Explicaţii la Biblie

Explicaţii la Biblie



Prefaţă Nicolae Iorga spunea că: „Taina existenţei umane nu stă în a trăi, ci în a şti pentru ce trăieşti\". Dintre toate cărţile lumii, Biblia este cartea care dă cel mai bun răspuns pentru cine vrea să afle rostul vieţii. Pentru mulţi, Biblia este o carte plicticoasă. Textele ei vechi sună ca paginile unui testament scris de multă vreme. Nu uita că este totuşi un testament şi testamentul vorbeşte despre o moştenire. Cînd numele meu este pus alături de o moştenire urechile mele devin dintr-o dată interesate. Oare ce are Dumnezeu în cartea aceasta pentru mine? Nu ştiu cum o vei citi tu, dar eu cel puţin mi-am găsit numele scris în textul din Ioan 3:16: „Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”...Vezi dacă nu cumva este pomenit şi numele tău în cuprinsul textului acesta\". Acestea sînt cuvintele lui C. H. Spurgeon, socotit de mulţi: „prinţul predicatorilor din veacul modern\". Entuziasmul acestui om, care a găsit sensul vieţii în paginile Bibliei, l-a făcut să fie toată viaţa un înfocat vestitor al ei. Cel care apucă să citească Biblia măcar o singură dată nu o va mai părăsi nicicînd. Cartea aceasta te ţine strîns aşa cum magnetul ţine acul metalic. Şi tot ca magnetul care arată întotdeauna Nordul şi ea te poate ajuta să-ţi găseşti drumul în viaţă. Este bucuria noastră să vă încurajăm să citiţi Biblia şi să vă ajutăm să o faceţi cu mai mult folos. Cartea aceasta nu este o carte ca toate celelalte. Mesajul ei vine spre noi din timpul secolelor trecute, iar izvorul inspiraţiei ei se urcă „pînă în zilele veşniciei\". Pe paginile ei ne întîlnim cu civilizaţiile care s-au succedat pe faţa pămîntului şi cu ideile veşnice care au pătruns în vremelnicia noastră trecătoare. Oferim cititorilor români un îndrumar de studiu al Sfintelor Scripturi. Biblia a fost cartea pe care au învăţat străbunii noştri să „buchisească\". Cultura noastră naţională a început cu „Psaltirea\" şi cu „Cazania\". Astăzi Biblia este din nou în circulaţie şi trebuie să redevină cît mai urgent cartea de căpetenie a neamului. Ne naştem toţi nişte „ignoranţi\". Majoritatea lucrurilor pe care le cunoaştem ca adulţi sînt rezultatul interacţiunii noastre cu dascălii copilăriei, cu manualele şcolare, cu cărţile lecturilor noastre particulare, cu părinţii şi cu prietenii. Aceste prezentări ale cărţilor Bibliei au fost adunate de-a lungul anilor, din orele petrecute la cursurile Seminarului şi Institutului Teologic, din alte comentarii şi din nenumărate discuţii. Autorul lor nu are pretenţia de originalitate. De fapt, în cunoaşterea creştină, noi nici nu avem voie să introducem „noutăţi\" personale. Creştinii trebuie „să rămînă în ceea ce a fost scris\" (1 Ioan 8-11). Textul Bibliei nu trebuie înnecat sub tradiţia omenească. Strădania noastră nu a fost să completăm Biblia, ci s-o comentăm, explicînd-o şi căutînd s-o facem accesibilă celor care vor dori s-o studieze ei înşişi mai departe. Lectura acestor scurte introduceri nu trebuie în nici un fel să înlocuiască citirea textului biblic propriu zis. Comentariul nostru se vrea doar o invitaţie la o citire mai atentă şi mai avizată. Textul actual al Bibliei traduse de Dumitru Cornilescu este foarte răspîndit în ţară şi noi vrem

să-i respectăm paginaţia actuală. Din acest motiv a fost cu neputinţă să aşezăm fiecare introducere în faţa cărţii biblice pe care o tratează (aşa cum s-a procedat în traducerile din alte limbi). Ne-am mărginit să aşezăm toate studiile consacrate cărţilor Vechiului Testament chiar la începutul Bibliei, toate studiile consacrate cărţilor Noului Testament ia mijlocul Bibliei, între cărţile celor două testamente şi să adăugăm la sfîrşitul Bibliei cîteva materiale care să îmbogăţească bagajul de cunoştiinţe biblice. Lucrarea aceasta este doar primul pas înspre alcătuirea unei Biblii de studiu care să satisfacă deopotrivă şi nevoia cititorului începător şi dorinţele cercetătorului mai avansat. Daniel Brânzei Introducere Biblia este cea mai citită carte din istoria lumii. Educaţia oricărui om nu este completă dacă el n-a citit şi această carte. Deşi la prima vedere Biblia pare o carte mare şi complicată, cel ce doreşte sincer să o înţeleagă nu va întîmpina dificultăţi majore. Iată cîteva lucruri pe care trebuie să le ştim atunci cînd ne apropiem de această „Carte a cărţilor\": 1. Biblia este o carte unitară. Există cîteva elemente care-i atestă această unitate: (1) Pe toate paginile ei ne întîlnim cu acelaşi Dumnezeu unic, creator al cerurilor şi al pămîntului. De la Geneza pînă la Apocalipsa, cărţile Bibliei ne vorbesc despre acest Dumnezeu atotputernic şi atotînţelept care conduce istoria lumii înspre împlinirea planurilor Sale desăvîrşire. (2) Biblia este, de la un capăt la celălalt, revelaţia unui plan unic - planul lucrărilor lui Dumnezeu cu omenirea. (3) Cărţile Bibliei se succed într-un tot armonios completîndu-se şi lămurindu-se unele pe altele. Profeţiile anunţate cu îndrăzneală în unele din cărţile Bibliei sînt reluate în altele, care le consemnează împlinirea. (4) Biblia este o revelaţie progresivă a adevărului. Dumnezeu a ales să ne transmită ceea ce trebuie să ştim despre lume, viaţă şi viitor într-un mod treptat care culminează cu descoperirea de Sine prin Fiul Său: Isus Cristos (evrei 1:1-2). (5) Biblia ne prezintă un singur plan de mîntuire. Toată istoria biblică curge în matca timpului spre punctul de apogeu al răstignirii Domnului nostru Isus Cristos. Pe bolta circulară a unei cunoscute catedrale, cineva a pictat pe circumferinţă chipurile proorocilor şi apostolilor. Toţi au mîna întinsă arătînd cu degetul înspre centrul bolţii în care a fost pictat chipul Domnului Isus. Singura diferenţă dintre prooroci şi apostoli a fost aceea că unii îl arătau pe Domnul privind în timp înainte, iar ceilalţi îl arătau privind înapoi. (6) De la început şi pînă la sfîrşit, Biblia se ocupă de fapt cu o singură persoană: Domnul Isus Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu. În mod explicit El este numit: „Cuvîntul\" (Ioan 1:1). Legea, proorocii şi Psalmii (conform lui Luca 24:44) ca şi toate cărţile Noului Testament sînt pline de mesaje care ne vorbesc despre persoana şi activitatea Sa mîntuitoare. (7) Învăţătura Bibliei este aceiaşi în toate cărţile ei, deşi au existat 44 de autori înşiraţi de-a lungul a peste şaisprezece secole. Aşa se face că Pavel poate cita un text din Geneza 2:24 în sprijinul ideii susţinute de el în Efeseni 5:31. Miile de ani scurse între aceste două pasaje nu există atunci cînd cauţi să le pătrunzi înţelesul. 2. Biblia este o carte compusă din alte cărţi. „Bibliorum\" - numirea originală a Bibliei este un substantiv cu formă de plural. „Cartea cărţilor\" este de fapt o „bibliotecă\" de cărţi adunate de- a lungul secolelor. Este foarte important ca fiecare carte a Bibliei să fie studiată în lumina propriei ei teme. Cartea Genezei este, de exemplu, o carte a „începuturilor\". Ea stabileşte cadrul în care se desfăşoară apoi acţiunea tuturor celorlalte cărţi ale Bibliei. Unele cărţi ale Bibliei sînt cărţi de naraţiune istorică, altele sînt profetice sau pedagogice. Fiecare carte este un întreg de sine stătător şi trebuie înţeleasă ca atare înainte de a fi aşezată în contextul Scripturii.

3. Biblia este o culegere de cărţi aşezate în grupe distincte. Cei ce au stabilit „canonul\" Bibliei, au căutat să aşeze cărţile ei într-o anumită ordine. Este bine să cunoaştem această ordine pentru a ne putea forma o privire de ansamblu care să ne ajute să identificăm curgerea ideilor majore ale Bibliei. Planul Bibliei poate fi comparat cu un mozaic. Fiecare capitol din fiecare carte formează o unitate distinctă, dar incompletă în el însuşi. Numai toate la un loc îşi dezvăluie armonia şi mesajul. Cărţile Bibliei au fost comparate cu o mulţime de perle de mare preţ. Pentru a le expune şi mări valoarea, perlele trebuiesc aşezate pe un fir care să le ajute să stea una lîngă alta în jurul gîtului. Cărţile Bibliei au un astfel de „fir călăuzitor\" care le străbate dintr-un capăt în altul. Iată două reprezentări grafice care pot să ne ajute să înţelegem mai uşor aşezarea cărţilor Bibliei: NOUL TESTAMENT PASTORALE: 1, 2 Timotei, Tit, Filimon EPISTOLELE EPISTOLELE NEAMURILOR EVREILOR 99 ISTORIE Matei Marcu Luca Ioan Fapte VECHIUL TESTAMENT EXPERIENŢĂ PROFETICE (17) ISTORIE (17) 5 Legea Înainte de exil După Didactice Cei mari Înainte de exil După 5 9 3 59 3



VECHIUL TESTAMENT GENEZA Titlul: Titlul din limba română provine de la cuvîntul latin „genesis\" care înseamnă „început\", în limba ebraică, cartea aceasta poartă numirea primelor cuvinte din debutul ei: „La început\" („bereşit\"). Acest titlu este cum nu se poate mai nimerit pentru o carte în care Dumnezeu a binevoit să ne dea informaţii cu privire la începuturile tuturor lucrurilor din lumea necunoscută în care deschidem ochii prin naşterea biologică. Autorul: Cartea aceasta a fost scrisă de Moise şi, împreună cu următoarele patru scrise de el, face parte dintr-o grupă de cinci cărţi cunoscute sub numirea de: „Pentateucul lui Moise\". Dovezi în sprijinul părerii că Moise a fost autorul acestor cărţi se găsesc în: (1) textul acestor cărţi (Exod 17:14; 24:4, 7; 34:27; Num. 33:1-2; Deut. 31:9), (2) alte cărţi ale Vechiului Testament (Iosua 1:7-8; 8:32, 34; 22:5; 1 Împăraţi 2:3; 2 Împăraţi 14:6; 21:8; Ezra 6:18; Dan. 9:11-13; Mal. 4:4), (3) în cărţile Noului Testament (Mat. 19:8; Marcu 12:26; Ioan 5:46-47; 7:19; Rom. 10:5), (4) faptul că descrierile apar a fi ale unui martor ocular, nu a unuia care ar fi trăit la multe secole după aceea (Exod 15:27; Num. 21:1-31; 11:7-8), (5) faptul că autorul manifestă o cunoaştere foarte exactă asupra numelor, cuvintelor, obiceiurilor şi locurilor din Egipt (Gen 13:10; 16:1-3; 33:18; 41:43 cf. Fapte 7:22) Conţinutul: Cartea Genezei conţine informaţii despre „începuturile\" multor lucruri din lumea în care trăim noi astăzi. Descrierea acestor „începuturi\" este făcută concentric, începînd cu informaţii globale despre realitatea creaţiei şi apropiindu-se apoi treptat, treptat de lumea imediat înconjurătoare omului. Această apropiere cosmogonică sugerează că întreaga carte este un răspuns pe care Dumnezeu îl dă celor mai arzătoare întrebări ale fiinţei umane: Cine sînt eu? Ce este lumea aceasta în care m-am născut? Cine a făcut-o? De ce m-am născut şi care este raţiunea existenţei mele? Textul Genezei apare de 60 de ori în conţinutul Noului Testament dovedind într-un sens profund că germenii tuturor revelaţiilor dumnezeieşti sînt plantate aici şi că cine vrea să înţeleagă pe deplin această revelaţie trebuie să înceapă cu această carte. Geneza este o carte istorică. Ea cuprinde evenimente din „protoistoria omenirii\". De fapt am putea împărţii întreaga Biblie în două secţiuni istorice distincte. Evenimentele dinaintea căderii omului (Geneza 1:1 pînă la Geneza 3:24) şi evenimentele de după aceea (Geneza 4:1 pînă la sfîrşitul Bibliei). În cea de a două secţiune istorică sînt redate evenimentele din planul de „mîntuire\" a fiinţei umane, adică acele evenimente cauzate de Dumnezeu să se întîmple pentru salvarea omului de la pierzarea veşnică. Sînt multe feluri în care se poate face istorie; există o istorie a mijloacelor de producţie (tehnologie), o alta a formelor diferite de alcătuire a societăţii umane (sociologie), o alta a diferitelor războaie sau a cuceririlor teritoriale, o altă istorie a cuceririi spaţiului înconjurător şi încă o alta a abilităţii omului de a-şi explica lumea şi raţiunea ei de existenţă (filosofie). Biblia este o carte de istorie în măsura în care cuprinde evenimentele cauzate de Dumnezeu pentru salvarea oamenilor de la pierzarea veşnică produsă de neascultarea din grădina Edenului, în lumina destinului nostru veşnic, Biblia, şi implicit cartea Genezei, este singura naraţiune istorică care ne poate influenţa soarta noastră eternă. Ignorarea celorlalte cărţi de istorie ne poate dăuna relativ, dar ignorarea Bibliei ne poate atrage suferinţa noastră absolută

şi de neînlăturat. În mod normal, după căderea omului în neascultare, Dumnezeu a trebuit să exercite pedeapsa şi să refacă echilibrul dreptăţii. Dumnezeu a ales însă să nu ne facă ceva rău care să ne distrugă veşnic; pedepsele Lui sînt limitate în măsură şi educative în scop. Hotărîrea lui Dumnezeu de a restringe „dimensiunile\" pedepsei pentru a ne face bine este ilustrată în cele 8 „legăminte\" pe care El le-a făcut cu omul în decursul istoriei. Primele 4 legăminte din această serie de 8 sînt redate în cuprinsul cărţii Geneza. Iată însă o listă completă a tuturor celor 8: (1) Edenic (Gen. 2:16), (2) Adamic (Gen. 3:15), (3) prin Noe (Gen. 9:16), (4) Avraamic (Gen. 12:2), (5) Mozaic (Gen. 19:5), (6) Palestinian (Deut. 30:3), (7) Davidic (2 Sam. 7:16) şi (8) Legămîntul cel Nou (evrei 8:8; 1 Cor. 11:23-25). Aşezată la începutul celor 66 de cărţi ale Bibliei, Geneza este şi începutul „revelaţiei de Sine\" a lui Dumnezeu, a descoperirii fiinţei Lui către făptura creiată. Această descoperire treptată este progresivă în esenţă şi culminează în Cristos, Dumnezeu adevărat făcut trup şi coborît printre oameni (Ioan 1:18; 14:8-10; Col. 1:15; 2:9; evrei 1:1-3). Cunoaşterea pe care oamenii au primit-o despre Dumnezeu este exprimată în „numele\" cu care L-au identificat. În mod absolut, Dumnezeu nu poate avea un nume deoarece orice cuvînt reprezintă o realitate statică, iar Dumnezeu este infinit în dimensiunile fiinţei Sale şi în posibilităţile Lui de manifestare. Totuşi, cartea Geneza ne pune la dispoziţie primele trei numiri cu care L-au identificat oamenii pe Dumnezeu: Elohim, Iehova şi Adonai, date oamenilor într-o ordine prestabilită şi desăvîrşită care nu poate fi schimbată fără a altera caracterul revelaţiei lui Dumnezeu către oameni (Exod 6:3), precum şi cele cinci numiri compuse ale numelui lui Dumnezeu: El-Elion: Dumnezeul Cel Prea înalt (Gen. 14:18), Iehova Elohim: Domnul Dumnezeu (15:2), El-Roi: Dumnezeul care mă vede (Gen. 16:13), Iehova- Iire: Domnul va purta de grijă (Gen. 22:14) El-Elohe-Israel: Domnul este Dumnezeul lui Israel (Gen.33:20). Elohim este o formă de plural care denumeşte un aspect caracteristic al fiinţei divine: Dumnezeu întreit în fiinţă (Gen. 1:26), dar unic în natură şi persoană (Deut. 6:4) Iehova nu este un nume propriu zis, ci un grup de cuvinte care desfăşoară ceva din caracterul infinit al prezenţei şi posibilităţilor divine: „Eu sînt Cel ce sînt\" (Exod 3:11-15). Ocazia în care a apărut acest nume i-a făcut pe mulţi să se oprească asupra lui ca asupra singurului nume veritabil al dumnezeirii. Este bine de ştiut însă că evreii au pierdut ei înşişi pronunţarea corectă a acestei perifraze notate în textul vechi doar prin consoanele HH şi semivocalele Y, W (lingviştii de astăzi înclină totuşi spre forma Yahweh). În timpul Evului Mediu, rabinii au înlocuit vocalele originale cu vocalele din cel de al treilea nume pentru divinitate: Adonai şi astfel s-a ajuns la numirea de „Iehova\". Astăzi nimeni nu poate spune că ştie cum a sunat vocea din ceruri prin care S-a identificat Dumnezeu înaintea lui Moise, iar faptul că în textul Bibliei au apărut apoi alte numiri pentru Dumnezeu ne arată clar că nu este bine să ne legăm prea mult de această singură numire. Adonai, sau mai scurt „Adon\" este numirea veche pentru „Stăpîn\" sau „Domn\" şi este aplicată în textul Vechiului Testament şi omului şi divinităţii (Gen. 15:2). Atunci cînd este aplicat oamenilor „adonai\" se scrie cu literă mică. Faptul că Geneza începe cu cuvintele acestea: „La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pămîntul\" este de o importantă covîrşitoare. Această afirmaţie limitează rătăcirile imaginaţiei

noastre care-l caută pe Dumnezeu în forme aberante şi arbitrare. „La început Dumnezeu...” - neagă totodată şi Ateismul şi Politeismul. Între vidul nimicului şi confuzia mulţimii de dumnezei, Geneza ni-L aşează înainte pe maiestuosul Dumnezeu unic care este sursa, suportul şi scopul tuturor lucrurilor. „La început Dumnezeu a făcut...” - neagă Fatalismul cu învăţătura lui bazată pe hazard. „La început Dumnezeu a făcut...” - neagă şi Evoluţionismul haotic, maşinist şi impersonal. „La început Dumnezeu a făcut Cerurile şi pămîntul\" - neagă Panteismul care susţine că Dumnezeu este totuna cu creiaţia Sa, dar neagă şi Materialismul care, ameţindu-ne cu ceea ce se vede şi pretinzînd că materia este veşnică, caută să ne ascundă izvorul creator, începutul şi Judecătorul desăvîrşit al tuturor celor create. ÎMPĂRŢIREA CĂRŢII Tema Genezei fiind: „Suveranitatea divină în creaţie, istorie şi mîntuire\", am putea sistematiza cuprinsul cărţii după cum urmează: I. Protoistoria Omenirii Patru evenimente de seamă CREAŢIA - Suveranitatea divină asupra lumii fizice. Priorităţile veşnice ale lui Dumnezeu. CĂDEREA - Suveranitatea divină în problemele umane. Autoritatea morală divină. POTOPUL - Suveranitatea divină în pedepsire. Autoritatea judiciară supremă. CRIZA DE LA BABEL - Suveranitatea divină în răspîndirea şi specificul raselor. Autoritate socială supremă. Stăpînirea deplină asupra societăţii. II. Istoria patriarhilor Patru persoane de seamă AVRAAM - Suveranitatea divină în alegere. Chemare supranaturală. ISAAC - Suveranitatea divină în alegere. Naşterea supranaturală. IACOV - Suveranitatea divină în alegere. Îngrijire supranaturală. IOSIF - Suveranitatea divină în călăuzire. Călăuzire supranaturală. SCHIŢA CĂRŢII I. FACEREA LUMII 1:1 - 2:25 a. Facerea universului, 1:1 b. Facerea pămîntului, 1:2 - 2:3 c. Facerea Omului, 2:4 -25

II. CĂDEREA OMULUI 3:1-24 a. Ispitirea, 3:1-7 b. Pedepsele, 3:8-24 III. PROTOISTORIA OMENIRII 4 - 5 a. Cain şi urmaşii lui, 4:1-24 b. Set, 4:25-26 c. De la Adam la Noe, 5:1-32 IV. VIAŢA LUI NOE 6:1 - 10:32 a. Cauzele potopului, 6:1-13 b. Potopul, 6:14-8:19 c. Evenimente de după potop, 8:20 - 9:29 d. Urmaşii lui Noe, 10:1-32 V. TURNUL BABEL, 11:1-9 VI. VIAŢA LUI AVRAAM 11:10-25:11 a. Strămoşii lui Avraam, 11:10-26 b. Familia lui Avraam, 11:27-32 c. Chemarea lui Avraam, 12:1-20 d. Despărţirea lui Avraam de Lot, 13:1-18 e. Lot izbăvit de Avraam, 14:1-24 f. Legămîntul Avraamic, 15:1-21 g. Naşterea lui Ismael, 16:1-16 h. Tăierea împrejur, 17:1-27 i. Nimicirea Sodomei şi Gomorei, 18; 19 î. Avraam şi Abimelec, 20:1-18 j. Naşterea şi jertfirea lui Isaac, 21; 22 k. Moartea Sarei, 23:1-20 l. Căsătoria lui Isaac, 24:1-67 m. Moartea lui Avraam, 25:1-11 VII. URMAŞII LUI ISMAEL, 25:12-18 VIII. VIAŢA LUI IACOV, 25:19-36:43 a. Iacov şi Esau, 25:19-34 b. Isaac şi Abimelec, 26:1-35 c. Iacov în tinereţe, 27:1 - 28:22 d. Iacov la Laban, 29:1 - 30:43 e. Iacov se întoarce în Canaan, 31:1 - 33:20 f. Bătrîneţea lui Iacov, 34:1 - 36:43 IX. VIAŢA LUI IOSIF, 37:1 - 50:26 a. Iosif vîndut în robie, 37:1-36 b. Păcătuirea lui Iuda cu Tamar, 38:1-30 c. Iosif în Egipt, 39:1 -41:57 d. Fraţii lui Iosif vin în Egipt, 42:1 - 45:28 e. Toată familia vine în Egipt, 46:1 - 47:31 f. Binecuvîntarea copiilor lui Iosif, 48:1-22 g. Iacov îşi binecuvîntează fii, 49:1-27 h. Moartea şi îngroparea lui Iacov, 49:28 -50:14 i. Ultimele zile ale lui Iosif, 50:15-26

EXODUL Exodul urmează Genezei în acelaşi fel în care Noul Testament urmează Vechiului Testament. Geneza ne vorbeşte despre căderea omului la toate examenele şi în toate privinţele; Exodul este descrierea glorioasei intervenţii a Dumnezeului pornit în răscumpărarea creaturii pierdute. Ea ne vorbeşte despre un Dumnezeu suveran care a hotărît în bunăvoinţa Lui să mîntuiască. Exodul este prin excelenţă cartea care ne vorbeşte mai clar decît oricare alta din Vechiul Testament despre lucrarea de mîntuire. Acţiunea ei debutează în plină tragedie umană, dar se termină cu un triumf al slavei; începe prin a ne spune cum Dumnezeu s-a coborît plin de har în scena lumii pentru a izbăvi un popor pe care-l iubeşte şi se termină cu declaraţia că Dumnezeu a coborît în norul slavei pentru a locui în mijlocul acestui popor răscumpărat. Titlul: Titlul românesc vine dintr-o traducere a Bibliei evreieşti în limba greacă numită „Septuaginta\". Exodul sau „Ieşirea\" este o numire cum nu se poate mai nimerită pentru această carte în care Dumnezeu ne relatează despre ieşirea poporului ales din ţara în care suferiseră crunt ca robi timp de cîteva generaţii. Termenul „exod\" se află scris ca atare în 19:1, iar în varianta lui grecească apare în cuprinsul Noului Testament în evrei 11:22, Luca 9:31 şi 2 Petru 1:15 (în ultimele două texte cu sensul de ieşire ca o „trecere dincolo\" în altă realitate). Autorul: Încă din timpul lui Iosua, cartea i-a fost atribuită lui Moise (Iosua 8:31-35; cf. Exodul 20:25), părere confirmată apoi şi de Domnul Isus (Marcu 12:26). Datele cărţii ne fac să credem că autorul ei a fost într-adevăr un om cu o foarte aleasă educaţie, care a locuit în Egipt un timp îndelungat şi a fost el însuşi martor ocular la evenimentele descrise. Autorul a fost familiarizat cu ciclul recoltelor din valea inferioară a Nilului (Exodul 9:31-32); descrierile lui sînt foarte precise şi clare (Exodul 2:3, 12), dîndu-ne amănunte pe care numai un martor ocular putea să le observe (Exodul 15:27). Data scrierii: Probabil între anii 1445 -1440 î.Cr. Subiectul: Tema acestei cărţi este eliberarea din robia egipteană, ca o împlinire a promisiunii făcute în Geneza 15:13-14. Această izbăvire a fost îndeplinită în urma unor intervenţii miracuIoase din partea lui Dumnezeu (plăgile din Exodul 7:14 -12:36) şi n-a cerut din partea evreilor decît o încredere totală în eficacitatea sîngelui simbolic vărsat (Exodul 12:1-13). Ca şi în Noul Testament, eliberarea (sau mîntuirea) are ca scop aducerea celor eliberaţi într-o stare de strînsă părtăşie cu Dumnezeu. După realizarea ieşirii din Egipt, poporului evreu îi este dată Legea, împreună cu o mulţime de alte descoperiri despre adevărata închinăciune înscrisă în tiparul şi simbolurile Cortului întîlnirii. La toate acestea sînt adăugate reguli care reglementează apropierea de Dumnezeu prin intermediul jertfelor practicate de preoţi. În cartea Exodul, Dumnezeu, care se apropiase pînă atunci de popor pe baza legămîntului Avraamic, îi aşează pe evrei aproape de Sine însuşi prin prerogativele unui alt legămînt: cel Mozaic. Legămîntul Avraamic dat în Gen. 12:2-3 fusese întreit în semnificaţie: (1) anunţa transformarea lui Avraam într-un popor foarte mare, (2) îi promitea lui Avraam patru binecuvîntări personale şi (3) prin evrei, făgăduia neamurilor trei lucruri distincte: a. „Voi binecuvînta pe cei ce te vor binecuvînta\", b. „voi blestema pe cei ce te vor blestema\" şi c. toate familiile pămîntului vor fi binecuvîntate în tine\" (aceasta din urmă fiind încă o

confirmare a „proto-evengheliei\" din Gen.3:15 care vestise deja hotărîrea că Cel care va veni din sămînţa femeii (Isus) va zdrobi capul şarpelui (Satan). Legămîntul Mozaic era cuprins tot în trei secţiuni distincte, după cum urmează: (1) Legea lui Dumnezeu despre neprihănire (Exodul 20:1-26), (2) legile pentru judecată, hotărînd în problemele vieţii sociale ale poporului Israel (Exodul 21:1 - 24:11) şi (3) poruncile care reglementau aspectele închinăciunii religioase a poporului Israel (Exodul 24:12 - 31:18). Aceste trei elemente formează împreună ceea ce Noul Testament numeşte mai tîrziu generic „Legea\" (Matei 5:17, 18). Relaţia dintre legămîntul Avraamic şi legămîntul Mozaic este analizată în profunzime de autorul epistolei către Galateni. Legea mozaică a fost „aducătoare de moarte\" (2 Cor. 3:7-8), poruncile, în rînduielile lor ofereau poporului în persoana Marelui Preot un mijlocitor care să facă ispăşirea pentru ei, iar în mulţimea de jertfe era ascunsă „acoperirea\" păcatelor pînă la împlinirea vremii, în anticiparea Crucii mîntuitoare a Domnului Isus (evrei 5:1-3; 9:6-9; Rom. 3:25-26). Astăzi, creştinul nu se mai află sub acest legămînt Mozaic al faptelor, ci a trecut sub prerogativele pline de har ale Legămîntului celui Nou (Rom. 3:21-27; 6:14-15; Gal. 2:16; 3:10-14, 16-18, 24-26; 4:21-31; evrei 10:11-17). Legămîntul Mozaic nu a desfinţat legămîntul Avraamic, ci doar i-a adăugat ceva temporar, menit să aibă valabilitate doar pînă la venirea acelei „seminţe\" care va aduce deplina împăcare (Gal. 3:17-19). Prin intermediul legilor şi poruncilor, Dumnezeu le-a arătat oamenilor normele neprihănirii şi dreptăţii divine. Experienţa trăirii sub pretenţiile Legii i-a convins pe evrei de natura lor păcătoasă, în timp ce preoţia şi mulţimea de jertfe trebuia să le vorbească despre o cale de ieşire de sub imperiul vinovăţiei spre o viaţă de iertare, curăţire, restaurare a părtăşie şi adevărată închinare. Cuvinte cheie şi terne caracteristice: Cartea Exodul ne aşează înainte cîteva „antetipuri\" ale lui Isus Cristos: Moise (2:2), Paştele (12:11), mana (16:35), stînca (17:6) şi Cortul întîlnirii (25:9). Exodul ne pune înainte o lectură fascinantă. Există oare în toată istoria un spectacol mai măreţ decît această „scoatere\" a poporului evreu din robia Egiptului? Există oare în oricare alta din celelalte religii ale lumii o privelişte mai maiestuoasă şi mai slăvită decît această apariţie a lui Dumnezeu pe muntele Sinai cu ocazia dării Legii? Care clădire dintre capodoperele arhitectonice ale lumii se poate asemăna cu armonia şi bogăţia de semnificaţii de veşnică importanţă care este înscrisă în structura Cortului întîlnirii? Puteţi găsi undeva o figură mai impozantă ca acest gigantic întemeietor de neam cu numele de Moise? Există în toată istoria biblică o altă epocă mai importantă pentru definirea şi formarea „teocraţiei\"? Toate aceste evenimente şi date unice se găsesc aici în aceste 40 de capitole ale Exodului care ne vorbesc despre originea, Legea şi organizarea religioasă a poporului Israel. SCHIŢA CĂRŢII I. EXODUL 1:1 - 18:27 a. Suferinţele Israeliţilor, 1:1-22 b. Pregătirea lui Moise, 2:1-25 c. Chemarea lui Moise, 3:1 - 4:31 d. Trimiterea lui Moise la Faraon, 5:1-7:13

e. Prima plagă: sîngele, 7:14-25 f. A doua plagă: broaştele, 8:1-15 g. A treia plagă: păduchii, 8:16-19 h. A patra plagă: muştele, 8:20-32 i. A cincea plaga: ciuma vilelor, 9:1-7 î. A şasea plagă: vărsatul negru, 9:8-12 j. A şaptea plagă: grindina, 9:13-35 k. A opta plagă: lăcustele, 10:1-20 l. A noua plagă: întunerecul, 10:21-29 m. A zecea plagă: moartea, 11:1 -12:36 n. Plecarea din Egipt, 12:37-51 o. Paştele şi întîii născuţi, 13:1-16 p. Călătoria prin pustie, 13:17-22 r. Trecerea Mării Roşii, 14:1 -15:21 s. Apele de la Mara, 15:22-27 ş. Prepeliţele şi mana, 16:1-36 t. Stînca din Horeb, 17:1-7 ţ. Înfrîngerea lui Amalec, 18:1-12 u. Judecătorii, 18:1-27 II. LEGEA 19:1 - 24:18 a. Sinai, pregătiri pentru Legămînt, 19; b. Cele 10 porunci, 20:1-26 c. Legi privitoare la robie, 21:1-11 d. Legi pentru ucidere şi vătămare, 21:12-36 e. Legi pentru furt, 22:1-4 f. Legi pentru vătămarea averii, 22:5-15 g. Legi împotriva imoralităţii, 22:16-20 h. Legi pentru protejarea săracilor, 22:21-27 i. Legi pentru îndatoriri religioase, 22:18-31 î, Legi pentru îndatoriri civile, 23:1-14 j. Lege pentru Sabat, 23:10-19 k. Promisiune pentru cucerire, 23:20-33 l. Ratificarea Legămîntului, 24:1-8 m. Descoperirea slavei dumnezeieşti, 24:9-11 n. Moise se suie pe munte, 24:12-18 III. CORTUL ÎNTÎLNIRII 25:1 - 40:38 PLĂNUIT a. Materialele pentru cort, 25:1-9 b. Chivotul şi capacul ispăşirii, 25:10-22 c. Masa cu pîinile, 25:23-30 d. Sfeşnicul, 25:31-40 e. Prelatele cortului, 26:1-14 f. Scîndurile pentru pereţi, 26:15-30 g. Cele două perdele, 26:31-37 h. Altarul pentru arderile de tot, 27:1-8 i. Curtea cortului, 27:9-19 î. Untdelemnul sfînt, 27:20-21

j. Îmbrăcămintea preoţească, 28:1-43 k. Sfinţirea preoţilor, 29:1-46 l. Altarul tămîierii, 30:1-10 m. Darul pentru răscumpărare, 30:11-16 n. Ligheanul de aramă, 30:17-21 o. Untdelemnul sfînt şi tămîia, 30:22-38 p. Rînduirea meşterilor, 31:1-11 r. Sabatul ca semn, 31:12-17 s. Tablele Legii, 31:18 AMÎNAT a. Viţelul de aur, 32:1-6 b. Mînia lui Dumnezeu, 32:7-10 c. Mijlocirea lui Moise, 32:11-14 d. Mînia lui Moise, 32:15-29 e. Moise se roagă pentru popor, 32:30-35 f. Pocăinţa poporului, 33:1-11 g. Moise cere să vadă slava, 33:12-23 h. Reînnoirea Legămîntului, 34:1-35 CONSTRUIT a. Daruri pentru facerea conului, 35:1-29 b. Chemarea meşterilor, 35:30-35 c. Dărnicia poporului, 36:1-7 d. Clădirea cortului, 36:8 - 38:31 e. Facerea veşmintelor preoţeşti, 39:1-31 f. Lucrarea este sfîrşită, 39:32-43 g. Aşezarea şi sfinţirea cortului, 40:1-33 h. Slava Domnului umple cortul, 40:34-38

LEVITICUL Cei mai mulţi dintre aceia care au avut dorinţa sinceră de a citi Biblia de la un capăt la altul s- au poticnit la cartea Leviticul! Trebuie s-o spunem şi noi: această carte nu este ca toate celelalte. Dar, faptul acesta nu o face mai puţin importantă, ci îi sporeşte şi mai mult însemnătatea unică. Deşi ea pare plicticoasă la citit, în ea se găsesc multe comori de extraordinară valoare. Plicticoasă pentru cititorul superficial, Leviticul se deschide ca o comoară de frumuseţi în faţa celui care este gata să facă un mic efort de studiu. Cartea aceasta nu ne-a fost dată pentru a fi citită, ci pentru a fi studiată. Titlul: Numirea din limba română vine din traducerea grecească cunoscută sub numele de „Septuaginta\" şi lămureşte specificul acestei cărţi. Leviticul este un cod de prevederi legale şi rituale dedicat Leviţilor, adică urmaşilor lui Levi, unul dintre cei 12 fii ai lui Iacov, care fuseseră aleşi de Dumnezeu să alcătuiască preoţia lui Israel (Gen. 46:1-27). Autorul: De 56 de ori este scris în text că Dumnezeu a vorbit aceste cuvinte lui Moise, care le-a scris apoi el însuşi sau le-a dictat altora spre a fi scrise (vezi Lev. 4:1; 6:1; 8:1; 11:1; 12:1). Domnul Isus certifică faptul că această carte îi aparţine lui Moise (Marcu l:44 cf. Lev. 13:49). Contextul istoric: Cartea Exodul se termină cu terminarea construirii Cortului întîlnirii, făcut „după chipul care i s-a arătat lui Moise pe munte\". Cum trebuiau să folosească evreii această construcţie? Reglementările aşezate în cartea Leviticul sînt răspunsul la întrebarea aceasta. Ele i-au fost date de Dumnezeu lui Moise în timpul de o lună şi 20 de zile cît a durat construirea Cortului (Exod. 40:17) şi în perioada plecării poporului Israel de la muntele Sinai (Num. 10:11). Conţinutul cărţii: Să spunem de la început că au existat patru plîngeri majore împotriva conţinutului acestei cărţi. Mai întîi au fost aceia care au susţinut că este imposibil să poţi înţelege şi explica ritualurile şi simbolurile cărţii Leviticul. Pentru aceşti critici, citirea cărţii nu poate aduce nici un fel de cîştig spiritual. Apoi sînt cei ce susţin că oricum cartea aceasta nu prezintă nici un fel de importanţă pentru creştinii de astăzi deoarece aşezămintele legămîntului Mozaic sînt depăşite şi n-au nici un fel de aplicabilitate în Biserică. A treia plîngere este aceia că impresia generală produsă de rigorile şi aşezămintele crude şi sîngeroase descrise în acest text sînt în contradicţie clară cu imaginea despre Dumnezeu pe care ne-o pun înainte celelalte cărţi ale Bibliei; în sfîrşit, a patra plîngere împotriva Leviticului vine din partea celor care zic că este foarte dificil de studiat această carte din cauză că nu este exprimată într-o expunere ordonată. Este uşor să urmăreşti desfăşurarea evenimentelor în Geneza şi Exodul, dar este aproape imposibil să înţelegi cum se succed lucrurile în Leviticul. Un foarte scurt cuvînt introductiv despre conţinutul Leviticului va risipi imediat aceste pretinse obstacole şi va arăta că această carte nu este depăşită de loc, că abundă în valori spirituale fără de care creştinismul veacului acesta ar fi mai sărăcit, că îl prezintă pe Dumnezeu în toată splendoarea caracterului Său şi că textul ei urmăreşte un plan prestabilit, armonios şi bine alcătuit. Toate cărţile care urmează în Biblie după Leviticul sînt marcate de culoarea specifică a acestei cărţi. Iată de ce este impoartant să o cunoaştem şi să ne familiarizăm cu terminologia şi cu conţinutul ei. Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Cartea aceasta este un manual al preoţimii şi este înţesat de termeni specifici ca aceştia: „jertfă\" (apare de 42 de ori), „preot\" (de 189 de ori),

„sînge\" (de 86 de ori), „sfînt\" (de 87 de ori) şi „ispăşire\" (de 45 de ori). Reglementările din această carte subliniază necesitatea sfinţeniei în trup şi în suflet. Fraza: „să fiţi sfinţi, căci Eu sînt sfînt\" se repetă mereu ca un avertisment şi ca o aducere aminte (Lev. 11:44, 45; 19:2; 20:7, 26). Noul Testament citează din textul şi temele Leviticului de peste 90 de ori. Scopul principal al cărţii: Leviticul a fost scris ca să arate Israelului cum să trăiască în sfinţenie. Lucrul acesta era necesar pentru că Dumnezeu hotărîse ca Israelul să fie instrumentul prin care să fie realizat planul de mîntuire pentru toate celelalte neamuri. Metoda lui Dumnezeu pentru imprimarea unui tipar de sfinţenie a fost întreită: jertfele, cu mesajul că „fără vărsare de sînge nu există iertare\", poruncile ca o mărturie a caracterului divin şi a conduitei cerute de Dumnezeu şi pedepsele, anexate poruncilor ca un avertisment despre inflexibilitatea sfinţeniei divine. Leviticul a fost destinat să pregătească Israelul şi omenirea pentru venirea lui Cristos, prin trezirea sentimentului de vinovăţie şi de nevoie după o jertfă de ispăşire, întregul ritual desfăşurat la Cortul întîlnirii era o trimitere spre lucrarea viitoare a Domnului Isus şi spre sacrificiul suprem depus de El pe altarul din dealul Golgotei. Valoarea perpetuă: În primul rînd, Leviticul este o revelaţie a caracterului lui Dumnezeu, iar acesta este acelaşi ieri, astăzi şi în veci. În al doilea rînd, el prezintă felul lui Dumnezeu de a lucra cu oamenii. Nici acesta nu se schimbă. Sfinţenia lui Dumnezeu ne descopere mereu vinovăţia noastră şi nevoia noastră după Mijlocitorul, harului şi al iertării. În al treilea rînd, Leviticul este o mostră de cod moral din domeniul teocraţiei. Deşi textul este foarte vechi, orice grup legislativ care se respectă ar face bine să stăruiască asupra lui ori de cîte ori au de imprimat societăţii norme care să-i garanteze stabilitatea şi propăşirea. În al patrulea rînd, şi cel mai important dintre toate, Leviticul este o comoară de tipuri şi simboluri care ni-L prezintă pe Cristos în toată gloria şi splendoarea Lui trecută, prezentă şi viitoare. Nu trebuie să facem greşala să credem că dacă unele dintre aceste simboluri şi tipuri au fost deja împlinite, toate se găsesc în aceiaşi situaţie. Dacă este să ţinem seama de aluziile Noului Testament, multe tipuri şi simboluri îşi aşteaptă încă împlinirea. Iată de exemplu simbolurile înscrise în sărbătorile naţionale evreieşti. Primele două, Paştele şi Cincizecimea şi-au trăit împlinirea la cea dintîi venire a Domnului. Ce vom zice însă despre maiestuoasa Zi a Ispăşirii pentru întregul popor Israel? Am văzut din Evanghelii şi Epistole că Isus Cristos a intrat în cer ca Mare Preot şi a săvîrşit curăţirea tuturor lucrurilor, dar cum rămîne cu restul ritualului din sărbătoare: cu reîntoarcerea Lui la poporul care aştepta afară şi cu binecuvîntarea pe care trebuie s-o împartă asupra tuturor? S-a împlinit şi aceasta? Cum rămîne cu celelalte două sărbători din calendar? Ce se poate spune despre împlinirea Sărbătorii Trîmbiţelor şi despre acel magnific „An Sabatic\"? Dar cu extraordinarul an „al jubileelor\"? Istoria trecută şi prezentă nu prezintă nici un eveniment care să poată corespunde cu aceste semnificaţii. Prin urmare, Leviticul este dovedit a fi încă o carte care trebuie studiată pentru anticiparea, înţelegerea şi aşteptarea vremurilor viitoare. Acele vremi în care „pînă şi pe zurgălăii cailor va sta scris: „Sfinţi Domnului\" (Zaharia 14:20). Pentru o înţelegere corectă a cărţii Leviticul trebuie să avem un punct de plecare corect. El se găseşte în primul verset din primul capitol al cărţii: „Domnul a chemat pe Moise; i-a vorbit din Cortul întîlnirii...” Anterior Dumnezeu le vorbise de pe muntele Sinai. Fusese un glas de Dumnezeu pentru un popor vinovat, cu care nu făcuse încă un legămînt. De data aceasta Dumnezeu vorbeşte poporului din interiorul Cortului. Este glasul Dumnezeului intrat într-o relaţie de părtăşie cu poporul Său prin intermediul jertfelor şi al iertării. Cartea Leviticul nu vorbeşte poporului ca să-l mîntuiască (lucrul acesta se săvîrşise prin jertfirea mielului pascal cu prilejul scoaterii din

Egipt), ci pentru a-l învăţa cum să rămînă într-o relaţie bună cu Dumnezeul mîntuirii lor. În interpretările lor tipice, jertfele din această carte ne dezvăluie frumuseţea jertfei Domnului Isus în multiplele ei faţete prin care îşi exercită eficacitatea spre cei ce deja sînt mîntuiţi şi au intrat într-o relaţie nouă cu Dumnezeu fiind justificaţi prin credinţă. Acesta este punctul de plecare al cărţii Leviticul. El este o continuare firească a Genezei şi Exodului. În Geneza putem vedea remediul pregătit de Dumnezeu pentru ridicarea omului din căderea sa: „Sămînţa femeii\"; în Exodul vedem răspunsul lui Dumnezeu la strigătul desnădăjduit al omului aflat în robie: „sîngele Mielului\"; în Leviticul vedem tot ceea ce are nevoie omul ca să păstreze o relaţie bună cu Dumnezeu: un Preot, o Jertfă şi un Altar. Pe merit, Leviticul ocupă locul central în cele cinci cărţi ale lui Moise, căci prin învăţătura lui despre mijlocire prin preot, jertfă şi altar, el este adevărata inimă a Pentateucului - şi în fapt, a Evangheliei. Leviticul stă faţă de Exodul în aceiaşi relaţie pe care o au Epistolele cu Evangheliile, în Evanghelii noi sîntem „eliberaţi\" prin sîngele Mielului, în Epistole ajungem să fim locuiţi de Duhul Sfînt al lui Dumnezeu, în Evanghelii Dumnezeu ne vorbeşte din afară, în Epistole el glăsuieşte din lăuntru. În Evanghelii noi avem baza părtăşiei noastre cu Dumnezeu: răscumpărarea, în Epistole găsim umblarea noastră în părtăşia cu Dumnezeu: sfinţirea. Ca şi în Leviticul, şi în Epistole ne sînt prezentate multiplele faţete ale lucrării de ispăşire manifestate de Dumnezeu faţă de cei care sînt deja mîntuiţi. Împărţirea cărţii: Există două părţi distincte: pînă la capitolul 17 şi de la capitolul 17 la sfîrşit. Prima parte se ocupă de probleme ne-morale, iar cea de a două parte se ocupă de probleme morale. Prima parte are de a face cu întinăciunea ceremonială şi fizică, în timp ce a doua parte se ocupă de întinarea morală şi spirituală. Cea dintîi reglementează o curăţenie a inimii, iar cea de a doua defineşte limitele unei vieţuiri în absolută curăţie. SCHIŢA CĂRŢII I. BAZA PĂRTĂŞIEI: JERTFA l - 17 JERTFELE a. Arderile de tot, 1:1-17 b. Jertfele de mîncare, 2:1-16 c. Jertfele de mulţumire, 3:1-17 d. Jertfele pentru ispăşire, 4:1-5:13 e. Jertfele pentru vină, 5:14-6:7 f. Lămuriri la legile expuse, 6:8-7:38 PREOŢII a. Consacrarea în slujbă, 8:1-36 b. Inaugurarea slujirii, 9:1-24 c. Denaturarea slujirii, 10:1-20 OAMENII a. Curăţia în mîncare, 11:1-47 b. Curăţia după naştere, 12:1-8 c. Curăţia în caz de lepra, 13:1-14:57 d. Necurăţia bărbatului, 15:1-18 e. Necurăţia femeii, 15:19-33 f. Sărbătoarea ispăşirii, 16:1-34

ALTARUL a. Singurul loc pentru jertfă, 17:1-9 b. Interdicţia de a mînca sînge, 17:10-16 II. ROADA PĂRTĂŞIEI: SFINŢIREA 18-27 OAMENII a. Sfinţire în relaţiile trupeşti, 18:1-30 b. Sfinţire în viaţa zilnică, 19:1-37 c. Pedepse pentru sfidarea sfinţirii, 20:1-27 PREOŢII a. Porunci privitoare la preoţi, 21:1-22:16 SĂRBĂTORILE a. Sabatul, 23:1-3 b. Paştele, 23:4-8 c. Rusaliile, 23:8-22 d. Anul nou şi trîmbiţele, 23:23-25 e. Ziua ispăşirii, 23:26-32 f. Sărbătoarea corturilor, 23:33-44 ULEIUL Şl PÎINEA a. Untdelemnul pentru sfeşnic, 24:1 ;4 b. Pîinile pentru punerea înainte, 24:5-9 FELURITE PEDEPSE a. Pedeapsa celui ce huleşte, 24:10-16 b. Pedeapsa celui ce ucide, 24:17-23 RÎNDUIELI PENTRU ŢARA CANAANULUI a. Odihna pămîntului, 25:1-7 b. Anul de veselie, 25:8-55 c. Binecuvîntarea şi blestemul, 26:1-46 d. Pocăinţa, 26:40-46 e. Juruinţele, 27:1-29 f. Zeciuielile, 27:30-34

NUMERI În mod prioritar, Vechiul Testament este cartea poporului evreu. Toate cărţile lui trebuiesc judecate prin prisma existenţei şi destinului acestui popor de excepţie. Cartea Genezei ne-a arătat coordonatele cosmice şi terestre în care a apărut acest neam. Capitolul 11 din cartea Genezei este pragul de debut al poporului Israel. Dumnezeu însuşi intervine în istorie şi-l cheamă pe Avram din cetatea păgînă Ur, aflată în Caldeea, la vărsarea Tigrului şi Eufratului în golful Persic. Ales de gestul suveran al lui Dumnezeu, acest Avram devine Avraam, tatăl unei mari mulţimi (Gen. 17:5), şi strămoşul tuturor evreilor. Finalul cărţii Geneza îi găseşte pe urmaşii acestui foarte important personaj istoric părăsind temporar Canaanul spre a se muta în Egipt. Cartea Exodul ne arată cum familia celor 12 seminţii ale lui Iacov, nepotul lui Avraam creşte numeric depăşind stadiul unui simplu grup etnic şi devine un popor care stîrneşte teama egiptenilor. Citim apoi cum Dumnezeu însuşi intervine cu mînă tare în Egipt spre a-l determina pe Faraon să-i lase pe evrei să plece spre a se întoarce înapoi în ţara promisă lui Avraam, ţara Canaanului. După ieşirea din Egipt, Dumnezeu dă acestui popor un cod de legi teocratice în virtutea căruia „Elohim\" Dumnezeul cel atotputernic, devine Iehova, Dumnezeul evreilor. Israelul îşi întăreşte statutul de popor ales şi îşi însuşeşte o viaţă cultică corespunzătoare. Leviticul redă amănunţit prevederile morale, sociale şi ceremoniale ale codului teocraţie de legi date evreilor. Cartea Numeri, la care am ajuns acum, cuprinde încă o etapă în drumul împlinirii fiinţei naţionale evreieşti. Poporul format în Egipt şi căruia i s-a dat în pustie o Constituţie, este acum în drum spre vatra în care-şi va aşeza copiii. Dumnezeu îi conduce înainte ca să le dea Canaanul. Se vor lăsa ei conduşi de Dumnezeu în această ţară nouă şi prosperă, dar necunoscută şi potenţial pericuIoasă? Aceasta este întrebarea la care răspunde conţinutul acestei cărţi. Titlul: evreieşte, cartea se numeşte: „În pustie\". Cei 70 de învăţaţi care au tradus Biblia din ebraică în greceşte la Alexandria în Egipt, au numit-o în Septuaginta: „Aritmoi\", numărătorile. Titlul din limba română vine din traducerea latină în care această carte se numeşte chiar aşa: „Numeri\". Autorul: Toată lumea este unanimă în părerea că autorul cărţii este Moise. Data scrierii: Probabil între anii 1450-1410 î.Cr. Contextul istoric: La o lună şi jumătate după clădirea Cortului are loc cea dintîi numărătoare a poporului (Numeri 1:1- 4:49). Acest recensămînt a fost necesar pentru a determina capacitatea militară a naţiunii şi pentru a rîndui aşezarea taberei lui Israel în jurul clădirii Cortului. Fără nici o îndoială că numărătoarea a fost necesară şi pentru reglementările administrative şi economice. Mulţimea de peste două milioane de persoane avea nevoie de puţină ordine şi disciplină economică şi administrativă. Apoi urmează marea tragedie: poporul refuză să se încreadă în Dumnezeu pentru cucerirea Canaanului şi Dumnezeu hotărăşte să-i rătăcească prin pustie timp de 40 de ani. După această perioadă are loc cea de a doua numărătoare (Num. 26:1- 65). Toată mulţimea celor ce trecuseră de 20 de ani cu prilejul neascultării, pieriseră deja în pustie. Numai Iosua şi Caleb au fost cruţaţi. Ei vor conduce de acuma poporul. Au loc ultimele pregătiri înainte de a trece la cucerirea ţării. Poporul adunat la Cadeş este numărat încă o dată. Numărul lor este aproximativ egal cu numărul celor ce, cu 40 de ani în urmă, fuseseră scoşi din Egipt.

Tema cărţii: Cineva a zis că: (1) în Geneza vedem ruina omului, (2) în Exodul vedem răscumpărarea omului, (3) în Levitic vedem închinăciunea omului, iar (4) în Numeri vedem omul în umblarea lui cu Domnul. Şi numărătorile şi pribegia timp de 40 de ani prin pustie susţin acest punct de vedere. Lecţia principală din cartea Numeri este că poporul lui Dumnezeu trebuie să umble prin credinţă dacă vrea să înainteze. Pentru a sublinia acest adevăr, textul relatează abateri de la această regulă şi sfîrşitul lor tragic: neascultarea întregului popor (Num. 11:1), neascultarea lui Aaron şi Maria (Num. 12:1, 9-10), refuzul de intra în ţara promisă (Num. 14:2-3, 26-30), neascultarea lui Moise (Num. 20:12), idolatria poporului (Num. 25:3, 8-9). În ciuda acestor greşeli ale poporului, Dumnezeul legămîntului făcut cu ei i-a purtat cu credincioşie avînd grijă în mod miraculos de ei în cei 40 de ani de pribegie în pustie şi i-a făcut să ajungă în final în binecuvîntată ţară a Canaanului. Noul Testament preia lecţia neascultării din cartea Numeri şi o foloseşte pentru a imprima creştinilor o viaţă de credinţă şi de deplină ascultare faţă de Domnul (Ioan 3:14; l Cor. 10:1- 12; 2 Petru 2:l5-16; Apoc. 2:14; Iuda 11) Conţinutul cărţii: Aşezarea conţinutului acestei cărţi este unică în felul ei şi, o dată înţeleasă, ne va ajuta să păstrăm foarte uşor în memorie evenimentele cărţii. De la o primă privire observăm că avem de a face cu două generaţii de oameni: cea dintîi, care ieşise din Egipt dar care avea să piară în pustie, şi cea de a doua, care s-a născut în pustie şi avea să cucerească Canaanul. Primele 14 capitole tratează problema primei generaţii, ultimele 16 capitole istorisesc ceea ce s-a întîmplat cu generaţia născută în pustie, iar între ele există grupul capitolelor 15-20 în care aflăm ceea ce s-a întîmplat pe drumurile pustiei în acea perioadă de tranziţie de 40 de ani. De unde ştim că de la capitolul 21 începe relatarea evenimentelor din viaţa generaţiei născute în pustie? Textul din Num. 33:38 ne spune că moartea lui Iosua descrisă în Num. 20:22-29 s-a petrecut: „în al patruzecilea an după ieşirea copiilor lui Israel din ţara Egiptului, în luna a cincea, în cea dintîi zi a lunii\". Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Cartea Numeri mai poate fi numită şi „cartea călătoriilor şi popasurilor\" (Num. 33:1-2) sau „cartea cîrtirilor\" (Num. 11:1, 4; 12:2; etc. Ps. 95:10). Cel mai cunoscut pasaj al cărţii este întîmplarea cu şarpele de aramă (Num. 21:4-9) pe care o preia Domnul Isus în Ioan 3:14-17 aplicînd-o la propria Lui răstignire pentru mîntuirea lumii. Alte tipuri care îl prevestesc pe Cristos sînt: stînca lovită (Num. 20:7-11) şi cetăţile de scăpare (Num. 35). Insuficienţa aşezămintelor Vechi Testamentale pentru mîntuire este ilustrată profetic de evenimentele petrecute în Num. 20. În acest unic capitol ne întîlnim cu moartea Mariei, cu păcatul lui Moise şi cu moartea lui Aaron. Maria este reprezentativă pentru oficiul profeţiei, Aaron este reprezentantul preoţiei Vechi Testamentale, iar Moise este prin excelenţă reprezentantul Legii. Nici unul dintre aceşti trei oameni nu a putut intra în ţara promisă. Această misiune a fost păstrată pentru Iosua, care în nume şi misiune este un reprezentant al Căpeteniei mîntuirii noastre: Domnul Isus Cristos. SCHIŢA CĂRŢII I. CEI IEŞIŢI DIN EGIPT 1-14 a. Numărarea Israeliţilor, 1:1-4:49 b. Poziţia semintiilor în tabără, 2:1-34

c. Poziţia şi slujbele leviţilor, 3:1-4:49 SFINŢIREA POPORULUI a. Prin izgonirea celor necuraţi, 5:1-4 b. Prin despăgubirea pentru furt, 5:4-10 c. Prin clarificări în căsnicie, 5:11-31 d. Prin legea Nazireatului, 6:1-21 e. Prin binecuvîntarea poporului, 6:22-27 f. Prin darurile căpeteniilor, 7:1-89 g. Prin închinarea leviţilor, 8:1-26 h. Prin ţinerea Paştelor, 9:1-14 i. Prin călăuzirea divină, 9:15-10:10 P PLECAREA DIN SINAI a. Începutul călătoriei, 10:11-28 b. Socrul lui Moise, 10:29-36 c. Începutul cîrtirilor, 11:1-3 d. Cîrtirea poporului, 11:4-35 e. Cîrtirea Mariei, 12:1-16 ISCODIREA ŢĂRII a. Trimiterea celor 12 iscoade, 13:1-20 b. Iscodirea ţării, 13:21-25 c. Raportul iscoadelor, 13:26-33 d. Necredinţa poporului, 14:1-10 e. Mînia lui Dumnezeu, 14:11-12 f. Mijlocirea lui Moise, 14:13-19 g. Pedepsirea celor necredincioşi, 14:20-38 h. Pedepsirea celor neascultători, 14:39-45 II. 40 DE ANI ÎN PUSTIE 15-20 a. Legi asupra jertfelor, 15:1-21 b. Păcatele fără voie, 15:22-31 c. Călcarea Sabatului, 15:32-36 d. Ciucurii de la veşminte, 15:37-41 CONTESTAREA Şl CONFIRMAREA PREOŢIEI a. Core, Datan şi Abiram, 16:1-50 b. Toiagul lui Aaron, 17:1-13 c. Responsabilităţile preoţilor, 18:1-7 d. Privilegiile preoţilor, 18:8-32 e. Vaca roşie, apa de curăţie, 19:1-22 MARIA, MOISE, AARON a. Moartea Mariei, 20:1 b. Păcatul lui Moise, 20:2-13 c. Împotrivirea Edomiţilor, 20:14-21 d. Moartea lui Aaron, Eleazar, 20:22-29 III. CEI NĂSCUŢI ÎN PUSTIE 21-36

a. Înfrîngerea şi biruinţa de la Arad, 21:1-3 b. Şarpele de aramă, 21:4-9 c. Alte călătorii, 22:10-35 BALAAM, PROFETUL VRĂJITOR a. Balaac trimite după Balaam, 22:1-14 b. Măgăriţa lui Balaam, 22:15-41 c. Balaam binecuvîntează, 23:1-30 d. Balaam confirmă binecuvîntarea, 24;1-14 e. Steaua lui Iacov, 24:15-25 f. Şiretlicul lui Balaam, 25:1-15 (31:16) g. Omorîrea Madianiţilor, 25:16-18 O NOUĂ NUMĂRĂTOARE a. A doua numărătoare, 26:1-65 REPETAREA UNOR LEGI a. Lege asupra moştenirii, 27:1-11 b. Iosua, urmaşul lui Moise, 27:12-23 c. Jertfa zilnică, 28:1-15 d. Jertfe de Paşte, 28:16-25 e. Jertfele de Rusalii, 28:26-31 f. Jerfe în ziua trîmbiţei, 29:1 -6 g. Jertfe pentru ziua ispăşirii, 29:7-11 h. Jertfe pt. sărbătoarea corturilor, 29:12-40 i. Lege asupra juruinţelor, 30:1-2 î. Juruinţa femeilor, 30:3-16 BIRUINŢA ASUPRA MADIANIŢILOR a. Lupta, 31:1-24 b. Împărţirea prăzii, 31:25-54 ŢARA DE DINCOLO DE IORDAN a. Ruben şi Gad aleg Galaadul, 32:1-32 b. Cucerirea Galaadului, 32:33-42 RECAPITUALREA CĂLĂTORIILOR a. Din Egipt pînă la Sinai, 33:15 b. De la Sinai pînă la Cades, 33:16-36 c. De la Cades la cîmpia Moabului, 33:37-49 VOIA DOMNULUI PENTRU CANAAN a. Canaaniţi trebuiesc nimiciţi, 33:50-56 b. Hotarele Canaanului, 34:1-29 c. Cetăţile Leviţilor, 35:1-8 d. Cetăţile de scăpare, 35:9-34 e. Moştenirea femeilor, 36:1-13

DEUTERONOMUL Deuteronomul este cea de a cincea carte din Pentateucul lui Moise. Aceste cinci cărţi, numite de evrei şi Tora, alcătuiesc o veritabilă Biblie în miniatură, în ele vedem succesiv, ruina, răscumpărarea şi readucerea omului în părtăşie cu Dumnezeu, apoi călăuzirea divină şi dragostea lui Dumnezeu care reuşeşte mereu să ne scoată la capăt. Şi tot în ele căpătăm o revelaţie progresivă treptată a lui Dumnezeu către oameni. Geneza ne descopere suveranitatea lui Dumnezeu, în creaţie şi în alegerea Israelului; Exodul ne descopere puterea şi măreţia lui Dumnezeu; Leviticul adaugă la acestea sfinţenia divină, evidenţiată în îndemnul la punerea de o parte pentru Domnul; în Numeri ni se arată severitatea şi bunătatea manifestată de Dumnezeu în relaţia Lui cu oamenii, iar în Deuteronomul vom vedea dincolo de promisiuni şi pedepse credincioşia lui Dumnezeu. Această carte devine astfel nu numai ultima dintre cele cinci, ci şi o completare necesară a tuturor celorlalte. Titlul: Numele cărţii vine de la două cuvinte din limba greacă: deuteros (a doua) şi nomos (lege). În secolul III dinainte de Cristos, învăţăţii care au tradus originalul ebraic în Septuaginta greacă au combinat aceste cuvinte pentru a obţine titlul cărţii, în fapt, Deuteronomul nu este o a doua lege, ci numai o repetare a legilor înaintea noii generaţii de evrei născuţi în pustie şi aflaţi acum în pragul intrării în Canaan. Autorul: Aşa cum arată şi conţinutul, cu excepţia ultimului capitol în care moartea lui Moise este adăugată de altcineva ca un fel de apendix al cărţii, Deuteronomul este duiosul cîntec de lebădă al lui Moise. Adevăratul autor al cărţilor sfinte este însă altcineva. De peste 500 de ori ni se spune în textul Pentateucului că: „Dumnezeu a spus:...” sau „Domnul a vorbit lui Moise şi i-a spus:...” Deşi vom da mereu în schiţele noastre numele autorului uman al cărţilor Bibliei este bine să ţinem minte că veritabilul autor al lor rămîne Dumnezeu însuşi. Iată ce ne spune Petru în această privinţă: „Căci nici o proorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mînaţi de Duhul Sfînt\" (2 Petru l:21; vezi şi 2 Tim. 3:16, 17). Contextul istoric: Moise rosteşte aceste cuvinte în cîmpia Moabului, înainte de intrarea evreilor în Canaan şi cu puţin înainte de propria lui moarte. Deuteronomul acoperă o perioadă de timp de aproximativ două luni, incluzînd şi cele 30 de zile de jale după moartea lui Moise. Data scrierii: Probabil în timpul unei singure săptămîni, cam cu o lună înainte de trecerea Iordanului (Deut. 1:1-3) Conţinutul cărţii: Cartea este o colecţie de cuvîntări ţinute de Moise ca rămas bun înainte de despărţirea de copiii lui Israel. Aceste discursuri calde şi solemne au fost rostite în ceasul în care marele om se afla în pragul marii treceri din viaţa terestră spre viaţa cerească. Din înălţimea muntelui Pisga, el priveşte înapoi peste un secol de istorie plin cu evenimente de importanţă epocală. După încă o secţiune în care revine cu lămuriri la unele din legile primite anterior de Israel, Moise îşi întoarce privirea înspre viitor pătrunzînd profetic pînă către sfîrşitul istoriei lui Israel, după anticipata lor reîntoarcere în ţară. Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Deuteronomul este o carte de tranziţie. Ea marchează patru schimbări mari care s-au petrecut în viaţa Israelului. În primul rînd este vorba de tranziţia înspre o nouă generaţie. Cu excepţia lui Iosua, Caleb şi a lui Moise însuşi, toată mulţimea aceea de oameni scoasă din Egipt şi numărată la Sinai se prăpădise pe drumurile pustiei, în al doilea rînd este vorba despre o tranziţie înspre o nouă moştenire. Peregrinările prin pustie aveau să se sfârşească prin dobîndirea unui teritoriu în care să se aşeze naţiunea. În

cel de al treilea rînd este vorba despre tranziţia spre o nouă experienţă, spre un alt fel de viaţă în care corturile vor fi înlocuite cu case, viaţa nomadă va fi părăsită şi în loc de hrana pustiei vor începe să mănînce lapte, miere şi roadele Canaanului. Cea de a patra tranziţie, şi cea mai importantă va fi aceea înspre o nouă cunoaştere a lui Dumnezeu, înspre cunoaşterea că Dumnezeu este dragoste. Începînd cu Geneza şi pînă la Numeri, textul Scripturii nu ne vorbeşte nicăieri explicit despre dragostea divină. Abia în Deuteronomul, li se explică evreilor motivaţia faptelor lui Dumnezeu: „El a iubit pe părinţii tăi, şi de aceea a ales sămînţa lor după ei\" (Deut. 4:37). „Nu doar pentru că întreceri la număr pe toate celelalte popoare S-a alipit Domnul de voi şi v-a ales, căci voi sînteţi cel mai mic dintre toate popoarele. Ci, pentru că Domnul vă iubeşte...” (Deut. 7:7-8). „Şi numai de părinţii tăi S-a alipit Domnul ca să-i iubească; şi după ei, pe sămînţa lor, pe care v-a ales El dintre toate popoarele, cum vedeţi azi\" (Deut. 10:5; vezi şi 23:5). Vorbind de acest caracter de tranziţie al cărţii Deuteronomul, este bine să arătăm aici simetria care există între Vechiul Testament şi Noul Testament. Ambele încep cu cîte un grup de cinci cărţi istorico-legislative şi există o asemănare uimitoare între cea de a cincea carte a Vechiului Testament: Deuteronomul şi cea de a cincea carte a Noului Testament: Faptele Apostolilor. Cartea Faptelor Apostolilor este şi ea o carte de tranziţie. Ea marchează trecerea de la mesajul Evangheliilor la acela al epistolelor. Ca şi Deuteronomul, şi Faptele Apostolilor se adresează unei generaţii noi: generaţia „re-generaţilor\" prin credinţa mîntuitoare în Cristos. Ca şi Deuteronomul şi ea vorbeşte despre o nouă posesiune: „Canaanul spiritual plin de tot felul de binecuvîntări cereşti în Cristos\". Ca şi Deuteronomul şi ea vorbeşte despre o nouă experienţă: experienţa unei naşteri noi, a unei vieţi noi, a unei puteri noi prin locuirea Duhului Sfînt în cei credincioşi. Ca şi Deuteronomul şi ea marchează tranziţia înspre o nouă revelaţie a lui Dumnezeu: „Taina lui Cristos... care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte veacuri... pentru ca domniile şi stăpînirile din locurile cereşti să cunoască acum, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu\" (Efes. 3:4, 5, 10). Ceea ce este încă şi mai izbitor este faptul că şi Deuteronomul şi Faptele Apostolilor sînt cărţile în care Dumnezeu le dă oamenilor o a doua şansă. Care şansă este în Deuteronomul? Este tocmai această „deuteros nomos\", această repetare a legii, înainte de a-i preda conducerea lui Iosua, Moise le repetă evreilor legămîntul Legii. Despre care a doua şansă se vorbeşte în cartea Faptele Apostolilor? Este vorba despre cea de a doua oferire a împărăţiei cerurilor pentru poporul evreu, mai întîi în capitală, iar apoi în ţară şi în toate provinciile imperiului Roman. Despre aceste lucruri vom vorbi mai pe larg atunci cînd vom ajunge la ele, dar este bine să să le cunoaştem încă de pe acum. Deuteronomul vorbeşte şi despre trinitatea lui Dumnezeu. Iată ce citim în pasajul din 6:4-5, numit de evrei şi „Shema\": „Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru este un singur Domn. Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta\". Domnul Isus însuşi ne-a spus că aceasta este cea mai mare dintre toate afirmaţiile Legii (Marcu 12:29-30). Evreii şi unitarienii văd în acest text o negare a trinităţii, dar o asemenea afirmaţie intră în conflict direct cu afirmaţiile textului. Cuvîntul folosit pentru numele lui Dumnezeu este aici: „Elohenu\" forma genitivală a lui Elohim, despre care ştim deja că este o formă de plural. Citit în original, acest verset sună: „Iehova Elohenu, este singurul Iehova!\" sau tradus: „Domnul Dumnezeii noştri, este singurul Domn!\" Ba încă şi mai mult, pentru cuvîntul: „singurul\" este folosit „echad\" care numeşte o pluralitate şi nu „iachid\" care defineşte unitatea absolută. Singularul de pluralitate se foloseşte şi în limba română

atunci cînd zicem de exemplu: „un\" ciorchine de struguri. În această declaraţie solemnă din Legea repetată de Moise ni se dă cea mai înaltă afirmaţie de crez a religiei poporului Israel. Ea este astăzi şi temelia crezului creştin. Nici nu se putea să fie altfel. Dumnezeul evreilor este şi Dumnezeul nostru, căci în afara Lui nici nu există un altul. Mesia evreilor este Mesia al nostru, căci nici aici nu există un altul. Creştinismul este monoteist şi cristocentric. Un alt pasaj de importanţă excepţională din Deuteronom este capitolul 28. El ne arată ceea ce ar fi putut deveni Israel dacă ar fi trăit în ascultare de Domnul (28:1-14). Cum aşa ceva nu s-a întîmplat, pasajul rămîne o referinţă despre vremea „mileniului\" (vezi şi Isaia 60 pînă la 62; Zaharia 14:8-21, Ieremia 31:1-19, Deut. 30:1-10; Rom. 11:25-31). Versetele 47-49 ne vorbesc despre invazia romană din anul 70 d.Cr. şi de cumplita tragedie a măcelăririi evreilor, iar versetele 63-67 ni-i descriu pe evrei aşa cum trăiesc ei astăzi, „împrăştiaţi\" printre toate popoarele lumii, „fără loc de odihnă\", cu „inima fricoasă\", aşteptînd îndurarea Dumnezeului lor şi venirea lui Mesia. Moise a murit la vîrsta de 120 de ani (Deut. 34:7). El este singurul om pe care l-a îngropat Dumnezeu însuşi. Mormîntul lui a fost aşezat „în valea Moabului\", dar nimeni nu i-a cunoscut locul „pînă în ziua de astăzi\" (34:6). Dumnezeu a evitat astfel pericolul ca evreii să facă din Moise un idol. Dumnezeul creştin s-a pronunţat încă de atunci împotriva cultului morţilor. Biblia ne spune că pentru trupul lui Moise a fost o dispută între Diavol şi arhanghelul Mihail (Iuda 9) Moise a reapărut încă o dată pe pămînt pe muntele unde Domnul S-a schimbat la faţă înaintea ucenicilor Săi (Luca 9:30, 31). El a trăit dincolo de mormînt, continuînd să-L servească pe Dumnezeul răscumpărării sale. SCHIŢA CĂRŢII Introducere 1:1-5 I. O PRIVIRE ÎN URMĂ 1:6 - 4:33 a. Israel la Sinai, 1:6-18 b. Israel la Cadeş-Barnea, 1:19-46 c. Pribegia prin pustie, 2:1-25 d. Cucerirea ţării dinainte de Iordan, 2:26-3:22 e. Moise cere să vadă tara, 3:23-29 f. Îndemn, 4:1-40 g. Cetăţile de scăpare, 4:41-43 II. O PRIVIRE ÎN SUS 4:44 - 26:19 a. Cele 10 porunci, 4:44-5:33 b. Iubirea de Dumnezeu, 6:1-25 c. Nimicirea Cananiţilor, 7:1-26 d. Porunca aducerii aminte, 8:1-10:11 e. Ce cere Dumnezeu, 10:12-11:25 f. Binecuvântarea şi blestemul, 11:26-32 g. Stîrpirea idolatriei, 12:1-13:18 h. Mîncări curate şi necurate, 14:1-21 i. Zeciuielile, 14:22-29 î. Anul sabatic, 15:1-23

j. Sărbătorile evreieşti, 16:1-17 Porunci pentru: k. judecători, 16:18-17:13 l. împăraţi, 17:14-20 m. Leviţi, 18:1-18 n. ghicitori şi vrăjitori, 18:9-14 o. primirea lui Mesia, 18:15-22 p. profeţi, 18:20-22 Porunci pentru relaţii sociale: r. Cetăţile de scăpare, 19:1-13 s. Hotarele proprietăţii, 19:14 ş. Martorii mincinoşi, 14:15-21 t. Militărie, 20:1-14 ţ. Cetăţile cucerite, 20:15-20 u. Omoruri, 21:1-9 v. Viaţa de familie, 21:10-22:30 x. Prozeliţii şi adunarea Domnului, 23:1-18 y. Protejarea celui mai slab, 23:19-25:19 z. Cele dintîi roade, 26:1-19 III. O PRIVIRE ÎNAINTE 27 - 30 a. Stabilirea cadrului, 27:1-26 b. Binecuvîntările, 28:1-14 c. Blestemurile, 28:15-68 d. Legămîntul Palestinian, 29:1-30:20 Încheiere a. Cuvinte de rămas bun, 31:1-29 b. Cîntarea lui Moise, 31:30-32:47 c. Testamentul lui Moise, 32:48-33:29 d. Moartea lui Moise, 34:1-12

Cărţile Istorice Cele 12 cărţi care urmează (Iosua - Estera) sînt cunoscute sub numele de „cărţi istorice\". Această grupă este deosebită de „cărţile Legii\" (Geneza - Deuteronom), de „cărţile poetico- didactice\" (Iov -Cîntarea Cîntărilor) sau de „cărţile profetice\" (Isaia - Maleahi). Deşi asaltate de critici, acurateţea cărţilor istorice a fost întotdeauna confirmată de descoperirile arheologice din ultima vreme. Conţinutul acestor cărţi acopere formarea şi căderea teocraţiei în Israel, robia Israelului şi a regatului lui Iuda, întoarcerea în ţara promisă (Gen. 15:18-21; Ezra 2:1), restaurarea Ierusalimului şi rezidirea Templului. Din punct de vedere cronologic, această perioadă se întinde pînă în vremea profetului Maleahi, a cărui carte este ultima din cărţile Vechiului Testament. Prin contrast, cărţile profetice acopere o arie istorică mult mai îndelungată. Ele prevăd pedeapsa care va cădea asupra Israelului din cauza păcatului, dar merg dincolo de a-i îndemna pe evreii din fiecare generaţie să se întoarcă la o viaţă de credinţă şi de neprihănire, la anunţarea unei epoci viitoare caracterizate prin slavă, bunăstare şi pace sub conducerea lui Mesia. Acest program de istorie şi profeţie combinate poate fi eşalonat în şapte etape distincte: I. De la chemarea lui Avraam pînă la timpul exodului (Gen. 12:1 - Ex. 12:51; cf. Fapte. 7). În această perioadă a fost dat legămîntul Avraamic, împlinit apoi parţial prin transformarea Israelului într-un neam mare. (Se crede că evenimentele cărţii Iov s-au desfăşurat şi ele în această perioadă, dovedind înaltul nivel de cunoaştere religioasă şi filosofică al oamenilor din acea vreme.) II. De la exod şi pînă la moartea lui Iosua, în această perioadă Israelul este scos din Egipt, primeşte Legea, îşi manifestă necredinţa în Dumnezeu, este pedepsit cu cei 40 de ani de rătăcire prin pustie, ajunge sub călăuzirea lui Moise şi Aaron la graniţa Canaanului, iar sub conducerea lui Iosua cucereşte în sfîrşit ţara promisă. III. Urmează apoi perioada judecătorilor descrisă în cartea Judecătorilor, în cartea Rut şi în 1 Samuel 1:1-10:24. Vremea judecătorilor este caracterizată printr-un ciclu spiritual în care apostazia, pedeapsa prin robie, pocăinţa şi izbăvirea prin ridicarea unui conducător (numit şi „judecător\") se repetă fără încetare. Israelul este scos din acest haos moral, spiritual şi politic prin apariţia profetul Samuel, în timpul căruia Israelul cere un împărat şi-l primeşte pe Saul. IV. Perioada împăraţilor, de la Saul şi pînă la ducerea evreilor în robie, este descrisă în 1 Samuel 10:25-31:13; 2 Samuel, 1 şi 2 Împăraţi, şi 1 şi 2 Cronici. Slava şi măreţia cunoscută de Israel sub David şi Solomon scade treptat după divizarea împărăţiei în regatul de Nord şi regatul de Sud. Israelul şi Iuda decad din ce în ce mai mult din punct de vedere moral şi religios. V. Perioada robiei. Pedeapsa vestită de Moise în cazul neascultării a căzut peste Israel şi peste Iuda. Cărţile lui Ieremia, Ezechiel, Daniel şi Estera descriu agonia suferinţelor trăite de evrei. Plecarea regatului lui Iuda în robie (586 î.Cr.) inaugurează o epocă de mare semnificaţie profetică cunoscută sub numele de „vremea neamurilor\" (Luca 21:24). În acest timp, Ierusalimul va ieşi de sub controlul evreilor şi va fi călcat în picioare de neamuri. VI. Perioada de la restaurarea parţială a Israelului şi pînă la moartea, învierea şi înălţarea lui Cristos la cer. Evenimentele acestei perioade se găsesc descrise în cărţile profeţilor Hagai, Zaharia şi Maleahi din Vechiul Testament şi în conţinutul celor patru Evanghelii din Noul

Testament. Spre sfîrşitul acestei perioade a apărut Cristos, „sămînţa\" despre care vorbise Dumnezeu în legămintele Adamic şi Avraamic. El n-a fost însă acceptat de Israel ca împărat şi Mesia, a fost executat pe cruce, pus într-un mormînt, dar a înviat a treia zi şi S-a înălţat la cer, promiţînd că va reveni. Toate aceste evenimente extraordinare au marcat şi încheierea celei de a-69-a săptămîni profetice despre care vorbise Daniel în cartea sa (Dan. 9:24-27). VII. Urmează perioada Bisericii, de la Rusalii şi pînă la răpire, în timpul acesta planul lui Dumnezeu cu Israelul este pus de o parte (Rom. 9-11). Evenimentele acestei perioade sînt descrise istoric în cartea Faptele Apostolilor şi explicate teologic în conţinutul epistolelor. La începutul perioadei, Ierusalimul a fost distrus (70 d.Cr.), iar Israelul a fost risipit pentru a treia şi ultima dată printre neamuri. Privilegiile de naţiune sfîntă sînt puse de asemenea de o parte, evreii şi neamurile putînd să intre cu aceleaşi drepturi şi privilegii în colectivitatea celor chemaţi să alcătuiască „trupul\" spiritual al Bisericii, mireasa lui Cristos. (1 Cor. 12:13; Efes. 3:6) VIII. Ultima perioadă a istoriei lui Israel va începe istoric odată cu debutul celei de a-70-a săptămîni despre care a vorbit profetul Daniel (Dan. 9:27). În cea de a doua jumătate a săptămînii profetice, va veni peste Israel o vreme teribil de grea numită şi „necazul cel mare\" (Dan. 12:1; Mat. 24:21). Acei ani teribili nu se vor termina decît la revenirea lui Mesia, care va izbăvi Israelul, va judeca pămîntul şi neamurile şi va instaura o împărăţie de l.000 de ani în care Israelul îşi va relua privilegiile de popor ales al Domnului. La încheierea celor 1.000 de ani, Israelul îşi va îndeplini rolul său etern continuînd să ilustreze veşnic credincioşia şi neprihănirea divină.

IOSUA „...mergeţi să cuceriţi ţara pe care v-o dă în stăpînire Domnul, Dumnezeul vostru\" (Iosua 1:11). Este bucuria lui Dumnezeu să dăruiască, este datoria noastră să cucerim prin credinţă! Pentru ostaşul crucii nu există nici o altă carte mai plină de încurajare şi de învăţătură ca această cronică a viteazului Iosua. Paginile ei mustesc de adevăruri spirituale valabile pentru copiii lui Dumnezeu din toate timpurile. Titlul: Această carte este prima carte din Biblie care poartă numele autorului ei. De fapt, numele iniţial al acestui om a fost „Hoşeea\" sau poate „Iehoşua\" care se pot traduce prin perifrază: „Dumnezeu este Mîntuitorul\". Pus în slujba Domnului încă de tînăr, omul acesta a devenit: „Iosua\" care tradus înseamnă: „Robul Domnului\" sau „Cel ce împlineşte lucrările Domnului\". Autorul: Este foarte clar că Iosua s-a născut în Egipt şi se prea poate să fi servit chiar în armata egipteană. În orice caz, îl găsim foarte priceput în tactica militară atunci cînd este aşezat în fruntea oştilor lui Israel să ducă lupta „din vale\" împotriva amaleciţilor la Refidim (Exod 17:8-16). Iosua a fost aghiotantul lui Moise în timpul evenimentelor petrecute la muntele Sinai (Exod 24:13), iar ca reprezentant al tribului lui Efraim a făcut parte din grupul celor 12 iscoade care au fost trimise să cerceteze ţara Canaanului (Num 13:1-33). Iosua şi Caleb au fost singurii dintre cei 12 care au încurajat poporul să pornească deîndată la cucerirea ţării (Num. 14:6-9) Data: 1.400-1.370 î.Cr. Cartea acopere o perioadă de aproximativ 25 de ani din istoria lui Israel. Conţinutul cărţii: Cartea Iosua continuă acţiunea de la sfîrşitul cărţii Deuteronomul. După moartea lui Moise, Iosua devine noul conducător al poporului şi sub conducerea lui evreii duc campaniile de cucerire a Canaanului şi tot sub conducerea lui împart ţara între cele 12 seminţii ale lui Israel. Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Întreaga carte este un tip cu semnificaţie spirituală. Tălmăcirea acestui tip este dată de Noul Testament în evrei capitolele 3 şi 4. Aceste două capitole trebuiesc citite cu cea mai mare atenţie. Trecerea Iordanului şi cucerirea ţării este echivalată aici cu intrarea în prerogativele unei vieţi spirituale binecuvîntate prin unirea cu Cristos Isus nu după moartea noastră, ci încă din această viaţă. Canaanul este simbolul vieţii creştine abundente care este dăruită celor ce ştiu să avanseze prin credinţă. C.H. Spurgeon spunea: „Există o viaţă de plinătate creştină care este la fel de deosebită de viaţa creştină obişnuită, precum este aceasta de deosebită de viaţa de sărăcie spirituală a lumii\". Canaanul le-a dat atunci evreilor: (1) odihnă, (2) abundenţă, (3) biruinţă. Aşa ceva este pregătit şi pentru cei ce se apropie cu credinţă de Domnul Isus: „Rămîne dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu. Fiindcă cine intră în odihna Lui se odihneşte şi el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale.\" (evrei 4:8-11) „...noi, fiindcă am crezut, intrăm în „odihna\", despre care a vorbit El...” (evrei 4:3) Da, Canaanul a trebuit cucerit (Iosua 1:1-2), dar evreii trebuiau să facă aceasta nu prin forţa lor, ci prin credinţă (Deut. 7:1; Deut. 6:10-11; Lev. 26:6; Deut. 11:10-12). Forţa nu le-a folosit la nimic cînd păcatul i-a făcut să fie învinşi la Ai, dar credinţa şi ascultarea au dărîmat zidurile Ierihonului (Iosua 8; Iosua 6).

SCHIŢA CĂRŢII I. INTRAREA ÎN CANAAN 1:1-5:12 a. Dumnezeu fi vorbeşte lui Iosua, 1:1-9 b. Iosua vorbeşte poporului, 1:10-15 c. Poporul făgăduieşte ascultare, 1:16-18 d. Iscodirea Ierihonului, Rahav, 2:1-24 e. Trecerea tordanului, 3:1-17 f. Pietre de aducere aminte, 4:1-24 g. Tăierea împrejur, 5:1-8 h. Roadele ţării, mana încetează, 5:9-12 II. CUCERIREA ŢĂRII 5:13-12:24 a. Căpetenia oştirii Domnului, 5:13-15 b. Cucerirea Ierihonului, 6:1-27 c. Nelegiuirea lui Acan, 7:1-26 d. Luarea cetăţii Ai, 8:1-29 e. Altarul de pe muntele Ebal, 8:30-35 CAMPANIA SUDICĂ a. Împăraţii ţării se unesc 9:1 -2 b. Viclenia Gabaoniţilor, 9:3-27 c. Marea luptă de la Gabaon, 10:1-11 d. Soarele şi luna se opresc, 10:12-15 e. Uciderea celor cinci împăraţi, 10:16-27 f. Alte izbînzi ale lui Iosua, 10:28-43 CAMPANIA NORDICĂ a. Marea bătălie de la apele Meron, 11:1-15 b. Cuceririle lui Iosua, 11:16-12:24 III. ÎMPĂRŢIREA ŢĂRII 13-24 a. Teritorii necucerite, 13:1-7 b. Împărţirea Transiordaniei, 13:8-33 ÎMPĂRŢIREA CANAANULUI a. Ţinutul seminţiei lui Iuda, 14:1-15:63 b. Ţinutul seminţiei lui Beniamin, 16:1-10 c. Ţinutul seminţiei lui Manase, 17:1-18 d. Măsurarea teritoriului rămas, 18:1-10 e. Ţinutul lui Beniamin, 18:11-28 f. Ţinutul lui Simeon, 19:1-9 g. Ţinutul lui Zabulon, 19:10-16 h. Ţinutul lui Isahar, 19:17-23 i. Ţinutul lui Aşer, 19:24-31 î. Ţinutul lui Neftali, 19:32-39 j. Ţinutul lui Dan, 19:40-48 k Partea lui Iosua, 19:49-51 l. Cetăţile de scăpare, 20:1-9

m. Cetăţile Leviţilor, 21:1-45 n. Seminţiile din Transiordania, 22:1-34 o. Ultimele cuvinte ale lui Iosua, 23:1-16 p. Ultima adunare, 24:1-28 r. Moartea lui Iosua, 24:29-33

JUDECĂTORI Cu cartea Judecători ajungem să facem cunoştinţă cu unul dintre cele mai remarcabile personaje din istoria lui Israel: profetul-judecător Samuel. Acest om extraordinar a fost o figură pivotală în trecerea Israelului de la sistemul teocraţie la cel monarhic. Cărţile scrise de el fac legătura naturală între timpul lui Iosua şi vremea împăraţilor. Circumstanţele scrierii: Pentru a înţelege cărţile Judecători şi Rut trebuie să plecăm de la criza sfîşietoare prin care a trecut Samuel spre sfîrşitul vieţii lui. În l Samuel 8:1-3 ni se spune că fii lui Samuel n-au călcat pe urmele tatălui lor şi poporul nemulţumit de comportamentul lor ca judecători s-a strîns la Rama şi i-a cerut să aşeze peste naţiune un împărat „cum au toate neamurile\" (1 Sam. 8:5). Cererea aceasta l-a durut foarte mult pe Samuel care s-a văzut lepădat de popor înainte de vreme. Dumnezeu i s-a arătat însă în mîhnirea lui şi i-a explicat că cererea poporului era mult mai vinovată decît părea la prima vedere: „Ascultă glasul poporului în tot ce-ţi va spune; căci nu pe tine te leapădă, ci pe Mine Mă leapădă, ca să nu mai domnesc peste ei. Ei se poartă cu tine cum s-au purtat totdeauna, de cînd i-am scos din Egipt pînă în ziua de astăzi; M-au părăsit şi au slujit altor dumnezei\", (1 Sam. 8:7-8) Deşi fusese unul dintre cei mai buni judecători din Israel, Samuel a trăit drama ca sub conducerea lui poporul să se lepede de Dumnezeu şi să ceară un om muritor drept împărat peste naţiune. Samuel li l-a dat atunci pe Saul (1 Sam. 9 şi 10). O bună bucată de timp, Samuel a fost torturat mereu de o întrebare chinuitoare: „Unde am greşit?\" Ca să scape de ea, el i-a mai adunat o dată la un loc pe toţi evreii şi le-a spus: „Iată-mă! Mărturisiţi împotriva mea... : Cui i-am luat boul, sau cui i-am luat măgarul? Pe cine am asuprit şi pe cine am năpăstuit? De la cine am luat mită ca să închid ochii asupra lui? Mărturisiţi şi voi da înapoi\". Ei au răspuns: „Nu ne-ai apăsat, nu ne-ai năpăstuit, şi nici n-ai primit nimic din mîna nimănui\". Atunci Samuel a zis poporului:...” (1 Sam. 12:3-17) Ceea ce urmează în text este o recapitulare selectivă a istoriei lui Israel cu scopul de a arăta poporului tragedia alegerii pe care au făcut-o. Dumnezeu însuşi a confirmat din cer spusele lui Samuel dînd, în mijlocul anotimpului secetos, „chiar în ziua aceea tunete şi ploaie\" (1 Sam. 12:17-18). Speriat de cele întîmplate poporul s-a căit şi a vrut să retracteze cererea pentru un împărat. Dar era prea tîrziu. Dumnezeu făcuse pe placul poporului, îl aveau de acum pe Saul. Ce se va întîmpla însă cu Samuel? Amărît în suflet, el va rămîne credincios acestui popor îndărătnic şi va căuta să-i înveţe în continuare prin intermediul scrisului. Discursul său magistral, va fi dezvoltat şi îmbogăţit cu alte evenimente din trecut devenind o veritabilă lecţie de pedagogie istorică. Retras în singurătate, Samuel se aşterne la lucru şi scrie cartea Judecători, cartea Rut şi cărţile 1 şi 2 Samuel, căci spusese el: „Departe de mine să păcătuiesc împotriva Domnului, încetînd să mă rog pentru voi! Vă voi învăţa calea cea bună şi dreaptă\", (1 Sam. 12:23) Titlul: Cartea îşi ia titlul din însuşi cuprinsul ei care este dedicat perioadei aşa numiţilor „judecători\", reprezentanţii lui Iehova, împăratul nevăzut al Israelului. Aceşti judecători (şofetim - în ebraică) nu reprezentau o succesiune ordonată de guvernatori, ci nişte eliberatori ocazionali ridicaţi de Dumnezeu pentru izbăvirea lui Israel şi pentru administrarea dreptăţii. Autorul: Aşa cum am văzut, materialul cărţii este pus împreună de Samuel. Asta nu înseamnă că toate fragmentele cronicii istorice alcătuite de el au fost iniţial opera lui. Probabil că multe din părţile acestei cărţi au fost cronici ale seminţiilor lui Israel. Amănuntele prezente în texte ca fabula lui Iotam, cîntarea Deborei, mesajul lui Iefta către regele Amon şi detaliile mărunte din descrierea adunării de la Miţpa ne trimit la nişte autori care au fost ei înşişi martori

participanţi la aceste evenimente. În acelaşi timp, apare evident faptul că aceste relatări au fost editate mai tîrziu de cineva care le-a pus împreună. Aflăm astfel că la scrierea cărţii, chivotul legămîntului fusese luat deja din Silo (Jud. 18:31; 20:27) şi că Israelul trecuse deja de pragul instaurării monarhiei (17:7; 18:1; 19:1; 21:25). Nu trecuse însă vremea lui David, căci despre Iebusiţi ni se spune că: „au locuit în Ierusalim cu fii lui Beniamin pînă în ziua de azi\" (Jud. 1:21) Data: Pe vremea lui Saul, după 930 î.Cr. Evenimentele cărţii acopere însă primii 300 de ani petrecuţi de Israel în Canaan, aproximativ între anii 1380 -1050 î.Cr. Conţinutul cărţii: Samuel face ca evenimentele acestei perioade să sune ca o lecţie de istorie pentru poporul Israel. Dorinţa lui este să-i convingă pe evrei că din orice greşeala există posibilitatea întoarcerii la „Dumnezeul care nu oboseşte iertînd\". Deşi sînt pomeniţi un total de 12 judecători, numai despre cîţiva se vorbeşte în detaliu aşa că tot cuprinsul cărţii poate fi rezumat la cinci serii de şapte: 7 apostazii, urmate de 7 pedepse prin robie, care fac poporul să se pocăiască de 7 ori şi se termină prin 7 izbăviri minunate lucrate de Dumnezeu prin intermediul a 7 judecători. Samuel ştia şi el că repetiţia este mama învăţăturii. De aceea el alege din trecutul Israelului 7 situaţii în care poporul a greşit înaintea lui Dumnezeu şi le arată cum, de fiecare dată, pocăinţa a fost singura ieşire posibilă de sub pedeapsa divină. Urmarea acestei pocăinţe a fost, de fiecare dată, îndurarea lui Dumnezeu, izbăvirea şi binecuvîntarea, în felul în care o redă Samuel, istoria lui Israel este o istorie ciclică. Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Există o frază-comentariu care se repetă ca un advertisment în punctele de greutate ale cărţii: „În vremea aceea nu era împărat în Israel. Fiecare făcea ce-i plăcea\" (17:6; 18:1; 21:25). Există aici un semnal de alarmă pentru cei ce nu-L vor pe Dumnezeu să domnească asupra lor şi nu acceptă Cuvîntul Lui ca normă cu autoritate absolută asupra vieţii lor. Fiecare din rătăcirile lui Israel este introdusă cu aceleaşi cuvinte: „Copiii lui Israel au făcut ce nu plăcea Domnului...” (3:7; 3:12; 4:1; 6:1; 10:6; 13:1). Pedepsele trimise de Dumnezeu pentru neascultarea lor sînt numite cu termeni care subliniază dreptul de posesiune al lui Iehova asupra Israelului: „Şi Domnul i-a vîndut în mîinile lui...” (3:8; 4:2; 10:7) său „Şi Domnul i-a dat...” (6:1; 13:1). Pocăinţa poporului sub chinul pedepsei este descrisă mereu cu aceleaşi cuvinte: „Copiii lui Israel au strigat către Domnul\" (3:9; 3:15; 4:3; 6:7; 10:10). Repetarea aceasta obsedantă scoate în evidenţă caracterul ciclic al oscilaţiilor poporului Israel şi măreşte probabilitatea ca lecţia dată de Samuel să fie înţeleasă bine de cititorii lui evrei. Pentru cititorul creştin, cartea Judecători mai ilustrează şi alte teme biblice: 1. Răutatea şi depravarea inimii umane „deznădăjduit de rea şi de înşelătoare\" (Jud. 2:11-13, 17, 19; 8:33-35; 10:6; 13:1). 2. Plăcerea pe care o are Dumnezeu să se folosească de lucruri slabe: Ehud - un infirm stîngaci (3:15), Şamgar - cu un otig de plug (Jud. 3:31), Debora - o femeie (Jud. 4:2, 9, 21; vezi şi Jud. 9:53, Ghedeon - cel mai mic dintr-o familie săracă (Jud. 6:15), ceata mică de ostaşi cu ulcioarele în mîini (Jud. 7:16) şi falca de măgar din mîna lui Samson (Jud. 15:15). 3. Duhul Sfînt este cel ce dă tărie şi biruinţă, în viaţa lui Otniel (Jud. 3:10), în viaţa lui Ghedeon (Jud. 6:34), în viaţa lui Iefta (Jud. 11:29), în viaţa lui Samson (Jud. 13:25; 14:6; 15:14), în viaţa tuturor copiilor lui Dumnezeu (Zaharia 4:6).

Cartea Judecătorilor se termină într-un dezastru total şi generalizat. Stricăciunea morală, civică şi spirituală prevala pretutindeni. Asta nu înseamnă că poporul nu avea totuşi o lege. Falimentul oamenilor nu anulează standardul lui Dumnezeu, tot aşa cum astăzi dispreţul faţă de cele 10 porunci şi faţă de învăţăturile lui Cristos nu înseamnă că acestea nu există. Cartea Judecători este o dovadă că, lăsat de capul lui, omul nu merge în sus pe calea progresului, ci coboară vertiginos în abisurile păcatului. Lumea are nevoie de izbăvire. Ca şi altă dată, oriunde există pocăinţă sinceră ea se va grăbi să sosească. Şi va aduce o dată cu ea şi binecuvîntarea! Mesajul cărţii: Este clar că Samuel nu a fost preocupat să redea fidel şi cronologic istoria. Dorinţa lui este să noteze numai anumite evenimente care au o semnificaţie spirituală aparte. Aceasta explică de ce unor întîmplări li se acordă un spaţiu atît de mare în naraţiune, iar altora doar un spaţiu restrîns. Lipsesc aproape cu desăvîrşire referinţele la activitatea „marilor preoţi\" care au fost activi în această perioadă, iar istoriile judecătorilor nu sînt aşezate neapărat într-o ordine naturală. De fapt, unii dintre ei au funcţionat simultan în teritorii diferite din întinderea Israelului. Mesajul cărţii trebuie căutat în ultimul discurs ţinut de Samuel în faţa poporului: „Nu vă temeţi! Aţi făcut tot răul acesta; dar nu vă abateţi de la Domnul, şi slujiţi Domnului din toată inima voastră. Nu vă abateţi de la El; altfel aţi merge după lucruri de nimic, care n-aduc nici folos, nici izbăvire, pentru că sînt lucruri de nimic. Domnul nu va părăsi pe poporul Lui, din pricina Numelui Lui cel mare, căci Domnul a hotărît să facă din voi poporul Lui... Temeţi-vă numai de Domnul, şi slujiţi-L cu credincioşie din toată inima voastră; căci vedeţi ce „putere desfăşoară El printre voi\" (1 Sam. 12:20-24) SCHIŢA CĂRŢII CADRUL ISTORIC GENERAL 1:1-3:6 a. Situaţia politică, 1:1-36 b. Situaţia spirituală, 2:1-3:6 I. PRIMUL CICLU 3:7-11 a. Păcatul idolatriei, 3:7 b. Pedeapsa prin robie, 3:8 c. Pocăinţa evreilor, 3:9 d. Ridicarea lui Otniel, 3:9-10 e. Ţara are odihnă, 3: 1 1 II. AL DOILEA CICLU 3:12-31 a. Neascultarea poporului, 3:12 b. Pedeapsa prin robie, 3:12-14 c. Pocăinţa evreilor, 3:15 d. Ridicarea lui Ehud, 3:12-29 e. Ţara are odihnă, 3:30 III. AL TREILEA CICLU 4 - 5 a. Neascultarea poporului, 4:1 b. Pedeapsa prin robie, 4:2 c. Pocăinţa evreilor, 4:3 d. Debora şi Barac, 4:4-5:31 e. Ţara are odihnă, 5:31

IV. AL PATRULEA CICLU 6:1 - 8:32 a. Neascultarea poporului, 6:1 b. Pedeapsa prin robie, 6:1-5 c. Pocăinţa evreilor, 6:6 d. Mustrarea, 6:7-10 e. Ridicarea lui Ghedeon, 6:11-24 f. Ghedeon dărîmă altarul lui Baal, 6:25-32 g. Ghedeon izbăveşte poporul, 6:33-8:32 V. AL CINCILEA CICLU 8:33 - 10:5 a. Păcatul idolatriei, 8:33-35 b. Abimelec vrea să fie împărat, 9:1-57 c. Ridicarea altor judecători, 10:1-5 VI. AL ŞASELEA CICLU 10:6 - 12:5 a. Păcatul idolatriei, 10:6 b. Pedeapsa robiei, 10:7-9 c. Pocăinţa evreilor, 10:10 d. Mustrarea Domnului, 10:11-14 e. Cererea poporului, 11:15 f. Ridicarea lui Iefta, 11:16-12:7 g. Alţi judecători, 12:8-15 VII. AL ŞAPTELEA CICLU 13-16 a. Neascultarea poporului, 13:1 b. Pedeapsa robiei, 13:1 c. Ridicarea lui Samson, 13:1-25 d. Hărţuielile lui Samson cu filistenii 14-15 e. Samson şi Dalila, 15:1-21 f. Răzbunarea şi moartea lui Samson, 15:22-31 PĂCATUL SE EXTINDE, 17-21 a. Mica schimbă preoţia, 17:1-13 b. Daniţii preiau apostazia, 18:1-31 c. Depravarea beniamiţilor, 19:1-21:25

RUT Cartea „Rut\" este o oază de credincioşie într-o epocă caracterizată de idolatrie şi apostazie. Titlul: Este una dintre singurele două cărţi din Biblie care poartă numele unei femei. Cealaltă este „Estera\" cu care se contrastează şi se completează reciproc. Autorul: Samuel a scris această carte probabil după ce l-a uns pe David ca nou împărat peste Israel. Data: Aproximativ în jurul anului 1.000 î.Cr. Conţinutul cărţii: Cartea Rut este un apendice al cărţii Judecătorilor. De fapt, ea ar fi trebuit să fie inclusă în acea carte. Iată ce declară autorul ei în primul verset al cărţii: „Pe vremea judecătorilor a fost o foamete în ţară...” De ce a scos Samuel această întîmplare din cartea Judecătorilor şi a făcut-o o carte de sine stătătoare? Motivele sînt două şi amîndouă sînt clare ca lumina zilei. În primul rînd, Samuel a vrut ca această carte să fie o încheiere recapitulativă a lecţiilor date în cartea Judecători, încă o dată ne vom întîlni aici cu ciclul de apostazie, pedeapsă, pocăinţă şi izbăvire. De data aceasta însă, Samuel vrea să răspundă unei întrebări viclene: „Şi dacă nu ne vom pocăi? Ce se va întîmpla cu noi dacă în loc să ne pocăim ne vom îndepărta şi mai mult de Domnul şi vom fugi pe alte meleaguri, departe de faţa Sa?\" Experienţa tristă a familiei lui Elimelec este răspunsul clar şi răspicat dat acestor întrebări răuvoitoare: „Nicăieri nu este prea departe pentru mîna Domnului ca să ne ajungă şi să ne pedepsească\". Nu există altă soluţie de ieşire de sub pedeapsă decît pocăinţa. Cînd ne pocăim cu adevărat Dumnezeu se grăbeşte să ne dea izbăvirea şi binecuvîntarea. În al doilea rînd, istoria familiei lui Elimelec este scoasă în evidenţă pentru că din această familie s-a născut mai tîrziu Işai, tatăl lui David, acest nou împărat uns de Samuel peste Israel. Providenţial, scrierea lui Samuel este mai importantă decît şi-a dat el atunci seama căci ea ne arată o secvenţă din viaţa familiei care-L va da lumii pe Mesia: Domnul Isus Cristos din seminţia lui David. Cuvinte cheie şi teme caracteristice: O citire foarte atentă va scoate la iveală un mesaj spiritual latent ascuns în semnificaţia numelor purtate de personajele cărţii, întîmplarea debutează la Betleem, care tradus înseamnă „casa plinii\". Primul personaj cu care ne întîlnim este Elimelec al cărui nume se traduce prin „Dumnezeu este împăratul meu\" (Eli=Dumnezeu, melech=împărat). Acest bărbat pleacă din Betleem împreună cu nevasta lui numită Naomi, care se poate traduce prin „plăcuta\" sau „fermecătoarea\", şi cu cei doi fii ai lor: Mahlon, care înseamnă „cîntec\" şi „bucurie\", şi Chilion, care înseamnă „ornament\" sau „desăvârşire\". Hotărîrea lor de a pleca este echivalentă cu o încercare de a scăpa de sub pedeapsa pe care Dumnezeu o trimisese asupra Israelului prin secetă, în Moab, Elimelec („Dumnezeu este împăratul meu\") moare şi după el mor şi cei doi fii: Mahlon (bucuria) şi Chilion (desăvârşirea). Frîntă de durere, Naomi hotărăşte să se întoarcă în Israel, dar refuză să mai fie numită Naomi şi cere să i se spună de acuma: Mara, care înseamnă amărăciune. Mesajul spiritual din această succesiune de evenimente este foarte clar: în Canaan, Israelul trăia sub teocraţie („Dumnezeu este împăratul meu\") şi făcea casă bună cu plăcerea, cîntecul, bucuria, frumuseţea şi desăvîrşirea. Sub pedeapsa lui Dumnezeu, ei au recurs la soluţii lăturalnice,

refuzînd pocăinţa şi asta le-a adus moarte, suferinţă şi sărăcie. Pentru copiii Domnului, singura ieşire din impasul neascultării este pocăinţa şi întoarcerea acasă, la Dumnezeului lor care nu oboseşte iertîndu-i şi reparîndu-le greşelile. Din momentul hotărîrii de întoarcere în ţară, mîna nevăzutului Dumnezeu începe să lucreze tainic pentru refacerea viitorului lui Naomi. Una dintre nurori, moabită Rut, se întoarce împreună cu ea şi găseşte favoare în ochii unui om bogat numit Boaz (tradus prin: „în El este puterea\"). Acest Boaz restaurează moştenirea lui Naomi şi-i dăruieşte un fiu prin Rut. Fiul lui Naomi din Rut, Obed, fusese hotărît de Dumnezeu să fie tatăl lui Işai şi bunicul lui David, împăratul slăvit al lui Israel. O altă temă foarte importantă din cartea Rut este„Goel\", ruda cu drept de răscumpărare. În rînduială lui Israel, cineva căzut în robie putea fi răscumpărat de un astfel de Goel care trebuia să îndeplinească 3 condiţii: să fie cea mai apropiată rudă, să vrea să răscumpere şi să poată să răscumpere, în cazul lui Naomi au existat două persoane care aveau acest drept: una al cărui nume nu este specificat (Rut 3:12; 4:1-6) şi Boaz (2:20; 4:9-13). Prin răscumpărarea pe care o face, Boaz este un tip care-l prevesteşte pe Domnul Isus. Lucrarea Lui de răscumpărare este descrisă strălucit în Apocalipsa 5:1-10: „Apoi am văzut în mîna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie o carte, scrisă pe dinlăuntru, şi pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi. Şi am văzut un înger puternic, care striga cu glas tare: „Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?\" Şi nu se găsea nimeni nici în cer, nici pe pămînt, nici sub pămînt, care să poată să deschidă cartea, nici să se uite în ea. Şi am plîns mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea. Şi unul dintre bătrîni mi-a zis: „Nu plînge: Iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea, şi cele şapte peceţi ale ei. Şi la mijloc, între scaunul de domnie şi cele patru făpturi vii, şi între bătrîni, am văzut stînd în picioare un Miel. Părea junghiat, şi avea şapte coarne şi şapte ochi, care sînt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pămîntul. El a venit, şi a luat cartea din mîna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie. Cînd a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrîni s-au aruncat la pămînt înaintea Mielului, avînd fiecare cîte o alăută şi potire de aur, pline cu tămîie, care sînt rugăciunile sfinţilor. Şi cîntau o cîntare nouă, şi ziceau: „Vrednic eşti tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai fost jungheat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sîngele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor împăraţi pe pămînt\". Pentru că putea şi dorea să ne răscumpere, Domnul Isus s-a înrudit cu noi prin întrupare şi a devenit Goel-ul nostru. Pe cine simbolizează însă cel care, deşi putea, n-a vrut să facă răscumpărarea Naomei din cauza moabitei Rut? Ei bine răspunsul este simplu. Acel „cutare\" (Rut 4:1) simbolizează pretenţiile Legii mozaice. Textul Legii spunea: „Amonitul şi Moabitul să nu intre în adunarea Domnului, nici chiar al zecilea neam, pe vecie. Să nu-ţi pese nici de propăşirea lor, nici de bună starea lor, toată viaţa ta, pe vecie\". (Deut. 23:3, 6) Moabită Rut este un simbol al Bisericii. Dumnezeu ne-a răscumpărat prin Cristos, dincolo de prevederile Legii, printr-un act de har şi de nemăsurată îndurare. SCHIŢA CĂRŢII I. ZADARNICA FUGA DE PEDEAPSĂ 1:1-5

a. Contextul istoric, 1:1 b. Contextul familial, 1:2 c. Rezultatul fugii, 1:3-5 II. ÎNTOARCEREA 1:6-22 a. Hotărîrea Naomei, 1:6-7 b. Sfatul dat nurorilor, 1:8-13 c. Hotărîrea lui Rut, 1:14-19 d. Naomi se cheamă acum Mara, 1:20-22 III. ÎNCEP COINCIDENŢELE 2:1-23 a. Rut merge pe ogorul lui Boaz, 2:1-3 b. Rut este lăudată de Boaz, 2:4-13 c. Rut capătă trecere înaintea lui Boaz, 2:14-16 d. Naomi întrevede binecuvîntarea, 2:17-22 e. Rut rămîne în ogoarele lui Boaz, 2:23 IV. ÎNTÎLNIREA DIN NOAPTE, 3:1-18 a. Sfatul dat lui Rut de Naomi, 3:1-4 b. Ascultarea lui Rut, 3:5-6 c. Boaz înţelege şi acceptă, 3:7-15 d. Naomi are credinţă, 3:16-18 V. ÎNTÎLNIREA DE LA POARTĂ 4:1-12 a. Cererea lui Boaz, 4:1-4 b. Explicaţia lui Boaz, 4:5 c. Refuzul răscumpărătorului, 4:6 d. Boaz oferă răscumpărare, 4:7-10 e. Poporul se bucură, 4:11-12 VI. DUMNEZEU DĂ UN VIITOR LUI NAOMI 4:13-22 a. Naşterea copilului, 4:13 b. Urarea femeilor din cetate, 4:14-17 c. Linia davidică, 4:18-21

1 SAMUEL Cu cartea 1 Samuel începem să citim cele trei grupe de cărţi duble din Vechiul Testaemnt - 1 şi 2 Samuel, 1 şi 2 Împăraţi şi 1 şi 2 Cronici. Ele alcătuiesc împreună o unitate distinctă acoperind perioada istorică delimitată de ridicarea şi prăbuşirea monarhiei în Israel, adică aproximativ 500 de ani scurşi pe albia vremii între 1095-586 î.Cr. Titlul: Cartea poartă numele autorului ei: Samuel, care tălmăcit înseamnă „cerut de la Dumnezeu\". În originalul evreiesc, cele două cărţi ale lui Samuel, ca de altfel şi celelalte două cărţi duble, au format la început o singură carte, împărţirea prezentă se datorează traducătorilor în limbile greacă şi latină. Deşi criticată de unii, împărţirea actuală îşi are meritul ei, deoarece 2 Samuel, ocupîndu-se prin excelenţă de cei 40 de ani de domnie ai împăratului David, merita să alcătuiască un volum aparte. Autorul: Fără nici o îndoială, Samuel este cel ce a început să scrie această minunată cronică de istorie. Probabil că primele 24 de capitole sînt în întregime ale lui. Restul a fost adăugat de Natan şi Gad aşa cum găsim lămurit în 1 Cronici 29:29 şi în 1 Samuel 10:25. Data: Aproximativ 930 î.Cr. şi cam 100 de ani după aceea. Cartea acopere o perioadă de 115 ani din istoria lui Israel. Conţinutul cărţii: 1 Samuel este o cronică a tranziţiei lui Israel de la teocraţie la monarhie. Dumnezeu n-a vrut niciodată ca Israelul să aibă un alt împărat în afară de El însuşi. Dorinţa Lui a fost ca să ridice din mijlocul poporului conducători iscusiţi care să se afle întotdeauna sub ordinele Lui. Legea şi Marele Preot ar fi trebuit să reglementeze viaţa poporului în ascultarea lor deplină de Domnul. Dar n-a fost aşa. Israelul s-a depărtat de Dumnezeu, a iubit păcatul şi s-a aplecat spre idolatrie. Lipsiţi de limitările Legii poporul ajunsese fără frîu. Soluţia ar fi fost o întoarcere la Domnul şi la „mărturie\", dar poporul a ales o altă cale: ei i-au cerut lui Samuel să aşeze un împărat peste ei, aşa „cum ou toate neamurile\" (1 Sam. 10:3). Cererea lor fusese anticipată de previziunile lui Dumnezeu. Aduceţi-vă aminte ce le spusese El prin Moise în Deuteronomul 17:14-20. Poate că într-un fel, bătrînii lui Israel au văzut în aceast pasaj nu un avertisment, ci o ultimă portiţă de ieşire din impas pentru viitor. Conţinutul cărţii 1 Samuel va putea fi ţinut foarte uşor în minte dacă o vom numi: „cartea celor trei conducători\": Samuel (cap 1-7), Saul (cap. 8-15) şi David (cap.16-31). Fireşte, acţiunile acestor trei oameni se suprapun în anumite texte, dar, în mare, împărţirea aceasta a cărţii este corectă. Samuel este una ditre cele mai luminoase figuri din întreaga istorie a lui Israel. Cu greu am putea găsi scris ceva rău despre el în paginile Scripturii. Ca importanţă, Samuel încheia şirul judecătorilor, este primul din şirul profeţilor, întemeiază prima mişcare de educaţie religioasă din istoria Israelului, întemeiază monarhia aşezînd pe tron primul împărat în persoana lui Saul, pentru ca mai apoi să-l ungă ca împărat pe David, cei care avea să devină cel mai mare împărat din întreaga istorie a naţiunii. Au mai existat sporadic şi alţi oameni despre care Biblia ne spune că s-au numit profeţi (Gen. 20:7; Num. 11:25; Jud. 6:8; Deut. 18:18), dar şirul profeţilor biblici începe cu acest Samuel (Fapte 3:24; 13:20). El este cel care a întemeiat oficiul profetic şi a înfiinţat şcolile profeţilor (1 Sam. 10:5, 6, 11-12; 19:20). Mai presus de orice, Samuel a fost însă un om al rugăciunii: el a fost născut în urma stăruinţei în rugăciune (1 Sam. l:9-28), a fost un copil obişnuit cu rugăciunea (1 Sam. 3:1-19), a învăţat

poporul să biruiască prin rugăciune (7:5-10), cînd poporul a cerut un împărat, el a alergat la rugăciune (1 Sam. 8:6) şi a continuat să se roage pentru popor chiar şi după ce l-au lepădat ca şi conducător (1 Sam. 12:19-23). Lipsa unei vieţi de rugăciune a fost privită de Samuel drept un păcat (1 Sam. 12:23). Iată ce a realizat Dumnezeu prin viaţa lui Samuel: (1) i-a eliberat din robia filisteană, (2) i-a pregătit pentru împărăţie, (3) le-a dat un loc permanent pentru chivot şi (4) a întărit şi mai mult preoţia. Saul, cel dintîi împărat al Israelului, a fost una dintre cele mai tragice figuri dintre personajele Vechiului Testament. El a început foarte promiţător, însă a cunoscut apoi un declin teribil şi a sfîrşit-o ruşinos şi lamentabil. Deasupra întregii lui vieţi a plutit un aer de rîvnă amestecat cu neascultare. Modestia i s-a transformat în mîndrie, adevărul în minciună, ruşinea în neruşinare şi bunătatea faţă de duşmani în ură şi ucidere de prieteni. Pe piatra de pe mormîntul acestui prim împărat al Israelului s-ar potrivi o frază pe care a rostit-o chiar el însuşi, într-una din rarele clipe de luciditate care i-au întrerupt tulburarea sufletească de la sfîrşitul vieţii: „Am lucrat ca un nebun!\" (1 Sam. 26:21; vezi şi 1 Sam. 13:13) David, „lumina ochilor lui Dumnezeu\", a fost una dintre cele mai măreţe personalităţi din toate timpurile. El a îmbogăţit copleşitor de mult istoria socială, militară, religioasă şi culturală a lui Israel. În 1 Samuel ne întîlnim cu David ca băieţel la oi, cîntăreţ din arfă, purtător de arme, căpetenie în luptă, ginere al împăratului, scriitor neîntrecut de psalmi, împărat uns de Samuel şi... fugar rătăcitor şi nevinovat. Acest fiu al lui Iese şi nepot al lui Boaz, din moabita Rut, a văzut lumina zilei în Betleem ca cel mai mic din cei 8 fii ai tatălui său. La vîrsta de 18 ani a fost uns pentru prima dată de Samuel ca împărat ales de Dumnezeu peste Israel şi avea să devină apoi cel mai important dintre toţi împăraţii lui Israel, întemeietorul dinastiei din care s-a născut, „la plinirea vremii\", Isus Cristos - Mesia. Faima lui de cîntăreţ iscusit a ajuns la curtea împăratului Saul, unde a fost chemat să intre în anturajul familiei regale. Prietenia lui cu Ionatan, fiul lui Saul, este una dintre cele mai frumoase şi mai gingaşe pagini din istoria relaţiilor dintre oameni. Cînd a fost promovat în fruntea armatei, vitejia şi popularitatea lui printre evrei a stîrnit invidia împăratului care s-a hotărît să-l omoare. Saul a încercat de 4 ori acest lucru (1 Sam. 19:10, 15, 20, 21, 23, 24). Dumnezeu avea însă alte planuri cu David şi i-a ocrotit viaţa. Zbuciumul care a caracterizat această perioadă şi urmările lui în maturizarea deosebită a lui David pot fi văzute în conţinutul psalmilor 59 şi 37. Încercările din tinereţe au fost şcoala prin care Dumnezeu îl pregătea pentru ceasul domniei peste Israel, înainte de a stăpîni peste oameni, David a fost învăţat să fie stăpîn pe el însuşi şi să aştepte, plin de încredere, iniţiativele şi hotărîrile Domnului. Ca pribeag, departe de ameninţările împăratului Saul, David a trăit în mijlocul altor duşmani care ameninţau să-i ia viaţa. Din temerile acelor clipe s-a născut psalmul 56 în care găsim credinţa lui în Dumnezeu şi totala lui abandonare în hotărîrile Celui Atotputernic, ajunse la o totală maturitate. 1 Samuel se termină cu moartea ruşinoasă a lui Saul şi ne lasă să anticipăm cu înfrigurare citirea lui 2 Samuel în care viaţa lui David va cunoaşte împlinirea omului „după inima lui Dumnezeu\" (1 Sam. 13:14). Mesajul cărţii: Dumnezeu a chemat Israelul la o relaţie unică şi specială cu El în virtutea căreia El s-a proclamat împăratul lor nevăzut. Din pricina nepriceperii lor, ei au renunţat la

acest privilegiu şi au cerut un împărat uman care să le meargă în frunte. Soluţia lor a însemnat un mare pas înapoi în destinul lor istoric. Suferinţele ulterioare şi tragedia lor naţională ne stau drept mărturie. Din ceea ce scrie în cartea 1 Samuel putem învăţa că neacceptarea căilor lui Dumnezeu, neatîrnarea de prezenţa Lui nevăzută, refuzarea trăirii prin credinţă de dragul comodităţii soluţionărilor omeneşti vor atrage întotdeauna asupra noastră suferinţe costisitoare şi un sfîrşit ruşinos. SCHIŢA CĂRŢII I. SAMUEL, ULTIMUL JUDECĂTOR l - 7 ANA, MAMA LUI SAMUEL a. necazul ei, 1:1-8 b. rugăciunea ei, 1:9-18 c. copilul ei, 1:19-23 d. jertfa ei, 1:24-28 e. cîntarea ei, 2:1-W SLUJIREA MICULUI SAMUEL a. Situaţia din Silo, 2:11-36 b. Domnul i se descopere, 3:1-21 RĂZBOIUL CU FILISTENII a. Înfringerea Israelului, 4:1-10 b. Pierderea chivotului, 4:11-17 c. Moartea lui Eli, I-Cabod, 4:18-22 d. Pedeapsa asupra filistenilor, 5:1-12 e. Filistenii trimit chivotul înapoi, 6:1-7:2 f. Campania de refacere spirituală, 7:3-17 H. SAUL, CEL DINTÎI ÎMPĂRAT 8-15 RIDICAREA LUI SAUL a. Israeliţii cer un împărat, 8:1-22 b. Alegerea lui Saul, 9:1-27 c. Încoronarea lui Saul, 10:1-27 d. Înfrîngerea Amoniţilor, 11:1-15 e. Samuel înfruntă naţiunea, 12:1-25 PRĂBUŞIREA LUI SAUL a. Războiul cu filistenii, 13:1-7 b. Jertfa nelegiuită, 13:8-9 c. Sentinţa rostită de Samuel, 13:10-14 d. Situaţia se înrăutăţeşte, 13:15-23 e. Jurămintele pripite, 14:1-52 f. Ascultările parţiale, 15:1-35 III. DAVTD, ALESUL DOMNULUI 16-31 ASCENSIUNEA LUI DAVID

a. David uns împărat, 16:1-13 b. David adus la curtea lui Saul, 16:14-23 c. David şi Goliat, 17:1-58 d. David şi Ionatan, 18:1-4 e. David pizmuit de Saul, 18:5-16 f. David, ginerele împăratului, 18:17-30 DAVID ESTE PRIGONIT DE SAUL a. David apărat de Ionatan, 19:1-7 b. David apărat de Mical, 19:8-17 c. David apărat de Samuel, 19:18-24 d. David, apărat de Ionatan, 20:1-42 e. David apărat de Ahimelec, 21:1-9 f. David apărat de Achiş, 21:10-15 DAVID Şl CEATA LUI a. În peştera Adulam şi la Miţpe, 22:1 -5 b. Saul ucide preoţii din Nob, 22:6-23 c. David scapă Cheila, 23:1-12 d. În pustia Zif şi Maon, 23:15-29 e. En-Ghendi. David cruţă pe Saul, 24:1-22 f. David şi Nabal, 25:1-35 g. David şi Abigail, 25:36-44 h. Pustia Zif. David cruţă pe Saul, 26:1-25 DAVID ÎN ŢARA FILISTENILOR a. Şederea lui la Ţiglad, 27:1-12 b. Filistenii se luptă cu Israelul, 28:1-4 c. Saul cheamă morţii, 28:5-14 d. Mesajul lui Samuel, 28:15-19 e. Groaza lui Saul, 28:20-25 f. David este trimis înapoi, 29:1-11 g. David îi biruieşte pe Amaleciţi, 30:1-19 h. Împărţirea prăzii, 30:20-25 i. Darurile trimise în Iuda, 30:26-31 MOARTEA LUI SAUL a. Israelul bătut de filisteni, 31:1 b. Moartea lui Saul şi Ionatan, 31:2-10

2 Samuel 1 Samuel ne-a prezentat falimentul împăratului ales de oameni: Saul. 2 Samuel ne aşează înaintea ochilor frumoasa domnie a unui împărat „după inima lui Dumnezeu\": David. Titlul: Singurul motiv pentru care cartea poartă numele de „2 Samuel\" este acela că în original conţinutul ei a alcătuit o singură carte împreună cu cartea „1 Samuel\". Autorul: Cronicarii care au păstrat scrisă amintirea acestor evenimente nu sînt cunoscuţi cu certitudine, 1 Cronici 29:29-30 ni-i indică drept autori pe doi profeţi: Natan şi Gad. Data scrierii: Este nesigură, plasată însă cu certitudine undeva în cuprinsul secolului 10 dinaintea lui Cristos. Conţinutul cărţii: 2 Samuel poate fi o carte uşor de memorat dacă o vom considera drept o carte biografică. Subiectul ei poate fi formulat astfel: 40 de ani de domnie din viaţa împăratului David (2 Sam. 5:4-5). David a preluat conducerea lui Israel într-un timp în care naţiunea se afla într-o stare haotică. Moartea lui Saul fusese în acelaşi timp şi tragică şi ruşinoasă. Prima experienţă a Israelului cu monarhia sfîrşise într-un total eşec. Începutul cărţii „2 Samuel\" ni-l arată pe David întors la Ţiclag după biruinţa pe care o avusese asupra Amaleciţilor (2 Sam.1:1). El era obosit în trup, dar bucuros în suflet pentru victoria repurtată. Grija lui cea mare însă era la soarta celeilalte bătălii: aceea dintre filisteni şi Israel. După trei zile, David primeşte vestea că Israelul a fost învins. Durerea lui David este sinceră şi nemîngîiată. Cu această ocazie iese în relief toată frumuseţea caracterului său. Cîntarea de jale scrisă de el pentru Saul şi mai ales pentru Ionatan (1: 17-27) este o elegie a unui suflet îndrăgostit şi neatins de morbul duşmăniei, în ciuda nebuniei ucigaşe a lui Saul, David l-a iubit pînă la capăt. Începuturile domniei lui David au fost modeste şi pline de momente de descurajare, dar împăratul a avut o credinţă nestrămutată în Dumnezeu. Caracteristica vieţii lui David a fost o totală subordonare faţă de iniţiativele şi orarul lui Dumnezeu. Sub conducerea lui David, Israelul a ajuns la apogeul puterii şi strălucirii. Timpul domniei lui şi timpul domniei fiului său Solomon sînt cunoscute drept „epoca de aur a Israelului\". David a eradicat idolatria din ţară. Conducerea lui militară a fost genială şi teritoriile cucerite de el au dus Israelul la cea mai mare întindere geografică din toată istoria lui. Faima şi bogăţia adusă de el evreilor era cunoscută pretutindeni. Negustorii evrei cutreierau pămîntul între Nil, Tigru şi Eufrat sau alunecau pe corăbiile mărilor pînă spre ţărmuri exotice şi îndepărtate. Dumnezeu a rînduit ca pe vremea domniei lui David şi Egiptul şi puterea Mesopotamiei, cele două puncte tradiţionale de dominaţie mondială, să fie intrate într-o totală eclipsă. Pentru cîteva decenii, Israelul s-a aflat în fruntea naţiunilor lumii. Puterea, cultura, faima şi luxul aveau atunci o singură capitală: Ierusalimul. Tronul aşezat în acest oraş îşi exercita influenţa asupra populaţiei întregii lumii. De ce a făcut Dumnezeu aceste lucruri pentru David? Răspunsul nu este greu de găsit. David a acceptat să fie toată viaţa lui autoritatea numărul 2 în Israel. Secretul reuşitelor lui este întoarcerea la spiritul teocraţiei. Împăratul David s-a subordonat împăratului cerurilor căutînd toată viaţa lui să facă numai „voia Domnului\" (Fapte 13:22; 1 Sam. 13:13-14). În inima lui David, Iehova a fost tot timpul adevăratul împărat al lui Israel. Pe sine s-a considerat doar un fel de reprezentant vizibil al divinităţii. Aduceţi-vă aminte de felul în care s-a purtat el cu Saul: de refuzul său repetat de a-şi face singur dreptate şi

respectul nelimitat faţă de „unsul Domnului\" (1 Sam. 24:6; 26:10-11). Remarcaţi totala lui dependenţă de indicaţiile divine: s-a nagat atunci cînd a fost în momente de criză (1 Sam. 23:2, 10-12), s-a rugat atunci cînd a început domnia (2 Sam 2:1) şi a aşteptat hotărîrile lui Dumnezeu atunci cînd a fost prigonit şi blestemat pe nedrept (2 Sam. 16:5-12). Probabil că tocmai această caracteristică a comportamentului lui a fost aceea care l-a făcut pe Dumnezeu să-l numească „un om după inima Lui\" (1 Sam. 13:13-14). Altfel este greu să accepţi această numire pentru un om care a avut păcate şi defecte care i-au întunecat ultimii ani ai vieţii. Pentru cititorul atent, viaţa lui David se împarte în două jumătăţi distincte. Cea de pînă la păcătuirea cu Bat-Şeba şi cea de după această cădere. Chiar şi cartea le acordă fiecăreia părţi egale: 12 capitole pentru ascensiunea glorioasă a lui David şi tot 12 capitole pentru necazurile care i-au marcat cea de a doua perioadă a vieţii. Cuvinte cheie şi teme caracteristice: În 2 Samuel 7:11-16 ne întîlnim cu legămîntul Davidic. Importanta lui se extinde nu numai asupra istoriei familiei lui David, ci şi asupra istoriei întregii omeniri, mai ales în partea ei viitoare. Legămîntul Davidic este cheia divină pentru înţelegerea planului lui Dumnezeu în istorie. Din momentul încheierii lui, evreii au ştiut că Mesia va veni din linia genealogică a lui David. Ei păstrează aceiaşi convingere şi astăzi (Isaia 11:1; Ieremia 23:5; Ezechiel 37:25; ca şi Luca 1:30-33). Legămîntul în sine conţine cîteva elemente distincte: (1) confirmarea tronului lui Israel. Pînă la acest pasaj, monarhia fusese o dorinţă vinovată a evreilor. De acum înainte, tronul lui Israel intră în istorie ca o instituţie divină, (2) consacrarea familiei lui David ca familie împărătească. Lui David i se promit trei lucruri: o „casă\" cu semnificaţia unei linii continue de descendenţi, un „tron\" cu semnificaţia autorităţii împărăteşti şi o „împărăţie\" cu semnificaţia unui domeniu de exercitare a autorităţii. 2 Samuel 7:16 ne declară că promisiunea acestor trei elemente este „pe vecie\". Cel de al treilea element este: (3) anunţarea programului mesianic. Caracterul veşnic al celor trei promisiuni făcute lui David implică împlinirea lor finală în viaţa lui Mesia (Isaia 9:7). Legămîntul Davidic marchează cea de a patra treaptă de dezvoltare a promisiunilor mesianice. Lui Adam i s-a făcut o primisiune care privea rasa umană în general; lui Avraam i s-a făcut o promisiune care privea Israelul ca naţiune; prin Iacov s-a făcut o promisiune specială seminţiei lui Iuda, iar acum se identifică o familie din seminţia lui Iuda: casa lui David. Rămîne doar ca Isaia să mai adauge că „sămînţa femeii\", fiul lui Avraam, Leul din seminţia lui Iuda şi odrasla lui David va fi născut... dintr-o fecioară (Isaia 7:14). Mesajul cărţii: Cele două jumătăţi ale cărţii ne spun clar că există o plată care trebuieşte plătită pentru păcat. Greşala lui David în cazul lui Bat-Şeba şi Urie a atras asupra împăratului şi asupra casei lui agonia pedepsei. O clipă de rătăcire a dus la ani de suferinţe. Dreptatea lui Dumnezeu se aplică fără discriminare asupra tuturor celor ce păcătuiesc, oricare ar fi poziţia lor înaintea Domnului. Există însă chiar şi în pedepsele Domnului o porţie de har (2 Sam. 24:14). SCHIŢA CĂRŢII I. RIDICAREA LUI DAVID 1-12 ÎMPĂRAT PESTE IUDA a. Vestea morţi lui Saul, 1:1-10 b. Reacţia lui David, 1:11-16 c. Cîntarea de jale, 1:17-27 d. David este uns împărăţia Hebron, 2:1-7

e. Iş-Boşet, rivalul lui David, 2:8-11 RĂZBOIUL CIVIL a. Abner se luptă cu Ioab, 2:12-32 b. Abner îl părăseşte pe Iş-Boşet, 3:1-21 c. Ioab îl omoară pe Abner, 3:22-39 d. Iş-Boşet este asasinat, 4:1-12 ÎMPĂRAT PESTE TOT ISRAELUL a. David este uns împărat peste Israel, 5:1-6 b. Stabilirea capitalei la Ierusalim, 5:7-25 c. Chivotul este adus la Ierusalim, 6:1-23 LEGĂMÎNTUL DAVIDIC a. Dorinţa lui David, 7:1-3 b. Promisiunea dumnezeiască, 7:4-17 c. Reacţia lui David, 7:18-29 CONSOLIDAREA Şl EXTINDEREA ÎMPĂRĂŢIEI a. Biruinţele lui David, 8:1-14 b. Înalţii slujbaşi ai lui David, 8:15-18 c. David şi Mefiboşet, 9:1-13 d. Biruinţa asupra Amoniţilor, 10:1-19 PĂCATUL LUI DAVID CU BAT-ŞEBA a. Comoditatea, 11:1 b. Ispitirea, 11:2 c. Păcătuirea, 11:3-5 d. Perversitatea, 11:6-13 e. Crima, 12:14-25 f. Rezolvarea păcătoasă, 12:26-27 II. NECAZURILE LUI DAVID 12-24 DUMNEZEU MUSTRĂ Şl PEDEPSEŞTE a. Natan spune o întîmplare, 12:1-5 b. Reacţia lui David, 12:6 c. Natan condamnă pe faţă, 12:7-9 d. Rostirea sentinţei, 12:10-12 e. David se recunoaşte vinovat, 12:13-14 f. Moartea copilului, 12:15-23 g. Naşterea lui Solomon, 12:24-25 h. Refacerea autorităţii, 12:26-31 NECAZURI ÎN FAMILIA LUI DAVID a. Amnon curveşte cu sora sa, 13:1-22 b. Amnon este omorît de Absalom, 13:23-29 c. Absalom fuge în exil, 13:34-39 d. Ioab mijloceşte pentru Absalom, 14:1-20 e. Absalom este iertat şi adus înapoi, 14:21 -33

f. Răscoala lui Absalom, 15:1-12 g. Fuga lui David, 15:13-37 h. Ţiba înnegreşte pe Mefiboşet, 16:1-4 i. Şimei bleastămă pe David, 16:5-14 î. Huşai la Absalom, 16:15-19 j. Absalom ascultă de Ahitofel, 16:20-23 k. Huşai înfruntă pe Ahitofel, 17:1-14 l. Moartea lui Ahitofel, 17:15-23 m. David la Mahanaim, 17:24-18:4 n. Absalom ucis de Ioab, 18:5-18 o. Jalea lui David, 18:19-33 NECAZURI ÎN ÎMPĂRĂŢIE a. Descumpănirea poporului, 19:1-8 b. Refacerea armoniei în împărăţie, 19:9-43 c. Răscoala lui Şeba, 20:1 -3 d. Amasa asasinat de Ioab, 20:4-13 d. Uciderea lui Şeba, 20:14-22 e. Dregătorii lui David, 20:23-26 f. Foamete de trei ani, 21:1-14 g. Filistenii pornesc alt război, 21:15-22 h. Cîntarea lui David, 22:1-51 i. David laudă legămîntul, 23:1-7 î. Vitejii lui David, 23:8-39 j. Numărătoarea poporului, 24:1-9 k. Pedeapsa prin ciumă, 24:10-25

1 ÎMPĂRAŢI Cărţile 1 şi 2 Împăraţi cuprind o perioadă de decădere şi declin în istoria lui Israel. Ele încep cu împăratul David şi termină cu împăratul Babilonului. Debutează cu construcţia Templului şi se încheie cu distrugerea lui. Încep cu o perioadă de glorie şi se termină în dezastru spiritual şi robie naţională. Vremea împăraţilor aduce în atenţia noastră lucrarea profeţilor biblici. l împăraţi se termină cu lucrarea lui Ilie, acestui om de excepţie care a fost trimis de Dumnezeu să întoarcă poporul Israel din idolatrie la credinţa cea adevărată. Titlul: În originalul ebraic, 1 şi 2 Împăraţi au format o singură carte. Traducătorii în limba greacă le-au despărţit în două pentru că textul grec era mai lung cu o treime şi sulurile de papirus pe care scriau ei erau limitate în lungime. Semnificaţia titlului este evidentă: aceste cărţi înregistrează evenimentele din timpul domniei împăratului Solomon şi ai celorlalţi împăraţi care s-au succedat la tronul lui Israel şi Iuda. Autorul: Stilul cărţii arată lucrarea unui singur autor, chiar dacă el a folosit şi informaţii din alte cronici ale vremii (1 Împăraţi 11:41; 14:29). Tradiţia evreiască atribuie cărţile acestea profetului Ieremia, în orice caz, cărţile acestea au fost scrise înainte de distrugerea celui dintîi Templu. Data: Aproximativ 550 î.Cr. Cartea acopere o perioadă de 400 de ani de istorie înregistrînd creşterea şi descreşterea împărăţiei lui Israel. Conţinutul cărţii: În afară de timpul domniei lui Solomon, cartea 1 Împăraţi arată cum imediat după domnia lui Solomon, împărăţia s-a divizat în alte două împărăţii: una în Nord continuînd să poarte numele de Israel şi una în sud cu numele de Iuda. Împărăţia lui Israel cuprindea zece seminţii şi avea capitala la Samaria, în timp ce din împărăţia lui Iuda au făcut parte numai Iuda şi Beniamin, iar capitala s-a aflat la Ierusalim. Pe tronul Samariei s-au perindat 19 împăraţi din seminţii diferite. Ierusalimul a rămas credincios seminţiei lui David din care s-au ridicat succesiv un număr de 20 de împăraţi. Ca împărţire, 1 Împăraţi se prezintă de la sine. Cele 22 de capitole sînt aşezate în două secţiuni egale. Primele 11 capitole sînt consacrate celor 40 de ani de domnie ai lui Solomon, iar celelalte 11 acopere primii 80 de ani de existenţă separată a celor două împărăţii divizate. Cuvinte cheia şi teme caracteristice: Figura dominantă a cărţii 1 Împăraţi este împăratul Solomon. Personalitatea lui este ieşită din comun din trei puncte de vedere: ca înfăptuitor de istorie, ca influenţă asupra societăţii şi ca semnificaţie profetică mesianică. Din punct de vedere istoric, Solomon reprezintă momentul de apogeu al monarhiei evreieşti. Domnia lui marchează culmea de abundenţă materială şi de cultură la care s-a ridicat vreodată Israelul. Cine citeşte capitolele 9 şi 10 ale cărţii îşi dă repede seama că nivelul ajuns de Solomon a stîrnit uimirea lumii de atunci. Solomon a fost şi ultimul împărat care a domnit peste întreg Israelul. Singurul care va mai face acest lucru va fi Isus Cristos, cînd se va întoarce să domnească ca fiu al lui David pe tronul Ierusalimului. Ca lider social, Solomon este una dintre cele mai copleşitoare prezenţe din cîte au existat vreodată, înţelepciunea lui super-normală l-a făcut o celebritate admirată de toţi contemporanii. A alcătuit trei mii de proverbe pline de discernămînt şi de pricepere şi a

compus o mie cinci cîntări care-l aşează în fruntea celor mai prolifici poeţi din toate timpurile. Prietenii şi duşmanii i-au căzut în admiraţie şi s-au grăbit să facă pace cu împărăţia lui. Abilitatea sa organizatorică şi administrativă a produs un salt de cîteva secole peste nivelul cunoscut în lumea şi civilizaţia de atunci. Capacitatea lui afectivă şi emoţională a fost ieşită din comun (vezi Cîntarea Cîntărilor). Excesele lui maritale nu pot fi explicate decît dacă acceptăm acest punct de vedere. Atitudinea lui faţă de Dumnezeu este punctul fragil din întreaga lui constituţie. Bogăţia nemăsurată şi neîmpărţită cu săracii poporului, mulţimea nevestelor şi numărul mare de care de luptă sînt toate în contrast evident cu prevederile Legii date de Dumnezeu evreilor (Deut. 17:16-17). Deşi este elocvent şi înfocat în rugăciune, se observă la el o oarecare detaşare de Dumnezeu. Abundenţa l-a făcut ca încet, încet să se socotească dacă nu suficient în sine însuşi, cel puţin mai puţin dependent de ajutorul divin, în comparaţie cu modestia şi sentimentul de neputinţă pe care l-am remarcat la tatăl său David, Solomon prezintă o siguranţă de sine şi o opulenţă care-i îneacă spiritul. Gîndurile sale exprimate în cartea Eclesiastul ni-l prezintă drept un cunoscător plictisit al tuturor dimensiunilor vieţii umane. Blazarea lui este evidentă şi supărătoare. Falimentul lui Solomon ca lider spiritual al poporului a demonstrat încă o dată incapacitatea omului căzut în păcat de a sta într-o poziţie de totală autoritate. Nimeni n-a fost vreodată mai înţelept ca Solomon şi nimeni n-a avut la dispoziţia sa mai multe resurse materiale şi mai multă faimă. Falimentul lui este reprezentativ şi suficient pentru a explica falimentele noastre. Apusul domniei lui Solomon prevesteşte furtuna care se apropie. Tîrîtă de iubire, inima lui îngăduie să se clădească în Ierusalim temple pentru toţi dumnezeii nevestelor lui. Chemoş, Baal-Peor şi Moloh intră cu fast în cetate şi în inimile poporului. Israelul se prăbuşeşte iarăşi în idolatrie. Dumnezeu îl trimite pe proorocul Ahia să-i vestească lui Solomon pedeapsa. Nimeni nu va mai aduna după el tot poporul într-o singură împărăţie. Zece seminţii vor trece sub stăpînirea unui slujitor de al său. Legămîntul Davidic însă va rămîne în picioare. David va avea mereu un urmaş pe scaunul său de domnie. Stăpînirea lui va fi însă limitata la seminţiile lui Iuda şi Beniamin. Solomon este mult mai interesant şi mai important însă ca semnificaţie tipologică mesianică. Asemeni tatălui său David, el este unul dintre cele mai clare anticipări ale lucrării lui Isus Cristos. Şi tot ca David, Solomon este un simbol pentru aspectul viitor al domniei lui Cristos asupra lumii. Există comentatori care văd în David aspectul domniei mesianice din timpul mileniului, iar în Solomon aspectul domniei din Noul Ierusalim de după mileniu. Asupra acestor detalii nu putem să zăbovim şi nici să ne pronunţăm în acest scurt studiu. Prin ce simbolizează domnia lui Solomon aspecte din împărăţia mesianică? Iată prin ce: Mai îmtîi, domnia lui a fost un timp de pace şi odihnă. Solomon n-a scos sabia din teacă în anii săi de domnie. În al doilea rînd, a fost o domnie caracterizată prin primatul înţelepciunii şi priceperii (1 Împăraţi 4 şi 10). În al treilea rînd a fost vorba despre bogăţie şi slavă - aşa cum nu mai fusese nicăieri şi niciodată, în al patrulea rînd a fost o domnie care s-a bucurat de faimă şi cinstire. Numele lui Solomon era renumit în toate împărăţiile contemporane. În al cincilea rînd putem vorbi despre bucurie şi siguranţă. Iată ce putem citi în 1 Împăraţi 4:20,25: „Iuda şi Israel erau în număr foarte mare... Ei mîncau şi se veseleau... au locuit în linişte fiecare sub via lui şi sub smochinul lui, în tot timpul lui Solomon\". Din vestirile profeţilor noi ştim că acestea sînt tocmai caracteristicile domniei mesianice viitoare a lui Cristos asupra lumii. Va fi pace şi linişte: „Nici un popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia, şi nu vor mai învăţa războiul\" (Isaia 2:4). „Atunci lupul va locui împreună cu