţărmurită. Imaginea este terestră descriind iubirea dintre soţ şi soţie, dar în spatele întregii cărţi este o altă prezenţă, mult superioară. Cîntarea de dragoste este o alegorie pentru dragostea dintre Dumnezeu şi inima umană. Recapitulînd cele de mai sus putem spune că în cele cinci cărţi poetice găsim: lepădarea vieţii vechi a omului firesc, trăirile care însoţesc izbucnirea unui izvor de viaţă nouă în părtăşia cu Dumnezeu, disciplina practică a sufletului aflat în şcoala lui Dumnezeu, avertismentul despre deşertăciunea ispitelor efemere care caută să ne abată din drumul către cer şi apogeul împlinirii spirituale a sufletului aflat într-o deplină comuniune cu Mirele ceresc. Nu este acesta o descriere desăvîrşita a progresului din viaţa omului care se întoarce la Domnul? Ordinea cărţilor este condiţia obţinerii unei vieţi creştine pline de bucurie. Dulceaţa Cîntării Cîntărilor nu poate fi gustată dacă nu a existat mai întîi abandonarea de sine din cartea Iov, explozia vieţii noi din cartea Psalmilor, disciplinarea din cartea Proverbelor şi maturizarea din cartea Eclesiastul. În acest lanţ progresiv de creştere spirituală, temele celor 5 cărţi ar putea fi formulate astfel: Iov - Salvare prin suferinţă. Psalmi - Revărsare prin rugăciune. Proverbe - Pricepere prin învăţătură. Eclesiastul - Veşnicie dincolo de vremelnicie. Cîntarea Cîntărilor - Fericire prin unire. Frumuseţea poeziei evreieşti stă în jocul ideilor. Versurile nu rimează prin ultima silabă ca în poezia modernă, ci prin interacţiunea ideilor. Procedeul se numeşte: paralelism şi el poate fi repetitiv, cînd cele două versuri se ajută unul pe altul în susţinerea aceleiaşi idei (Ps. 25:4), antitetic, atunci cînd versurile scot o idee în relief prin contrast (Ps. l:6) sau sintetic, cînd versurile se completează reciproc mărind intensitatea unei afirmaţii (Iov 11:18).

IOV Titlul: În toate traducerile Bibliei cartea aceasta poartă numele personajului ei central: Iov. A fost acest Iov un personaj real? Da, profetul Ezechiel îl consideră drept o personalitate proeminentă demnă să fie pusă alături de Noe şi Daniel (Ezec. 14:14, 20), iar apostolul Iacov îl citează în Noul Testament ca pe un exemplu de răbdare în suferinţă (Iacov 5:11). Autorul: Se pare că această carte a fost scrisă iniţial în proză de Elihu, unul dintre personajele cărţii şi că a fost tradusă în ebraică şi versificată mai tîrziu de Moise. Elihu preferă să rămînă anonim ca autor, tot aşa cum a preferat să nu se prezinte prea mult pe sine nici în textul cărţii. Data: Iov a trăit înainte de vremea lui Avraam. Lungimea vieţii lui este caracteristică acelei perioade. Numai după suferinţa sa, Iov a mai trăit încă 140 de ani! (Iov 42:16). În textul cărţii se aminteşte de o monedă numită în evrreieşte: „Chesita\". Despre această monedă nu mai aflăm decît în textele care amintesc de viaţa patriarhilor (Gen. 33:19). Viaţa lui Iov ar trebui plasată între capitolele 11 şi 12 ale cărţii Geneza. Ţara „Uţ\" în care a trăit Iov poartă numele unuia dintre nepoţii lui Noe (Gen. 22:20-21). Specificul scrierii: Cartea lui Iov nu este numai o carte de istorie. Ea este o poemă dramatică care ni-l prezintă pe Iov în aspectul său filosofic. Tema cărţii este realitatea şi sensul suferinţei în viaţa oamenilor lui Dumnezeu. Scena acţiunii cuprinde cerul şi pămîntul deopotrivă. Dumnezeu şi Satan se înfruntă în lumea nevăzută, iar consecinţele se fac resimţite în lumea noastră prin încercări, binecuvîntări şi suferinţe. Cartea lui Iov este o perlă a literaturii universale. Profunzimea ideilor ei transcend timpul şi civilizaţiile, fiind la fel de actuale astăzi ca şi în vremea în care au fost aşezate pe hîrtie. Conţinutul cărţii: Cartea ni-l prezintă pe Iov în cîteva ipostaze distincte: Iov - omul neprihănit persecutat de Diavol din pricina neprihănirii lui (Iov 1:1-2:10), Iov - omul plin de sine care se ceartă neîncetat cu prietenii săi şi cu Dumnezeu (Iov 2:11-31:40), Iov - omul care se pocăieşte în faţa măreţiei lui Dumnezeu (Iov 32: l - 42:6), Iov - omul pus în slujbă pentru recuperarea celorlalţi (Iov 42:7-9) şi Iov - omul binecuvîntat din nou de Domnul (Iov 42:10- 17). Cartea prezintă două motive pentru suferinţa lui Iov: pe de o parte, avem de a face cu suferinţa ca şi consecinţă a înfruntării nevăzute dintre Dumnezeu şi Satan, iar pe de altă parte, avem de a face cu suferinţa ca o disciplinare a mîndriei şi a unei prea mari încrederi în sine. Dacă toată acţiunea s-ar fi încheiat odată cu Iov 2:10, am fi rămas cu părerea că Iov a fost un om desăvîrşit: „În toate acestea, Iov n-a păcătuit de loc cu buzele lui\". Acţiunea cărţii continuă însă şi noi descoperim treptat că Iov este un om remarcabil printre semeni, dar lipsit de perfecţiune cînd este confruntat cu standardul lui Dumnezeu. Cînd Dumnezeu intervine, după interminabilele înfruntări dintre Iov şi cei trei prieteni ai săi, glasul Său răsună din mijlocul furtunii plin de mînie acuzatoare: „Cine este cel ce îmi întunecă planurile, prin cuvîntări fără pricepere?\" (Iov 38:2). Faţă în faţă cu Dumnezeu Creatorul, Iov se pleacă într-o pocăinţă sinceră şi adîncă: „Da, am vorbit, fără să înţeleg, de minuni, care sînt mai presus de mine şi pe care nu le pricep\". „Urechea mea auzise vorbindu-se despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scîrbă de mine şi mă pocăiesc în ţărînă şi în cenuşă\" (Iov 42:1- 6). În faţa lui Dumnezeu, nimeni nu poate să se laude: „Căci toţi au păcătuit şi sînt lipsiţi de slava lui Dumnezeu\" (Romani 3:23). Chiar şi cel mai bun dintre oameni merită pedeapsa divină. Chiar şi cel mai strălucit exemplar uman are nevoie de har şi de iertare: „Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu, şi că se va ridica la urmă pe pămînt. Îl voi vedea şi-mi va fi

binevoitor\" (Iov 19:25-27). Cartea Iov este unul dintre mesajele lui Dumnezeu adresate omenirii. Ea ne spune că suferinţa este de multe ori un sol pe care ni-l trimite El pentru a ne ajuta să ne vedem corect pe noi înşine şi să ne dăm seama că sîntem neputincioşi şi avem nevoie de mîntuire: „Dumnezeu vorbeşte însă, cînd într-un fel, cînd într-altul, dar omul nu ia seama. Şi prin durere este mustrat omul în culcuşul lui, cînd o luptă necurmată îi frămîntă oasele\" (Iov 33:13-19), „Dar Dumnezeu scapă pe cel nenorocit prin nenorocirea lui, şi prin suferinţă îl înştiinţează\" (Iov 35:15). Cîtă vreme caută să se dovedească nevinovat înaintea lui Dumnezeu, Iov se umple de vinovăţie: „Este vreun om ca Iov, care să bea batjocura ca apa\" (Iov 34:7). Cît timp se laudă în faţa lui Dumnezeu, Iov este vinovat de păcatul mîndriei, iar pentru cei mîndrii cerul se închide: „Să tot strige ei atunci, căci Dumnezeu nu răspunde, din pricina mîndriei celor răi. Degeaba strigă, căci Dumnezeu n-ascultă, Cel Atotputernic nu ia aminte\" (Iov 35:12-13). SCHIŢA CĂRŢII I. PROOLOG l - 2 a. Iov - neprihănit în belşug, 1:1-5 b. Satan - răutăcios şi pornit pe rău, 1:6-19 c. Iov - neprihănit în nenorocire, 1:20-22 d. Satan - perseverent în răutate, 2:1 -8 e. Iov - neprihănit pînă la capăt, 2:9-13 II. DIALOG 3 - 42 a. Plîngerea lui Iov, 3 b. Prima triadă de dialoguri, 4-14 c. A doua triadă de dialoguri, 15 - 21 d. A treia triadă de dialoguri, 22-31 e. Elihu intervine, 32 - 37 f. Dumnezeu intervine, 38-41 III. EPILOG 42:7-17 a. Iov - lăudat de Dumnezeu, 42:7 b. Cei trei prieteni condamnaţi de Domnul, 42:8 c. Iov - suferinţa lui încetează, 42:10 d. Iov - răsplătit cu binecuvîntare, 42:11-17

PSALMII Primele fragmente de traducere a Bibliei în limba română au fost din cartea psalmilor. Nicolae Iorga spunea că: „Neamul românesc s-a născut în tinda Bisericii\". „Psaltirea\" a fost abecedarul pe care neamul nostru a învăţat să citească. De ce s-a început traducerea Bibliei în limba română cu psalmii? Răspunsul nu este greu de dat. Cartea aceasta este cea mai mare din Biblie şi cea mai universal citită şi studiată. Ea cuprinde cel mai larg evantai de trăiri sentimentale posibile. Luaţi Biblia în mînă şi deschideţi-o la mijloc. Veţi da negreşit de cartea Psalmilor. Este normal să fie aşa deoarece psalmii sînt inima Bibliei. Aici sînt adunate toate trăirile sufleteşti ale copiilor lui Dumnezeu de-a lungul secolelor. Titlul: Numele evreiesc este „Tehilim\" - „laudele\". Numele din limba română vine de la traducerea în limba greacă. „Psalmoi\" s-ar putea traduce prin „cîntări acompaniate cu instrument muzical\". Autorul: Nici una dintre cărţile Bibliei nu are mai mulţi autori decît cartea Psalmilor. În general se spune că psalmii îi aparţin lui David. El i-a scris pe majoritatea din ei şi tot el dă nota generală a cărţii. Dar asta nu înseamnă că n-au existat şi alţi autori ai psalmilor. Dacă este adevărat că David a scris 73 din numărul total de 150, atunci tot atît de adevărat este că Asaf, conducătorul cîntăreţilor lui David, a scris 12, Solomon a scris 2, Moise a scris l (Ps.90), iar alţi 10 sînt producţia fiilor lui Core (Num. 26:9-11). Nu vă pierdeţi prea multă vreme însă cu identificarea autorilor. Citiţi psalmii ca pe un dar pe care vi-l face Dumnezeu însuşi. Căutaţi să intraţi în atmosfera lor, căutaţi să le simţiţi trepidaţia adîncă şi identificaţi-i pe aceia care vă vor prinde bine la vreme de nevoie. Data: Psalmii acopere o perioadă care debutează cu viaţa lui Moise şi se întinde pînă după revenirea din robia babiloniană, pe vremea lui Ezra şi Neemia. Majoritatea psalmilor însă sînt produşi de David în timpul vieţii lui de umblare cu Domnul. Omul acesta care a fost cioban la oi, cîntăreţ vestit în Israel, trubadur la curtea împăratului, ginere al împăratului, apoi fugar hăituit şi aflat mereu în primejdie pînă cînd Dumnezeu l-a aşezat chiar pe el însuşi pe tronul Israelului, a străbătut atâtea suişuri şi coborîşuri ale spiritului încît a devenit instrumentul la care a cîntat însuşi Dumnezeu. Psalmii lui David sînt de fapt cîntări divine inspirate din cer pentru a înfrumuseţa viaţa plină de necazuri a pămîntului. Din acest punct de vedere, psalmii sînt atemporali, ei vin la noi din rezonanţele timpului, ne învăluie cuceritor şi vor rămîne cu noi veşnic. Metoda de interpretare a psalmilor: Poezia nu este o artă precisă, ca matematica. Dincolo de faldurile ei armonioase pătrundem adesea în straturi ascunse ale realităţii, pe care nu le întrezărim în viaţă decît în situaţii extreme. Cum să fim siguri că ceea ce simţim atunci cînd citim psalmii este ceea ce este acolo şi nu ne amăgim lăsîndu-ne purtaţi de valurile fanteziei? Există cîteva principii pe care trebuie să le ţinem minte: (1) Cînd există un titlu al psalmului care îl leagă de un anumit eveniment istoric, psalmul trebuie citit, înţeles şi interpretat în lumina acelei circumstanţe particulare. De exemplu, 13 psalmi sînt localizaţi în diverse perioade ale vieţii lui David: Ps. 59, 56, 34, 142, 52, 54, 57, 60, 51, 3, 63, 7, 18. Ordinea această nu pare normală, dar ea urmăreşte cronologic evenimentele vieţii lui David aşa cum sînt ele redate de cartea 1 Samuel.

(2) Unii dintre psalmi sînt asociaţi cu anumite aspecte din închinăciunea poporului Israel (vezi Ps. 5:7; 66:13; 68:24, 25) şi trebuiesc înţeleşi în ansamblul procesiunilor liturghice de la Templu. (3) Mulţi dintre psalmi sînt de fapt inspiraţii profetice care anticipează venirea lui Cristos pe pămînt. Şi atunci însă, ei au apărut într-un anumit context istoric legat de evenimente contemporane autorului lor. Aceste evenimente trebuiesc studiate cu atenţie pentru a ne ajuta să avem o înţelegere mai clară a textului. Interpretarea psalmilor este o problemă a minţii, trăirea mesajului lor este o problemă a inimii. S-a spus despre cartea Psalmilor că „este un rîu de mîngîiere în apa căruia s-au adunat lacrimile vărsate de nenorociţii trecutului pentru a răcori arşiţa din sufletele celor ce suferă astăzi\". Sau că este „grădina tuturor florilor cu petale parfumate, chiar dacă unele dintre ele cresc numai în mijlocul spinilor\". A fost comparată cu „un desăvîrşit instrument muzical din corzile căruia pot prinde fiinţă şi jalea şi triumful, şi deznădejdea şi biruinţa, şi teama şi încrederea nestrămutată, şi tristeţea şi bucuria fără margini\". Conţinutul psalmilor: La o privire mai atentă observăm că avem de a face cu o culegere de cinci cărţi ale psalmilor, fiecare dintre ele terminate cu o doxologie (o proslăvire a numelui lui Dumnezeu). Numele de cinci le-a adus imediat o asemuire cu Pentateucul lui Moise. Comentatorii numesc cele cinci cărţi ale psalmilor după numele corespunzător al uneia dintre cele cinci cărţi scrise de el. a. Sînt psalmi ai genezei (1-41) al cărui subiect predominant este omul, b. psalmi ai exodului, cuprinzînd mai ales cîntări de eliberare (42-72), c. psalmi levitici, asociaţi cu slujba de la Templu (73-89), d. psalmi asociaţi cu peregrinările din cartea Numeri (90-106) şi e. psalmi deuteronomici sau ai proslăvirii dragostei divine (107-150). Un alt fel de a clasifica psalmii este după specificul mesajului lor. Există astfel: (1) psalmi de învăţătură (1, 19, 39), (2) psalmi de laudă (8, 29, 93, 100), (3) psalmi de mulţumire (30, 65, 103, 107, 116), (4) psalmi de pocăinţă (6, 32, 38, 51, 102, 130, 143), (5) psalmi prin care străbate încrederea (3, 27, 31, 46, 56, 62, 86), (6) psalmi ai necazurilor (4, 13, 55, 64, 88), (7) psalmi ai dorinţelor (42, 63, 80, 84, 137), (8) psalmi care recapitulează istoria (78, 105, 106) şi (9) psalmi profetici (2, 16, 22, 24, 40, 45, 68, 69, 72, 97, 110, 118) Conţinutul psalmilor este pus adesea în forme de o desăvîrşita frumuseţe. Iată, de exemplu, psalmul 119 al cărui autor se presupune că a fost cărturarul Ezra. Pentru cititorul neavizat este greu să nu te rătăceşti în mulţimea celor 176 de versete ale lui. În originalul ebraic însă, psalmul este o succesiune de grupe de cîte 8 versete, fiecare începînd cu cîte una din literele alfabetului evreiesc. Avem de a face deci cu un acrostih alfabetic alcătuit dintr-o serie de octete. Analiza conţinutului acestui psalm devine dintr-o dată mai uşoară şi mai fructuoasă. Mesajul cărţii: Psalmii sînt cartea tuturor oamenilor, tuturor sentimentelor şi a tuturor

situaţiilor. Oricine, oriunde şi în orice stare s-ar găsi se poate identifica cu ceea ce se găseşte în textul psalmilor. Cel sărac şi părăsit, cel bolnav şi aflat în suferinţă, cel exilat departe de cei dragi şi de ţară, cei aflaţi mereu în pericol, cei păcătoşi se pot regăsi în oglinda psalmilor. Este loc însă acolo şi pentru cei iertaţi, pentru cei biruitori, pentru cei prăbuşiţi în adorare, pentru cei ataşaţi total de Domnul şi locaşurile Sale, pentru cei pierduţi lor înşile şi dăruiţi pe vecie Creatorului. Cartea Psalmilor este şi cartea Legii desăvîrşite a lui Dumnezeu. Ea ne arată cum putem să ne delectăm în ea şi să o facem „candelă pentru picioarele noastre, lumină pe cărare\" şi desfătare „mai dulce ca fagurul de miere pentru cerul gurii\". Ca şi celelalte cărţi ale Bibliei, cartea Psalmilor ne vorbeşte şi ea despre planul pe care l-a făcut Dumnezeu pentru mîntuirea omenirii. După înviere, Domnul Isus li s-a arătat ucenicilor: „le-a deschis mintea că să înţeleagă Scripturile\" şi le-a arătat ceea ce fusese scris cu privire la El şi lucrarea Sa „în Legea lui Moise, în Prooroci şi în Psalmi\". Putem şi noi să refacem acest studiu exegetic făcut de Domnul Isus cu ucenicii. Iată un rezumat al lui: a. Despre esenţa lucrării Lui mesianice găsim scris în Ps. 22:22 b. Despre slujirea Sa ca Mare Preot găsim scris în Ps. 40:6, 8; 22; 49; 110. c. Despre demnitatea Lui de împărat găsim scris în Ps. 2; 21; 45; 72. d. Despre suferinţele Lui teribile găsim scris în Ps. 22 şi 69 e. Despre învierea Lui găsim scris în Ps. 16 Dintre toate cărţile Vechiului Testament, cartea Psalmilor este cel mai mult citată în cărţile Noului Testament. Unele dintre porţiunile ei sînt parcă parte integrantă din Evanghelii. Iată de exemplu succesiunea celor trei psalmi: 22, 23 şi 24. Cel dintîi ne prezintă suferinţele păstorului cel bun care-şi dă viaţa pentru oile Sale. Vedem ridicată crucea îi auzim strigătele sfîşietoare ale Celui ce moare o moarte ispăşitoare. Psalmul 23 este cunoscut de toată creştinătatea drept „psalmul păstorului\" („Domnul este Păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic. El mă paşte la păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă, etc...”) Găsim în acest psalm oferta Domnului Isus de a conduce şi de a îngriji sufletele care i se încredinţează. Psalmul 24 ni-L prezintă pe păstor ajuns în slavă gată să răsplătească oile care L-au urmat pînă la capăt. Soarta poporului Israel este şi ea descrisă într-o succesiune de psalmi. Iat-o: a. Ruina poporului este descrisă în Ps. 42-49 b. Răscumpărătorul poporului este prezentat în Ps. 50-60 c. Răscumpărarea poporului este arătată în Ps. 61-72 Este greu să arătăm mesajul psalmilor într-o introducere scurtă ca aceasta. Vă lăsăm dumneavoastră plăcerea ca după ce aţi parcurs cu noi această vedere panoramică a lor, să vă apropiaţi pe rînd de fiecare psalm în parte, să-i descoperiţi frumuseţea şi să-i sorbiţi cu nesaţ aroma specifică.

PILDELE SAU PROVERBELE LUI SOLOMON Cartea aceasta nu trebuie judecată după volum, ci după imensitatea înţelepciunii pe care o găzduieşte. Mii de volume din bibliotecile lumii nu ne pot ajuta, toate la un loc, cît ne poate ajuta această singură carte. Autorul ei nevăzut este Dumnezeu, iar priceperea ei, deşi născută în sferele cerului este destinată să revoluţioneze viaţa terestră. Titlul: Un proverb este un discurs de înţelepciune redus la o singură frază. Autorul: Textul cărţii îl menţionează pe Solomon drept autor la începutul fiecăreia din cele trei secţiuni ale ei (1:1; 10:1; 25:1). Despre Solomon ştim deja că a fost autorul a 3.000 de proverbe şi a 1.005 cîntări (1 Împ. 4:32). Nici un om din Israel nu a fost mai potrivit să editeze o carte de înţelepciune ca acest Solomon. El s-a rugat Domnului pentru înţelepciune (1 Împ. 3:5-9) şi a primit-o aşa cum nu i-a mai fost dată nici unui om de pe faţa pămîntului (1 Împ. 4:29-31). Strălucirea gîndirii lui l-a făcut celebru în lumea de atunci şi a atras admiraţia celor veniţi de la mari depărtări ca să-l vadă şi să-l asculte (1 Împ. 4:34; 10:1-l3, 24). Contribuţia lui Solomon la ridicarea Israelului a fost imensă. Capacitatea lui de sinteză, intuiţia şi clarviziunea lui sînt şi astăzi proverbiale. Asta nu înseamnă că tot ceea ce a scris Solomon a fost produsul său nemijlocit. El însuşi ne spune că i-a plăcut să zăbovească îndelung asupra înţelepciunii răspîndite de scrierile altora: „Pe lîngă că Ecleziastul a fost înţelept, el a mai învăţat şi ştiinţa pe popor, a cercetat, a adîncit şi a întocmit un mare număr de zicători. Eclesiastul a căutat să afle cuvinte plăcute, şi să scrie întocmai cuvintele adevărului\" (Ecles. 12:9-10). Prin aceasta, el a recunoscut că înţelepciunea nu este monopolul unui singur om, ci este darul făcut de Dumnezeu oamenilor: „Cuvintele înţelepţilor sînt ca nişte bolduri; şi, strînse la un loc, sînt ca nişte cuie bătute, date de un singur stăpîn\" (Ecles. 12:11). Data: Această culegere de proverbe a fost alcătuită prin preajma anului 931 î.Cr. de către Solomon. Capitolele 25-29 ale cărţii au fost culese mai tîrziu de Ezechia şi adăugate cărţii lui Solomon. Conţinutul cărţii: În această carte avem de a face cu mult mai mult decît cu o culegere de proverbe. De fapt sînt o varietate întreagă de procedee stilistice sub care ne-a fost transmisă „înţelepciunea\" acumulată de acest împărat cu o desăvîrşita capacitate artistică. Cuprinsul cărţii semnalează diferitele modalităţi de exprimare, aşa că nu le vom mai enumera aici. Mesajul cărţii: În capitolul 8 al cărţii, „înţelepciunea\" este personificată şi descrisă în toată perfecţiunea ei. Ea este de origine divină (8:22-31), este izvorul vieţii biologice şi spirituale (8:35, 36; 3:18), este neprihănită şi adevărată (8:8, 9) şi se oferă tuturor celor ce o caută (8: 1- 6, 32-35). Peste veacuri această „înţelepciune\" s-a întrupat în persoana Domnului Isus Cristos, „în care sînt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei\" (Col. 2:3). Cartea proverbelor este o anticipare a întîlnirii cu Cristos, „care a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare\" (1 Cor. 1:30; conform lui 1 Cor. 1:22-24). Iată schiţa acestei cărţi: SCHIŢA CĂRŢII I. LAUDA ÎNŢELEPCIUNII l - 9 15 sonete. Introducere (1:1-9);

Ademenire din partea păcătoşilor (1:10-19) Înţelepciunea care eliberează (2:1-22) Folosul temerii de Dumnezeu (3:1-10) Înţelepciunea, răsplata supremă (3:11-20) Înţelepciunea, suprema siguranţă (3:21-26) Înţelepciunea şi viclenia (3:27:35); Înţelepciunea, suprema moştenire (4:1-9) Cele două căi (4:10-19) Înţelepciunea şi sănătatea (4:20-27) Femeia străină (5:1-23) Despre chezăşie (6:1-11) Leneşul (6:6-11) Cel ce seamănă certuri (6:12-19) Fereşte-te depreacurvie (6:20-35) Casa înţelepciunii şi Casa Nebuniei (cap. 9) 2 monologuri Avertismentul înţelepciunii (1:20-33) Înţelepciunea şi femeia străină (cap. 7 şi 8) II. MAXIMELE ÎNŢELEPCIUNII 10 - 24 375 de proverbe său aforisme în formă de afirmaţii care se contrastează, se completează sau se compară reciproc (10:1-22:16) 16 epigrame. Introducere (22:17-21); Epigrame amestecate (22:22-29); Pericolul lăcomiei (23:1-3); Deşertăciunea bogăţiilor (23:4-5) Gazda vicleană (23:6-8); Epigrame amestecate (23:9-18); Îmbuibarea vinovată (23:19-21); Trei ziceri (23:22-25) Cursa celei stricate (23:26-28); Vin şi Vai (23:29-35); Epigrame amestecate (24:1-10); Scapă-l dacă poţi (24:11-12); Înţelepciunea şi mierea (24:13-14); Patru epigrame (24:15-22); Imparţialitate (24:23-25); Trei ziceri (24:26-29); Ogorul leneşului (24:30-34) III. ALTE MAXIME 25-31 7 epigrame şi proverbe înmănunchiate. Împăratul (25:1-7); Diferite (25:6-26:2); Despre nebuni 26:3-12); Leneşul (26:13-16); Dezbinătorii (26:17-26);

Diverse (26:27-27:22) Gospodarul bun (27:23-27) 55 de proverbe sau aforisme În formă de perechi care se contrastează, se completează sau se compară reciproc (cap.28 şi 29) Cele treisprezece ziceri ale lui Agur (cap.30) Spusele mamei lui Lemuel (cap.31:1-9) Un acrostih despre femeia vrednică de cinste (cap.31:10-31)

ECLESIASTUL Cartea Eclesiastul este o confesiune a unui suflet care a eşuat în căutarea lui după fericire. Textul este plin de pesimism şi dezamăgire. Excluzîndu-l pe Dumnezeu din viaţa lui, trăind la nivelul „de sub soare\", şi neţînînd cont de întreaga panoramă a vieţii, a cărei explicaţie este coerentă numai dacă iei în consideraţie dimensiunea ei eternă, căutătorul din cartea Eclesiastul a ajuns la capătul drumului „cu mîna goală\". Dacă vreţi să ştiţi unde poate ajunge cel ce le are pe toate; bogăţie, lux, femei, băutură, cîntece şi veselie, atunci citiţi neapărat această carte. Ea este una dintre cele mai neînţelese şi mai nedreptăţite cărţi din cărţile Bibliei. Cei pesimişti s- au lăudat că au găsit în ea dovada inutilităţii căutărilor umane. Scepticii s-au agăţat de ea ca de o dovadă în sprijinul părerii că după moarte nu mai urmează nimic, ci doar o permanenţă nefiinţare. Alţii au citat-o atunci cînd au vrut să demonstreze că după moarte sufletul „doarme\" şi nu este conştient de nimic în intervalul scurs între clipa morţii şi ceasul învierii. În afară de aceşti entuziaşti direct interesaţi, nu se găsesc, mai ales printre creştini prea mulţi oameni care să o citească fără să se mire ce caută ea în Biblie. Pentru mulţi oameni sinceri, textul Eclesiastului, atunci cînd nu contravine direct cu învăţătura Noului Testament, este cel puţin bizar şi greu de armonizat cu „întregul\" Scripturii. Nădăjduim că rîndurile care urmează îi vor face pe mulţi să-şi schimbe părerea pe care o au despre conţinutul ei. Această extraordinară carte de filosofic poate fi asemuită cu marile lucrări muzicale ale lui Johan Sebastian Bach: ele sînt pline de prăbuşiri şi zvîrcoliri minore, dar se încheie întotdeauna cu înălţătoarele tonalităţi ale gamelor majore. Titlul: În original cartea s-a numit „Kohelet\". Acesta este un termen rar al limbii ebraice folosit în Biblie numai în cartea Eclesiastul (1:1, 2, 12; 7:27; 12:8-10). Termenul este un derivat de la „kahal\" - a convoca o adunare, a aduna împreună. Sensul titlului este deci: „cel ce se adresează unei adunări, predicatorul\". Traducerea greacă Septuaginta foloseşte titlul: Ecclesiaites, de unde s-a derivat numirea pentru Biserică: „eclesia\". Numirea românească ar fi trebuit deci să fie: „Cel ce vorbeşte adunării\", dar traducătorul a preferat să translitereze titlul din limba greacă. Autorul: Fără îndoială că autorul a fost împăratul Solomon. Cel ce scrie cartea se intitulează pe sine: „Fiul lui David, împăratul Ierusalimului\" (Ecles. 1:1). Incursiunile autorului în plăcerile de tot felul (2:1-3), în realizări măreţe (2:4-6) şi într-o viaţă de bogăţie fără asemănare (2:7-10) îl identifică fără echivoc pe Solomon. Data: Solomon a scris această carte la bătrineţe, spre sfîrşitul vieţii lui, probabil în preajma anului 935 î.Cr. Contextul scrierii: Tradiţia evreiască spune că Solomon a scris cartea Cîntarea Cînţărilor în tinereţe, cartea Proverbelor la maturitate şi cartea Eclesiastul spre apusul vieţii, cînd a ajuns să fie copleşit de regrete pentru anii irosiţi în plăcerile cărnii şi în idolatrie (1 Împ. 11). Conţinutul cărţii: Ca să stabilim de la început caracterul acestei cărţi trebuie să spunem că ea nu este o carte „inspirată\" de Dumnezeu, dar că autorul ei a fost „inspirat\" să o scrie. Nu trebuie să mergem în afara Bibliei ca să aflăm cum gîndeşte lumea. Dumnezeu a vrut ca să ne întîlnim cu gîndirea celor fără Dumnezeu chiar pe paginile Scripturii. Mai mult decît atît, El a vrut să fim în stare să ne confruntăm cu ea. Eclesiastul ne aşează înainte tot ceea ce mintea umană a reuşit să afle în căutările ei după fericire şi după sensul real al existenţei. Argumentele folosite în această carte nu sînt argumentele lui Dumnezeu, ci argumentele

minţii umane. Aceasta explică pe deplin apariţia unor pasaje ca acelea din Ecl. 1:15; 2:24; 3:3, 4, 8, 11, 19, 20; 8:15 care sînt într-un contrast flagrant cu tot restul scrierilor sfinte. Solomon îşi descrie incursiunile vieţii lui în căutarea după sens şi valoare. Pentru început, el nu neagă, ci neglijează pur şi simplu dimensiunea transcendentală, şi-şi direcţionează căutările înspre lumea ştiinţei (Ecl. 1:4-11), înspre lumea filosofiei (1:12-18), înspre lumea senzuală a plăcerilor: petreceri (Ecl. 2:1), băutură (Ecl. 2:3), realizări materiale măreţe (2:4-7), bogăţie şi muzică (2:8), femei (2:8). El încearcă rînd pe rînd: materialismul (Ecl. 2:12-26), fatalismul (Ecl. 3:1-15), deismul (Ecl. 3:1-4), religia naturii (Ecl. 5:1-8), avariţia (5:9-6:12) şi chiar moralitatea (7:1-11:8). Toate acestea se dovedesc însă în final: „Deşertăciune a deşertăciunilor, o deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune şi goană după vînt!\" (Ecl. l:2, 14). Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Cuvîntul care caracterizează întreaga carte este „deşertăciune\". Scopul nedeclarat al cărţii este acela de a demonstra zădărnicia căutării după fericire în domeniul existenţei vremelnice. Fericirea nu poate fi găsită dacă este căutată ca un scop în sine, pentru că ea nici nu există ca ceva de sine stătător. Fericirea este o stare care însoţeşte o anumită atitudine. Iar atitudinea aceasta este împlinirea voinţei veşnice a lui Dumnezeu. Este important că Eclasiastul leagă apelul său pentru considerarea responsabilităţilor faţă de Dumnezeu de vîrsta tinereţii (!). Cine vrea să trăiască fericit este bine să nu repete căutările inutile ale Eclesiastului şi să înceapă din tinereţe să intre în „dimensiunea\" ascultării de Dumnezeu. Cele mai cunoscute şi mai citate versete sînt: „O deşertăciune a deşertăciunilor. Totul este deşertăciune!\" (Ecl.l:2). „Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui\" (Ecl. 3:1). „Funia împletită în trei nu se rupe uşor\" (Ecl. 4:12b). „Aruncă-ţi pîinea pe ape şi după multă vreme o vei găsi iarăşi!\" (Ecl. 11:1). „Dar adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţii tale, pînă nu vin zilele cele rele şi pînă nu se apropie anii, cînd vei zice: „Nu găsesc nici o plăcere în ei\" (Ecl. 12:1). „Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om\" (Ecl. 12:13). Mesajul cărţii: Acest mesaj ar putea fi rezumat în trei afirmaţii: (1) Cînd observi viaţa umană cu ciclurile ei aparent lipsite de semnificaţie (Ecl.l:4-11) şi cu paradoxurile ei inexplicabile (4:1; 7:15; 8:8), ajungi neapărat la convingerea că totul este lipsit de sens şi de semnificaţie, deoarece este imposibil să găseşti în toate măcar un singur scop în jurul căruia să-ţi organizezi existenţa. (2) Cu toate acestea, îţi dai seama că este bine ca viaţa să fie trăită din plin, căci este un dar pe care ţi l-a făcut Dumnezeu (3:12-13; 3:22; 5:18-19; 8:15; 9:7-9), numai că trebuie să trăieşti cu grijă ştiind că... (3) vei da socoteală Făcătorului tău în ziua în care te va chema la judecată (3:16-17; 12:14). Nu vă lăsaţi păcăliţi de cei care spun că n-avem nevoie de Eclesiastul în Biblie şi că standardul spiritual al cărţii este mult sub nivelul Noului Testament. Lumea de azi este plină de „înfumuraţi super-spirituali\" cu iz de superioritate care cad mereu în aceleaşi capcane, repetă mereu aceleaşi căutări iluzorii şi gustă mereu aceleaşi dezamăgiri amare ale păcatului.

Toate acestea din cauză că ei n-au citit niciodată o carte atît de scandalos de sinceră ca aceasta şi pentru că ei n-au avut ocazia să asculte un predicator atît de revoltător de onest ca acest Kohelet din vechime. SCHIŢA CĂRŢII Introducere (1:1) I. Prima predică 1-2 a. Prezentarea tezei de bază: zădărnicia eforturilor şi înfăptuirilor umane (1:2-3) b. Demonstrarea tezei din exemplul experienţei proprii Lipsa desens a ciclurilor vieţii şi istoriei (1:4-11) Lipsa de importanţă a înţelepciunii şi filosofiei omeneşti (1:12-18) Lipsa de satisfacţie din avere şi viaţa de plăceri (2:1 -11) Lipsa de viitor în perspectiva unei morţi sigure şi necruţătoare (2:12-17) Lipsa de sens a ostenelii în muncă (2:18-23) c. Concluzia: Mulţumire cu ceea ce avem în clipa de faţă (2:24-26) II. A doua predică 3-5 a. Prezentarea tezei de bază: Problema vieţii şi a morţii (3:1 -22) b. Neîmplinirile şi dezamăgirile vieţii pe pămînt (4:1-16) c. Concluzia: Zădărnicia goanei după fericire (5:1-20) Deşertăciunea ritualului religios (5:1-7) Realitatea iluzorie a bogăţiei (5:8-17) Fericirea unui suflet mulţumit (5:18-20) III. A treia predică 6 - 8 a. Prezentarea tezei de bază: Insuficienţa materialismului (6:1-12) b. Cîteva sfaturi înţelepte (7:1-8:11) c. Concluzia: Dumnezeu face dreptate pentru tot (8:12-17) IV. A patra predică 9-12:8 a. Prezentarea tezei de bază: Siguranţa morţii, nesiguranţa vieţii (9:1-18) b. Demonstrarea tezei (10:1-20) c. Concluzia: Viaţa ca o oportunitate cu responsabilităţi (11:1-12:8) V. Epilog: O prezentare a temei cărţii 12:9-14 a. Ciclurile vieţii (12:9-12) b. Responsabilitatea vieţii: teama de Dumnezeu şi ascultarea de voia Lui (12:13-14)

CÎNTAREA CINTARILOR Aceasta este cartea cea mai controversată din Biblie. Este foarte greu de imaginat care ar putea fi rolul ei în serviciile religioase din Sinagogă sau Biserică. Totuşi, frumuseţea ei şi faptul că Dumnezeu a îngrijit să fie aşezată alături de celelalte scrieri sfinte o fac una dintre cele mai sublime texte poetice care s-au scris vreodată în întreg evantaiul de religii ale lumii. Cîntarea Cîntărilor este o odă a iubirii care ridică dragostea dintre bărbat şi femeie la nivelul stabilit iniţial de Făcătorul nostru. Adevărata religie condamnă deopotrivă şi ascetismul şi depravarea. Culmea iubirii este reciprocitatea de sentimente şi trăiri dintre un soţ şi o soţie în cadrul sfînt al familiei. Titlul: Şi în originalul evreiesc şi în greacă şi în latină, cartea poartă acelaşi nume: „Shir Hashiram\", „Asma Asmaton\" şi „Canticum Canticorum\" care se traduc toate în româneşte prin „Cîntarea Cîntărilor\". Numirea subliniază valoarea textului care trece drept un superlativ al artei literare evreieşti. Autorul: Textul însuşi ne spune că această carte este scrisă de Solomon. (1) Numele lui apare de şapte ori în conţinutul ei (1:1, 5; 3:7, 9, 11; 8:11, 12). (2) Condiţiile de abundenţă şi belşug pe care numai unul ca Solomon le-a avut sînt descrise în capitolul 3:6-11. (3) Cetăţile pomenite în text fac aluzie la existenţa unei ţări care nu trăise încă tragedia divizării. Textul din 1 Împăraţi 4:32, 33 ne spune că Solomon a compus 1.005 cîntări şi a avut o cunoaştere deosebită despre animalele şi plantele din natură. În textul Cîntării Cîntărilor sînt pomenite 21 de feluri de plante şi 15 specii de animale. Data scrierii: Cîntarea a fost compusă în tinereţea lui Solomon, probabil cam prin anul 965 î.Cr. Conţinutul cărţii: Ca în toate marile poveşti de dragoste din lume, faptele acestei întîmplări sînt simple şi aparent, banale. Ceea ce le conferă o incomensurabilă valoare este bogăţia de sentimente umane care le însoţesc. Iată mai întîi datele acestui poem de dragoste: Împăratul Solomon avea o vie în ţinutul deluros al lui Efraim, cam la 80 de kilometri de Ierusalim (8:11). El a lăsat-o în îngrijirea unor arendaşi (8:11) care erau de fapt o familie constituită din mama, doi fii (1:6), şi două fete: Sulamita (6:13) şi încă o soră mai mică a ei (8:8). Această Sulamită era un fel de „cenuşăreasă\" a familiei (1:5), foarte frumoasă, dar nebăgată în seamă de nimeni. Fraţii ei o tratau cu toată asprimea punînd-o la munci grele, aşa că ea nu şi-a putut păstra şi îngriji prea mult frumuseţea chipului (1:6). Era pusă să tundă via şi să aşeze curse pentru vulpile mici care stricau via (2:15). Uneori era trimisă să pască oile (1:8). Viaţa sub arşiţa soarelui o făcuse să aibă pielea complet arsă de soare (1:5). Într-o zi, un chipeş străin s-a apropiat de via păzită de arendaşi şi a stat de vorbă cu Sulamita. Era împăratul Solomon, care fără să-şi facă cunoscută adevărata identitate a stat de vorbă cu Sulamita. Sub privirile lui pline de admiraţie şi la auzul vorbelor lui meşteşugite de cuceritor de inimi, Sulamita a simţit pentru prima dată necaz pentru înfăţişarea ei neîngrijită (1:6). Crezîndu-l un cioban pribegind cu oile, ea l-a întrebat despre turma lui (1:7). El i-a răspuns numai în termeni generali (1:8), dar a continuat să-i vorbească asemeni unui îndrăgostit (1:8- 10) şi să-i promită daruri ca semn al dragostei şi seriozităţii lui (1: 11). Pe scurt, străinul i-a cucerit inima şi a plecat promiţîndu-i că va reveni nu peste multă vreme. În absenţa lui,

imaginaţia ei s-a aprins de dor. A început să-l viseze noaptea, nădăjduind în fiecare dimineaţă ca el va veni împreună cu zorile (3:1). Într-un sfîrşit, el s-a întors aşa cum promisese, de data aceasta cu toată splendoarea şi fala sa împărătească şi a luat-o de soţie (3:6-7). Pe această întîmplare simplă, Solomon brodează toată măiestria lui ornamentală specifică orientului. Dragostea nu este o problemă de fapte, ci de trăiri emoţionale intense şi niciodată nu a existat vreun om mai priceput ca Solomon în descrierea acestor sentimente inefabile care scapă cercetării raţionale, dar ne aprind pînă la incendiere inima. Cartea este plină de comparaţii, metafore, alegorii şi personificări fermecătoare. Destinaţia cărţii: Se pare că destinaţia iniţială a acestui poem a fost educaţia noilor căsătoriţi în tainele şi consolidarea dragostei. Ca şi celelalte cărţi poetico-didactice, Cîntarea Cîntărilor a fost unul din manualele după care se făcea educaţia în Israel. Cartea a avut însă şi o altă destinaţie. Ea era citită în public la unele din sărbătorile anului calendaristic ebraic. În acel cadru solemn, cartea nu mai era numai un manual al dragostei, ci se ridica infinit mai sus, devenind o alegorie a iubirii dintre Dumnezeu şi poporul Său pe care şi l-a ales pentru vecie. Această lectură publică pare, dacă nu total nepotrivită, cel puţin discutabilă, societăţii moderne de astăzi. Nu trebuie să uităm însă că în Israel imaginea căsniciei era sfîntă şi că ea fusese folosită de însuşi Dumnezeu în dialogul Lui cu poporul (Osea 2:1-20; 5:7; Isaia 50:1; Ieremia 3:1-25). În Noul Testament Pavel şi Ioan folosesc şi ei alegoria căsniciei pentru a ilustra relaţia dintre Domnul Isus şi Biserică (Efes. 5:25-27; Apoc. 19:7; etc.) Probabil că şi această libertate a lor ar fi fost criticată de „puritanii\" pretenţioşi de astăzi, dar sarcina lor a fost mult uşurată de existenţa acestei Cîntări a Cîntărilor în canonul Vechiului Testament. Metode de interpretare: Există trei teorii asupra felului în care trebuie înţeleasă această carte: (1). Interpretarea naturalistă care nu vede în această carte nimic altceva decît o colecţie de cîntece erotice de dragoste, aşezate laolaltă din cauza subiectului şi frumuseţii lor comune. Aceasta teorie face din includerea cărţii în canonul religios evreiesc un fapt inexplicabil şi fără sens. Cînd ne gîndim cît de mult au preţuit evreii scrierile lor sfinte şi cu cîtă atenţie şi-au păstrat ei aceste „oracole\" veşnice, această teorie îşi pierde foarte repede orice valabilitate. (2). Interpretarea alegorică, care transformă întreaga carte într-o succesiune de tablouri simbolice cu sensuri ascunse şi sublime. Excesul de imaginaţie îi face însă pe susţinătorii acestei interpretări să nege fundamentul istoric real al cărţii şi-i determină să caute în fiecare mic detaliu al textului corespondente spirituale desăvîrşite. Un astfel de comentator a „văzut\" în părul bogat al femeii descrise în text nici mai mult, nici mai puţin decît mulţimea neamurilor care au încadrat Israelul în lucrarea de mîntuire! (3). Interpretarea tipologică găseşte o cale de mijloc între cele două interpretări de mai sus, păstrînd ce este bun în fiecare şi refuzînd excesele extremismelor. Conform acestei interpretări, cartea are un fundament istoric real cu o desfăşurare cronologică de evenimente. Întîmplarea este aşezată în şapte „tablouri\" teatrale independente şi interdependente în acelaşi timp care descriu dragostea ideală dintre un bărbat şi o femeie. Frumuseţea sfîntă a acestei uniri plănuite în tiparul ei de însuşi Dumnezeul creaţiei, este preluată într-un plan mai înalt pentru a ilustra în „tip\" intensitatea iubirii care trebuie să existe între Dumnezeu şi Israel, în interpretarea evreiască şi între Cristos şi biserică, în interpretarea creştină. SCHIŢA CĂRŢII

Personajele „distribuţiei\" alese de autor sînt Solomon, Sulamita şi corul fetelor din Israel. Intervenţiile lor se alternează mereu schimbînd planul acţiunii şi delimitînd succesiunea de 7 „tablouri\" idilice: 1. Retrăirea nunţii împărăteşti (1:1-2:7) 2. Amintiri din perioada începuturilor (2:8 - 3:5) 3. Retrăirea perioadei logodnei (3:6 - 5:1) 4. Visul zbuciumat al miresei (5:2 - 6:3) 5. Împăratul gîndindu-se la mireasa lui (6:4 - 7:10) 6. Miresei îi este dor de acasă (7:11 - 8:4) 7. O reînnoire a dragostei în Liban (8:5-14) Simbolistica „tipologică\" a acestei cărţi este înlesnită de existenţa psalmului 45 cu care probabil că a fost intenţionată să facă pereche. Vă îndemnăm să citiţi cu atenţie acest psalm şi să vedeţi cum, în spatele acţiunii în care evoluează Solomon şi mireasa lui aleasă, se desfăşoară un alt plan semantic în care Dumnezeu (Cristos) este mirele, iar Israelul (Biserica) este mireasa (conform tălmăcirii din evrei 1:7, 8). Conţinutul psalmului 45 poate fi împărţit în două părţi egale: I. O invocaţie adresată mirelui (2-9) a. despre frumuseţea făpturii sale, v.2 b. despre măreţia înfăptuirilor lui, v. 3-5 c. despre stabilitatea împărăţiei lui, v. 6 d. despre bucuria lui în faţa căsătoriei, v. 7-9 II. O invocaţie adresată miresei (10-17) a. un apel la o dăruire totală, v. 10-11 b. promisiunea unei mari cinstirii, v. 12 c. un elogiu al frumuseţii ei, v. 13-15 d. o promisiune a unui viitor strălucit, 16-17 Mesajul cărţii: Pentru cititorul creştin, Cîntarea Cîntărilor constituie o subliniere a unirii noastre cu Cristos. În Biblie sînt şi alte alegorii care desriu această relaţie. Se vorbeşte despre Cristos ca şi Cap, iar despre Biserică ca trup, definind aspectul de unire vie într-un organism al vieţii; se vorbeşte despre Cristos ca temelie şi despre noi ca pietrele clădite în edificiul de deasupra, pentru a defini aspectul trainic al acestei uniri. Se spune că Cristos este viţa, iar noi sîntem mlădiţele, pentru a ilustra caracterul roditor al unirii noastre; în sfîrşit Cristos este prezentat ca „Cel dintîi născut, dintre mai mulţi fraţi\" pentru a sublinia aspectul unei moşteniri comune pe care o avem prin unirea cu Cristos. Nici una dintre aceste alegorii nu este suficientă pentru a ilustra desăvârşirea unirii noastre mistice cu Cristos, Mîntuitorul nostru. Numai unirea dintre un soţ şi o soţie, în contopirea totală din perimetrul familiei, poate reda ceva mai mult din această extraordinară lucrare prin care Dumnezeu ne-a aşezat „în Cristos\" (Efes. 5:31-32).

Cărţile Profetice Profeţii Vechiului Tesatment au fost oameni ridicaţi de Dumnezeu în vremuri grele de apostazie şi decădere morală. În esenţa lor, aceşti oameni au fost în acţiunile lor nişte conştiinţe ale naţiunii şi nişte patrioţi. În general, mesajul profetic are două caractere: (1) caracterul local şi contemporan al vremii în care a fost rostit şi (2) caracterul de vestire a unor împliniri viitoare ale planurilor lui Dumnezeu. Adeseori, această prevestire a viitorului izvorăşte tot din nişte circumstanţe locale contemporane (vezi Isaia 7:11 care dă naştere mesajului din v.12-14). Este absolut necesar să păstrăm caracterul evreiesc al profeţilor şi profeţiilor din Vechiul Testament. Ei s-au adresat în special Israelului criticîndu-i decăderea, vestindu-i disciplinarea prin pedeapsă, îndemnîndu-l la pocăinţă şi vestindu-i slava viitoare pe care le-o păstrează Dumnezeu în istorie. Celelalte naţiuni ale lumii sînt şi ele amintite în textul profetic, dar numai în legătura pe care o au cu destinul poporului ales. Ele au fost folosite adesea ca pedeapsă pentru neascultarea lui Israel, dar şi-au luat şi ele în final pedeapsa din partea Domnului. Biserica creştină ca atare nu este amintită nicăieri în mesajul profetic al Vechiului Testament, ea rămînînd o taină păstrată pentru vremurile noastre (Efes. 3:1-6). DEFINIŢIA PROFEŢIEI Primul profet pomenit în Biblie este... Avraam (Gen. 20:7). Faptul pare surprinzător, dacă nu înţelegem care este esenţa slujbei profetice. Ea este descrisă cel mai bine în pasajul din Exodul 7:1 şi 4:15-17 în care Dumnezeu îi spune lui Moise: „Iată că te fac Dumnezeu pentru Faraon; şi fratele tău Aaron va fi proorocul tău. Tu vei spune tot ce-ţi voi porunci Eu, iar fratele tău Aaron va vorbi lui Faraon\". „Tu îi vei vorbi şi vei pune cuvinte în gura lui;... El va vorbi poporului pentru tine, îţi va sluji drept gură, şi tu vei ţinea pentru el locul lui Dumnezeu\". Avem de a face aici cu doi profeţi: Moise care va vorbi pentru Dumnezeu, şi Aaron care va vorbi pentru Moise. Din descrierea de mai sus desprindem cu uşurinţă definiţia unui profet. El este: „purtătorul de cuvînt al lui Dumnezeu în mijlocul generaţiei sale\". Fie că vorbeşte despre trecut, fie că vorbeşte despre prezent sau viitor, oricine a primit un mesaj din partea Domnului ca să-l răspîndească în mijlocul oamenilor a fost numit şi considerat „profet\". Iată de ce spune Biblia despre Avraam că era un prooroc şi iată de ce este scris despre Biserică că ea are astăzi slujba profeţiei („Căci mărturia lui Isus este duhul profeţiei\" - Apoc. 19:10). PROFEŢIA CA O VESTIRE A VIITORULUI Viitorul glorios al Israelului pe care-l vom întîlni pretutindeni în cărţile profetice este bazat pe legămintele: Avraamic (Gen 12:1-3), Palestinian (Deut. 28:1-30:9) şi Davidic (2 Sam. 7:4-17). Aceste trei legăminte dau profeţiilor evreieşti un caracter optimist şi „mesianic\". Dumnezeu le-a promis evreilor că îi va întoarce în ţara lor şi le va restaura împărăţia, aşezînd pe tronul Ierusalimului un urmaş al lui David. Dar „Mesia\" acesta pe care l-au vestit profeţii trebuie să fie de asemenea şi un fiu al lui Avraam (Mat. 1:1) care va înlesni răscumpărarea prin intermediul jertfei. Rezultă de aici un caracter dublu al împlinirilor mesianice: unul de suferinţă şi de jertfire pentru răscumpărarea poporului şi unul de triumf pentru instaurarea

împărăţiei (Zah. 9:9 în contrast cu Zah. 14:1-9). Acest caracter dublu i-a încurcat foarte mult pe învăţaţii poporului evreu (Luca 24:26-27; 1 Petru 1:10-12). Biserica creştină ştie însă astăzi că aceasta este natura lucrării lui Cristos. El a venit prima dată ca Mesia care trebuie să moară pentru păcatele lumii şi va reveni ca Mesia triumfător pentru a-Şi lua în stăpînire împărăţia. Dacă am vrea să rezumăm mesajul profeţiilor într-o singură frază ar trebui să spunem că: el vesteşte înălţarea naţiunii evreieşti, căderea ei prin neascultare, risipirea ei printre neamurile lumii, binecuvîntarea lumii întregi prin lucrarea lui Mesia venit din Israel, pocăinţa naţiunii evreieşti, reîntoarcerea evreilor în propria lor ţară, revenirea Domnului Isus în slavă, instaurarea împărăţiei prin convertirea lui Israel la Domnul Isus şi judecata tuturor împotrivitorilor împărăţiei. Cărţile profetice pot fi împărţite în (1) pre-exilice: Isaia, Ieremia, Plîngerile lui Ieremia, Osea, Ioel, Amos, Iona, Mica, Naum, Habacuc şi Ţefania, (2) exilice: Ezechiel, Daniel, şi Obadia, şi (3) post exilice: Hagai, Zaharia şi Maleahi. Împărţirea în profeţi mari şi profeţi mici, după volumul pe care îl au aceste cărţi profetice este neistorică şi necronologică şi este bine să fie evitată. Cheia calendarului împlinirilor profetice este cartea profetului Daniel căruia îi vom şi acorda un spaţiu mai mare în studiul nostru. IMPORTANŢA PROFEŢIILOR ÎMPLINITE Există nenumărate exemple de profeţii care s-au împlinit întocmai: profeţii despre evenimente prin care a trecut Israelul, profeţii despre anumite locuri, ţări sau oraşe, profeţii despre imperii. Există trei concluzii importante pe care le putem trage din împlinirea acestor profeţii: l. Cea dintîi este că Dumnezeu există într-adevăr şi că El este stăpînul absolut al istoriei. Isaia îndeamnă Israelul să înţeleagă bine această realitate: „Aduceţi-vă aminte de cele petrecute în vremurile străbune; căci Eu sînt Dumnezeu şi nu este altul, Eu sînt Dumnezeu şi nu este niciunul ca Mine. Eu am vestit de la început ce are să se întîmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit. Eu zic: „Hotărîrile Mele vor rămîne în picioare şi îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea\" (Isaia 46:9-10). Numai unul care este Dumnezeu poate declara cu atîta certitudine: „Da, Eu am spus şi Eu voi împlini; Eu am plănuit şi Eu voi înfăptui\" (Isaia 46:11). 2. A doua concluzie este aceea că putem avea o încredere desăvîrşita în Biblie. Această carte se declară a fi Cuvîntul venit din partea lui Dumnezeu pentru noi. Ea este plină de cunoştinţe şi adevăruri pe care nici un om nu ni le-ar fi putut pune la dispoziţie. Petru le aminteşte cititorilor săi că: „v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Cristos, nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite\" (2 Petru 1:16). Nu era nevoie de aşa ceva căci: „Avem cuvîntul proorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi seama ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos\" (2 Petru 1:19). Este evident că, aşa cum spune Petru: „nici o profeţie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mînaţi de Duhul Sfînt\" (2 Petru 1:21). 3. A treia concluzie este că profeţiile deja împlinite sînt o garanţie a celorlalte. Ele stabilesc un

anumit tipar de împlinire. Vedem de exemplu că profeţiile s-au împlinit literal, în sensul că evenimentele istorice au putut fi recunoscute din felul în care fuseseră deja descrise. Isaia nu putea să-şi dea seama atunci de tot ce a profeţit el despre viaţa lui Mesia. Acum însă, după ce toate acestea s-au petrecut, noi ne putem da seama că el descrisese nişte fapte care aveau să se petreacă întocmai. DESPRE DIFICULTĂŢILE DE INTERPRETARE A PROFEŢIILOR Mulţi dintre noi ne entuziasmăm observînd cum se împlineşte Scriptura sub ochii noştrii. Aceste împliniri dovedesc încă o dată că Dumnezeu este la cîrma lumii, conducînd-o înspre împlinirea planurilor Sale. Profeţiile ne ajută să ne liniştim sub asaltul evenimentelor ameninţătoare şi aparent haotice din lumea în care trăim. Totuşi, este bine să fim prudenţi în interpretările noastre profetice şi să nu fim prea dogmatici în alcătuirea unor sisteme escatologice prea rigide. Dumnezeu nu ne-a dat nouă tot planul istoriei, ci ne-a lăsat doar să întrevedem „anumite\" evenimente care să ne ajute să înţelegem că istoria se află pe drumul prestabilit şi să ne avertizeze că „vremea se apropie\" (Apoc. l:3; 22:10). Conţinutul profeţiilor nu este uşor de înţeles înainte de întîmplarea evenimentelor. Şi este încă şi mai greu să aşezăm toate aceste evenimente profetice într-o schemă cronologică infailibilă. Există cel puţin cîteva probleme şi iată de ce: Problema numărul unu: Literatura apocaliptică. Multe din textele profetice se ocupă de evenimentele din finalul istoriei umane. Conţinutul acestor pasaje este plin de expresii şi imagini pe care trebuie neapărat să le considerăm simbolice. Prin viziunea care i-a fost dată, profetul a fost catapultat printr-un veritabil tunel al timpului şi s-a trezit martor al unor scene pe care nu le-a putut înţelege deplin din cauza barierelor de timp şi civilizaţie. Totuşi el ne-a transmis descrierea tuturor celor văzute, dar a făcut-o folosindu-se de vocabularul izvorît din suma experienţelor lui personale. Imaginaţi-vă că ar fi posibil ca un stră-stră-străbunic de al dumneavoastră ar fi readus la viaţă în tumultul tehnologic al secolului XX. Imaginaţi-vă că l-aţi aşeza în faţa televizorului să fie martor la revenirea navetei spaţiale sau că l-aţi lua la un tur al oraşului cu maşina pe marile artere de circulaţie. Cum ar putea el înţelege ceea ce-l înconjoară şi cu ce cuvinte şi comparaţii ar încerca să descrie el toate lucrurile de azi? O asemenea problemă a avut de întîmpinat apostolul Ioan cînd a fost pe insula Patmos. El a fost catapultat „în Duhul\" devenind martor al evenimentelor ce vor marca vremea sfîrşitului. El îşi face datoria şi ne spune tot ceea ce vede, dar ne descrie realitatea în cuvintele vocabularului lui de om din secolul I. Iată ce scrie el în Apocalipsa 9:2-10: „...şi a deschis fîntîna Adîncului. Din fîntîna s-a ridicat un fum, ca fumul unui cuptor mare. Şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fîntînii. Din fum au ieşit nişte lăcuste pe pămînt. Li s-a dat o putere, ca puterea pe care o au scorpiile pămîntului. Li s-a zis să nu vateme iarba pămîntului, nici vreo verdeaţă, nici vreun copac, ci numai pe oamenii, care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu. Li s-a dat putere nu să-i omoare, ci să-i chinuiască cinci luni; şi chinul lor era cum e chinul scorpiei, cînd înţeapă pe un om... Lăcustele acelea semănau cu nişte cai pregătiţi de luptă. Pe capete aveau nişte cununi, care

păreau de aur. Feţele lor semănau cu nişte feţe de oameni. Aveau părul ca părul de femeie şi dinţii lor erau ca dinţii de lei. etc\" Este foarte lesne să cazi în ispita de a identifica aceste „lăcuste\" cu nişte elicoptere de luptă foarte sofisticate trimise să răspîndească gaze de luptă. Cine ştie dacă această interpretare a noastră nu ar fi însă nimic altceva decît o altă „contemporaneizare\" a unor realităţi pe care nici noi nu le înţelegem încă? Într-o bună zi profeţia lui Ioan se va întîmpla întocmai şi atunci, abia atunci, vom vedea cu toţii că vestirea a fost exact conformă cu realitatea. Pînă la acea vreme însă este bine să nu fim categorici în presupunerile noastre. Problema numărul doi: Timp uniform şi timp în secvenţe. Aduceţi-vă aminte de o întîmplare petrecută în Nazaret. Fiul cel mai renumit al locului tocmai se întorsese acasă şi cei din sinagogă i-au dat cinstea să citească textul pentru Sabatul respectiv, care s-a „nimerit\" să fie tocmai din cartea profetului Isaia. Domnul a luat sulul şi a început să citească: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozenia, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi, şi să vestesc anul de îndurare al Domnului\" (Luca 4:18-19). Dînd sulul înapoi, El a adăugat numai acest scurt comentariu: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit\" (Luca 4:21). Ceea ce este surprinzător în această scenă este că Domnul Isus n-a citat profeţia lui Isaia în întregime. Nu este de mirare că ascultătorii Lui de atunci s-au scandalizat. Mîntuitorul îşi luase libertatea să interpreteze textul desfăcîndu-l în fragmente profetice. Dacă vom citi Isaia 61:1-2, vom vedea că textul continuă cu:...”şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru\". Noi înţelegem astăzi de ce s-a oprit atunci Isus. El venise prima dată numai ca să moară pentru păcatul lumii făcînd astfel posibilă mîntuirea tuturor celor care vor crede. Prima parte a misiunii Lui a fost o ofertă a harului. El va veni şi o a doua oară: „într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru\" (2 Tesal. 1:8-9). Această a doua venire care este încă în viitor este asociată cu judecata pe care o va aduce Dumnezeu asupra oamenilor. Oamenii care-L ascultau pe Domnul Isus în Nazaret nu ştiau însă aceasta. De fapt, nici Isaia însuşi nu a ştiut această ordine a desfăşurării evenimentelor. Versetul său profetic ascundea între cuvintele lui o perioadă de peste două mii de ani! Pasajele profetice nu sînt grozav de clare atunci cînd este vorba despre timpul sau ordinea în care se vor întîmpla evenimentele. Ele ne spun că anumite lucruri se vor întîmpla, dar amănuntele desfăşurărilor vor putea fi înţelese numai atunci cînd vom fi martorii împlinirilor. Apostolul Petru, care a înţeles această limitare a oamenilor prin care ne-au fost transmise profeţiile, scrie: „Proorocii, care au proorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mîntuirea aceasta ţinta cercetărilor şi căutării lor stăruitoare. Ei cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Cristos, care era în ei, cînd vestea mai dinainte patimile lui Cristos şi slava de care aveau să fie urmate\" (1 Petru 1:10-11). Acest lucru trebuie ţinut minte ori de cîte ori încercăm să tălmăcim profeţiile. Da, există profeţii în care numerele joacă o importanţă deosebită, totuşi, majoritatea mesajelor profetice nu ne dau mare ajutor în întocmirea unor „scheme profetice\" şi n-ar trebui să ne luăm libertatea să-L limităm pe Dumnezeu la înţelegerea noastră aproximativă.

Problema numărul trei: Împliniri parţiale sau multiple. Cînd poporul Ierusalimului a trimis o delegaţie la Ioan Botezătorul să-l întrebe: „Eşti tu Ilie?\" el şi-a clătinat capul şi a răspuns: „Nu sînt\" (Ioan 1:21). Problema era foarte serioasă, căci cu 400 de ani înainte profetul Maleahi declarase: „Iată, voi trimite peproorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată\". (Mal. 4:5) Poporul dorea să ştie dacă sosise vremea cînd trebuia să apară Mesia. Dacă acest Ioan nu era „Ilie\", Cel născut în Nazaret nu putea fi proclamat Mesia. Cum se împacă mesajul Domnului Isus cu răspunsul dat de Ioan celor trimişi de popor? În Matei 17:11-13 Domnul explică: „Este adevărat ed trebuie sa vie întîi Ilie, şi să aşeze din nou toate lucrurile. Dar vă spun că Ilie a şi venit, şi ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el ce au vrut\". Ucenicii au înţeles atunci că le vorbise despre Ioan Botezătorul\". Situaţia aceasta este plină de confuzie dacă nu recunoaştem o altă caracteristică a profeţiilor şi anume: anumite mesaje profetice au împliniri multiple în situaţii de armonii simetrice ale istoriei. Fiecare din aceste împliniri este în sine o împlinire parţială a profeţiei. Ioan Botezătorul venise: „în duhul şi puterea lui Ilie\" (Luca 1:17) căci Dumnezeu ştia că încă vremea prezisă de Maleahi nu sosise. Dacă Israelul L-ar fi primit pe Domnul Isus, misiunea lui Ioan ar fi fost suficientă. Dar Dumnezeu ştia că nu va fi aşa. Ilie despre care vorbeşte Maleahi va trebui să vină înainte de cea de a doua venire a Domnului. Mulţi comentatori ai Scripturilor sînt de părere că el va fi unul dintre cei „doi martori\" despre care ne vorbeşte cartea Apocalipsei (Apoc 11:3-12). Un alt exemplu este în cartea Deuteronomul. În capitolul 28 ni se spune că atunci cînd Israel Îl va părăsi pe Domnul, El îi va împrăştia printre neamuri (vezi 28:64-68). În capitolul 30 li se face promisiunea că dacă se vor pocăi şi se vor întoarce la Domnul în inimile lor, atunci şi Dumnezeu îi va readuce în ţara moştenirii lor (30:1-10). Mulţi alţi profeţi au reluat apoi această temă prevestind ambele evenimente. Situaţia s-a întîmplat întocmai pe vremea cînd Nebucadneţar a dus ţara în robie, iar după 70 de ani de pedeapsă poporul a fost readus în ţară sub decretul dat de Cir persanul. Interesant este însă că alţi profeţi, post-exilici, reiau mesajul din Deuteronom şi după ce poporul se află deja întors în ţară. Să se fi referit Moise la o altă împlinire, post-Babiloneană? Cea mai mare dislocare a evreilor din ţara lor s-a produs pe vremea împăratului roman Titus, după anul 70 al erei noastre. Să se fi referit ceea ce este scris în Deuteronomul la o reîntoarcere a evreilor care a început după 1948 cînd s-a reînfinţat Israelul? Şi acest exemplu ne arată că există profeţii cu împliniri parţiale şi multiple. Cine ne poate spune cu siguranţă care sînt ele? Răspunsul la această întrebare trebuie să ne lipească şi mai mult de Domnul. Numai El ştie „vremurile şi soroacele\" (Fapte 1:7).

ISAIA Ceea ce este Shakespeare pentru literatură, Michelangelo pentru sculptură şi Bach pentru muzică, aceea este Isaia pentru profeţie. Calitatea scrisului său se ridică deasupra tuturor celorlalţi profeţi ai Bibliei. Nu este de mirare că profeţia lui fără seamăn a fost aleasă să deschidă seria celor 17 cărţii profetice ale Vechiului Testament. Considerat „Evanghelistul Vechiului Testament\", proorocul Isaia a fost instrumentul ales de Dumnezeu ca să dea lumii cufundate în întunerec cea mai luminoasă carte de profeţie Mesianică. „...Totuşi întunericul nu va împăraţi veşnic pe pămîntul în care acuma este necaz... Poporul care umbla în întunerec vede o mare lumină; peste cei ce locuiau în tara umbrei morţii răsare o lumină.\" (9:1, 2) „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi Domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii\"(9:6) „De aceea Domnul însuşi vă va da un semn; Iată, fecioara va rămîne însărcinată, va naşte un fiu, şi-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi)\" (7:14) Titlul: Cartea poartă numele autorului ei, care tradus înseamnă providenţial tocmai: „Mîntuirea este a Domnului\". Autorul: Starea socială a lui Isaia a fost înaltă. Primit cu familiaritate de împăraţii Ahaz şi Ezechia (cap.7 şi 37), el a fost cronicarul de la curte în timpul domniei lui Ozia şi Ezechia (2 Cronici 26:22; 32:32) Cartea lui poartă peceţile unui om cu educaţie aleasă: stil elegant, ritm, bogăţie de pasaje cu o deosebită frumuseţe literară. Nu ştim nimic despre tatăl său, Amoţ, dar ştim despre Isaia însuşi că a fost căsătorit (7:3) şi că a avut doi copii: Şear Iaşub („O rămăşiţă se va întoarce\") şi Maher-Şalal-Haz-Baz („Grăbeşte de prădează, aruncă-te asupra prăzii\") (8:3). Soţia lui a fost de asemenea proorociţă. Este discutabil dacă Isaia a fost din neam de preoţi. Accesul lui în Templu s-ar părea că indică acest lucru (6:6 comparat cu 2 Cronici 26:18) În privinţa caracterului, putem spune că Isaia a fost caracterizat de: (a) îndrăzneală, deopotrivă înaintea împăraţilor şi înaintea mulţimii, (b) patriotism înflăcărat - este pornit împotriva a tot ceea ce ar putea aduce nenorocire poporului său. Totuşi, (c) blînd cu celelalte popoare din jur, într-o (d) simpatie care se ridică deasupra oricărui egoism naţional. Vorbeşte cu (e) sarcasm şi cu indignare împotriva păcatului, totuşi este (f) atent în limbaj cînd vorbeşte fiind plin de reverenţă faţă de Dumnezeu. Viaţa sa întreagă este plină de (g) spiritualitate. Pe Dumnezeu îl numeşte adesea Cel prea înalt, Cel Sfînt, Cel Atotputernic. Toate aceste trăsături îl fac pe Isaia unul dintre cele mai bune exemple pentru predicatorii din toate timpurile. Data scrierii: Textul cărţii plasează această dată: „Pe vremea lui Ozia, Iotam, Ahaz şi Ezechia\" (1:1). Isaia a avut deci aproximativ 60 de ani de activitate profetică (740-680 î.Cr.). În vremea aceasta Israelul a fost dus în robie (722-721- î.Cr.), iar împărăţia lui Iuda a fost parţial invadată de oştile lui Sanherib (701 î.Cr.). Tradiţia evreiască plasează moartea sa pe vremea lui Manase, care l-ar fi închis în trunchiul unui copac şi l-ar fi tăiat în două cu ferăstrăul (evrei 11:37) Contextul istoric: Cei 60 de ani de activitate ai lui Isaia încep atunci cînd cele 10 seminţii din regatul de Nord al lui Israel erau aproape să fie cucerite de Asiria şi duse în robie. Se încheiau astfel aproximativ 200 de ani de tristă istorie în care Israelul rătăcise departe de Iehova, sub conducerea a nu mai puţin de 19 împăraţi din opt dinastii diferite.

Sub ameninţarea lui Tiglat Pileser al Asiriei, Israelul intră în alianţă cu Siria şi Damascul. Împăratul Ahaz din Iuda refuză să se alăture acestei alianţe şi este ţinta unei invazii de pedepsire (2 Regi 16 şi 2 Cronici 28). Ahaz cere ajutorul puternicei Asirii, care zdrobeşte Siria şi Israelul, dar ia sub tutela sa şi micul regat al lui Iuda. Vasalitatea împărăţiei lui Iuda durează pînă cînd Ezechia se răscoală (2 Regi 18). La această răscoală îl îndeamnă Isaia care îl încurajează să iasă din orice alianţe omeneşti şi să se încreadă numai în Iehova. Speriat însă de ameninţarea asiriană, Ezechia ascultă de alte glasuri care-l îndemnau să se alieze cu Egiptul, singura putere rivală pe măsura Asiriei (Isaia 30:2-4). Cînd Sanherib, noul împărat al Asiriei, vine să pedepsească Iuda, Egiptul ezită să trimeată ajutor, iar Ezechia este forţat să se umilească capitulînd şi plătind un mare preţ în argint şi aur (2 Regi 18:13-16). În secret însă, Iuda continuă să flirteze cu Egiptul. Aflînd aceasta, Sanherib se întoarce să-şi zdrobească toţi rivalii. Din imensele trupe îndreptate înspre Egipt, desprinde o armată pe care o trimite să cucerească Ierusalimul (Isaia 36, 37). În panica asediului, Ezechia ascultă de Isaia, strigă către Iehova şi rezultatul nu întîrzie să apară: Dumnezeu însuşi se luptă cu asirienii producîndu-le o mare înfrîngere din care Sanherib nu şi-a mai revenit niciodată, împărăţia lui Iuda este eliberată astfel de orice ameninţare şi se va bucura pentru un timp de pace, linişte şi prosperitate. Dacă vom reuşi să ţinem în minte acest mic rezumat istoric, citirea cărţii lui Isaia va fi mai uşoară, iar unele pasaje obscure vor putea fi cu uşurinţă clarificate. Conţinutul cărţii: Subiectele rostirilor profetice ale lui Isaia acopăr o arie impresionantă de teme. Ele se întind de la întîmplări petrecute în cer printre făpturile lui Dumnezeu înainte de creaţia lumii (vezi Isaia 42:5) şi pînă la evenimente din viitorul îndepărtat în care Dumnezeu va crea ceruri noi şi un pămînt nou (Isaia 65:17; 66:22). Chiar dacă Isaia este important şi din punct de vedere al profeţiilor despre Ierusalim (pe care-l numeşte în 30 de feluri diferite), despre Israel şi Iuda sau despre celelalte naţiuni ale lumii (Isaia 2:4; 5:26; 40:15, 17, 22; 66:18), totuşi importanţa lui majoră rămîne aceea a unui crainic ce vesteşte lucrarea lui Mesia, în textul profeţiilor sale este scris clar despre evenimente care s-au întîmplat apoi întocmai în viaţa Domnului Isus Cristos. Isaia a scris despre naşterea Sa (7:17; 9:6), despre dumnezeirea Sa (9:6-7), despre lucrarea Sa (9:1-2; 42:1-7; 61:1-2), despre suferinţele şi moartea Sa (52:1-53:12) şi despre împărăţia Sa viitoare (cap. 2, 11, 65). Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Dintre toate cărţile Vechiului Testament, cartea lui Isaia este cea care vorbeşte cel mai mult despre Domnul Isus Cristos. De fapt, personajul mesianic este numit „Robul Domnului\", între evrei şi creştini există o dispută asupra adevăratei lui identităţi: evreii îl identifică cu Israelul, iar creştinii îl identifică cu Domnul Isus Cristos. Este evident că profeţia lui Isaia a avut şi un sens local imediat destinat vremii şi poporului spre care a fost rostit şi în cadrul acesta „robul Domnului\" poate şi trebuie să fie identificat cu Israelul. Totuşi, nimeni nu poate nega faptul că profeţia lui Isaia este şi un mesaj peste veacuri, destinat celor cu care se vor împlini planurile viitoare ale lui Dumnezeu. În acest context al prevestirii, Robul Domnului trebuie identificat neapărat cu fiinţa şi lucrarea lui Isus Cristos din Nazaret, Mîntuitorul lumii. Combinînd cele spuse ajungem la concluzia că în unele pasaje „Robul Domnului\" poate fi identificat cu Israelul, care a funcţionat ca un un „ante-tip\" al lui Cristos în lucrarea de mîntuire, în timp ce în alte pasaje este clar că el nu poate fi identificat decît cu Mesia-Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu venit să trăiască şi să moară pentru salvarea oamenilor. Un alt pasaj foarte cunoscut, dar nu mai puţin controversat este Isaia 53. Biserica creştină a

preluat acest capitol ca fiind al ei, fără să mai ţină cont că el se adresează în primul rînd şi în mod special neamului evreu. Nu Biserica, (care nu exista atunci) „nu L-a băgat în seamă\" (53:3), ci Israelul! Ei fuseseră acolo cînd a fost răstignit Robul Domnului şi tot ei vor fi aceia care vor cînta în viitor această „cîntare a plîngerii\", despre care ne vorbeşte şi profeţia din Zaharia 12:10. Între Israel şi Biserică continuă şi astăzi acest conflict de interpretare. Evreii nu-L pot accepta astăzi pe Domnul Isus-Cristos ca „Mîntuitor\" în planul lui Dumnezeu, dar nici unii din Biserica nu par a înţelege că Isaia ni-l prezintă solemn şi pe Israel în rolul său mesianic. Pentru cititorul pasionat de desfăşurările politice din lumea contemporană, capitolele 60-66 sînt o lectură fascinantă. Textul vesteşte reîntoarcerea evreilor în ţara lor, refacerea statului Isarel, criza mondială şi frămîntările care nu se vor rezolva decît la revenirea lui Mesia. DESPRE ÎMPĂRŢIREA CĂRŢII Aranjarea cărţii lui Isaia este uşoară de ţinut minte pentru că ea oglindeşte simetric Biblia. Ea are 66 de capitole exact cîte cărţi sînt şi în Biblia noastră. Cartea lui Isaia, se împarte în două părţi cu exact acelaşi număr de capitole cîte sînt şi cărţile din cele două jumătăţi ale Bibliei: 39 de cărţi pentru Vechiul Testament şi 27 de cărţi pentru Noul Testament. Primele 39 de capitole ale cărţii lui Isaia se ocupă ca şi Vechiul Testament mai mult cu Legea, neascultarea şi pedeapsa. Ultimele 27 de capitole vorbesc ca şi Noul Testament mai mult despre har, mîntuire, restaurare şi slavă. Am putea spune că profeţia lui Isaia este o Biblie în miniatură, dovedind încă o dată prin simetriile existente că: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu\" (2 Timotei 3:16). SCHIŢA CĂRŢII I. PROFEŢIILE MÎNIEI 1 - 39 a. Judecată asupra lui Iuda, 1:1-31 b. Ziua Domnului, 2:1-4:6 c. Pilda cu via Domnului, 5:1-30 d. Chemarea lui Isaia în slujbă, 6:1-13 ASIRIA CUCEREŞTE ISRAELUL e. Semnul lui Emanuel, 7:1-25 f. Semnul lui Maher-Şalal-Haş-Baz, 8:1-22 g. Profeţia despre venirea lui Mesia, 9:1-7 h. Judecata lui Efraim, 9:8-10:4 DUMNEZEU PEDEPSEŞTE ASIRIA Asirianul smerit, 10:5-34 ÎMPĂRĂŢIA LUI MESIA 11-12 Judecată împotriva neamurilor, 13:1-23:18 VREMEA SFÎRŞITULUI a. Necazul cel mare, 24:1-23 b. Laudă pentru împărăţie, 25:1-12

c. Cîntarea împărăţiei, 26:1-21 d. Propăşirea lui Israel în împărăţie, 27:1-13 e. Cele şase „vai-uri\", 28:1-34:17 f. Venirea împărăţiei, 35:1-10 SCURTĂ INCURSIUNE ISTORICĂ a. Ezechia scapă de asirieni, 36:1-37:38 b. Ezechia scapă de moarte, 38:1-22 c. Păcatul lui Ezechia, 39:1-8 II. PROFEŢIILE MÎNGÎIERII 40 - 66 a. Mîngîiere prin izbăvire, 40:1-11 b. Mîngîiere prin Domnul, 40:12-41:29 c. Mîngîiere prin Robul Domnului 42:1-44:27 d. Mîngîiere prin bunăvoinţa lui Cir, 44:28-45:25 e. Mîngîiere prin pedepsirea Babilonului, 46:1-48:22 PROFEŢII DESPRE MESIA a. Lucrarea lui Mesia, 49:1-26 b. Ascultarea lui Mesia, 50:1-11 c. Mesia încurajează Israelul, 51:1-52:12 d. Mesia sufere pentru ispăşire, 52:13-53:12 e. Mesia promite refacerea lui Israel, 54:1-17 f. Mesia cheamă toate popoarele, 55:1-56:8 g. Mesia avertizează pe cei răi, 56:9-57:21 UN VIITOR GLORIOS PENTRU ISRAEL a. Adevărata pocăinţă, 58:1-59:21 b. Ierusalimul zidit din nou, 60:1-22 c. Vestirea mîntuirii, 61:1-11 d. Venirea mîntuirii, 62:1-12 e. O zi de răzbunare a Domnului, 63:1 -6 f. Rugăciunea rămăşiţei, 63:7-64:12 g. Dumnezeu răspunde rămăşiţei, 65:1-16 h. Evenimentele glorioase de la sfîrşit, 65:17-66:24

IEREMIA PROFETUL LACRIMILOR „O! de mi-ar fi capul plin cu apă, de mi-ar fi ochii un izvor de lacrimi, aş plînge zi şi noapte pe morţii fiicei poporului meu!\" (Ieremia 9:1). Titlul: Cartea poartă numele autorului ei, care tradus înseamnă: „Dumnezeu aruncă\". Numele lui este un avertisment despre pedeapsa pe care profetul a fost trimis s-o vestească. Data: Dumnezeu l-a chemat în slujbă pe Ieremia la aproximativ 60 de ani după moartea profetului Isaia. Activitatea lui avea să se desfăşoare pe durata ultimilor 40 de ani de existenţă ai regatului lui Iuda.(„Cuvîntul Domnului i-a vorbit pe vremea lui Iosia... pe vremea lui Ioiachim... pînă la sfîrşitul lui Zedechia... pînă pe vremea cînd a fost dus Ierusalimul în robie\"(12:3). Cînd Ieremia a început să vorbească, la vîrsta de aproximativ 21 de ani, norii grei şi ameninţători se ridicaseră deja la orizontul istoriei lui Iuda. Samaria şi întreg regatul de Nord căzuseră deja pradă de război şi fuseseră strămutaţi în ţara amară a robiei. Idolatria copiilor lui Dumnezeu atrăsese asupra lor judecata geloziei divine. Autorul: Spre deosebire de cartea lui Isaia care ne spune foarte puţin despre viaţa autorului ei, cartea proorocului Ieremia este presărată aproape peste tot cu pasaje de confesiune autobiografică (Ier. 10:23-24; 11:18 -12:6; 15:10-18; 17:9-11, 14-18; 18:18-23; 20:7-18) (a). Locul naşterii: Ieremia s-a născut la Anatot, un sătuc din ţinutul lui Beniamin aflat la 4 km NE de Ierusalim. Numele locului s-a păstrat încă din vremurile vechi şi derivă de la zeiţa feniciană Anat. Anatot era una din cele 13 cetăţi date Leviţilor în teritoriile ocupate de Iuda, Simeon şi Beniamin (Iosua 21:13-19; l Cronici 6:57-60). După divizarea împărăţiei lui Solomon, Anatot-ula rămas în împărăţia lui Iuda. Localitatea mai există şi astăzi sub numele de Anata. „Din ţara lui Beniamin\". Asemenea marelui apostol Pavel de mai tîrziu şi Ieremia a fost din seminţia lui Beniamin şi tot asemenea lui Pavel şi el a primit o misiune îndreptată în acelaşi timp şi înspre iudei şi înspre neamuri (Ieremia 1:5, 10, 18). Cu amîndoi s-au împlinit frumoasele cuvinte din promisiunea adresată de Dumnezeu cu secole înainte celor din seminţia lui Beniamin: „El este preaiubitul Domnului, El va locui la adăpost lîngă Dînsul. Domnul îl va ocroti întotdeauna, şi se va odihni între umerii Lui\" (Deuteronom 33:12). Cu adevărat aceşti doi beniamiţi ameninţaţi din toate părţile au găsit odihnă numai în Domnul, care a ştiut să-i ocrotească şi care i-a purtat cu credincioşie pe umeri. (b). Familia: Tatăl său s-a numit Hilchia (1:1) şi a fost din rîndul preoţilor. Ieremia a fost deci şi preot şi profet. Mama lui este menţionată în Ier. 15:10, dar nu i se aminteşte numele. Ni se mai spune că Ieremia a mai avut şi alţi fraţi (Ier. 12:6). Un amănunt semnificativ pentru consacrarea profetului este că Dumnezeu nu i-a dat voie să se căsătorească şi să aibă copii (Ier. 16:2).

(c). Chemarea lui Ieremia: „în al treisprezecelea an al domniei lui Iosia\" înseamnă în anul 626 î.Cr. De fapt textul ne spune că Dumnezeu l-a „plămădit\" pentru misiunea lui încă din pîntecele mamei (Ier. 1:5). Timiditatea şi sfiiciunea lui proverbială l-au făcut însă să primească numai cu greu misiunea care i-a fost încredinţată (Ier. 1:5, 7, 8; 17:16; 20:7). (d). Moartea sa: Tradiţia ne spune că Ieremia a murit în Egipt, în mijlocul rămăşiţei poporului, fiind omorît cu pietre în timp ce-i mustra pentru închinăciunea către „împărăteasa cerului\" (Ier. 44:1, 8, 16, 17, 18, 25, 26). (e). Caracterul profetului: Ieremia este unul dintre cele mai complexe şi mai atrăgătoare caractere din galeria eroilor biblici. În lăuntrul lui, Dumnezeu a ţesut într-o armonioasă întrepătrundere duioşia unei mame şi statornicia unui luptător, tandreţea feminină şi hotărârea neînduplecată a unui barbat, fragilitatea nervoasă şi simplicitatea transparentă, elocvenţa sensibilă şi duritatea proclamatorului de adevăr. Natura sa lăuntrică este atît de vizibilă în afară, convulsiile sufletului său sînt atît de publice, încît îl putem asemăna cu limpezimea apelor de cleştar din lacurile montane care reflectă fidel turbulenţa mereu schimbătoare a norilor de deasupra. Ieremia a fost dăruit de Dumnezeu cu o natură interioară care nu l-a lăsat să se restrîngă la poziţia unui simplu „comunicator\" al voinţei divine. El n-a fost niciodată capabil să se detaşeze afectiv de conţinutul mesajului care i-a fost încredinţat. Mistuit de o dragoste intensă şi chinuitoare, Ieremia şi-a trăit mesajele suferind şi condamnînd deopotrivă. Omul şi discursul profetic s-au contopit în întregime. Ce impresionează mai întîi cînd ne gîndim la Ieremia? a. Simpatia cu care el sufere ca nevinovat alături de cei căzuţi în vină. Este o simpatie şi o identificare la intensitatea căreia numai puţini oameni au ajuns. Lăuntrul lui Ieremia era sfîşiat în două. Pe de o parte, era îndrăgostit de Dumnezeu cu o iubire supremă, neclătinată şi definitivă, iar pe de altă parte era îndrăgostit de concetăţenii lui şi nu se putea opri să nu sufere alături de ei. Cînd erau loviţi ei, el le simţea loviturile. Pe de o parte, în relaţia lui cu Dumnezeu, Ieremia era un profet, iar în relaţia lui cu poporul era un patriot. Ieremia a reuşit să intre deopotrivă şi în viaţa poporului său şi în natura divină, identificîndu-se cu amîndouă. El nu s-a mulţumit să vorbească „pentru\" Dumnezeu, ci a vorbit „împreună\" cu El şi nu s-a oprit doar să vorbească poporului, ci s-a coborît să fie „împreună\" cu ei în suferinţă. b. Perseverenţa lui plină de răbdare. Dumnezeu i-a dat lui Ieremia una din cele mai imposibile misiuni. Remarcaţi situaţia paradoxală în care a trăit profetul: Dumnezeu l-a chemat să vorbească unui popor răzvrătit, dar în acelaşi timp i-a interzis să mijlocească pentru ei (Ier. 7:16; 14:11-12). L-a încredinţat cu un mesaj care l-a făcut urît de popor, dar în acelaşi timp nu i-a dat nici o posibilitate de a ieşi din mijlocul lor (Ier. 20:7-10 şi mai ales 37:11-16 şi 43:1-6). În toate acestea, cu lacrimi pe faţă şi cu focul în suflet, Ieremia a mers înainte, singuratic, predestinat să nu aibă pe nimeni drag alături, lipsit de înţelegerea unei soţii şi de mîngîierea copiilor, urît de cei din jur, iubind fără măsură, tratat ca trădător, dar punând în sîngele lui flacăra nădejdii naţionale, aruncat pe rînd în temniţă, în gherlă, în groapa cu noroi (Ier. 38:1- 6), izbăvit rînd pe rînd din toate acestea, nedorit ca prooroc şi totuşi tîrît cu forţa alături de cei ce-şi împlineau neascultarea fugind în Egipt.

Conţinutul cărţii: Ieremia este „proorocul din ceasul al-12-lea\". El îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind răbdător, dar plin de sfinţenie. Cele două lecţii grafice din casa olarului ne spun că un vas nereuşit poate fi remodelat atîta timp cît nu s-a uscat încă (Ier. 18:1-4), dar dacă se usucă, el nu mai poate fi recuperat şi sfîrşeşte la groapa de gunoi (Ier. 19:10-11). Avertismentul dat de Dumnezeu a fost foarte clar: Timpul de aşteptare pentru pocăinţa împărăţiei lui Iuda se apropie curînd de sfîrşit. Din cauza împietririi inimii lor, robia Babiloniană a devenit inevitabilă. Ieremia enumeră cauzele morale şi spirituale care atrag asupra naţiunii catastrofa care urmează. El nu se opreşte însă numai la aceasta. Dincolo de pedeapsă, el vesteşte nădejdea într-o viitoare restaurare a Israelului. Privind în zarea vremii, el vede o rămăşiţă care se va întoarce şi va încheia cu Dumnezeu un nou legămînt (Ier. 31). Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Cartea se desfăşoară în jurul declaraţiilor făcute de Dumnezeu în Ier. 7:23, 24 şi 8:11-12: „Căci iată porunca pe care le-am dat-o: „Ascultaţi glasul Meu...” Dar ei n-au ascultat... au dat înapoi şi n-au mers înainte\". \"Leagă în chip uşuratic rana poporului Meu, zicînd: „Pace! Pace!\" Şi totuşi pace nu este. Vor fi daţi de ruşine, căci săvîrşesc astfel de urîciuni... vor cădea împreună cu cei ce cad, şi vor fi răsturnaţi, cînd îi voi pedepsi, zice Domnul\". Mesajul cărţii: Viaţa lui Ieremia este o încurajare pentru toţi cei fragili şi singuratici, pentru toţi cei chemaţi de Dumnezeu, dar neprimiţi de oameni. Cu răbdare, cu blîndeţe şi cu perseverenţă, el este purtat de Dumnezeu prin toate încercările şi reuşeşte să-şi ducă pînă la bun sfîrşit slujirea. Mulţi din cei tari şi înflăcăraţi au căzut. Un chipeş Saul, un înţelept capabil ca Solomon, un viteaz ca Samson s-au rostogolit sub vînturile împotrivitoare ale vieţii. Firavul şi plîngăreţul Ieremia a rămas însă în picioare. Uneori stejarii falnici cad sub apăsarea furtunii, rămîn însă în picioare sălciile plîngătoare unduite de vînt la marginea apelor. SCHIŢA CĂRŢII Introducere - Chemarea lui Ieremia (1) I. PROFEŢII GENERALE, NEDATATE 2-20 Primul mesaj 2:1- 3:5; al doilea mesaj 3:6-4:30; al treilea mesaj (la poarta Templului) 7:1-10:25; cel de al patrulea (legămîntul rupt) 11:1-12:17; al cincilea (semnul cu brîul de lîna) 13:1-27 al şaselea (despre secetă) 14:1-16:21; al şaptelea (profetului necăsătorit) 16:1-17:18; al optulea (la porţie cetăţii) 17:19-27; al nouălea (vasul olarului) 18:1-23; al zecelea (vasul zdrobit) 19; urmarea 20. II. PROFEŢII SPECIFICE, DATATE 19-39 Prima (către Zedechia) 21-23; a doua (după prima deportare) 24; a treia (despre robia Babiloneană) 25; a patra (dărîmarea Ierusalimului şi a Templului) 26; a cincea (la începutul domniei lui Ioiachim) 27-28; a şasea (către prinşii de război din Babilon) 29-31;

a şaptea (al zecelea an al lui Zedechia) 32-33; a opta (pe timpul asediului Babilonean) 34; a noua (în zilele lui Ioiachim) 35; a zecea (într-al patrulea an al lui hiachim) 36; a unsprezecea (în timpul asediului) 37; urmarea 38-39. III. DUPĂ CĂDEREA LUI IUDA 40-44 Blîndeţea celor din Babilon faţă de Ieremia, 40:1 -6; Ghedalia ca dregător şi omorîrea lui, 40:7-41:18; Mesajul lui Ieremia pentru cei rămaşi în ţară 42; Ieremia tîrît în Egipt 43:1-7; primul mesaj către iudeii din Egipt 43:8-13; al doilea mesaj către cei din Egipt 44; IV. PROFEŢII DESPRE NEAMURI 45-51 Un mesaj introductiv adresat scribului credincios Baruc 54; primul mesaj (despre Egipt) 46:1-28; al doilea (împotriva Filistenilor) 47:1-7; al treilea (împotriva Moabului) 48:1-47; al patrulea (împotriva Amoniţilor) 49:1-6; al cincilea (împotriva lui Edom) 49:7-22; al şaselea (împotriva Damascului) 49:23-27; al şaptelea (împotriva Chedarului şi Haţorului) 49:28-33; al optulea (împotriva Elamului) 49:34-39; al nouălea (împotriva Babilonului şi Caldeii) 50-51; ÎNCHEIERE: - Cucerirea Ierusalimului 52.

PLÎNGERILE LUI IEREMIA Cartea aceasta este o elegie scrisă la moartea unui oraş. Ieremia plînge peste Ierusalimul transformat în ruine de către oştile invadatoare ale Babilonului. Titlul: Cartea poartă acelaşi nume şi în original şi în traducerile mai cunoscute. Este clar că durerea acestui profet l-a făcut să vibreze cu o măiestrie pe care numai un talent cu totul remarcabil putea s-o aibă. Cele cinci capitole ale cărţii sînt tot atîtea plîngeri ale căror versete sînt aşezate în ordine alfabetică. Fiecare dintre primele 4 capitole începe cu litera „a\" şi se termină cu „z\". În capitolul 3, fiecărei litere îi sînt alocate un grup de trei versete. Avem de a face cu patru acrostihuri alfabetice. Ieremia plînge literalmente de la A la Z. Autorul: Nimeni nu putea să scrie această carte în afara lui Ieremia. Acest om a fost profetul unei iubiri neîmpărtăşite. Capitolele acestei cărţi ni-l prezintă plîngînd aplecat peste cadavrul marei sale iubiri: Ierusalimul. Aparent, misiunea lui Ieremia a fost un eşec total. Dumnezeu nu ne judecă însă după rezultatele slujirii noastre, ci după credincioşia pe care am dovedit-o. Din acest punct de vedere, Ieremia este unul dintre cei mai mari bărbaţi din istoria poporului lui Dumnezeu. Data scrierii: Cartea a fost scrisă la puţin timp după distrugerea Ierusalimului (Ier. 39:52). Nebucadneţar a asediat oraşul din luna Ianuarie 588 pînă în luna Iulie 586. Ierusalimul a căzut în 19 Iulie, 586, iar Templul şi cetatea au fost date pradă focului în 15 August 586. Probabil că Ieremia a scris această serie de elegii înainte de plecarea lui înspre Egipt (Ier. 43:1-7). Conţinutul cărţii: Aşa cum am spus, cele cinci capitole sînt tot atîtea plîngeri pe care profetul le revarsă asupra ruinelor oraşului. Cartea aceasta este o extraordinară carte de poezie. Ea nu a fost aşezată în secţiunea cărţilor poetice pentru că se înlănţuie în lucrarea profetică a lui Ieremia, într-adevăr, în mijlocul durerii şi deznădejdii, Ieremia înalţă din cînd în cînd ode ale speranţei, veritabile demonstraţii de credinţă în mijlocul celor mai adverse condiţii. Iată, de exemplu, pasajul din capitolul 3:21-23: „Iată ce mă mai gîndesc în inima mea, şi iată ce mă mai face să trag nădejde: Bunătăţile Domnului nu s-au sfîrşit, îndurările Lui nu sînt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atît de mare!\". Trei teme se împletesc în desfăşurarea ţesăturii poetice: (1). Cea mai importantă dintre ele este bocetul pentru Ierusalimul dărîmat. Dumnezeu s-a ţinut de cuvînt. Lipsa pocăinţei a atras asupra evreilor pedeapsa cruntă. În durerea lui, Ieremia vorbeşte cînd în numele său, cînd în numele cetăţenilor Ierusalimului, cînd în numele cetăţii însăşi. (2). A doua temă este mărturisirea păcatelor şi recunoaşterea dreptăţii lui Dumnezeu în hotărîrea pedepsei asupra împărăţiei lui Iuda. (3) Cea de a treia temă este mai puţin dominantă, dar nu mai puţin importantă: ea este nădejdea într-o viitoare restaurare a Ierusalimului şi a locuitorilor săi, datorită marelui har pe care evreii l-au găsit întotdeauna la Dumnezeul lor. Ieremia este un profet care cunoaşte valoarea legămîntului. Iată ce scrie el în 3:24- 26: „Domnul este partea mea de moştenire\", zice sufletul meu; de aceea nădăjduiesc în El. Domnul este bun cu cine nădăjduieşte în El, cu sufletul care-L caută. Bine este să aştepţi în tăcere ajutorul Domnului\". Şi aceasta pentru că -. „Domnul nu leapădă pentru totdeauna. Ci, cînd mîhneşte pe cineva, Se îndură iarăşi de el,