Explicaţii la Biblie

EFESENI Aşa cum s-a putut observa deja, Romani şi Galateni sînt „visteriile\" în care se găsesc comorile de adevăr despre mîntuirea personală prin credinţa în Crucea Domnului Isus Cristos. Ele au adus lumii mesajul mîntuirii prin credinţă: „Dar acum s-a arătat o altă neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, fără Lege... şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Cristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire\" (Rom. 3:21-22). Următoarele trei epistole de care ne vom ocupa în continuare, Efeseni, Filipeni şi Coloseni, ne pun în faţa unui tablou care depăşeşte cadrul mîntuirii personale, ajungînd să ne descopere, dincolo de poziţia noastră în Cristos şi a lui Cristos în noi, poziţia pe care o ocupă Domnul Isus Cristos în economia planului pe care-l are Dumnezeu cu lumea. Ideea centrală a lor este prezentarea lui Cristos drept „Cap\" al întregii creştinătăţi care-i formează „trupul\". Titlul: Numirea „Pro Efesious\" - „Către Efeseni\" nu există în toate copiile găsite. Autorul: Efeseni, Coloseni, Filimon şi Filipeni sînt supranumite şi „epistolele captivităţii\", deoarece au fost scrise de Pavel în timpul cînd se afla în închisoare. Data: În timpul primei detenţii în închisoarea Romei (60-62 d.Cr.) Contextul scrierii: Pavel se afla din nou închis. De data aceasta nu la Cezareea, ci la Roma. Apostolul se numeşte pe sine: „întemniţatul lui Isus Cristos pentru voi\" (Efeseni 3:1). El îşi sfătuieşte cititorii cu autoritatea unuia care este „întemniţat pentru Domnul\" (Efes. 4:1), devenind pentru Evanghelie „un sol în lanţuri\" (Efes. 6:20). Epafra vine să-l viziteze şi-i aduce veşti nu prea bune despre Biserica din Colose. Pavel tocmai vroia să-l trimită la Colose pe Onisim, sclavul fugit de la stăpîn şi acum „încreştinat\" de apostol. Profitînd de această „potrivire\", Pavel se aşterne iarăşi la masa de scris şi le adresează Colosenilor o scrisoare în care tratează „rătăcirea\" care apăruse în această Biserică. În timpul scrierii, apostolul îşi dă seama însă că subiectul este mult prea important pentru a nu fi împărtăşit şi celorlalte Biserici. De aici se naşte hotărîrea lui de a dezvolta tema abordata în scrisoarea către Colose, amplificînd-o într-un fel de „scrisoare circulară\" către toate bisericile. Iniţial, această scrisoare le-a fost adresată celor din Laodicea. Intenţia lui Pavel a fost ca între biserici să se facă apoi un schimb de scrisori, astfel ca toţi să le citească pe toate: „După ce va fi citită această epistolă la voi, faceţi aşa ca să fie citită şi în Biserica Laodicienilor; şi voi, la rîndul vostru, să citiţi epistola care vă va veni din Laodicea\" (Coloseni 4:16). Manuscrisele cele mai timpurii nu păstrează precizarea: „către Efeseni\", iar noi sîntem îndreptăţiţi să credem că această epistolă este de fapt o copie a acelei scrisori adresate celor din Laodicea. Epistola ar putea purta de fapt orice nume ca destinaţie, căci ea nu se adresează unei situaţii locale, ci prezintă învăţături pe care trebuie să le cunoască Bisericile de pretutindeni şi din totdeauna. Filimon, Coloseni şi Efeseni pleacă deci împreună din mîna lui Pavel într-un timp în care

acesta se găsea în închisoare. Scrisorile sînt purtate probabil de Tihic despre care găsim scris şi în Efeseni şi-n Coloseni (Col. 4:7-9; Efeseni 6:21). Conţinutul cărţii: Efeseni este cea mai profundă scriere a lui Pavel, „regina tuturor epistolelor\" lui. Efeseni şi Coloseni seamănă foarte mult în limbaj una cu alta. Nu mai puţin de 75 de versete din cele 155 de versete ale scrisorii către cei din Efes se găsesc aproximativ identic în scrisoarea adresată Colosenilor. Şi acest fapt întăreşte convingerea noastră că, plecînd de la o problemă locală, apostolul a dezvoltat-o apoi într-o lucrare adresată tuturor Bisericilor. Tema epistolei către Efeseni este strîns legată de tema epistolei scrisă Colosenilor. Gîndul central din scrisoarea către cei din Colose este „atotsuficienţa lui Isus Cristos\". În Isus Cristos locuiesc „toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei\". (Col. 2:3) „Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătateasă locuiască în El\". (Col. 1:19) „Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii\". (Col. 2:9) El este singurul prin „care avem răscumpărarea, prin sîngele Lui, iertarea păcatelor\". (Col. 1:14) Toată epistola adresată Colosenilor este clădită pe ideea că Cristos este „atotsuficient\" pentru toate nevoile noastre. Epistola scrisă Efesenilor este o dezvoltarea a acestei idei. Întreaga epistolă poate fi rezumată în două versete plasate în primul capitol: „...căci a binevoit să ne descopere taina voiei Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi, ca să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul, în Cristos, toate lucrurile; cele din ceruri şi cele de pe pămînt\" (Efes. 1: 9-10). Mesajul central al epistolei este: refacerea acelui „Unu\" cosmic dinaintea căderii; redobîndirea unităţii prin Cristos; unirea cerului cu pămîntul prin poziţia şi lucrarea lui Isus Cristos. Cristos este în acelaşi timp şi centrul în care trebuie să se întîlnească toate lucrurile şi substanţa care le leagă pe toate împreună. Toate sînt unite „în El\", dar şi „prin El\". Există în lume o „rupere\" care a adus durere şi suferinţă. Păcatul neascultării i-a separat pe cei vinovaţi de Dumnezeu producînd o stare de tensiune, un dezechilibru în tot ceea ce există. Scrisoarea către Efeseni ne ajută să ne dăm seamă mai întîi de existenţa acestei stări de conflict care este în natură, în om, între oameni, în timp, în eternitate, între neamuri, între fiinţele cereşti, între om şi Dumnezeu şi ne îndreaptă apoi spre convingerea că această stare se poate îndepărta numai atunci cînd toate lucrurile, toate puterile şi toţi oamenii se vor uni „în Cristos\". Sarcina supremă a Bisericii, aşa cum o vede Pavel, este să spună tuturor celor vii că unitatea dintre toţi oamenii şi dintre oameni şi lumea în care trăim, unitatea după care tînjim cu toţii în familie şi în societate nu poate fi realizată în afara lui Cristos. Mesajul Bisericii trebuie însoţit de o demonstraţie practică a realizării unei vieţi noi în perimetrul celor ce l-au primit pe Cristos. Iată de ce Stott numeşte comentariul său în epistola către Efeseni: „Societatea cea nouă a lui Dumnezeu\". Chiar şi un cititor superficial observă imediat că cele 6 capitole ale scrisorii sînt împărţite în două jumătăţi distincte. „Doxologia\" de la sfîrşitul capitolului 3 este un fel de piatră de hotar între două secţiuni clar deosebite. Prima parte a epistolei, cuprinzînd capitolele de la 1 la 3, este doctrinală, iar cea de a doua

jumătate, aşezată în capitolele 4, 5 şi 6 este practică. Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Prima jumătate a epistolei se ocupă cu dezvăluirea „poziţiei\" noastre în Cristos, iar a doua jumătate ne arată „practica\" în care trebuie să se evidenţieze această poziţie. În primele capitole vedem ceea ce a cîştigat Cristos pentru noi la Golgota, iar în cele de la urmă vedem ce fel de viaţă vrea El să desfăşoare în noi şi prin intermediul nostru. Fiecare din cele două secţiuni debutează cu cîte un verset care-i anunţă tema: Despre POZIŢIA noastră în Cristos: „Binecuvîntat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a binecuvîntat cu tot felul de binecuvîntări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Cristos\" (Efes. l:3). Despre PRACTICA pe care trebuie s-o manifestăm: „Vă sfătuiesc dar eu, cel întemniţat pentru Domnul, să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea, pe care a-ţi primit-o...” (Efes. 4:1) Caracteristic epistolei către Efeseni este şi „Taina ascunsă de veacuri în Dumnezeu\" despre care vorbeşte Pavel în cap. 3:4-10. Ea este o învăţătură despre care a vorbit Domnul Isus, dar nu a explicat-o în timpul vieţii Sale pămînteşti. Proclamarea acestei învăţături a fost misiunea specifică pentru care l-a ales Dumnezeu pe apostolul Pavel. Pusă în cuvinte foarte simple „taina\" descoperită este vestea că Cristos, în loc să preia imediat după venirea pe pămînt „domnia\" în împărăţia terestră pe care o aşteptau evreii, va accepta dimpotrivă să fie lepădat, să sufere, să moară pe o cruce şi după înviere şi înălţare, să dispară complet de pe scena lumii pămîntene. Taină fusese că, după ce se va aşeza la dreapta Tatălui, primind o autoritate şi o putere superioară tuturor creaturilor din veacul acesta sau din veacul viitor, El va strînge la Sine un număr de „aleşi\" indiferent din ce neam fac parte, pe care îi va duce într-o intimitate atît de mare cu Sine însuşi, încît ei nu vor mai putea fi numiţi cu alţi termeni decît aceia de: „trupul\" Său, „mireasa\" Sa şi „Templul\" Său. Aceste trei metafore definesc, fiecare, unitatea credincioşilor cu Cristos în viaţă („trupul\"), în dragoste („mireasa\") şi în slavă („templul ). Imaginea luptătorului îmbrăcat cu „toată armătura lui Dumnezeu\" din finalul epistolei este un tablou cum nu se poate mai nimerit pentru încheierea epistolei. În faţa a tot ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi credincioşii, nu trebuie să ne culcăm pe perna moale a delăsării, ci trebuie să veghem şi să ne apărăm împotriva atacurilor Diavolului. Apostolul Pavel ne spune tuturor: „Întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui\" (Efeseni 6:10). CUPRINSUL CĂRŢII Cuvînt de salut (cap.1:1, 2) 1. Poziţia noastră în Cristos (cap. 1-3) a. Recunoştinţă pentru binecuvîntările duhovniceşti (1:3-14) b. Rugăciune pentru pătrundere duhovnicească a lucrurilor (1:15-23) c. O nouă poziţie în Cristos (2:1-10) d. O nouă relaţie prin Cristos (2:11-22) e. Priceperea Tainei divine (3:1-12) f. Primirea Plinătăţii divine (3:13-21)

2. Practica unei vieţii în Cristos (cap. 4-6) În viaţa Bisericii (4:1-16) În viaţa fiecărui credincios (4:17-32) Viaţa creştină este o viaţă: a. trăită în dragoste (5:1-20) b. trăită separat de imoralitate (5:3-7) c. trăită în lumină (5:8-14) d. trăită în înţelepciune (5:15-20) e. trăită în supunere reciprocă (5:21-6:9) f. trăită în biruinţă (6:10-20) Cuvînt de încheiere (6:21-24)

FILIPENI Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele: „Pros Filippesious\" - „Către Filipeni\". Autorul: Pavel a sosit pentru prima dată în Filipi prin preajma anului 52 d.Cr. Începuturile Bisericii din Filipi sînt relatate de Luca în capitolul 16 din Faptele Apostolilor. El ne spune că Pavel a avut o vedenie în care un om din Macedonia i-a spus: „Treci în Macedonia şi ajută- ne!\" (Fapte 16:9). Ca răspuns la vedenie, apostolul a luat corabia din Troa pentru Neapolis („oraşul nou\") de pe continentul Europei şi s-a îndreptat repede spre cetatea Filipi. Vizita şi lucrarea lui Pavel în cetate s-au centrat în jurul a trei persoane: Lidia, vînzătoarea de purpură, roaba cu un duh de ghicire pe care a eliberat-o Pavel şi temnicerul cetăţii. Lucrarea lui Cristos în Filipi a început deci cu o femeie din Asia (Tiatira), cu o sclavă din Grecia şi cu un Roman. Acestora li s-au adăugat cei cîţiva evrei reprezentaţi de „femeile\" adunate la rugăciune pe malul apei. Împreună, aceştia au format nucleul noii Biserici (Fapte 16:40). Data: Epistola către Filipeni a fost scrisă în anul 62 d.Cr., cam la treizeci de ani după înălţarea Domnului Isus la cer şi cam la zece ani după ce apostolul Pavel predicase pentru prima oară în Filipi. Contextul scrierii: Creştinismul era încă tînăr, plin de putere şi de entuziasm. Biserica apăruse ca o revărsare de prospeţime într-o lume intrată în putrefacţia păcatului. Totul în jur părea că se prăbuşeşte. Religiile de altădată nu mai erau decît umbre. Filosofiile se transformaseră în păreri discutabile. Deasupra tuturor se aşezase, strivind tot, sandala imperială a Romei. Forţa subjugase încă o dată spiritul. Carnea şi pornirile ei puseseră stăpînirea pe lume. Egoismul, cruzimea, jaful şi uciderea erau răspîndite la culme pe toată faţa pămîntului. „Ce este Adevărul?\" nu mai preocupa aproape pe nimeni. „Adevărul\" zilei era dictat de cei care deţineau puterea. Religiozitatea, evlavia şi înfrînarea nu se mai întîlneau decît pe alocuri. „Omul\" era în centrul preocupărilor lumii. Cezarul fusese declarat „Zeu\" şi astfel de zei dictau destinul popoarelor. În confuzia care domnea pretutindeni, Evanghelia creştină a apărut ca un fulger în noapte, brăzdînd întunerecul care se lăsase greu. Ea se prezenta tuturor ca o veste nouă venită din ceruri şi într-adevăr de aşa ceva aveau nevoie oamenii. Învăţătura ei antagoniza pretenţiile Romei care-l ridicase pe Cezar printre zei. Evanghelia prezenta calea inversă, calea prin care Dumnezeu însuşi coborîse în mijlocul oamenilor. Biserica creştină prezenta lumii, nu o nouă învăţătură şi nici o nouă formă de organizare, ci o Persoană care a trăit o viaţă exemplară. Fusese o viaţă trăită între oameni, dar într-atît de deosebită, într-atît de unică în măreţia ei, în iubirea ei ne-pămînteană, în absoluta ei puritate şi-n completa ei dăruire de sine, încît această viaţă atrăgea cu puterea ei de fascinaţie pe toţi cei care aflau de existenţa ei. Isus-Mîntuitorul, arătase lumii pentru prima dată ce face şi cum este Dumnezeul care a creiat universul. Viaţa acestui întemeietor al creştinismului nu se sfîrşise odată cu moartea. Ea continua să trăiască dincolo de înviere, manifestîndu-se cu putere în existenţa şi faptele Bisericii. Cristos trăia şi în cer, dar şi în creştinii primului secol. Filipi era un fel de Romă în miniatură. Limba oficială era latina, dar pretutindeni pe străzi se vorbea greceşte. Numele vechi al cetăţii Filipi fusese mai întîi Datos, iar apoi Krenides, care se poate traduce prin „izvoarele\" sau „puţurile\". Numele de „Filipi\" îi fusese dat de tatăl lui Alexandru cel Mare, Filip, care îşi făcuse o avere imensă cu aurul scos din minele din

împrejurimi. Cetatea se afla într-o regiune extraordinar de bogată. Un sol fertil şi un subsol încărcat de metale preţioase îi aduseseră foarte curînd celebritatea. Dincolo de toate acestea, plasarea oraşului într-o depresiune montană care funcţiona ca o veritabilă „poartă\" între Europa şi Asia, îi adusese afluenţă comercială şi-l determinase pe Cezar Augustus să declare cetatea Filipi: „Colonie Romană\". Coloniile din Imperiu nu erau cuceriri noi, ca în terminologiile folosite de noi astăzi. Ele erau mai degrabă oraşe noi, formate din „Legionari\" retraşi la pensie după împlinirea datoriilor militare. Aşa se explică faptul că, în ciuda numărului de locuitori greco-macedoneni, majoritatea cetăţenilor din Filipi se numeau „romani\": „I-au dat pe mîna dregătorilor şi au zis: „Oamenii aceştia ne tulbură cetatea; sînt nişte ludei, care vestesc nişte obiceiuri pe care noi, Romanii, nu trebuie să le primim, nici să le urmăm\" (Fapte 16:20-21). În Filipi existau puţini iudei. Fără îndoială că pe aceştia îi adusese acolo, nu caracterul militar al oraşului, ci comerţul înfloritor care-i trecea porţile. Numărul mic explică de ce iudeii nu aveau o Sinagogă acolo, ci doar „un loc de rugăciune\", aşezat lîngă un curs de apă, unde se puteau îndeplini spălările rituale evreieşti (Fapte 16:13). Acest grup de credincioşi a devenit imediat cea mai scumpă adunare pentru inima lui Pavel. Relaţiile dintre apostol şi cei din Filipi nu au fost niciodată tulburate de neîncredere sau de păcate ascunse, aşa cum a fost cazul cu alte Biserici înfiinţate de Pavel. „Din cea dintîi zi\" a existenţei lor, cei din Filipi s-au alăturat eforturilor lui Pavel pentru înaintarea Evangheliei în lume: „Mulţumesc Dumnezeului meu pentru toată aducerea aminte pe care o păstrez pentru voi. În toate rugăciunile mele mă rog pentru voi, cu bucurie pentru partea, pe care o luaţi la Evanghelie, din cea dintîi zi pînă acum... Întrucît, atît în lanţurile mele, cît şi în apărarea şi întărirea Evangheliei, voi sînteţi toţi părtaşi aceluiaşi har\" (Filipeni 1:3-9). Credincioşii din Filipi s-au identificat cu strădaniile şi suferinţele apostolului, trimiţîndu-i suportul lor material ori de cîte ori au avut ocazia. Cel puţin de două ori i-au trimis lui Pavel ajutor în Tesalonic (Filipeni 4:16). Apoi cînd apostolul a părăsit Macedonia i-au trimis din nou (Filipeni 4:15) şi i-au trimis iarăşi cînd avea nevoie de ajutor în sudul Greciei, acolo unde apostolul s-a ferit să primească ceva de la Corintenii care, cel puţin în privinţa dărniciei, aveau o cu totul altfel de inimă (2 Cor. 11:9). Din epistola lui Pavel către Filipeni aflăm că grija lor pentru apostol a continuat să se manifeste şi după „întemniţarea\" lui în Roma (Filip. 4:10-19). Conţinutul cărţii: Această scurtă epistolă nu este o lucrare de lămuriri doctrinare, ci pur şi simplu o „scrisoare\". Comentatorii o numesc: „Cea mai puţin dogmatică dintre toate epistolele lui Pavel\". Caracterul ei este practic, nu profesoral; corectiv, nu informativ; o scrisoare de dragoste, de recomandare şi de mulţumire. Desigur, tot textul ei este impregnat cu învăţătură creştină, dar aceasta apare numai ca un fundal pentru desfăşurarea ideilor şi îndemnurilor apostolului. Problemele din Filipi nu ajunseseră de fapt să fie „probleme\": doar puţină mîndrie, puţină lipsă de unitate, puţină ceartă, puţin murmur şi un început de amărăciune. Cele patru capitole ale cărţii sînt scrise de Pavel pentru a atinge cîteva scopuri: a. Epistola este o scrisoare de mulţumire. Trecuseră aproximativ 10 ani de cînd se cunoştea cu

cei din Filipi şi aceştia tot mai continuau să-l mai trimită suport material. b. Epistola este o informare despre situaţia lui Epafrodit, trimisul filipenilor pe lîngă Pavel. Se pare că cei din Filipi l-au trimis pe acest Epafrodit la Pavel nu numai ca să-i ducă banii, ci şi ca să rămînă cu el şi să-i slujească. Din păcate, Epafrodit s-a îmbolnăvit însă foarte serios. Cînd s-a vindecat, l-a cuprins dorul de cei de acasă şi mai era şi îngrijorat la gîndul că cei din Filipi aflaseră de suferinţa lui. Apostolul Pavel s-a hotărît să-l trimeată acum înapoi. Nevrînd însă ca unii din Filipi să-l considere pe Epafrodit ca pe unul care şi-a părăsit slujirea, Pavel îl trimite împreună cu o scrisoare de recunoştinţă în care-l laudă puţin: „Primiţi-l deci în Domnul cu toată bucuria; şi preţuiţi pe astfel de oameni. Căci pentru lucrul lui Cristos a fost el aproape de moarte, şi şi-a pus viaţa în joc, ca să împlinească ce lipsea slujbei voastre pentru mine\" (Filip. 2:29-30). c. Epistola este un îndemn la trăirea în unitate. Pavel aflase că două femei din adunarea din Filipi creiaseră o stare de tensiune între fraţi: „Deci, dacă este vreo îndemnare în Cristos... faceţi-mi bucuria deplină şi aveţi o simţire, o dragoste, un suflet şi un gînd... Îndemn pe Evodia şi îndemn pe Sintichia să fie cu un gînd în Domnul. Şi pe tine, adevărat tovarăş de jug, te rog să vii în ajutorul femeilor acestora, care au lucrat împreună cu mine pentru Evanghelie...” (Filip.4:l-3). d. Epistola este un mesaj de încurajare în faţa valului de persecuţie care se pornise peste creştini. De fapt, apostolul Pavel a părăsit el însuşi cetatea Filipi după ce a fost bătut pe nedrept cu nuiele şi pus în mod abuziv şi ilegal în închisoare. Aruncat împreună cu Sila în „temniţa din lăuntru, cu picioarele în butuci\" el a fost folosit în mod minunat de Dumnezeu pentru „Evanghelizarea\" deţinuţilor şi pentru convertirea temnicerului. Am putea spune deci că cei din Filipi au moştenit de la Pavel persecuţia: „Căci ai privire la Cristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El... fără să vă lăsaţi înspăimîntaţi de potrivnici; lucrul acesta va fi pentru ei o dovadă de pierzare, şi de mîntuirea voastră, şi aceasta de la Dumnezeu\" (Filip, l:29, 28). e. Epistola este un avertisment împotriva infiltrărilor \"iudaizatorilor\": „Păziţi-vă de cîinii aceia; păziţi-vă de lucrătorii aceia răi; păziţi-vă de scrijilaţii aceia! „Căci cei tăiaţi împrejur sîntem noi, care slujim lui Dumnezeu, prin Duhul lui Dumnezeu, care ne lăudăm în Cristos Isus, şi care nu ne punem nădejdea în lucrurile pămînteşti\" (Filip. 3:2, 3). Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Există anumite idei majore care se repetă în epistolă: 1. Ideea bucuriei creştine (1:4, 18, 25; 2:16, 17, 18, 28; 3:1, 3; 4:1, 4). Bucuria despre care vorbeşte Pavel în această epistolă este „bucuria-roadă a Duhului Sfînt\", care caracterizează toate momentele vieţii creştine. Ea poate fi experimentată indiferent de vitregia împrejurărilor sau de momentele de suferinţă în firea pămîntească. Pavel şi Sila s-au rugat şi au cîntat cîntări de laudă chiar dacă fuseseră bătuţi crunt cu nuielele şi le erau picioarele puse în butuci (Fapte 16:25). Un comentator din secolul trei spune că întregul mesaj al epistolei ar putea fi rezumat în aceste cuvinte: „Eu, Pavel, mă bucur! Voi vă bucuraţi?\" 2. Ideea \"cîştigului în Cristos\". Lucruri contradictorii care răstoarnă toate socotelile, descoperind creştinilor orizonturi noi care trebuiesc explorate (1:21, 23; 3:7, 8, 14; 4:19).

CUPRINSUL CĂRŢII Introducere (1:1 -2) I. Scurtă dare de seamă a. Rugăciune pentru filipeni, 1:3-11 b. Pavel suferă pentru Evanghelie, 1:12-26 c. Filipenii sufăr pentru Evanghelie, 1:27-30 II. Apel la smerenie 2:1-30 a. Dorinţa lui Pavel, 2:1-4 b. Pilda lui Cristos, 2:5-16 c. Pilda lui Pavel, 2:17-18 d. Pilda lui Timotei, 2:19-24 e. Pilda lui Epafrodit, 2:25-30 III. Apel la cunoaştere, 3:1-21 a. Avertisment împotriva ereziei, 3:1-9 b. Pilda alergării lui Pavel, 3:10-17 c. Avertisment împotriva trăirii în pacat, 3:17-21 IV. Apel la pace, 4:1-23 a. Pace între fraţi, 4:1-3 b. Pace cu Domnul, 4:4-9 c. Pace în orice situaţie, 4:10-19 Încheiere, 4:20-23

COLOSENI Scrisoarea lui Pavel către Biserica din Colose s-a născut în timpuri grele, cînd învăţătura curată a Evangheliei era sub atacul pervertitor al ereziilor filosofiei gnostice. Din închisoarea Romei, Pavel aşterne pe hîrtie rînduri de scriere profundă cu implicaţii care trec dincolo de timp şi de spaţiu prezentîndu-ni-L pe Cristos în copleşitoarea Lui importanţă cosmică. Pentru cititorul de azi, cele scrise de Pavel pot şi trebuie să constituie un ghid înspre înţelegerea persoanei şi lucrării Domnului Isus Cristos. Pentru titlul, autorul şi data vezi introducerea la Epistola către Efeseni. Contextul scrierii: Oraşul Colose era situat la aproape 170 de kilometri distanţă de Efes şi îşi înşira locuitorii de-a lungul şerpuitoarei văi a rîului Licus. Pe albia rîului la vale, după un drum de 18 kilometri, ajungeai aproape de vărsarea Licusului în rîul Meander în ţinuturile oraşelor Laodicea şi Ierapole. Aceste două cetăţi stăteau faţă în faţă pe cele două maluri ale rîului şi-şi înlesneau una alteia dezvoltarea. La vremea cînd scrie Pavel, toate cele trei cetăţi erau cuprinse în provincia Romană a Asiei. Locuitorii acestor oraşe erau bogaţi şi afluenţi atît în cele materiale, cît şi în cele culturale. Deşi greu încercaţi de activităţile vulcanice din străfunduri, care le-au pricinuit adeseori cutremure devastatoare, locuitorii n-au vrut să părăsească aceste meleaguri ale belşugului. Mai tîrziu apostolul Ioan avea să mustre Biserica din Laodicea pentru nevegherea ei, pentru superficialitatea credinţei ei şi pentru încrederea ei în lucrurile materiale (Apoc. 3:17-18). Despre Biserica din Colose ştim precis că ea nu a fost înfiinţată de Pavel (Col. 2:1). Se pare că cel ce le vestise Evanghelia fusese unul dintre discipolii şi colaboratorii lui Pavel, Epafras (Col. 1:6-7). Activitatea acestui lucrător se întindea peste toate Bisericile din valea rîului Licus. Rîvna lui este recunoscută şi lăudată de Pavel (Col. 4:12-13). Pentru a înţelege mai bine ce se întîmplase în Colose este bine să-i comparăm pe cei de acolo cu exemplul pe care Pavel se străduia să-l dea tuturor. Dacă vă mai aduceţi aminte, Pavel mărturisise celor din Filipi că el „aleargă spre ţintă\", căutînd „să-L cunoască pe Cristos\" şi să se identifice duhovniceşte cu itinerarul parcurs de Cristos în suferinţa, moartea şi învierea Sa. Mesajul apostolului era mărturia unuia care nu se putea opri la jumătate de drum, mulţumindu-se numai cu jumătăţi de măsură. El dorea mereu mai mult şi... mai mult din Cristos. Prin comparaţie cu el, ceea ce se întîmplase în Colose era că cei de acolo nu se puteau mulţumi... numai cu Cristos! Pavel îl dorea pe Domnul, cei din Colose doreau şi „altceva\" pe lîngă Domnul. Fără îndoială că în aceste centre ale Asiei pătrunsese învăţătura otrăvită a gnosticilor greci. Despre această filosofic şi despre pretenţiile ei tulburi vom avea ocazia să vorbim mai mult în introducerile la epistolele scrise de apostolul Ioan. Pînă atunci este suficient să spunem că această erezie: a) ataca persoana şi suficienţa lucrării făcute de Cristos pentru mîntuirea lumii. b) adăuga Evangheliei învăţături străine care o transformau într-o simplă „alternativă\" a celorlalte „căutări filosofice ale omenirii\".

Gnosticismul era o şcoală filosofică bazată pe o cunoaştere tainică („gnoza\") obţinută printr- un proces de iniţiere în urma căruia li se împărtăşeau discipolilor cunoştinţe despre starea lumii şi despre căile spre refacerea „unităţii şi armoniei cosmice primordiale\". Gnosticii priveau lumea ca pe o succesiune de şapte sfere concentrice ale existenţei cu centrul în Dumnezeu. La mijloc era sfera prezenţei divine, după care se înşirau apoi sferele, din ce în ce mai inferioare, ale „domniilor, dregătoriilor, şi stăpînirilor cereşti\". Născut accidental în cea mai periferică sferă a existenţei, sfera materiei, omul era chemat să caute să se desprindă de ea şi să trăiască în spirit marea aventură a călătoriei prin „sferele cereşti\" înspre „pleroma\" sau locul plinătăţii dumnezeirii. Formulată în termeni foarte apropiaţi creştinismului, această învăţătură a gnosticilor a făcut prăpăd în sînul Bisericilor primare. Comentatorii moderni o văd ca pe o încercare tardivă, dar energică a Diavolului de a împiedica răspîndirea mesajului curat al Evangheliei mîntuitoare prin jertfa de la Calvar. Redus la cîteva cuvinte, avertismentul lui Pavel spune celor din Colose că nu tot ce seamănă a Evanghelie este Evanghelie. Aduceţi-vă aminte ce le spusese Galatenilor: „Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Cristos, la o altă Evanghelie. Nu doar că este o altă Evanghelie; dar sînt unii oameni care vă tulbură şi voiesc să răstoarne Evanghelia lui Cristos. Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema! Cum am mai spus, o spun şi acum; dacă vă propovăduieşte cineva o Evanghelie, deosebită de aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema!\" (Gal.1:6-9). Erezia care pătrunsese în Colose era o încrucişare de noţiuni filosofice orientale şi de restricţii alimentare iudaice. Gnosticismul reuşise să strîngă sub acelaşi acoperiş idei contrare şi nu de puţine ori contradictorii. Nu era pentru prima oară şi vai, nici pentru ultima oară, cînd speculaţii rafinate filosofice se uneau cu regulile rigide ale unei religii a faptelor şi ritualelor exterioare. Extremele se ating în eroare pentru că, aşa cum spunea cineva: „dacă mergi suficient de mult înspre est, ajungi cu siguranţă la vest\". Biserica trebuie să ştie să se ferească de atacurile învăţăturilor greşite. Iată un pasaj din instrucţiunile pe care i le dă Pavel mai tînărului Timotei: „Dar Duhul spune lămurit că în vremurile din urmă, unii se vor lăsa de credinţă, ca să se lipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul roş în însuşi cugetul lor. Ei opresc căsătoria şi întrebuinţarea bucatelor, pe care Dumnezeu le-a făcut ca să fie luate cu mulţumiri de către ceice cred şi cunosc adevărul\" (1 Timotei 4:1-3). Conţinutul scrierii: Întreaga epistolă către cei din Colose este un răspuns dat atacului învăţătorilor eretici. Mesajul central al scrisorii este: „Cristos, plinătatea Dumnezeirii\", iar intenţia declarată a apostolului este aceea de a-i convinge pe cei ce L-au primit pe Cristos că, dacă îl au pe El, nu mai au nevoie de nimic altceva. Punctul central al întregii scrisori se găseşte în versetul 9 din capitolul 2. În acest text, Pavel

aşează „pleroma\" de care vorbeau gnosticii în chiar fiinţa lui Cristos: „Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cufilosofia, şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Cristos. Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii. Voi aveţi totul deplin în El, care este capul oricărei domnii şi stăpîniri\" (Col. 2:8-10). Apostolul prezintă planul lui Dumnezeu de a reface „unitatea şi armonia cosmică primordială\" nu prin ceea ce spuneau gnosticii, ci prin Cristos: „El ne-a izbăvit de sub puterea întunerecului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului dragostei Lui, în care avem răscumpărarea, prin sîngele Lui, iertarea păcatelor. El este CHIPUL DUMNEZEULUI CELUI NEVĂZUT, cel întîi născut din toată zidirea. Pentrucă prin El au fost făcute toate lucrurile care sînt sub ceruri şi pe pămînt, cele văzute şi cele nevăzute; fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpîniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate lucrurile şi toate se ţin prin El. El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel dintîi născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întîietatea. Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El, şi SĂ ÎMPACE TOTUL CU SINE prin El, atît ce este pe pămînt cît şi ce este în ceruri, făcînd pace, prin sîngele crucii Lui\" (Col. 1: 13-20). Pentru Pavel, rezolvarea problemei umane, nu este „aventuroasa călătorie prin sferele cereşti\", ci primirea lui Cristos în inimă, căci, întrucît omul nu putea ajunge singur la slavă, Dumnezeu a coborît slava la nivelul nostru şi ne-a oferit-o prin Cristos: „Vreau să zic: taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între neamuri, şi anume: Cristos în voi, nădejdea slavei!\" (Col. 1:26-27). Conştient de existenţa unor „domnii şi stăpîniri\" care se opun lui Dumnezeu prin învăţături greşite şi care vor să-I zădărnicească planurile, Pavel scrie: „A dezbrăcat domniile şi stăpînirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce\" (Col. 2:15). În ce priveşte „datinile religioase\", Pavel îi absolvă pe creştini de necesitatea respectării lor: „Nimeni dar să nu vă judece cu privire la mîncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă, sau cu privire la o zi de Sabat, care sînt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Cristos\" (Col. 2:16-23). Soluţia tuturor problemelor de viaţă creştină este aşezată de Pavel în viaţa de înviere care

trebuie să pulseze în vinele noastre. La sfinţenia creştină se ajunge nu prin „îmbunătăţirea şi disciplinarea firii pămînteşti\", ci prin primirea unei naturi din Cristos care va rodi de la sine: „Dacă deci aţi înviat împreună cu Cristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Cristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gîndiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pămînt. Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu\" (Col. 3:1-3). CUPRINSUL CĂRŢII Cuvînt de introducere (1:1-8) Rugăciune pentru „umplere\" şi „purtare într-un chip vrednic\" (1:9-14) 1. DOCTRINĂ - „să vă umpleţi\" (cap.1-2) Cristos - plinătatea lui Dumnezeu în creaţie (1:15-18) Cristos - plinătatea lui Dumnezeu în răscumpărare (1:19-23) Cristos - plinătatea lui Dumnezeu în Biserică (1:24-2:7) Cristos - plinătatea lui Dumnezeu în luptă cu erezia (28-23) 2. PRACTICA - „să vă purtaţi într-un chip vrednic\" (cap.3-4) Viaţa nouă - şi fiecare credincios (3:1-11) Viaţa nouă - şi credincioşii între ei (3:12-17) Viaţa nouă - şi relaţiile de familie (3:18-21) Viaţa nouă - şi relaţiile de muncă (3:22-4:1) Încheiere (4:2-18)

1 TESALONICENI „Binecuvîntata noastră nădejde!\" Cu „1 şi 2 Tesaloniceni\" am ajuns la ultimele dintre epistolele dedicate Bisericii dintre neamuri. De la Romani şi pînă la Tesaloniceni am urmărit dezvoltarea învăţăturilor date nouă de Dumnezeu prin apostolul neamurilor: Pavel. Încununarea învăţăturii lui Pavel este învăţătura despre revenirea Domnului Isus, iar 1 şi 2 Tesaloniceni se ocupă tocmai cu această problemă. Titlul: În originalul grec, cartea este numită „Pros Thessalonikeis A\" - „Către Tesaloniceni A\", deoarece ea a fost aşezată pereche cu cea de a doua epistolă a lui Pavel către cei din Tesalonic. Autorul: În legătură cu începuturile Bisericii din Tesalonic şi cu implicaţiile lui Pavel în dezvoltarea ei este bine să recitim textul din Fapte 17:1-14. O citire paralelă a pasajelor din Fapte 17:13-16; 18:1-5; şi 1 Tesaloniceni 3:1-8 ne va ajuta şi mai mult să ne formulăm o imagine de ansamblu. Pe scurt, ceea ce ştim despre Biserica din Tesalonic este faptul că ea a fost născută de Pavel în urma propovăduirii în sinagoga evreiască din Tesalonic. Deşi numărul celor convertiţi dintre iudei nu a fost prea mare, Biserica a ajuns destul de numeroasă prin adăugarea unui număr mare de credincioşi dintre neamuri. Succesul propovăduirii lui Pavel a provocat invidia şi alarmarea comunităţii evreieşti, care s-a pus în mişcare ca un stup de viespi. Ei au agitat întreaga cetate, au tocmit un număr de „oameni fără căpătîi\" şi s-au năpustit asupra creştinilor. Intenţia lor a fost să se răfuiască cu Pavel şi cu Sila, însă... „Fiindcă nu i-au găsit, au tîrît pe Iason şi pe cîţiva fraţi înaintea dregătorilor cetăţii şi strigau: „Oamenii aceştia, care au răscolit lumea, au venit şi aici, şi Iason i-a găzduit. Ei toţi lucrează împotriva poruncilor Cezarului, şi spun că este un alt împărat: Isus\" (Fapte 17:-7) Este clar că ei au luat din Evanghelia lui Pavel numai ceea ce le-a convenit, transformînd îngrijorarea lor religioasă într-o presupusă problemă politică cu implicaţii sociale. Viclenia lor a reuşit şi astfel asupra creştinilor din Tesalonic a început foarte de timpuriu un val de persecuţie. Pavel şi Sila s-au deplasat la Berea şi se părea că propovăduirea lor va avea un alt efect asupra comunităţii iudaice, dar „viespile turbate\" din Tesalonic au venit şi acolo: „Dar iudeii din Tesalonic, cînd au auzit că Pavel vestea Cuvîntul lui Dumnezeu şi în Berea, au venit acolo, ca să turbure şi să aţîţe noroadele\" (Fapte 17:13). Aşa că Pavel a trebuit să plece şi din Berea, îndreptîndu-se către Atena. Putem spune deci că Biserica din Tesalonic era compusă în majoritate din credincioşi dintre neamuri, cu un mic grup de evrei care crezuseră în cele spuse de Pavel, dar cu întreaga comunitate evreiască din jurul Sinagogii pusă în mişcare într-o aprinsă lucrare de persecuţie.

Data: Pavel scrie această epistolă în preajma anului 51 d.Cr. din oraşul Corint. Contextul scrierii: În timpul lui Pavel, Tesalonic era un port important şi în acelaşi timp oraşul capitală al provinciei Macedonia. Grecul Casander a întărit această aşezare în anul 315 î.Cr. şi l-a numit după numele soţiei sale, Tesalonica, o soră vitregă a lui Alexandru Macedon. Romanii au cucerit apoi Macedonia în anul 168 î.Cr. şi au reorganizat întreaga provincie stabilind capitala la Tesalonic. În timpul domniei lui Cezar August, oraşul a primit statutul special de „oraş liber\" şi a fost condus de un grup de magistraţi, numiţi şi „politarhi\". Popolaţia a crescut la peste 200.000 de oameni, iar poziţia maritimă i-a înlesnit o bunăstare înfloritoare. Oraşul supravieţuieşte şi astăzi în Grecia, sub numele de „Salonic\". Cele două scrisori adresate celor din Tesalonic ne prezintă un Pavel care stătuse îndelung de vorbă cu noii convertiţi despre lucrurile viitoare şi mai ales despre revenirea Domnului: „Cît despre venirea Domnului nostru Isus Cristos şi strîngerea noastră laolaltă cu El... Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea, cînd eram încă la voi? Şi acum ştiţi bine ce- l opreşte ca să nu se descopere... (ştiţi, pentru că v-am spus! - n.n.)\" (2 Tes. 2:5, 6). De fapt, fiecare capitol al celei dintîi epistole se sfîrşeşte cu o referinţă la venirea Domnului (1 Tes. 1:10; 2:19; 3:13; 4:17; 5:23). Conţinutul cărţii: După ce Pavel a fost silit să plece în grabă din Tesalonic, inima lui a continuat să fie preocupată de starea şi progresul Bisericii de acolo. Ştirile bune pe care i le-a adus Timotei în urma vizitei făcute acolo, l-au făcut pe apostol să scrie această scrisoare. Conţinutul ei este o îmbărbătare a Bisericii, un răspuns dat unei lipse de înţelegere asupra stării celor morţi la venirea Domnului şi un îndemn la o viaţă de sfinţenie în aşteptarea măreţelor evenimente viitoare. Accentul epistolei este pus pe statornicia credinţei în Cristos (1 Tes. 3:8) şi pe o continuă creştere în dragoste şi curăţie (1 Tes. 1:3-10; 2:12-20; 3:10-13; 4:1- 5:28). Cartea se ocupă şi cu celelalte aspecte ale vieţuirii creştine, totul fiind impulsionat de această anticipaţie fericită a revenirii Domnului Isus în slavă. Nimeni nu a spus vreodată că învăţătura despre lucrurile viitoare şi mai ales cea despre venirea Domnului nu va naşte greşeli de interpretare şi de aplicare în practică. Ar fi fost chiar de mirare dacă Diavolul nu s-ar fi năpustit cu înverşunare să anihileze extraordinarul impact al acestor învăţături. Satan are două metode de împiedicare a planurilor lui Dumnezeu. Una este este aceea de a-i opri, pur şi simplu, pe oameni să ia cunoştinţă de lucrările lui Dumnezeu, iar a doua constă în pervertirea învăţăturilor primite de oameni din partea lui Dumnezeu. Credincioşii din Tesalonic aflaseră de la Pavel despre lucrurile viitoare şi despre venirea Domnului, aşa că Diavolul nu mai putea împiedica această revelare. Tot ceea ce-i mai rămăsese de făcut era să încerce să denatureze această învăţătură şi să-i facă pe cei credincioşi să o aplice în mod greşit în practică. Problema celor din Tesalonic s-a ivit atunci cînd unii dintre credincioşii adunării au murit şi Diavolul a semănat în inimile celor rămaşi deznădejdea şi tristeţea. Cumva, cei din Tesalonic ştiau că Domnul îi va lua la cer, dar nu le era deloc clară soarta celor care vor muri pînă la venirea Domnului. Pavel le răspunde la această nedumerire în 1 Tes. 4:13-18.

Este evident că greşelile de interpretare nu se elimină prin restrîngerea învăţăturii, ci prin mai multă învăţătură. Aceasta a fost metoda folosită de Pavel. El nu a spus un fel de: „Iertaţi-mă fraţilor! Îmi dau seama că v-am băgat în lucruri pe care nu este bine să le ştiţi. Mai bine nu vă spuneam despre venirea Domnului\", ci i-a condus pe cei din Tesalonic la o înţelegere mai profundă. Remarcaţi autoritatea celor spuse de Pavel: „Iată, în adevăr, ce vă spunem prin Cuvîntul Domnului...” (1 Tes. 4:15). Aici nu mai este vorba despre păreri personale sau despre interpretări de ale lui Pavel. Domnul Isus personal i-a încredinţat acest mesaj pentru Biserică! Cuvinte cheie şi terne caracteristice: Epistola cuprinde descoperirea unor aspecte ale „răpirii\" Bisericii la venirea Domnului, pe care nu le mai găsim în nici o altă epistolă. Textul ne dă o cronologie a secvenţelor în care se vor petrece evenimentele legate de învierea celor morţi, transformarea celor vii şi ridicarea credincioşilor „în nori\" pentru a-L întîlni acolo pe Domnul (1 Tes. 4:16-18). CUPRINSUL CĂRŢII l Tesaloniceni - Cristos, nădejdea noastră. Cuvînt de salut 1:1 I. PRIVIND ÎNAPOI: Cum au fost ei salvaţi (cap. 1-3) a) CONVERTIRE EXEMPLARĂ (cap.1) Au cunoscut puterea Evangheliei (5), au devenit exemple (6, 7) şi martori (8-10) b) EVANGHELISM EXEMPLAR (cap.2) În motivare (1-6), în conduită (7-12), în mesaj (13-16) c) PURTARE DE GRIJĂ EXEMPLARĂ (cap.3) Preocupare (1-5), creştere (6-8), rugăciune fierbinte (9-13) II. PRIVIND ÎNAINTE: Cum trebuie ei să trăiască (cap.4-5) a) Chemare şi conduită (4:1-12) În lumina voiei lui Dumnezeu. b) Mîngîiere şi îndemn (5:12-24) În aşteptarea venirii Domnului. c) Rînduială şi credincioşie (5:12-24) În trăirea părtăşiei creştine. Cerere şi benedicţia (5:25-28)

2 TESALONICENI Aşa cum am arătat deja, cele nouă „Epistole ale Bisericii Creştine\" sînt aşezate într-o succesiune de trei grupe de 4 epistole, 3 epistole şi respectiv 2 epistole. Primele patru vorbesc despre CRUCE ca esenţă a doctrinei despre mîntuire, următoarele trei vorbesc despre BISERICĂ ca trup spiritual armonios, compus din cei care au crezut în Cristos, iar ultimele două, aşezate pereche, prezintă VENIREA DOMNULUI ca eveniment sigur şi sursă de motivaţie pentru perseverenţa sfinţilor. În primele patru, credinţa priveşte înapoi la Cruce şi este întărită. În cele trei de la mijloc, dragostea priveşte sus la Mirele ceresc şi creste în devotament. În ultimele două, cele scrise tesalonicenilor, nădejdea priveşte înainte spre sfîrşitul care se apropie şi se aprinde de dor. Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele de „Pros Tessalonikeis B\" - „Către tesaloniceni B\". Autorul: Pavel scrie această epistolă ca o revenire asupra unor probleme care fuseseră deja discutate (2 Tes. 2:5), dar fuseseră între timp denaturate de interpretări mincinoase. Data: Probabil tot în jurul anului 51 d.Cr. la un anumit interval de timp după scrierea primei epistole. Contextul scrierii: Pentru circumstanţele istorice, recitiţi ceea ce a fost scris în introducerea făcută primei epistole. Din punct de vedere spiritual, această a doua scrisoare s-a născut datorită unui „fals\" viclean prin care „cineva\" alterase învăţătura despre ziua revenirii Domnului. Conţinutul cărţii: Cea de-a doua epistolă către Tesaloniceni, este o urmare firească a celei dintîi, în care Pavel le prezentase credincioşilor adevărul despre venirea zilei Domnului (1 Tes. 5:1-11). La scurtă vreme după citirea acelei epistole, în Biserica din Tesalonic se întîmplase însă ceva neprevăzut. Profitînd de faptul că Pavel nu-şi scria el însuşi corespondenţa din cauza bolii lui de ochi, ci o dicta altora (Rom. 16:22; 1 Cor. 16:21), „cineva\" s-a găsit să scrie o „epistolă\" pastorală plină de erezii despre venirea zilei Domnului. Din cauză că nu-i cunoşteau scrisul de mînă, pentru o vreme falsul a trecut neobservat. Cînd Pavel a aflat, s-a grăbit să le scrie cea de a doua epistolă. Aşa a apărut 2 Tesaloniceni. „Cît priveşte venirea Domnului nostru Isus Cristos şi strîngerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră, şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip...” (2 Tesal. 2:1-3). Pentru ca lucrarea de rătăcire să nu se mai repete, Pavel vrea să-i înarmeze pe tesaloniceni cu un semn de recunoaştere şi de verificare a epistolelor sale: „Urarea de sănătate este scrisă cu mîna mea: Pavel. Acesta este semnul în fiecare epistolă; aşa scriu eu\" (3:17). Erezia adusă de scrisoarea „apocrifă\" era aceea că „ziua Domnului ar fi şi venit chiar\". Sensul era că Domnul nu se va întoarce vizibil şi trupeşte, ci ar fi vorba despre o reîntoarcere „în Duhul\", ca ceea petrecută la Rusalii, în această interpretare, „ziua Domnului\" nu ar mai

trebui aşteptată ca un eveniment glorios aşezat în viitor, ci ea ar trebui înţeleasă ca o vreme de har, o perioadă de „o zi\" în calendarul lui Dumnezeu în care „o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani sînt ca o zi\". Din această perspectivă, ziua Domnului era interpretată ca fiind vremea Bisericii. Dacă veţi asculta cu atenţie în jur, eroarea aceasta mai persistă şi în zilele noastre. Corecţia făcută de Pavel este energică şi imediată. El spune că „ziua Domnului\", ca eveniment unic în planul lui Dumnezeu, nu va veni decît după ce pămîntul va cunoaşte două evenimente catrastrofice: a. „lepădarea de credinţă\" (2:3), înţeleasă ca un refuz mondial al ofertelor lui Dumnezeu de rezolvare a problemelor lumii, ca o totală apostazie în care umanitatea îi va întoarce spatele lui Dumnezeu şi b. „descoperirea omului fărădelegii\" numit şi, „fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu\", sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dîndu-se drept Dumnezeu\" (2:3). Într-un sens foarte vag, omenirea trăia încă din vremea lui Pavel evenimente pregătitoare acestei apariţii mondiale: „Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum, să fie luat din drumul ei\" (2 Tes. 2:7) Totuşi, nimic din ceea ce s-a petrecut atunci sau din ceea ce se petrece acum nu se poate compara cu ce va fi atunci cînd: „...se va arăta acel Nelegiut...” (2 Tes. 2:8) „Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi de puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei cesîntpe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mîntuiţi\" (2:9-10). Lucrarea acestui „Anticrist\" va fi îngăduită de Dumnezeu ca o pedeapsă trimeasă asupra lumii care L-a refuzat pe Cristos. Dumnezeu le va da ceea ce au cerut de-a lungul secolelor, o lume fără Cuvîntul lui Dumnezeu, fără opreliştile prezenţei Duhului lui Dumnezeu; o lume cufundată în părtăşia celui care însumează toate realizările „separării şi împotrivirii faţă de Dumnezeu\": Satan însuşi. Domnia lui Anticrist va fi pregătirea decorului pentru scena finală a istoriei omenirii, cînd Dumnezeu va aduce pedeapsa divină asupra lumii păcătoase. Lui Satan îi va fi îngăduit să păşească în arenă pe faţă, identificîndu-se cu lumea înşelată de el, conducînd-o şi însufleţind-o într-o ultimă zvîrcolire împotriva dumnezeirii. „Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună; pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcerea în nelegiuire, să fie osîndiţi\" (2 Tes. 2:11-12) Dumnezeu nu va lăsa nimănui sarcina de a-L confrunta pe „potrivnicul\" Său. Înfruntarea finală va fi între Diavol şi Domnul Isus însuşi, iar victoria Domnului va fi deplină: „pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale\" (2 Tes.

2:8). O altă greşală a celor din Tesalonica a fost „trăirea în neorînduială\". Bazaţi pe faptul că venirea Domnului este aproape, cei ce aveau înclinaţii spre „lene\" au găsit pretext pentru părăsirea ocupaţiilor zilnice şi pentru începerea unui trai „de pe o zi pe alta\". Astfel de oameni deveniseră o povară pentru adunare şi o proastă mărturie faţă de cei de afară. Nu este de mirare că Pavel i-a mustrat cu asprime: „Cine nu vrea să muncească, nici să nu mănînce\" (2 Tes. 3:6-15). Venirea Domnului nu este o scuză pentru leneşi. Creştinul trebuie să-şi slujească Domnul pînă în cea din urmă clipă a existenţei sale. Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Una dintre cele mai interesante remarci ale lui Pavel este aceea din 2 Tes. 2:7: „Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum, să fie luat din drumul ei\". Pe cine prezintă apostolul cu aceste cuvinte? Cea mai probabilă interpretare este aceea că Pavel a vorbit aici despre prezenţa şi lucrarea Duhului Sfînt în dispensaţia Bisericii. Se cuvine să-i mulţumim împreună lui Dumnezeu pentru că în vremea de acum a pus o „piedică\" în calea Diavolului. Slavă Domnului că Satan nu poate face tot ceea ce voieşte! În timpul Mileniului, Satan va fi legat „completamente\", scos din activitate şi ţinut pentru o vreme în „abis\", dar, pînă atunci, la sfîrşitul perioadei de har în care ne aflăm „cel ce o opreşte acum\" îi va fi luat din cale. Libertatea de lucrare a Diavolului va creşte şi va fi: „Vai de voi, pămînt şi mare! Căci Diavolul s-a pogorît la voi, cuprins de o mînie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme\" (Apoc.l2:12). Abia atunci îşi va da el pe faţă întreaga răutate şi putere de distrugere, căci nu va mai fi limitat să caute să-i înşele pe sfinţi prefăcîndu-se într-un „înger de lumină\" (2 Cor.11:14), ci se va putea manifesta în toată cruzimea lui: „ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită\" (1 Petru 5:8). Atunci, el va apare ca: „fiara ieşită din mare\" şi ca „fiara ieşită din pămînt\" cu chipul omului identificat sub taina numărului 666 (Apoc. 13). Întrupat în această fiinţă umană împuternicită cu resurse nemaivăzute în istoria lumii, Diavolul va uimi întîi lumea înşelînd-o, pentru ca apoi să o stăpînească chinuind-o. De ce „trebuiesc\" să se întîmple toate acestea? Pentru că numai în felul acesta omenirea, care L-a refuzat pe Cristos, va învăţa pe propria ei piele ce groaznică este vieţuirea fără prezenţa Domnului, într-o ultimă şi culminantă lecţie, Dumnezeu va arăta tuturor ce înseamnă să te răscoli „împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său\" (Ps. 2 lămurit în Fapte 4:25-28). Dar chiar atunci cînd se va părea că 666 a învins toată creaţia, se va arăta din cer desăvârşitul „7” al Dumnezeirii. Mîntuitorul lumii se va coborî în slavă, vizibil „ca fulgerul care răsare de la răsărit şi se vede pînă la apus\", şi-l va nimici pe Diavol „cu suflarea gurii Sale şi cu arătarea venirii Sale\" (2 Tesal. 2:8). CUPRINSUL CĂRŢII „Aşteptînd, veghind şi lucrînd cu răbdare\" Cuvînt de salut (1:1, 2)

I. ALINARE - în nădejdea revenirii Lui (cap. 1) Odihni într-o viaţă de încercări (3-7) Răsplăti în viitor la venirea Lui (8-12) II. AVERTIZARE - în privinţa timpului venirii Lui (cap. 2) Cînd şi cum va veni (1-12) De ce şi cum să aşteptăm (13-17) III. ANGRENARE - în pregătire pentru venirea Lui (cap. 3) Încurajare pentru ce este bun (1-5) Mustrare pentru ce este rău (6-15) Benedicţie şi semnătură (3:16-18)

1 TIMOTEI Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele: „Pros Timotheon A\" - „Către Timotei - A\". Despre Timotei ştim că a fost un copil născut dintr-o căsătorie „mixtă\" între un tată grec şi o mamă evreică (Fapte 16:1). Încă din cea mai fragedă pruncie, Timotei a luat cunoştinţă cu scrierile sfinte evreieşti prin mama lui, numită Eunice şi prin bunica lui, numită Lois (1 Tim. 1:5; 3:15). S-a convertit cu ocazia primei vizite a lui Pavel la Listra (1 Cor. 4:17; 1 Tim. 1:2; 2 Tim. 1:2). Cu ocazia celei de a doua vizite în Listra, Pavel hotărăşte să-l ia cu el şi-l taie împrejur din pricina iudeilor (Fapte 16:1-3). Este clar că pînă la ceasul acela, Timotei fusese privit de evrei ca un produs „compromis\" al unei căsătorii „nelegiuite\" şi crescut de un tată care n-a vrut să respecte asezămintele tradiţionale ale religiei evreilor. Crescut de Pavel şi ordinat în lucrarea creştină (1 Tim. 4:14; 2 Tim. 1:6), Timotei devine colaboratorul şi însoţitorul apostolului în călătoriile sale prin Troa, Berea, Tesalonic şi Corint (Fapte 16 - 18; 1 Tes. 3:1, 2). În timpul celei de a treia călătorii misionare, Timotei lucrează împreună cu Pavel sau este trimis ca reprezentant al apostolului în Efes, Macedonia şi Corint. Timotei a stat cu Pavel în timpul primei lui detenţii la Roma şi s-a înapoiat împreună cu apostolul la Filipi (Filip. 2:19-23). Mai tîrziu, Pavel îl lasă la Efes pentru a supraveghea lucrarea de acolo (1 Tim. 1:3), dar cînd este iarăşi închis, apostolul îl roagă să vină alături de el la Roma (2 Tim. 4:9, 21). Textul din evrei 13:23 ne spune că Timotei însuşi a călcat pe urmele apostolului gustînd din viaţa amară a închisorii. Personalitatea lui Timotei este remarcabilă. Bolnăvicios (1 Tim. 5:23), timid (1 Tim. 1:7) şi fără experienţă (1 Tim. 4:12), el a lucrat cu devotament alături de Pavel, dovedind abilitate de predicator, credincioşie de ucenic, rîvnă de apostol şi perseverenţă de misionar. Autorul: Epistolele pastorale sînt o expresie a grijei apostolului Pavel pentru Biserici şi pentru ucenicii pe care el i-a promovat în lucrarea Evangheliei. „Tu dar, copilul meu, întăreşte-te în harul care este în Cristos Isus. Şi ce ai auzit de la mine în faţa multor marturi, încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii\" (2 Tim. 2: 1-2). Extraordinara răspîndire a creştinismului din primele veacuri poate fi explicată numai dacă ţinem seama că atunci Biserica se răspîndea nu prin „teologie\", ca astăzi, ci prin „ucenicie\" (Fapte 18:23-28). Data: Pavel scrie această scrisoare în preajma anului 63 d.Cr. la puţin timp după eliberarea lui din închisoarea de la Roma. Trecuseră 7 ani de cînd apostolul îi avertizase pe presbiterii bisericii din Efes de pericolul „lupilor răpitori\" care se vor strecura în Biserică şi nu vor cruţa turma (Fapte 20:29, 30). Temerile apostolului se confirmaseră între timp. Urmaşii lui Imeneu şi Alexandru, pe care Pavel îi dăduse pe mîna Satanei, ca să se înveţe să nu hulească (1 Tim 1:20-21) ridicaseră din nou capul (1 Tim. 4:1-3). Acum în Efes era lucrător Timotei şi Pavel revine în scrisoarea pe care o trimite asupra aceloraşi teme discutate cu episcopii Bisericii. Contextul scrierii: Timotei primeşte aceste epistole ale lui Pavel în timpul şederii lui în Biserica din Efes. Pavel lucrase cu mult spor în oraşul acela şi inima lui era legată tare de credincioşii de acolo. De fapt, lucrarea lui Dumnezeu în Efes a fost aşa de puternică, iar numărul convertiţilor la creştinism a fost aşa de mare încît într-un interval de timp de 50 de ani templele păgîne au rămas goale şi multe dintre ele au trebuit închise. Iată ce găsim scris în cronica din cartea Faptele Apostolilor: „În urmă, Pavel a intrat în sinagogă, unde vorbea cu îndrăzneală. Timp de trei luni a vorbit cu ei despre lucruri privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu şi căuta să înduplece pe cei ce-l

ascultau. Dar, fiindcă unii rămîneau împietriţi şi necredincioşi, şi vorbeau de rău Calea Domnului înaintea norodului, Pavel a plecat de la ei, a despărţit pe ucenici de ei, şi a învăţat în fiecare zi pe norod în şcoala unuia numit Tiran. Lucrul acesta a ţinut doi ani, aşa că toţi ceice locuiau în Asia, iudei şi Greci, au auzit Cuvîntul Domnului\" (Fapte 19:8-10). Fără îndoială că expresia: „toţi ceice locuiau în Asia au auzit Cuvîntul Domnului\" nu înseamnă că toţi locuitorii Asiei au venit ei înşişi la Pavel în Efes sau că toţi s-au înscris în şcoala lui Tiran. Răspîndirea deosebită a Evangheliei s-a făcut prin cei pregătiţi de Pavel în acea şcoală a lui Tiran şi trimişi apoi să propovăduiască mai departe. Tactica lucrării lui Pavel a fost să atingă personal centrele majore din Imperiu şi să instruiască acolo pe lucrătorii care să răspîndească apoi în jur Evanghelia. În vremea aceea nu existau Seminarii şi nici şcoli teologice. Metoda folosită de apostol pentru multiplicarea numărului de vestitori ai Evangheliei este descrisă în cea de a doua epistolă către Timotei: „Dar tu, copilul meu, întăreşte-te în harul care este în Cristos Isus. Şi ce ai auzit de la mine, în faţa multor marturi, încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii\" (2 Tim. 2:1-2). Apostolul îl sfătuieşte pe Timotei să preia tactica lui de lucru şi să „se multiplice\" pe sine, instruind lucrători care să poarte mai departe Evanghelia. În textul de mai sus sînt cuprise patru nivele de lucrători implicaţi în lucrarea creştină: 1) Pavel - l-a instruit pe Timotei şi pe mulţi alţii („în faţa multor marturi\"). 2) Timotei - este îndemnat să încredinţeze învăţătura primită la alţi „oameni de încredere\". 3) Aceşti „oameni de încredere\" - vor trebui aleşi după capacitatea for de a fi „în stare să înveţe şi pe alţii\". 4) Acei „alţii\" necunoscuţi încă, dar care se vor integra apoi în această „ştafetă nevăzută\" a Evangheliei. Un alt lucru pe care trebuie să-l spunem despre caracteristicile acelei perioade este faptul că în vremea aceea Bisericile nu aveau clădiri afectate ţinerii de servicii divine. Grupurile de creştini se întruneau în casele celor credincioşi (Rom. 16:5, 23), în aer liber sau în săli luate cu chirie (Fapte 8-10). Clădirile de Biserici au apărut numai după 200 de ani de la moartea lui Pavel, cînd, în urma decretului dat de Constantin cel Mare, a fost încetată persecuţia asupra credincioşilor şi creştinismul a devenit religie de Stat. În vremea lui Timotei, existau sute de „Biserici\" mici care se adunau prin case (Filimon 2), sub călăuzirea unor lideri locali numiţi fie „presbiteri\", fie „păstori\", fie „episcopi\" (Fapte 20:17, 28). Conţinutul cărţii: Epistolele către Timotei şi Tit sînt veritabile cursuri de „teologie pastorală\". Oricine vrea să-l aibă pe Pavel drept profesor, poate citi aceste lucrări ale lui. În vremea aceea, Timotei a funcţionat ca reprezentant apostolic în Efes şi probabil şi în alte părţi ale Asiei. Misiunea lui a fost să „aşeze presbiteri\", să corecteze învăţăturile greşite şi să supravegheze viaţa Bisericilor înfiinţate de Pavel. Din textul cărţii reiese clar că epistola este o continuare a învăţăturilor pe care Pavel i le-a dat lui Timotei prin viu grai (1 Tim. 1:3-4). Scopul urmărit de Pavel cu colaboratorii săi mai tineri este exprimat foarte clar în 1 Tim. 3:14-15: „Îţi scriu aceste lucruri cu nădejdea că voi veni în curînd la tine. Dar dacă voi zăbovi, să ştii cum trebuie să te porţi în casa Dumnezeului celui viu, stîlpul şi temelia adevărului\".

Cine citeşte cu atenţie scrisorile pastorale scrise de Pavel observă foarte repede că toate sînt un fel de testament al apostolului. Ucenicii lui sînt îndemnaţi în mod repetat să „păstreze\" ceea ce le fusese încredinţat (1 Tim. 1:18-19; 3:9; 6:14, 20; 2 Tim. 1:13, 14; 2:2). Averea lăsată de apostol urmaşilor săi este identificată în 1 Tim. 1:11: „Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu care mi-a fost încredinţată mie\". Epistolele pastorale sînt o ilustrare a schimbului de ştafetă dintre două generaţii de lucrători: Pavel i-a crescut pe colaboratorii săi prin exemplu personal şi prin învăţătură (Filip. 3:17; 4:9). Acum este rîndul lui Timotei să ducă ştafeta mai departe. Metoda de creştere trebuie să rămînă mereu aceiaşi: exemplul personal şi învăţătura (1 Tim. 4:12-13, 16). Conţinutul epistolei este foarte clar şi foarte sistematic aşezat: după o scurtă explicare a motivului pentru care a fost scrisă cartea (1 Tim. 1:1-17), urmează îndemnul lui Pavel pentru „păstrarea\" moştenirii spirituale lăsate de Pavel (1 Tim. 1:18-20). Acest „depozit de învăţătură\" este apoi descris în două secţiuni caracteristice: prima parte cuprinde învăţătura despre Biserică şi despre organizarea ei (1 Tim. 2 şi 3), iar a doua parte cuprinde învăţătura despre lucrătorul creştin şi despre felul lui de comportament faţă de diferite categorii de credincioşi din Biserică (1 Tim. 4-6). Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Tema întregii cărţi este sintetizată în următoarea expresie: „Ca să şti cum să te porţi în Biserică\" (1 Tim. 3:15). 1 Timotei şi Tit sînt cele două epistole care ne prezintă caracterul şi caracteristicile liderilor spirituali ai Bisericii: ce sînt ei în ei înşişi (1 Tim. 3:2), ce sînt ei în relaţiile cu alţii (1 Tim. 3:3), ce sînt ei în familiile lor (1 Tim. 3:4-5) şi ce sînt ei în relaţiile cu lumea din jur (1 Tim. 3:6-7). CUPRINSUL CĂRŢII „Manualul presbiterilor\" Introducere 1:1-17 Îndemn, 1:18-20 I. Biserica şi organizarea ei 2-3 a. Lucrarea în Biserică, 2:1-7 b. Rugăciunea în Biserică, 2:8 c. Poziţia femeii în Biserică, 2:9-15 d. Lucrătorii Bisericii Presbiterii, 3:1-7 Diaconii, 3:8-14 II. Conduita lucrătorul creştin 4-6 a. În combaterea învăţătorilor mincinoşi, 4:1-6 b. În practicarea evlaviei, 4:7-11 c. Într-o pildă de viaţă şi învăţătură, 4:11-16 d. În relaţiile cu cei tineri şi cu cei bătrîni, 5:1 -2 e. În îngrijirea văduvelor din Biserică, 4:3-16 f. În relaţiile cu ceilalţi presbiteri, 5:17-25 g. În relaţiile cu cei aflaţi în robie, 6:1-8 h. În relaţiile cu cei bogaţi, 6:9-19 Repetarea îndemnului, 6:20-21

2 TIMOTEI Această epistolă este „cîntecul de lebădă\" al lui Pavel. Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele: „Pros Timotheon B\" - „Către Timotei B\". Pentru descrirea raportului dintre Pavel şi Timotei vă rugăm să citiţi introducerea la „1 Timotei\". Autorul: Cel ce scrie aceste rînduri duioase este Pavel, „tatăl spiritual\" al lui Timotei şi al atîtor altora. Bătrîn, obosit, bolnav şi aflat aproape de clipa plecării lui la Domnul, apostolul se mai apleacă încă o dată asupra foii şi scrie cu „lacrimi de suflet\" o epistolă de dragoste creştină. Data: După eliberarea lui Pavel din prima lui detenţie în închisoarea din Roma (Fapte 28:30), apostolul călătoreşte prin Efes (1 Tim 1:3), Creta (Tit 1:5), Nicopoli (Tit 3:12), Milet (2 Tim 4:20) şi Troa (2 Tim. 4:13). Pavel avea însă de împlinit o profeţie (Fapte 21:11-13), aşa că drumurile vieţii lui îl duc iarăşi în închisoarea Romei (2 Tim. l:16-17), unde îşi aşteaptă judecata şi execuţia (2 Tim. 4:6-8). Datele acestea fixează timpul scrierii celei de a doua epistole către Timotei cam prin anul 66 d.Cr. spre sfîrşitul domniei împăratului roman Nero. Contextul scrierii: Închisoarea este ultimul loc din care ne-am putea aştepta să primim o scrisoare de încurajare, iar condamnatul la moarte este ultimul om din lume de la care te aştepţi să auzi cuvinte de îmbărbătare. Totuşi, situaţiile acestea paradoxale s-au petrecut întocmai cu Timotei şi cu Pavel. Conţinutul scrierii: Această ultimă epistolă scrisă de Pavel este un mesaj de întărire şi încurajare din partea apostolului pentru mai tînărul şi mai timidul său colaborator aflat în continuare la Efes. Departe de a se considera un învins, Pavel, ca un veritabil soldat al crucii, îi mai face ultima instrucţie lui Timotei. Veteranul predă armele recrutului înainte de lăsarea sa la vatră (2 Tim. 4:6, 18). Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Tema întregii cărţi poate fi luată din expresia: „un bun ostaş al lui Cristos\" (2 Tim. 2:3). Alte teme importante din epistolă sînt: „Inspirarea Scripturilor\" (2 Tim. 3:16-17), credincioşie pînă la capăt (2 Tim. 8-9), „cununa neprihănirii\" (2 Tim. 4:6-8), mîntuirea finală (2 Tim. 4:18). Nicăieri în altă carte a Noului Testament nu găsim o descriere mai amănunţită a stării caracteristice a omenirii la vremea sfîrşitului (2 Tim. 3:1-9; 4:3-4). CUPRINSUL CĂRŢII Chemare la credincioşie Introducere, 1:1-2 I. Adevăratul lucrător şi încercările prezente 1-2 Chemări personale: a. „înflăcărează\", 1:6 b. „Să nu-ţi fie ruşine de mărturisirea Domnului\", 1:8 c. „întăreşte-te\", 2:1 d. „sufere\", 2:3

e. „adu-ţi aminte de Domnul\", 2:8 f. „adu-ţi aminte de exemplul meu\", 1:12; 2:9-10; 4:5-8 Chemări pastorale: a. „adu-le aminte\", 2:14 b. „roagă-i fierbinte\", 2:14 c. „împarte drept Cuvîntul adevărului\", 2:15 d. „fereşte-te de vorbăriile goale\", 2:16 e. „fereşte-te de întrebările nebune\", 2:23 II. Adevăratul lucrător şi încercările viitoare 3-4 Chemări personale: a. „fereşte-te de relele lumii\", 3:1-13 b. „rămîi în Cuvîntul Domnului\", 3:14-15 c.„adu-ţi aminte de pilda mea\", 3:10-11 d. „adu-ţi aminte de Scriptură\", 3:16-17 Chemări pastorale: a. „propovăduieşte Cuvîntul\", 4:2 b. „rabdă suferinţele\", 4:5 c. „fă lucrul unui evanghelist\", 4:5 d. „împlineşte-ţi bine slujba\", 4:5 e. „adu-ţi aminte de judecata şi de împărăţia viitoare\", 4:1 f. „adu-ţi aminte de cununa răsplătirii\", 4:8 Încheiere, 4:9-22

TIT Titlul: în originalul grec, cartea poartă numele: „Pros Titon\" - „Către Tit\". Destinatarul acestei epistole este unul dintre convertiţii apostolului Pavel (Tit 1:4) şi în acelaşi timp unul dintre colaboratorii săi mai tineri. Importanţa lui Tit în dezvoltarea Bisericii creştine din primul veac este adesea trecută cu vederea. Totuşi, omul acesta a fost unul dintre pilonii lucrării misionare între neamuri. Lucrarea lui misionară s-a întins pînă în Dalmaţia, Yugoslavia de astăzi. Tit este menţionat de 13 ori în cărţile Noului Testament. El a fost primul convertit dintre neamuri, pe care Pavel l-a dat exemplu în adunarea Consiliului Bisericii din Ierusalim: „Nici chiar Tit, care era cu mine, măcar că era grec, n-a fost silit să se taie împrejur, din pricina fraţilor mincinoşi, furişaţi şi strecuraţi printre noi, ca să pîndească slobozenia, pa care o avem în Cristos Isus\" (Gal. 2:1-4). După ce a fost încercat în alte misiuni în care şi-a dovedit rîvna, maturitatea şi credincioşia, Tit a primit din partea lui Pavel una dintre cele mai importante şi dificile însărcinări: să rămînă în Creta ca să pună „în rînduială ce mai rămîne de rînduit şi să aşeze presbiteri în fiecare cetate\" (Tit 1:5). Tit a fost unul dintre constructorii edificiului Bisericii din primul veac. Ironic, numele pe care l-a purtat el a fost şi numele celui care în anul 70 d.Cr. a distrus complet Ierusalimul şi edificiul Templului: împăratul roman Titus. Autorul: Epistola este încă o lecţie de \"teologie pastorală\" pe care Pavel o dă tuturor păstorilor de-a lungul veacurilor prin intermediul destinatarului său imediat: Tit. Data: Pavel scrie această epistolă în aceiaşi perioadă în care scrie şi cea dintîi epistolă către Timotei (63 d.Cr.), adică în intervalul de timp cuprins intre cele două detenţii în închisoarea Romei. Contextul scrierii: Insula Creta este o fîsie de pămînt lungă de 230 de kilometri ieşită deasupra nivelului apelor acolo unde Marea Mediterană se uneşte cu Marea Egee. La vremea lui Pavel, cultura populaţiei de pe acele meleaguri era plină de mitologii şi curente filosofice păgîne. Tradiţional, insula fusese desemnată ca locul de naştere al lui Zeus, patronul panteonului grecesc, şi ca rezidenţă a minotaurului, jumătate om, jumătate bou, căruia regele Minos îi aducea sclavi ca jertfă de mîncare. Evanghelia s-a răspîndit repede printre locuitorii insulei şi adunările au apărut pretutindeni în oraşele insulei. Tit, unul dintre colaboratorii de încredere ai lui Pavel, a primit de la apostol sarcina, deloc uşoară, de a colinda Bisericile din oraşele Cretei şi de a supraveghea instalarea „presbiterilor\". Dincolo de aceasta, Pavel îi cere lui Tit să-i înveţe pe toţi credincioşii că fiecare are o lucrare de făcut pentru Domnul. Bărbaţi şi femei, tineri şi bătrîni, toţi trebuie să trăiască printre oameni ca o mărturie vie a credinţei lor creştine. Răspîndirea Evangheliei trebuia să fie făcută pe baza acestei mărturii colective a Bisericii. Conţinutul cărţii: Epistola către Tit este foarte asemănătoare în conţinut cu prima epistolă trimisă lui Timotei: amîndouă prezintă rînduială care trebuie instaurată în Biserici, amîndouă prezintă caracterul şi caracteristicile pe care trebuie să le aibă cei ce vor să fie promovaţi ca presbiteri sau diaconi ai Bisericii şi tot amîndouă accentuează frumuseţea relaţiilor care trebuie să existe între membrii adunării creştine. Există însă o deosebire între cele două epistole: 1 Timotei scoate în relief „învăţătura\" despre organizarea Bisericii, iar Tit accentuează importanţa „faptelor\" membrilor Bisericii. Una vorbeşte despre „teorie\", iar

cealaltă despre „practică\" (Tit 2:14; 3:8, 14). Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Versetul care rezumă elocvent întreaga epistolă este: „Adevărat este cuvîntul acesta, şi vreau să spui apăsat aceste lucruri, pentru ca cei ce au crezut în Dumnezeu, să caute să fie cei dintîi în fapte bune. Iată ce este bine şi de folos pentru oameni!\" (Tit 3:8). Teme mai importante din conţinutul cărţii sînt: calităţile şi responsabilităţile pastorale (Tit 1:5- 9), norme de etică în viaţa celor credincioşi (Tit 2:1-10), revenirea Domnului Isus (Tit 2:11- 14) şi procesul de mîntuire (Tit 3:3-7). CUPRINSUL CĂRŢII Introducere, 1:1-4 I. Pentru presbîterii Bisericii l a. Ca slujitori ai Bisericii - supraveghetori, 1:5, 6 b. Ca oameni - fără prihană, 1:6-9 c. Ca lucrători - sănătoşi în credinţă, 1:10-16 II. Pentru categorii de credincioşi 2 a. Bărbaţii şi femeile în vîrstă, 2:2-3 b. Slujirea femeilor în vîrstă, 2:4 c. Pentru femeile tinere, 2:5 d. Pentru tineri, 2:6 e. Importanţa exemplului personal, 2:7-8 f. Pentru cei ce sînt robi, 2:9-14 g. Importanţa autorităţii apostolice, 2:15 III. Pentru toţi membrii Bisericii 3 a. Îndemn la fapte bune, 3:1 -2 b. Faptele bune ca un rezultat al mîntuirii, 3:3-7 c. Faptele bune ca o mărturie pentru alţii, 3:8 d. Separarea de cei ce produc dezbinare, 3:9-11 Încheiere, 3:12-15

FILIMON Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele: „Pros Philemona\" - „Către Filimon\". Destinatarul epistolei este un om care reprezintă „paradoxurile\" în care trăiau creştinii primului secol. Filimon a fost un creştin stăpîn de sclavi. Evanghelia Domnului Isus este o forţă revoluţionară care trebuie să transforme oamenii şi relaţiile lor sociale. Cazul prezentat de epistola lui Pavel către Filimon este o ilustraţie a puterii de transformare exercitată de Evanghelie asupra celor ce o primesc şi i se supun. Autorul: Această epistolă este mai scurtă şi mai personală decît oricare altă scriere a lui Pavel. Ea nu tratează probleme de credinţă, ci caută să rezolve o criză apărută în relaţia dintre doi membrii ai Bisericii lui Cristos. Fără nici o îndoială, în afara epistolelor pe care le avem în Noul Testament, apostolul a mai scris multe alte scrisori ca aceasta. Filimon ne descopere latura pastorală a caracterului lui Pavel, talentul lui neasemuit de a se apropia de oameni şi abilitatea lui de a-i apropia pe oameni de Dumnezeu. Conţinutul epistolei nu prezintă nici un adevăr doctrinar major, dar textul este plin de tact, de delicateţe şi de bun simţ creştin. Maturitatea unui lucrător creştin se vede din felul în care el ştie să se descurce în situaţii neobişnuite şi complicate. Epistola către Filimon este o demonstraţie a maturităţii creştine atinse de Pavel. În ea observăm o impresionantă împletire de autoritate apostolică şi gingăşie pastorală. Data: Epistola către Filimon este una din cele patru epistole scrise de Pavel din închisoarea Romei (vezi introducerea la epistola către Coloseni). Ea a fost trimisă în acelaşi timp cu epistolele scrise celor din Laodicea (Efeseni), Colose şi Filipi, adică în preajma anului 60 d.Cr. Versetul 22 ne spune că apostolul era închis, dar spera să fie eliberat în curînd: „pregăteşte-mi un loc de găzduire, căci trag nădejde să vă fiu dăruit, datorită rugăciunilor voastre\". Contextul scrierii: Cadrul social din primul secol a pus multe şi chinuitoare probleme înaintea Evangheliei. Faptul că lumea era împărţită în sclavi şi oameni liberi şi că ţările se aflau sub stăpînirea nemiloasă a Romei a pus la grea încercare etica Bisericii creştine. Epistola către Filimon este un astfel de exemplu. Va putea dragostea propovăduită de creştinism să schimbe relaţiile dintre oameni? Va avea ea suficientă tărie pentru a împăca de pildă un stăpîn de sclavi cu sclavul fugar care se întoarce acasă? Răspunsul îl vom căpăta odată cu parcurgerea textului epistolei. Conţinutul cărţii: Epistola către Filimon este o poveste de dragoste. Ea este corespondentul cărţii Rut din Vechiul Testament, cu deosebirea că în Rut avem de a face cu dragostea firească dintre oameni, iar în Filimon ne întîlnim cu dragoste „în Domnul\" care se manifestă între membrii colectivităţii creştine. Eroii acţiunii sînt în număr de trei: Pavel, Filimon şi Onisim. La ceasul cînd scrie această scrisoare, Pavel se afla în închisoarea Romei. Dincolo de a fi preocupat de situaţia sa, el lucrează pentru Domnul şi continuă lucrarea care i-a fost atît de dragă: maturizarea unor caractere creştine în cei pe care i-a convertit prin Evanghelie. Acţiunea cărţii este simplă: Pe cînd era încă în Iudeea, Pavel a predicat în multe oraşe şi a trecut şi prin casa lui Filimon, care găzduia o adunare tînără de convertiţi la creştinism. Personalitatea lui Pavel a lăsat o puternică impresie asupra lui Filimon şi asupra celorlalţi din casa lui. La scurt timp după plecarea apostolului, din casa lui Filimon a fugit unul dintre sclavi: Onisim. Ca să-şi piardă urma, el s-a refugiat la Roma, unde putea trece neobservat în mulţimea pestriţă de locuitori. Prin

coincidenţe pe care nu le cunoaştem, Onisim a ajuns să-l asculte pe Pavel în discuţiile pe care le purta cu evreii din Roma (Fapte 28:17-31) şi a fost convertit de Pavel la creştinism. După ce apostolul l-a ţinut pe lîngă el o vreme, Onisim a fost pus în faţa unui examen greu, care să-i încerce calitatea transformărilor pe care le-a lucrat Duhul lui Dumnezeu în inima lui. Ca o dovadă de pocăinţă, un creştin trebuie să caute să îndrepte răul pe care l-a săvîrşit înainte de convertire, aşa că apostolul Pavel i-a cerut lui Onisim să se întoarcă în Iudeea şi să accepte din nou sclavia în casa lui Filimon, răscumpărînd astfel „paguba\" produsă de fuga lui. Pavel nu-l trimite cu mîna goală, ci îi dă să ducă lui Filimon o scrisoare din partea sa. Aceasta este „epistola către Filimon\". Cine o citeşte cu atenţie, îşi dă repede seama că apostolul Pavel urmărea să „vîneze doi iepuri dintr-un singur foc\". Cazul lui Onisim este folosit şi pentru educarea sclavului fugit, dar şi pentru educarea stăpînului de sclavi în spiritul dragostei şi iertării creştine. Versetele 13 şi 14 ne arată că Pavel l-a trimis pe Onisim „doar ca să aibă de unde veni\": „Aş fi dorit să-l ţin la mine, ca să-mi slujească în locul tău cît sînt în lanţuri pentru Evanghelie. Dar n-am vrut să fac nimic fără învoirea ta, pentru ca binele, pe care mi-l faci, să nu fie silit, ci de bună voie\". Toată cheltuiala şi timpul pierdut cu transportul lui Onisim este suportată de apostol ca o investiţie în caracterul celor doi oameni. Citită din acest unghi, epistola îşi dezvăluie farmecul şi frumuseţea, asemeni unei flori care îşi deschide petalele. A reuşit Pavel ceea ce-şi propusese? L-a iertat Filimon pe Onisim şi a acceptat el să i-l trimită înapoi lui Pavel? Păstrarea acestei scrisori şi multiplicarea ei în copii care au ajuns pînă în zilele noastre este dovada clară că răspunsul la ambele întrebări a fost unul afirmativ. Cazul lui Onisim a fost cunoscut în toată comunitatea creştină şi a contribuit fără îndoială la rezolvarea multor altor conflicte apărute între fraţi din stări sociale şi materiale diferite. Urmarea a fost că Evanghelia a fărîmiţat bucăţică cu bucăţică imperiul Roman şi postulatele lui nedrepte de forţă pe care era aşezat, contribuind astfel la prăbuşirea lui mondială. Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Una din temele caracteristice acestei epistole este „triunghiul iubirii\". Pavel îi scrie lui Filimon cam aşa: Eu te iubesc pe tine şi ştiu că tu mă iubeşti pe mine, dar eu îl iubesc şi pe Onisim, aşa că dragostea ta pentru mine trebuie să se manifeste şi în atitudinea ta faţă de el („ca pe un frate prea iubit, mai ales de mine, şi cu atît mai mult de tine, fie în chip firesc, fie în Domnul! Dacă mă socoteşti dar ca prieten al tău, primeşte-l ca pe mine însumi\" v. 16-17). La scară umană, acest triunghi al iubirii este replica triunghiului dintre Dumnezeu şi oameni (1 Ioan 4:20-21).

EVREI Epistola către evrei răsare înaintea noastră ca un maiestuos vîrf de munte care domină toate culmile din depărtare. Ea este unul dintre cele două tratate de teologie sistematică din Noul Testament. Primul, epistola către Romani, a marcat intrarea în secţiunea dedicată epistolelor Bisericii dintre neamuri. Epistola către evrei marchează acum trecerea la cea de a doua secţiune a epistolelor creştine: epistolele Bisericii creştine a evreilor. Ceea ce urmează de aici înainte (Iacov, 1, 2 Petru, 1, 2, 3 Ioan, Iuda şi Apocalipsa) formează colecţia de epistole adresate prioritar evreilor. Ele sînt împreună „stîlpul evreiesc\" din edificiul arcului de triumf al credinţei creştine menţionat de noi în descrierea aşezării cărţilor Noului Testament. Niciuna dintre cele nouă epistole dedicate evreilor nu sînt adresate unei „biserici\", ci evreilor ca persoane particulare, ca grupuri distincte sau ca naţiune. Primul verset din epistola către evrei arată această schimbare de ton: „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rînduri şi în multe chipuri (tipuri simbolice - n.n.), Dumnezeu...” Aceasta nu înseamnă însă că cei dintre neamuri nu pot beneficia de pe urma citirii acestor epistole. Adevărurile cuprinse în ele sînt universal valabile, utile şi accesibile tuturor acelora care şi-au pus nădejdea în Domnul. Epistola către evrei, de pildă, ne arată clar supremaţia şi finalitatea revelaţiei mîntuitoare a lui Dumnezeu în Cristos. Nu există nici o singură altă cale de mîntuire. Nu există nimic care să poată fi pus alături de persoana şi lucrarea Mîntuitorului. La ce este şi la ceea ce a făcut El nu mai poate fi adăugat nimic şi din toate acestea nimic nu trebuie scos sau neglijat. Titlul: În original cartea poartă numele: „Pros Ebraious\" - „Către evrei\". Epistola este evreiască în temă, în conţinut şi în alcătuire. Terminologia folosită în text este aceea folosită în Sinagoga evreiască. Chiar şi numirea epistolei este făcută în vocabularul tipic sinagogii: „Vă rog, fraţilor, să primiţi bine acest cuvînt de sfătuire, căci v-am scris pe scurt\" (evrei 13:22). Predica autorului, fiind scrisă, nu vorbită, poate fi asemuită unei părţi din „Midraş\"-ul evreilor creştini preocupat cu tălmăcirea creştină aplicată unor pasaje din Vechiul Testament şi mai ales din cartea Psalmilor. Numai în cuprinsul capitolului întîi găsim citate din Psalmul 2, 45, 102, 104 şi 110. În capitolul 2 sînt citate texte din Psalmul 8:4-6. În capitolul 3 este citat Psalmul 95:7-11. În capitolele 5 şi 6 găsim Psalmul 110:4, iar în capitolul 10 ne întîlnim cu pasaje din Psalmul 40:6-8. Unii au numit această epistolă: „Cea de-a cincea Evanghelie\". Primele patru descriu misiunea terestră a Domnului Isus, iar aceasta descrie misiunea Lui în cer, la dreapta Tatălui. Autorul: Deşi este atribuită lui Pavel, epistola care evrei nu-şi prezintă în nici un fel autorul şi nu ne dă nici un indiciu pentru identificarea lui. Împotriva părerii conform căruia Pavel ar fi autorul acestei cărţi este realitatea că Pavel a primit de la Domnul o misiune „pentru neamuri\". Discuţiile pentru stabilirea numelui celui care a scris această epistolă au continuat de-a lungul veacurilor pînă astăzi: Clement din Alexandria (150-215 d.Cr.) îl propune ca autor pe Pavel. Origen (185-253 d.Cr.) a fost de părere că gîndurile sînt ale lui Pavel, dar redactarea este a altui autor. Tertulian l-a sugerat pe Barnaba, Luther l-a propus pe Apolo, iar alţi comentatori au vorbit despre Filip, Evanghelistul sau despre Aquila şi Priscila. Consiliul întrunit la Cartagina în anul 397 d.Cr. îi atribuie lui Pavel scrierea a 14 epistole, printre care şi a aceleia scrisă evreilor. Probabil că şi noi va trebui să ne oprim la faimoasa remarcă a lui Origen: „Numai Dumnezeu însuşi ştie cine este autorul uman al epistolei\". Cît priveşte identitatea autorului divin, acesta este Dumnezeu însuşi.

Data: Clement al Romei citează din această epistolă într-una dintre lucrările sale, ceea ce face ca o dată după 96 d.Cr. să nu poată fi luată în consideraţie. Faptul că este citat sistemul aducerii jertfelor fără nici o aluzie la încetarea lui, ne conduce la concluzia că epistola a fost scrisă chiar şi înainte de căderea Ierusalimului şi distrugerea Templului (70 d.Cr.). Totuşi, destinatarii epistolei par a fi fost creştini deja de multă vreme (evrei5:12; 10:32-34), poate chiar creştini din a doua generaţie (evrei2:13-14). Aceste observaţii fixează data scrierii epistolei undeva între anii 64-68 d.Cr. Contextul scrierii: La data cînd a fost scrisă această epistolă, evreii, ca neam, îl refuzaseră de două ori pe Isus Cristos ca Mesia: prima dată cu ocazia răstignirii şi a doua oară după Rusalii. Totuşi, mulţimi mari de evrei au crezut în Domnul şi au format colectivităţi creştine compacte şi distincte de comunităţile religioase evreieşti grupate în jurul Templului şi al sinagogilor. Această „rămăşiţa\" care a primit noua revelaţie a lui Dumnezeu s-a aflat atacată deopotrivă din două părţi: din partea autorităţilor civile romane care s-au năpustit furibund asupra mişcării acestui „nou împărat: Isus\" (Fapte 17:7) şi din partea autorităţilor religioase tradiţionale evreieşti hotărîte să stăvilească orice dezvoltare ulterioară a acestei alternative spirituale numită: „Calea cea nouă\" (Fapte 13:25-26; 19:9; 24:14, 22; Rom. 7:6). Conţinutul cărţii: Din cauza persecuţiei pornite împotriva creştinilor şi din cauza presiunii exercitate de concetăţenii lor religioşi, pentru mulţi evrei, părăsirea creştinismului şi întoarcerea la sistemul ritualistic iudaic părea o alternativă mai sigură şi mai comodă. Iată motivul pentru care autorul acestei cărţi îşi îndeamnă cititorii „să păstreze pînă la sfîrşit încrederea nezguduită şi nădejdea\" în Cristos (evrei 3:6) şi să „meargă spre cele desăvîrşite\" (evrei 6:1). Epistola către evrei are cel puţin trei scopuri precise: a. Ea vrea să confirme valabilitatea creştinismului evreiesc prin evidenţierea faptului că venirea lui Isus Cristos a împlinit toate năzuinţele Iudaismului şi că în El au fost realizate toate profeţiile şi perceptele Legii din Vechiul Testament. b. Ea vrea să-i avertizeze pe evreii care au îmbrăţişat creştinismul asupra a două pericole: (1) pericolul întoarcerii la Iudaism şi (2) pericolul cochetării superficiale cu învăţătura creştină fără luarea unei hotărîri ferme şi definitive. c. Ea vrea să atragă atenţia creştinilor de pretutindeni asupra superiorităţii şi suveranităţii lui Cristos. Lucrarea Lui este superioară faţă de toate ritualurile şi instituţiile ceremoniale iudaice, iar persoana Lui este aşezată de Dumnezeu deasupra oricărei alte personalităţi sau oficialităţi religioase. Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Firul roşu care traversează toată cartea este ideea „superiorităţii lui Cristos\" (evrei 1:4; 6:9; 7:7, 19, 22; 8:6; 9:23; 10:34; 11:16, 35, 40; 12:24). Epistola cuprinde o expunere a comparaţiei şi contrastului dintre lucrurile „bune\" ale Iudaismului şi lucrurile „mai bune\" aduse de Cristos. Domnul Isus este „mai bun\" decît îngerii, decît Moise, decît Iosua, decît Aaron; iar Legămîntul cel Nou este „mai bun\" decît Legămîntul mozaic (evrei 8:7-13). Textul epistolei către evrei ni-L prezintă mai clar ca oriunde pe Dumnezeul-Om, Isus Cristos aşezat ca Mare Preot la dreapta măririi lui Dumnezeu şi mijlocind pentru mîntuirea oamenilor (evrei 4:14-5:10; 6:20-8:13). Mesajul întregii cărţi poate fi rezumat în conţinutul a două pasaje:

„Astfei, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile - pe Isus, Fiul lui Dumnezeu - să rămînem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare Preot care să n- aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie\" (evrei 4:14-16) „Şi noi, dar, fiindcă sîntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică, şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne, şi să alergăm ai stăruinţă în alergarea care ne stă înainte\" (evrei 12:l5. CUPRINSUL CĂRŢII I. MESAGERUL „MAI BUN\": FIUL a. Superioritatea fata de profeţi, 1:1-3 b. Superioritatea fată de îngeri, 1:4-14 Paranteză: Pericolul neglijării, 2:1-4 c. Întruparea, 2:5-18 II. APOSTOLUL „MAI BUN\" a. Superioritatea fată de Moise, 3:1-6 Paranteză: Pericolul necredinţei, 3:7-19 b. Superioritatea persoanei Sale, 4:1-10 Paranteză: Pericolul neascultării, 4:11-13 III. PREOTUL „MAI BUN\" a. Comparaţia cu Aaron, 4:14-5:4 b. Rînduială lui Melhisedec, 5:5-7:25 Rînduit, 5:5-6 Autorul mîntuirii, 5:7-10 Paranteză: Pericolul imaturităţii, 5:11-6:12 Înainte mergătorul, 6:13-20 Un preot viu, 7:1-17 Întărit prin jurămînt, 7:18-25 c. Relaţia cu jertfele, 7:26-28 IV. LEGĂMÎNTUL „MAI BUN\" a. Stabilirea legămîntului, 8:1-13 b. Conţinutul vechiului legămînt, 9:1-10 c. Cristos şi Noul Legămînt, 9:11 -28 V. JERTFA „MAI BUNĂ\" a. Neputinţa Legii, 10:1-4 b. Jertfa lui Cristos, 10:5-18 Paranteză: Pericolul respingerii, 10:19-31 VI. CALEA „MAI BUNĂ\": CREDINŢA a. Necesitatea credinţei, 10:32-39 b. Exemple de credinţă, 11:1-40 c. Exersarea credinţei, 12:1-17 d. Obiectivul credinţei. 12:18-24

Paranteză: Pericolul refuzului, 12:25-29 VII. PRACTICAREA CREDINŢEI a. În relaţiile sociale, 13:1 -6 b. În relaţiile spirituale, 13:7-17 Salutări personale, 13:18-25 SCHIŢĂ TEMATICĂ I. ISUS - Un eliberator „mai bun\" a. Isus Omul-Dumnezeu - mai bun ca îngerii b. Isus Noul Apostol - mai bun ca Moise c. Isus Noua Căpetenie - mai bun ca Iosua d. Isus Noul Preot - mai bun decît Aaron II. GOLGOTA - Un Legămînt „mai bun\" a. are promisiuni mai bune b. descinde dintr-un Cort mai bun c. este pecetluit cu o jertfă mai bună d. aduce rezultate mult mai bune III. CREDINŢA - Calea mai bună a. este răspunsul cerut de Dumnezeu b. a fost calea aleşilor lui Dumnezeu c. trebuie să privească acum spre Domnul d. este arătată prin trăirea în sfinţenie Cuvînt de încheiere

IACOV Titlul: În original, cartea poartă numele: „Iakobou Epistole\" - „Epistola lui Iacov\". Autorul: În cuprinsul Noului Testament întîlnim trei persoane care au purtat acest nume: (1) Iacov, fiul lui Zebedei şi fratele lui Ioan, care a fost din numărul celor 12 apostoli şi care a devenit primul apostol martir în anul 44 d.Cr. (despre el citim în Mat. 4:21; 10:2; 17:1, Luca 5:10; Fapte 12:1-2), (2) Iacov, fiul lui Alfeu, şi el unul dintre cei 12, dar despre el nu ştim nici un fel de detalii (Mat. 10:3; Marcu 3:18; Luca 6:15; Fapte 1:13) şi (3) Iacov, unul dintre cei patru fraţi mai mici ai Domnului Isus (Matei 13:55; Marcu 6:3). Acest Iacov a fost la început un obstacol în calea oamenilor către Isus (Matei 13:55), apoi a căutat să-L oprească pe Domnul din activitatea Lui (Matei 12:46-50). Acestea s-au întîmplat pentru că Iacov n-a crezut în dumnezeirea lui Isus (Ioan 7:5). După înviere, Domnul Isus i s-a arătat în mod special (1 Cor. 15:7) convingîndu-l pe deplin, alipindu-l de grupul celorlalţi apostoli (Fapte 1:14) şi rînduindu-l să fie promovat în fruntea Bisericii din Ierusalim, alături de Ioan şi Petru (Fapte 12:17; 15:13-29; 21:17-18; Gal. 1:19; 2:9, 12; Iuda 1). Toate evidenţele îl indică pe acest al treilea Iacov drept autor al epistolei. Data: Iosif Flavius, un istoric evreu, scrie că Iacov, fratele Domnului a fost martirizat în anul 62 d.Cr., aşa că trebuie să plasăm data scrierii epistolei ceva mai devreme. Lipsa oricăror aluzii la controversele doctrinare discutate la Consiliul de la Ierusalim, ne îndreptăţeşte să plasăm data scrierii probabil undeva între anii 48-50 d.Cr. Dacă aşa stau lucrurile, atunci avem de a face cu cea mai timpurie scriere creştină dintre toate cele care s-au păstrat pînă în zilele noastre. Contextul scrierii: În calitatea sa de presbiter al bisericii din Ierusalim, Iacov scrie această epistolă către: „cele doisprezece seminţii care sînt împrăştiate\" (Iacov 1:1). Expresia folosită identifică grupurile de evrei care trăiau în afara hotarelor Palestinei. Convertiţii lui Petru din ziua de Rusalii fuseseră şi ei „iudei, oameni cucernici din toate neamurile care sînt sub cer\" (Fapte 2:5). Fără nici o îndoială că aceşti noi creştini s-au înapoiat în ţinuturile lor şi au dus în comunităţile lor vestea despre lucrarea lui Isus Mesia. Iacov scrie pentru membrii Bisericii care se află în tranziţia dinspre Iudaismul apostolilor spre universalitatea Evangheliei vestite de Pavel. A spune însă că accentul pe care-l pune Iacov pe importanţa faptelor este o încercare de corectare a învăţăturii lui Pavel înseamnă a face o mare greşală. La ora aceea, Pavel nu-şi scrisese nici epistola către Romani şi nici epistola către Galateni. Asupra evreilor convertiţi la creştinism se dezlănţuise persecuţia şi prigoana. De aceea, Iacov îşi începe epistola îndemnîndu-i să reziste în „feluritele încercări\" (Iacov l:2) şi o termină sfătuindu-i să fie „îndelung răbdători\": „Fiţi şi voi îndelung răbdători, întăriţi-vă inimile, căci venirea Domnului este aproape\" (Iacov 5:7, 8) Conţinutul cărţii: Textul are cinci aspecte caracteristice: (1) nu există nici o referire la creştinii dintre neamuri sau la relaţia dintre creştinii evrei şi creştinii proveniţi dintre alte popoare, aşa cum găsim în epistolele scrise la o dată mai tîrzie, (2) în afară de faptul că este pomenit numele Domnului Isus, textul nu cuprinde practic nici o dezbatere sau dizertaţie teologică, ceea ce ne trimite iarăşi la o dată timpurie, cînd creştinismul era considerat numai un fel de Iudaism mesianic, (3) aluziile la învăţăturile lăsate de Domnul Isus sînt atît de sărace încît ne îndeamnă să credem că această epistolă a fost scrisă chiar înainte de publicarea Evangheliilor, (4) Iacov foloseşte termenul de „sinagogă\" alături de acela de Biserică (Iacov 2:2; 5:14) ceea ce arată că evreii creştini erau organizaţi după tiparul simplu al rînduielilor aşezămintelor de învăţătură iudaice (Iacov 3:1; 5:14), şi (5) Iacov nu aminteşte, în nici un fel,

dezbaterile sau hotărîrile luate la Consiliul de la Ierusalim (anul 49 d.Cr.) Conţinutul epistolei poate fi grupat sub tema: „Credinţa adevărată este o credinţă militantă, care se manifestă prin fapte\". Ideile majore ale epistolei sînt următoarele: credinţa ne ajută să biruim toate încercările vieţii (capitolul 1), credinţa ne ajută să arătăm aceiaşi bunăvoinţă faţă de toţi oamenii (capitolul 2), credinţa ne transformă şi inima şi felul nostru de vorbire (capitolul 3), credinţa ne învaţă să trăim cu evlavie în toate aspectele vieţii (capitolul 4) şi această credinţă ne face să aşteptăm venirea Domnului Isus ca pe o rezolvare a tuturor suferinţelor şi necazurilor (capitolul 5). Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Epistola lui Iacov a fost înţeleasă greşit de mulţi şi considerată de o mai mică valoare spirituală. Verificarea calităţii credinţei prin mărturia faptelor exterioare rămîne însă, oricît nu ne-ar place, singura omologare acceptată de Dumnezeu: „După roadele lor îi veţi cunoaşte\" (Mat. 7:16-20). Faptul că Pavel spune că Avraam a fost socotit neprihănit prin credinţă, iar Iacov afirmă că acelaşi Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte (Iacov 2:21) nu este nici un fel de contradicţie. Pavel şi Iacov se referă la două evenimente succesive din viaţa lui Avraam. Socotit neprihănit prin credinţă atunci cînd „L-a crezut pe Dumnezeu pe cuvînt\" şi a ieşit din ţara lui, Avraam şi-a dovedit apoi calitatea credinţei sale prin faptul că L-a ascultat pe Dumnezeu şi a fost gata să-l aducă pe Isaac ca jertfă (Iacov 2:21). Înaintea lui Dumnezeu, credinţa este cea care justifică omul, iar faptele sînt cele care omologhează credinţa. Chiar Iacov subliniază această dublă verificare atunci cînd, după versetul omologării credinţei lui Avraam prin fapte, citează versetul la care se va opri mai tîrziu Pavel: „Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi i s-a socotit ca neprihănire\" (Iacov 2:23). Unii au încercat să spună că ar exista în textul lui Iacov două feluri de credinţe: una cu fapte şi una fără fapte. O astfel de interpretare îl nedreptăţeşte pe autorul acestei epistole. Iacov nu face deosebire între două feluri de credinţe, ci între credinţa vie şi credinţa moartă, adică inexistentă. Epistola lui Iacov rămîne şi astăzi o „oglindă\" în care ne putem analiza calitatea credinţei noastre (Iacov l:22-24). Ea trebuie citită cel puţin din timp în timp, pentru a ne feri de ipocrizie şi de formalismul religios, gol şi lipsit de viaţă. O schiţă â cărţii este greu de făcut şi nu este neapărat necesară.

1 PETRU „V-am scris ca să vă adeveresc că adevăratul har al lui Dumnezeu este harul acesta, de care v- aţi alipit\" Titlul: în original, epistola începe cu cuvintele: „Petros apostolos Iesou Christou\" - „Petru, apostol al lui Isus Cristos\". De aici se trage şi numele ei: „Petrou A\" - „Petru A\". Autorul: Epistola este incontestabil un produs al lui Petru, apostolul Domnului, fratele lui Andrei şi fiul lui Iona (Mat. 16:17). Locul său de naştere a fost Betsaida, sat de pescari pe malul mării Galileii (Ioan l:41-42). Petru a fost unul dintre cei trei ucenici care au format anturajul intim al Domnului Isus (Marcu 5:37; 9:2; 14:33). În cîteva ocazii, Petru s-a bucurat de o atenţie specială din partea Mîntuitorului (Luca 5:10; Matei 16:17; Luca 22:31-32; Ioan 13:6-10). După înviere şi Rusalii, Petru a devenit purtător de cuvînt pentru grupul apostolic. El a călătorit intens, vizitînd Bisericile şi exercitînd asupra lor autoritatea apostolică. Toate scrierile şi cuvîntările sale sînt pline de autoritate şi de înţelepciune. Mai ştim despre Petru că a fost căsătorit şi că a fost însoţit în călătoriile sale de soţia sa (1 Cor. 9:5). Unde nu a ajuns să meargă personal, apostolul a trimis scrisori pastorale. Se pare că această primă epistolă a fost trimisă prin Silvanus (1 Petru 5:12). Acest colaborator apostolic a mai făcut astfel de servicii şi pentru Pavel (2 Cor. 1:19; 1 Tes. 1:1; 2 Tes. 1:1). Data: Epistola a fost probabil scrisă în anul 64 d.Cr., cu puţin timp înainte de izbucnirea prigoanelor lui Nero împotriva creştinilor. Contextul scrierii: Viaţa lui Petru a suferit o schimbare dramatică după învierea Domnului Isus, iar persoana sa a ajuns să ocupe un loc proeminent în Biserica primară. Misiunea lui Petru a fost îndreptată în mod special înspre poporul evreu. Iată cum clarifică apostolul Pavel această situaţie: „...mie îmi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei netăiaţi împrejur, după cum lui Petru îi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei tăiaţi împrejur, - căci Cel ce făcuse din Petru apostolul celor tăiaţi împrejur, făcuse şi din mine apostolul neamurilor - şi cînd au cunoscut harul care-mi fusese dat, Iacov, Chifa şi Ioan, care sînt priviţi ca stîlpi, mi-au dat mie şi lui Barnaba, mîna dreaptă de însoţire, ca să mergem să propovăduim: noi la neamuri, iar ei la cei tăiaţi împrejur\" (Gal. 2:7-10). După ce citim cuvintele lui Pavel, înţelegem foarte clar de ce epistolele lui Iacov, Petru şi Ioan sînt grupate separat într-o secţiune dedicată scrierilor îndreptate prioritar către creştinii iudei. De fapt, Petru ne spune el însuşi în debutul epistolei sale că le scrie: „aleşilor care trăiesc ca străini, împrăştiaţi prin Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia\" (1 Petru 1:1). Nu este foarte clar dacă Petru s-a aflat la data scrierii în Babilonul de pe rîul Eufrat (1 Petru 5:12) sau dacă această numire este o metaforă sub care este ascunsă identitatea Romei, în orice caz, acest Petru devenise între timp unul dintre conducătorii grupului apostolic. El a fost purtătorul lor de cuvînt în ziua de Rusalii (Fapte 2) şi asupra activităţii lui este concentrată atenţia primelor 12 capitole din cartea Faptelor Apostolilor. După ce Pavel a preluat misiunea cu Evanghelia între neamuri, Petru a rămas să misioneze printre evrei, dar aceasta nu înseamnă că el nu s-a ocupat şi de cei proveniţi din alte popoare. De fapt, majoritatea noilor Biserici creştine formate erau deja grupări mixte, în care deosebirile dintre iudei şi neamuri trecuseră pe planul al doilea.

Conţinutul cărţii: Petru îşi trimite scrisoarea către creştinii care trăiau ca „străini\" într-o lume din ce în ce mai ostilă Bisericii. În mijlocul nemurilor înfuriate şi al evreilor fanatici, creştinii începuseră să sufere din cauza ataşamentului lor faţă de Cristos. Petru le scrie pentru a-i întări în credinţă. Apostolul îi încurajează să se poarte într-un chip demn de persoana şi lucrarea Mîntuitorului. Fiind născuţi prin credinţă la o nădejde nouă, ei sînt sfătuiţi să urmeze pilda lui Cristos. Petru le spune că asemănarea lor cu Cristos trebuie să se materializeze în două domenii: credinţa lor trebuie să-i conducă la o viaţă de supunere şi la o viaţă de acceptare a suferinţei. Ca cetăţeni, ei trebuie să fie supuşi autorităţilor, ca robi, ei trebuie să le fie supuşi stăpînilor lor, ca soţi şi soţii şi ca membrii în adunare, ei trebuie să fie supuşi unii altora. În 1 Petru, credinţa îi face pe cei credincioşi să „se supună\" (1 Petru 2:13-19; 3:l-7), să „sufere\" (1 Petru 2:19-21; 3:14, 17; 4:1, 12:16) şi să „aştepte venirea Domnului\" (1 Petru 1:3, 13, 21; 3:15; 4:13; 5:14). Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Duhul Sfînt a rînduit epistolele în grupuri semnificative. Am văzut cum după Credinţa din evrei au urmat Faptele din Iacov ; acum vom vedea cum Petru ca autor de scrieri inspirate se distinge ca un apostol al nădejdii, tot aşa cum Pavel a fost un apostol al credinţei, iar Ioan a fost un apostol al iubirii. Cuvîntul „nădejde\" apare în 1 Petru 1:3, 13, 21; 3:15. SCHIŢA CĂRŢII Introducere, 1:1-2 I. NĂDEJDEA CEA VIE a. nădejdea vie pusă în practică, 1:3-12 b. cuvîntul viu pus în practică, 1:12-2:3 c. piatra cea vie şi poziţia noastră, 2:4-10 II. VIAŢA DE MĂRTURIE a. ca cetăţeni, 2:12-17 b. ca robi, 2:18-25 c. ca soţi şi soţii, 3:1-7 d. ca străini între oameni, 3:8-4:6 e. în relaţiile dintre membrii Bisericii, 4:7-11 III. „ÎNCERCAREA DE FOC\" a. „Bucurie\" şi „încredere\" în încercare, 4:12-19 b. Presbiteri credincioşi în slujbă, 5:1-4 c. Toţi să trăiască în smerenie şi aşteptare, 5:5-11 Încheiere, 5:12-14

2 PETRU Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele: „Petrou B\" -„Petru B\". Autorul: Primul verset al cărţii îl prezintă pe autor drept „Simon Petru, rob şi apostol al lui Isus Cristos\" (2 Petru 1:1). Numele de „Simon\" este o aducere aminte a vieţii lui Petru dinainte de întîlnirea cu Domnul Isus, „Petru\" este numele pe care l-a primit acest apostol prin Cristos. „Petru\" înseamnă „stîncă\" şi desemnează simbolic stabilitatea şi statornicia. Viaţa şi scrisorile apostolului sînt marcate din plin de aceste caracteristici. 2 Petru 3:1 ne spune clar că epistola este o continuare a mesajului din prima scrisoare: „Prea iubiţilor, aceasta este a doua epistolă pe care v-o scriu. În amîndouă caut să vă trezesc mintea sănătoasă prin înştiinţări\". Data: Cea de a doua epistolă a fost scrisă la puţin timp după cea dintîi, probabil din acelaşi loc. Pentru mai multe detalii vă rugăm să citiţi introducerea făcută celei dintîi epistole a lui Petru. Contextul scrierii: Cea de a doua epistolă a lui Petru este o chemare la seriozitate şi la curăţie. 1 Petru s-a ocupat cu problemele care au asaltat Biserica din afară. 2 Petru tratează problemele care pot măcina viaţa Bisericii din lăuntru. Apostolul le scrie credincioşilor ca să-i avertizeze de pericolul „învăţătorilor mincinoşi\" strecuraţi în rîndul credincioşilor. El începe prin a le atrage tuturor atenţia asupra vieţii lor personale de umblare cu Domnul. Vieţuirea creştină presupune perseverentă şi sîrguinţă în credinţă şi fapte, în cunoştinţă şi înfrînare, în răbdare şi evlavie, în dragoste de fraţi şi în iubire de oameni. Prin contrast cu acestea, învăţătorii mincinoşi sînt dedaţi plăcerilor, obraznici, pofticioşi şi lacomi. Ei batjocoresc venirea Domnului şi Judecata viitoare, lansîndu-se în desfrîuri şi petreceri. Petru vrea să le aducă aminte tuturor că deşi este îndelung răbdător, Domnul îşi va împlini planurile cu pămîntul şi va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Cine ştie aceasta, face bine dacă trăieşte frumos şi în curăţie, pregătindu-se în fiecare zi a călătoriei lui înspre lucrurile viitoare. Conţinutul cărţii: Aşa cum a fost arătat deja, cea de a doua epistolă a lui Petru este un avertisment împotriva lucrării proorocilor mincinoşi: „În norod s-au ridicat şi prooroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpînul, care i-a răscumpărat, şi vor face să cadă asupra lor o pierzare năpraznică. Mulţi îi vor urma în destrăbălările lor. Şi, din pricina lor, calea adevărului va fi vorbită de rău\" (2 Petru l-2). Această a doua espistolă seamănă foarte mult cu cea de a doua epistolă scrisă de Pavel lui Timotei. Şi Petru, ca şi Pavel, se aşează la scris cu sentimentul că viaţa lui se apropie foarte repede de sfîrşit: „Dar socotesc că este drept, cît voi mai fi în cortul acesta, să vă ţin treji aducîndu-vă aminte; căci ştiu că dezbrăcarea de cortul meu va veni deodată, după cum mi-a arătat Domnul nostru Isus Cristos\" (2 Petru 1:14; Ioan 21:18-19). Amîndouă epistole sînt luminoase, chiar dacă întrevăd viitoarea lepădare de credinţă şi decadenţa care va caracteriza „zilele din urmă\". Secretul optimismului autorilor lor este în faptul că amîndoi priveau dincolo de orizontul timpului, spre revenirea Domnului Isus şi spre încoronarea Lui în slavă. Teme importante din cuprinsul epistolei lui Petru sînt: perseverenţa sfinţilor ca un răspuns dat „alegerii divine\" (2 Petru l:4-14), aducerea aminte despre „schimbarea la faţă\" petrecută cu Domnul pe munte (2 Petru 1:15-18), învăţătura despre inspirarea şi tălmăcirea Scripturilor (2 Petru 1:19-21), învăţătura despre venirea Domnului (2 Petru 3:4-13, precum şi îndemnurile la vigilenţă şi credincioşie (2 Petru 3:14-17).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Tema centrală a epistolei este „cunoaşterea\". Nimic nu este mai important într-o vreme de rătăciri spirituale decît o cunoaştere adecvată a Scripturilor. Verbul „a cunoaşte\" şi derivatele lui apar de 13 ori în textul scrisorii. O altă caracteristică a acestei epistole este caracterul ei escatologic. Aflat el însuşi în preajma morţii, Petru sfătuieşte Biserica să se încreadă în promisiunile Domnului şi să creadă că El îşi va duce la bun sfîrşit programul său cu lumea şi că în curînd vom păşi sub un cer noii pe un „pămînt în care va locui neprihănirea\" (2 Petru l:21; 3:10-13). SCHIŢA CĂRŢII Introducere, 1:1 I. Îndemnare apostolică a. Promisiuni scumpe, 1:2-4 b. Progres spre ţintă, 1:5-7 c. Priorităţi sfinte, 1:8-11 II. Mărturie apostolică a. Mărturie despre adevăr, 1:12-15 b. Trăire în adevăr, 1:16-18 c. Studiu despre adevăr, 1:19-21 III. Avertizare apostolică a. Învăţătura proorocilor mincinoşi, 2:1-3 b. Exemple de prooroci mincinoşi, 2:4-9 c. Caracterul proorocilor mincinoşi, 2:10-19 d. Soarta proorocilor mincinoşi, 2:20-22 IV. Nădejdea apostolică a. Cei ce se îndoiesc de promisiuni, 3:1-7 b. Certitudinea împlinirilor profetice, 3:8-10 c. Vieţuirea în aşteptarea marilor împliniri, 3:11-18

1 IOAN Titlul: Cu toate că numele autorului nu apare nicăieri în text, numele acestei epistole este în originalul grec: ”Ioanou A\" - „Ioan A\", ceea ce o face cea dintîi epistolă dintre cele trei ale lui Ioan. Autorul: Între Evanghelia lui Ioan şi aceste trei epistole atribuite lui există o identitate de stil care nu poate fi contestată de nimeni. Apostolul Ioan a fost fiul lui Zebedei şi fratele lui Iacov, cel dintîi martir al Bisericii creştine. Ioan şi Iacov au fost împreună cu Petru în cercul „celor trei\" pe care Domnul Isus i-a luat pretutindeni cu Sine. La Cruce, Domnul Isus i-a încredinţat lui Ioan îngrijirea mamei Sale (Ioan 19:26). După înviere, înălţare şi Rusalii, Ioan a devenit unul din stîlpii spirituali ai Bisericii din Ierusalim. Data: Ioan a scris această epistolă către Bisericile din Asia Mică, amintite şi în Apocalipsa. Probabil că data scrierii a fost undeva între anii 85-95 d.Cr. Fiind mai tînăr, Ioan a supravieţuit tuturor celorlalţi apostoli şi a ajuns să fie privit ca apărător al credinţei creştine într-o vreme cînd „ereziile\" atacau crezul Bisericii creştine. Contextul scrierii: Fără nici o îndoială, studiul cărţilor Bibliei, şi al epistolelor „ioanine\" în special, trebuieşte făcut şi cu ochiul şi inima păstorului, căci pe lîngă datele statistice, istorice sau stilistice pe care le înregistrează mintea exegetului, textul biblic mai prezintă şi un mesaj personal, „către credincioşi\". Fără a nega deosebitul conţinut teologic al acestor scrieri, dorim să subliniem existenţa unui mesaj preponderent personal, adresat unei adunări particulare, (sau unui grup din adunare), care se afla într-o anumită situaţie: „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci, ei au ieşit ca să se arate că nu toţi sînt dintre ai noştri\" (1 Ioan 2:19). Pretutindeni forma de adresare este: „eu\", „voi\", „noi\" obişnuită în conversaţia celor care se cunosc, iar destinatarii epistolelor sînt numiţi „copilaşi preaiubiţi\". Autorul îi iubeşte pe cei cărora le scrie. Este profund preocupat de protejarea lor faţă de influenţele lumii şi faţă de ereziile falşilor învăţători. Doreşte creşterea lor spirituală în dragoste, credinţă şi sfinţenie. Pentru realizarea acestor deziderate, el face mereu apel la ceea ce ei sînt şi la ceea ce ei cunosc. Îi îmbărbătează, îi mustră, polemizează cu ei, şi îi învaţă. Toate aceste amănunte sînt particulare activităţii unui păstor şi se regăsesc astăzi în viaţa acelora pe care acelaşi Mare Păstor i-a chemat, învrednicindu-i să le încredinţeze o parte a turmei Sale. Fără nici o îndoială, epistolele au şi un caracter polemic. Ele nu sînt în nici un caz tratate teologice scrise în liniştea academică a vreunei biblioteci, ci mesaje fierbinţi, izvorîte din necesitatea stringentă a rezolvării problemelor care se iviseră. Dintre toate aceste probleme care apăruseră în Biserică, cea dintîi epistolă a lui Ioan se ocupă cu propaganda insidioasă a unor falşi învăţători: „Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele\" (1 Ioan3:7), „V-am scris aceste lucruri în vederea celor ce cautăsă vă rătăcească\" (1 Ioan 2:26). După unii comentatori erezia din Biserica la care se referă apostolul Ioan poate fi încadrată în erezia „Docetismului\". Numele acestui sistem derivă de la verbul grecesc „dokein\" - „a părea\", „a fi aparent\". În dogmatica lor Isus „părea\" a fi om, era uman numai „în aparenţă\", căci în El era o teofanie asemănătoare cu celelalte „arătări\" din Vechiul Testament, care se

iveau oridecîteori Dumnezeu sau îngerul Domnului se descopereau oamenilor sub formă umană. Astăzi noi cunoaştem această erezie din scrierile „patristice\" în care „părinţii bisericeşti\" au folosit chiar această primă epistolă a lui Ioan pentru a o combate. Printre ei i-am putea cita pe Ignatius, Polycarp şi Tertulian. Un studiu atent al frazeologiei lui Ioan ne va arăta însă că erezia din Biserica de pe timpul lui Ioan nu era legată aşa de mult de realitatea trupului lui Cristos, ci mai mult de relaţia dintre aspectul uman al lui „Isus\" şi aspectul divin al „Fiului\" şi al „Cristosului\". Accentul negaţiei nu se pune prea mult pe umanitatea reală a lui Isus, ci pe identitatea „Cristosului pre-existent\" cu „Omul Isus\". Acest lucru i-a condus pe majoritatea comentatorilor la concluzia că ereticii pomeniţi în epistole pot şi trebuie să fie încadraţi în gruparea „gnosticilor\". Să încercăm o scurtă prezentare a acestui sistem. „Gnosticismul\" este un termen generic care cuprinde de fapt mai multe sisteme dogmatice păgîne, dar şi evreieşti sau chiar pseudo- creştine: un fel de sincretism filozofico-religios prin care se creeau bazele unui sistem universal valabil, accesibil tuturor oamenilor, indiferent de climatul spiritual în care s-au născut. La origine, gnosticismul a fost o învăţătură păgînă care a reuşit să combine în sine elemente ale intelectualismului occidental cu fondul mistic propriu orientului. Plummer rezumă acest sistem la două coordonate fundamentale: „impuritatea materiei\" şi „supremaţia conştiinţei\". Într-adevăr preocuparea de bază a acestor „gnostici\" era tocmai eliberarea spiritului de trup, pe care-l priveau numai ca pe o „închisoare materială a spiritului\". Conceptul de „materie coruptă definitiv şi păcătoasă în structură\" a fost comun ambelor sisteme de religie, occidental şi oriental. Părerea aceasta a dat naştere unei teorii despre existenţa unei succesiuni valorice de „eoni\" sau emanaţii din Fiinţa Supremă. Aceste sfere concentrice succesive de „eoni\" se aflau la distanţe din ce în ce mai mari de „pleroma\" sau mediul existenţei de Sine a Fiinţei Supreme, valoarea lor divină scăzînd direct proporţional cu îndepărtarea de sursa de sfinţenie. La periferia tuturor, ultima din ierarhia valorică a fiinţării, s-ar fi aflat lumea materială. A. Trebuie să remarcăm faptul că polemica pe care o duce Ioan cu ei are ca obiect „întruparea\", posibilitatea ca Dumnezeul absolut în sfinţenie să se dezbrace de slavă şi să ia chip de om. Într-adevăr religia creştină susţine că Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat El însuşi şi că trupul fiecărui credincios devine un „templu sfînt\" al Duhului lui Dumnezeu. Departe de a putea accepta o mîntuire prin „trupul jertfit de Cristos\", gnosticii erau adepţii unei mîntuiri prin „iluminarea spiritului\". Această „iluminare\" se putea produce printr-o cunoaştere „esoterică\" însuşită în cadrul unor ceremonii speciale. Iniţiaţii deveneau „psuchikoi\", oameni care şi-au trezit puterile latente ale sufletului, ridicîndu-se deasupra muritorilor de rînd. Cea mai timpurie tradiţie asociază Epistolele lui Ioan cu viaţa Bisericii din Asia Mică. Subscriem şi noi acestei păreri cu atît mai mult cu cît se ştie că „gnosticismul\" se infiltrase mai ales în mişcarea creştină din acele regiuni, iar prezenţa unui „mare\" iniţiat ca Cerintius

din Efes nu putea rămîne fără un răspuns public din partea apostolului Ioan. Despre Cerintius, Irineu ne spune că el „susţinea că Isus nu ar fi fost născut dintr-o fecioară, ci ar fi fost fiul natural al Mariei şi al lui Iosif, lucru care bineînţeles că nu l-a împiedicat de fel să devină cel mai drept şi mai înţelept dintre toţi oamenii timpului său. Mai tîrziu, mult mai tîrziu, după botezul său, Cristosul a coborît asupra acestui om normal, sub forma unui porumbel, simbol al trimisului de la Supremul Stăpîn. Din acea clipă, omul Isus a început să-L propovăduiască pe Tatăl „cel necunoscut\" şi să înfăptuiască minuni. La sfîrşitul vieţii lui Isus, „divinul\" Cristos l-a părăsit şi l-a lăsat singur să fie prins, să sufere, şi să moară. Toate aceste evenimente penibile au fost trăite numai de pămîntescul Isus, în timp ce Cristosul s-a detaşat impasibil, senin şi de neatins ca orice fiinţă spirituală\". În esenţă, erezia lui Cerintius consta în această separare categorică a omului Isus de Cristosul divin (sau Duhul) emanat iniţial şi apoi reîntors neatins în „pleroma\". Un cititor atent va remarca imediat că textul epistolelor lui Ioan conţine cîteva expuneri de argumente îndreptate tocmai împotriva ereziilor lui Cerintius. Fără a-l mai numi în mod expres în text, Ioan pare a se referi la el în 1 Ioan 2:22: „Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Isus este Cristosul? Acela este Anticristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul\". Tot aşa în 1 Ioan 4:3 şi în 2 Ioan 7: „Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte că Isus Cristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Anticrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum\", „Căci în lume s-au răspîndit mulţi amăgitori, care nu mărturisesc să Isus Cristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată Anticristul!\" Ioan scrie în capitolul 5:6 că: „El, Isus Cristos, este Cel ce a venit cu apă şi cu sînge; nu numai cu apă (referire la epifania de la botez), ci cu apă şi cu sînge\" (sîngele se referă la suferinţele şi moartea Sa). Cu alte cuvinte, spre deosebire de Cerintius care susţinea că „Cristosul divin\" s-a pogorît asupra lui Isus după botez şi că L-a părăsit înainte de moarte, Ioan accentuează faptul că Isus Cristos, persoană unică şi unitară a trecut şi prin botez şi prin moarte. B. Despre latura morală a sistemului „gnostic\" găsim informaţii în scrierile lui Irineus şi Eusebius. Conform mărturiilor acestor doi autori, erezia morală a lui Cerintius a fost: „...împreunarea între bărbaţi... mult timp cunoscută sub numele de Nicolaitism\". Despre Nicolaiţi citim şi în Apocalipsa 2:6, 14, 15 unde sînt amintiţi ca unii „cu fapte şi cu o învăţătură\" pe care Dumnezeu „le urăşte\". Acestei depravări morale, Ioan îi dă răspuns în 1 Ioan 3:3, 9 şi mai ales în 1 Ioan 3:6: „Oricine are nădejdea aceasta în el, se curăţeste, după cum El este curat\", „Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte... pentru că este născut din Dumnezeu\" şi „Oricine rămîne în El, nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut\". Pentru Ioan, naşterea din Dumnezeu şi trăirea într-o practică împotriva ordinii stabilite de Dumnezeu prin creaţie sînt incompatibile şi ireconciliabile.

C. A treia caracteristică a „gnosticilor\", incluzîndu-l bineînţeles şi pe Cerintius, pare a fi fost totala lor lipsă de dragoste. Proclamîndu-se un fel de „aristocraţie\" a iluminaţilor, singurii care au ajuns să cunoască „adîncimile\", gnosticii erau stăpîniţi de un profund dispreţ faţă de ceilalţi oameni şi în primul rînd faţă de creştini. Ioan răspunde acestei învăţături astfel: „Cine zice că este în lumină, şi urăşte pe fratele său, este încă în întunerec pînă acum\" (1 Ioan 2:9). Cuvîntul „dragoste\" este folosit de atîtea ori în epistolele lui Ioan încît creştinii din toate timpurile au ajuns să-l supranumească „apostolul iubirii\". Se pare că Ioan şi-a meritat cu prisosinţă acest frumos nume. Într-unul din comentariile sale la Galateni 6:10, Ieronim ne spune ceva caracteristic despre viaţa „binecuvîntatului Ioan Evanghelistul\": „Ajuns la o vîrstă înaintată în Efes, apostolul era de obicei purtat pe braţe şi adus în mijlocul adunării, căreia îi repeta mereu unul şi acelaşi mesaj al dragostei: „Copilaşilor, iubiţi-vă unii pe alţii\". Cîteodată ei îl întrebau: „Învăţătorule, de ce ne spui mereu asta?\" Răspunsul lui era invariabil acesta: „Pentru că este porunca Domnului şi pentru că dacă o împliniţi numai pe aceasta este deajuns...” Concluzia tuturor celor spuse pînă aici este că împotriva ereziilor despre persoana lui Isus Cristos, împotriva indiferentismului moral şi împotriva aroganţei lipsite de dragoste a gnosticilor cerintieni, apostolul Ioan îşi clădeşte răspunsul pe trei stîlpi de forţă ai adevăratului creştinism: credinţa în Isus ca şi Cristos întrupat, ascultarea de poruncile Domnului şi trăirea în dragostea frăţească. Conţinutul cărţii: Ioan încearcă să-i păzească pe cei din Biserică de primejdia acestor „falşi învăţători\", care tulburau viaţa credincioşilor. El atrage atenţia asupra a trei caracteristici ale lor: originea lor diabolică, influenţa lor drăcească şi învăţătura lor falsă. Iată de ce el îi numeşte: 1. „Falşi profeţi\" (1 Ioan 4:1). Un profeţeşte un om care vorbeşte sub directa influenţă a unei puteri supranaturale. Profetul adevărat este „gura\" prin care vorbeşte Dumnezeu. Profetul mincinos este dimpotrivă „gura\" prin care se face auzit „duhul rătăcirii\". Iată de ce examinarea învăţăturii unui profet este sinonimă cu o „cercetare a duhurilor\" (1 Ioan 4:1-6). 2. „Amăgitori\" (2 Ioan 7). Prin aceasta apostolul îi indentifică cu acei care duc poporul în rătăcire, promiţîndu-le lucruri care nu există de fapt. 3. „Anticrişti\" (1 Ioan 2:18 cf.v. 22; 4:3; 2 Ioan 7). Mesajul învăţăturii lor neagă personalitatea divin-umană a Domnului Isus Cristos. Trebuia să remarcăm faptul că de fiecare dată apostolul Ioan ne spune că aceste persoane nedorite în colectivitatea Bisericii erau „mulţi\"; „mulţi falşi profeţi\", „mulţi amăgitori\" şi „mulţi anticrişti\". Acest lucru ne este confirmat şi de faptul că ei au reuşit pentru o perioadă de timp să treacă drept membrii ai Bisericii. În momentul scrierii epistolei dintîi această fracţiune „ne-creştină\" se separase de Biserică: „au ieşit din mijlocul nostru\" şi „s-au dus în lume\" (1 Ioan 2:19; 2 Ioan 7). Totuşi aceasta ruptură a reuşit să-i tulbure pe mulţi dintre membrii adunării, aşa că Ioan s-a văzut nevoit să le scrie. El îi laudă pe cei care prin rămînerea lor în Cristos „i-au biruit\" pe duşmanii adevărului (1 Ioan 4:4).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Tema principală a acestei epistole este: „Certitudinea creştină\". Verbele cele mai folosite în textul ei sînt: „ginoskein\" - a cunoaşte, a observa, a pricepe (de 15 ori), şi „eidenai\" - a fi sigur pe ceea ce şti. Cuvîntul caracteristic acestei epistole este: „parresia\" -„îndrăzneală, încredere în atitudine\". Certitudinea creştină este o realitate cu două aspecte, (a) unul obiectiv (pentru că religia creştină este o sumă de adevăruri), şi (b) unul subiectiv (pentru că fiecare creştin a fost „născut din nou\" şi are în sine „arvuna vieţii veşnice\". Epistola lui Ioan este tocmai o expunere şi o argumentare a acestor două aspecte ale certitudinii creştine. Cunoaşterea creştină este o cunoaştere absolută şi duce la o certitudine absolută. Bineînţeles că este vorba despre aspectul calitativ al cunoaşterii, nu de cel cantitativ. Creştinul este cel care cunoaşte „adevărul\" lucrurilor. El cunoaşte adevărul despre lume şi despre starea ei (1 Ioan 5:19, 2:18, 3:15), adevărul despre el însuşi, despre datoria şi destinul lui (1 Ioan 2:10, 11, 29; 3:2; 5:18), şi mai presus de toate, creştinul cunoaşte adevărul despre Dumnezeu şi despre Isus Cristos, (1 Ioan 5:20; 2:13, 14; 4:6, 7). Ca să ajungem la certitudinea creştină despre persoana şi lucrarea lui Cristos avem în primul rînd: 1. Evenimentul istoric. Domnul Isus Cristos a fost „trimis\" (1 Ioan 4:9, 10, 14). El „a venit\" (1 Ioan 5:20) şi „s-a manifestat\" său „a fost arătat\" („ephanerothe\" în 1 Ioan l:2; 3:5, 8; 4:9). Această venire a Lui a fost „în trup\" (1 Ioan 4:2; 2 Ioan 7), cu „apă şi cu sînge\" (1 Ioan 5:6). Toate aceste realităţi îl obiectivizează şi-L îmbracă în modul cel mai absolut cu experienţa naşterii, cu botezul şi cu trăirea morţii. Evenimentul în sine nu a putut trece neobservat. Cel care a venit în „trup\" a trăit printre oameni şi prin relatările lor ajungem la a doua sursă a cunoaşterii: 2. Mărturia apostolilor - „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi am pipăit cu mîinile noastre, cu privire la Cuvîntul vieţii - pentru că viaţa a fost arătată, şi noi am văzut-o, şi mărturisim despre ea, şi vă vestim viaţa veşnică, viaţă care era la Tatăl, şi care ne-a fost arătată; - deci, ce am văzut şi auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Cristos\", „Şi noi am văzut şi mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul casă fie Mîntuitorul lumii\" (1 Ioan 1:1-3; 4:14). Al treilea lucru care ne dă certitudine este: 3. „Ungerea Duhului Sfînt\". Ea funcţionează ca un al şaselea simţ prin care putem pătrunde toate lucrurile (1 Corint. 2:10) ca să ajungem la „gnosis\", la cunoaştere: „Cît despre voi, ungerea pe care aţi primit-o de la El, rămîne în voi, şi n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată, şi nu este o minciună, rămîneţi în El, după cum v-a învăţat ea\" (1 Ioan 2:20, 27 cf. 3:2; 4:13). Această cale de cunoaştere este în lăuntrul creştinului şi se întregeşte cu dovezile exterioare ale „apei şi sîngelui\" (1 Ioan 5:6, 8, 9). În demonstraţia pe care o face pentru a-i convinge pe credincioşi despre certitudinea vieţii veşnice, Ioan este cel puţin tot atît de preocupat să aducă argumente care să dovedească faptul că cei care nu cred în Fiul lui Dumnezeu nu au viaţa veşnică, oricît de „iluminaţi\" ar fi ei.

Distincţia aceasta între adevăraţii creştini pe care vrea să-i întărească şi adversarii eretici cu care se înfruntă este vizibilă în tot conţinutul epistolei. Pretutindeni întîlnim „voi\" şi „ei\": Aceste două grupări distinctive există şi astăzi. Unii, încrezuţi şi plini... de ceea ce de fapt nici nu posedă, iar ceilalţi, frecventatori din obicei ai bisericilor, care nu au siguranţa mîntuirii şi cărora li se pare chiar o obrăznicie să susţii că aşa ceva poate exista! Toţi aceştia trebuie să afle că există o siguranţă creştină, o veritabilă certitudine care nu este nici arogantă, nici înşelătoare, ci dimpotrivă luminoasă şi cu prisosinţă revelată de însuşi Dumnezeu. Pentru a confirma şi cerceta calitatea credinţei, apostolul Ioan le propune creştinilor trei teste caracteristice: 1. Testul teologic (teoretic). Prin acest test se verifică mesajul credinţei noastre. Adevărata credinţă susţine că Isus este „Fiul lui Dumnezeu\" (1 Ioan 3:23, 5:5, 10, 12, 20) şi că „Cristosul a venit în trup\" (1 Ioan 4:2, 6; 2 Ioan 7). Nici un sistem de dogme sau doctrine care neagă preexistenta eternă a lui Isus sau încarnarea lui istorică nu poate fi acceptat ca fiind creştin: „Oricine tăgăduieşte pe Fiul, n-are pe Tatăl\" (2:23). 2. Testul moral. Testul acesta trebuie să verifice dacă noi trăim în neprihănire şi în păzirea poruncilor lui Dumnezeu. În epistola lui Ioan, păcatul este arătat a fi total incompatibil cu natura lui Dumnezeu, care este din acest punct de vedere definit prin „lumină\" (1:5). Păcatul este un accident nedorit în lumea lui Dumnezeu, de aceea Ioan ne spune că Fiul lui Dumnezeu „s-a arătat ca să ia (să înlăture) păcatele; şi în El nu este păcat\" (3:5). Concluzia limpede care reiese din aceste două afirmaţii este aceea că oricine este născut „din Dumnezeu\"„nu păcătuieşte\" pentru că a pus capăt unei vieţi de păcat (1 Ioan 3:9). Orice experienţă „mistică\", presupusă a fi creştină, însoţită de imoralitate trebuie imediat abandonată: „Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevărul\" (1:6). 3. Testul social. Cel de al treilea test verifică atitudinea noastră faţă de ceilalţi. „Dumnezeu este dragoste\" postulează Ioan, aşa că toţi cei născuţi din El trebuie să moştenească această aplecare plină de afecţiune faţă de ceilalţi oameni. „Prea iubiţilor, să ne iubim unii pe ceilalţi; căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte, este născut din Dumnezeu, şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste\" (1 Ioan 4:7, 8). A nu fi în stare să treci aceste trei teste ale certitudinii despre viaţa veşnică înseamnă a nu fi de fapt copil al lui Dumnezeu: „Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevărul\" (1:6). „Cine zice: „Îl cunosc\", şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el\" (2:4).

„Cine zice că este în lumină, şi urăşte pe fratele lui, este încă în întuneric pînă acum\" (2:9). O certitudine solidă despre Cristos şi despre viaţa veşnică este singura forţă care poate anima mărturisirea creştină a Bisericii. SCHIŢA CĂRŢII Prefaţa (1:1-4) I. Mesajul apostolic şi implicaţiile lui morale (1:5 - 2:2) Împotriva: a. negării faptului că păcatul rupe părtăşia noastră cu Dumnezeu (1:6, 7) b. negării faptului că păcatul există în însăşi natura noastră (1:8, 9) c. negării faptului că păcatul se arată pe sine în purtarea noastra (1:10- 2:2) II. Prima aplicare a testelor (2:3-27) a. ascultarea sau „testul moaral\" (2:3-6) b. dragostea sau „testul social\" (2:7-11) c. o digresiune despre Biserică (2:13-14) d. o digresiune despre lume (2:15-17) e. credinţa sau „testul doctrinal\" (2:18-27) III. A doua aplicare a testelor (2:28 - 4:6) a. o detailare a testului moral = neprihănirea (2:28 - 3:10) b. o detailare a testului social = dragostea (3:11-18) c. o digresiune despre siguranţă şi despre îndoială (3:19-24) d. o detailare a testului doctrinal = credinţa (4:1-6) IV. A treia aplicare a testelor (4:7 - 5:5) a. o nouă dezvoltare a testului social = dragostea (4:7-12) b. o combinare a testelor doctrinal şi social (4:13-21) c. o combinare a celor trei teste (5:1-5) V. Cei trei martori şi siguranţa pe care ne-o dau ei (5:6-17) a. cei trei martori (5:6-12) b. siguranţa noastră ca o consecinţă (5:13-17) VI. Trei afirmaţii şi o scurtă îndrumare (5:18-21) a. „Ştim\" că neprihănirea este divină (5:18) b. „Ştim \" că lumea zace în păcat (5:19) c. „Ştim\" că Evanghelia este mîntuitoare (5:20) d. De aceea să ne păzim de tot ceea ce nu este de la Dumnezeu (5:21)

2 IOAN Cele trei epistole ale lui Ioan sînt adresate în ordine: unei Biserici, unei familii şi unei persoane. Cea de a doua epistolă este singura scriere din Biblie adresată unei mame creştine. Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele: „Ioannou B\" - „Ioan B\" spre a fi deosebită de cea dintîi epistolă a lui Ioan. Autorul: Fără nici o îndoială că „Presbiterul\" amintit la începutul epistolei este apostolul Ioan. Limbajul folosit este acela al autorului celei de a patra Evanghelii. Numai el goate folosi un fond atît de restrîns de cuvinte şi totuşi să exprime o gamă atît de variată de adevăruri. Într- adevăr, Ioan foloseşte cele mai simple cuvinte cu putinţă; vocabularul lui este acela al unui copil la vîrsta de 5-7 ani, dar conţinutul de informaţii, bogăţia de idei şi imagini sînt fascinant de bogate. Apostolul scrie despre: adevăr, lumină, dragoste, umblare, rămînere, viaţă, apă, ură şi moarte. Însemnătatea acestor cuvinte trece însă cu mult peste folosul lor obişnuit, devenind ferestre spre nişte realităţi spirituale profunde. Data: Epistola a fost scrisă probabil în preajma anului 90 d.Cr. Contextul scrierii: Este clar că cea de a doua epistolă trebuie aşezată în aceleaşi circumstanţe spirituale şi istorice ca şi prima epistolă. Este interesant să remarcăm că Duhul Sfînt ne-a lăsat un instructaj complet de comportament în condiţii de atacuri asupra Bisericii. În 1 Ioan ni s-a spus cum trebuie să se comporte adunarea ca întreg, în 2 Ioan ni s-a spus cum trebuie să se comporte fiecare familie din adunare, iar în 3 Ioan ni s-a spus cum trebuie să se comporte fiecare credincios în parte. Cei ce încearcă să spiritualizeze conţinutul acestei epistole spun că ar fi adresată unei Biserici pe care autorul o numeşte conspirativ: „aleasă Doamnă şi copiii ei\" (2 Ioan 1:1). O citire atentă a versetului 4 şi mai ales 10-13 ne va arăta însă că aceasta este o tălmăcire forţată. Ce fel de Biserică ar fi aceea în care numai „unii din copiii tăi umblă în adevăr\"? Casa acestei mame creştine căreia îi scrie apostolul era o casă creştină. Ioan nu pierde ocazia să-şi exprime bucuria pentru atmosfera în care erau crescuţi copiii acestei femei. „Umblarea\" lor era „în adevăr\", dar pericolul era şi el pe aproape. Proorocii mincinoşi dădeau tîrcoale celor ce mergeau pe calea dreaptă şi căutau să se furişeze în casele lor şi să le strecoare în suflet veninul învăţăturilor lor drăceşti. În condiţii normale, ospitalitatea este o înaltă virtute creştină, dar în contactele cu „amăgitorii\" (1 Ioan 7), ospitalitatea se poate dovedi primul pas spre dezastru. Aşa cum remarca cineva: „Minciuna este un misionar plin de rîvnă. Ea merge din casă în casă căutînd să convertească cît mai multe persoane\". Cu maturitatea care-l caracteriza, apostolul Ioan o sfătuieşte pe această mamă creştină să-şi păzească cu vigilenţă „cuibul\". Conţinutul cărţii: În cea dintîi epistolă, Ioan ne-a informat că un grup de oameni din Biserică părăsiseră adunarea şi învăţătura creştină: „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci ei au ieşit ca să se arate că nu toţi sînt dintre ai noştri\" (1 Ioan 2:19). Ieşiţi din adunare, aceşti „amăgitori\" colindau din casă în casă, infiltrîndu-se prin Biserici şi oferind creştinilor „cunoştinţe mai înalte decît Evanghelia\", propovăduită în Biserică. Apostolul Ioan o avertizează pe această mamă creştină să nu se lase tîrîtă în erezie şi să-i refuze categoric pe cei ce vor încerca să o depărteze de Domnul: „Păziţi-vă bine să nu vă pierdeţi rodul muncii voastre, ci să primiţi o răsplată

deplină. Oricine o ia înainte, şi nu rămîne în învăţătura lui Cristos, n-are pe Dumnezeu\" (2 Ioan 8-9). Dragostea de oameni este o virtute, compromisul cu ereticii este un păcat, iar părtăşia cu batjocoritorii Domnului este la fel de vinovată ca şi păcătuirea. Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Cuvîntul „adevăr\" apare de cinci ori în primele 4 versete. Întreaga epistolă este un avertisment împotriva asaltului minciunii şi împotriva imposturii celor care colindau din casă în casă ca să „buimăcească familii întregi, învăţînd pe oameni, pentru un cîştig mîrşav, lucruri pe care nu trebuie să le înveţe\" (Tit 1:11). Tema generală a epistolei este „statornicia în Evanghelia Domnului\" şi este enunţată în versetul 6: „Şi dragostea stă în vieţuirea după poruncile Lui. Aceasta este porunca în care trebuie să umblaţi, după cum aţi auzit de la început\". SCHIŢA CĂRŢII Introducere, 1-3 I. ASCULTAREA DE PORUNCA DOMNULUI a. Umblarea în adevăr, 4-5 b. Umblarea în dragoste, 6 II. VEGHERE ÎN ASCULTARE DE DOMNUL a. Avertisment împotriva falşilor învăţături 7-9 b. Avertisment împotriva falsei ospitalităţi, 10-11 Încheiere, 12-13

3 IOAN Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele: „Ioannou G\" - „Ioan G\", „gama\" fiind a treia literă din alfabetul grecesc. Autorul: Acelaşi „presbiter\" care a scris şi cea de a doua epistolă este şi autorul acesteia (2 Ioan 1; 3 Ioan 1). De data aceasta, apostolul Ioan se adresează nu Bisericii şi nici unei familii ci unui frate din Biserică. Data: A doua şi a treia epistolă a lui Ioan au fost probabil scrisori de salut care au însoţit cea dintîi epistolă spre destinatarii ei. Data scrierii lui 3 Ioan deci trebuie să fie plasată tot în preajma anului 90 d.Cr. Contextul scrierii: Cea de a treia epistolă s-a născut pe fondul aceloraşi frămîntări care tulburau viaţa Bisericii creştine din Asia spre sfîrşitul vieţii lui Ioan. Rămas ultimul ucenic al Domnului în viaţă, Ioan veghează asupra adunărilor creştine şi asupra celor care funcţionează ca lideri spirituali ai Bisericii. Conţinutul cărţii: Această a treia epistolă a lui Ioan este scurtă în conţinut, dar plină de informaţii care trebuiesc toate studiate. Epistola poate fi considerată o scrisoare de însoţire şi recomandare pentru „cărăuşii\" trimişi să răspîndească epistola scrisă de Ioan pentru apărarea credinţei în acele timpuri de atacul furibund al ereticilor „gnostici\": „Vei face bine să îngrijeşti de călătoria lor, într-un chip vrednic de Dumnezeu; căci au plecat pentru dragostea Numelui Lui, fără să primească ceva de la neamuri. Este datoria noastră dar, să primim bine pe astfel de oameni, ca să lucrăm împreună cu adevărul\" (3 Ioan 7-8). La fel de bine însă, epistola poate fi citită ca şi un studiu în comportamentul liderilor spirituali ai Bisericii. Ioan, Gaiu, Diotref şi Dimitrie sînt tot atîtea tipuri de slujitori ai Bisericii. Ioan este „presbiterul\" cu autoritate apostolică, Gaiu este lucrătorul tînăr plin de rîvnă care se avîntă dincolo de limitele puterilor sale (3 Ioan 2-3). Creşterea lui spirituală era supravegheată direct de Ioan. În Biserica în care se afla, Gaiu este prins Între exemplul rău dat de Diotref („Diotref, căruia îi place să aibă întîietatea între ei, nu vrea să ştie de noi. Ne cleveteşte cu vorbe rele, nu primeşte pe fraţi şi împiedică şi pe cei ce voiesc să-i primească, şi-i dă afară din Biserică\" - v. 9-10) şi exemplul bun dat de Dimitrie („Toţi, chiar şi Adevărul, mărturisesc bine despre Dimitrie; şi noi mărturisim despre el; şi ştii că mărturisirea noastră este adevărată\" - v.12). Sfatul pe care Ioan i-l dă lui Gaiu este să nu se lase biruit de rău şi să se ia după exemplul bun stabilit de Dimitrie: „Prea iubitule, nu urma răul, ci binele. Cine face binele este de la Dumnezeu; cine face răul n-a văzut pe Dumnezeu\" - v. 11). Cuvinte cheie şi teme caracteristice: În textul acestei epitole ne întîlnim iarăşi cu „umblarea în adevăr” (3 Ioan 4), cu „umblarea în dragoste\" (3 Ioan l, 6, 7) şi cu grija lui Ioan pentru Biserica Domnului. Intimitatea dintre apostol şi credincioşi este ilustrată cum nu se poate mai bine de exprimarea dorinţei lui Ioan de a sta de vorbă cu ei „gura\" către gură\" (2 Ioan 12; 3 Ioan 13). SCHIŢA CĂRŢII Introducere, 1 I. GAIU - LUCRAREA ÎN ADEVĂR ŞI ÎN DRAGOSTE

Un lucrător în creştere a. Credincioşie faţă de adevăr, 3-4 b. Slujire fată de fraţi, 5 c. Umblare în dragoste, 6 d. Colaborare cu fraţii, 7-8 II. DIOTREF, LUCRAREA ÎN FIREA PĂMÎNTEASCĂ Un lider firesc a. Îi place să aibă întîietatea, 9 b. Nu vrea să ştie de alţii, 9 c. Îi cleveteşte pe alţi lucrători, 10 d. Nu primeşte pe fraţi, 10 e. Crede că este„proprietarul\" Bisericii, 10 f. Dă afară pe cine vrea el, 10 g. Va trebui să fie disciplinat, 10 h. Este un pericol pentru creşterea altora, 10 III. DIMITRIE, LUCRAREA VORBITĂ DE BINE Un exemplu demn de urmat a. Sprijinit pe Cuvîntul lui Dumnezeu, 12, b. Vorbit de bine de fraţii din Biserică, 12 c. Confirmat de apostoli, 12 Încheiere, 13-14

IUDA Titlul: Cartea se numeşte în original: „Iouda\" - „Iuda\", după numele celui ce a scris-o. Autorul: Numele celui care a scris-o este dat chiar în conţinutul cărţii (v.1). Acest Iuda a fost un alt frate al Domnului Isus (Mat. 13:55; Marcu 6:3). El nu se consideră în numărul celor 12 apostoli (Iuda 17), ci se prezintă ca „frate al lui Iacov\" (Iuda 1). În mod obişnuit, în vremea aceea o persoană se identifica pe sine după numele tatălui său. Motivul pentru care Iuda a făcut excepţie de la regula aceasta a fost probabil dublu: (1) din modestie şi respect, el n-a vrut să facă aluzie la relaţia lui de familie cu Isus Cristos, şi (2) el crede că poate fi identificat foarte bine în funcţie de relaţia cu Iacov, fratele său mai mare care ajunsese între timp unul dintre liderii proeminenţi în Biserica din Ierusalim. Data: Epistola a fost scrisă probabil cîndva în perioada cuprinsă între anii 65-80 d.Cr. Erezia pe care o combate Iuda a apărut în Biserica primară destul de repede şi a fost combătută cu putere de Pavel, Ioan şi Petru. De fapt, epistola lui Iuda poate fi considerată ca o reluare a celei de a doua epistole a lui Petru. Între 2 Petru 2:1-22 şi Iuda 4-18 există o asemănare imposibil de trecut cu vederea. Probabil că Iuda a avut de confruntat aceleaşi probleme ca şi Petru şi s-a folosit de epistola şi autoritatea apostolului pentru a-şi întări şi mai mult punctul de vedere. Contextul scrierii: În timp ce Iuda se pregătea să le scrie fraţilor despre mîntuire, el se vede silit să-şi schimbe subiectul pentru a combate activitatea şi învăţătura unui grup de oameni plini de vicii, care circulau prin Biserici şi căutau „să schimbe în desfrînare harul lui Dumnezeu\" (Iuda 3-4). Nu este greu să recunoaştem în acest grup de prooroci mincinoşi pe „amăgitorii\" pe care-i prevestise Petru (2 Petru 2:1) şi pe care-i combătuse cu atîta putere Ioan (vezi 1 Ioan). Aparent aceşti învăţători mincinoşi căutau să-i convingă pe cei credincioşi că harul iertării se întinde nu numai în trecut, dar şi în prezent. Ei considerau mîntuirea ca pe un fel de paşaport spre lumea trăirii în pofte şi păcate. Ei negau dumnezeirea lui Cristos şi reduceau creştinismul la o sumă de cunoştinţe teoretice fără legătură cu viaţa de toate zilele. Conţinutul cărţii: Cine citeşte această epistolă îşi dă repede seama că Iuda scrie prin excelenţă evreilor. Mulţimea de citate şi exemple din Vechiul Testament se succed fără nici o lămurire suplimentară, indicînd faptul că Iuda presupunea că cititorii lui sînt de mult familiarizaţi cu istoria Israelului şi cu conţinutul Scripturilor. Iuda le aminteşte creştinilor felul în care s-a purtat Dumnezeu în trecut cu necredinciosul Israel, cu îngerii neascultători, cu oraşele păcătoase Sodoma şi Gomora şi cu aceeia care, asemenea lui Cain, Balaam şi Core, s-au răzvrătit împotriva Domnului (Iuda 5, 6, 7, 8-10, 11). După un scurt pasaj în care descrie imoralitatea acestor prooroci mincinoşi, Iuda încheie scurta lui epistolă printr-un avertisment fierbinte, printr-o chemare urgentă la statornicie (Iuda 12-19, 20-23) şi printr-una din cele mai frumoase benedicţii din Biblie (Iuda 24-25). SCHIŢA CĂRŢII Introducere, 1-2 I. ATACUL DUŞMANILOR a. Urgenţa apelului din epistolă, 3 b. Doctrina învăţătorilor mincinoşi