În care, Păcală, autor Nick Sava

Nick SavaÎn care, PăcalăPovestiri şi snoave populare româneşti Editura Atheneum

ÎN CARE,PĂCALĂ... POVESTIRI ŞI SNOAVE POPULARE ROMÂNEŞTI REPOVESTITE DENICK SAVAEDITURA ATHENEUM

Editor: Nick Sava Editura ATHENEUM#206, 145 W. Keith RoadNorth Vancouver, BCV7M 1L3 CanadaTel. 604 990 1722 © Copyright Nick Sava, Vancouver 2002 Ilustraţii: Nick Sava, Vancouver 2002 Toate drepturile rezervate

Dedic aceastã carte memoriei mameimele, românilor de pretutindeni, dar maiales, întotdeauna, iubitei mele Gabriela Întotdeauna

Mulţumiri Simt nevoia sã amintesc aici pe cei fãrã de care scriereaşi apariţia acestei cãrţi nu ar fi fost posibilã: Vicã, pentrusfaturile şi aportul adus la editarea manuscrisului până formafinalã; Marga, Cristina, Dan şi Mimi pentru încrederea şineîncrederea arãtatã în antrepriza pornitã de mine, Gita,Maria şi atâţi alţi cititori ai revistei Atheneum, care şi-au arãtatsperanţa într-o continuare a Întâmplãrilor, Gabriela, Mimişi dl. Topolog, pentur ajutorul inestimabil dat la corecturăşi, nu în ultimul rând, lui Sorin, cel care a crezut mai multdecât mine...

CuprinsCuvânt Înainte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10Capitolul 1În care Păcală moşteneşte o vacă . . . . . . . . . . . 13Capitolul 2În care Păcală face un târg . . . . . . . . . . . . . . . 19Capitolul 3În care Păcală pleacă în lume . . . . . . . . . . . . . 24Capitolul 4În care Păcală nu apare . . . . . . . . . . . . . . . . . 31Capitolul 5În care Păcală se-nveleşte cu o aţă . . . . . . . . . . . 36 6

Capitolul 6În care Păcală primeşte răsplată . . . . . . . . . . . . 41Capitolul 7În care Păcală îşi face prieten . . . . . . . . . . . . . 46Capitolul 8În care Păcală se mărită . . . . . . . . . . . . . . . . 50Capitolul 9în care Păcală vede o găină . . . . . . . . . . . . . . 56Capitolul 10În care Păcală se bagă argat . . . . . . . . . . . . . . 62Capitolul 11În care Păcală vinde grâu . . . . . . . . . . . . . . . 68Capitolul 12În care Păcală mănâncă un caş . . . . . . . . . . . . 72Capitolul 13În care Păcală zice o cântare . . . . . . . . . . . . . . 77Capitolul 14În care Păcală se duce la moară . . . . . . . . . . . . 83Capitolul 15În care Păcală taie lemne . . . . . . . . . . . . . . . 90Capitolul 16În care Păcală îl curăţă pe popă . . . . . . . . . . . . 94 7

Capitolul 17În care Păcală îşi vede de drum . . . . . . . . . . . . 101Capitolul 18În care Păcală visează frumos . . . . . . . . . . . . . 108Capitolul 19În care Păcală se însoară . . . . . . . . . . . . . . . 113Capitolul 20În care Păcală îi judecă pe alţii . . . . . . . . . . . . 120Capitolul 21În care Păcală se ia după gura lumii . . . . . . . . . 127Capitolul 22În care Păcală coace pită . . . . . . . . . . . . . . . 133Capitolul 23În care Păcală alungă strigoii . . . . . . . . . . . . . 140Capitolul 24În care Păcală se-alege cu-n sac . . . . . . . . . . . . 145Capitolul 25În care Păcală râde de proşti . . . . . . . . . . . . . 151Capitolul 26În care Păcală moare . . . . . . . . . . . . . . . . . 157Capitolul 27În care Păcală îşi ia tovarăş . . . . . . . . . . . . . . 164 8

Capitolul 28În care Păcală pune rămăşag . . . .. . . . . . . . . . 169Capitolul 29În care Păcală îşi vinde pielea scump . . . . . . . . . 177Capitolul 30În care Păcală îşi găseşte liniştea . . . . . . . . . . . 186Lista Ilustraţiilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 192Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . 195 9

Cuvânt Înainte Am încercat să adun aici, în acest volum, toate întâm-plările lui Păcală, aşa cum mi le amintesc eu. Motivul acesteialegeri este destul de simplu: Păcală este cel mai românescpersonaj de legendă. Alături de Făt Frumos, de ciobanulMioriţei, de Gruia lui Novac, de Iovan Iorgovan, dar maimult decât ei. Păcală întruchipează spiritul tipic al ţăranuluiromân, al românului în general, cel care întâmpină greutăţileşi nedreptăţile vieţii cu un cântec pe buze şi un surâs şugubăţîn priviri; cel care îi pedepseşte pe cei răi, proşti şi fuduli,râzând de ei; cel care poartă întotdeauna în inimă dragosteade Dumnezeu, dar aduce pedeapsa Lui asupra celor care Îiiau Numele în deşert. 10

Cea care mi-a povestit pentru prima dată despre Păcalăa fost mama, ţărancă din Boianul bucovinean. Mutată înRomânia Mare, despărţită de pământul natal răpit de co-tropitorii ruşi, a păstrat în memorie poveştile auzite acasă.Printre ele erau şi năzdrăvăniile lui Păcală. Când am începutsă citesc, una din primele cărţi pe care ea mi le-a pus în mânăa fost o cărticică zdrenţuită despre Păcală, adusă de ea în valizade carton în care îşi luase puţinele lucruri considerater de eapreţioase, fugind din faţa tăvălugului rusesc. Cărţii îi lipseau coperta şi prima pagină, aşa că nu amştiut niciodată cum se numea. Mama îi spunea „Năzdrăvăniilelui Păcală” şi probabil acesta îi era titlul. Nu am ştiut niciodatănici numele autorului. Când am crescut, am încercat să oregăsesc. Toţi cei cu care am discutat acest subiect, au negatcă ar avea ştiinţă de o astfel de carte. Chiar şi cei de la Bibli-oteca Judeţeană din Braşov, sau de la Biblioteca Pedagogicădin Bucureşti. Interesant este faptul că mulţi îşi aminteaucă ar fi citit o întâmplare sau alta, îşi aminteau de uneleîntâmplări din ceea ce le povesteam; un bătrân bibliotecarchiar m-a ajutat o întreagă după amiază să localizez carteaşi autorul. Încercare eşuată, trebuie s-o spun de la început.Cea mai apropiată versiune a fost cartea în versuri a lui P.Dulfu, numită „Isprăvile lui Păcală” – dar cartea citită demine în copilărie nu era în versuri! Deci, începuse să mi seîntărească convingerea că, ori autorul era „interzis” de către„luminaţii” noştri guvernaţi comunişti (ceea ce se prea poatea fi cazul), ori... era vorba despre unul din acele fenomeneparanormale, extrem de greu de explicat. Nu ştiu nici acumcare este cazul, dar trebuie să amintesc că cineva mi-a afirmatcă ar fi în posesia unei astfel de cărţi, salvată întâmplător perafturile bibliotecii familiale. (Notă: persoana respectivă se parecă avea dreptate! Recent am auzit despre o astfel de carte, scrisăde Iosif Nădejde, numită chiar aşa: „Năzdrăvăniile lui Păcală”.Are şi gravuri „româneşti”, exact aşa cum îmi amintesc eu să fifost cartea minune). 11

Oricare ar fi adevărul, încerc aici să-mi reamintesc aceleîntâmplări citite în copilărie. Dacă povestile mele deviază,uneori, de la cele „adevărate”, sper să găsesc înţelegere de lacititori. Sper totuşi ca aceste povestiri să bucure deopotrivă pecei mari şi pe cei mici. Sper că mulţi copii români de pretu-tindeni vor putea iubi un erou care nu este nici wrestler, niciSuperman şi nici dumb; în schimb, este atât de omenesc, atâtde român! Păcală poate sta cu mândrie alături de un Odysseus,Till Eulenspiegel, Nusradin, Mathias Gâscarul, Zganarelle,de atâţi alţi eroi ai Lumii care îşi folosesc isteţimea împotrivaforţei brute, ieşind întotdeauna învingători. Mai ales sper ca în încercarea mea să creez o lumeprofund românească, o nouă „gură de rai pe un picior deplai”, în care nedreptăţile şi imoralitatea nu sunt o normă, cisingularităţi dezavuate de oameni şi pedepsite drept de cătreeroul nostru. Prin aceasta, speranţa mea este că românul, fieel trăitor în ţară, fie pe alte meleaguri, va înţelege că nu poateexista o îndreptare a societăţii româneşti până când legalitateaşi moralitatea nu redevin normale şi nu excepţii. Sper ca eroulnostru să-i dea sprijin şi încredere în acest proces. Acesta este şi motivul pentru care, în scrierile mele, Pă-cală este poate mai cinstit şi mai corect decât apare el în altelucrări. Se răzbună pe cei răi, dar cu tristeţe şi fără cruzime.Fură numai când i se cere s-o facă şi doar ca să dea o lecţie.Minte doar în procesul îndreptării unei nedreptăţi. Singurelemomente când încearcă să fie „oţ”, în întâlnirile cu Tândală,Dumnezeu nu îl ajută. Dar pentru aceasta a trebuit să las la oparte multe de întâmplările din amintirea mea, în care el parea fi hoţ, nedrept, răzbunător, prostănac... Păcală descris demine este poate mai puţin uman decât şi l-a imaginat poporulromân, dar intenţia mea a fost să creez o aură de erou în jurullui. Un erou model care să ne ajute să renaştem moral. O altă licenţă a mea, pentru care cer iertare „puriştilor”,este aceea de a-l prezenta pe Păcală ca aparţinând spaţiuluiromânesc în toată cuprinderea lui. Graiul lui şi al personajelor 12

cu care el interacţionează aparţine tuturor provinciilor istoriceromâneşti. Eu însumi nefiind născut într-un sat şi netrăindniciodată într-un anume sat românesc, mi-ar fi fost greu săpăstrez un anumit dialect în scrierea mea, aşa cum a făcut-oCreangă, de exemplu. Totuşi, în multe locuri, întâmplările,personajele, limbajul amintesc de vacanţele petrecute de mineîntr-un sat românesc din Ardeal. În încercarea mea păşesc pe urmele lăsate de mari scriitoriai neamului, Petre Ispirescu, Ion Creangă, Ioan Slavici, în faţacărora mă plec cu adânc respect. Sper ca cititorii, în judecatalor, nu mă vor compara cu aceşti titani, ci vor vedea în scriereamea doar o încercare de a-l reaminti pe Păcală şi a-l menţineviu, pentru bucuria neamului românesc. Şi mai ales, mă pleccu smerenie în faţa geniului popular anonim, creatorul acesteiperle a spiritului, sinteză a unui întreg neam. Dar, să începem derularea Minunatelor şi Nemaipome-nitelor Întâmplări ale lui Păcală... Vancouver Mai 2002 13

1 În care Păcală moşteneşte o vacă răia odată ca niciodată, într-un mic sat, nici bogat, nici sărac, un sat adică aşa ca pe la noi, o familie de ţărani. Nici bogaţi dar nici săraci de tot, nici frumoşi dar nici urâţi de tot, nici harnici dar nici trândavi de tot, nici isteţi dar nici proşti de tot, adică aşa ca tot omul, ca mine şi ca tine, bunăoară; român,într-un cuvânt. Ba, să avem iertare, unul din feciori era Păcală. Pentrucă ţăranului nostru i se prăpădise muierea, lăsându-l cu treifeciori, care se potriveau întrutotul descrierii noastre, maipuţin mezinul. Acesta era poate mai trândav decât fraţii lui,mai isteţ decât aceştia, mereu vesel şi cu un cântec pe buze,gata oricând să facă vreo păcăleală vreunui sătean, sau numaivreunui frate mai mare. Aşa că lumea din sat îl poreclisePăcală, şi cu timpul toţi i-au uitat numele de botez, până şi 14

moşteneşte o vacătatăl şi fraţii lui îl numeau acum aşa. Să nu mă întrebaţi careera numele lui adevărat, căci nu ştiu. Poate era Ion, sau poateGheorghe, sau poate Toader, sau Ştefan... ca pe mine sau petine, bunăoară; nume de sfânt, că aşa este datina la români. Şi iată că, într-o zi, bătrânul ţăran nu se simte prea bineşi, până să bage cineva de seamă, pică la pat. Cheamă el pecei trei fii în jurul patului. - Măi, feciorii tatii. Eu cred că mă duc, se pare cămi-am trăit traiul dat mie de Sfântul Dumnezeu. Eu nu vălas avere multă, dar atâta câtă vă las, împărţiţi-o frăţeşte, sănu ajungeţi de râsul satului. Să vă iubiţi şi să vă ajutaţi, cafraţi adevăraţi ce sunteţi, şi atunci şi Dumnezeu vă va staalături. Şi astea fiind zise, dădu bătrânul ochii peste cap şi trecula dreapta Domnului. Îl plâng cei trei fraţi, rămaşi de acumorfani singuri pe lume, îl plânge tot satul, căci fusese omgospodar şi trăise în bună înţelegere cu toţii. Şi după ce îl plâng cei trei fraţi cât îl plâng, bagă ei deseamă că viaţa merge înainte şi trebuie să dea la animale demâncare, să le adape, să vadă de munca pe ogor,, căci timpultrece şi viaţa ţăranului nu are hodină până nu dă zăpada, şinici atunci... Aşa că ei se şi hotărăsc să împartă toată averearămasă de la bătrânul lor tată. - Cum o facem? întrebă unul din fraţii mai mari.Dacă împărţim totul, rămânem cu mai nimic... - Nici nu ar fi drept, zise celălalt frate mai mare. Uniiau muncit din greu să ţină averea, alţii au cam tăiat frunze lacâini. Zicând acestea, privi cu înţeles spre Păcală. - Ba să împărţim frăţeşte, că aşa ne-a învăţat tătuca,sări Păcală de colo. Ce-o să zică el de dincolo, dacă nu-irespectăm dorinţele? Aşa şi făcură până la urmă, deşi fraţii mai mari se scăr- 15

În care Păcalăvaca 16

moşteneşte o vacăpinau în creştet şi mormăiau, nemulţumiţi. Începură de lacâmp: - Locul ăsta ţie, ăsta mie, ăsta lui Păcală. - Frăţeşte, cum o zis tătuca! completă Păcală mulţu-mit, fără să pară să bage în seamă că locul lui se nimeri maipe coastă, iar cel al fraţilor mai pe luncă. - Locul ăsta mie, ăsta ţie, ăsta lui Păcală... Ce facemcu bucăţica asta, a rămas singură? - O împărţim frăţeşte, cum o zis tătuca! sări Păcalăde colo. O împărţiră frăţeşte. Se aleseră fiecare cu o unghie de pă-mânt, dar cel puţin Păcală era mulţumit. Trecură la livadă. - Mărul ăsta ţie, ăsta mie, ăsta lui Păcală, cum o zistătuca. Ceilalţi fraţi încuviinţau, îndeplinind cu sfinţenieporunca părintească. Un păr mie, unul ţie, unul lui Păcală;un prun mie, unul ţie, unul lui Păcală... Se opriră încurcaţi în faţa nucului. Era un singur nuc,mare şi frumos... Ce să facă cu el? Cum să îndeplineascăporunca părintească? Se uitau unul la celălalt, negăsindrăspuns. - Îl tăiem, hotărî Păcală. Se puseră cu topoarele pe el şi îl tăiară. Împărţiră butuciişi apoi vreascurile, frăţeşte, în timp ce tot satul îi privea, dânda lehamite din cap. Noroc că stupii se împărţiră taman-taman,căci cine ştie ce soluţie mai găsea Păcală. Trecură la curţi. - O odaie mie, una ţie, una lui Păcală. - Frăţeşte, cum o zis tătuca.” Asta fusese uşor. Împărţiră animalele: cei trei cai, treivaci, cei trei purcei, cele câteva oi, găinile, raţele... O găinăsinguratică sfârşi în oală, spre bucuria tuturor, după caretrecură la împărţit sacii, lăzile, cutiile... Până mai spre searăîmpărţiră totul! Mai puţin o vacă. 17

În care Păcală Acum trebuie să vă spun câteva cuvinte despre vaca aceea.Aţi văzut vaci mari şi frumoase, roşii cu pete mari, albe, cucoarne frumos încovoiate, cu ugerul dolofan atârnând plincu lapte până aproape la pământ? Vaci care dau câte o găleatăplină ochi cu lapte la fiecare muls? Câte un viţel sau doi înfiecare primăvară, frumoşi, sănătoşi, de mai mare minunea?Gândiţi-vă la ce aţi văzut până acum şi pe urmă gândiţi cănu aţi văzut încă nimica! Vacă precum vaca aceea nu era niciuna în sat, dar ce zic eu „în sat”? - în toată lumea! Nici măcarlui Păcală nu-i trecuse prin cap să o taie, când ajunseseră laîmpărţirea ei. Oamenii din sat veniseră să-i roage să le-o vândălor, pe oricât, decât s-o vadă prăpădită. Aşa că se duseră ei la culcare, gândindu-se cum şi ce săfacă pentru a împărţi minunea de vacă. Se foiră aşa mai toatănoaptea, somnul refuzând să li se anine de pleoape şi, într-untârziu, Păcală spuse: - Măi fraţilor, ştiţi voi ce m-am gândit eu? - Ce te-ai gândit? întrebară fraţii, cam cu teamă înglas. Gândurile lui Păcală se lăsau de obicei cu urmări neplă-cute pentru ei. - Ce ar fi să ne facem fiecare câte un grajd, coşar,ceva, pentru că oricum ne trebuie câte un grajd la fiecare, săne punem vitele împărţite. Şi în care grajd o intra vaca maiîntâi, a aceluia să fie! Stătură fraţii cei mari cu ochii holbaţi în întuneric,întorcând ideea lui Păcală pe o parte şi pe cealaltă. O fi vreopăcăleală la mijloc? Umblă mişelul de mezin să-i înşele dinnou cu ceva? Până la ziuă se foiră ei fără somn, ascultândsforăitul liniştit al fratelui mai mic. Spre ziuă se convinserăfiecare că nu e loc de păcăleală, că până la urmă asta este sin-gura soluţie posibilă - dacă vor să păstreze vaca în viaţă fără ao vinde. Aşa că săriră din pat şi se repeziră să îşi înalţe fiecare 18

un grajd minunat, care să le aducă mult doritul câştig. Îl lăsarăpe Păcală să doarmă, zâmbind cu răutate pe sub mustăţi. Dormi Păcală liniştit, până spre prânzul cel mare. Îl sculămai ales foamea şi bocănitul care venea prin ferestre dinsprecurte. Când ieşi afară, fraţii lui munceau cu spor, construindcare mai de care un grajd mai grozav. Fratele cel mare înălţasedeja pereţii din chirpici a unui grajd minunat, grajd cumnu mai era altul în sat. Acum se apucase de acoperiş, dinţiglă roşie, frumoasă. Fratele mijlociu, mai puţin priceput,înălţa un grajd mai puţin arătos, dar frumos nevoie mare:din trunchiuri frumos geluite, mirosind a lemn proaspăt şirăşină, cu şindrilă nouă pe acoperiş. Vaca era dusă la ciurdă,ca în fiecare zi, dar celelalte animale, mai ales găinile, se uitauprostite la forfota din curte. - Tu ce faci, nu-ţi construieşti grajdul? îl întrebarăfraţii pe Păcală, zâmbind cu răutate. - Ba da, nici o grijă. Am timp... Acestea zise, se puse Păcală de mâncă liniştit, bău o canăcu apă proaspăt scoasă din fântână, se puse la umbra unuiprun şi cântă din fluier vesel, până îl fură din nou somnul...Razele soarelui căzând spre apus îl treziră, aşa că socoti el căvenise timpul să-şi construiască şi el grajdul: tăie la repezealănişte pomişori mai tinerei, cu trunchiul subţirel şi înalt, plinide frunze verzi şi proaspete, iar din ei construi un umbrarverde şi răcoros. - Iac-aşa!, zise Păcală mulţumit, admirându-şi graj-dul. - Băi frati-miu, nu e dreaptă întrecerea, zise unuldintre fraţii mai mari. Hai să te mai lăsăm o zi, să îţi înalţi şitu un grajd ca lumea. - Nuuu, nu vă faceţi griji, dădu Păcală liniştit dinmână. Să lăsăm vaca să aleagă. Nu-i nici un bai dacă nu alege 19

grajdul meu, o fi vaca vreunuia din voi. Rămâne în familie,cum se zice. Şi le zâmbi vesel. - Cum vrei tu, frate al nostru. Numai să nu ne scoţivorbe că te-am pungăşit! Şi îşi dădeau fraţii cei mari coate,făcându-şi unul altuia cu ochiul, şmechereşte. Dar iată că se auzi cornul văcarului şi începură să aparăvacile pe uliţă, în drumul lor către casă. Deschiseră fraţiilarg poarta spre uliţă, să poată intra vaca, şi aşteptară cu ne-răbdare apariţia vacii cu pricina. Apăru în curând şi aceasta,năduşită şi plină de praf, şi întră în curte, rumegând liniştit.Acolo se opri uimită, văzând două grajduri nou-nouţe înlocul vechiului grajd în care îşi dusese veacul. Şi un umbrarverde şi răcoros! Se aşezară fraţii pe lângă propriul grajd şi începură săîndemne vaca să intre înăuntru. Dar animalul stătea ţeapăn,mirosind nehotărât când spre zidurile proaspăt spoite cu var,când spre lemnul proaspăt geluit. Într-un târziu vaca, dânddin coadă după muşte, se îndreptă hotărâtă spre frunzele verzişi proaspete şi spre umbra deasă a umbrarului construit dePăcală. Păscând din frunze, intră sub poala umbrarului, laadăpost de zăduf şi de muşte... - Apoi, măi fraţilor, nu vă supăraţi pe biata vită! lespuse Păcală mucalit fraţilor, care priveau holbaţi la vaca dis-părută sub umbrar. Minte de animal, ce să ştie el ce înseamnăgrajd frumos? Plecară fraţii înjurând cu năduf. Iar Păcală moşteni ovacă. 20

2 În care Păcală face un târg recu ceva vreme şi toate se aşezară la locul lor, căci aşa este viaţa: şi cele rele, şi cele bune, trec şi se uită, iar noi, oamenii, trebuie să ne vedem de traiul nostru bun sau rău, aşa cum ni-l rânduie Dumnezeu. Viaţa satului continua să se scurgă molcomă şi aşa se scurgea şi viaţa celor trei fraţi. Molcomă,dar, ca şi apele cele adânci, sub suprafaţa ei molcomă multelucruri putea ascunde... Păcală îşi vedea vesel de viaţa lui obişnuită. Ca şi înaintede a intra în moştenire, stătea mai mult pe cuptor, când nu semuta pe prispă sau la umbra vreunui pom proaspăt moştenit,din palma lui de livadă. Poamele în pomi creşteau şi se pârgu-iau, cu ajutorul lui Dumnezeu, pe bucăţica de pământ creşteaiarba mare, spre bucuria animalelor, găinile şi raţele dispăreauuna câte una în oala cea mare... Numai vaca părea încă mai 21

În care Păcalăfrumoasă decât fusese vreodată, împărţindu-şi timpul întreciurda satului şi frunzarul lui Păcală, pe care acesta avea grijăsă-l înnoiască din când în când, şi unde găsea întotdeauna unvraf proaspăt de iarbă grasă şi fragedă. Găleţile de lapte pe carele dădea vaca zilnic ajungeau pe la oamenii mai nevoiaşi dinsat, pentru că Păcală, în ciuda firii lui vesele şi nepăsătoare,avea totuşi o inimă caldă şi prietenoasă. Fraţii mai mari erau din ce în ce mai mohorâţi, văzândcum mergeau lucrurile. Deşi partea lor de avere era ţinutăgospodăreşte, deşi nu refuzau niciodată invitaţiile lui Păcalăsă se înfrupte din orătănii, nu-i puteau ierta acestuia din urmăfaptul că devenise unicul posesor al vacii minune. Aşa că, într-o dimineaţă, Păcală nu mai putu răbda şile spuse: - Băi fraţilor, asta nu e viaţă. Aşa nu se mai poate!De când am rămas cu vaca, nu mai am fraţi. Nu v-am maivăzut cu zâmbetul pe faţă de o groază de vreme, şi nu e bineca omul să nu se bucure de viaţă! - Păi ce să facem, băi frati-miu?, zise unul din fraţi.Când vedem că tu eşti stăpânul unei vaci aşa de frumoase şide lăptoase, şi când vedem că nu ai nici un folos de pe urmaei... - Da’ eu am folos, măi frate-meu. Mă bucur de ea şiîmi aduce linişte şi pace. Mă ajută să am şi prieteni... - Da, da’ nu ai nici un folos. Râd de tine toţi gospo-darii satului. - Las’ să râdă, măi, că viaţa e mai frumoasă când râzi.Şi apoi, mai bine râde cel ce râde la urmă... Ce să mai lungim povestea, Păcală nu putu cu nici unpreţ să-şi îmbuneze fraţii. Aşa că, de cum se arătă vaca de laciurdă, îi puse Păcală o funie de gât şi ieşi cu ea în uliţă. - Încotro acum cu ea?, îl întrebară fraţii. 22

face un târg prin codru 23

În care Păcală - La târg, s-o vând. Mai bine lipsă de ea, decât să bagevrajba între noi. Alte vaci oi mai avea, dar alţi fraţi decât pevoi, nu am de unde căpăta. Buni, răi, pe voi vă am... - Păi, vinde-ne-o nouă, săriră fraţii care mai decare. - Nici vorbă de aşa ceva! Târg cu fraţii nu fac, că epăcat la Dumnezeu. Ce ură şi supărare este acum între noi,să vezi atunci ce-o fi! Astea zise, plecă Păcală spre târg. Vaca, obosită de pestezi şi cu ugerul greu cât o doniţă, abia mergea, trăgând defunie spre casă, dar Păcală nici gând să se oprească! Ba mairupse şi o joardă dintr-un alun şi începu să o mai atingădin când în când, să îi grăbească pasul. Numai un lucru nuţinuse el seama: că era deja spre înserate. Aşa ca nici nu picăbine întunericul, că Păcală şi vaca lui se treziră la margineacodrului. Pentru că între satul lui Păcală şi târg se întindeaun codru grozav, aşa cum mai erau în vremea aceea prin ţaranoastră... Mai mult decât atâta, iată că o dată cu întunericulsosi şi o ploaie grea, de vară, cu nori întunecoşi - să nu vezinici la doi paşi! - cu fulgere şi trăsnete, cu picuri mari şi greica oul de porumbel... Mai merse ce mai merse Păcală prin codru, mai multpe pipăite, până ajunse la poalele unui stejar; poate cel maimare şi mai bătrân stejar din codrul acela mare şi bătrân. Eraatât de mare şi atât de des stejarul, încât la poalele lui nu maistrăbăteau picăturile de ploaie. Aşa că Păcală se opri acolo,legă funia de la gâtul vacii de trunchiul copacului şi aprinseîn grabă un mic foculeţ. Şi în timp ce feliile de slănină puse lafoc începeau să se rumenească, se rezemă Păcală de trunchiulcopacul şi începu să moţăie, ascultând zgomotul îndepărtatal furtunii, foşnetul mai apropiat al frunzelor marelui copac,pe care cădeau picăturile de ploaie, şi scârţâitul copacul sub 24

face un târgrafalele de vânt. Sări deodată ţeapăn - i se păruse că aude o voce. Se păreacă marele copac îi vorbise. - Ce? Cum? Ce zici? Unde merg? Ia, la târg. - Scââârţţţţ, scaaaarţţţ, făcu stejarul. - Aaaa, nu marţi. Chiar acum, în dimineaţa asta. Îmivând vaca... - Scâârţţţ! - Cu cât, zici? Ia cu mai nimica, cu vreo cinci sute delei. Da’ e vacă bună, lăptoasă, cornoasă... Ia uite-te, numa’!Vaca cea mai vacă din sat! - Scarţ! Scâââârţţţ! Scaarţţţ... - Cum? O iei tu? Cât dai pe ea? - Scarţ! - Hai mă, nu fi scârţan! Nu pot să ţi-o dau numai cuo sută. Poate vreo patru... - Scââââârţţţţ! - Bine, bine, fie trei sute. Dau câte o sută la fraţi, să-imai îmbunez. Când îmi dai banii? - „Scaaarţi!” - Marţi? Bine şi marţi! Da’ să nu umbli cu pungăşeala,că te tai! Şi iaca aşa, făcură târgul. Nu bătură palma, cum eobiceiul între români când cad la înţelegere, dar Păcală avuîncredere în copacul cel mare şi mândru. Văzând el că şifurtuna se mai oprise, porni fluierând vesel spre casă dupăce mai mângâie o dată vaca între coarne, lăsând-o legată destejar. Ajunse acasă spre dimineaţă. - Unde-i vaca, Păcală? - O vândui, unde să fie? - Ai fost la târg? Aşa de repede? - Nuuuu, am găsit un cumpărător pe drum. Mi-a dat 25

În care Păcalătrei sute de lei pe ea. - Trei sute? Cine-i dobitocul ăla să-ţi dea trei sute?Orice om cu capul pe umeri nu ar fi dat decât vreo trei-patrugalbeni, poate vreo cincizeci de lei... Unde-s banii? - Păi mi-i dă marţi, aşa ni-e înţelegerea. Şi să nu-lvorbiţi de rău, că e stejar mare şi serios, ştie el cât face o vacăbună şi frumoasă... - Un stejar?!? Adică, un copac!?! Ptiu, bătu-te-ar toacade prostălău, ai dat vaca unui copac?!? - Am vândut-o! Şi o să vedeţi voi ca stejarul se va ţinede cuvânt, trei sute de lei îmi va da. Şi uite aşa trecură zilele, cu ceartă şi bruftuluială. Noroccă veni şi ziua de marţi, iar Păcală plecă spre pădure să-şi iabanii. Luă cu el şi toporul, să adune nişte vreascuri. Era ozi frumoasă, de vară, cu cerul senin şi albastru, adânc pânăspre soare. În pădure era linişte şi pace; stejarul se înălţa semeţ,foşnind uşor din frunze, sub pala câte unui fir de vântuleţzburdalnic. - Am venit! zise Păcală vesel. Bună ziua şi la tine, şisă-ţi dea Dumnezeu sănătate. Copacul, mâlc. Numai frunzele foşneau mângâietor. - Am venit după bani... Copacul, chitic. - Hai jupâne, nu-ţi da cinstea pe ruşine. Văd ca vacaai mâncat-o, zise Păcală, privind la capătul de funie şi la oaselerămase din biata vacă, vizitată probabil de o haită de lupi.Acum, păcat de ea, că era bună şi lăptoasă, dar era vaca ta şiputeai să faci ce vrei cu ea. Dă-mi numa’ banii... Copacul, nimic. - Ascultă, jupâne, eu sunt om vesel şi cu pace îninimă, da’ nu încerca să-ţi baţi joc de mine, că pun mâna pe 26

face un târgsecure! Văzând până la urmă Păcală că nu are cu cine vorbi, căstejarul tace molcum şi face pe prostul, se puse cu toporulpe el. Şi dă-i, şi dă-i, nu peste mult timp copacul se prăvălila pământ, în trosnete de ramuri rupte. Când colo, ce săvezi?!? Copacul avea o scorbură, iar în scorbură era o găleatăcu galbeni! - Aaa, acu’ vii cu banii!?! Păi nu era mai bine să mi-idai cât mai erai întreg? Aşa, păcatul tău să fie. Uite, nu iaudecât trei sute de lei, că aşa ne-am înţeles, nu vreau să strigidupă mine că te-am pungăşit... Şi îşi numără Păcală treizeci de galbeni, îi puse frumosîn chimir, mai tăie câteva vreascuri, aşa, ca de-o legătură,şi plecă mulţumit spre casă. „Păcat de vacă”, gândea el,păşind vesel pe drumul prăfos, „dar nici trei sute de lei nu-s de colo!” 27

3 În care Păcală pleacă în lume ăcală ajunse acasă spre seară. Păşea voios pe uliţa plină de praf a satului, cu miros proaspăt de baligă – semn că vitele sătenilor se întorseseră nu de mult timp dela ciurdă. Acasă, fraţii băgaseră deja vitele în grajduri şi acum se apucaseră să le mulgă. Curteaera plină de forfotă, de zgomot, mugete, guiţat, cârâieli... Laaceasta se adăugă fluieratul vesel şi melodios al lui Păcală. - Ai venit, frati-miu?, se iţi în deschizătura uşii graj-dului căciula stufoasă pe care fratele mai mare o purta, fievară - fie iarnă, mai tot timpul pe cap. Chiar şi la masă; chiarşi în somn... - Ţi-a dat stejarul banii? se auzi şi vocea batjocoritoarea mijlociului din grajdul de bârne, grajd care îşi pierduse întretimp mirosul de lemn proaspăt şi răşină, căpătând în schimbun miros mult mai... de grajd. 28

pleacă în lume - Mi-a dat, că nu avu încotro! A încercat el să măpungăşească, da’ nu i-a mers! Am pus securea pe el... - Păi da, cap de lemn, ce să-i faci?!? Ca şi a celor carefac târguri cu copacii... Păcat de vacă... - Aa, nuuu! I-a venit mintea la cap când i-am arătattoporul. Frate cu românul, parcă-i de-al nostru: numai defrică o ştie. Mai întâi a făcut pe niznaiul, nu voia să recunoas-că... - Ce tot vorbeşti acolo?, se iţi şi capul ciufulit, plinde paie, al mijlociului. - Păi nu spusei? Mi-o dat banii, cum ne-o fost înţe-legerea. - Ce înţelegere, bre? Cu cine?... - Cu stejarul, cu cine dară?!? Noi ce limbă vorbimaicea? Ne-am înţeles că-mi plăteşte trei sute de lei pe vacă,trei sute mi-o dat! În urma căciulii celei tufoase ieşi mai întâi nasul ca osapă, apoi obrazul ţepos al fratelui mai mare. Ochii holbaţinu-şi găseau perechea decât în ochii fratelui mai mic, ieşitîntre timp cu totul din grajd, uitând şi de lapte, şi de vacalăsată nemulsă, mugind uimită. - Trei sute? Ţi-o dat ţie stejarul trei sute de lei?!? Necrezi nebuni, sau e o altă năzdrăvănie de-a ta?... - Da’ de unde, băi fraţilor!?! Târg cinstit, ca întrenegustori. I-am dat o vacă fără de pereche, mi-o dat treizecide galbeni zimţuiţi... Uite aici! – şi scoase galbenii din chimir,sub ochii aiuriţi ai fraţilor mai mari. Se uitară fraţii unul la celălalt, se holbară la galbeni,ba luară fiecare câte un galben şi muşcară din el, aşa cumvăzuseră pe alţii făcând prin târg. Nu se pomeniseră galbeniîn palma lor prea des... Se uitară unul la celălalt, uimiţi. - Sunt galbeni! 29

În care Păcală - Aur curat!” Se întoarseră, crunţi, către Păcală: - De unde-i ai, potlogare? Ce drăcie ai mai făcut? - De câte ori vreţi să vă zic? Copacul mi i-a dat. - Adică, a venit copacul la tine şi ţi-a număratgalbenii în palmă, după care a plecat cu vaca după el,trăgând-o de funie...?!? - Nu chiar aşa, recunoscu Păcală. Vaca a mâncat-omai zilele trecute... Văzându-şi fraţii gata să sară la el, segrăbi să completeze: Iar banii mi i-am numărat singur, dingăleată. - Ce găleată? - Păi, din găleata cu bani a copacului. Când a văzutcă m-am supărat şi mă iau cu toporul după el, a scos toţibanii... Da’ eu nu-s tâlhar, mi-am numărat cât ne-am înţeles:trei sute de lei am zis, trei sute am luat! Nici un galben maimult! - O găleată cu aur!? – săriră fraţii mai mari într-unglas, dumiriţi în sfârşit. Ai găsit o găleată plină cu bani şi tuiei numai trei sute!? Aoleo, prostălăul... - Nu am vrut să îmi iasă vorbă de pungaş! Să nudăm cinstea pe ruşine... - Mai bine-ţi merge vestea de dobitoc? Unde-igăleata? Să mergem fuga, să nu dea altcineva peste ea. Nutoţi sunt proşti ca tine! - Staţi să vă număr partea voastră. Mi-am zis să vădau la fiecare câte o sută, să nu fie duşmănie... - Lasă suta! Hai să ne arăţi drumul! Aruncară laptele proaspăt muls din doniţe, înşfăcarăfiecare câte o secure şi începură să-l împingă din urmă pePăcală, grăbindu-l. - Fraţilor, nu e bine ce facem! Tot tâlhărie se cheamă. 30

pleacă în lumeNe bate Dumnezeu... - Lasă vorba! Grăbeşte pasul, tontălăule... Ajunseră în pădure gâfâind şi asudaţi, chiar şi Păcală,care era dus mai mult pe braţe de către cei doi fraţi grăbiţi. - Unde e? Peste pădure se lăsa noaptea. - Uite, acilea, zise Păcală păşind în luminiş. Găleatalucea în lumina lunii, deasupra trunchiului de copacdoborât. Fără a se opri să numere banii, cei doi fraţi vărsarăgalbenii în cele două doniţe pe care le cărau după ei, şi fuga!- spre casă, fără a se mai uita dacă Păcală îi urmează saunu. Când acesta ajunse acasă, fraţii încă mai horcăiau, abiatrăgându-şi sufletul în jurul mesei pe care goliseră doniţele. - Acum ce facem, fraţilor? Îi împărţim? - Îi împărţim! - Frăţeşte, cum o spus tătuca! Un galben mie, unulţie, unul lui... Staţi să pun şi cei trei zeci de galbeni îngrămadă. - Ne-apucă dimineaţa împărţindu-i aşa. Se scoalăvecinii... Să-i împărţim cu talerul, că-i mai repede. Căutară talerul de prostiră, mai bine de o oră! Ne-având în casă decât un taler, nu-l împărţiseră la intrarea înmoştenire. Cine ştie pe unde zăcea, aruncat?... - Să împrumutăm unul, veni cel mijlociu cu o idee. - Cine e treaz la ora asta, să ne dea un taler? îşi arătăcel mare neîncrederea. Ieşiră în prispă. Satul dormea liniştit sub luminaargintie a lunii; doar câte un câine mai lătra, aiurea, pe lavreo casă. Doar la popă era un geam luminat... - Mă duc la popă să-i cer, se oferi Păcală. - Nu, că tu te apuci să-i spui la ce îţi trebuie talerul.Mai bine mă duc eu, zise fratele cel mare. Se duse. Bătu la 31

În care Păcalăbanii 32

pleacă în lumeuşă. După o vreme ieşi popa în prag, duhnind a vin... - Ce-i, bă?! Tu nu ai somn? - Săru’ mâna, părinte. Văzui că nu dormi... - Adormii cu lampa aprinsă, Doamne iartă-mă! Cevrei? - Păi, ziceam să-ţi cer un taler de măsurat, pânămâine... - Noaptea? Dimineaţa nu era timp destul? Că nuam slujbă... - Îmi trebuie acuma... - La ce îţi trebuie? - Ăăăă... zicea Păcală să facă şi el o plăcintă, şi nu arecu ce măsura făina... - Făina... Plăcintă? Noaptea? Ce umbli, bă, cuminciuna? Vezi că te afurisesc de te vede focul Gheenei! - Să fie gata pentru slujbă... - Care slujbă, bă? Ţi-am zis că mâine nu am slujbă! - Acu, dacă tot te-am trezit, dă-mi talerul. Îţi aduc oplăcintă la prânz. - O face Păcală... Noaptea... mormăi popa în barbastufoasă. Bă, tu crezi că mi-s băut... Eu tot te afurisesc! - Nu, părinte. E aşa cum zisei! Îmi dai? - Îţi dau. Stai aici! Îi aduse popa talerul. Dar după ce îl văzu îndepărtându-se pe uliţa pustie, se luă după el. Povestea cu plăcinta i sepărea cam trasă de păr, iar trezitul din mahmureală îl lăsasecam morocănos. - Oare ce-or fi măsurând prostănacii ăştia? mormăiapopa în barbă. Dacă nu era lucru de ascuns, veneau ziuadupă taler, nici nu umblau cu minciuna... Averea auîmpărţit-o mai zilele trecute, până la ultimul bob. Ce-o fiacum?... 33

În care Păcală Ajuns la casa fraţilor, sări gardul spre grădină şi seapropie tiptil de geamul luminat. Îşi lipi faţa de geam şiprivi înăuntru. Aici, cei trei fraţi stăteau în jurul mesei,umplând talerul cu galbeni lucitori, din aceia, împărăteşti!- răsturnându-l apoi în faţa unuia sau altuia dintre ei, perând. Glasul fratelui mai mare se auzea, încordat: - Un taler mie... unul ţie... unul lui Păcală... Popa abia sufla de uimire, simţind că i se învârte capulsub potcap. Nu văzuse în viaţa lui atâta bănet, nici pe lapatriarhie... Îşi scoase năframa şi îşi şterse fruntea asudată. Dar cei trei văzură năframa albă fulgerând în geam.Fără a ridica capul, cel mare spuse, pe şoptite: - Să ştiţi că procletul de popă s-a luat după mine. Păcală,ia du-te şi fă-l să tacă... Fără a zice pâs, ieşi Păcală în odaia de alături. Aici,deschise cu grijă un geam şi sări sprinten în grădină. Ocolicu grijă casa şi se apropie de popă, tiptil. Îşi lipi şi el nasul degeam, pe urmă dădu un ghiont popii. - Ei, ce zici de ditamai purcoiu’ de bani? Mai văzuşiaşa ceva? Horcăi popa şi căzu lat la pământ. Când îl căută Păcală,bietul popă era mort ca toţi morţii: îi crăpase, pasă-mi-te,inima în el de sperietură. Acu, ce era să facă Păcală cu leşulpopii? Îl aburcă în spate, trecu pârleazul spre imaş şi-l aruncăîn iazul satului. Apoi se întoarse liniştit în casă. - Cum a fost? L-ai lămurit pe popa? - L-am.Nu v-a zice nimănui ce a văzut pefereastră... - Hai să terminăm, să nu dea cineva peste noi! Terminară. Priviră, năduşiţi, la grămăjoarele de banidin faţa fiecăruia. - Ce de-a bani, muică!! oftă fericit cel mare. Oameni 34

pleacă în lumene făcurăm! - Oameni?!... mormăi Păcală, cu îndoială în glas. Ieşiră în prispă, să se răcorească sub roua ceasului spredimineaţă. Luna plină se coborâse spre asfinţit. În iazul carelucea ca o oglindă de argint, plutea potcapul popii. - Ce-o fi aia? întrebă mijlociul, arătând spre baltă. - O fi popa. Învaţă să înoate... îşi dădu cu părereaPăcală. Fraţii mai mari se uitară îngroziţi unul la celălalt, apoipriviră din nou spre iaz. Anteriul popii apăruse deasupraapei. - Aoleo, ne-ai nenorocit! gemu cel mare. L-ai ucis,ticălosule? - I-am dat numai un ghiont cu cotul, prieteneşte.Cred că a murit de inimă rea, văzându-ne cu atâta bănet.Nu-mi ziseră-ţi să-l fac să tacă? - Ocna ne mănâncă, dacă nu ne urcă mai întâi înfurci. Fuga, până nu ies sătenii în uliţă! Dar să-l suim maiîntâi pe popă în pom la vecin... În iaz îl văd minteni, aşaavem poate vreme să ne pierdem în codru! Săriră iute în iaz de-l pescuiră pe bietul popă. Îl cărarăapoi pe sus şi-l suiră în mărul vecinului Vasile. Se repezirăapoi în casă şi începură să-şi vâre galbeni prin buzunare, prinsân, ba câţiva galbenii poposiră şi sub căciula cea miţoasă...Apoi o rupseră la fugă spre codru. - Cu mine cum rămâne? întrebă Păcală în urmalor, el mulţumin-du-se să-şi numere trei zeci de galbeni dingrămăjoara lui: plată cinstită pentru vaca vândută! - Trage uşa după tine şi ţine-te după noi! aruncăfratele cel mare, grăbit, peste umăr. Aşa că Păcală scoase liniştit uşa din ţâţâni şi o luă în spate,păşind apoi agale după fraţii dispăruţi deja sub poala pădurii. 35

În care PăcalăÎn urmă rămase casa tăcută, cu un ochi de geam luminat, princare cineva ar fi putut vedea, dacă îşi lipea nasul de geam, omasă pe care zăcea o grămăjoară de bani din aur. 36

4 În care Păcală nu apare ă-i lăsăm deci pe cei trei fraţi luând calea codrului şi să vedem prin ce a mai trecut bietul popă. Ieşiseră zorii cei trandafirii, iar satul începuse să se trezească la muncile verii. Din coşurile caselor, fuioare de fum se înălţau spre cerul senin, semn că în sobese aprinseseră focurile. Nu atât pentru a pregăti hrana dedimineaţă a sătenilor, ei erau învăţaţi să îmbuce în fugă undărab de mămăligă rece, rămasă de cu seară, cu ceva brânzăsau sămăchişă, poate ceva magiun. Care era pornit la muncămai grea îndopa poate o halcă de slană cu o ceapă zdrobităîn pumn, deşi aceasta era hrana obişnuită la prânz, pe câmp.Numai animalele dădeau semn că venise vremea lor: porciiguiţau de mama focului pe lângă troace, în aşteptarea lăturilorproaspăt încălzite pe vatră; găinile cotcodăceau vestind noile 37

În care Păcalăouă, dar mai ales cerându-se grabnic afară din coteţe; vacilemugeau, protestând împotriva ugerelor dolofane; numai caiaşteptau, tăcuţii şi mândri, momentul când stăpânii, termi-nând cu slugăreala animalelor mai puţin nobile, se puteaudedica adăpării lor. Între timp mai ciupeau câte o mână defân din iesle... Deci, o dimineaţă ca oricare alta, într-un sat românescobişnuit. Numai Vasile, vecinul celor trei fraţi, avusese o dimi-neaţă mai puţin aşteptată. Ieşise mai în zori, să se pregăteascăde dus la moară. Las’ că mai spre dimineaţă nici somnul n-afost somn: i se păruse că vecinii prea se vânzolesc. Şi cândieşise în prispă şi îşi privise, ca tot gospodarul, ograda, ce-mivăzuse? Iată pe popa în pom, la mere! Nici vorbă, îi mersesepopii vorba de maţe fripte, lacom şi invidios, om cu inimavânătă... dar chiar să fure de prin vecini?! Cine mai pomeniseaşa ceva? Popă?! Aşa că îl luase mai cu binişorul, deşi îi cam fierbea fiereaîn gât: - Păi bine, părinte, ţie nu ţi-este ruşine? Să furi,noaptea, de prin ogrăzile oamenilor? Dacă ţi-era poftă deoarece mere, ce nu mi-ai spus? Îl trimiteam pe ăla micul cuo căciulă de mere... Popa, mâlc. - Te faci că nu auzi? Dacă te vedeau copchiii? Cumsă-i ţinem în frâu pe zvăpăiaţi dacă matale, ditai popă cubarbă sură, furi mere pe-ntuneric? Popa face pe mortul... - Bre popo, dă-te jos din măr, că mă supăr! Ce, vor-besc la lună? – şi cătă nedumerit în sus spre cer, de pe careLuna dispăruse de ceva vreme. Văzând că popa nu se clinteşte,adună o scurtătură de pe jos. - Dă-te jos, părinte, că-mi faci păcate! Să-ţi fie ruşine 38

nu aparecă-mi strici mândra zi de dimineaţă. Dă-te jos, că dau dupătine ca după ciorile cele rele! Ce mai vorbă multă? Văzând Vasile al nostru că popanu se dă jos din pom, înfulecând probabil fără de ruşine dinmerele pe care el plănuise să le ia la târg, zvâr! cu scurtăturaîn pom. Nu cu răutate, aşa numai, să-l sperie puţin. Şi cândcolo, popa – trosc, trosc, buf! –se prăvăli din cracă în cracăşi rămase lat în iarbă... - Ptiu, drace! se cruci bietul Vasile, după ce se încre-dinţă că popa era mort. Aolică, ce făcui?! Omorâi pe popa!Ies acum vecinii în drum şi mă găsesc cu el în braţe... Îmirămân copilaşii orfani, că mă pune stăpânirea-n furci!... Îl aburcă repede pe popă în spate şi fuga cu el la vecinulMiron, pescarul. Acesta abia se întorsese de la pescuitul denoapte, pe Olt la vale, cu vreo câteva coşărci pline cu peştearuncate în car. Îl puse Vasile pe popă rezemat de-o loitre, cumâinile afundate în coşurile cu peşte. După care o rupse lafugă spre casă, înhămă caii la căruţă, aruncă în căruţă vreo treisaci cu porumb şi, cât ai spune „peşte!”, se îndepărta deja desat în hurducăiala căruţei. Las’ c-avea să afle el ce şi cum cânds-o întoarce de la moară. Păcat de Miron, că aducea săracu’peşte proaspăt, dar parcă mai mare păcat de Vasile... Iese Miron din casă cu o doniţă în mână, pregătit să ducăceva din peşte la sărătură. Când colo, ce vede el în luminatulbure a zorilor? Spurcatul de popă furând din peşte! - Stai, tâlharule! răcni pescarul. Şi fără altă vorbămultă, zbang! cu doniţa în capul popii. Acum, trebuie să-l înţelegem şi pe Miron. Stând el maitot timpul când pe baltă, când pe râu, ba în barcă ba la copcă,devenise şi el tăcut ca vieţuitoarele pe care le învăţa cu aerulînmiresmat al luncii... Trebuie să recunoaştem, cine a pomenitpescar vorbăreţ? Poate doar când se laudă cu peştii dolofani 39

În care Păcalăun cârd de raţe 40

nu aparepe care i-ar fi prins el... ehei!! Dar cum Miron nu era în una din acele rare clipe delaudă deşartă, ci nervos nevoie mare că cineva, chiar şi popasatului, îndrăzneşte să se înfrupte din truda lui fără să cearăvoie, se gândi să-l întrebe pe părinte ce cată la peşti abia cândîl văzu pe acesta căzut lat în ogradă. Ce era tăcut Miron pânăîn acel moment, dar acum îşi înghiţi limba de tot! Omorâsepe bietul popă, pentru un peşte, doi. No, asta nu-i bună! Aşafaptă îl poate duce tocmai în bălţi, la tăiat stuful, şi ştiut estecă acele fiinţe păcătoase ajunse pe acolo se hrănesc numai şinumai cu peşte. Cât o fi Miron de pescar lăudăros, niciodatănu se lăudase că va mânca, tot restul vieţii lui, numai peşte! Găsi el la iuţeală o soluţie! Îşi zise pe tăcute, precum îi eraobiceiul: „Decât să mănânc eu din peşti, mai bine mănâncăpeştii din... popă!” Şi fuga cu popa în car, răsturnă coşurilecu peşte peste el de îl acoperi cât mai bine, şi „diii, Plăvane!”,hai spre baltă. Norocul lui că nu începuseră încă sătenii săiasă în uliţă, căci ar fi găsit cu greu un răspuns la anumiteîntrebări. Bunăoară, ce caută el cu carul plin de peşte sprebaltă, şi nu spre casă... Şi, de ce mână boulenii ca turbatul...Dar, cum ziceam, fără altă peripeţie, bietul popă sfârşi dreptîn baltă, iar Miron o luă, de data asta agale, spre casă. Dacăcineva se miră cumva că îl vede venind a doua oară cu peştelespre casă, nu avem de unde şti... Iar trupul popii fu luat de curent şi dus spre un cârdde raţe sălbatice, care se bălăceau fără grijă, îndestulate depescuitul bogat de peste noapte. Acum, raţele ar fi trebuit să fie mai cu grijă: nişte vâ-nători poposiseră de ceva vreme în tufăriş, pe mal, şi le campuseseră gând rău! Tocmai îşi îndreptară ei flintele spre raţecând, ce să vezi? – ceva, ca un trunchi de copac, apăru printrezburătoare. 41

În care Păcală - Ce-o fi drăcia aia? întrebă pe şoptite unul dintreei. - Se pare că este un bezmetic care se scaldă de dimi-neaţă... - Îmbrăcat? nu-i veni să creadă altuia. - Mă, să ştiţi că vrea să prindă raţele cu mâna... - Mai degrabă ni le sperie... Ia să le împuşcăm pânănu zboară! Zis şi făcut. Trosnesc flintele, se umple aerul curat al di-mineţii cu fum de puşcă... Cad raţele fulgerate, dispare şi popabâldâbâc! sub apă, lovit pesemne în cap de vreun plumb. - Ce-o mai fi şi asta? Care ai tras, bre, în bietul om?Îl omorâi... Da’ cine să ştie, căci ei toţi traseră în raţe, nu în oameni.Şi după ce îşi adunară raţele, plecară în treaba lor, fără a ştivreodată cine fusese înotătorul matinal care o sfârşise printreraţe... Iar în sat, atât Vasile cât şi vecinul Miron dormiră răuzile şi luni, aşteptând să apară isprăvniceii să-i întrebe ce ştiuei despre popă. Sătenii se întrebau despre popă, unde plecaseacesta aşa, peste noapte, fără să spuie nimănui nimic, fără sălase preot în locul lui. Nici dascălul nu avea ştiinţă de nimic.Dar tot el, dascălul, trebui într-un târziu să facă un drumpână la protopop, să spuie că părintele Nicoară o plecat înlume. După o vreme apăru popă nou în sat, nici mai bun,nici mai rău decât cel dispărut... Cât despre Păcală şi fraţii lui, mai vorbi satul o vreme,mirându-se ce le veniseră aşa, de-odată, să plece în lume,toţi trei, abia intraţi în moştenire... Cu vremea începu săvină veste din lume despre năzdrăvăniile fratelui mai mic,dar despre asta vom vorbi la timpul cuvenit. 42

5 În care Păcală se înveleşte cu o aţă ată-i, deci, pe cei trei fraţi fugind de mama focului prin codru, fără a bănui că problema care îi pusese pe drum se rezolvase de la sine. În faţă, cei doi mai mari, îngreunaţi de aur şi de părerea de rău că trebuiseră să lase în urmă casa părintească, ba chiar şi posibilitatea dea deveni bogaţii satului. În urmă, cu mult în urmă, Păcală,îngreunat mai mult de uşa pe care se chinuia să o care în spate.Văzând că era greu de alergat cu o uşă în braţe, la un momentdat îşi desfăcuse brăcinarii şi îşi legase uşa în spate. Acum eramai puţin obositor, dar pârdalnică de uşă se agăţa de toatecrăcile şi tufişurile, încetinindu-i mersul. Iar cum drumul lortăia direct prin codru, evitând cărările şi drumurile bătute,erau destule crăci şi tufişuri de care uşa se putea agăţa. Fraţii cei mari încetară între timp de a-şi mai înjuramezinul, cauza evidentă a nenorocirilor lor – ca orice om, şi 43

În care Păcalăei se grăbiră să găsească în aproapele lor vinovatul; uitaserăcă aurul care le încovoia spinarea se datora tocmai netreb-nicului de mezin. Asta se datora nu atât inimii lor miloase,nici dragostei frăţeşti, ci mai curând gâfâitului care le luasetoată răsuflarea. Aşa că putură auzi, în sfârşit, zgomotul făcutde Păcală şi uşa lui, în urmă. Cei doi se priviră îngroziţi,şoptiră la unison cu glas sfârşit „Potera!” şi găsiră noi resurseîn trupurile obosite să grăbească paşii, înfundându-se şi maiadânc în codru. - Staţi, bai fraţilor, să vin şi eu! se văzu Păcală nevoitsă strige în urma lor, văzând că-i pierde. - E Păcală... gâfâi cel mijlociu, bucuros cumva cădintre două rele dăduse peste cel mai mic. - Mda... îşi arătă cel mare îndoiala, sau poate nu găsisuficientă putere să spună mai mult. Se opriră din fugă, asudaţi, cu genunchii tremurând.Într-un târziu se arătă şi Păcală. - Ce faci, bă, cu uşa? întrebă cel mare uimit, înţele-gând în sfârşit de unde venea zgomotul ca de poteră. - Păi, nu mi-aţi spus voi s-o iau cu mine? - Noi?! Tu eşti nebun! - Aţi spus s-o trag după mine. Am tras-o la început,dar spurcata se agăţa de toate răgăliile. E mai uşor aşa, cu eaîn spate. Mă miram eu la ce v-o fi trebuind uşa, da’... - Ţi-am zis s-o închizi, prostălăule, să nu o laşi vrai-şte! - Apoi vorbiţi româneşte, dacă tot vorbiţi. - Acum ce facem cu uşa? Arunc-o, naibii! - Noooo, e de la tătuca! Dacă am cărat-o până aici,o car şi de aici încolo. Cine ştie când ne vine de folos?! - Cum vrei, numa’ să nu strigi după noi să te aştep-tăm! 44

se înveşeşte cu o aţă uşa 45

În care Păcală Acestea zise, porniră mai departe. Păcală nu mai strigădupă ei, deşi nu promisese că nu o va face. Drumul lor seafunda tot mai adânc în codru, uşa se agăţa tot mai mult îndesişul din ce în ce mai gros, încetinindu-i mersul, dar fraţiimai mari abia îşi mai târau picioarele după noaptea nedormităşi sub povara galbenilor. Ieşiră spre seară într-un luminiş,în mijlocul căruia se înălţa un stejar uriaş. Parcă era fratelegeamăn al celui tăiat de Păcală. - Nu mai pot, mor! gemu cel mare, căzând ca tăiatla picioarele copacului uriaş. - Nici eu! îi urmă exemplul mijlociul. Păcală dădu jos uşa din spate, o rezemă de trunchiulîmbătrânit al copacului şi găsi răgaz să îşi şteargă cu mânecanăduşeala de pe faţă. - Stăm aicea peste noapte? întrebă el, mai mult deformă. Fraţii mai mari erau prea sfârşiţi de oboseală ca să semai poată ridica din iarbă, chiar şi la apariţia arnăuţilor...Aşa că stătură gâfâind, uitându-se abătuţi unul la celălalt.Oboseala începuse să facă loc unei foame cumplite: în grabalor, uitaseră complet de mâncare. - Mai bine luai o bucată de slană, decât uşa! mormăicel mare. - E drept, îl aprobă Păcală. Da-mi zisei că aţi luat voidestui galbeni, să ne cumpărăm câte ceva de-ale gurii pentrucină... Când eşti cu musca pe căciulă, mai bine taci... Aşa căîncercară să adoarmă, în ciuda ghiorăielilor tot mai gălăgioasevenind dinspre sto-macurile goale. Cel puţin Păcală mai aveaun duşman: răcoarea nopţii. Spre deosebire de fraţi, el nuapucase să îţi ia sumanul. Dar se pare că în acel codru erau nu numai ei flămânzi.Miros de carne omenească – sau poate doar de sudoare 46

se înveşeşte cu o aţă- ajunsese la nasul unui lup. Şi acesta începuse să-şi cheme,voios, ortacii la ospăţ. Se repeziră cu toată haita în luminiş.În ciuda oboselii, cei trei fraţi se căţărară în copac mai ceva canişte mâţe, spre scârba lupilor, care începură să dea târcoalestejarului arătându-şi colţii spre fiinţele din copac. - Acum ce facem? întrebă mijlociul, cu ochii cârpiţide somn, stând călare pe o cracă mai groasă. - Nu par a voii să plece. Pot sta aşa până la ziuă, spuseşi Păcală, căscând. V-am spus că tot uşa, sireaca, o să ne ajutela o adică. Şi pescui uşa, ridicând-o, spre turbarea lupilorhămesiţi, printre crăci. Găsi o furcă de crăci mai groase şi propti bine uşa. - Iată şi patul! Pat cam tare, constatară curând fraţii, şi cam îngust.Dar oboseala îşi spuse cuvântul şi cei doi mai mari adormirăcurând. Numai Păcală, între ei, tremura de frig. - Băi fraţilor, aşa nu mai merge! le dădu el ghionţi,trezindu-i. Nu avem pătură! - Pătură...? îngăimară ei, prin somn. Ce pătură? - Păi noi suntem români, sau ce? Cine a mai pomenitromân să doarmă dezgolit, ca lighioanele?! - Ce pătură, bă, tu eşti nebun? Lasă-ne să dor-mim... - Numaidecât ne trebuie pătură! Dacă voi nu vreţi,eu îmi iau uşa şi plec... Ameninţarea îşi făcu imediat efectul. Cei doi fraţi maimari holbară ochii, uitând de somn şi chiar de lupii care mâ-râiau în luminiş. Nu le trecură prin cap să-l întrebe pe Păcalăcum are el de gând să treacă printre lupi cu uşa în spate... - Bine, bine, fie şi pătură. De unde pătură? - Păi, să facem una! Aveţi fiecare câte un suman. Haisă le coasem unul de celălalt, să vedeţi ce minunăţie de pătură 47

În care Păcalăfacem! - Cu ce să le coasem? - Am eu tot ce ne trebuie! Uite ac, uite şi nişteaţă... Se apucă Păcală să coase temeinic cele două sumane. Încâteva clipe ieşi o pătură nici prea lungă, nici prea lată, dargroasă şi călduroasă. Puseră pătura peste ei şi Păcală adormiîntr-o clipă, încălzit de trupurile fraţilor. Numai că aceştiaîncepură să se foiască: pătura nu ajungea să-i acopere pe toţitrei. Aşa că, atunci când unul din fraţi trăgea de pătură, în-cercând să ţină răcoarea nopţii la distanţă, fratele de cealaltăparte a lui Păcală rămânea dezgolit. Şi acesta încerca, la rândullui, să se acopere... Văzură fraţii mai mari că nu este bine. - Păcală, scoală! îi dădu un ghiont fratele cel mare. - Hmmmm... - Scoală, n’auzi. Nu ne mai trebuie nici o pătură.Ne-ai înşelat. Noi cu sumane şi dormim în frig; tu fără, şiacum tragi la aghioase sub sumanele noastre. - Ce sumane, băi? Ce aveţi cu mine? Eu dorm subaţă, nu sub sumane. A cui e aţa, nu-i a mea? Ia lăsaţi-mă sădorm! Şi cu asta Păcală adormi la loc, uitând de toate. 48

6 În care Păcală primeşte răsplată ormi aşa Păcală ce dormi, dar nu prea mult. Se pare că nu era să aibă parte de o noapte liniştită. - Scoală, frate-miu, auzi glasul şoptit al fratelui mai mare. Ghionţii veneau tot de la el, probabil, sau poate de la amândoifraţii. - Ce-i, băi, ce mă sculaţi? Aţa este a mea... - Taci! îi puse fratele palma bătătorită şi cam nespălatăpe gură. Las-o nevoilor de aţă! Înţelese Păcală că ceva nu-i a bună. În jurul copaculuiera hărmălaie, dar nu de la lupi. Glasuri omeneşti luaserălocul mârâielilor lupeşti. - Unde-s lupii? - Ce lupi? De lupi îţi pasă ţie? Au fugit când au venităştia... 49

În care Păcală - Potera? - Da’ de unde?! Tâlhari de codru! Aşa şi era. Pasămite, luminişul cu pricina era locul deîntâlnire a unor tâlhari, vreo cinci. Veniseră, peste noapte,cu sacii în spinare, şi acum, fără grijă, aprinseseră un foc subbolta creată de copacul uriaş. În timp ce mielul pus în proţapîncepuse să se rumenească, tâlharii se apucară să scoată de prinsaci lucruri de furat: giuvaericale, cărţi legate în argint şi aur,potire, icoane aurite, covoraşe scumpe, sfeşnice... Se pare căprădaseră vreo mănăstire mai bogată, sau poate vreun convoide prelaţi. Aveau şi un sac plin cu tămâie, adusă tocmai de laSfântul Mormânt, pe care îl aruncară într-o latură, scârbiţi. - V-am chemat aici pentru că vechiul loc ne-a fostprădat, vorbi răstit căpetenia. Ce oameni, ce vremuri...!?! Eplină ţara de tâlhari, care mai de care nişte pungaşi cu toţii! Ooală cu bani de aur, am jefuit trei ani să-i strângem... Dacă-iprind, în par îi pun, ca Ţepeş Vodă! Cei trei din pom îşi înghiţiră limba, uitându-se unul lacelălalt cu spaimă. Tâlharii începură să-şi socotească prada:care să fie ascunsă, care să fie vândută prin târguri la negustoricare nu pun prea multe întrebări, care să fie dată peşcheş pela ispravnici, să mai închidă ochii... Intre timp, răsucind dincând în când proţapul, îşi povesteau întâmplările sângeroa-se,de-i umplură de groază pe bieţii ascultători din copac. Deparcă nu ar fi fost îngroziţi destul... Mielul gras din proţap, batal de trei luni îngrăşat anumepentru sfinţii părinţi, începuse să se rumenească. Grăsimeacădea sfârâind pe jar, făcând să se înalţe prin frunzişul des alstejarului un fum negru, gros şi mirositor. Acum, fumul cafumul, dar mirosul de miel prăjit! Celor trei fraţi li se umplurăgurile de apă... Iar cei doi mai mari se aplecară să prindă maibine mireasma în nările deschise ca nişte pâlnii. Până când 50