Noul Testament este cea mai importantă carte care a fost scrisă cîndva. Subiectul ei suprem este Domnul Isus Cristos. Obiectul ei suprem este salvarea fiinţelor umane. Proiectul ei suprem este domnia finală a lui Isus Cristos în împărăţia nesfîrşită ca timp şi ca spaţiu. Ce mare dreptate şi ce profundă înţelegere a avut apostolul Pavel cînd a exclamat: „Din El, prin El, şi pentru El sînt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.\" (Rom.11:36 Col. 1:15-18)
Secte şi instituţii iudaice Cînd s-a ridicat cortina pentru a lăsa să înceapă actul doi al lucrărilor lui Dumnezeu cu oamenii, decorul pregătit pentru întemeierea Noului Testament era schimbat profund. De la vremea lui Maleahi se scurseseră aproximativ 400 de ani. Ţara trecuse succesiv sub dominarea sirienilor, asirienilor, babilonienilor, egiptenilor, grecilor şi, la data cînd începe acţiunea Evangheliilor, se afla sub stăpînirea romanilor. Cei întorşi din robia Babiloniană s-au dezvoltat într-o naţiune numeroasă, cu tradiţii specifice noi. Evreii se numeau acum iudei, iar religia lor se instituţionalizase, cristalizîndu-se sub numele de „Iudaism”. Pe lângă preoţi şi leviţi au apărut noi secte şi grupări: saducheii, cărturarii, fariseii, irodianii şi ziloţii. „Sinagoga”, născută departe de Templu în robia Babilonului, s-a aşejat definitiv în viaţa religioasă devenind centrul de închinăciune şi de studiere a Legii. În Stat, sub autoritatea politică şi religioasă a Romei, a luat fiinţă un corp de autoritate iudaic numit „Sinedriu\". Dacă ar fi să sintetizăm Iudaismul în numai două cuvinte acestea ar fi: „ataşamentul\" faţă de Lege şi „aşteptarea\" mesianică. Nu toţi iudeii aveau însă aceste două trăsături în aceiaşi măsură. Pentru a înţelege climatul în care a venit Domnul Isus este bine să descriem fiecare dintre noile aşezăminte şi grupări religioase din Israel. 1. SINAGOGA. Deşi a apărut în timpul robiei babiloniene, numele ei nu apare nicăieri în cărţile Vechiului Testament. Nici măcar ultimul dintre profeţi nu o pomeneşte. Cum trecem însă în Noul Testament, sinagoga este întîlnită pretutindeni. Aşezămintele ei sînt comune în fiecare localitate din Israel, dar le întîlnim şi dincolo de graniţe, în comunităţile evreieşti stabilite în „diaspora\". Ideea de bază a existenţei Sinagogii era „studiul şi educaţia religioasă în textul Scripturii\" (Matei 4:23; 9:35; Luca 4:15, 44; Fapte 13:5, 15; 14:10; 23:19). Interesant este faptul că forma de autoritate exercitată în Sinagogă era congregaţională. Nu preotul, ci adunarea avea ultimul cuvînt în hotărîrile luate. Cînd erau prezenţi, preoţi se bucurau de cinste, dar nu şi de privilegii speciale. Funcţia lor era privită ca fiind legată mai mult de Templu, acolo unde slujirea lor era ereditară. Conducătorii sinagogii nu-şi puteau transmite autoritatea urmaşilor lor, funcţiile erau hotărîte prin alegerea şi votul adunării. Numele celor care conduceau era de „fruntaşi\" (Marcu 5:22; Fapte 13:15). Pe lîngă aceştia funcţionau „diaconi\" care se ocupau cu lucrările materiale. Unul dintre ei se numea „cazan\" şi slujba lui era să urmărească citirea corectă a textelor. Erau apoi alţii care se ocupau cu îngrijirea sulurilor sfinte, cu sunarea din trîmbiţă pentru a anunţa intrarea în Sabat, cu aprinderea candelelor, cu curăţenia şi cu aplicarea pedepselor corporale. Aceşti lucrători ai Sinagogii mai sînt numiţi în Biblie şi: „îngrijitori\" (Luca 4:20) sau „flăcăii\" (Fapte 5:6). Oricîte defecte au avut şi oricît de nevrednici au fost cei ce le-au condus, Sinagogile au avut o contribuţie foarte pozitivă la păstrarea credinţei în popor. Faptul că acolo se citea cu regularitate Legea şi se explica poporului voia lui Dumnezeu, le-a transformat în făclii spirituale care luminau în noaptea de întunerec spiritual din jur. 2. CĂRTURARII. Deşi apar ca unele dintre cele mai neatractive personaje ale Evangheliilor, cărturarii au îndeplinit una dintre cele mai importante slujbe spirituale din Israel. Datoria lor era să multiplice prin copiere exemplarele scrierilor sfinte. Cu timpul ei au ajuns să cunoască extraordinar de bine „litera\" Scripturii şi treceau în popor drept o clasă chemată să informeze şi să corecteze în probleme de învăţături Biblice. Luca îi numeşte: „învăţători ai Legii\" (Luca 7:30). Orgoliul lor scolastic i-a pus repede în conflict cu Domnul Isus, care deşi nu studiase în nici una din şcolile lor, îşi permitea să interpreteze Scriptura în faţa poporului într-un fel nou şi nemaiîntîlnit în „tradiţie\". Popularitatea „învăţătorului\" din Nazaret era veşnic o pricină de
invidie pentru clasa cărturarilor (Matei 7:28-29). 3. SADUCHEII. Potrivit tradiţiei, numele acestei grupări se trage de la preotul Ţadoc, care a funcţionat ca Mare Preot pe vremea lui David şi Solomon (2 Cron. 31:10; Ezec. 40:46; 44:15; 48:11). În vremea Domnului Isus, numele de „saducheu\" acoperea întreaga clasă a preoţimii lui Israel. Ei au deţinut puterea politică şi a fost grupul care a condus viaţa civilă din Iudaism în timpul dinastiei irodiene. Ca specific religios, saducheii aderau cu stricteţe la interpretarea literală a Legii, dar nu credeau în existenţa îngerilor şi spiritelor (Fapte 23:8). Pare curios, dar această fracţiune religioasă din poporul evreu nu credea nici în nemurirea sufletului, nici în existenţa de după moarte. Ei simbolizează în grup, decadenţa celor chemaţi să călăuzească spiritual poporul. Opoziţia lor faţă de Domnul Isus a fost fioroasă. Ana şi Caiafa şi-au dat mîna în noapte ca să- L răstignească, iar după înălţarea la cer, preoţimea a continuat să stăruiască în necredinţă şi au dezlănţuit o cruntă persecuţie împotriva Bisericii: „Însă marele preot şi toţi cei ce erau cu el, adică partida Saducheilor, s-au sculat plini de pizmă, au pus mîinile pe apostoli, şi i-au aruncat în temniţa de obşte\" (Fapte 5:17-18). Necredinţa lor în veşnicie i-a făcut să fie „oportuniştii\" vremii. Compromisurile lor cu stăpînirea romană i-au ajutat să-şi menţină poziţiile şi puterea. Urîţi în taină de popor, ei au dispărut de îndată ce, după distrugerea Ierusalimului, a încetat şi suportul lor din partea autorităţilor imperiale. Printr-o providenţială potrivire, preoţia ca grup a încetat în Israel tocmai în ceasul în care „Marele Preot\" - Isus Cristos şi-a început misiunea în slavă (evrei 4:14-16). Spre fericirea lor, nu toţi preoţii au stăruit în greşelile saducheilor. În cartea Faptele Apostolilor citim următoarele: „Cuvîntul lui Dumnezeu se răspîndea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulţea mult în Ierusalim, şi o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă\" (Fapte 6:7). 4. FARISEII. Aceasta a fost cea mai mare şi mai influeuntă grupare din vremea Noului Testament. Numele lor este derivat de la verbul „paraş\" „a separa\". Dorinţa cea mai mare a fariseilor era să trăiască separaţi de rău. Ei trăiau o existenţa plină de restricţii şi se abţineau de la contactul cu lumea şi cu persoanele sau lucrurile „necurate\". De dimineaţa şi pînă seara, fariseii treceau prin nenumărate ceremonii de curăţire. Ritualul spălării fusese ridicat de ei la acelaşi nivel cu practicarea rugăciunii. A fi fariseu însemna a avea un anumit punct de vedere asupra vieţii. Un iudeu putea fi cărturar şi fariseu în acelaşi timp, deoarece a fi cărturar însemna a avea o anumită meserie, în timp ce a fi fariseu însemna a adera la un anumit punct de vedere. Deşi cărturarii şi fariseii sînt pomeniţi aproape întotdeauna împreună, nu toţi cărturarii au fost farisei. Acelaşi lucru se poate spune şi despre farisei şi preoţi. Puteai să fii preot şi să fi fariseu, dar realitatea a fost că prea puţini preoţi au avut spiritul fariseilor, majoritatea dintre ei au aderat la partida saducheilor. Spre deosebire de saduchei, fariseii aderau la o interpretare foarte alegorică a Legii. Dincolo de textul scris, ei au adăugat o sumedenie de reguli şi rînduieli care au format în timp „tradiţia\" religioasă a lui Israel. Esenţa învăţăturii fariseilor a fost o îmbinare paradoxală între îngustimea ascetică a celor care voiau să ţină cu credincioşie Legea şi monumentala mîndrie orgolioasă a firii pămînteşti. Singura cale pentru împăcarea acestor două extreme a fost făţărnicia\" (Matei 15:1, 7; 16:1-3; Matei 23:13-36). Fariseii ţineau morţiş la respectarea „formelor\" care le ascundeau trista realitate a goliciunii spirituale interioare. Dintre toate grupările religioase, fariseii au fost cei mai aprigi duşmani ai Mîntuitorului. În rîvna lor nebună, ei îl pîndeau la fiecare pas să-l prindă călcînd prevederile Legii. Domnul Isus i-a înfruntat de multe ori în public scoţîndu-le la iveală superficialitatea, făţărnicia şi lipsa
de înţelegere spirituală a Scripturilor. După înălţarea Domnului Isus la cer, un alt fariseu, crescut „în cea mai îngustă partidă\" a acestui ordin, a persecutat furibund Biserica. Dumnezeu a avut însă har şi pentru duşmanii Lui. Pe drumul Damascului, Saul din Tars a fost trîntit în praful pămîntului şi a fost mîntuit printr-o totală prăbuşire lăuntrică (Fapte 7:58; 8:1; 9:1-6; 26:4-11; Filip. 3:4-6). 5. IRODIANII. Această gardă numită după numele dregătorului Irod era un fel de poliţie neoficială a Templului. Sub ochiul îngăduitor al stăpînirii romane, irodienii patrulau prin curţile Templului şi prin oraş căutînd să impună norodului hotărîrile dregătorului. Romanii nu aveau acces în Templu şi nici nu erau prea interesaţi în disputele religioase interne ale iudeilor, aşa că ei au îngăduit existenţa acestei forţe poliţieneşti independente (Mat. 22:16; Marcu 3:6). 6. ZILOŢII. Membrii acestei grupări erau naţionaliştii fundamentalişti şi fanatici ai vremii. Activînd ca o mişcare de guerilă sau ca o ceată de haiduci, aceşti evrei erau gata să-şi dea viaţa pentru eliberarea Israelului de sub stăpînirea romană. Virtutea lor supremă era „răscoala\" şi uciderea unui număr cît mai mare de romani. Modelul lor suprem de inspiraţie era Iuda Macabeul, sub care se răsculaseră evreii cu cîteva sute de ani înainte şi, în ciudă forţei militare nesemnificative, reuşiseră să scuture jugul asupririi străine. În cartea Faptele Apostolilor aflăm că mulţi alţi patrioţi evrei au încercat să repete isprava Macabeilor şi că răscoalele lor erau privite cu simpatie şi nădejde de tot poporul (Fapte 5:35-39). Domnul Isus şi-a ales din această partidă pe unul dintre cei doisprezece ucenici ai Săi: Simon Zilotul (Luca 6:15). 7. SINEDRIUL. În timpul Domnului Isus, sinedriul era tribunalul suprem şi forul care reglementa şi conducea treburile civile şi religioase ale naţiunii (Mat. 26:59; Marcu 14:55; l5:1; Fapte 4:15; 5:21; 22:30; 24:20). Pe lîngă Sinedriul Central funcţionau a serie întreagă de sinedrii locale (Mat. 5:22). Deşi membrii Sinedriului pretindeau că se trag din astfel de organizaţii fondate încă de pe timpul lui Moise, este greu să trasăm istoria acestui organism mai devreme de revenirea din robia babiloniană. Sinedriul a luat fiinţă numai după acel eveniment şi numai din cauză că poporul nu a mai avut un împărat sau o preoţie care să asigure unitatea şi identitatea neamului. Sinedriul este sinonim cu ceea ce înţelegem astăzi prin „sinod” sau „senat\". În Faptele Apostolilor 5:21 acestui organism al puterii i se spune: „Sobor\". Ca organizare, sinedriul era constituit dintr-un număr de 71 de persoane. Mişna şi Gemara, două culegeri de tradiţii iudaice, ne spun că în acest total intrau: (1) marele preot, (2) douăzeci şi patru de „căpetenii preoţeşti\", care reprezentau cele 24 de cete ale preoţimii (1 Cron. 24:4, 6), (3) douăzeci şi patru de „bătrîni\", ca reprezentanţi ai populaţiei civile (aceştia mai erau numiţi şi „bătrînii norodului\" -Mat. 21:23; Fapte 4:8), (4) douăzeci şi doi de „cărturari\", experţi cunoscători ai prevederilor civile şi religioase ale Legii. Ori de cîte ori se aminteşte despre Sinedriu se presupune adunarea la un loc a tuturor acestor reprezentanţi ai diferitelor fracţiuni din Israel. Domnul Isus se referă la Sinedriu atunci cînd îi anunţă pe ucenici că: „El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrînilor, din partea preoţilor celor mai de seamă şi din partea cărturarilor; că are să fie omorît şi că a treia zi are să învieze\" (Mat. 16:21). Se prea poate ca Domnul Isus să fii avut în vedere structura Sinedriului, cu un preşedinte şi 70 de membrii, atunci cînd Şi-a ales 70 de ucenici pe care i-a trimis înaintea Lui prin satele lui Israel (Luca 10:1). S-ar putea ca, în chip simbolic, această activitate să fi anunţat trecerea autorităţii naţionale în mîinile Lui şi ale reprezentanţilor Săi.
Caracterul Evangheliilor Dincolo de aparenta lor deosebire în tratarea sau aranjarea detaliilor, cele patru Evanghelii se bucură de o extraordinară unitate. Din această cauză, nu puţini au fost aceia care au încercat să combine conţinutul celor patru biografii ale Domnului Isus într-un fel de „Armonie a Evangheliilor\", mai scurtă ca lungime şi cu evenimentele vieţii Domnului Isus aranjate într-o cronologie definitivă. În ciuda strădaniilor, acea „unică\" biografie s-a încăpăţînat să nu apară. Singurul lucru realizat a fost acela de a arăta că cele patru Evanghelii sînt autentice prin felul în care se verifică una pe alta. De fapt, nu este bine şi nu este nici înţelept să căutăm să „unificăm\" Evangheliile. Ele nu ne- au fost date cu scopul acesta. A încerca să le combini într-o scriere unică, înseamnă a fi de acord să laşi afară tocmai acele deosebiri care le dau identitatea specifică. Cu siguranţă că Duhul Sfînt nu le-a inspirat pentru ca ele să fie apoi „editate\" de noi. Ceea ce au scris Evangheliştii nu trebuie alterat în nici un chip. Matei, Marcu, Luca şi Ioan, am putea spune noi, au fost un soi de scriitori „impresionişti\". Relatările lor nu sînt nici cronici istorice şi nici jurnale zilnice ale Domnului Isus. Ele sînt un fel de portrete pictate cu creionul. Intenţia celor care le-au scris nu a fost aceea de a ne lăsa fişe cu date cronologice, ci aceea de a face o descriere a vieţii Aceluia care a venit din cer ca să mîntuiască pămîntul. A încerca să persişti în lucrarea de armonizare a Evangheliilor înseamnă a-ţi risipi zadarnic ani preţioşi de studiu. Despre un astfel de „perseverent\" încăpăţînat din Anglia se spune că ar fi primit următoarea replică din partea unui comentator caustic: „El este cu adevărat un „soi rar de slujitor al Bisericii\", care îşi cheltuieşte timpul şi puterea pentru a împăca patru oameni care nu s-au certat niciodată\". Totuşi, de ce găsim în Noul Testament patru Evanghelii? 1. Noi credem că Dumnezeu ne-a dat nu una, ci patru Evanghelii, pentru a ne stîrni interesul şi curiozitatea. În acest context este bine să ne amintim că Noul Testament este singura carte din lume în care doctrinele sînt prezentate sub forma unei înşiruiri de „scrisori\". Epistolele, departe de a fi expuneri formale şi academice, sînt scrieri pline de viaţă, de intrigă şi de evenimente care sînt parcă acolo tocmai pentru a ne capta interesul şi pentru a ne face să pătrundem şi să reţinem mai uşor „tainele\" vieţii creştine. În mod asemănător, faptele vieţii Domnului Isus, pe care se întemeiază întreaga credinţă creştină, sînt aduse înaintea ochilor noştri, nu prin enumerări plictisitoare, ci prin patru expuneri vii, puţin diferite una de alta, dar toate înfăţişînd aspecte fascinante din existenţa uimitoare a Fiului lui Dumnezeu. Pe lîngă aceasta, este mai bine că sînt patru Evanghelii, nu numai una singură şi pentru inima îndrăgostită de cer. Ea poate astfel să-L vadă mai bine în toată frumuseţea Lui pe Acela care s- a coborît din slavă pentru a ne duce pe toţi acolo. Pe biroul unui prieten care îşi iubeşte foarte mult soţia, chiar în faţa ochilor lui, se găseşte un suport de fotografii în care sînt montate, nu una, ci patru fotografii ale ei. L-am întrebat de ce le-a aşezat toate în acelaşi loc. Mi-a răspuns simplu că nu a putut să se oprească la una singură dintre ele. În mod singular, fiecare dintre ele redă ceva caracteristic din figura celei iubite. Există zile cînd una dintre poze îi mîngîie mai mult inima. Alteori, o alta îi este mai dragă. Deşi mintea a încercat să facă o selecţie, inima nu a fost mulţumită decît atunci cînd toate patru au fost păstrate împreună. Oare inima noastră nu se află în aceiaşi postură? Ne-am mai putea lipsi astăzi de vreuna dintre cele patru Evanghelii. Şi dacă am vrea să le micşorăm numărul, pe care am fi gata s-o lăsăm
la o parte? Dumnezeu a ştiut că avem nevoie de fiecare dintre ele. 2. Există apoi o paralelă fascinantă între specificul celor patru Evanghelii şi chipul celor patru „făpturi vii\" arătate în viziunea din începutul cărţii profetului Ezechiel. Cele patru „făpturi vii\" sau „heruvimi\" sînt descrise de Ezechiel astfel: „Cît despre chipul feţelor lor era aşa: înainte, toate aveau o faţă de om; la dreapta lor, toate patru aveau cîte o faţă de leu, la stînga lor, toate aveau cîte o faţă de bou, iar înapoi, toate patru aveau cîte o faţă de vultur\" (Ezechiel 1:10). Leul simbolizează puterea supremă, domnia; omul, inteligenţa cea mai înaltă; boul, slujirea cea mai umilă; vulturul stă pentru plutire maiestoasă pe cer, pentru taină şi pentru divinitate. În Matei ne întîlnim cu Mesia - împăratul („leul\") În Marcu dăm de Robul Domnului venit să slujească („boul\") În Luca îl vedem pe Fiul Omului („omul\") În Ioan ne ridicăm privirea la Fiul lui Dumnezeu („vulturul\") Avem nevoie de toate aceste patru imagini pentru a întregi adevărul. Ca Suveran, Domnul Isus a venit să domnească. Ca Rob al Domnului, El a venit să slujească şi să sufere. Ca Fiu al Omului, El a venit să fie părtaş şi să se identifice cu noi. Ca Fiu al lui Dumnezeu, El a venit ca să ni-L arate pe Tatăl şi ca să ne răscumpere întorcîndu-ne acasă. Cît de minunată este această întrepătrundere de caractere - suveranitate şi smerenie; umanitate şi dumnezeire! 3. Cifra „4\" este importantă şi ca semnificaţie. În limba originală în care au fost scrise cărţile Bibliei, literele aveau şi semnificaţia cifrelor. Din această cauză există o corespondenţă numerică a cuvintelor. De exemplu, cifra „3\" şi cifra „7\" sînt reprezentative pentru persoana dumnezeirii şi pentru noţiunea de perfecţiune. Cifra „4\" este în mod special reprezentativă pentru om ca şi creatură terestră, iar 6 îl reprezintă pe om ca păcătos. Punînd aceste lucruri împreună, înţelegem cum cifra de „666\" din cartea Apocalipsei este simbolică pentru „omul păcatului care se dă drept Dumnezeu\", Anticristul. Domnul Isus are ca şi corespondent numeric valoarea „111\" şi El se va înfrunta cu „666\" pentru a reface perfecţiunea creaţiei Dumnezeieşti: „777\". Revenind la cifra „4\" ca simbol al omului aşezat în circumstanţele terestre este suficient să spunem că aproape toate sectoarele noastre de existenţă sînt condiţionate de ea: a. Orientarea noastră geografică este reglementată de existenţa celor 4 puncte cardinale: Est, Vest, Nord şi Sud. b. Orientarea noastră în lumea înconjurătoare este reglementată de cele 4 dimensiuni: lungime, lăţime, adîncime şi înălţime. c. Există 4 anotimpuri terestre: primăvara, vara, toamna şi iarna; şi tot patru părţi în care este împărţită ziua terestră: dimineata, după-amiaza, seara şi noaptea. d. Cei din vechime şi-au dat seama că trăim într-o lume compusă din patru „elemente\" materiale fundamentale: pămîntul, aerul, focul şi apa.
e. Tot în număr de patru sînt şi membrii familiei umane: tatăl, mama, fiul şi fiica. f. Şi tot patru la număr sînt şi fazele lunii care reglementează procesiunea calendaristică a lunilor anului. g. Încă de la începuturile omenirii, relatate de cartea Genezei, ni se spune că organizarea societăţii umane ca grup se face după factorul numeric 4: \"Iată spiţa neamului fiilor lui Noe:... Aceştia sînt fiii lui… după familiale lor, după limbile lor, după ţările lor, după neamurile lor\" (Gen. 10:5, 20, 31) Aceiaşi împărţire după factorul numeric „4\" o găsim menţionată de şapte ori în cartea Apocalipsei (Apocalipsa 5:9; 7:9; 10:11; 11:9; 13:7; 14:6; 17:15). Şi în Geneza şi în Apocalipsa, ordinea sau numirea categoriilor este uneori diferită, totuşi, întotdeauna numărul lor rămîne invariabil 4! Numărul „4\" aşezat alături de Evanghelii ne trimite cu gîndul la soluţia pe care Dumnezeu o oferă pentru rezolvarea problemei omului. 4. Cele patru Evanghelii îmbrăţişează într-un mod semnificativ şi întreaga umanitate în toate compartimentările ei rasiale şi culturale. Matei, aşa cum vom mai avea ocazia să vedem, îşi scrie Evanghelia în mod special pentru evrei. Marcu, însoţitor de călătorie al lui Petru, îşi scrie Evanghelia avîndu-i în obiectiv pe cei care raţionau potrivit cu structura romană. Luca, medicul personal şi însoţitorul lui Pavel, îşi adaptează relatarea la gîndirea greacă. Ioan, a cărui scriere ocupă o poziţie unică datorită faptului că el depăşeşte poziţia istoricului trecînd la aceea a celui care explică semnificaţiile profunde ale evenimentelor vieţii lui Cristos, îşi scrie Evanghelia mult timp după ce celelalte trei erau în circulaţie şi se adresează prin excelenţă Bisericii. Scopul lui Ioan este să dea un răspuns ereziilor apărute în Biserică şi să-L prezinte pe Cristos în toată „maiestoasa Lui dumnezeire\". Fără a face deosebiri rasiale, Ioan oferă întregii omeniri „harul şi adevărul\" venite prin „Cuvîntul care S-a făcut trup\". Încă de mult s-a făcut observaţia că cele trei popoare din vechime - iudeii, Romanii şi Grecii -reprezintă, mai bine ca oricare altele, trei tipuri umane care persistă să convieţuiască în întreaga istorie a omenirii. Ele simbolizează religiozitatea, cultura şi administraţia (în mod special administraţia legală şi comercială). Primele trei Evenghelii au vorbit deci specific atunci şi continuă să vorbească şi astăzi, în timp ce cea de a patra le încununează mesajul oferindu-L întregii lumi pe Cel ce s-a făcut Cuvînt, ca o comunicare dumnezeiască dată omenirii. Este evident că scrierea lui Matei trebuie să fie cea dintîi dintre toate cele patru şi trebuie aşezată chiar la început, întrucît Evanghelia lui „leagă\" conţinutul celor două Testamente. La fel de clar este şi că Ioan trebuie aşezat la urmă. Clarificările şi completările aduse de el, la o dată cînd ceilalţi Evanghelişti lăsaseră deja de mult pana din mînă şi cînd istoricitatea lui
Cristos fusese suficient de bine înscrisă în cronici, trebuiesc citite ca o lărgire a orizontului dincolo de marginile lumii noastre înspre realităţile şi chemările lumii divine. Este minunat ca Matei, Evanghelia împăratului, să se termine cu învierea, dată ca o supremă dovadă şi încoronare a caracterului mesianic al Domnului Isus. Este minunat ca Marcu, Evanghelia Robului smerit să se încheie cu „înălţarea Celui smerit\" spre locul de domnie în slavă. Este minunat ca Luca, Evanghelia omului desăvîrşit în faptă şi caracter să se termine cu promisiunea multiplicării acestei vieţii în rîndul mulţimilor de urmaşi. Este cu desăvîrşire minunat ca Ioan, Evanghelia desăvârşitului Fiu al lui Dumnezeu să se încheie anunţînd tuturor că Domnul Isus va reveni ca să-şi desăvârşească lucrarea începută. În numărul lor de patru, în specificul lor şi în paralelele care le aseamănă şi le contrastează, Evangheliile alcătuiesc o capodoperă de diversitate în unitate. Mesajul lor către lumea noastră este complet şi inconfundabil. La ceea ce s-a scris nu mai este nevoie să se adauge nimic, şi din cele scrise nimic nu trebuie scos afară. În faţa acestei desăvârşiri, mintea noastră se pleacă cu adoraţie şi cu uimire, asemeni celui care, însetat fiind, a găsit apa proaspătă de izvor şi o soarbe cu extatică încîntare.
MATEI Titlul: În originalul grec, Evanghelia poartă titlul: „Kata Mataion\" - „după Matei\". Autorul: Experienţa convertirii lui Matei ne este dată de el însuşi (Mat. 9:9-17). Numele lui cel vechi, „Levi, fiul lui Alfeu\" (Marcu 2:14), este înlocuit cu „Matei\" care tălmăcit înseamnă „darul lui Dumnezeu\". Probabil că această poreclă i-a fost dată ca o amintire a harului pe care i l-a făcut Domnul Isus atunci cînd l-a chemat la Sine. Aduceţi-vă aminte că Matei şi-a deschis inima şi casa ca să-L găzduiască pe Domnul Isus. Nu numai atît, dar, aşa cum a remarcat un comentator, Matei şi-a luat cu sine şi pana atunci cînd a părăsit vama ca să-L urmeze pe Domnul. Mîinile lui care serviseră altădată înrobirea şi jaful, s-au dat în întregime lui Isus. Conţinutul cărţii: Nici una dintre cele 4 Evanghelii nu este o biografie în sensul modern al cuvîntului. De fapt, apostolul Ioan îşi exprimă îndoiala că o astfel de biografie ar fi posibil de întocmit vreodată: „Mai sînt multe alte lucruri, pe care le-a făcut Isus, care, dacă s-ar fi scris cu deamăruntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar fi putut încăpea cărţile care s-ar fi scris\" (Ioan 21:25). Matei îl prezintă pe Domnul Isus drept împăratul mesianic promis de Dumnezeu Israelului (Mat. 1:23; 2:2, 6; 3:17; 4:15-17; 21:5, 9; 22:44, 45; 26:64; 27:11, 27-37). Fiind obişnuit să ţină evidenţe sistematice, fostul vameş ne dă o cronică foarte ordonată a vieţii şi misiunii împărăteşti a Domnului Isus. Despre venirea împărăţiei a vorbit Ioan Botezătorul (Matei 3:1- 2). Acelaşi mesaj l-a avut şi Domnul Isus în debutul misiunii Sale publice (Matei 4:23). Aceiaşi proclamaţie au fost trimişi să o facă şi cei 12 apostoli ai Domnului (Matei 10:1-7). Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Numirea „Împărăţia cerurilor\" apare de 28 de ori în textul Evangheliei lui Matei şi niciodată în celelalte scrieri ale Noului Testament. Evanghelistul foloseşte 130 de citate din cărţile Vechiului Testament pentru a le dovedi evreilor că Isus Cristos este Mesia. Expresia: „ca să se împlinească ceea ce fusese vestit prin prooroci\" este folosită de 9 ori de Matei şi nici ea nu mai apare în textul vreuneia dintre celelalte Evanghelii. Evanghelia lui Matei este singura în care este menţionat cuvîntul: „Biserică\" (16:18; 18:17). Termenul grecesc folosit - eclesia - înseamnă „adunarea celor chemaţi afară cu un scop\", „mulţimea celor puşi de o parte\". În Vechiul Testament, Israel fusese „poporul ales al lui Dumnezeu\". Situaţia aceasta începuse odată cu chemarea lui Avraam şi cu punerea lui deoparte (Gen 12:1; Deut. 7:6-8). De fapt, Ştefan numeşte naţiunea lui Israel chiar cu termenul de „Biserică\" atunci cînd spune: „El este acela care, în adunarea Israeliţilor din pustie...\" (Fapte 7:38). Evreii fuseseră poporul „pus deoparte de Dumnezeu\", în Noul Testament, Biserica nu mai este compusă numai din evrei. În această adunare nu se mai fac distincţii rasiale (Galat. 3:28). Din ea pot face parte şi evreii şi cei dintre neamuri. Chiar şi Matei, care scrie în mod special evreilor, are în Evanghelia lui elemente „universaliste\" care îi includ şi pe cei dintre neamuri. Iată numai cîteva exemple: Magi din răsărit vin să se închine pruncului Isus (Matei 2:1-12), Domnul face minuni pentru cei dintre neamuri şi chiar îi laudă pentru credinţa lor (Matei 8:5-13; 15:21-28), împărăteasa din Şeba este lăudată pentru osteneala pe care a depus-o ca să vină să audă înţelepciunea dumnezeiască aşezată în Solomon (Matei 12:42). În ceasul hotărîtor al misiunii Sale, Domnul Isus se întoarce la o profeţie făcută despre neamuri (Matei 12:14-21), chiar şi în pildele pe care le dă, Isus arată că binecuvîntările refuzate de Israel vor fi împărţite neamurilor (Matei 22:8-10; 21:40-46),
predica rostită pe Muntele Măslinilor promite că mesajul Evangheliei „va fi propovăduit în toată lumea, ca să slujească drept mărturie tuturor neamurilor\" (Matei 24:14), iar împuternicirea dată ucenicilor după înviere este de a se duce să facă ucenici \"din toate neamurile\" (Matei 28:19-20). CUPRINSUL CĂRŢII I. APARIŢIA ÎMPĂRATULUI 1-10 A. Persoana Sa (cap. 1-4) B. Principiile Sale (cap. 5 - 7) C. Puterea Sa (cap. 8-10) (Notă: Anunţul caracteristic acestei perioade este: „Împărăţia cerurilor este aproape\" (3:2; 4:17; 10:7) II. RĂSCOALĂ ÎMPOTRIVA LUI 11-13 A. Mesajul Său este respins (11:1-9) B. Lucrarea Lui este negată (11:20-30) C. Principiile Lui sînt respinse (12:1-21) D. Persoana Lui este atacată (12:22-50) E. Urmarea: Împărăţia devine o „taină\" refuzată acelei generaţii (pildele Împărăţiei din cap. 13) III. RETRAGEREA ÎMPĂRATULUI 14 - 20 (Domnul părăseşte mulţimile pentru a petrece timpul împreună cu grupul restrîns al ucenicilor) A. Înainte de mărturisirea lui Petru (14:1 -16:12) B. Mărturisirea lui Petru (16:13-28) (Cea dintîi anunţare a Crucii -16:21) C. După mărturisirea lui Petru (17:1 - 20:34) (A doua anunţare a Crucii -17:22) (A treia anunţare a Crucii - 20:17-19) IV. LEPĂDAREA ÎMPĂRATULUI 21-27 („De aceea vă spun că împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi...” 21:43) A. Prezentarea Lui însuşi ca Împărat (21:1-16) B. Înfruntarea cu conducătorii (21:17 - 23:39) C. Mesajul Său profetic (24 - 25) D. Suferinţele şi moartea Sa (26 - 27) V. ÎNVIEREA ÎMPĂRATULUI 28
MARCU Titlul: În originalul grec, cartea poartă titlul: „Kata Markon\" - „după Marcu\". Autorul: Să trecem în revistă mai întîi ceea ce ştim despre acest personaj: a. Mama lui s-a numit Maria (Miriam - în ebraică), dar el însuşi a purtat un nume evreiesc „Ioan\" şi unul roman „Marcus\", ceea ce ne poate arăta sau că a avut un tată roman sau că tatăl său îşi cîştigase (sau cumpărase, vezi Fapte 22:28) cetăţenia romană. b. Familia lui s-a bucurat de o oarecare prosperitate materială, subliniată de altfel şi de prosperitatea unchiului său Barnaba (Fapte 4:37). c. În casa lor s-au întîlnit adeseori ucenicii Domnului Isus după înălţarea învăţătorului lor la cer. De fapt, Ioan Marcu a fost prins fără voia lui în lanţul evenimentelor şi se pare că era cît pe ce să o păţească pentru amestecarea lui în anturajul care-l însoţea adesea pe „Rabinul din Nazaret\". Cu siguranţă că el este acela despre care se vorbeşte în Marcu 14:51-52. „După El mergea un tînăr, care n-avea pe el decît o învelitoare de pînză de in. Au pus mîna pe el; dar el şi-a lăsat învelitoarea, şi a fugit în pielea goală\". Numai Ioan Marcu putea cunoaşte şi scrie asemenea detalii despre propria lui păţanie! d. Despre Marcu mai aflăm şi că a fost „fiul lui Petru\": „Biserica aleasă cu voi, care este în Babilon, vă trimete sănătate. Tot aşa şi Marcu, fiul meu\" (1 Petru 5:13). Această exprimare plină de afecţiune ne arată două lucruri: că Petru l-a „născut\" pe Marcu în credinţa creştină şi că dealungul întregii sale vieţi, Marcu a continuat să fie un fiu al lui Petru. Există evidenţe clare că între cei doi au fost legături comune de slujire. Papias, unul din presbiterii Bisericii din secolul întîi, scrie că Ioan apostolul a spus următoarele: „Marcu, fiind traducătorul lui Petru, a notat totul cu fidelitate, nu într-o ordine cronologică a evenimentelor, căci el n-a umblat cu Domnul, ci doar l-a auzit pe Petru povestind\". Se pare că Petru, pescar lipsit de o educaţie aleasă, a continuat să vorbească cu predilecţie limba aramaică şi că de cîte ori a trebuit să vorbească în afara iudeii l-a folosit pe Ioan Marcu în slujba de interpret. Ani de-a rîndul deci, Ioan Marcu a fost „gura\" prin care Petru a vorbit neamurilor. Probabil că după moartea marelui apostol, oamenii l-au îndemnat pe Ioan Marcu să continue să le povestească ceea ce spusese Petru. Spre bătrîneţe, Marcu însuşi a aşternut pe hîrtie viaţa Domnului Isus aşa cum o ştia de la Petru şi această scriere a lui a devenit cea de a doua Evanghelie aşezată în Noul Testament. Cine o va citi ştiind toate acestea, va recunoaşte uşor pasajele în care este evidentă contribuţia lui Petru şi îşi va explica de ce această scrierere „din memorie\" este mai scurtă decît toate celelalte trei Evanghelii. Conţinutul cărţii: Deşi a ştiut multe despre Domnul Isus, Marcu a scris cea mai scurtă dintre cele patru Evanghelii. Toţi cei ce au studiat Evanghelia lui Marcu au remarcat că ea este o carte de acţiune. Marcu nu este preocupat nici de împlinirea profeţiilor şi nici de clarificarea genealogiilor. Discursurile, atunci cînd apar, sînt date în forme prescurtate. Nu întîlnim în textul lui Marcu nici un fel de genealogie a Mîntuitorului. Accentul este pus pe activitatea depusă de Domnul Isus în slujba oamenilor.
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Evanghelia lui Marcu nu are nici un fel de introducere. Toate celelalte au un cuvînt de lămurire sau un preambul care să prezinte scopul scrierii. Marcu trece direct la redarea faptelor vieţii Domnului Isus. Cuvîntul caracteristic lui Marcu este: „îndată...” El este repetat mereu, de parcă autorul ar fi dorit să ne atragă atenţia că personajul pe care ni-L prezintă este mereu grăbit şi ocupat cu lucrarea pe care a venit să o facă. Marcu nu redă discursurile Domnului Isus, dar ne dă în schimb minunile săvîrşite de El. În textul Evangheliei sale găsim nu mai puţin de 20 de minuni săvîrşite de Domnul. Tema Evangheliei lui Marcu este: „Cristos - Robul\" şi se găseşte în textul din Marcu 10:45: „Căci Fiul omului n-a venit ca să I se slujească, ci El să slujească, şi să-şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi\". CUPRINSUL CĂRŢII I. Slujirea lui Cristos ca Rob, 1-10 A. Pregătirea, 1:1-13 1. prin misiunea lui Ioan Botezătorul, 1:1-8 2. prin botezul Lui, 1:9-11 3. prin ispitirile Lui, 1:12-13 B. Propovăduirea Lui, 1:14-20 C. Puterea Lui, 1:21-3:12 D. Anturajul Lui, 3:13-35 E. Pildele Lui, 4:1-34 F. Prerogativele Lui, 4:35-9:1 G. Prevestirile Lui 9:2-50 H. Predicarea în Ferea, 10:1-52 II. Sacrificiul lui Cristos ca Rob, 11-15 A. Duminică: Intrarea triumfală în Ierusalim, 11:1-11 B. Luni: Blestemarea smochinului şi curăţirea Templului, 11:12-19 C. Marţi: Discursuri şi învăţături, 11:20-13:37 D. Miercuri: Uns de Maria şi trădat de Iuda, 14:1-11 E. Joi: Cina şi trădarea, 14:12-52 F. Vineri: Judecata şi pătimirea, 14:53-15:47 III. Biruinţa lui Cristos ca Rob, 16 A. Duminică: învierea Lui, 16:1-8 B. Arătările Lui, 16:9-18 C. Înălţarea Lui, 16:19-20
LUCA Titlul: În originalul grec, cartea poartă titlul: „Kala Loukon\" - „după Luca\". Autorul: Din introducerile pe care le găsim la începutul „Evangheliei lui Luca\" şi a cărţii „Faptele Apostolilor\" se vede foarte clar că ambele au fost scrise de un singur autor: „Luca\" şi că amîndouă au fost destinate aceluiaşi om: \"Teofil\". Cine a fost acest Luca? 1. Un tovarăş de călătorie al lui Pavel. Schimbarea de la „au trecut atunci prin Misia\" din Fapte 16:8, la „După vedenia aceasta a lui Pavel, am căutat îndată să ne ducem în Macedonia...” din 16:10 ne spune că Luca s-a alăturat apostolului Pavel la Troa. După aceasta, Luca a devenit tovarăşul de lucru nedespărţit al lui Pavel. Cu el a călătorit la Filipi (16:12), iar şase ani mai târziu tot cu el a plecat din Filipi (20:6). Au fost împreună la Ierusalim (21:17), cînd mulţimea dezlănţuită a încercat să-l linşeze pe Pavel. Au fost împreună în cei doi ani de detenţie la Cezareea (24:27 şi 27:1). Împreună au fost şi în călătoria plină de peripeţii înspre Roma, cînd s-a spart corabia cu ei (27:1 - 28:16). Împreună au fost la Roma, cu ocazia procesului judecat de Nero şi tot împreună au fost, se pare, şi în ultimele clipe dinainte de martirajul marelui apostol (Col. 4:14; 2 Tim.4:2; Filimon 24). 2. Medic iubit de apostoli. Aflăm lucrul acesta din încheierea scrisorii lui Pavel către Biserica din Colose: „Luca, doctorul prea iubit...” (Col. 4:14). Probabil că Luca a dat îngrijiri medicale multora şi în multe locuri, ajungînd să fie iubit şi preţuit de Biserici. Dacă citim bine, vedem că şi însoţirea cu Pavel s-a făcut într-o vreme cînd Pavel avea nevoie de îngrijire medicală datorită unui atac acut de boală a ochilor (compară „Galatia\" din Fapte 16:6 cu „noi\" din 16:10 şi Galateni 4:13-15) Conţinutul cărţii: Evanghelia lui Luca poate fi numită Evanghelia Omului Isus Cristos. Această afirmaţie nu este o blasfemie care neagă dumnezeirea Celui născut în Nazaret, ci este o proclamare a „întrupării\" care a făcut posibilă „ispăşirea şi răscumpărarea\". Luca ni-L prezintă pe Domnul Isus ca descendent, nu numai al lui Avraam (lucrarea lui Matei), ci şi al lui ADAM, strămoşul tuturor oamenilor (vezi genealogia din cap. 3:23-38). Prin aceasta el îl aşează în şuvoiul scurgerii istoriei umane, ca Cel venit nu numai să participe deplin, dar şi să reaşeze omenirea în prerogativele pierdute de neascultarea lui Adam. Învierea Domnului Isus dintre cei morţi este dovada dată tuturor de Dumnezeu că „în Isus\" se poate reveni „acasă\". Viaţa veşnică este oferită încă o dată omenirii prin Golgota. Cristos a venit să se facă pentru un timp „ca noi\" pentru a putea să ne facă pentru veşnicie „ca El\". Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Faptul că a stat atît de mult alături de Pavel îl face pe Luca să fie legătura firească dintre Dumnezeul evreilor, prin apostolul neamurilor, către oamenii de pretutindeni. Influenţa exercitată de propovăduirea lui Pavel este evidentă în teologia Evangheliei scrisă de Luca. Remarcaţi cum la capitolul: „Instituirea Cinei Domnului\" asemănările merg chiar şi pînă la folosirea aceloraşi cuvinte. CUPRINSUL CĂRŢII Prefaţa: Metoda şi scopul scrierii, 1:1-4A. I. Identificarea Fiului Omului, 1:5-4:13 A. Anunţarea naşterii lui Ioan Botezătorul, 1:5-25 B. Anunţarea naşterii Fiului Omului, 1:26-56 C. Naşterea lui Ioan Botezătorul, 1:57-80
D. Naşterea Fiului Omului, 2:1-20 E. Isus ca prunc adus la Templu, 2:21-38 F. Isus ca şi copil adus la Templu, 2:39-52 G. Botezul Fiului Omului, 3:1-22 H. Genealogia Fiului Omului, 4:1-13 II. Slujirea Fiului Omului, 4:14-9:50 A. Începuturile slujirii Lui, 4:14-30 B. Autoritatea slujirii Lui, 4:31-6:11 C. Tovarăşii Săi de lucru, 6:12-49 1. Chemarea ucenicilor, 6:12-16 2. Caracteristicile ucenicilor, (Marea Predică), 6:17-49 D. Lucrările slujirii Lui, 7:1-9:50 1. slujirea celor bolnavi, 7:1-10 2. slujirea celor morţi, 7:11-17 3. slujirea celor îndoielnici, 7:18-35 4. slujirea celor păcătoşi, 7:36-50 5. alte slujiri, 8:1 -9:50 III. Lepădarea Fiului Omului, 9:51-19:27 A. Refuzat de samariteni, 9:51-56 B. Refuzat de oamenii din preajmă, 9:57-62 C. Trimiterea celor 70, 10:1-24 D. Refuzat de un învăţător al Legii, 10:25-37 E. Primit în Betania, 10:38-42 F. Despre rugăciune, 11:1-13 G. Refuzat de neam, 11:14-36 H. Refuzat de farisei şi cărturari, 11:37-54 I. Refuzat, dar îi mai învaţă o dată, 12:1-19:27 IV. Osîndirea Fiul Omului, 19:28-23:56 A. Duminică: 19:28-44 B. Luni: 19:45-48 C. Marţi: 20:1-21:38 D. Miercuri: 22:1-6 E. Joi: 22:7-53 F. Vineri: 22:54-23:55 G. Sîmbătă: 23:56 V. Biruinţa Fiului Omului, 24:1-53 A. Biruitor asupra morţii, 24:1-12 B. Împlinitor al profeţiilor, 24:13-35 C. Biruitor asupra îndoielilor ucenicilor, 24:36-43 D. Biruitor dăruit Bisericii, 24:44-48 E. Biruitor împărţind biruinţa, 24:49 F. Biruitor înălţat în slava, 24:50-53
IOAN Titlul: În originalul grec, cartea poartă titlul: „Kata Ioannen\" - „după Ioan\". Autorul: Despre Ioan ştim că a fost fiul lui Zebedei şi frate cu Iacov, împreună se ocupau cu pescuitul şi s-au întîlnit pentru prima dată cu Domnul Isus pe malul mării, pe cînd îşi cîrpeau mrejele (Matei 4:21; Marcu 1:19). Ioan a avut toată viaţa lui o relaţie deosebită cu Simon Petru, pe care l-a cunoscut încă dinainte de a deveni ucenic al Domnului Isus. Luca 5:10 ne spune că ei pescuiau împreună. Probabil că Petru era încă de pe atunci un om pe care vîrsta şi mai ales personalitatea l-au ajutat să ocupe o poziţie de lider între ceilalţi. Marcu ne spune că aceşti pescari aveau deja creiată între ei o oarecare intimitate: „După ce a ieşit din sinagogă, a intrat împreună cu Iacov şi Ioan în casa lui Simon şi a lui Andrei\" (Marcu 1:29). Pe Ioan şi Petru îi întîlnim apoi împreună în grupul restrîns de ucenici pe care i-a luat Domnul Isus cu Sine peste tot (Petru, Iacov şi Ioan sînt împreună cu Isus pe Muntele schimbării la faţă, în grădina Gheţimani, etc.). Tot împreună sînt trimişi să pregătească Pastele înainte de răstignirea Domnului (Luca 22:8), împreună se duc în curtea Marelui Preot (Ioan 18:16), împreună îi vedem fugind la mormînt să verifice învierea (Ioan 20:1-10) şi tot împreună îi găsim după înălţarea lui Isus la cer, în activităţile Bisericii primare (Fapte 3:1). Cei doi fuseseră tovarăşi în meseria de pescari şi Mîntuitorul i-a transformat în „pescari de oameni\" (Marcu 1:17). Înainte de a deveni ucenic al lui Isus, Ioan a fost ucenic al lui Ioan Botezătorul (Ioan l:35-40). Conţinutul cărţii: Spre deosebire de ceilalţi trei Evanghelişti care s-au străduit să aştearnă pe hîrtie viaţa Domnului Isus într-o ordine oarecum cronologică, Ioan porneşte în scrierea Evangheliei sale de la cu totul alte premize. Evanghelia lui este gîndită ca o necesară „completare\" a celorlalte trei. Cu siguranţă că aţi remarcat faptul acesta. Primii Evanghelişti ne-au lăsat scris de unde a venit Isus, în ce sătuc a fost născut, care i-au fost părinţii, copilăria, peregrinările, peripeţiile, lucrările, moartea şi învierea, dar, concentrîndu-se preponderent asupra a ceea ce a făcut Domnul Isus, ei nu ne-au spus destul despre cine a fost de fapt El. Supravieţuind ca longevitate tuturor celorlalţi apostoli, şi ajungînd să trăiască într-o epocă în care divinitatea, nu istoricitatea lui Cristos era contestată, Ioan s-a apucat să scrie căutînd să-şi convingă cititorii că: „Isus este\" nu numai fiul Mariei şi al lui Iosif, ci şi „Cristosul, Fiul lui Dumnezeu\". Numai un astfel de Isus a putut aduce oamenilor mîntuirea: „şi crezînd, să aveţi viaţa în Numele Lui\" (Ioan 20:31) Acesta este punctul central în care Ioan se deosebeşte de ceilalţi Evanghelişti. Cei trei îl prezintă pe Isus, el merge mai departe şi-L interpretează pe Isus. Ei ni-L prezintă pe Domnul din afară, Ioan pătrunde mai adînc şi ni-L arată aşa cum era pe dinăuntru. Cei trei subliniază „omenescul\" din viaţa lui Isus, Ioan ne descopere „divinul\" din fiinţa şi lucrările Lui. Sinopticii sînt concentraţi asupra faptelor, Ioan ne lămureşte doctrinele. Aceste caracteristici care ne coboară în intimitatea fiinţei Domnului Isus sînt factorii care ne fac să „simţim\" Evanghelia lui Ioan mai „diferit\" decît pe celelalte Evanghelii. Comentariile aşezate de Ioan în jurul „rostirilor\" Domnului Isus sînt adevărate studii care s-ar cere examinate cu cea mai mare atenţie, dar de care nu ne putem ocupa în spaţiul restrîns al acestei introduceri.
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: O altă nestemată a Evangheliei lui Ioan este aşezarea întregului plan al mîntuirii într-o secvenţă de şapte miracole succesive săvîrşite de Domnul Isus. Evanghelistul ne avertizează că el nu a avut intenţia să scrie tot ceea ce ştie, ci că a „ales\" anumite întîmplări ca să ne ajute „să credeţi că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezînd, să aveţi viaţa în Numele Lui\"(Ioan 20:30-31) 1.- Schimbarea apei în vin (Ioan 2) - „efectul primirii Cuvîntului într-o inimă de piatră\" (25) 2.- Vindecarea fiului unui slujbaş (Ioan 4) - „acceptarea prin credinţă\" (4:50) 3.- Vindecarea ologului (Ioan 5) - „un răspuns pozitiv la porunca divină\" (5:8) 4. - Înmulţirea plinilor (Ioan 6) - „săvârşirea mîntuirii\" (6:32-33) 5.- Umblarea pe mare (Ioan 6) - „un ajutor dincolo de puterile umane\" (6:21) 6.- Vindecarea unui orb din naştere (Ioan 9) - „vedere nouă într-o lume nouă\" (9:3) 7. - Învierea lui Lazăr (Ioan 11) - „nemuritor prin Isus Cristos\" (11:25) Primele trei sînt ilustraţii pentru condiţiile mîntuirii, ultimele trei sînt consecinţele mîntuirii în viaţa celui credincios, iar cea de a patra este cheia întregii misiuni a lui Cristos. Pentru a înţelegere mai bună a Evangheliei lui Ioan, vă îndemnăm să citiţi şi comentariile făcute epistolelor scrise de el. Schiţa generală a Evangheliei lui Ioan urmăreşte tainic planul intrării Marelui Preot în CORTUL ÎNTILNIRII. Prin „iluminare\" divină Ioan înţelege că umbrele simbolice din Vechiul Testament au fost împlinite în viaţa Mîntuitorului. Cortul dat de Dumnezeu Israelului drept loc de întîlnire dintre divinitate şi oameni se transformă astfel într-o fascinantă anticipare a lucrării lui Dumnezeu, care, prin Cristos, a vrut să-şi „împace lumea cu Sine\" (2 Cor. 5:19). Cei care au citit Evanghelia lui Ioan în limba greacă au rămas surprinşi şi încurcaţi de faptul că la începutul scrierii el proclamă: „Şi cuvîntul s-a făcut trup, şi a LOCUIT printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl\" (Ioan 1:14) Acolo unde în limba română este „a locuit\", în limba greacă este „a cortuluit\", termen imposibil de tradus în limba noastră pentru că nu există. Ceea ce a vrut să facă Ioan a fost să atragă atenţia cititorilor că viaţa Domnului Isus va fi prezentată ca o „dezlegare\" a misterelor ascunse în tiparul Cortului Întîlnirii: viaţa lui terestră va fi prezentată drept lucrare de Mare Preot străbătînd mai întîi curtea de afară, apoi Sfînta cameră a Cortului şi pătrunzînd în final
în Sfînta Sfintelor, cu propriul Său sînge pe care-l va turna pe Capacul Ispăşirii. În cîteva ocazii, Domnul Isus se identifică pe Sine cu acel „Eu sînt\", „Iehova\" prin care s-a făcut cunoscut Dumnezeu lui Moise. Cîteva pasaje în care Ioan afirmă categoric divinitatea Domnului Isus sunt: Ioan 1:1; 8:58; 10:30; 14:9, 20:28. Ca Dumnezeu întrupat, Isus Cristos se prezintă pe Sine prin cîteva expresii tipice: „Eu sînt pîinea vieţii\" (Ioan 6:35, 48), „Eu sînt lumina lumii\" (Ioan 8:12; 9:5), Eu sînt uşa (Ioan 10:7, 9), „Eu sînt păstorul cel bun\" (Ioan 10:11, 14), „Eu sînt învierea şi viaţa\" (Ioan 11:25), „Eu sînt calea, adevărul şi viaţa\" (Ioan 14:6), „Eu sînt adevărata viţă\" (Ioan 15:1-5). CUPRINSUL CĂRŢII I. Întruparea Fiului, 1:1-18 II. Prezentarea Fiului, 1:19-4:54 A. De către Ioan Botezătorul, 1:19-34 B. pentru ucenicii lui Ioan, 1:35-51 C. La nunta din Cana, 2:1-11 D. La Templu, 2:12-25 E. pentru Nicodim, 3:1-21 F. Încă o dată de Ioan Botezătorul, 3:22-36 G. pentru femeia samariteancă, 4:1-42 H. pentru un slujbaş împărătesc, 4:43-54 III. Confruntările Fiului, 5-12 A. La un praznic în Ierusalim, 5:1-47 1. Semnul supranatural, 5:1-9 2. Reacţia formalismului, 5:10-18 3. Cuvîntarea, 5:19-47 B. La un Paşte din Galileea, 6:1-71 1. Semnul supranatural, 6:1-21 2. Cuvîntarea, 6:22-40 3. Reacţia celor fireşti, 6:41-71 C. La un praznic al corturilor, 7:1-10:21 1. Controversa nr.1: cuvîntarea, 7:1-29 2. Reacţia ascultătorilor, 7:30-36 3. Controversa nr.2: cuvîntarea, 7:37-39 4. Reacţia ascultătorilor, 7:40-53 5. Controversa nr.3: cuvîntarea, 8:1-58 6. Reacţia ascultătorilor, 8:59 7. Controversa nr.4: semnul supranatural, 9:1-12 8. Reacţiile, 9:13-41 9. Controversa nr.5: cuvîntarea, 10:1-18 10. Reacţii împărţite, 10:19-20 D. La praznicul înnoirii Templului, 10:22-42 1. Cuvîntarea, 10:22-30
2. Refuzul şi acceptarea, 10:31-42 E. La casa din Betania, 11:1-12:11 1. Semnul supranatural, 11:1-44 2. Reacţiile lor, 11:45-57 3. Maria Îl unge cu mir, 12:1-8 4. Reacţiile lor, 12:9-11 F. La Ierusalim, 12:12-50 1. Intrarea triumfală, 12:12-19 2. Învăţăturile Lui, 12:20-50 IV. În şcoala Fiului, 13:1-16:33 A. Despre iertare, 13:1-20 B. Despre trădare şi trădător, 13:21-30 C. Despre plecarea Lui, 13:31-38 D. Despre cer, 14:1-14 E. Despre Duhul Sfînt, 14:15-26 F. Despre pacea lăuntrică, 14:27-31 G. Despre rodnicie, 15:1-17 H. Despre lume ca sistem, 15:18-16:6 I. Despre misiunea Duhului Sfînt, 16:7-15 J. Despre revenirea Lui, 16:16-33 V. Mijlocirea Fiului, 17:1-26 VI. Răstignirea Fiului, 18:1-19:42 A. Arestarea, 18:1-11 B.Judecata, 18:12-19:15 1. Înaintea lui Ana, 18:12-23 2. Înaintea lui Caiafa, 18:24-27 3. Înaintea lui Pilat, 18:28-19:16 C. Răstignirea, 19:17-37 D. Înmormîntarea, 19:38-42 VII. Învierea Fiului, 20:1-21:25 A. Mormîntul gol, 20:1-10 B. Arătările Domnului cel înviat, 20:11-21:25 1. pentru Maria Magdalena, 20:11-18 2. pentru ucenicii fără Toma, 20:19-25 3. pentru ucenicii cu Toma, 20:26-31 4. pentru şapte dintre ucenici, 21:1-14 5. pentru Petru şi pentru ucenicul pe care-i iubea Isus, 21:25 VIII. Infinitatea Fiului, 21:25
FAPTELE APOSTOLILOR Titlul: În manuscrisele originale din limba greacă, cartea este numită: „Proxeis\" - „Faptele\". Scopul cărţii este arătat în chiar titlul ei: „Faptele Apostolilor\". Unii au fost de părere că titlul ar fi mai corect în alte variante ca: „Faptele Domnului Isus după înviere\" (ţinînd cont de cuvintele scrise de Luca în introducere: „...în cea dintîi carte am vorbit despre tot ce a început să facă Isus... pînă în ziua care s-a înălţat la cer\", concluzia ar fi că cea de a doua carte cuprinde faptele făcute de acelaş Isus după înălţarea la cer!). Alţii ar fi preferat: „Faptele Duhului Sfînt\" şi nu puţini sînt cei care remarcă, asemenea lui Marshall, că: „Nu le putem numi Faptele Apostolilor, atîta vreme cît, ignorînd activităţile celorlalţi apostoli, ele nu vorbesc decît despre unele fapte petrecute numai în vieţile lui Petru şi Pavel. Mai corect ar fi să le numim: „Unele fapte ale unor apostoli\"! Părerea noastră este că numele pe care-l poartă cartea este cel mai potrivit, atîta vreme cît asistăm la activităţile unui grup de oameni, trimişi de Isus Cristos în lume, îmbrăcaţi în puterea Duhului Sfînt şi care răspîndesc mesajul lor pe temelia mărturiei lor colective. Autorul: Este clar că autorul acestei cronici istorice este Luca, doctorul care a scris şi Evanghelia care-i poartă numele. Introducerea cărţii ne spune clar acest lucru: \"Teofile, în cea dintîi carte a mea, am vorbit despre ce a început Isus să facă şi să înveţe pe oameni, de la început, pînă în ziua în care S-a înălţat la cer, după ce, prin Duhul Sfînt, dăduse poruncile Sale apostolilor pe care-i alesese\" (Fapte 1:1-2). Data: Luca a scris această cronică prin anii 62-63 d.Cr., pe la sfîrşitul celei dintîi detenţii a lui Pavel în Roma. Trebuie spus că Luca a scris probabil sub directa supraveghere a lui Pavel. Cartea nu poate fi plasată mai tîrziu, deoarece nu descrie nici persecuţia creştinilor din Roma sub Nero (64 d.Cr.), nici moartea marelui apostol (68 d.Cr.), şi nici căderea Ierusalimului (70 d.Cr.). Conţinutul cărţii: Cartea Faptele Apostolilor este o trecere firească de la evenimentele Evan- gheliilor la conţinutul epistolelor. Din structura cărţii înţelegem că Duhul Sfint a inspirat scrierea acestei cronici din cel puţin trei motive majore: 1. Să ilustreze programul de răspîndire al Evangheliei. „Şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria, şi pînă la marginile pămîntului\" (Fapte 1:8). Faptele Apostolilor debutează cu naşterea Bisericii în ziua de Rusalii şi se încheie odată cu ajungerea lui Pavel la Roma. 2. Să adeverească autoritatea apostolică a lui Pavel. Această autoritate a fost mult comentată şi contestată în rîndul iudeilor. Luca scrie cronica cu gîndul de a arăta tuturor că Domnul Isus este Acela care l-a chemat pe Pavel, Acela care l-a învăţat şi Acela care l-a folosit pentru trimiterea Evangheliei la neamuri. Mai mult, Luca vrea să spună tuturor că Pavel este egalul lui Petru în lucrarea Evangheliei. Nu încape nici o îndoială că Luca simţea amărăciunea din sufletul lui Pavel. Epistolele acestui apostol al neamurilor sînt pline de pasaje în care el simte nevoia să se apere şi să se justifice. În multe locuri, persoana şi Evanghelia lui fuseseră vorbite de rău. Înarmat cu o mare doză de simpatie pentru Pavel şi martor la lucrările minunate pe care Dumnezeu le făcea prin apostol, Luca s-a
aşternut la treabă hotărît să dovedească Bisericii că Dumnezeu i-a dat lui Pavel autoritate apostolică. Pentru a-şi împlini acest de al doilea scop, Luca îşi aşează materialul scrierii într-un plan alcătuit minuţios şi echilibrat în desfăşurare. El alege din activităţile lui Petru şi Pavel exact acele evenimente care îi pun pe picior de egalitate. S-ar părea că Luca ar vrea să spună tuturor: „Voi îl respectaţi pe Petru? Ei bine, eu vă voi arăta că Pavel nu este cu nimic mai prejos\". PETRU PAVEL Prima predica (cap.2) Prima predică (13) Vindecarea slăbănogului (3) Vindecarea slăbănogului (14) Simon Magul (8) Elima vrăjitorul (13) Puterea umbrei lui (5) Basmale cu puteri vindecătoare (19) Punerea mîinilor lui (8) Punerea mîinilor lui (19) Închinarea către Petru (10) Închinarea către Pavel (14) Învierea Tabitei (9) Învierea lui Eutih (2) Întemniţarea lui Petru (12) Întemniţarea lui Pavel (28) În situaţia în care Pavel a devenit autorul celor mai multe din epistolele Noului Testament, nu- i de mirare că s-a părut potrivit Duhului Sfînt să-l inspire pe Luca în scrierea Faptelor Apostolilor ca să ne arate tuturor cine este acest apostol şi cum a apărut el în sînul Bisericii primare. Fără scrierea lui Luca, epistolele lui Pavel ar fi fost mult mai greu de acceptat şi de asimilat. 3. Pentru a arăta cea de a doua refuzare a împărăţiei de către evrei. Din predicile rostite de Petru la Rusalii şi imediat după aceea reiese foarte clar că dorinţa lui Dumnezeu ar fi fost ca evreii să se pocăiască şi să înceapă evenimentele prevestite de proorocul Ioel: „Şi acum ştim, fraţilor că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai marii voştri. Dar Dumnezeu a împlinit astfel ce vestise mai dinainte prin gura tuturor proorocilor Lui: că adică, Cristosul Său va pătimi. Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremuri de înviorare şi să trimeată pe Cel ce a fost rînduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Cristos\" (Fapte 3:16-20). După învierea Sa din morţi, Domnul Isus a stat de vorbă cu ucenicii timp de 40 de zile despre: „lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu\" (Fapte 1:3). Rusaliile au fost începutul semnelor prevestitoare instaurării acestei împărăţii. Semnele, vindecările şi minunile au făcut parte şi ele din acest debut timpuriu al împărăţiei. Autorul Faptelor Apostolilor ne arătă însă că evreii nu au primit mesajul apostolilor şi cum, încet - încet, Dumnezeu s-a îndepărtat de la Israel, a făcut să înceteze iarăşi semnele împărăţiei şi l-a trimis pe Pavel „la neamuri\" (Fapte 22:21). Cronica lui Luca acopere o perioadă de aproximativ 30 de ani din viaţa Bisericii primare. Ea consemnează trecerea de la Iudaism la credinţa personală în Isus Cristos ca Mîntuitor. Considerat la început doar ca o „sectă\" iudaică\", creştinismul se desprinde încet - încet de graniţele Israelului ducînd vestea despre Domnul Isus Cristos înspre marginile pămîntului. Evenimentele petrecute în primii 30 de ani din viaţa Bisericii sînt foarte importante. Doctrinele şi practica Bisericii primare s-au cristalizat în anii aceştia de înaintare a Evangheliei. Astăzi, pentru ca o învăţătură sau practică să poată fi considerată validă în
Biserică, ea trebuie să fi fost subiectul unei învăţături a Domnului Isus şi o practică a Bisericii primare. Iată de ce cronica lui Luca a devenit filtrul care reglementează învăţătura şi practica bisericii creştine din toate timpurile. Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Cartea „Faptelor\" este o carte de tranziţie: de la Evanghelii la Epistole, de la Iudaism la Creştinism, de la Lege la Har, de la evrei în exclusivitate la orice făptură şi de la împărăţia lui Dumnezeu la Biserica lui Cristos. CUPRINSUL CĂRŢII I. Creştinismul în Ierusalim, 1-8:3 A. Domnul cel înviat, 1:1-26 Domnul Isus lămureşte, 1:1-5 Domnul Isus trimite, 1:6-11 Domnul Isus alege, 1:12-26 B. Rusaliile: Naşterea Bisericii, 2:1-47 Puterea de la Rusalii, 2:1-13 Predica de la Rusalii, 2:14-36 Prozeliţii de la Rusalii, 2:37-47 C. Vindecarea slăbănogului, 3:1-26 Minunea, 3:1-11 Mesajul, 3:12-26 D. Începutul prigoanei, 4:1-37 Prigoana, 4:1-22 Rugăciunea, 4:23-31 Resursele, 4:32-37 E. Compromis şi confruntare, 5:1-42 Refuzarea compromisului intern, 5:1-11 Biruinţa în confruntare externă, 5:12-42 F. Noi lucrători pentru noi lucrări, 6:1-7 G. Ştefan, cel dintîi martir, 6:8-8:3 Întărîtarea norodului, 6:8-15 Înfruntarea doctrinară, 7:1-53 Omorîrea lui Ştefan, 7:54-8:3 II. Creştinismul în Palestina şi Siria, 8:4-12 A. Împrăştierea creştinilor, 8:4-40 Samaritenii primesc Cuvîntul, 8:4-25 Etiopeanul primeşte Cuvîntul, 8:26-40 B. Convenirea lui Pavel, 9:1-31 Pavel îl primeşte pe Domnul, 9:1-19
Biserica îl primeşte pe Pavel, 9:20-31 C. Convertirea celor dintre neamuri, 9:32-11:30 Pregătirea lui Petru, 9:32-10:22 Predica lui Petru, 10:23-48 Apărarea lui Petru, 11:1-18 O nouă biserică la Antiohia, 11:19-30 D. Irod îi prigoneşte pe creştini, 12:1-25 Omorîrea lui Iacov, 12:1-2 Închiderea şi eliberarea lui Petru, 12:3-19 Moartea lui Irod, 12:20-23 Răspîndirea Cuvîntului, 12:24-25 III. Creştinismul - către marginile pămîntului, 13:1-28:31 A. Prima călătorie misionară, 13:1-14:28 Evenimentele din Antiohia, 13:1-3 Evenimentele din Cipru, 13:4-12 Evenimentele din cetăţile Galatiei, 13:13-14:20 Evenimentele din drumul de întoarcere, 14:20-28 B. Consiliul de la Ierusalim, 15:1-35 Deosebirea de vederi, 15:1-5 Discuţia, 15:6-18 Decizia, 15:19-29 Comunicarea hotărîrii în Antiohia, 15:30-35 C. A doua călătorie misionară, 15:36-18:22 Formarea echipei misionare, 15:36-40 A doua vizită la Biserici, 15:41-16:5 Trecerea în Europa, 16:6-10 Lucrarea în Filipi, 16:11-40 Lucrarea în Tesalonic, Berea şi Atena, 17:1-34 Lucrarea în Corint, 18:1-17 Încheierea călătoriei, 18:18-22 D. A treia călătorie misionară, 18:23-21:26 La Efes: Puterea Cuvîntului, 18:23-19:41 În Grecia, 20:1-5 Asia Mică: Troa şi presbiterii din Efes, 20:6-38 Din Milet la Cezareea, 21:1-14 Pavel în Biserica din Ierusalim, 21:15-26 E. Călătoria spre Roma, 21:27-28:31 Arestarea şi cuvîntarea de apărare, 21:27-22:29 Pavel înaintea Sinedriului, 22:30-23:10 Pavel escortat spre Cezareea, 23:11-35 Pavel se apără înaintea lui Felix, 24:1-27 Pavel se apără înaintea lui Festus, 25:1-27
Pavel se apară înaintea lui Agripa, 26:1-32 Călătoria pe mare şi naufragiul, 27:1-44 Pavel în Malta şi spre Roma, 28:1-16 Pavel la Roma, 28:17-31
Epistolele Noului Testament Înainte de a trece la un studiu asupra fiecărei epistole în parte, se cade să ne oprim puţin şi să aruncăm o privire de ansamblu asupra locului pe care îl ocupă grupul de epistole în întregul Scripturii. În Biblie există ordine şi armonie. Cînd vom ajunge în cer, vom continua să ne minunăm de extraordinara complexitate şi frumuseţe a acestei Cărţi scrise de Duhul Sfînt al lui Dumnezeu. Cei ce au studiat Vechiul Testament ştiu că cele 66 de cărţi ale lui sînt aşezate simetric în grupe distincte. Există un „ritm\" al simetriei numerice în care a fost alcătuit Vechiul Testament. Acest ritm este dat de succesiunea de cifre: 17+5+17 sau mai amănunţit: (5+12)+5 + (5+12). În acest ritm, mesajul trece de la cărţile istorice la cele poetico-didactice şi ciclul se încheie cu cele profetice. Cine studiază Noul Testament căutînd o simetrie numerică va rămîne fără o concluzie mulţumitoare. Cărţile Noului Legămînt nu curg ritmat ca cele ale Vechiului Testament. Ele se întrepătrund într-o construcţie interioară logică alcătuind un monument al biruinţei Evangheliei. Am putea numi această aranjare a celor 27 de cărţi din Noul Testament: „Arcul de triumf al credinţei creştine\". Iată mai jos reprezentarea grafică a aranjării celor 27 de cărţi: 1 Timotei 2 Timotei Tit Filimon LUCA IOAN 2 Tesaloniceni Apocalipsa Iuda 1 Tesaloniceni 3 Ioan 2 Ioan Coloseni 1 Ioan 2 Petru Filipeni 1 Petru Iacov Efeseni EVREI Galateni FAPTELE A. 2 Corinteni 1 Corinteni ROMANI MATEI MARCU Această aranjare ne ajută să exprimăm cu o mai mare uşurinţă mesajul credinţei creştine. Iată numai cîteva din concluziile extrase din această prezentare: 1. Temelia Credinţa creştină este întemeiată pe fapte concrete, nu pe iluzii sau speculaţii filosofice. Apostolul Pavel le spune credincioşilor din Corint: „Vă fac cunoscut, fraţilor, Evanghelia pe care v-am propovăduit-o, pe care aţi primit-o, în care aţi rămas, şi prin care sînteţi mîntuiţi, dacă o ţineţi aşa după cum v-am. propovăduit-o; altfel, degeaba aţi crezut. V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi; şi că S-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece. După aceea S-a arătat la peste cinci sute de fraţi deodată, dintre care cei mai mulţi sînt încă în viaţă, iar unii au adormit. În urmă S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor. După ei toţi, ca unei stîrpituri, mi S-a arătat şi mie. Căci eu sînt cel mai
neînsemnat dintre apostoli; nu sînt vrednic să port numele de apostol, fiindcă am prigonit Biserica lui Dumnezeu\" (1 Cor. 15:1-9). Istorisirea acestor evenimente se găseşte în primele 5 cărţi ale Noului Testament. 2. Stîlpul Bisericii dintre neamuri Învăţătura Bisericii alese dintre neamuri ne este dată nouă prin Pavel, apostolul neamurilor. Despre „isprăvnicia lui Pavel\" ca trimis al lui Dumnezeu pentru neamuri puteţi citi în multe locuri ale Noului Testament, dar mai ales în apologia lui din Galateni 1:11 - 2:10. Iată rezumatul apărării sale: „După 14 ani, m-am suit la Ierusalim... şi le-am arătat Evanghelia, pe care o propovăduiesc eu între neamuri, îndeosebi celor mai cu vază, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar... Cei ce sunt socotiţi ca fiind ceva... Aceştia, zic, ei cei mai cu vază nu mi-au adaus nimic. Ba dimpotrivă, cînd au văzut că mie îmi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei netăiaţi împrejur, după cum lui Petru îi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei tăiaţi împrejur, căci Cel ce făcuse din Petru apostolul celor tăiaţi împrejur, făcuse şi din mine apostolul neamurilor, mi-au dat miemîna dreaptă de însoţire, ca să mergem să propovăduim; noi, la neamuri, iar ei la cei tăiaţi împrejur.\" Mesajul lui Pavel a fost croit de Dumnezeu după specificul ascultătorilor săi dintre neamuri şi, nu de puţine ori, i-a deranjat pe credincioşii proveniţi dintre evrei. Petru însuşi a avut problemele lui cu Pavel. Totuşi, chiar şi Petru recunoaşte că Pavel şi-a primit mesajul de la Domnul şi că, în esenţă, şi Pavel şi apostolii trimişi de Domnul la evrei propovăduiesc aceiaşi „veste bună\": „Să credeţi că îndelunga răbdare a Domnului nostru este mîntuire, cum v-a scris şi preiubitul nostru frate Pavel, după înţelepciunea dată lui, ca şi în toate epistolele lui, cînd vorbeşte despre lucrurile acestea. În ele sînt unele lucruri grele de înţeles, pe care cei neştiutori şi nestatornici le răstălmăcesc ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor\" (2 Petru 3:15-16). Specificul isprăvniciei lui Pavel l-a constituit „taina Bisericii\" despre care vorbeşte el în Efeseni 3:1-21. Vă îndemnăm să citiţi întregul pasaj din care noi spicuim doar următoarele: „Iată de ce eu, Pavel, întemniţatul lui Isus Cristos pentru voi, neamurilor... (Dacă cel puţin aţi auzit de isprăvnicia harului lui Dumnezeu, care mi-a fost dată faţă de voi. Prin descoperire dumnezeiască am luat cunoştinţă despre taina aceasta... Că adică neamurile sînt împreună moştenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau pane cu noi la aceiaşi făgăduinţă în Cristos Isus, prin Evanghelie...”). Ca un desăvîrşit pedagog, Pavel şi-a aranjat mesajul Evangheliei într-o structură simplă şi clară, uşor de înţeles şi lesne de ţinut minte. Cele trei secţiuni ale mesajului propovăduit de el au fost: Credinţa, Dragostea, şi Nădejdea. Credinţa trata problemele trecutului, Dragostea se ocupa de viaţa de înviere şi de sfinţire, iar Nădejdea grupa învăţăturile despre evenimentele viitoare. Această metodă a lui Pavel se observă din felul în care se adresează bisericilor în epistole, atenţionîndu-le asupra lucrurilor în care erau deficitare: „Acum dar, rămîn acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea\" (1 Cor.l3:13).
„De aceea şi eu, de cînd am auzit despre credinţa... şi despre dragostea voastră... mă rog ca să pricepeţi care este nădejdea...\"(Efeseni 1:15-18) „...am auzit despre credinţa voastră... şi despre dragostea voastră... din pricina nădejdii care vă aşteaptă...\" (Col. 1:4-5). „...căci ne aducem aminte... de lucrarea credinţei voastre, de osteneala dragostei voastre şi de tăria nădejdii în Domnul nostru Isus Cristos!\" (1 Tesal. 1:3). „...credinţa voastră merge mereu crescînd, şi dragostea fiecăruia... se măreşte tot mai mult. Aceasta este o dovadă lămurită despre dreapta judecată a lui Dumnezeu, întrucît veţi fi găsiţi vrednici...” (2 Tesal. 1:3-5). Aceasta „învăţătură a Bisericii creştine\" este aşezată în primele 9 Epistole ale Noului Testament, grupate în stîlpul din stînga a schemei prezentate. Structural, primele 4 epistole vorbesc despre Cruce, ca esenţă a doctrinei despre mîntuire. Deasupra lor este clădită apoi grupa următoarelor 3 care se ocupă cu Biserica, ca trup spiritual armonios al celor care au crezut în Cruce. Urmează deasupra grupa ultimelor 2 care prezintă Venirea Domnului ca eveniment sigur şi ca sursă de motivaţie pentru perseverenţa sfinţilor. 3. Stîlpul Bisericii evreieşti Mesajul adresat creştinilor proveniţi dintre evrei este grupat în cea de a doua parte a Noului Testament. Cei care au fost folosiţi de Domnul pentru această lucrare au fost „stîlpii\" bisericii din Ierusalim: Iacov, Petru, Ioan şi Iuda (Galateni 1:18-19; Fapte 15:7, 13). Epistolele adresate evreilor sînt tot în număr de 9, grupate în stîlpul din partea dreaptă a schemei prezentate. Ele încep cu cea adresată de Duhul Sfînt chiar aşa, „evreilor\" şi culminează cu cea adresată de însuşi Domnul Isus, ca o „apocalipsă\" (\"descoperire\") a evenimentelor prin care va trece pămîntul. Caracterul lor creştin, fac ca aceste epistole să fie abordabile şi folositoare pentru toţi creştinii. Totuşi, la o cercetare mai atentă, fiecare dintre ele îşi va dezvălui aroma ei proprie evreiască. S-a spus, de exemplu, că „Apocalipsa\" este o carte neglijată astăzi de Biserică. Conţinutul ei este pentru mulţi obscur şi rupt de lupta noastră de zi cu zi cu păcatul. Sînt predicatori care nu citesc această carte cu anii! Cum se explică aceasta? Explicaţia este simplă: Biserica trăieşte cu învăţătura dată de la Romani la Tesaloniceni. Apocalipsa este o carte a evreilor. Cînd îi va veni vremea, evreii o vor înţelege şi o vor preţui cum se cuvine. Majoritatea evenimentelor descrise în cartea Apocalipsa se petrec după răpirea Bisericii şi este semnificativ faptul că numele de Biserică nici nu apare dincolo de capitolul 3 al cărţii. Iacov scrie „către cele doisprezece seminţii care sînt împrăştiate” (Iacov 1:1). Petru trimite scrisori către „aleşii care trăiesc ca străini, împrăştiaţi prin Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia\" (1 Petru 1:1; 2 Petru 3:1). Ioan le scrie unor credincioşi evrei (3 Ioan 7). Iuda şi Apocalipsa sînt evreieşti în aluzii şi conţinut. 4. Frontonul
Cei doi stîlpi ai arcului sînt consolidaţi de epistolele adresate lucrătorilor din Biserică. Ele sînt aşezate semnificativ chiar între cele două grupe de epistole amintite anterior. În cele 4 epistole pastorale, „Meşterul zidar\" Pavel îşi instruieşte colaboratorii, învăţîndu-i cum să „împartă drept Cuvîntul adevărului\" (2 Tim. 2:15), şi cum „să se poarte în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu\" (1 Tim.3:15) Grija de căpătîi a acestor lucrători din vremea Bisericii trebuia să fie recunoaşterea complexităţii situaţiei, recunoaşterea diferenţelor dintre oamenii cu care aveau de lucrat şi dobîndirea unei strategii de lucru care să-i învrednicească să se poarte în aşa fel încît „să nu fie pricină de păcătuire nici pentru iudei, nici pentru Greci, nici pentru Biserica lui Dumnezeu\" (1 Cor. 10:32). Reprezentarea grafică a cărţilor Noului Testament sub forma unui arc de triumf deschide orizontul unor meditaţii şi comentarii care ar merita scrierea unui volum întreg de studii. Noi ne mărginim aici să sugerăm doar cîteva din ideile generale ale unui astfel de studiu. a. În întregul scrierilor există un progres continuu dinspre încununarea lui Isus cu spini pe Cruce înspre momentul încununării cu slavă din Noul Ierusalim. În „Epistolele Bisericii\" se desfăşoară o creştere continuă. Primele 4 vorbesc despre Cruce, următoarele 3 despre Biserică, iar ultimele 2 anunţă viitoarea Venire a Domnului. În „Epistolele creştinilor evrei\" creşterea este de la accentul pus pe „credinţă\" şi „fapte\" din primele 2 epistole (evrei, Iacov), la accentul pus pe „nădejde\" şi „creştere\" în următoarele două (1, 2 Petru). Celelalte 4 vorbesc despre „dragoste\" şi despre importanţa luptei pentru păstrarea „credinţei\" (1, 2, 3 Ioan, Iuda), în timp ce „Apocalipsa\" încununează totul, vorbindu-le celor „biruitori\" despre „răsplătire\". b. Între cei doi „stîlpi\" ai arcului există corespondenţe fascinante. Ei se contrastă şi se completează reciproc. Amîndoi „stîlpii\" pornesc cu cîte un veritabil tratat de doctrine - pentru Biserica creştină acesta este Romani, iar pentru cei dintre iudei este epistola intitulată chiar aşa: „către evrei\". Amîndoi „stîlpii\" sfîrşesc prin a anunţa revenirea Domnului şi proclamarea „ordinii viitoare\" - în primul caz avem Epistolele către Tesaloniceni, iar în al doilea, Apocalipsa. La începutul primului stîlp, apostolul Pavel prezintă pentru toţi oamenii mîntuirea prin Crucea Domnului Isus drept „singura Cale\", în timp ce stîlpul evreiesc porneşte din contextul legii lui Moise prezentîndu-L pe Isus Cristos drept „calea mai bună\" („un eliberator mai bun\", „o preoţie mai bună\", „o jertfă mai bună\", „un legămînt mai bun\", etc.) La capătul primului stîlp, epistolele scrise către Tesaloniceni prezintă revenirea Domnului Isus în mod special în relaţie cu Biserica (pentru Biserică), în timp ce varianta evreiască a celui de al doilea stîlp ni-L prezintă pe Isus Cristos revenind pentru Israel şi în relaţie directă cu neamurile lumii. c. Arcul ne arată ordinea în care trebuie să predicăm Adevărul creştin. Cele trei secţiuni caracteristice din grupul celor 9 epistole ale Bisericii creştine ne arată
aceasta, în primele 4, credinţa creştină este îndemnată să privească înapoi la Cruce şi să crească în putere. În grupul celor 3 epistole de la mijloc, dragostea este chemată să-şi îndrepte privirile în sus, înspre Mirele ceresc şi să înveţe să depindă numai de El, iar în ultimele 2, nădejdea este chemată să privească înainte spre aşteptata întîlnire cu Mîntuitorul. Într-adevăr, cel păcătos nu are nevoie la început nici de doctrina despre Biserică şi nici de cea despre Venirea Domnului. El trebuie să afle despre Cristosul răstignit la Cruce, aşa ca în primele 4 epistole numite şi „Evanghelistice\". După aceea, cel răscumpărat prin sîngele Mielului şi născut din nou prin lucrarea Duhului are nevoie să intre în părtăşia minunată a Bisericii, bucurîndu-se de desăvîrşita unitate a celor mîntuiţi, între pămînt şi cer, credinciosul trebuie să afle acum despre „trupul\" mistic al lui Cristos, despre „Mireasa\" Mielului, despre „Templul Duhului Sfînt\" şi despre viaţa de rodire. În final, învăţătura creştină trebuie să ne poarte înspre momentul culminant al întîlnirii noastre cu slăvitul nostru Domn, care „va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului slavei Sale\" (Filip. 3:21) C.J. Ellicott comenta astfel: „În Galateni şi Romani găsim (aşa cum a arătat-o şi Reforma din secolul XVI) un tezaur de adevăr despre creştinismul personal; chiar şi gîndul justificării, dominant în ele, duce orice suflet în situaţia de a sta faţă în faţă cu propriile-i păcate şi cu mîntuirea, în acea criză dintre viaţă şi moarte cînd rămînem conştienţi doar de două existenţe - a lui Dumnezeu şi a noastră înşine. Efeseni, Filipeni şi Coloseni sînt tezaurul de adevăr despre realitatea Bisericii universale a lui Cristos. Ideea centrală este Cristos-Capul trupului mistic alcătuiţi din toţi creştinii veacurilor. Ce mai lipseşte? 1, 2 Tesaloniceni adaugă adevărul despre destinul final al Bisericii, culminînd istoria existenţei ei cu intrarea în odaia de nuntă a Mielului spre săvîrşirea unirii veşnice cu Fiul. În aceste două epistole către Tesaloniceni, doctrina despre Cruce şi aceea despre Biserică nu apar decît foarte vag şi simplist. Accentul se pune pe perspectiva întoarcerii Domnului pentru Biserica Sa.\"
ROMANI Epistola către Romani este „magnum opus\"-ul apostolului Pavel. Niciuna dintre celelalte scrieri ale sale nu este la fel de bogată sau de organizată. În această scriere întîlnim deopotrivă „cunoştinţele\" lui Pavel şi „cunoştinţa\" lui în arta de a le aranja într-un tratat de teologie sistematică. Dintre toate cărţile scrise cîndva, aceasta este cea care a influenţat cel mai mult evoluţia şi cursul gîndirii creştine. Fiecare creştin ar trebui să studieze conţinutul acestei epistole. Ea este „alfabetul\" credinţei, dar nu se opreşte aici, ci, în profunzimi, se dovedeşte busola tuturor călătoriilor prin doctrinele Bibliei. A deveni familiar cu învăţăturile aceste scrieri este tot una cu a fi „înrădăcinat\" în credinţă şi a dobîndi certitudini divine în problemele cruciale ale vieţii, morţii şi eternităţii. Titlul: În originalul grec, cartea poartă titlul: „Pro Romaious\" - „către Romani\". Cetatea Romei a fost fondată în anul 735 î.Cr. şi ajunsese pe vremea lui Pavel să fie cea mai măreaţă capitală a lumii, cu o populaţie de peste un milion de oameni. Data: Pavel scrie această epistolă către creştinii din Roma în anul 57 d.Cr., pe cînd se afla în oraşul Corint, în casa lui Gaiu (Rom. 16:23; l Cor. 1:14). Scrierea a ajuns la Roma prin intermediul lui Fivi, diaconiţă a bisericii din Chencrea, unul din cartierele portuare ale Corintului (Rom. 16:1, 2). Contextul istoric: Privind la vremea în care a fost scrisă această carte, vedem că nevoia după un aşa tratat doctrinar era evidentă. Cînd Pavel s-a apucat de scris trecuseră deja aproximativ 25 de ani de propovăduire a Evangheliei de-a lungul şi de-a latul Imperiului Roman. Comunităţile creştine se răspîndiseră pretutindeni, apărînd în toate colţurile Imperiului. Era inevitabil ca această nouă învăţătură să ridice întrebări chinuitoare în inimile celor ce o întîlneau pentru prima oară. Cum se împăca Evanghelia iertării cu „dreptatea\" lui Dumnezeu? Ce mai rămînea din „neprihănirea\" cerută de Dumnezeu dacă păcătoşii erau iertaţi prin oferta gratuită a „harului\"? Ce fel de relaţie era între această „Evanghelie\" şi străvechea „Lege a lui Moise\"? Nu-l desfinţa ea pe Moise? Şi ce mai rămînea din legămîntul „Avraamic\"? Cum se putea ca „neamurile\" să aibă parte de privilegiile aceluiaşi legămînt făcut cu evreii? Ce se va alege din nivelul moral, dacă se răspîndeşte acum vestea că Dumnezeu nu-i mai priveşte pe oameni prin filtrul pretenţiilor Legii, ci prin uşa deschisă a harului? Nu vor ajunge oare oamenii să creadă că este bine să păcătuim mai mult ca să se înmulţească şi mai mult harul? Ce mai rămînea valabil din promisiunile făcute de Dumnezeu Israelului? Mai rămînea în picioare statutul de popor al „legămîntului\"? Va mai avea Israelul, care-L respinsese pe Mesia, un rol în istoria viitoare a lumii? Nu cumva „legămîntul cel nou\" semnifica şi lepădarea Israelului ca popor? Multora dintre evreii evlavioşi li se părea că noua „Cale\" propusă de Pavel (Fapte 22:4; 24:22) aruncă pe fereastră tocmai tradiţiile şi moştenirile care le erau cele mai dragi. Iată deci că pentru mulţi se cerea o explicaţie mai clară şi cumva definitivă asupra noii învăţături apărute în Biserica creştină. Autorul: Exista un singur om capabil de o asemenea lucrare! Dumnezeu pregătise deja un om care să primească această însărcinare! Lui Anania, Dumnezeu îi spusese: „Du-te, căci el (Pavel) este un vas, pe care l-am ales, ca să ducă Numele Meu înaintea neamurilor, înaintea împăraţilor, şi înaintea fiilor lui Israel.\" (Fapte 9:15)
Cu pregătirea lui temeinică de Fariseu, cu conştiinţa lui delicată şi cu credinţa lui puternică în religia evreilor, Pavel îşi dăduse seama, chiar mai mult decît împotrivitoni lui, de aspectul contradictoriu al învăţăturii ce-i fusese încredinţată. Dumnezeu a trebuit să-l convingă mai întîi pe el însuşi de temeinicia creştinismului. Faptul că a primit „Evanghelia lui\" direct prin revelaţie dumnezeiască (Gal. 1:1, 11-17), nu l-a scutit pe Pavel de zbucium lăuntric şi de multă frămîntare sufletească. În capitolul 9 el face mărturisirea: „simt o mare întristare şi am o durere necurmată în inimă... pentru fraţii mei, rudele mele trupeşti\" (9:2-3). S-ar cuveni să spunem acum ceva, pe scurt, despre apostolul Pavel. Dar cine poate spune ceva „pe scurt\" despre acest om extraordinar? Iată ce scrie C.A. Fox despre marele apostol: „Mai multe calităţi, aparent contradictorii, au fost puse împreună de Dumnezeu pentru a împleti fiinţa lăuntrică a lui Pavel. Prin experienţa lui personală, el combină cunoştiinţe nemijlocite din cele trei sfere sociale care-i împărţeau pe oamenii din vremea lui. A fost ales din cea mai îngustă sectă a Iudaismului. Ca Fariseu, cunoştea legalismul evreu pe dinăuntru şi pe dinafară. A fost scos dintr-un mediu îmbibat cu cea mai aleasă cunoştinţă a culturii greceşti, căci şi-a trăit anii formării lui într-unul dintre cele mai importante centre de educaţie helenistică, Tarsul Ciliciei, şi şi-a însuşit temeinic eleganţa literaturii greceşti. Mai mult, încă de la naştere, s-a bucurat de privilegiile multiple ale celui cu „cetăţenia Romană\". Putem spune deci că Pavel a fost evreu pînă la măduvă, Grec în cel mai deplin sens al cuvîntului şi cetăţean Roman prin naştere. Dincolo de toate acestea, el a unit în personalitatea sa o neobişnuită vigoare intelectuală, o mare putere a voinţei, o simţire adîncă şi o mare compasiune pentru oameni. Spunînd toate acestea, mai trebuie să adăugăm un lucru, probabil cel mai important dintre toate. Iudaismul lui Pavel s-a frînt în întîlnirea directă cu Cristos pe drumul Damascului. Convertirea lui brusca şi capitularea lui necondiţionată, l-au făcut cel mai potrivit vas pentru a demonstra evreilor că Isus este viu şi că El este Mesia, Cel care trebuia să vină. Experienţa lui l-a ajutat să prezinte creştinismul nu ca pe ceva antagonist Iudaismului, ci ca pe o urmare firească, ca pe o continuare şi ca pe o împlinire a lui. Destinatarii epistolei: Cînd a scris această epistolă, Pavel încă nu fusese la Roma. Avea însă dorinţa aceasta arzătoare şi plănuia să călătorească într-acolo. Apostolul îşi dăduse seama de importanţa strategică a Bisericii stabilite în chiar capitala Imperiului. De acolo se puteau răspîndi apoi în toată lumea învăţăturile noii Evanghelii. Formată din evrei şi din neamuri, comunitatea creştină din Roma crescuse repede, probabil şi prin venirea multor creştini convertiţi din alte părţi ale Imperiului. Pavel îşi numeşte cititorii cînd evrei (2:17-29; 4:1; 7:1), cînd neamuri (1:13; 11:13-32; 15:15, 16, etc.). În încheierea scrisorii, el salută 26 persoane, dintre care două treimi au nume greceşti. Conţinutul cărţii: Avînd în vedere componenţa Bisericii din Roma, Pavel construieşte o prezentare măiastră a adevărurilor măreţe ale creştinismului, care să-i dumirească şi pe evrei şi pe cei dintre neamuri. O schiţă a întregii scrisori ar cuprinde trei secţiuni terminate fiecare cu cîte o doxologie (8:38, 39; 11:33-36; 16:27-27) Nu este nici o îndoială că primele 8 capitole sînt doctrinare ocupîndu-se cu doctrinele
fundamentale ale Evangheliei. Secţiunea de la mijloc are un caracter naţional, clarificînd relaţia Israelului, ca naţiune, cu noua Evanghelie, iar ultima parte este o porţiune devoţională, care ilustrează pe scurt aplicarea noii învăţături la viaţa practică de toate zilele. 1. DOCTRINAL: expoziţie - Cum mîntuieşte Evanghelia pe păcătoşi. 2. NAŢIONAL: explicaţie - Cum se aplică Evanghelia Israelului. 3. DEVOŢIONAL: aplicaţie - Cum se trăieşte Evanghelia. Cuvinte cheie şi teme caracteristice: În faimoasa lui „Prefaţa (a studiul epistolei către Romani\", Martin Luther, celebrul reformator german, scrie următoarele: „Ca să pornim la drum, trebuie mai întîi să lămurim cîteva probleme de limbaj. Este absolut esenţial să nu începem studierea acestei epistole mai înainte de a vedea ce înţelege Sfîntul apostol Pavel prin termeni ca: Lege, păcat, har, credinţă, neprihănire, fire pămîntească, duh, etc. Fără lămurirea acestor termeni, citirea epistolei poate rămîne fără nici o valoare practică. Iată de exemplu acest cuvînt mic: „Lege\". El nu trebuie luat în înţelesul lui social obişnuit care defineşte normele după care cetăţenii ştiu ce trebuie să facă şi ce trebuie să nu facă. Acest aspect este valabil numai în ce priveşte legile sociale omeneşti în care sînt judecate şi apreciate numai faptele, fără să se ţină în socoteală atitudinea inimii. Legea lui Dumnezeu este altfel. Dumnezeu judecă după ceea ce este în străfundurile inimii şi de aceea Legea Lui nu se opreşte la aspectul exterior al faptelor. Ea se pogoară în adîncimile fiinţei umane pretinzîndu-i nu numai un anumit fel de comportament, ci şi un anumit fel de simţire. Legea lui Dumnezeu pedepseşte chiar şi fapte aparent bune, atunci cînd acestea nu izvorăsc dintr-o pornire sinceră a inimii. Ipocrizia şi minciuna nu sînt tolerate. Psalmul 116:11 decretează: „Orice om este înşelător\", făcîndu-i pe toţi oamenii mincinoşi în comportamentul lor. Într-adevăr, omul nu poate ţine din toată inima Legea lui Dumnezeu. Este în natura noastră să ne placă parcă dinadins răul şi să nu ne atragă ceea ce este bine. Şi dacă inima noastră nu-şi găseşte plăcerea în ce este bine, atunci este clar că nici un om nu poate ţine în mod absolut Legea divină. Aceasta nu înseamnă altceva decît că omul este păcătos în străfundul naturii sale şi că această stare de păcat atrage asupra noastră mînia lui Dumnezeu, indiferent dacă aparent trăim ca nişte oameni respectabili făcînd în exterior fapte considerate de toţi ca fiind „bune\". Concluzia pe care o trage Sfîntul apostol Pavel în cuprinsul capitolului 2 din epistola către Romani este că pînă şi iudeii sînt păcătoşi, căci „nu cei ce aud Legea sînt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea aceasta, vor fi socotiţi neprihăniţi\" (2:13) El înţelege prin aceasta că niciunul, prin faptele făcute, nu este un împlinitor al legii. Dimpotrivă, el îi acuză pe toţi, direct în faţă, de comiterea celor mai flagrante încălcării ale Legii: „Tu care zici: „Să nu preacurveşti\", preacurveşti?\" (2:22). „Căci prin faptul că judeci pe altul, te osîndeşti singur; fiindcă tu, care judeci pe altul, faci aceleaşi lucruri\" (21). Ce vrea să spună Pavel este aceasta: „Da, ştiu că tu trăieşti în exterior o viaţă care pare să respecte prevederile Legii şi că îi judeci pe ceilalţi care nu fac la fel ca tine; ştiu că eşti foarte priceput să vezi paiul din ochiul aproapelui tău, dar de bîrna care îţi împiedică vederea n-ai
habar!\" „Adevărul este că şi dacă ţii în aparenţă Legea, cu fapte exterioare, din pricina pedepsei sau de dragul răsplătirii, în lăuntrul fiinţei tale faci lucrarea aceasta fără nici o plăcere, împotriva pornirilor naturale şi numai împins de la spate. Dacă ţi s-ar da voie, ai face deîndată exact ceea ce acum Legea te opreşte.\" „Concluzia firească care se impune este că în lăuntrul tău, tu urăşti Legea. Atunci ce importanţă mai are că tu îi înveţi pe alţii să nu fure, cînd ştim că tu ai hoţia în inimă, şi ai fura din toată inima dacă te-ai lăsa dus de pornirile inimii tale? Nu vezi cîtă ipocrizie se ascunde în dosul unei măşti de decenţă? Tu îi înveţi pe alţii, dar nu te poţi convinge nici pe tine însuţi. De fapt, respectînd ceea ce tu, ca evreu, numeşti Lege, n-ai ajuns s-o şi înţelegi vreodată.\" Legea nu ne poate rezolva problemele, în capitolul 5 al epistolei, Sfîntul Pavel spune clar că Legea nu a venit ca să ne facă mai buni, ci doar ca să scoată în evidenţă păcatul. Cu cît Legea ne pretinde mai multe, cu atîta noi ne împotrivim ei, urînd-o din toată inima. Acesta este motivul pentru care, Pavel spune în capitolul 7:14 că: „Legea este duhovnicească, dar eu sînt... rob păcatului\". Cum se înţelege aceasta? Iată cum: dacă Legea ar fi fost dată numai pentru trupul exterior, ea ar fi putut fi satisfăcută prin fapte exterioare; dar atîta vreme cît Legea este duhovnicească, nimeni nu o poate împlini, pentru că ne este împotrivă firea noastră păcătoasă. Numai Dumnezeu ne poate schimba inima şi ne poate dărui una care îl poate ridica pe om la nivelul Legii lui Dumnezeu. Numai prin lucrarea de înnoire făcută de Duhul Sfînt putem ajunge să dorim să facem voia lui Dumnezeu, nu de frica pedepsei sau din obligaţie, ci dintr-o pornire sinceră a inimii. „Legea, care este duhovnicească\" nu poate fi împlinită decît de un om făcut „duhovnicesc\" prin lucrarea de înnoire a Duhului. Acolo unde Duhul Sfînt încă nu a intrat, rămîne în continuare păcatul, rămîne împotrivirea tacită faţă de Lege şi duşmănia faţă de prevederile ei. Aceasta se întîmplă cu toate că, mintal, noi recunoaştem că voia lui Dumnezeu este bună, dreaptă şi sfîntă. Căutaţi să vă familiarizaţi cu felul acesta de gîndire al lui Pavel şi veţi ajunge să vă daţi singuri seama că „făcînd faptele Legii\" şi „împlinirea Legii\" sînt două lucruri cît se poate de deosebite. Faptele Legii sînt însumarea a tot ceea ce face cineva din dorinţa sinceră de a respecta perceptele divine prin strădaniile puterilor proprii. Oricît de sincere sînt însă aceste strădanii, ele sînt însoţite mereu de o stare de înverşunare a inimii şi de o constrîngere a pornirilor lăuntrice, care fac în ultimă instanţă faptele exterioare tot una cu ipocrizia, golindu- le de orice valoare. Aceasta este cauza care-l face pe Pavel să scrie în Romani 3:20: „Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului\". Cît de caraghioşi sînt unii care-i învaţă pe cei din Biserici „să se pregătească să primească harul făcînd faptele necesare\"! Cum ar putea un om să se pregătească făcînd faptele, atîta timp cît inima i se împotriveşte şi-l umple de fiere amară? Cum s-ar putea ca o astfel de „faptă\" făcută din obligaţie sau constrîngere a inimii să fie plăcută înaintea lui Dumnezeu? Pe de altă parte, a împlini Legea înseamnă a face faptele ei din dragoste, cu o inimă voioasă şi binevoitoare, fără a simţi presiunea necesităţii sau apăsarea constrîngerii. Această atitudine
voioasă şi binevoitoare a inimii este produsul lucrării Duhului Sfînt în lăuntrul celui mîntuit: „...pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfînt, care ne-a fost dat\" (5:5). Dar Duhul Sfînt nu este dat decît „prin\", „în urma\" şi „ca rezultat\" al credinţei mîntuitoare în Domnul Isus Cristos. Aceasta este ceea ce spune Pavel în introducerea sa: „Pavel... pus deoparte să vestească Evanghelia lui Dumnezeu, pe care o făgăduise mai înainte prin proorocii Săi în Sfintele Scripturi. „Ea priveşte pe Fiul Său, născut din sămînţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte duhul sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor; adică pe Isus Cristos, Domnul nostru, prin care am primit harul...” (Romani 1:1-5). Schimbarea inimii se face prin lucrarea Duhului, care la rîndul Său nu este dat decît ca rezultat al credinţei. Putem spune aşadar fără nici o ezitare că singurele fapte bune sînt cele care sînt o consecinţă a credinţei. Numai „neprihănirea care se capătă prin credinţă\" poate împlini Legea, căci numai din meritul cîştigat de Cristos primim în dar lucrarea Duhului care ne transformă inima făcînd-o să-i placă lucrurile cerute de Dumnezeu. Aceasta este de altfel şi definiţia harului, care nu este un fel de certificat pentru libertatea de a face tot ceea ce ne pofteşte inima păcătoasă. Harul este dorinţa şi puterea pe care ne-o dăruieşte Dumnezeu pentru a-l împlini voia Sa sfîntă. Credinţa nu desfinţează faptele Legii, ci le face accesibile celui mîntuit: „Deci, prin credinţă desfinţăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea\" (Rom. 3:31). „Păcatul\" este un alt termen care trebuie explicat. În Sfînta Scriptură, păcatul nu este numai săvârşirea faptelor care încalcă prevederile Legii, ci denumeşte un întreg complex de sentimente şi atitudini ale inimii care ne îndemnă să călcăm Legea. Dumnezeu nu se opreşte la aparenţe, ci pune degetul direct pe rană atunci cînd „nu se uită la ce izbeşte ochiul, ci priveşte la inimă\". Înainte de a deveni fapte, păcatele noastre erau ascunse în cutele infinit de sensibile ale inimii: „Dar ce iese din gură, vine din inimă, şi aceea spurcă pe om. Căci din inimă ies gîndurile rele, uciderile, preacurciile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele. Iată lucrurile care spurcă pe om\" (Matei 15:17-20). Prin urmare, credinţa este singura noastră cale spre neprihănire, căci credinţa ne aduce în inimă lucrarea Duhului Sfînt. În Ioan 16:8-9, Domnul Isus spune că singurul păcat care nu li se va ierta oamenilor este necredinţa: „Cînd va veni El (Duhul Sfînt) va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata.
În ce priveşte păcatul: fiindcă ei nu cred în Mine\". Cel ce crede are deschisă calea spre neprihănirea pornită dintr-o inimă spălată de sîngele Domnului Isus şi înnoită de lucrarea transformatoare a Duhului. Dintr-o astfel de inimă vor curge apoi „rîuri de apă vie, cum zice Scriptura\" (Ioan 7:38). Înainte de a exista fapte bune sau rele, există o inimă stăpînită de credinţă sau de necredinţă Inima firii pămînteşti este rădăcina tuturor relelor. Ea este„capul şarpelui\" despre care vorbeşte Scriptura şi despre care i-a fost promis lui Adam că va fi zdrobit sub picioarele seminţei lui (Gen 3-15)\" CUPRINSUL CĂRŢII EPISTOLA CĂTRE ROMANI - „Neprihănirea dată-n dar\" INTRODUCERE (1:1-17) 1. Neprihănirea lui Dumnezeu este ceea ce ne trebuie l:18-1:32 Omenirea L-a părăsit pe Dumnezeu şi a pierdut neprihănirea. 2:1-2:16 neamurile, fără Lege, sînt vinovate. 2:17-3:8 iudeii, sub Lege, sînt şi ei vinovaţi. 3:9-3:20 Rezultatul: Vinovăţia întregii omeniri. 2. Neprihănirea lui Dumnezeu ne este dăruită 3:21 Nu prin ţinerea Legii. 3:22, 23 Prin credinţă (calea). 3:24 Din harul divin acordat (izvorul). 3:24, 25 În urma morţii lui Cristos (prilejul). 3:26-31 Fără plată pentru neamuri, ca şi pentru evrei (scopul). 4:1-25 Exemplificată în Avraam şi în David (exemplele). 5:1-11 Are ca urmare mari binecuvîntări (rezultatul). 5:12-21 Rezumatul: Mîntuirea este oferită întregii omenirii. 3. Neprihănirea lui Dumnezeu este realizată în noi 6:1-13 Noi am murit faţă de păcat şi trăim pentru Dumnezeu. 6:14-7:25 Noi am murit faţă de Lege şi trăim sub har. 8:1-13 Noi am murit faţă de fire şi trăim prin Duhul. 4. Neprihănirea lui Dumnezeu ne este asigurată 8:14-25 Sîntem fii şi ne aşteaptă slava. 8:26-27 Mijlocirea Duhului 8:28-34 Scopul etern al Tatălui 8:35-39 Dragostea statornică a Fiului. 5. Neprihănirea lui Dumnezeu este la lucru pentru noi Cap.9 Israelul a fost ales în trecut. Cap. 10 Israelul este îndepărtat în prezent. Cap.11 Israelul va fi restaurat în viitor.
6. Neprihănirea lui Dumnezeu este arătată prin noi Cap.12, 13 În cadrul activităţilor spirituale, sociale şi cetăţeneşti. Cap.14-16 În cadrul părtăşiei şi slujirii noastre creştine.
1 CORINTENI Probabil că nici una dintre epistolele apostolului Pavel nu a fost scrisă unui grup mai frămîntat de probleme, de compromisuri cu păcatul şi de lupte ca această scrisoare adresată creştinilor din oraşul Corint. Au existat glasuri care au spus că Biserica din Corint poate fi numai în parte şi cu greu considerată o Biserică „creştină\". Totuşi, faptul că Pavel o numeşte aşa şi mai ales faptul că Duhul Sfînt a socotit că scrisorile adresate de apostol credincioşilor de acolo merită să fie păstrate în canonul Noului Testament, ne îndeamnă să avem o altă părere. Este bine să stăruim cu atenţie asupra acestei Biserici şi să vedem ce mesaj găsim în epistolele adresate ei pentru viaţa Bisericilor de astăzi. Titlul: În originalul grec, cartea se numeşte: „Pros Korinthious A\" - „Către Corinteni A\" (sau „întîia\"). Autorul: Pavel este nu numai autorul acestei epistole, ci şi fondatorul Bisericii din Corint (1 Cor. 4:14-15). Contextul scrierii: Corintul era un mare centru comercial, cultural, religios şi vai, un mare centru al desfrîului. Intrarea apostolului în oraş s-a petrecut la mai bine de o sută de ani după ce Iulius Cezar reconstruise cetatea, transformînd-o într-o nouă capitală a Ahaiei. Din punct de vedere maritim, Corintul era un oraş situat pe promontoriul dintre două porturi: Chencrea la est şi Laceum la vest. Această poziţie i-a asigurat accesul traficului maritim comercial din toată lumea. Cînd spuneai Corint, spuneai afluenţă materială, tranzacţii comerciale, garnizoane militare, lux, afluenţă materială şi... iar afluenţă materială. Cînd Pavel aminteşte de: „aur, argint şi pietre preţioase\" în capitolul 3, el vorbeşte cu oameni care cunoşteau foarte bine valoarea acestor mărfuri. La 16 kilometri de porţile cetăţii se întindeau cîmpurile destinate Jocurilor Istmice, un corespondent al Jocurilor Olimpice de astăzi. Din patru în patru ani veneau acolo atleţi din toată lumea să se întreacă în tot felul de jocuri dintre care cursele, boxul şi luptele erau cele mai renumite. Pavel face aluzie la aceste întreceri în capitolul 9. Sus pe înălţimea Acropolis, dominînd şi la propriu şi la figurat cetatea, se înălţa mîndru Templul Afroditei, zeiţa iubirii şi a fertilităţii. O mie de preotese practicau prostituţia ca parte a ritualului de închinăciune. Corintul era un oraş al viciului. Pe străzi se plimbau bărbaţi homosexuali care-şi lăsaseră părul să crească ca la femei. Vorbind despre ei, Pavel scrie în l Cor. 11:4: „Nu vă învaţă chiar şi firea că este ruşine pentru un bărbat să poarte părul lung...” Ne putem închipui ce mare trebuie să fi fost dezgustul lui Pavel la vederea decadenţei morale din jur. Nici în Antiohia nu întîlnise o aşa combinaţie de „înţelepciune\" lumească şi imoralitate animalică. În toată Biblia nu se găseşte o descriere mai vie a stării de păcat a omenirii decît aceea făcută de Pavel în capitolul 1 al epistolei către Romani. Este suficient să spunem că acel comentariu trist fusese scris pe vremea în care apostolul se afla în cetatea Corintului. Pavel a venit la Corint după ce vizitase Atena. Acolo avusese o experienţă nu prea încurajatoare cu cei ce-l ascultaseră (Fapte 17:15-34). Probabil că starea lui sufletească nu era prea bună. Grecia nu părea să fie un cîmp bun pentru Evanghelie. După îngîmfata Atena, a urmat decăzutul Corint! Nu-i de mirare că Dumnezeu a trebuit să i se arate noaptea şi să-l încurajeze:
„Noaptea, Domnul a zis lui Pavel într-o vedenie: „Nu te teme; ci vorbeşte şi nu tăcea, căci Eu sînt cu tine; şi nimeni nu va pune mîna pe tine, ca să-ţi facă rău: vorbeşte, fiindcă am mult norod în această cetate\". Aici a rămas un an şi şase luni, şi învăţa printre Corinteni Cuvîntul lui Dumnezeu\" (Fapte 18:9-10). Primii cu care s-a întîlnit Pavel au fost Aquila şi Priscila, evrei creştini, victime a expulzării evreilor din Roma sub Claudiu Cezar. Pentru că se ocupau şi ei cu facerea corturilor, casa lor a devenit şi casa lui Pavel. După ce Sila şi Timotei, care fuseseră în Macedonia, au întregit echipa misionară, Pavel s-a dedat cu totul propovăduirii, fiind susţinut material de ceilalţi (Fapte 18:5). În Fiecare zi de Sabat el predica în Sinagogă „dovedind iudeilor că Isus este Cristosul\". Două convertiri notabile s-au produs ca urmare a predicării: Iust, un evreu a cărui casă era vecină cu Sinagoga şi-n casa căruia s-a mutat Pavel, şi Crisp, fruntaşul Sinagogii, care s-a întors la Domnul cu toată casa lui (Fapte 18:7-8) Aşa a luat fiinţă Biserica Nou Testamentală din Corint alcătuită din bărbaţi şi femei, evrei şi dintre neamuri, sclavi şi oameni liberi. Despre caracterul şi caracteristicile acestei adunări găsim ceea ce spune Pavel în cap.l:26-31 şi 6:9- 11: \"De pildă, fraţilor, uitaţi-vă la voi care aţi fost chemaţi: printre voi nu sînt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales...”, „Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii, nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici răpăreţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa eraţi unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi...” Conţinutul cărţii: 1 Corinteni este o scrisoare plină de mînie, de mustrare, de corectare şi de învăţătură. După cele 18 luni petrecute în Corint, Pavel a plecat la Efes unde a stat 3 ani de zile. Fiind acolo, el a primit o scrisoare din partea credincioşilor din Corint în care i se cerea părerea despre căsătorie şi despre carnea rămasă de la jertfele păgîne. Trei foarte cunoscuţi membrii ai adunării din Corint i-au adus lui Pavel scrisoarea la Efes: Ştefanas, Fortunat şi Ahaic (1 Cor. 16:17, 18). Nu încape nici o îndoială că între Pavel şi aceşti trei fraţi din Corint au avut loc discuţii amănunţite din care apostolul a aflat despre starea decăzută a credincioşilor Corinteni. Răspunsul lui Pavel este îndreptat deci nu numai spre problemele ridicate de ei, ci înspre combaterea şi corectarea tuturor relelor despre care aflase. Situaţia ar putea fi descrisă în aceste cuvinte: Cei din Corint fuseseră cu adevărat întorşi la Cristos şi formau acum o adunare de copii ai lui Dumnezeu. Ei o rupseseră în teorie pentru totdeauna cu idolatria şi cu practicile idolatre. Totuşi, ei nu puteau, peste noapte, să se desprindă de ceea ce fusese aşezat an după an „în ei\" şi nu ştiau cum să se deslipească de ceea ce continua să se întîmple „în jurul lor\". Practica vieţii lor nu se ridicase la nivelul „teoriei\". Misionarii de astăzi ne povestesc despre situaţii asemănătoare în care se găsesc unii convertiţi din ţările păgîne. Acceptarea lui Cristos este amestecată adeseori cu forme tradiţionale de idolatrie străveche. Oamenii nu se pot desprinde imediat de „formele\" care le-au dat identitatea naţională timp de secole. Se ajunge astfel la o stare de impas, pe care unii încearcă să o depăşească pe calea compromisurilor. Aşa şi-au făcut loc în Biserică, de-a lungul veacurilor, tot felul de sărbători şi de obiceiuri păgîne ca: rugăciunea pentru cei morţi, teama de spiritele celor morţi, pomana pentru sufletul morţilor, cultul regenerării de la schimbarea
anilor, descîntecele şi sărbătorirea unor zile preluate din calendarele păgîne. În relaţia cu păcatul, compromisul înseamnă însă „robie\" spirituală (6:12). Corintenii au avut nevoie ca cineva să le spună că nu există nici o cale de mijloc: ori cu Dumnezeu, ori cu lumea păgînă. O alegere trebuia făcută şi această alegere trebuia făcută repede. Acesta este în esenţă mesajul din l Corinteni 5 şi 6. Duhul Sfînt este întristat într-o adunare în care este tolerat păcatul: „Nu ştiţi că voi sînteţi Templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?... căci Templul lui Dumnezeu este sfînt şi aşa sînteţi şi voi\"(3:16-17}...”să fi fost dat afară din mijlocul vostru\", „Daţi afară dar din mijlocul vostru pe răul acela\"(5:2, 13) „Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sînt ale lui Dumnezeu” (6:20) Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Una dintre cele mai frumoase lecţii pe care le dă Pavel Corintenilor este lecţia exemplului personal. Ca reprezentant al lui Cristos într-o lume pierdută, apostolul se dă pe sine pildă celor din greu încercata Biserică a Corintului. Sub presiunea lumii, credincioşii din toate timpurile au avut nevoie de lideri care nu numai să le spună ce au de făcut, ci să le şi arate cum trebuie trăită viaţa creştină. În capitolul 4:16 el spune: „de aceea vă rog să călcaţi pe urmele mele\", adăugînd în capitolul 11:1: „Călcaţi pe urmele mele, întrucît şi eu calc pe urmele lui Cristos\". Iată cele zece pasaje în care Pavel se dă drept exemplu demn de urmat: 1. Loialitate în mesaj, metodă şi motivaţie (2:1-5). 2. Seriozitate în punerea temeliei şi în zidirea de deasupra (3:10-23). 3. Credincioşie în lucrul încredinţat lui (4:1-6) 4. Răbdare în suferinţele pentru Cristos. 4:9-16 5. Consideraţie pentru fratele mai slab. 6:12; 8:13 6. Renunţare la drepturi şi privilegii. 9:12-18 7. Negare de sine pentru cîştigarea altora. 9:19-23 8. Autodisciplinare a trupului şi a comportamentului. 9:27; 10:33 9. Stăpînire de sine în adunările publice. 14:18-20 10. Rîvnă şi recunoştinţă. 15:9-10 CUPRINSUL CĂRŢII Introducere (1:1-9) I. MUSTRARE PENTRU DEZBINARE l - 6 (Corintenii se complăceau în a da slavă oamenilor -1:12) Partidele ataşate oamenilor sînt rele: - pentru că mîntuirea prin Cruce înlătură orice fel de înţelepciune omenească (v.18-31) - deoarece adevărata înţelepciune este dată de Duhul Sfînt; ea nu aparţine oamenilor (v.5-13) - deoarece „învăţătorii\" nu sînt decît „slujitori\"; puterea este a Domnului (3:5, 6, 21; 4:1) - atîta timp cît această „fală\" (5:2) este ipocrită (5:6), căci credincioşii continuau să se complacă în mijlocul unor păcate murdare ca incestul, dările în judecată şi abuzurile de tot felul. II. RĂSPUNSURI LA PROBLEME RIDICATE 7-15 (Corintenii i-au scris lui Pavel despre aceste probleme - 7:1) cap. 7 - Răspuns la problema: „căsătorie sau celibat?\"
cap. 8-10 - Despre carnea rămasă de la jerfele păgîne. Principiul (cap.8), exemplul lui Pavel (9), avertismente din Scriptură (10), rezolvarea (10:23-11:1) cap.11 - Ţinuta femeii în adunare (v.2-16) şi comportarea la Cina Domnului (v.17-34). cap. 12-14 - Răspuns în problema darurilor spirituale. Distribuite de Duhul (12), sărace fără dragoste (13), inferioare profeţiei (14). cap. 15 - Răspuns la problema învierii sfinţilor. Relaţia cu învierea lui Cristos (v. 1 -19), perspectiva (v.20-34), trupurile celor înviaţi (v.35-49), „taina\" (v.50-58). Apendice - cap. 16
2 CORINTENI „V-am scris cu multă mîhnire, şi cu strîngere de inimă, cu ochii scăldaţi în lacrimi, nu ca să vă întristaţi, ci ca să vedeţi dragostea nespus de mare pe care o am faţă de voi\" (2 Cor. 2:1). Titlul: în originalul grec, cartea se numeşte: „Pros Korinthious B\"- „Către Corinteni B \" (sau a doua\"). Autorul: S-ar putea ca alte epistole să fie mai profunde decît aceasta, dar niciuna dintre ele nu este mai caldă şi mai personală ca ea. În niciuna din celelalte nu se revarsă inima lui Pavel mai plenar ca în aceasta şi din nici o alta nu aflăm mai multe despre viaţa şi frămîntările apostolului. Data: Asa cum am văzut deja, cea dintîi epistolă a lui Pavel către Corinteni a fost scrisă pe cînd apostolul se află în Efes (1 Cor.l6:8). La scurt timp după scrierea ei, el a fost obligat să fugă din cetate din pricina răscoalei puse la cale de argintarul Dimitrie şi de ceata lui idolatră. Zelul pentru zeiţa lor Artemis (Diana) şi mai cu seamă preocuparea pentru cîştigul lor de făcători de machete ale Templului păgîn, i-a ridicat pe aceştia împotriva lui Pavel şi a Evangheliei (Fapte 19:21-41). De la Efes, apostolul a plecat înspre Troa, apoi a trecut prin provinciile nord-estice ale Mării Egee pentru a ajunge în ţinuturile Macedoniei. După ce a vizitat bisericile de acolo, Pavel s-a îndreptat spre sud, ajungînd iarăşi în Grecia, vizitînd din nou Ahaia şi Corintul şi zăbovind acolo încă trei luni de zile (Fapte 20:1-3). Era a treia vizită pe care avea să le-o facă celor din Corint (2 Cor. 12:14; 13:1). În intervalul de timp scurs între plecarea şi reîntoarcerea în Corint, Pavel a scris această a doua epistolă. Locul scrierii a fost probabil Filipi, iar circumstanţele prin care trecea apostolul au fost dintre cele mai chinuitoare. Contextul scrierii: Pavel scrie aceste rînduri dintr-una din cele mai grele şi mai întunecate situaţii în care s-a aflat vreodată. Apostolului i-a fost dat să experimenteze necazul şi deznădejdea pentru ca să ne poată scrie nouă şi să ne ajute să trecem la rîndul nostru prin clipele noastre de încercare (2 Cor. 1:3-4). Lui Pavel nu-i era indiferent ceea ce se putea petrece în Corint. Credinciosul său tovarăş de lucru, Tit, ar fi trebuit să-l aştepte deja la Filipi, cu un raport despre cele petrecute în cetate după plecarea sa. Faptul că el întîrzia să apară nu făcea decît să sporească şi mai mult neliniştea şi temerile apostolului (2 Cor. 2:12, 13). De fapt, asupra lui Pavel se aruncaseră parcă dintr-o dată toate îndoielile, toate dezamăgirile şi toate atacurile diavolului, cufundîndu- l pe încercatul apostol într-unul din cele mai negre şi mai sfîşietoare momente din întreaga lui carieră de luptător pentru propăşirea şi apărarea Evangheliei: „Căci şi după venirea noastră în Macedonia, trupul nostru n-a avut nici o odihnă. Am fost necăjiţi în toate chipurile: de afară lupte, dinăuntru temeri\" (7:5) Se părea că cei din Corint erau cu totul porniţi împotriva lui. Pe de altă parte Galatia căzuse pradă ereziilor iudaizatoare şi acceptaseră „o altă Evanghelie\" (Galat. 1:6-9). În Efes, scăpase ca prin urechile acului din mîinile lui Dimitrie şi a celor ce au aţîţat cetatea împotriva lui. Se luptase cu oameni, dar lupta fusese atît de cruntă încît apostolul o aseamănă cu o luptă de
gladiatori împotriva, „fiarelor\" (1 Cor. 15:32). Gîndul că îşi lăsase mica turmă de urmaşi ca pe nişte miei în mijlocul lupilor nu-i da odihnă. Sub acest potop de grijuri, sănătatea lui a cedat din nou făcînd loc unui atac de boală, care ameninţa să-i curme viaţa: „În adevăr, fraţilor, nu voim să vă lăsăm în necunoştinţă despre necazul care ne-a lovit în Asia, de care am fost apăsaţi peste măsură de mult, mai pe sus de puterile noastre, aşa că nici nu mai trăgeam nădejde de viaţă. Ba încă ne spunea gîndul că trebuie să murim...” (2 Cor. l:8- 9). Dumnezeu avea însă alte planuri cu Pavel. Tit soseşte din Corint cu veşti îmbucurătoare. Ca un răspuns dat primei epistole a lui Pavel, prin biserica din Corint trecuse focul curăţitor al pocăinţei. Asprimea condamnărilor apostolului, disciplina anunţată de el, mustrarea şi atenţionarea căzuseră pe un pămînt bun, pregătit de Dumnezeu şi care nu zăbovise să dea la iveală roade de pocăinţă (2 Cor. 7:6:16). Într-atît de bucuros a fost Pavel de raportul dat de Tit, încît s-a aşternut imediat la scris şi le-a trimis această a doua scrisoare. Tit a călătorit cu ea înapoi la Corint ca să se desăvârşească lucrarea bună începută acolo (8:16, 17, 23). Cuprinsul cărţii: Oricît de îmbucurător a fost raportul dat de Tit lui Pavel, el a cuprins şi aspecte problematice care nu puteau fi trecute cu vederea. Chiar dacă cei din Corint dăduseră dovadă că au o mare rîvnă în ce priveşte sfinţenia, nu se poate spune că toţi au primit sfaturile lui Pavel. Pavel îşi exprimă poziţia faţă de aceştia în mod clar: „De multă vreme voi vă închipuiţi că vrem să ne apărăm înaintea voastră! Noi vorbim înaintea lui Dumnezeu în Cristos; şi toate aceste lucruri le spunem, prea iubiţilor, pentru zidirea voastră. Fiindcă mă tem ca nu cumva, la venirea mea, să vă găsesc aşa cum n-aş vrea să vă găsesc şi eu însumi să fiu găsit de voi aşa cum n-aţi vrea. Mă tem să nu găsesc gîlceavă, pizma, mînii, dezbinări, vorbiri de rău, bîrfeli, îngîmfări, tulburări. Mă tem ca la venirea mea la voi, să nu mă smerească din nou Dumnezeul meu cu privire la voi, şi să trebuiască să plîng pe mulţi din cei ce au păcătuit mai înainte, şi nu s-au pocăit de necurăţiei, curvia şi spurcăciunile, pe care le-au făcut\" (2 Cor. 12:19-21). Unii dintre Corinteni începuseră să critice unele aşa zise „neajunsuri şi slăbiciuni\" ale apostolului. „Persoana\" lui Pavel era atacată în mod special. Iată cîteva din lucrurile de care îl învinuiau adversarii lui din Corint: a. Laşitate şi fugă de suferinţe în faţa prigoanei. (Pavel răspunde în 11:23-33) b. Şovăială şi nestatornicie în felul în care-şi schimba mereu planurile. (Pavel răspunde în 1:15-23) c. Lipsa de scrisori de „acreditare\" din partea Bisericii din Ierusalim. (Pavel răspunde în 3-1- 5-12:11-13) d. Simplitatea şi lipsa de elocvenţă a felului lui de vorbire. (Pavel răspunde în l: 12; 10:10 şi 11:6) e. Aparenta lui lipsă de personalitate. (Pavel răspunde în 10:10-13) f. Plăcerea lui de a se muta din loc în loc. (Pavel răspunde în 10:13-18) g. Poziţia lui dubioasă în ceea ce priveşte Legea lui Moise. (Pavel răspunde în cap.3 şi 4) h. Rîvna lui suspectă în adunarea de ajutoare materiale. (Pavel răspunde în cap.8; 7:2; 12:14- 16) i. Zvonul despre anumite experienţe „în spirit\" care-i făceau discutabilă sănătatea mintală.
(Pavel răspunde în 5:13; 12:1-10) Oricît de neplăcută i-ar fi fost lui Pavel justificarea în faţa oamenilor, ea trebuia făcută deoarece la mijloc era nu numai persoana sau reputaţia lui, ci lucrarea lui în biserica din Corint şi credibilitatea lui în celelalte biserici. Eficienţa întregii lui lucrări depindea şi de felul în care îl înţelegeau oamenii. Iată motivele pentru care s-a născut această a doua epistolă către cei din Corint. Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Această epistolă este o pledoarie de apărare a lui Pavel. Din ea aflăm despre necazurile apostolului şi despre felul în care-l tratau unii credincioşi din Biserici. Epistola trece însă dincolo de lămurirea poziţiei lui Pavel între credincioşii Corintului. În textul ei găsim unele dintre cele mai frumoase pasaje de teologie creştină. Iată numai cîteva dintre ele: \"făptura cea nouă\" (2 Cor. 5:17-19), „esenţa predicării creştine\" (2 Cor. 4:5, 6; 5:17-19), „vasul de lut\" (2 Cor. 4:7-18), descoperirile lui Pavel (2 Cor. 12:1-6) şi „ţepuşul\" trimis pentru smerire (2 Cor. 12:7-10). SCHIŢA CĂRŢII Introducere (1:1, 2) 1. Pavel dă socoteală de activitatea sa. (Pavel- lucrătorul) (A) în ce priveşte motivaţia sa (cap. 1 -2) Planurile lui Pavel (1:12-2:4) Iertarea celui pedepsit (2:5-13) Slujba apostolului (2:14-17) (B) în ce priveşte caracterul mesajului său (cap.3-5) Un mesaj al vieţii noi (3:1-6) Un mesaj al Noului Legămînt (3:7-18) 2. Pavel îşi îndeamnă urmaşii (Pavel - părintele spiritual) (A) în ce priveşte lucrurile spirituale (cap.6-7) Împotriva „înjugărilor nepotrivite\" (6:14-18) (B) în ce priveşte lucrurile materiale (cap.8-9) Dărnicia creştină (8:1-15) 3. Pavel răspunde criticilor (Cap. 10-13) (Pavel - Apostolul) (A) criticii şi acuzaţiile lor Autoritatea apostolului (10:1-19) Purtarea lui Pavel (11:1-15) Suferinţele lui Pavel (11:16-33) Descoperirile lui Pavel (12:1-6) Ţepuşul lui Pavel (12:7-10)
(B) Apostolul şi dovezile apostoliei lui Semnele apostoliei (12:11-21) Îndemn la pocăinţă (13:1-10) Concluzie (13:11-14)
GALATENI „O galateni nechibzuiţi! Cine va fermecat pe voi? Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile naşterii, pînă ce va lua Cristos chip în voi!\" - Galateni 3:1; 4:19 Titulul: În originalul grec, cartea poartă numele: „Pros Galatas\" - „Către Galateni\". Autorul şi data: Prima vizită a lui Pavel în ţinuturile Galatiei a avut loc într-un timp de grea suferinţă fizica pentru apostol. Iată ce găsim scris: „Ştiţi că, în neputinţa trupului v-am propovăduit Evanghelia pentru întîia oară. Şi n-aţi arătat nici dispreţ, nici dezgust pentru ceea ce era o ispită pentru voi în trupul meu; dimpotrivă, m- aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe însuşi Cristos Isus... vă mărturisesc că, dacă ar fi fost cu putinţă, v-aţi fi scos pînă şi ochii şi mi i-aţi fi dat\" (Gal. 4:13-15). Se prea poate ca boala lui Pavel să fi fost o suferinţă cronică a ochilor care l-a făcut neplăcut la vedere. În ciuda acestui fapt, galatenii l-au îndrăgit şi probabil că apostolul şi-a petrecut convalescenţa de cîteva luni în mijlocul lor, predicîndu-le mîntuirea prin credinţa în jertfa lui Cristos. A doua vizită a lui Pavel n-a fost nici pe departe aşa de plăcută pentru apostol. Credinţa celor din Galatia se alterase şi îndreptările cerute de Pavel nu au fost primite de loc cu entuziasm: „Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Cristos, la o altă Evanghelie...” Voi alergaţi bine, cine v-a tăiat calea ca să n-ascultaţi de adevăr? \"„M-am făcut eu oare vrăjmaşul vostru, pentru că v-am spus adevărul?\" (Gal. 1:6; 5:7; 4:16). Pe fondul acestor stări, după plecarea apostolului dintre ei, apare această scrisoare (anul 56 d.Cr.). Ea este mai mult o lucrare polemică decît o scrisoare obişnuită. Este pus în discuţie felul de creştinism pe care l-au dezvoltat galatenii după ce Pavel a plecat din mijlocul lor. Un foarte potrivit început la studiul epistolei către Galateni este textul din l Cor. 3:10-15: „După harul lui Dumnezeu, care mi-a fost dat, eu, ca un meşter zidar înţelept, am pus temelia, şi un altul clădeşte deasupra. Dar fiecare să ia bine seama cum clădeşte deasupra... lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă...” Contextul scrierii: Cînd Pavel a scris această scrisoare a fost plin de o sfîntă indignare. Inima lui de lucrător al Evangheliei era sfîşiată de durere. Ca şi în cazul Corintenilor, Pavel tremura pentru credincioşia celor convertiţi faţă de Mîntuitorul lor: „Căci sînt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Cristos ca pe o fecioară curată\". (2 Cor. 11:2) Galatia, ca şi Corintul fuseseră vizitate de „tulburători\" veniţi din Iudeea. Aceşti iudaizatori răspîndiseră pretutindeni otrava lor, răstălmăcind Evanghelia şi transformînd-o în ceva ce Domnul Isus nu a intenţionat niciodată să spună sau să facă. Atacul lor se îndrepta în două direcţii: împotriva lui Pavel însuşi şi împotriva mesajului propovăduit de el. Vorbele lor sunau cam aşa: „Cine este la urma urmei acest Pavel? El nu a fost cu cei doisprăzece. S-a făcut „apostol\" el însuşi. Nu-i de mirare că mesajul lui este ciuntit, lăsînd
afară părţi esenţiale ale Evangheliei. Haideţi să vă spunem noi cum stau lucrurile...” Care era mesajul iudaizatorilor? La prima vedere, ei păreau că adaugă numai cîte puţin la mesajul mîntuirii. „Credeţi în Cristos\", spuneau ei, că doar se considerau creştini, „dar să faceţi bine să vă şi tăiaţi împrejur\". Argumentul lor era că şi Pavel, la început a recomandat şi practicat acest ritual pentru cei nou convertiţi. Într-adevăr, în Fapte ni se aminteşte că după ce l-a luat cu sine pe Timotei, „l-a tăiat împrejur, din pricina iudeilor, care erau în acele locuri; căci toţi ştiau că tatăl lui era grec\" (Fapte 16:1-3). Acum, tăierea împrejur nu ar fi fost un lucru aşa de mare ca să se facă o rupere în Biserică din cauza ei, dar Pavel a văzut puţin mai departe. Dacă cei din Galatia acceptau să fie tăiaţi împrejur, aceasta nu va fi decît primul pas pe un drum fără întoarcere înspre revenirea la ţinerea întregii Legi (Gal. 5:3). Aceasta însemna „pierderea libertăţii\" (Gal.4:9), „robie spirituală\" (Gal. 5:1), părăsirea Evangheliei. Evanghelia este vestea bună despre mîntuirea dată în dar prin harul lui Dumnezeu. Dacă adaugi ceva harului, mîntuirea nu mai este gratuită, ci se capătă prin fapte. Nu-i de mirare că Pavel era furios. Iată cîteva exclamaţii categorice pe care nu ne-am fi aşteptat să le găsim în gura apostolului: „Mă tem să nu mă fi ostenit degeaba pentru voi\" (Gal. 4:11). „Iată, eu, Pavel, vă spun că, dacă vă veţi tăia împrejur, Cristos nu vă va folosi la nimic\" (Gal. 5:2). „Şi schilodească-se odată cei ce vă tulbură!\" (Gal. 5:12). Pentru cititorul modern s-ar putea să pară că Pavel a exagerat în reacţia lui contra învăţătorilor veniţi din Iudeea. La urma urmei, credeau şi ei în Domnul Isus şi erau fraţi cu toţi credincioşii! Dilema era însă cu mult mai adîncă. La ceasul disputei, problema era dacă noua religie a creştinilor are caracter universal sau dacă mîntuirea adusă de Cristos este numai pentru cei din neamul iudeilor. Ca să fii mîntuit, era suficient să crezi în Jertfa de la Golgota, sau trebuia mai întîi să accepţi să devii iudeu? Trebuia să accepţi şi să-ţi însuşeşti toate obiceiurile evreieşti? Trebuia să te îmbraci ca un evreu şi să împlineşti ritualurile religiei evreilor (cum predicau „iudaizatorii\" veniţi pe urmele lui Pavel)? Dacă aceşti „iudaizatori\" ar fi fost lăsaţi să-şi facă jocul, probabil că noua învăţătură adusă de Domnul Isus, „Calea cea nouă\" cum o numeşte Pavel, ar fi murit de la sine în perimetrul primului secol. Dar n-a fost aşa. Istoria ni-l arată pe Pavel triumfînd. Biserica a înaintat cucerind întregul imperiu roman de atunci. Evanghelia nu a fost legată de Templu, de sacrificii sau de Legea lui Moise, lucruri despre care neamurile păgîne nu ştiau nimic şi nici nu vroiau să ştie. Prin străduinţele lui Pavel, ale lui Ştefan şi ale altor lucrători ca ei, creştinismul a ieşit din găoacea evreiască, patronată de Biserica din Ierusalim, devenind o religie transculturală cu caracter universal. Acesta i-a fost destinul trasat de însuşi întemeietorul ei: „Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza, va fi mîntuit\" (Marcu 16:15).
Conţinutul cărţii: Scrisoarea se desfăşoară în trei mişcări distincte, fiecare acoperind cîte două capitole. Primele două capitole sînt „narative\" şi se ocupă de Pavel însuşi, autoritatea lui apostolică şi natura dumnezeiască a Evangheliei propovăduite de el. Următoarele două capitole sînt o „dispută\" privitoare la natura şi mesajul Evangheliei creştine, iar ultimele două capitole sînt „îndemnuri\" adresate direct galatenilor. Cu alte cuvinte, primele două capitole sînt „personale\", următoarele două sînt „doctrinale\", iar cele două de la urmă sînt „practice\". Cuvinte cheia şi teme caracteristice: 1. Poziţia lui Pavel între apostoli Iudaizatorii veniţi în Galatia contestau cu tărie autoritatea lui Pavel. Atacul era îndreptat asupra calităţii lui de apostol şi asupra calităţii Evangheliei vestite de el. Întradevăr, Pavel a fost o figură controversată în mişcarea creştină de la începutul primului secol. Faptul că el nu a fost de la început cu Domnul Isus şi că nu a fost martor al învierii Domnului îl descalificau în ochii multora ca „apostol autentic\". El nu-i însoţise pe apostoli „în toată vremea în care a trăit Domnul Isus... cu începere de la botezul lui Ioan pînă în ziuă cînd s-a înălţat la cer\". În Faptele Apostolilor l:16-26 ni se spune că Matia a fost ales „apostol\" în locul vînzătorului Iuda, exact pentru calităţile care-i lipseau lui Pavel şi astfel cercul de 12 „martori ai învierii\" (Fapte 1:22) fusese reîntregit. Pe cine reprezenta atunci acest Pavel? Capitolele 1 şi 2 sînt apărarea lui Pavel împotriva acuzaţiilor aduse. În acest text găsim temelia apostolici lui Pavel şi specificul misiunii încredinţate lui de Domnul. În capitolul 1, Pavel îşi numeşte mesajul său „Evanghelia propovăduită de mine\"(Gal. 1:11) recunoscînd că ea se deosebeşte în unele aspecte de „Evanghelia propovăduită la Ierusalim\". Într-adevăr, în dezvoltarea Bisericii, Dumnezeu a hotărît ca Pavel să fie acela care să depăşească graniţele Iudaismului şi să ducă vestea mîntuirii înspre marginile pămîntului. Ucenicii Domnului s-au concentrat la început mai ales asupra „oilor pierdute ale casei lui Israel\" şi numai împotriva voinţei şi încredinţării lor au acceptat uneori să meargă la neamuri (vezi vizita lui Petru în cetatea Samariei şi vizita lui Petru în casa sutaşului Corneliu - Fapte 8 şi 10-11). A trebuit ca Dumnezeu să-l aleagă pe Pavel şi să-l trimeată ca „apostol al neamurilor\". Recrutat pe drumul Damascului şi învăţat direct de Cristosul cel înviat, probabil în pustiul Arabiei, acest Pavel a stîrnit la început tulburare oriunde şi-a propovăduit mesajul numit atît de semnificativ „Evanghelia mea\" (Rom. 2:16). Tulburarea a fost suficient de mare pentru a provoca adunarea unui Consiliu al Bisericii la Ierusalim (Fapte 15). Spre surprinderea noastră aflăm din textul care consemnează lucrările adunării din Ierusalim că în sînul Bisericii erau „unii din partida fariseilor, care crezuseră... şi care ziceau că neamurile trebuie să fie tăiate împrejur, şi să li se ceară să păzească Legea lui Moise\" (Fapte 15:5) Nu-i de mirare că înfruntarea dintre ei şi Pavel şi Barnaba a dat naştere la „multă vorbă\" (Fapte 15:7). A trebuit ca Petru şi Iacov, „care sînt priviţi ca stîlpi\" (Galat. 1:9) să ia cuvîntul şi să lămurească lucrurile. Ce au spus ei? În primul rînd, Petru şi-a amintit cu acest prilej ceea ce ar fi trebuit să nu uite şi anume că de fapt chemarea pe care i-o dăduse Dumnezeu fusese să facă tocmai slujba pentru care era acuzat acum Pavel:
„Fraţilor, ştiţi că Dumnezeu, de o bună bucată de vreme, a făcut o alegere între voi ca, prin gura mea, neamurile să audă cuvîntul Evangheliei, şi să creadă\" (Fapte 15:7). Apoi Petru le aduce aminte că în cazul lui Corneliu: „Dumnezeu, care cunoaşte inimile, a mărturisit pentru ei, şi le-a dat şi lor Duhul Sfint ca şi nouă. N-a făcut nici o deosebire între noi şi ei, întrucît le-a curăţit inimile prin credinţă\" (Fapte 15:8-9). Concluzia lui Petru şi îndemnul lui au fost: „Acum dar, de ce ispitiţi pe Dumnezeu, şi puneţi pe grumazul ucenicilor un jug, pe care nici părinţii nostrii, nici noi nu l-am putut purta? Ci credem că noi, ca şi ei, sîntem mîntuiţi prin harul Domnului Isus\" (Fapte 15:10-11). Nu-i de mirare că după astfel de vorbe rostite de Petru „toată adunarea a tăcut\" şi că au ascultat cu mai multă atenţie rapoartele misionare aduse de Pavel (Fapte 15:12). Ultimul care a vorbit a fost Iacov. Cuvîntarea lui este deosebit de importantă. Cu maturitatea care-l caracteriza, Iacov explică din profeţii cum Dumnezeu a hotărît o vreme în care neamurile să fie în centrul atenţiei divine în detrimentul Israelului, întărind cuvintele lui Petru, Iacov spune: „Simon a spus cum mai întîi Dumnezeu Şi-a aruncat privirile peste neamuri, ca să aleagă din mijlocul lor un popor, care să-i poarte Numele. Şi cu faptul acesta se potrivesc cuvintele proorocilor, după cum este scris: „După aceea, (după ce anume?- n.n.) Mă voi întoarce, (nu te poţi întoarce decît dacă te-ai depărtat! - n.n.), şi voi ridica din nou cortul lui David din prăbuşirea lui, îi voi zidi dărîmăturile, şi-l voi înălţa din nou; pentru ca rămăşiţa deoameni să caute pe Domnul, ca şi toate neamurile peste care este chemat numele Meu, zice Domnul, care face aceste lucruri, şi căruia îi sînt cunoscute din veşnicie\" (Fapte 15:14-18). Sînt convins că foarte puţini dintre evrei se gîndiseră cum trebuie la profeţia aceasta, după cum tot foarte puţini o bagă astăzi în seamă în sînul Bisericii. Importanţa ei este dublă: ea i-a anunţat pe evrei că Dumnezeu se va întoarce pentru o vreme înspre neamuri şi anunţă neamurile că în final Dumnezeu va ridica din prăbuşirea lui, cortul lui David! Concluzia şi îndemnul lui Iacov au fost: „De aceea, eu sînt de părere să nu se mai pună greutăţi acelora dintre neamuri care se întorc la Dumnezeu...” (Fapte 15:19). Cînd Pavel îşi scrie scrisoarea către galateni, problemele nu erau încă atît de clare. Ierusalimul şi „fariseii\" din Biserică îşi trimeteau încă „misionarii\" să „convertească adunările creştine născute de Pavel\". Tulburarea şi confuzia domneau pretutindeni. Iată de ce apostolul simte nevoia să se apere şi să apere adevărul mesajului Evangheliei sale: „Fraţilor, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine nu este de obîrşie omenească; pentru că n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Cristos...”(Galateni 1:11-23)
Pavel mărturiseşte că, deşi independent de apostolii de la Ierusalim, el n-a lucrat fără cunoştinţa şi încuviinţarea lor (Galateni 2:1-9). Această recunoaştere a Evangheliei lui Pavel fusese pusă la îndoială de atitudinea lui Petru în Antiohia: „Dar cînd a venit Petru în Antiohia, i-am stătut împotrivă în faţă, căci era de osîndit\" (Galateni 3:1). Deosebirea pe care a făcut-o Petru între creştinii dintre evrei şi creştinii dintre neamuri trebuia osîndită pe faţă şi Pavel nu a ezitat să o facă. Era în joc mîntuirea mulţimilor care primiseră credinţa: „Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu; căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Cristos\" (Galateni 2:21). Pentru iudaizatori, ca să fii un bun creştin trebuia mai întîi să crezi în Cristos şi apoi să ajungi să împlineşti toată Legea. Cu alte cuvinte, pentru a deveni pe deplin creştin, trebuia să devii de asemenea „iudeu\"; să accepţi tăierea împrejur, Sabatul şi toate celelalte ceremonii iudaice. Pentru Pavel, aşa ceva era exact contrariul creştinismului. Mîntuirea s-ar fi putut obţine atunci, nu prin har, ci prin ceea ce putea face un om, printr-un semn în carne şi prin abilitatea cuiva de a ţine Legea. Pavel ştia însă că mîntuirea se primea prin har şi numai prin credinţă. Toate strădaniile omului nu puteau duce nicăieri. Ceea ce era necesar era nu împlinirea Legii, ci declararea unui faliment total, abandonarea de sine la picioarele crucii lui Cristos şi aruncarea în braţele iubitoare ale Mîntuitorului. iudeul era înclinat să spună: „Doamne uite lucrările pe care le-am făcut. Iată semnul tăierii mele împrejur. Dă-mi acum mîntuirea pe care mi-am cîştigat-o.\" Pavel privea aşa ceva drept o blasfemie la adresa sacrificiului ispăşitor al lui Cristos. „Dar, spuneau iudeii, cel mai mare lucru din viaţa noastră ca popor al lui Dumnezeu este Legea dată nouă prin Moise. Fără ea n-am fi ştiut ce înseamnă să trăieşti după placul lui Dumnezeu. Cum să renunţăm acum la ea? Cum să renunţăm la trecutul nostru de popor al Domnului?\" „Foarte bine, răspundea Pavel în capitolul 3:1-29, să vedem atunci cine este strămoşul nostru: Moise sau Avraam? Avraam cu siguranţă. Şi cum a căpătat Avraam trecere înaintea lui Dumnezeu, prin faptele Legii sau prin credinţă? „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi credinţa aceasta i-a fost socotită neprihănire\" (Gal. 3:6) „Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe neamuri, prin credinţă, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: „Toate neamurile vor fi binecuvîntate în tine.\" Şi că nimeni nu este socotit neprihănit prin Lege, este învederat, căci „cel neprihănit va trăi prin credinţă”. Însă Legea nu se întemeiază pe credinţă; ci ea zice: „Cine va face aceste lucruri, va trăi prin ele\". Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii... pentru ca binecuvîntarea vestită lui Avraam să vină peste neamuri, în Cristos Isus\" (Gal. 3:8-14) Într-adevăr, „sămînţa\" lui Avraam este acest Isus Cristos în care sînt binecuvîntaţi toţi credincioşii (Gal. 3:16). Pentru Pavel, Legea a funcţionat ca un „pedagog spre Cristos\" (Gal. 3:24). Pedagogul era pe
atunci sluga ce ducea elevul la şcoala maestrului său. Rolul pedagogului înceta odată cu apariţia profesorului: „După ce a venit credinţa, nu mai sîntem sub îndrumătorul acesta... Nu mai este nici iudeu, nici grec, nu mai este nici rob, nici slobod... fiindcă toţi sînteţi una în Cristos Isus. Şi dacă sînteţi ai lui Cristos, sînteţi „sămînţa\" lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă\" (Gal. 3:25-29). Se poate spune că Iudaismul a fost „leagănul creştinismului\" şi noi am putea adăuga „şi era gata, gata să-i fie şi mormîntul!\" A trebuit ca Dumnezeu să-l ridice pe Pavel, acest Moise al Bisericii, pentru ca prin el să fim eliberaţi din robia „învăţăturilor începătoare\" ale Legii. Cu entuziasmul cu care Moise a ridicat înaintea poporului tablele Legii, Pavel ridică steagul Crucii lui Cristos. Moise venise să ne dea „mărturia\" şi ne-a făcut „robi ai păcatului care clocoteşte în noi\". Pavel ne prezintă un Cristos al Crucii care a venit să ne facă „cu adevărat slobozi\" (Ioan 8:36). El are „toată puterea în cer şi pe pămînt\" şi poate face acest lucru! 2. Roada Duhului Sfînt Pavel scrie unei colectivităţi de oameni care se ocupau cu agricultura. Din această pricină el îşi alege termeni corespunzători, dovedind o mare flexibilitate în exprimare şi o deosebită pricepere în adaptarea mesajului la puterile şi vocabularul ascultătorilor. Vorbind despre rezultatele produse de lucrarea Crucii în viaţa celor credincioşi, el le numeşte „ROADA\" şi le prezintă în contrast cu „faptele firii pămînteşti\" (Gal. 5:16-26). Cele 17 fapte ale firii sînt contrastate cu cele 9 rodiri ale Duhului. Să nu credeţi cumva că această exprimare simplă este şi simplistă! Roada Duhului, aşa cum o prezintă aici Pavel, este aşezată în trei grupe distincte de cîte trei şi cuprinde într-o minunată aşezare transformarea totală pe care o face Duhul lui Dumnezeu atunci cînd pătrunde în viaţa cuiva. Rodire către Dumnezeu: „Dragostea, bucuria, pacea, Rodire către alţii: îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, Rodire faţă de noi înşine: credincioşia, blîndeţea, înfrinarea poftelor.” Concluzia acestei prezentări este cuprinsă în Gal. 6:7-9. Acest pasaj ne arată că nu-l putem „duce\" pe Dumnezeu. Fiecare îşi va primi răsplata după alegerea pe care a făcut-o: „Cine seamănă în firea pămîntească, va secera din firea pâmîntească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viaţa veşnică\" (Gal. 6:8). Secerişul nu se va face după cît de mult am ştiut, ci după cît de mult am semănat! 3. „Semnele Domnului Isus Cristos\" Acestea sînt semne pe care le purta Pavel pe trupul lui şi pentru care îl batjocoreau unii (Gal. 6:17). Cuvîntul grec folosit aici este„stigmata\"şi se poate traduce prin: sigiliu, semnul de proprietate aşezat uneori pe spatele, pe faţa sau pe braţul unui sclav şi pe pielea unor animale. Care să fi fost „stigmata\" lui Pavel? Erau semnele bătăilor şi loviturilor primite pentru mărturia lui creştină!
„...arătăm că sîntem vrednici slujitori”...„în lovituri fără număr... De cinci ori am căpătat de la iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost împroşcat cu pietre; de trei ori s-a sfărîmat corabia cu mine...\" (2 Cor. 6:4; 11:23-25) Mîinile bătătorite ale unui lucrător îi arată osteneală, cicatricile lui Pavel, pentru care unii îl puneau în rînd cu „tulburătorii\" şi cu făcătorii de rele, dovedeau credincioşia lui în slujirea creştină. Faţa arsă de soare a căpitanului de marină, rănile unui soldat şi ridurile de pe fruntea unei mame nu sînt semne de dispreţuit. „Semnele Domnului Isus\" purtate de Pavel pe trupul lui nu erau temei de batjocură! „Iudaizatorii\" aveau scrisori de acreditare de la Ierusalim, Pavel purta pe trupul său semnele unei acreditări mult mai înalte. Ce suferinţe înduraseră „iudaizatorii\" pentru Evanghelie? Niciuna. Ei au ştiut să-şi păzească pielea. Pavel în schimb devenise „dizgraţios\" la privit pentru că se făcuse una cu „Omul durerii\"! CUPRINSUL CĂRŢII \"Eliberare prin Evanghelie\" Cuvînt de salut (1:1-5) 1. Autenticitatea Evangheliei lui Pavel (1 şi 2) Veritabilă în ce priveşte originea ei (cap. 1) Veritabilă în ce priveşte natura ei (cap. 2) 2. Superioritatea Evangheliei creştine (3 şi 4) În noile relaţii pe care le produce (cap.3) În privilegiile pe care le aduce (cap. 4) 3. Adevărata slobozenie prin Evanghelie (5 şi 6) Slujba iubirii pune capăt robiei Legii (5:1-15) Duhul pune capăt robiei în firea pămăntească (5:16-6:10) Cuvînt de încheiere (6:11-18)
Search
Read the Text Version
- 1
- 2
- 3
- 4
- 5
- 6
- 7
- 8
- 9
- 10
- 11
- 12
- 13
- 14
- 15
- 16
- 17
- 18
- 19
- 20
- 21
- 22
- 23
- 24
- 25
- 26
- 27
- 28
- 29
- 30
- 31
- 32
- 33
- 34
- 35
- 36
- 37
- 38
- 39
- 40
- 41
- 42
- 43
- 44
- 45
- 46
- 47
- 48
- 49
- 50
- 51
- 52
- 53
- 54
- 55
- 56
- 57
- 58
- 59
- 60
- 61
- 62
- 63
- 64
- 65
- 66
- 67
- 68
- 69
- 70
- 71
- 72
- 73
- 74
- 75
- 76
- 77
- 78
- 79
- 80
- 81
- 82
- 83
- 84
- 85
- 86
- 87
- 88
- 89
- 90
- 91
- 92
- 93
- 94
- 95
- 96
- 97
- 98
- 99
- 100
- 101
- 102
- 103
- 104
- 105
- 106
- 107
- 108
- 109
- 110
- 111
- 112
- 113
- 114
- 115
- 116
- 117
- 118
- 119
- 120
- 121
- 122
- 123
- 124
- 125
- 126
- 127
- 128
- 129
- 130
- 131
- 132
- 133
- 134
- 135
- 136
- 137
- 138
- 139
- 140
- 141
- 142
- 143
- 144
- 145
- 146
- 147
- 148
- 149
- 150
- 151
- 152
- 153
- 154
- 155
- 156
- 157
- 158
- 159
- 160
- 161
- 162
- 163
- 164
- 165
- 166
- 167
- 168
- 169
- 170
- 171
- 172
- 173
- 174
- 175
- 176
- 177
- 178
- 179
- 180
- 181
- 182
- 183
- 184
- 185
- 186
- 187
- 188
- 189
- 190
- 191
- 192
- 193
- 194
- 195
- 196
- 197
- 198
- 199
- 200
- 201
- 202
- 203
- 204
- 205
- 206
- 207
- 208
- 209
- 210
- 211
- 212
- 213
- 214
- 215
- 216
- 217
- 218
- 219
- 220
- 221
- 222
- 223
- 224
- 225
- 226
- 227
- 228
- 229
- 230
- 231
- 232
- 233
- 234
- 235
- 236
- 237
- 238
- 239
- 240
- 241
- 242
- 243
- 244
- 245
- 246
- 247
- 248
- 249
- 250
- 251
- 252
- 253
- 254
- 255
- 256
- 257
- 258
- 259
- 260
- 261
- 262
- 263
- 264
- 265
- 266
- 267
- 268
- 269
- 270
- 271
- 272
- 273
- 274
- 275
- 276
- 277
- 278
- 279
- 280
- 281
- 282
- 283
- 284
- 285
- 286
- 287
- 288
- 289
- 290
- 291
- 292
- 293
- 294
- 295
- 296
- 297
- 298
- 299
- 300
- 301
- 302
- 303
- 304
- 305
- 306
- 307
- 308
