Origini

de evident în lucrurile vii9• Pentru a desemna aceste concepte, s-au folosit mulţi termeni, printre care: entelehie, emergenţă, finalitate, tipostrofism, aristogeneză, elan vital, teleologie, vitalism, homogeneză, nomogeneză, preadaptare, saltaţie, ortogeneză etc. 10 - aproape orice cu excepţia Dumne- zeului creaţiei. Abundenţa de termeni reflectă şi misterul, şi nevoia de un factor explicativ special. Din nefericire însă, unii dintre aceşti termeni sunt adesea definiti si folositi în moduri diferite de autori sau în cadrul diverse- lor discipline: Nu este ~ecesar să intrăm în detalii în acest sumar tratat. În plus, un astfel de demers este destul de plictisitor. Este importantă totuşi observaţia că, deşi teologii, oamenii de ştiinţă şi filosofii discută aceste probleme, este dificil de găsit o abordare comună. Pentru unii, proiectul nu trebuie să implice în mod necesar şi un proiectant, în timp ce pentru alţii proiectantul nu trebuie neapărat să fie Dumnezeul tradiţiei iudeo-creştine. Pentru alţii, întrebarea nu este care tip de proiect este adecvat, ci cum şi de ce a apărut proiectul. Voi simplifica acest capitol tratând numai întrebarea dacă natura reflectă un proiect inteligent. Ideea de proiect care stă în spatele naturipl a fost discutată timp de câteva milenii. O găsim în mitologie şi în manuscrisele biblice timpurii. Socrate (469-399 î.Hr.) era foarte preocupat de conceptul de scop, iar Aristotel (384-322 î.Hr.) sprijinea argumentul din proiect. Pentru el, universul tânjeşte spre forma perfectă, care este Dumnezeu. În lumea occidentală, cel mai influent filosof medieval care a sprijinit această idee este Toma de Aquino (1225-1274). Printre argumentele pe care le-a adus pentru existenţa lui Dumnezeu se numără acela că dovada unui proiect în natură implică existenţa unui Proiectant inteligent. Câteva secole mai târziu, majoritatea oamenilor de ştiinţă considerau proiectul în natură ceva de la sine înt,eles. Unii, cum ar fi Sir Issac Newton (1642-1727), au promovat activ conceptul. Totuşi, scepticul scoţian David Hume12 (1711-1776) a facut tot posibilul să distrugă acest argument, lăsând să se înţeleagă că dovezile pentru proiect nu faceau neapărat trimitere la Dum- nezeul tradit,iei iudeo-cres,tine (adică biblice). El nu a oferit în schimb un mecanism care să răspundă la argumentul din proiect13, ci doar a sugerat o forţă organizatoare în natură. Cu toate acestea, cam pe la începutul secolului al XIX-lea, a început să fie luată în considerare ideea că organismele s-ar fi putut forma sin- gure, ceea ce l-a stimulat14 pe filosoful şi eticianul englez William Paley (1743-1805) să-şi publice în 1802 celebra carte intitulată Natural Theology [Teologia naturală], care a cunoscut mai multe ediţii. Paley a ajuns faimos, în dezbaterea care s-a dus în jurul noţiunii de proiect, pentru exemplul l,ItJ

ceasomicului. El a judecat că, dacă cineva ar găsi pe jos un ceas, cu toate piesele lui specializate conlucrând ca să arate ora, ar trage concluzia că acel ceas trebuie să fi avut un creator. Apoi, a subliniat faptul că sistemele com- plexe din natură trebuie să aibă şi ele un creator, neputând să apară singure. A argumentat în continuare că, întrucât instrumente ca telescopul au un proiectant, şi ochiul, la rândullui, trebuie să aibă un proiectant; mai mult, schimbările mici, treptate, nu sunt adecvate pentru a produce o astfel de structură. A adus ca exemplu de inadecvare a dezvoltării treptate, în timp, epiglota, acea indispensabilă structură care închide traheea când înghiţim, împiedicând hrana şi lichidele să ne intre în plămâni. Paley a argumentat că epiglota ar fi fost inutilă în timpul oricărei etape ale unei dezvoltări evolutive treptate de-a lungul multor generaţii, deoarece nu ar fi închis traheea către plămâni înainte de a fi fost complet formată15 • Cam după un sfert de secol, Charles Darwin a publicat Originea speciilor, în care propunea că, din schimbări mici, aleatorii, în combinaţie cu selecţia naturală, vor rezulta în timp organisme simple, care vor evolua către forme din ce în ce mai avansate, inclusiv omul. Conştient de argumentul din proiect, Darwin, în prima ediţie a Originii speciilor, a abordat problema \"organelor de o perfecţiune şi o complexitate desăvârşite\": ,,A presupune că ochiul, cu toate mecanismele lui inimitabile pentru ajustarea focarului la diferite distanţe, pentru permiterea intrării unor cantităţi diferite de lumină şi pentru corec- tarea aberaţiei sferice şi cromatice, ar fi putut fi format prin selecţie naturală pare - mărturisesc sincer - absurd în cel mai înalt grad posibil.\"!6 Darwin a invocat apoi selecţia naturală ca soluţie la dilema lui, dar, aşa cum vom discuta mai jos, rămân multe întrebări rară răspuns. Metodolo- gia folosită de Darwin pentru a răspunde la problema proiectului a fost utilizată şi de câţiva dintre discipolii lui. Istoricul Gertrude Himmelfarb subliniază acest lucru: \"Darwin a sesizat repede problema, dar nu a avut la fel de mult succes în rezolvarea ei. Tehnica lui aici, ca peste tot, a fost ca, mai întâi, să presupună că, dacă recunoaşte dificultatea, cumva o alungă şi, apoi, dacă actul său de confesiune nu a reuşit să-i îmbuneze pe critici, să exercite asupra dificultăţii respective greutatea de autoritate a exact acelei teorii care era pusă sub semnul întrebării.\"!7 Deşi Darwin s-a referit, în rare ocazii, la posibilitatea unui oare- care tip de proiect şi, în ultimul paragraf al ediţiilor a 2-a - a 6-a ale Originilor speciilor, chiar L-a menţionat pe Creator!8 ca stând la originea viet,ii înainte ca aceasta să evolueze, o trecere în revistă a scrisorilor sale indică faptul că \"avea mari îndoieli asupra acestui fapt\"!9. Pentru el, selecţia naturală era răspunsul la problemele evoluţiei. IUO

()I~I(\"'\\l· \\i<!II\\.I\\lll 'i Şi teologii, şi oamenii de ştiinţă încă discută originea structurilor com- plexe, deşi cei mai mulţi teologi tind acum să lase studiul naturii în seama oamenilor de ştiinţă şi să se concentreze asupra problemelor sociologice ori religioase2o• Problema fundamentală este: Cum pot nişte mutaţiFl întâmplă­ toare, rară scop, împreună cu o selecţie naturală lipsită de viziune, să creeze organe de o complexitate extremă? Unii evoluţionişti minimalizează ori elimină procesul selecţiei naturale, lăsând evoluţia pur şi simplu la cheremul şansei. Mai mult, aşa cum am discutat în capitolul precedent, mutaţiile sunt considerate utile numai extrem de rar. O estimare de o mutaţie benefică la 1 000 de mutaţii este generoasă pentru evoluţie. Mutaţiile sunt, într-o pro- porţie zdrobitoare, dăunătoare şi, în general, recesive în manifestări, ceea ce înseamnă că nu se vor exprima într-un organism decât dacă sunt prezente la ambii părinţi. Cum ar putea vreodată un proces condiţionat de atâţia factori negativi puternici să asambleze un organ atât de complex ca urechea sau creierul? Mulţi salută ca soluţie selecţia naturală, care propune ideea supra- viet,uirii celui mai adaptat, însă această select,ie act, ionează numai în sensul avantajului imediat. Nu are un \"ochi\" îndreptat spre viitor, iar organele sau sistemele complexe necesită planificare pe termen lung. Raţiunea sugerează că ar trebui să căutăm alte soluţii, dar cei mai mulţi evoluţionişti nu sunt de acord cu acest lucru. Richard Dawkins, de la Universitatea Oxford, referindu-se la ceasornicul lui Paley, afirmă că \"nu există alt ceasornicar în natură decât forţele oarbe ale fizicii\" şi că \"Darwin a racut posibilă situaţia de a fi un ateu împlinit intelec- tual.\"22 Unii evoluţionişti nu sunt de acord cu Dawkins, însă părerea lor este considerată una minoritară. Zoologul german Bernhard Rensch enumeră Peste 12 oameni de s,tiint,ă, unii dintre ei autorităt,i în domeniu, cum ar fi E. Henning, Henry Fairfield Osborn şi Otto Schindewolf, care nu sunt sa- tisracuţi de explicaţia prin mutaţii şi/sau selecţie naturală şi care cred, cum s-a menţionat mai sus, că în ecuaţie trebuie adăugat un factor special, misterios. Rensch subliniază faptul că \"nu este deloc clar despre ce tip de factori sau forţe ar putea fi vorba.\"23 Ernst Mayr, de la Harvard, enumeră şi alţi oameni de ştiinţă24 care sunt de părere că e nevoie de mai mult pentru a explica dez- voltarea structurilor şi a organismelor complexe. Împărtăşind aceeaşi preo- cupare, eminentul zoolog francez Pierre Grasse afirmă: ,,0 singură plantă, un singur animal ar necesita mii şi mii de evenimente norocoase, potrivite. Astfel, miracolele ar deveni regula.\" În plus, el accentuează: \"Ce jucător ar fi atât de nesăbuit, încât să joace ruletă cu evoluţia aleatorie? Probabilitatea ca praful purtat de vânt să reproducă «Melancolia» lui Diirer este mai puţin infinitezimală decât probabilitatea ca erori de copiere în molecula de ADN 101

C' '\\1'1\" i)11 1, () - 1)1. i .\\ ~-()\\11'J \\-\\ I \\ \"1 \\1 \\1 ~ (~'-.II): 1,\\ să ducă la formarea ochiului; în plus, aceste erori nu ar avea nicio legătură cu funcţia pe care ochiul ar avea-o de îndeplinit sau pe care ar începe să o îndeplinească. Nu există nicio lege împotriva visării cu ochii deschişi, dar ştiinţa nu trebuie să se complacă în ea.\"25 Lipsa unei relaţii între mutaţiile aleatorii şi structurile biologice com- plexe reprezintă o problemă majoră pentru evoluţie. I N T E R D E P E N D E N T, A Conceptul de proiect este în mod special semnificativ pentru sistemele biologice cu părţi interdependente din punct de vedere funcţional. Aceste sisteme sunt nefuncţionale până când nu sunt prezente şi nu lucrează îm- preună toate părţile necesare. De exemplu, o alarmă antiefracţie necesită: (1) senzori la uşi sau ferestre, (2) fire care să-i conecteze la un centru de comandă, (3) un centru de comandă complex, (4) o sursă de energie, (5) fire care să conecteze o alarmă şi (6) alarma însăşi. Până când toate aceste com- ponente de bază nu sunt conectate şi funcţionale, sistemul nu va funcţiona. A sugera că un astfel de sistem ar putea să apară treptat, fiind funcţional la fiecare etapă, ar fi iraţional. Acelaşi tip de întrebări se pot pune despre pie- sele unui ceasornic sau despre componentele interdependente ale sistemelor biologice complexe. Pot nişte mutaţii pur aleatorii şi un proces de selecţie naturală lipsit de viziune să aibă ca rezultat structuri complexe, cum ar fi un plămân sau chiar o papilă gustativă, în situaţia în care structura respectivă nu ar avea nicio valoare de supravieţuire până când nu ar fi prezente toate părţile? O papilă gustativă este inutilă rară o celulă nervoasă care să o conec- teze la creier, iar celula nervoasă este inutilă rară o funct,ie cerebrală care să interpreteze drept gust impulsul venit de la celula nervoasă. În aceste sisteme interdependente, nimic nu funcţionează până nu funcţionează totul. Multitudinea de schimbări simultane care ar fi necesare pentru a produ- ce un sistem funcţional pare neplauzibilă din punct de vedere evoluţionist. Atunci când luăm în considerare un model de dezvoltare treptată a unui sistem interdependent, trebuie să postulăm prezenţa unor părţi inutile care aşteaptă până când, în cele din urmă, devin utile printr-o oarecare mutaţie finală aleatorie. În conformitate cu teoria evoluţiei, ar trebui să ne aşteptăm să găsim multe organe sau sisteme de organe noi în curs de dezvoltare, dar dacă examinăm cele mai mult de un milion de tipuri de organisme vii din lume, abia dacă găsim câteva astfel de sisteme postulate. Problema părţilor interdependente îi provoacă atât pe evoluţioniştii care cred în schimbări ale- 11)2

(lJ{l( ;1'\\1 .\\I(J)]\\.l<\"111 atorii ample, bruşte, cât şi pe cei care cred în schimbări mai mici, treptate. Pentru primii, printre probleme se numără: (1) setul extrem de întâmplător de schimbări complexe şi bruşte necesare pentru producerea unui nou sistem sau organ interdependent viabil şi (2) absenţa oricăror dovezi experimen- tale că un astfel de eveniment se întâmplă vreodată. Pentru cei care cred în schimbări mici, printre probleme se includ: (1) supravieţuirea multor etape intermediare nefuncţionale sau ciudate, inutile, în faţa unei selecţii naturale a cărei tendinţă este să le elimine şi (2) absenţa evidentă a unor astfel de intermediari în organismele vii. Uneori, evoluţioniştii sugerează că formele intermediare ar putea avea o funcţie utilă. De exemplu, o jumătate de aripă ar putea fi de folos pentru a plana când vântul este puternic. Nu este greu de postulat un oarecare scop pentru aproape orice. Scriitorul satiric francez Voltaire, în optimista sa operă Candide, spune pe un ton de glumă că \"nasurile au fost !acute ca să poarte ochelari; de aceea avem ochelari\"26. (Scuzele mele faţă de Voltaire pentru că i-am folosit remarca sarcastică într-un mod diferit decât a intenţionat el!) Mai aproape de realitate este un incident relatat de John C. Fentress pe când era la Cambridge. În timp ce studia şoarecii-de-câmp, el a observat ceea ce păreau să fie nişte tipare comportamentale bune, protectoare. O specie care trăieşte pe câmp tinde să fugă la adăpost atunci când un obiect se mişcă pe deasupra, ca să nu fie prinsă, în timp ce o specie care trăieşte în pădure stă nemişcată, ca să nu poată fi văzută. Le-a prezentat câtorva dintre prietenii lui zoologi observaţiile sale; numai că, pentru a-i supune la un test, a schimbat datele, spunându-le că şoarecii-de-câmp stau nemişcaţi, iar cei de pădure fug după adăpost. El relatează: ,,Mi-aş dori să fi înregistrat explicaţiile lor, pentru că erau, într-adevăr, foarte impresionante.\"27 Aşadar, problema nu este atât de mult dacă putem găsi vreo explicaţie, ci dacă găsim explicaţia corectă. În contextul de faţă, întrebarea este ce anume poate explica cel mai bine com- plexitatea extremă din natură: proiectul inteligent sau combinaţia de mutaţii aleatorii, de obicei dăunătoare, asociate cu o select,ie naturală rară viziune. IMPORTANT,A ASEMĂNĂRILOR În timpul unui forum de discuţii deschise de la o mare universitate, l-am auzit pe un student plângându-se că evoluţioniştii dau unui anumit muşchi de la un tip de animal un nume, pe care îl dau apoi unui muşchi similar de la un tip diferit de animal şi numesc aceasta evoluţie. Simila- ritatea terminologică nu demonstrează evoluţia, iar studentul s-ar părea că avea o nemulţumire valabilă. Pe de altă parte, multe fiinţe vii prezintă 103

o serie de asemănări izbitoare, care sunt folosite frecvent pentru a susţine cauza evoluţiei. Implicit, ele reprezintă un argument împotriva proiectului. Cele mai multe manuale elementare de biologie şi alte publicaţii care sprijină evoluţia28 folosesc aranjarea similară a oaselor din membrele an- terioare ale vertebratelor ca dovadă pentru evoluţie. Argumentul este că, întrucât există un tipar de bază, ele trebuie să fi evoluat dintr-un strămoş comun sau unele din altele, perpetuând astfel tiparul. La o varietate de animale, cum ar fi salamandrele, crocodilii, păsările, balenele, cârtiţele şi oamenii, există un os lung care susţine partea membrului anterior cea mai apropiată de corp (secţiunea dintre umăr şi cot, la oameni) şi două oase lungi în partea următoare, mai îndepărtată (secţiunea dintre cot şi înche- ietura mâinii, la oameni). Ca dovadă a unei origini comune mai sunt folo- site un număr de alte asemănări, printre care universalitatea celulelor din organismele vii şi informaţia ereditară care utilizează aproape întotdeauna acelaşi cod genetic29 . Apoi, mai este şi asemănarea strânsă dintre secvenţe comparabile de ADN, cum ar fi cea dintre primate şi oameni. Nu trebuie totuşi să uităm că, în ce priveşte mintea, există o diferenţă uriaşă între oameni şi primate. Recent, s-a descoperit o asemănare izbitoare la genele speciale numite gene homeotice. Toate aceste gene conţin o secvenţă de ADN numită homeobox. Homeoboxurile constau în 180 de perechi de nucleotide şi sunt asociate cu o varietate de gene care controlează unele din procesele majore de dezvoltare ale organismelor, cum ar fi locul unde se vor forma părţile corpului. La musculiţele-de-oţet, o mutaţie într-o genă homeotică face ca acestea să dezvolte un set suplimentar de aripi, numai că musculiţele deformate supravieţuiesc cu greu. Secvenţa nucleo- tidă a homeoboxurilor este destul de asemănătoare la o largă varietate de organisme, cum ar fi miriapodele, râmele, musculiţele-de-oţet, broaştele, şoarecii şi oamenii30• Am putea adăuga acestei liste o mulţime de alte ase- mănări biochimice între organismele vii. Argumentul care derivă din asemănări nu oferă un sprijin semnifica- tiv pentru un model evoluţionist, întrucât se poate argumenta şi că ase- mănările respective reprezintă un tipar comun de proiectare. De ce să nu foloseşti acelaşi tipar de bază, cum ar fi o aranjare a oaselor în membrele anterioare care permite rotirea extremităţii (a mâinii, la oameni), la mai multe tipuri de organisme, în special dacă funcţionează bine? Celulele constituie o unitate biochimică funcţională bună, după cum o cameră este o unitate funcţională bună pentru o varietate de structuri: de la casele mici până la zgârie-nori. Dacă un sistem homeobox funcţionează bine într-un organism, de ce să nu fie folosit şi în altul? Nicio lege nu IO-t

interzice tipare programate de creaţie. Un creator nu este obligat să fo- losească sisteme diferite pentru funcţii similare. Similaritatea nu indică neapărat o origine evolutivă comună, după cum nu toate vehiculele cu motor în patru cilindri provin obligatoriu din aceeaşi fabrică. Asemă­ nările pot reprezenta la fel de bine un proiect inteligent, care foloseşte sisteme funcţionale bune. OCHIUL S,I EVOLUT, IA Timp de două secole, ochiul a fost în centrul unei discuţii dacă o astfel de structură complexă ar putea rezulta din evoluţie sau dacă ar necesita un proiect inteligent. În timp ce unii evoluţionişti pretind că problema a fost rezolvată3 !, alţii consideră o astfel de concluzie exagerată32 . Problema este departe de a fi rezolvată. Ochiul vertebratelor (peşti, amfibieni, reptile, păsări şi mamifere) (Fi- gurile 6.1 şi 6.2) a fost adesea comparat cu o cameră fotografică, dar este un tip de cameră extrem de sofisticat, cu milioane de piese, care include capacităţi de autofocalizare şi autoexpunere. Pe de altă parte, nevertebrate- le (bureţi, viermi, moluşte, păianjeni etc.) au multe tipuri de \"ochi\", inclusiv unii extrem de simpli, cum ar fi punctul microscopic de pigment fotosensi- bil al protozoarelor unicelulare (protiste). Râmele au multe celule fotosen- sibile, aflate în număr mare în special la capete. Unii viermi marini au până la 11 000 de \"ochi\"33. Melcul marin are un ochi de forma unei ces,cut,e, în timp ce multe insecte au ochi compuşi complecşi şi, adesea, şi câţiva ochi simpli. Ochiul compus al insectelor (Figura 6.3) este o structură de forma- re a imaginii cu multe \"tuburi de lumină\", numite omatidii, îndreptate în direcţii diferite, fiecare contribuind la imaginea totală. Libelulele pot avea până la 28 000 de omatidii în ochii lor compuşi. Cea mai mare nevertebrată cunoscută este calamarul uriaş, care poate atinge o lungime de 21 m şi care are, de asemenea, cel mai mare ochi dintre toate animalele. Ochiul unui calamar eşuat pe o plajă din Noua Zeelandă avea diametrul de 40 cm, făcând ca fantezia lui Jules Veme Douăzeci de mii de leghe sub mări să fie cu atât mai realistă. Ochiul uman are doar 2,4 cm în diametru. Des,i calamarii diferă foarte mult de vertebrate, structura de bază a ochiului lor este remarcabil de asemănătoare. Remarcabili sunt şi ochii compuşi (cumva asemănători cu cel din Figura 6.3) ai anumitor trilobiţi fosili dispăruţi (organisme vag similare cu cra- bii-potcoavă), ochi care aveau multe cristaline din calcit mineral. Ca1citul este un mineral complicat, care are indici de refracţie diferiţi în direcţii 105

diferite. În ochii trilobiţilor, mineralul se forma în direcţia optică corectă pentru a asigura indicele de refracţie corespunzător. De asemenea, cristalinul era modelat într-o manieră complexă pentru a face legătura cu un al doilea mediu refractiv şi pentru a elimina problema aberaţiei sferice. Toate acestea sunt comparabile cu sofisticata ştiinţă optică modernă34• Câteva încrengături de animale nu au organe fotosensibile. Unii ochi sunt atât de simpli, încât pot determina doar prezenţa sau absenţa luminii, în timp ce alţii, care sunt mai complecşi, pot forma o imagine. Există trei tipuri principale de ochi care formează imagini. Unul este ochiul de tip gaură de ac, cum este cel al nautilului, în cazul căruia razele de lumină cad direct pe retina fotosensibilă printr-un orificiu minuscul. Un al doilea tip, cum este cel pe care îl au oamenii şi majoritatea vertebratelor şi a calamarilor, are un cristalin (Figura 6.1) care concentrează lumina pe retină. Un al treilea tip este ochiul compus al multor insecte, crabi şi trilobiţi, în care, aşa cum a fost descris mai sus (Figura 6.3), multe tuburi de lumină formează o imagine compusă de tip mozaic. Un al patrulea tip rar se găseşte la crustaceul planctonic Copilia, care se pare că foloseşte un cristalin vibrant pentru a scana câmpul vizual, pro- iectând lumina asupra celulelor receptoare. Acest procedeu este vag analog modului în care se formează imaginea într-un tub de televizo~5. Problema originii ochiului a fost discutată de mai mulţi evoluţioniştP6, dar - bineînţeles - nu este unul dintre subiectele lor preferate37• Darwin, care era foarte conştient de problemă, i-a dedicat câteva pagini în Originea speciilo~8. El sublinia că există o gamă treptată de ochi, propunând ideea că selecţia naturală putea, pornind de la un organ simplu, cum ar fi un nerv în- conjurat de pigment, să producă, în cele din urmă, chiar şi un ochi de vultur. Un secol mai târziu, George Gaylord Simpson de la Harvard39 a folosit aproximativ acelaşi argument. El a observat că toţi ochii animalelor, oricât de variat,i ar fi, sunt funct\"ionali si de aici a presupus că s\"i ochii simpli, si cei com- plecşi puteau supravieţui procesului evolutiv. Mai recent, Richard Dawkins\"O de la Oxford a accentuat din nou diversitatea de ochi funcţionali existentă în prezent, conchizând că treptele intermediare în procesul evolutiv ar fi şi ele funcţionale. Remarcile generale ale autorilor de mai sus ocolesc proble- mele cruciale ale părţilor funcţionale interdependente cu care ne confruntăm atunci când luăm în considerare diferitele tipuri de ochi. Prezenţa unor ochi funcţionali mai simpli nu demonstrează că ochii avansaţi au evoluat din aceştia. Simplul fapt că există o varietate de ochi nu sprijină ideea evoluţiei lor. Putem aranja multe lucruri în ordinea complexităţii. De exemplu, atunci când ne uităm prin bucătărie, vedem linguri simple, furculiţe mai complexe, apoi ceşti, ceainice şi tot aşa până la plite şi frigidere. O astfel de secvenţă

( ) j.( j( ;! '\\ 1 - .\\ In J 1. !{\\. 1)1 J J B Umoare apoasă Conuri Axă optică s=;:;;;:;;;;::tt-===-=-=-==-=-=Ţ'--t=#\"t--4- LUMINĂ JBastonaşe şi conu~i Cameră posterioară Stratul celulelor nervoase IMAGINE MĂRITĂ c Discuri conţinând Stratul celulelor nervoase ale căror rodopsină tenninaţii ajung la creier Discuri conţinând IMAGINE fotopigment i MĂRITĂ Bastonaş (a) -LUMINĂ Con(b) conector Figura 6.1. Structura de bază a ochiului uman. A. secţiune transversală; B. imagine mărită a zonei foveolare; C. imagine mărită a peretelui ocular; D. imagine lărgită a bastonaşelor (a) şi conurilor (b) retinei. De reţinut că, în toate diagramele, lumina vine din dreapta, iar discurile sunt absorbite în celula pigmentară la capătul stâng al secţiunii D69. 107

Trohlee ----+---::~_4.~~~~~ Tendonul muşchiului oblic superior Figura 6.2. Secţiune laterală a unora din muşchii exteriori ai ochiului uman. De remar- cat că tendonul muşchiului oblic superior este trecut printr-un scripete (trohleea) în drum spre ochiio. Omatidie Cristalin cornean Nerv optic Miezul cristalinului Rabdom Celule retiniene } Secţiune transversală a unei omatidii 1111-----'>. Celule pigmentare Figura 6.3. Ochi compus al unei insecte71 • nu spune mai nimic despre originea tuturor acestor accesorii, care adesea vin din surse diferite. Argumentul pe care aceşti evoluţionişti de frunte l-au propus pentru originea ochiului nu este foarte convingător. Evoluţia se confruntă cu probleme şi mai serioase. Am subliniat mai de- vreme faptul că există cel puţin trei sau patru sisteme de formare a imaginii în ochii avansaţi. Este greu de imaginat cum ar fi putut evolua astfel de sisteme diferite unul din altul, fiind totuşi funcţionale în etapele interme- diare, întrucât fiecare tip necesită aranjamente foarte diferite. Conştienţi de varietatea de tipuri fundamentale de ochi, unii evoluţionişti au propus că di- feritele tipuri de ochi trebuie să fi evoluat de multe ori independent, nu suc- cesiv, poate chiar de până la 65 de ori41• Pe de altă parte, pe baza descoperirii unei gene similare care afectează dezvoltarea ochiului la o mare varietate de lOt!

O]{]C;]:'\\]· .\\lnIJ ,\\.I{'liii animale, alţi evoluţionişti sugerează o origine comună42 • Aceasta nu explică totuşi modul în care au evoluat o varietate de tipuri fundamentale de ochi, ci ilustrează cum în scenariul evoluţionist sunt adoptate cu mare uşurinţă opinii contradictorii, cum ar fi cele ale asemănărilor şi ale diferenţelor. Mai mult, o genă comună implicată în dezvoltarea ochiului nu explică aproape deloc originea multor altor gene necesare asociate cu acest proces. S-a estimat că în dezvoltarea ochiului musculiţei-de-oţet sunt implicate 5000 de gene43 • O altă problemă este distribuirea acestor tipuri de ochi în rândul animalelor, în special la nevertebrate; gradul de sofisticare nu urmează niciun fel de tipar evolutiv aşteptat. În cuprinzătoarea sa trecere în revistă a diferitelor tipuri de ochi şi a evoluţiei lor, Stewart Duke-Elder precizează: ,,Aspectul curios însă este acela că, în distribuţia lor, ochii nevertebratelor nu formează nicio serie bazată pe contiguitate şi succesiune. Fără a exista o secvenţă filogenetică [evolutivă] evidentă, apariţia lor pare aleatorie; fotoreceptori analogi apar la specii neînrudite, organe elaborate -la specii primitive [meduze] sau struc- turi elementare - sus pe scara evoluţiei [unele insecte] ... \"44 Din mai multe perspective, ochiul prezintă provocări destul de serioase pentru ipoteza evoluţionistă. COMPLEXITATEA OCHIULUI Tipurile extrem de complexe de ochi, cum este cel al omului (vezi Figura 6.1 pentru detalii), reprezintă o minunăţie constând într-o mulţime de părţi coordonate care funcţionează împreună pentru a ne permite să vedem4s• Retina conţine peste 100 de milioane de celule fotosensibile de două tipuri principale: bastonaşe şi conuri. Bastonaşele servesc la vederea în condiţii de lumină insuficientă, în timp ce 3 tipuri de conuri funcţionează în lumină mai puternică şi asigură vederea în culori. Porţiunea din fiecare bastonaş îndreptată spre exteriorul (spatele) ochiului conţine până la 1 000 de discuri cu pigment fotosensibil (Figura 6.1D). Când lumina cade pe acest pigment, el stimulează o \"avalanşă\" biochimică în etape multiple, care, la rândul ei, schimbă sarcina electrică a membranei bastonaşului sau conului. Sarcina electrică este trans- misă celulelor nervoase de legătură şi, în cele din urmă, ajunge la creier. Un sistem la fel de complex inversează avalanşa biochimică din bastonaşe, în timp ce acestea se pregătesc din nou pentru a detecta şi mai multă lumină. Vedem cu cea mai mare acuitate în centrul câmpului nostru vizual, regi- unea foveei (Figura 6.1A,B). În această zonă, care este cam de jumătate de milimetru în diametru, avem în jur de 30 000 de conuri şi niciun bastonaş. În faţa unei mari părţi a retinei, în afara regiunii foveei, se află un complex de celule nervoase de multe tipuri, care încep să proceseze informaţiile primite de

Ih,C,-\\!'!!()U'l h 1-\\ l'U\\,j'I.)'\\ L\\ _':1 \\' \\1 !\"()\\il'll',\\ la bastonaşe şi conuri. Aceste informaţii sunt \"scoase\" prin spatele ochiului şi transmise de celule nervoase prin cele 1,2 milioane de fibre ale nervului optic ce duce la creier. Milioanele de bastonaşe, conuri şi celule nervoase trebuie să fie asociate corespunzător pentru a forma o imagine coerentă în creier. Pe lângă schimbările fizice şi biochimice complexe din bastonaşe, conuri şi celulele nervoase ale retinei, ochii noştri prezintă alte câteva sisteme inter- dependente. Pupila (orificiul) prin care intră lumina în ochi se măreşte şi se micşorează ca răspuns la cantitatea de lumină ce pătrunde în ochi, precum şi la distanţă, ceea ce reduce aberaţia cristalinului sferic şi creşte adâncimea câmpului vizual. Pentru a dezvolta un sistem funcţional care să controleze cantitatea de lumină ce intră în ochi, trebuie să fie prezente cel puţin trei componente: (1) un sistem de analiză în creier, care să controleze dimen- siunea pupilei pe baza cantităţii de lumină primite, (2) celule nervoase care să conecteze creierul la iris (partea specific colorată a ochiului nostru), locul unde se află muşchii ce controlează dimensiunea pupilei, şi (3) celule muscu- lare care să modifice concret dimensiunea pupilei. Cel puţin toate aceste părţi trebuie să fie prezente şi conectate corect. De exemplu, conectarea unor celule nervoase menite să dilate pupila la muşchi care ar contracta-o ar fi, desigur, contraproductivă. De fapt, sistemul vizual uman este mai complex, având mai multe celule nervoase în tandem pentru fiecare conexiune dintre creier s,i ochi; de asemenea, un alt sistem corelează activitatea ambilor ochi, care se sincronizează în această activitate de percepere şi prelucrare a imaginii46• La fel de complex este şi sistemul rapid de focalizare automată, care schimbă forma cristalinului. La momentul actual, nu se cunosc foarte multe despre modul în care funcţionează acest sistem47, dar se ştie că este controlat de creier prin intermediul unui sistem dublu şi că în proces este implicat un întreg complex de conexiuni nervoase48• Pe părţile laterale şi în spatele fiecărui ochi există şase muşchi care con- trolează mişcarea ochiului, permiţându-ne să privim în direcţii diferite fără să ne mişcăm capul (Figura 6.2). Aceiaşi muşchi facilitează şi alte funcţii vizuale49, inclusiv abilitatea de a ne îndrepta ochii unul spre celălalt atunci când privim un obiect de aproape, astfel ca ambii ochi să se poată centra asupra aceluiaşi punct. Dacă mutaţiile aleatorii ar produce mai întâi un muşchi care roteşte ochiul spre stânga, acesta nu ar fi de mare folos, în- trucât avem nevoie şi de muşchiul opus, care să mişte ochiul spre dreapta, precum şi de nervi care să stimuleze muşchii şi de un mecanism de control în creier care să coordoneze activitatea ambilor muşchi. Calea către muşchiul oblic superior al ochiului de asemenea susţine con- ceptul de proiect. Tendonul ataşat acestui muşchi trece printr-un sistem de 1111

~ l!{j( ;I'\\! \\;(/11. \\. !{(li li scripeţi numit trohlee (Figura 6.2) pentru a exercita o tracţiune laterală şi înainte (o rotire în jos) asupra globului ocular. Ca să simplificăm cazul pentru evoluţie, putem presupune că un muşchi deja existent ar fi fost modificat într-un astfel de sistem de scripeţi. Dar cum ar putea nişte schimbări aleatorii să producă ceva funcţional, în special într-o singură etapă? Problema este analogă cu cea tradiţională a oului şi a găinii - care a apărut primul? Oare tendonul muşchiului s-a elongat mai întâi până a fost îndeajuns de lung încât să treacă prin scripete sau mai întâi a evoluat scripetele sau, cumva, s-a format mai întâi un mecanism care să introducă tendonul prin scripete? Apoi, siste- mul de control din creier trebuie să fie schimbat, astfel încât să se adapteze la noua direcţie de tracţiune a muşchiului. În plus, este nevoie de o imagine în oglindă a acestui sistem pentru celălalt ochi. Până când nu sunt coordonaţi toţi aceşti factori, sistemul nu poate funcţiona corespunzător. Este dificil să ne imaginăm că toate acestea pot să se aşeze de la sine în mod accidental, rară un proiect inteligent în spate. Dar acesta nu este decât începutul poveştii. Mult mai complex şi mai puţin înţeles este sistemul format din numeroasele celule nervoase din retină (Figura 6.1B,C) care prelucrează informaţiile primite de la bastonaşe şi conuri. Chiar mai complex este procesul prin care creierul transformă infor- maţiile transmise de retină, rezultând ceea ce se numeşte văz, sau percepţie vizuală50. Noi nu vedem direct de la ochi, deşi intuitiv am fi înclinaţi să credem astfel. Informaţiile transferate de la ochi la creier trec printr-o pro- cesare complexă pentru a forma o imagine în minte. Se pare că diferite părţi ale creierului preiau milioanele de biţi de informaţie venite de la ochi, anali- zează diferitele componente în acelaşi timp şi le asamblează într-o imagine integrată51 . Aceste componente includ strălucire, culoare, mişcare, formă şi profunzime. În creierul unui macac, există peste 20 de zone majore diferite ale creierului care funcţionează pentru văz, iar oamenii ar trebui să aibă cel puţin la fel de multe. Procesul văzului este incredibil de complicat şi de rapid. În plus, în timpul procesului vizual, creierul integrează informaţii de la ambii ochi. În partea dorsală a creierului, sunt numeroase coloane de celule aranja- te ordonat, fiecare coloană reprezentând, alternativ, un ochi. Unii teoreticieni care lucrează în această arie comentează că \"cele mai simple sarcini vizuale, cum ar fi percepţia culorilor şi recunoaşterea figurilor familiare, necesită cal- cule elaborate şi mai mult circuit neuronal decât ne-am imaginatvreodată\"52. Este, de asemenea, uluitor faptul că întreg procesul de analiză şi sinteză vi- zuală se desraşoară rară efort, aproape rară ca noi să fim conştienţi de el. Însă văzul este doar începutul. Recunoaşterea şi înţelegerea a ceea ce vedem sunt şi ele procese integrate de o complexitate descurajantă. III

l . \\I'IT()U'j il [)Ic 1,\\ l'I)~ll'Ll.' L\\ ~I \\1,'\\1, ')\\II'U'\\ Am putea întreba ce a apărut mai întâi în procesul evolutiv: ochiul avansat sau creierul avansat? Aceste unităţi interdependente sunt inutile una rară alta. Dacă privim la detalii, putem întreba şi ce a apărut prima: capacitatea de a analiza imaginile în diversele lor componente color sau capacitatea de a le combina într-o singură imagine vizuală? Şi lista de întrebări ar putea continua. Aceste întrebări sugerează că Paley şi ridiculizata lui teologie naturală (argu- mentul din proiect), de acum 200 de ani, ar putea să nu fie departe de adevăf53. ESTE OCHIUL CABLAT INVERS? Mai e de discutat un aspect al ochiului care pare dezavantajos. Basto- naşele şi conurile ochilor de vertebrate par să fie întoarse înapoi, cu părţile fotosensibile (discurile) îndreptate în sensul opus direcţiei din care vine lumina. Ne-am aştepta să fie orientate către lumină. Aşa cum este ilus- trat în Figura 6.1A-D (unde, în fiecare caz, lumina vine dinspre dreapta) partea fotosensibilă a bastonaşelor şi a conurilor (discurile) este amplasată adânc în interiorul bazei retinei (spre stânga) şi în calea luminii se află mai multe celule nervoase. Lumina trebuie să treacă prin toate aceste celule înainte de a ajunge la discuri. În contextul teoriei unui proiectant, unii evoluţionişti iau în derâdere ideea de proiect inteligent şi pretind că ochiul este cablat invers. Cineva afirma că \"de fapt este proiectat prosteşte\"54. Alţii comentează că \"un proiectant de camere care ar comite o astfel de gara ar fi concediat imediat\"55 sau se întreabă dacă nu cumva, \"în momentul «căderii în păcat», Dumnezeu a întors pe dos retina vertebratelor\"56. De fapt, ochiul pare să fi fost foarte bine proiectat. În zona retinei numită fovee (Figura 6.1A), care este responsabilă pentru acuitatea vizua- lă, celulele nervoase care \"interferează\" lipsesc aproape complet, iar fibrele nervoase sunt dispuse în formă radială, îndepărtându-se de regiunea cen- trală şi asigurând astfel o zonă vizuală mult mai clară (Figura 6.1B). Probabil că există un motiv foarte solid pentru orientarea porţiunii fotosen- sibile a bastonaşelor şi a conurilor (discul) spre epiteliul pigmentar, care se află către exteriorul retinei. În bastonaşe şi în conuri, discurile cu pigment vizual sunt înlocuite continuu57. Cele vechi sunt îndepărtate spre exterior, unde sunt absorbite de celulele epiteliului pigmentar (Figura 6.1D). Dacă ar fi eliminate spre lumină, ne-am putea trezi curând că vederea ni se întunecă. Bastonaşele şi conurile nu iau vacanţă, discurile fiind înlocuite permanent, pe toată durata vieţii. În cazul maimuţei rhesus, fiecare bastonaş produce 80-90 de discuri zilnic58. Ritmul este probabil similar celui de la oameni, iar un om are 100 de milioane de bastonaşe în fiecare ochi (în paranteză fie spus, e un ritm lent, 112

în comparaţie cu cele 2 milioane de celule roşii pe care le producem în orga- nism în fiecare secundă59)! Motivul acestei reînnoiri a discurilor din ochi nu este bine înţeles, dar s-a avansat drept cauză ideea întreţinerii preventive şi a asigurării unei provizii proaspete de substanţe chimice sensibile din punct de vedere vizual60• S-ar părea că este important ca aceste discuri să fie absorbi- te la capătul bastonaşelor. Unii şobolani au o boală genetică în care celulele epiteliului pigmentar nu absorb discurile, care se acumulează în grămezi de reziduuri la capătul bastonaşelor; în aceste condiţii, bastonaşele degenerează s,i motl. La oameni nu s-a confirmat încă o situat'ie similară, dar omul este mai dificil de studiat62• Dacă partea cu discuri a bastonaşelor şi a conurilor ar fi inversată, astfel încât să fie orientată spre lumină, aşa cum sugerează unii evoluţionişti că ar trebui, probabil ca ne-am confrunta cu un dezastru vizual. Ce anume ar îndeplini funcţia de a absorbi cele aproximativ 10 miliarde de discuri produse zilnic în fiecare dintre cei doi ochi? Probabil că s-ar acumula în regiunea corpului vitros (Figura 6.1A) şi, curând, ar interfera cu lumina, în drumul ei către retină. Dacă stratul de epiteliu pigmentar ar fi amplasat pe interiorul retinei, astfel încât să absoarbă discurile, ar interfera s,i el cu lumina care încearcă să ajungă la bastonaşe şi la conuri. Mai mult, epiteliul pigmentar, care este strâns asociat cu capătul cu discuri al bastonaşelor şi al conurilor, le asigură acestora şi nutrienţii necesari pentru a produce noi discuri. Epiteliul îşi ia nutrienţii din rezerva bogată de sânge din stratul de coroidă învecinat (Figura 6.1C). Pentru ca epiteliul pigmentar să funcţioneze corespunzător, are nevoie de această rezervă de sânge. Plasarea atât a epiteliului pigmentar, cât şi a rezervei sale de sânge din coroidă în interiorul ochiului, între sursa de lumina şi bastonaşele şi conurile fotosensibile, ar perturba grav procesul vizual. Dacă, într-un context darwinist, aranjamentul actual al bastonaşelor şi al conurilor este atât de greşit, de ce selecţia naturală, care a format iniţial ochiul, nu a schimbat acest lucru cu mult timp în urmă? Ochii noştri nu par să fie proiectaţi prost, întrucât funcţionează, de regulă, foarte bine. În lumina noilor descoperiri despre ochi, am putea foarte bine să revizuim exemplul ceasornicului, folosit de Paley, după cum urmează: Dacă am găsi o cameră video pe jos, am fi mai îndreptăţiţi să credem că a fost proiectată sau că a fost produsul vreunei mutaţii aleatorii sau al vreunui proces de selecţie naturală? ALTE EXEMPLE DE PROIECT Am putea discuta pe larg mult mai multe exemple de sisteme complexe. Scurtul nostru studiu nu ne permite să enumerăm decât câteva. II]

Există multe tipuri de substanţe chimice numite hormoni care efectu- ează zeci de funcţii reglatoare în organismele complexe. Acţiunea şi regla- rea lor implică interdependenţe complexe între celule şi organe separate de distanţe mari între ele. Unii hormoni afectează alţi hormoni care, la rândul lor, afectează alţi hormoni. Înainte de a avea un sistem funcţional, anumite componente interdependente trebuie să funcţioneze toate în acelaşi timp. De exemplu, pancreasul produce hormonul insulină, care reglează glicemia şi mulţi alţi factori legaţi de metabolizarea zahărului. Insulina, a cărei sec- venţă fundamentală de aminoacizi este determinată de informaţia genetică din ADN, trece prin cel puţin trei etape înainte de a ajunge la o formă funcţională. Mai mult, pentru a fi eficientă în celulele corpului, trebuie să se ataşeze unui receptor de proteine mult mai complex, dar specific, de pe suprafaţa celulei, a cărui configuraţie este specificată, de asemenea, de o secvenţă separată de ADN. Acest receptor suferă alte două modificări îna- inte de a-i fi de folos insulinei în procesul de controlare a diferitelor funcţii celulare63 • Fără toate aceste etape specifice, sistemul nu va funcţiona. În cadrul evoluţionist, tranziţia de la reproducerea asexuată, care este relativ simplă, la reproducerea sexuată complexă s-a discutat într-o mani- eră cât se poate de serioasă timp de câteva zeci de ani64• Întrebarea care se pune era de ce a fost nevoie să aibă loc această trecere. Una dintre proble- me este că simpla diviziune pare mult mai eficientă pentru ca un organism să se reproducă, aşa cum este cazul câtorva organisme simple, decât un proces care necesită doi părinţi, aşa cum se întâmplă de obicei în cazul organismelor complexe. De asemenea, noile schimbări aduse de evoluţie s-ar manifesta mai uşor dacă ar exista doar un părinte în loc să fie diluate, ca în situaţia în care sunt doi. Evoluţia are nevoie de variaţie, aşa că de ce să evolueze şi să supravieţuiască sistemul mai puţin eficient (reproducerea sexuată), care tinde să suprime această variaţie? Un evoluţionist a numit această întrebare \"regina problemelor în biologia evoluţionistă\"65. Evolu- ţioniştii au o serie de sugestii, printre care şi avantajul asigurării varietăţii genetice de la doi părinţi, însă este dificil să ne imaginăm cum ar fi putut nişte schimbări aleatorii să producă procesele interdependente de divizare a informaţiei genetice în jumătate, procese implicate în reproducerea se- xuată. Când se produc sperma şi ovulul, este nevoie de un proces special - meioză. Apoi, este necesar un alt mecanism complex care să reunească cele două elemente în timpul fertilizării pentru a produce un sistem repro- ducător funcţional, întru totul biparental. Urechea este un alt organ uimitor, care, la om, are abilitatea de a de- tecta sunete transmise ca nişte schimbări fine în presiunea aerului cu o 11-'

rată de până la 15 000 pe secundă. Apoi se produc impulsurile nervoase corespunzătoare. Urechea este foarte mică şi foarte complexă. Informa- ţiile pe care le generează trec prin 200 000 de fibre către o regiune a receptorilor din creier, unde este interpretat sunetu166• Cea mai simplă ureche funcţională ar necesita cel puţin un sistem de detectare a sune- tului (ureche), un nerv şi un creier care să interpreteze sunetul, toate asigurând o funcţie semnificativă. O complexitate şi mai mare se observă în sistemul sonar al liliecilor6Î, al balenelor, al delfinilor şi al chiţcani­ lor. Liliecii au mecanismul atât de bine reglat, încât pot separa propriile ecouri de cele ale mult,imii de lilieci din vecinătate; folosind acest sistem de ecorezonanţă, reuşesc să evite şi un fir cu un diametru sub 1 mm. Sunt multe alte sisteme complexe, cu părţi interdependente, de care ne putem minuna. Oamenii şi animalele avansate au sute de acţiuni reflexe, cum ar fi controlul respiraţiei, care necesită un senzor, un mecanism de control şi nervi conectaţi la muşchi, asigurându-se astfel reacţia corespunzătoare. Mecanismul de coagulare a sângelui este un alt exemplu de sistem interde- pendent dificil de explicat în absenţa unui proiect inteligent. La om, sistemul necesită cel puţin 12 tipuri diferite de molecule complexe dependente unele de altele pentru a produce un cheag de sânge la locul unde s-a produs o rană. Pe lângă acestea, alţi aproximativ 12 factori controlează coagularea, astfel încât sângele nostru să continue să curgă atunci când nu suntem răniţi68 • Oriunde investigăm sisteme biologice, găsim sisteme interdependente complexe, în care nimic nu funcţionează până nu funcţionează totul. Se es- timează că oamenii au între 50 000 şi 200000 de gene diferite, care lucrea- ză de obicei în armonie unele cu altele. Ar putea fi acesta rezultatul unor mutaţii la întâmplare şi al selecţiei naturale? Mutaţiile, care sunt aleatorii, sunt aproape întotdeauna dăunătoare, în timp ce selecţia naturală nu are viziune şi nu poate oferi niciun avantaj părţilor unui sistem interdependent până când nu funcţionează întregul sistem. Pentru o minte deschisă la mai multe opţiuni, situaţia pare să favorizeze teoria unui proiect inteligent. CONCLUZII Timp de secole, s-a dezbătut dacă natura reflectă sau nu un proiect. La o privire superficială, ignorând detaliile, am putea crede că răspunsul este negativ, dar o examinare a complexităţii organismelor vii relevă o multi- tudine de părţi interdependente complexe care sugerează necesitatea unui proiect. În scenariul evoluţionist al selecţiei naturale, astfel de componente interdependente nu ar avea valoare de supravieţuire până când toate părţile 11:-

ar fi funcţionale. Aspectul ciudat pentru evoluţie este că, atunci când exa- minăm natura, nu vedem evoluând noi părţi sau organe. Multe exemple, cum ar fi ochiul şi urechea, sunt atât de complexe, încât nu pare posibil să fi apărut la întâmplare. Pare imposibil ca aceste structuri să fi apărut prin- tr-un mecanism evolutiv al mutat,iilor aleatorii, care sunt în cea mai mare parte dăunătoare, şi printr-o selecţie naturală lipsită de viziune şi de plan; sau, conform unor evoluţionişti, printr-o şansă accidentală, în absenţa unei selecţii naturale. Datele favorizează ideea unui proiect inteligent. - NOTE DE FINAL 1 Bacon, F., 1936, 1he Advancement cfLearning, cartea II, capitolul VI, secţiunea 1, 1605, retipărit în: The World's Classics, voI. 93: Bacon's Advancement cfLearning and 1he NewAtlantis, Londra/New Yorkfforonto, Henry Frowde, Oxford University Press, p. 96. 2 Pentru o discuţie cuprinzătoare, vezi: (a) Clark, R. E. D., 1961, 1he Universe: Plan or Accident? 1he Religious Implications cf Modern Science, Philadelphia, Muhlenberg Press, p. 15-151; (b) Templeton, J. M., 1995, 1he Humble Approach: Scientists DiscQver God, ed. rev., New York, Continuum Publ. Co.. 3 Vezi Boslough,J., 1985, Stephen Hawking's Universe, New York, William Morrow & Co., p.121. 4 Davies, P C. W, 1982, 1heAccidental Universe, Cambridge, Cambridge University Press, p. 88-93. 5 Hawking, S. W., 1988,A BriefHistory cfTime: From the Big Bang to Black Holes, Toronto/ New York/Londra, Bantam Books, p. 121, 122. 6 Carr, B.J., şi Rees, M. J., 1979, \"The anthropic principle and the structure of the physical world\", Nature, 278:605-612. Î Pentru mai multe discuţii, vezi: (a) Leslie,]., 1988, \"How to draw conclusions from a fine-tuned cosmos\", în Russell, R. J., Stoeger, W. R., şi Coyne, G. V. (ed.), Physics, Philosophy, and 1heology: A Common Quest for Understanding, Vatican City State, Vatican Observatory, p. 297-311. Pentru alte exemple, vezi: (b) Barrow, J. D., şi Tipler, F. J., 1986, 1he Anthropic Cosmological Principle, Oxford, Clarendon PresslNew York, Oxford University Press; (c) Carr şi Rees (nota 6); (d) Davies, P., 1994, \"The unreasonable effectiveness of science\", în Templeton, J. M. (ed.), Evidence cf Purpose: Scientists Discover the Creator, New York, Continuum Publ. Co., p. 44-56; (e) de Groot, M., 1992, \"Cosmology and Genesis: the road to harmony and the need for cosmological alternatives\", Origins, 19:8-32; (f) Gale, G., \"The anthropic principle\", Scientific American, 245:154-171; (g) Polkinghorne, J., ,,A potent universe\", în Templeton, p. 105-115 (nota 7d); (g) Ross, H., 1993, 1he Creator andthe Cosmos, Colorado Springs, Colorado, NAVPRES,p.105-135. 8 Barbour, 1. G., 1990, Religion in an Age cf Science. 1he Gi.fford Lectures 1989-1991, voI. 1, San Francisco, Harper & Row, p. 135. 9 Pentru descrieri, vezi: (a) Davies, P, 1988, 1he Cosmic Blueprint: New Discoveries in Nature's Creative Ability to Order the Universe, New York, Simon & Schuster. Davies ajunge totuşi la concluzia că \"impresia existenţei unui proiect este copleşitoare\" (p. 203). Pentru discuţii 116

suplimentare, vezi: (b) Waldrop, M. M., Complexity: the Emerging Scienee at the Edge ofOrder and Chaos, New York/Londra, Touchstone Books, Simon & Schuster; (c) vezi şi capitolul 8. 10 Pentru definiţii, discuţii şi/sau referinţe ale acestor termeni, vezi: (a) Barbour, 1. G., 1966, Issues in Science and Religion, Englewood Cliffs, New Jersey, Prentice-Hall, p. 53, 132; (b) Barbour, p. 24-26 (nota 8); (c) Beerbower, J. R., 1968, Search for the Past: An Introduction to Paleontology, ed. a 2-a, Englewood Cliffs, New Jersey, Prentice-Hall, p. 175, 176; (d) Bynum, W. F., Browne, E.]., şi Porter, R. (ed.), 1981, Dictionary ofthe History ofScience, Princeton, New Jersey, Princeton University Press, p. 123,296,415,416,439,440; (e) Grasse, P.-P., 1977, Evolution of Living Organisms: Evidence for a New 1heory of Transformation, Carlson, B. M., şi Castro, R.(trad.), New York/San FranciscolLondra, Academic Press, p. 240-242 (titlul în original: L'Evolution du Vivant); (f) Mayr, E., 1970, Populations, Species, and Evolution: An Abridgement of,Animal Species and Evolution\", ed. rev., Cambridge, The Belknap Press of Harvard University Press, p. 351; (g) Rensch, B., 1959, Evolution above the Species Level, Altevogt, Dr.(trad.), New York, John Wiley & Sons, p. 57,58 (titlul în original: Neuere Probleme der Abstammungslehre, ed. a 2-a); (h) Simpson, G. G., 1967, 1he Meaning of Evolution: A Study of the History of Life and of Its Signijicance for Man, ed. rev., New HavenlLondra, Yale University Press, p. 174, 175; (i) Simpson, G. G., 1964, 1his View ofLife: 1he World ofan Evolutionist, New York, Harcourt, Brace & World, p. 22, 144,273. 11 Pentru treceri în revistă ale discuţiilor, vezi: (a) Baldwin,J. T., 1992, \"God and the World: William Paley's Argument from Perfection Tradition-a Continuing Influence\", Harvard 1heological Review, 85(1):109-120; (b) Barbour, 1966, p. 19-91, 132-134, 386-394 (nota lOa); (c) Barbour, 1990, p. 24-30 (nota 8); (d) Kenny, A., 1987, Reason and Religion: Essays in Philosophical1heology, OxfordINew York, Basil Blackwell, p. 69-84. 12 Tweyman, S. (ed.), 1991, David Hume: \"Dialogues Concerning Natural Religion\" in Focus, Routledge Philosophers in Focus Series, Londra/New York, Routledge, p. 95-185. 13 Dawkins, R., 1986, 1he Blind Watchmaker, New York/Londra, W. W. Norton & Co., p. 6. 14 Baldwin (nota 11a). 15 Paley, W., 1807, Natural1heology; or, Evidences ofthe Existence and Attributes ofthe Deity, ed. a 11-a, Londra, R. Faulder and Son, p. 1-8,20-46,193-199. 16 Darwin, C., 1968, On the Origin ofSpecies by Means ofNatural Seleetion, or the Preservation of Favoured Races in the Struggle for Life, Londra, John Murray, în Burrow, J. (ed.), retipărire, Londra/New York, Penguin Books, p. 217. 17 Himmelfarb, G., 1967, Darwin and the Darwinian Revolution, Gloucester, Massachusetts, Peter Smith, p. 338. 18 Peckham, M. (ed.), 1959, 1he Origin of Species by Charles Dar'win: A Variorum Text, Philadelphia, University of Pennsylvania Press, p. 759. 19 Himmelfarb, p. 347 (nota 17). 20 Pentru o excepţie, vezi un articol scris de filosoful religiei Alvin Plantinga: Plantinga, A., 1991, \"When faith and reason clash: evolution and the Bible\", Christian Seholars Review, 21(1):8-32. 21 Vezi capitolul 7 pentru discuţii suplimentare despre mutaţii. 22 Dawkins, p. 5, 6 (nota 13). 23 Rensch, p. 58 (nota lOg). 24 Mayr, p. 351 (nota 10f). 25 Grasse, p. 103, 104 (nota 10e). 26 Block, H. M. (ed.), 1956, Candide and Other Writings by Voltaire, New York, The Modern Library, Random House, , p. 111. IIi

L.\\]lf j\"')l.lil h - t h: 1.. \\ l\"():'Ill'll ~\\ 1..\\ ~1 :'Il·\\l l't).\\11'{.F\\ 17 Fentress, ). e., 1967, \"Discussion of G. Wald's Ihe problems of viearious seleetion\", în Moorhead, P. S., şi Kaplan, M. M. (ed.), Mathematieal Challenges to the Neo-Darwinian Interpretation ofEvolution, The Wistar Institute Symposium Monograph No. 5, Philadelphia, The Wistar Institute Press, p. 71. 2~ De exemplu: (a) Raven, P. H., şi Johnson, G. B., 1992, Biology, ed. a 3-a, St. Louis/Boston/ Londra, Mosby-Year Book, p. 14; (b) Diamond,J., 1985\",Voyage ofthe overloaded ark\", Diseover (iunie) p. 82-92; (c) Committee on Science and Creationism, National Academy of Sciences, 1984, Scienee and Creationism: A ViewIrom the National Aeademy ofScienees, Washington, D.e., National Academy Press. 29 Vezi capitolul 8 pentru discuţii suplimentare. 30 (a) Avers, e. J., 1989, Proeess and Pattern in Evolution, Oxford/New York, Oxford University Press, p. 139-140; (b) Carroll, S. B., 1995, \"Homeotic genes and the evolution of arthropods and chordates\", Nature, 376:479-485; (c) De Robertis, E. M., Oliver, G., şi Wright, v.e. E., 1990, \"Homeobox genes and the vertebrate body plan\", Scientifie American (iulie) p. 46-52; (d) Gehring, W.J., 1987,,,Homeoboxes in the studyofdevelopment\", Scienee, 236: 1245- 1252; (e) Schneuwly, S., KIemenz, R., şi Gehring, W. J., 1987, \"Redesigning the body plan of Drosophila by ectopic expression of the homeotic gene Antennapedia\", Nature, 325:816-818. 31 (a) Dawkins, R.\",The eye in a twinkling\", Nature, 368, 1994,p. 690, 691; (b) Nilsson, D.-E., şi Pelger, S., 1994, \"A pessimistic estimate of the time required for an eye to evolve\", Proeeedings ofthe Royal Society ofLondon, B 256:53-58. Aceste rapoarte sugerează că ochiul ar fi putut evolua rapid, pentru modelarea lui fiind nevoie de numai 400 000 de generaţii. Există însă o diferenţă imensă între modelarea unui ochi într-un program computerizat, aşa cum este cel pe care s-a făcut studiul, şi dezvoltarea de la sine a unui ochi funcţional real. Absenţe notorii din modelul computerizat sunt: originea retinei, care este extrem de complexă; mecanismele de control al cristalinului şi al irisului, care sunt, la rândul lor, complexe; şi, în special, evoluţia percepţiei vizuale. Ochiul ar fi inutil şi stadiile de dezvoltare nu ar avea nicio valoare de supravieţuire fără un proces de interpretare în creier care să recunoască schimbările. Sugestia că acest model computerizat incredibil de simplist ar dezvolta un ochi \"într-o clipită\" este simptomul unei probleme grave a gândirii evoluţioniste. 32 (a) Baldwin,). T., 1995, \"The argument from sufflcient initial system organization as a continuing challenge to the Darwinian rate and method of transitional evolution\", Christian Seholars Review, 14(4):423-443; (b) Grasse, p. 104 (nota 10e). 33 Duke-Elder, S., 1958, \"The eye in evolution\", în Duke-Elder, S. (ed.), System of Ophthalmology, voI. 1, St. Louis, The e. V. Mosby Co., p. 192. 34 (a) Clarkson, E. N. K., şi Levi-Setti, R., 1975\",Trilobite eyes and the optics of Des Cartes and Huygens\", Nature, 254:663-667; (b) Towe, K. M., 1973, \"Trilobite eyes: calcified lenses in vivo\", Scienee, 179:1007-1009. 35 Gregory, R. L., Ross, H. E., şi Moray, N., 1964, \"The curious eye of Copilia\", Nature, 201:1166-1168. 36 (a) Cronly-Dillon,). R., 1991\",Origin ofinvertebrate and vertebrate eyes\", în Cronly-Dillon, ). R., şi Gregory, R. L. (ed.), Evolution ofthe Eye and Visual System. Vision and Visual Dysfonetion, voI. 2, Boca Raton, Ann ArborlBoston, CRC Press, p. 15-51; (b) Duke-Elder(nota 33); (c) Land, M. F., 1981, \"Optics and vision in invertebrates\", în Autrum, H. (ed.), Comparative Physiology and Evolution ofVision in Invertebrates. B: Invertebrate Visual Centers and Behavior 1. Handbook of Sensory Physiology, voI. VII/6B, BerlinIHeidelberglNew York, Springer-Verlag, p. 471-594. Aceste referinţe nu tratează în mod special problema proiectului, ci iau evoluţia ca un fapt sigur. liN

(lRI(;J0:J\\I!lLI i\\. j{UIII 17 Grasse, p. 105 (nota 10e). 18 Darwin, C., 1872, 1he Origin ofSpecies by Means ofNatural Selection or the Preservation of Favoured Races in the Strugglefor Life, ed. a 6-a, New York, Mentor Books, The New American Library, p. 168-171. 39 Simpson, 1967, p. 168-175 (nota lOh). 40 Dawkins, 1986, p. 15-18 (nota 13). 41 (a) Salvini-Plawen, Lv., şi Mayr, E., 1977, \"an the evolution of photoreceptors and eyes\", Evolutionary Biology, 10:207-263; (b) M. E Land (nota 36c) sugerează că ochii compuşi \"au evoluat independent în trei încrengături de nevertebrate: anelidele, moluştele şi artropodele\" (p. 543). 41 (a) Gould, S.]., 1994, \"Common pathways of illumination\", Natural History, 103(12):10- 20; (b) O!Iiring, R., Walldorf, U, Kloter, u., şi Gehring, W.]., 1994, \"Homology of the eyeless gene ofDrosophila to the small eye gene in mice and Aniridia in humans\", Science, 265:785-789; (c) Zuker, C. S., 1994, \"an the evolution of the eyes: would you like it simple or compound?\", Science,265:742,743. 43 Mestel, R., 1996\",Secrets in a fly's eye\", Discover, 17(7):106-114. 44 Duke-Elder, p. 178 (nota 33). 45 Pentru unele detalii ale anatomiei şi fiziologiei ochiului uman, vezi, printre altele: (a) Newell, E W., 1992, Ophthalmology: Principles and Concepts, ed. a 7-a, St. Louis/Bostonl Londra, Mosby-Year Book, p. 3-98. Alte aspecte ale complexităţii ochiului se găsesc în: (b) Lumsden, R. D., 1992, \"Not so blind a watchmaker\", Creation Research Society Quarterly, 31:13-22. 46 Davson, H., 1990, Physiology ofthe Eye, ed. a S-a, New York/Oxford/Sydney, Pergamon Press, p. 758, 759. 47 Ibidem, p. 777, 778. 48 Kaufman, P L., 1992, \"Accommodation and presbyopia: neuromuscular and biophysical aspect\", în Hart, W. M., Jr. (ed.), Adler's Physiology of the Eye: Clinical Application, ed. a 9-a, St. Louis/BostonlLondra, Mosby-Year Book, p. 391-411. 49 Pentru mai multe informaţii despre dispunerea complexă şi funcţia muşchilor exteriori ai ochiului, vezi: (a) Davson, p. 647-666 (nota 46); (b) Duke-Elder, S., şi Wybar, K. c., 1961, \"The anatomy of the visual system\", în Duke-Elder, S. (ed.), System of ophthalmology, voI. 2, St. Louis, The C. V. Mosby Co., p. 414-427; (c) Hubel, D. H., 1988, Eye, Brain, and Vision, Scientific American Library Series, No. 22, New York/Oxford, W. H. Freeman and Co., p. 78-81; (d) Warwick, R. (rev.), 1976, Eugene WoIfJ's Anatomy ofthe Eye and Orbit, ed. a 7-a, PhiladelphiafToronto, W. B. Saunders Co., p. 261-265. 50 Pentru o introducere în acest subiect complex şi fascinant, vezi: (a) Gregory, R. L., \"Origins of eyes-with speculations on scanning eyes\", în Cronly-Dillon şi Gregory, p. 52-59 (nota 36a); (b) Griisser, 0-]. şi Landis, T., 1991, Visual Agnosias and Other Disturbances of Visual Perception and Cognition. Vision and Visual Dysfunction, voI. 12, Boca RatoniAnn Arbori Boston, CRC Press, p. 1-24; (c) Spillmann, L., şi Werner,]. S. (ed.), 1990, Visual Perception: the Neurophysiological Foundations, San DiegolNew York/Londra, Academic Press. SI Lennie, P, Trevarthen, c., Van Essen, D., şi Wăssle, H., 1990, \"Parallel processing ofvisual information\", în Spillmann şi Werner, p. 103-128 (nota SOc). 51 Shapley, R., Caelli, T., Grossberg, S., Morgan, M., şi Rentsch1er, 1.,1990, \"Computational theories of visual perception\", în Spillmann şi Werner, p. 417-448 (nota SOc). 53 Parafrazat din Hoyle, E, şi Wickramasinghe, N. c., 1981, Evolution from Space: A 1heory ofCosmic Creationism, New York, Simon & Schuster, p. 96, 97. 119

CAPI fUl.lIL h - Lh L\\ ('O,'II'LEX 1.,\\ ';'1 \".·\\1 CO~lrl.F.\\ 54 Williams, G. c., 1992, Natural Seleetion: Domains, Levels, and Challenges, New York/ Oxford, Oxford University Press, p. 73. 55 Diamond (nota 28b). 56 Thwaites, W. M., 1983, \"An answer to Dr. Geisler-from the perspective of biology\", Creation/Evolution, 13, p. 13-20. 57 Mai demult, se credea că doar bastonaşele îşi pierd discurile, însă acelaşi proces s-a demonstrat că are loc şi în conuri. Vezi: Steinberg, R H., Wood, I., şi Hogan, M. J., 1977, \"Pigment epithelial ensheathment and phagocytosis of extrafoveal cones in human retina\", Philosophieal Transaetions ofthe Royal Society ofLondon, B, 277:459-471. 58Young, R W., 1971, \"The renewal of rod and cone outer segments in the rhesus monkey\", 1heJournal ofCell Biology, 49:303-318. 59 Leblond, C. P., şi Walker, B. E., 1956\",Renewal of cell populations\", Physiologieal Reviews, 36:255-276. 60Young, R W., 1976, \"Visual cells and the concept ofrenewal\",Investigative Ophthalmology, 15:700-725. 61 (a) Bok, D., şi Hali, M. O., 1971, \"The role of the pigment epithelium in the etiology of inherited retinal dystrophy in the rat\", 1heJournal ofCell Biology, 49:664-682. Pentru mai multe discuţii privind funcţia epiteliu/ui pigmentar, vezi: (b) Ayoub, G., 1996, \"On the design of the vertebrate retina\", Origins & Design, 17( 1):19-22, şi referinţele de acolo. 62 (a) Bok, D., 1994, \"Retinal photoreceptor disc shedding and pigment epithelium phagocytosis\", în Ogden, T. E. (ed.), Retina, ed. a 2-a, voI. 1: Basie science and inherited retinal disease, St LouislBaltimore/Boston/Londra, Mosby, p. 81-94; (b) Newell, p. 304, 305 (nota 45a). 63 Berne, R M., Levy, M. N. (ed.), 1993, Physiology, ed. a 3-a, St. Louis/Boston/Londra, Mosby-Year Book, p. 851-875. 64 (a) Eldredge, N., 1995, Reinventing Darwin: 1he Great Debate at the High Table of Evolutionary 1heory, New York, John Wiley & Sons, p. 215-219; (b) Halvorson, H. O., şi Monroy,A. (ed.), 1985, 1he Origin and Evolution ofSex, New York,Alan R. Liss; (c) Margulis, L., şi Sagan, D., 1986, Origins ofSex: 1hree Billion Years ofGenetic Reeombination, New Haven/ Londra, Yale University Press; (d) Maynard Smith,J., 1988, Did Darwin Get It Right? Essays on Games, Sex and Evolution, New York/Londra, Chapman & Hali, p. 98-104, 165-179, 185-188. 65 Bell, G., 1982, 1he Masterpieee ofNature: 1he Evolution and Genetics ofSexuality, Berkeleyl Los Angeles, University of California Press, p. 19. 66 Berne şi Levy, p. 166-188 (nota 63). 67 (a) Dawkins, 1986, p. 22-41 (nota 13); (b) Griffin, D. R, 1986, Listening in the Dark: 1he Aeoustic Orientation ofBats and Men, Ithaca/Londra, Comstock Publishing Associates, Cornell University Press. 68 (a) Behe, M. J., 1996, Darwin's Blaek Box, New York, The Free Press, p. 77-97; (b) Berne şi Levy, p. 339-357 (nota 63). 69 Preluare din: (a) Berne şi Levy, p. 143 (nota 63); (b) Dawkins, 1986, p. 16 (nota 13); (c) Newell, p. 29 (nota 45a); (d) Snell, R S. şi Lemp, M. A., 1989, Clinical Anatomy ofthe Eye, Boston/Oxford/Londra, Blackwell Scientific Publications, p. 163; (e) Young, 1971 (nota 58). 70 Preluare din Newell, p. 38 (nota 45a). 71 Preluare din Raven şi Johnson, p. 831 (nota 28a). 1211

CAPITOLUL 7 ORIGINILE OMULUI Ce este omul, ca să te gândeşti la el? [Psalmii 8:4J D escoperirea, în 1971, a tribului Tasaday în sudul Filipinelor a fost aclamată drept \"cea mai importantă descoperire antropologică a acestui secol- şi cred că am putea spune a tuturor secolelor\"!. Ca- racterizaţi ca ultraprimitivi, pierduţi, din \"Epoca de Piatră\", cei 26 de indi- vizi care trăiau în peşteri, într-o pădure tropicală, duceau un trai paleolitic, supravieţuind la un nivel extrem de elementar al existenţei umane. Aveau doar frunze ca îmbrăcăminte şi nu aveau absolut deloc cunoştinţe despre vânat sau agricultură. Supravieţuiau cu fructe de pădure, rădăcini şi banane sălbatice, precum şi cu crabi, larve şi broaşte. Nu ştiau de existenţa unui sat mare la o distanţă de numai trei ore de mers pe jos şi nici de oceanul aflat la 30 km distanţă; de asemenea, se pare că se considerau singurii oameni de pe pământ. Limba lor era unică, dar destul de apropiată de o limbă cunoscută folosită în apropiere pentru a permite traducerea. Descoperirea tribului Tasaday a atras atenţia lumii întregi, şi agenţi guvernamentali au reglementat strict vizitele la ultimii 26 de oameni ai peşterii din Epoca de Piatră. Mass-media şi aproximativ 12 oameni de ştiinţă au primit permisiunea de a-i vedea şi a-i intervieva pe cei din tribul l21

l .\\ J' j ! ( ) 1 !; I - \\,)!~! (,l\" 1; _\\._ ():\\ J 1 : !' 1 Tasaday prin intermediul translatorilor, dar numai timp de câteva ore pe zi. În timp ce relatările media pentru publicul larg abundau, rapoartele ştiinţifice erau mult mai limitate. National Geographic Society, al cărui jurnal are un tiraj de 8 milioane de exemplare, a publicat două articole despre acest grup. Această societate şi National Broadcasting Corporation din Statele Unite au pregătit, fiecare, programe de televiziune difuzate în toată lumea. O carte intitulată The Gentle Tasadaj [Blânzii Tasaday] a fost tipărită şi difuzată la scară largă. După trei ani, toate comunicaţiile cu tribul Tasaday au fost oprite şi nu au mai fost reluate decât după 12 ani, când schimbări majore în guvernul filipinez au modificat condiţiile de izolare forţată. Atunci, un reporter an- tropolog elveţian şi-a croit drum până la peşteri şi le-a găsit goale. I-a găsit mai apoi pe cei din Tasaday purtând tricouri colorate, folosind cuţite din metal şi dormind în paturi. Un membru al grupului a relatat că, odinioară, locuiseră în colibe şi se ocupaseră cât de cât cu agricultura, însă agenţii guvernamentali îi forţaseră să locuiască în peşteri, astfel încât să fie numiţi oameni ai peşterilor3 • După câteva zile, nişte reporteri din Germania i-au contactat şi ei pe cei din tribul Tasaday şi le-au făcut fotografii aceloraşi indivizi care fuseseră fotografiaţi de reporterul elveţian. De data aceasta, \"oamenii peşterilor\" erau îmbrăcaţi din nou cu frunze, însă pe sub acestea se vedea lenjeria intimă din material textil. Aceste incidente, la care s-au mai adăugat şi altele, au dus la concluzia că tribul T asaday fusese o farsă şi au generat o controversă majoră în comunitatea antropologică. Întors acasă, reporterul elveţian care îi descoperise pe cei din tribul Tasaday trăind în condiţii mult mai moderne i-a contactat imediat pe cei de la National Geographic Society, oferindu-Ie noile informaţii pe care le deţinea. Aceştia i-au trimis a doua zi o telegramă, anunţându-l că nu erau interesaţi de informaţiile sale, şi nu i-au răspuns la scrisoarea pe care le-a trimis-o ulterior. După doi ani, National Geographic Magazine anunţa că ideea că tribul Tasaday este o farsă fusese \"în mare parte discreditată\"4. Pe de altă parte, două filme documentare au identificat povestea tribului Tasaday drept o înşelătorie. Unul era intitulat \"Tribul care n-a existat nici- odată\", iar celălalt - \"Scandal: Tribul pierdut\". Mulţi se întreabă dacă tribul Tasaday este într-adevăr un trib veritabil din \"Epoca de Piatră\". Ar putea un astfel de grup să supravieţuiască şi să rămână izolat, în condiţiile în care ar trăi atât de aproape de alte gru- puri mai avansate? Cei mai mulţi dintre antropologii care au văzut iniţial \"tribul\" sust\"in autenticitatea si primitivitatea acestuia. Totus,i, întrucât s-a sugerat că ar putea fi o farsă, s-au ţinut cel puţin trei conferinţe antropo- 12~

()!.(!I;!'\\! \\'·[11·.1 \\.!.(\"III logice internaţionale care au avut ca temă această problemă provocatoare. În joc sunt corectitudinea agenţiilor guvernamentale care i-au supervizat pe cei din tribul Tasaday, integritatea tribului respectiv şi credibilitatea antropologiei, ca ştiinţă. Fără îndoială că tribul Tasaday reprezintă un grup unic, care trăieşte în condiţii oarecum primitive. De asemenea, pare să existe un oarecare acord în ce priveşte faptul că, din motive economice ori de publicitate, au fost forţaţi să orchestreze un spectacol de \"oameni ai peşterilor\", numit uneori \"scan- dalul Watergate din pădurea tropicală\"s. S-a căzut de acord, de asemenea, că ei ar fi putut suferi multe transformări între descoperirea lor iniţială, în 1971, şi redescoperirea lor în 1986. Dincolo de toate acestea, rămân multe întrebări fără răspuns, unele născându-se din diferenţele dintre poziţiile adoptate atunci când au fost descoperiţi prima dată şi noile interpretări. Una dintre întrebările mai importante despre tribul Tasaday este dacă limba lor e suficient de diferită pentru a justifica afirmaţia că au fost izolaţi de vecinii lor, indiferent pe ce perioadă. Opiniile oamenilor de ştiinţă diferă. În 1971, membrii tribului aveau trei unelte de piatră, care au dispărut în mod misterios înainte ca cineva să aibă ocazia de a le fotografia. Acestea reprezentau singurul caz contemporan de utilizare a uneltelor de piatră în Filipine. Unele unelte înlocuitoare făcute de cei din tribul Tasaday ori de vecinii lor la solicitarea autorităţilor guvernamentale au fost calificate drept falsuri evidente. O altă controversă are în centru acurateţea datelor genealogice colectate de antropologi, controversă cu implicaţii importan- te privind gradul de izolare al tribului. Mult disputată este şi chestiunea caracterului adecvat al presupusei diete a celor din tribul Tasaday. Unii investigatori cred că pădurea în care se presupune că trăiau izolaţi mem- brii tribului nu le-ar fi putut susţine viaţa, carbohidraţii fiind, în special, insuficienţi; alţii nu sunt de acord cu aceasta. Am putea enumera multe alte puncte de dispută, însă exemplele de mai sus ar trebui să fie suficiente pentru a ilustra diversitatea de relatări contradictorii6• Când încercăm să evaluăm controversa din jurul tribului Tasaday, tre- buie să ne întrebăm cum e posibil ca atâtea lucruri să meargă prost. Inci- dentul ilustrează dificultatea care ne stă în faţă în demersul de a interpreta corect trecutul şi uşurinţa cu care tragem concluzii pripite pe baza ideilor preconcepute, fără să ne asigurăm că aceste concluzii sunt susţinute de date solide. Aceste probleme au afectat în special studiul originilor omului. În acest capitol, vom vedea că datele care susţin evoluţia omului sunt, în cel mai bun caz, lipsite de o bază solidă, iar originea evolutivă a minţii omeneşti este un mister şi mai mare. 123

C\\I'! IO!I\", -; - n!(i(,!:\\lI.E (),\\IILI'I DE UNDE VINE OMUL? Pe o scară biologică de la simplu la complex, Homo sapiens se află la capă­ tul complex. Fiinţele umane sunt cele mai remarcabile dintre toate organis- mele de pe pământ, cu capacităţi de raţionare avansate şi abilitatea de a avea realizări precum pictarea Capelei Sixtine şi călătoria pe Lună. Deşi oamenii sunt mici ca dimensiune, în comparaţie cu balenele, nu putem nega uşor complexitatea noastră biologică. Corpul nostru conţine în jur de 100 000 de miliarde de celule. În nucleul fiecărei celule, se află peste 3 miliarde de baze ADN. Dacă tot ADN-ul dintr-un nucleu ar fi întins, ar avea cam 1 m lungime. Combinat, ADN-ul de la toate celulele din corpul nostru s-ar întinde de la Pământ la Jupiter şi înapoi de mai bine de 60 de ori. Deşi admirăm tehnologia avansată a calculatoarelor care conţin câteva milioane de tranzistori pe un singur cip plat cu puţin mai mare de 1 cm2, aceasta este extrem de grosolană în comparaţie cu nucleul unei celule, care poate avea de 100 de milioane de ori mai multă informaţie pe unitatea de volum decât un cip de calculator1. Chestiunea originii omului a fost una dintre cele mai sensibile proble- me ridicate de cartea lui Darwin, Originea specii/ar. Ideea că animalele şi plantele au evoluat era de domeniul discuţiilor academice pentru oamenii de rând, dar a sugera că omenirea a evoluat din forme de viaţă inferioare era cu totul altceva. Această propunere contrazicea afirmaţia Bibliei că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa. Cum se ra- portează capacităţile speciale ale minţii omeneşti şi valorile spirituale ale omului la o origine animală? La câţiva ani de la apariţia Originii specii/ar, Darwin a publicat o altă carte, intitulată 1he Descent ofMan [Descendenţa omului], în care şi-a promovat mai direct poziţia în problema descendenţei omului din animale. În argumentaţia sa, el a inclus câteva relatări menite să mai atenueze resentimentele împotriva unei asocieri prea strânse între oameni şi animale. Una dintre relatări era cea a unui \"adevărat erou\" - un babuin care şi-a riscat viaţa pentru a salva un babuin mai tânăr amenin- ţat de o haită de câini. În alt loc, a povestit cum un babuin l-a atacat pe un îngrijitor de la o grădină zoologică, dar o maimuţă, care şi-a văzut \"prietenul\" în pericol, l-a salvat, ţipând şi muşcându-l pe babuinul agresiv. Prin contrast, Darwin a povestit despre oamenii \"sălbatici\" pe care-i văzuse lângă extremitatea sudică a Americii de Sud, care-şi torturau duşmanii, practicau infanticidul şi-şi tratau soţiile ca nişte sclave. Darwin a conchis că s-ar bucura mai degrabă să descindă dintr-un babuin viteaz sau dintr-o maimuţă altruistă decât dintr-un sălbatic8 .

O!<'!C!'\\:! - \\l<lt.J. ,\\ R\"!ll Deşi ilustraţiile lui Darwin erau în mod cert impresionante, argumen- taţia lui ilustrează practica selectării datelor. A pune în opoziţie cele mai crunte fapte ale oamenilor cu cele mai amabile fapte ale animalelor nu este un argument foarte convingător. Babuinul viteaz pe care Darwin l-a ales pentru comparaţia cu oamenii sălbatici nu este acelaşi cu babuinul care l-a atacat pe îngrijitorul de la grădina zoologică. Darwin nu a menţionat ges- turile de dragoste părintească sau iniţiativele umanitare ale oamenilor. Mai mult, în termeni de inteligenţă primară, probabil că cei mai mulţi dintre noi ar prefera să fie asociaţi cu oamenii, nu cu maimuţele sau cu babuinii. Originea rasei umane a fost intens dezbătută, în special începând de pe vremea lui Darwin încoace. Mulţi cred că omenirea are un scop şi un destin speciale. Pe de altă parte, interpretarea evoluţionistă clasică adoptă poziţia că omul este produsul unor procese evolutive oarbe. George Gaylord Simpson, de la Universitatea Harvard, afirma că \"omul este rezultatul unui proces fără scop şi natural, care nu-l avea în vedere pe el\"9. Din multe motive, paleoantropologia (ştiinţa care studiază fosilele umane) este plină de controverse. Ultimii 40 de ani, în care s-au făcut des- coperiri majore, au fost deosebit de tumultuoşi. Scriitorul şi antropologul Roger Lewin, în cartea Bones ojContention [Oasele conflictului], accentu- ează faptul că disputa este mult mai serioasă în acest domeniu decât în alte arii ale ştiinţepo. Ironic, s-a spus că nu poţi găsi doi antropologi care să cadă de acord unde să ia prânzul împreună! Problema este recunoscută în mod sincer. S. L. Washburn, un antropolog de la Universitatea din California, filiala din Berkeley, comenta odată că \"este util să privim studiul evoluţiei omului ca pe un joc, un joc cu reguli incerte, în care jucătorii demult morţi sunt reprezentaţi doar de fragmente. Vor trece mulţi ani până când acest joc va deveni ştiinţă, până când vom putea şti cu siguranţă care sunt «datele».\"l1 David Pilbeam, de la Yale şi Harvard, reflectă asupra aceleiaşi probleme: ,,Am ajuns să cred că multe dintre afirmaţiile pe care le facem despre mani- era şi cauzele evoluţiei omului spun la fel de multe despre noi, paleoantro- pologii şi societatea mai largă în care trăim, decât despre lucrurile care s-au întâmplat «cu adevărat».\"12 Iar Roger Lewin adaugă că paleoantropologia este ,,0 ştiinţă care adesea are puţine date, dar multe opinii\"13. Unul dintre motivele unei astfel de disensiuni îl constituie absenţa datelor solide necesare pentru a confirma teoriile propuse. Antropologii dezbat la nesfârşit relaţiile dintre diversele fosile descoperite14 şi validi- tatea lor ca specii adevărate. Cu o jumătate de secol în urmă, problema era \"năucitoare\"15, existând peste 100 de \"specii\" de oameni fosili cu care antropologii aveau de luptat. Din fericire, revizuirile modului de clasificare 12~

au redus numărul la mai puţin de 10, însă acesta este din nou în creştere l6 • Ca o ilustraţie suplimentară a gradului de subiectivitate pe care îl presupun schemele de clasificare, Louis Leakey a redefinit genul Homo, căruia îi aparţinem noi, incluzând în el şi organisme cu creiere mai mici (Homo habilis), pentru ca această clasificare să se potrivească teoriilor salel7• DESCOPERIRILE DE FOSILE Creaţioniştii au facut adesea referire la insuficienţa descoperirilor de rămăşiţe omeneşti antice şi la reconstrucţiile subiective de cranii din doar câteva fragmente, considerându-Ie puncte slabe ale modelului evoluţionist. Deşi probele continuă să fie relativ puţine, acest argument a devenit mai puţin valabil pe măsură ce numeroasele descoperiri din ultimii zeci de ani au adăugat informaţii semnificative. Cele mai multe grupări de fosile sunt acum bine reprezentate. Dăm mai jos o scurtă schiţă. Australopitecii Există cel puţin patru specii din acest grup de creaturi asemănătoare unei maimuţe de dimensiuni mici spre medii care este posibil să fi avut mers biped. Rămăşiţele lor au fost găsite în estul şi sudul Africii. Cutia craniană avea volumul de circa 350-600 cm3, dimensiune întrunită la unele maimuţe. Unele exemple notabile sunt copilul Taung şi Lucy. Ultimul este posibil să fi fost mascuP8. Relaţia evolutivă dintre diferiţii reprezentanţi şi dintre aceştia şi formele mai avansate este obscură. PaIeontologii au propus cel puţin şase modele l9• Homo habilis Este o \"specie\" controversată. Unii evoluţionişti o consideră o \"enigmă\"20, alţii comentează că \"unii lucrători preferă să-i nege existenţa\"2I, iar alţii su- gerează că ar trebui să fie împărţită în două specii22• Descoperită în 1959 de Louis Leakey în faimosul defileu Olduvai din nordul Tanzaniei, este conside- rată o verigă crucială între australopitecii primitivi şi Homo erectus, specie cu înraţişare umană. Cutia craniană variază, după estimări, între 500 şi 800 cmJ• S-au recuperat fragmente de la peste 24 de specimene din Mrica, însă rămân multe întrebări. Este posibil ca unele specimene să nu aparţină grupului, iar altele, care nu aparţin grupului, să fie incluse în el. Despre unele se spune că au 1~6

() 1\\ I( , I '\\ I \\ ':1 i l . \\ 1< () III caracteristici umane, despre altele, că sunt foarte asemănătoare maimuţelor, iar despre altele, că au caracteristici de la ambele23• Nu este un grup bine definit. Homo erectus Această specie avea o statură apropiată de cea a oamenilor moderni şi o capacitate craniană de 750-1 200 cmJ• Este reprezentată de descoperiri clasice ale paleoantropologiei, cum ar fi omul de Java şi omul de Beijing. O serie de specimene au fost găsite în alte părţi ale Asiei, iar în Africa, specia este bine reprezentată. Există şi câteva specimene europene care sunt con- siderate uneori membre ale acestei specii. Unii antropologi o consideră o verigă de legătură între Homo habilis şi oamenii moderni, în timp ce alţii sugerează că ar putea fi o varietate de Homo sapiens. Homo sapiens arhaic Această nouă grupare include un mare număr de descoperiri fosile, considerate mai apropiate de omul modern decât Homo erectus. Capacitatea craniană medie variază între 1 100 şi 1 750 cm3• Au fost găsite specimene în Africa, Asia, Europa şi Orientul Mijlociu. O specie inclusă de obicei este bine-cunoscutul om de Neanderthal, caracterizat adesea ca primitiv, cu fruntea joasă şi o postură aplecată. Această imagine, bazată în principal pe un specimen cu artrită severă, pare să fie eronată. După reinvestigarea omului de Neanderthal, doi antropologi comentează că, dacă un Neander- thal sănătos \"s-ar putea reîncarna şi ar intra în metroul din New York - îmbăiat, bărbierit şi îmbrăcat în haine moderne -, e îndoielnic că ar atrage mai multă atent,ie decât unii din obis,nuit,ii locului\"2s. Omul de Neanderthal pare să fi fost destul de avansat. Capacitatea lui craniană medie, după cum se estimează de regulă, ar fi mai mare decât a oamenilor moderni, adică 1 625 cm3, faţă de 1 450 cm3, în cazul oamenilor modernF6. Într-un sens foarte general, grupurile cu organisme mici din lista de mai sus, cum ar fi australopitecii, sunt şi mai vechi, însă în privinţa datării s-au dus unele dintre bătăliile majore din paleoantropologie. Despre un strat de cenuşă de lângă Lacul Turkana, din Kenya, s-a considerat că are o vechime de 2,61 milioane de ani, pe baza metodei de datare cu potasiu-argon27• Im- portanţa acestui strat este că pe baza lui se data o descoperire importantă a unui Homo habilis. Data însă nu se potrivea cu părerile acceptate şi a fost dezbătută ani de zile. O redatare ulterioară, prin aceeaşi metodă, a oferit o 127

L'\\I'lr')!.l'1 ~ , (hl\\,l';lll \"\\11:1 ['1 dată mai acceptabilă - de 1,88 milioane de anF8. O altă controversă care a generat un \"scepticism intens\"29 se leagă de originea lui Homo erectus, despre care, tradiţional, se crede că a evoluat în Mrica în urmă cu circa 1,8 mili- oane de ani. Pe de altă parte, în dreptul lui Homo erectus din Java - care se presupune că a venit din Mrica în urmă cu circa 1 milion de ani în urmă - s-a ajuns la o vechime de 1,8 milioane de ani atunci când a fost datat cu un sistem modificat de potasiu-argon. O dată similară pentru primele exemplare din genul Homo vine din China30, ceea ce a ridicat întrebarea dacă Homo erectus a apărut mai întâi în Mrica ori în Asia, împreună cu o întrebare mai largă care derivă din prima - dacă originea evolutivă a omenirii este în Mrica sau în Asia. Există unele arii din paleoantropologie în care cercetătorii cad de acord. Descoperirile mai noi arată că mai multe verigi intermediare propuse în lanţul evoluţiei au trăit în acelaşi timp3!, cu o suprapunere considerabilă în timp a diferite specii. Totuşi problemele de identificare încurcă adesea datele. Oamenii de ştiinţă pun la îndoială ideea mai veche a unei evoluţii liniare treptate a oamenilor, de la australopitecii primitivi la speciile mai avansate. Unele date sugerează că Homo erectus e posibil să fi trăit recent, cu doar 27 000 de ani în urmă32, şi, prin urmare, în conformitate cu interpretările evoluţioniste, ar fi fost contemporan cu Homo sapiens timp de 500 000 de ani. Suprapunerea reduce din importanţa multor relaţii temporale. S-a ajuns cât de cât la un acord şi asupra faptului că primii strămoşi ai genului Homo nu au fost găsiţp3 şi că relaţia evolutivă dintre cele dintâi primate (pongidele [maimuţele antropoide] şi maimuţele) este de asemenea necunoscută34. O bătălie majoră s-a dat în privinţa întrebării dacă unii dintre australopiteci fac parte din linia de evoluţie a rasei umane, idee susţinută de Donald Johan- son35, sau dacă este necesar un alt organism încă nedescoperit, aşa cum sub- liniază Richard Leakef6. Mai mulţi oameni de ştiinţă sugerează că diverşi oameni ar fi putut evolua independent, în locuri diferite3? Comparaţia unor molecule organice complexe similare (biopolimeri) din diferite grupuri de primate (maimuţe, oameni etc.) a jucat un rol important în studiul evoluţiei omului. Cu cât asemănarea este mai strânsă, cu atât este mai strânsă presupusa relaţie evolutivă. Surprinzător, unele din aceste teste, bazate pe estimări ale unor rate de schimbare evolutivă, indică faptul că ti- purile umane şi pongidele s-au desprins de strămoşul lor comun în urmă cu doar 5 milioane de ani, nu cu 20 de milioane de ani, as,a cum se stabilise anterior în urma unor studii asupra fosilelor, ceea ce a declanşat alte dez- baterP8. O altă problemă o constituie faptul că ipotezele privind relaţiile de evoluţie emise pe baza datelor moleculare diferă de cele care au la bază date 12S

morfologice (forma oaselor), după cum o arată Figura 7.1A-C. Figurile ar trebui să fie citite în direcţie ascendentă. Liniile diverg în punctul în care se presupune că a avut loc separarea evolutivă. Discrepanţa dintre datele oferite de anticorpi, fosile şi moleculele similare indică un tipar inconsecvent pentru evoluţia omului. Deosebiri între datele moleculare şi cele morfologice s-au descoperit şi la o varietate de grupuri de nonprimate39• Creaţioniştii nu sunt de acord nici cu interpretările tipurilor de fosile antropoid-umanoide. S-ar părea că s-a ajuns la un consens general că australopitecii mici sunt dintr-un tip de primate create care a dispărut. Despre tipurile de Neanderthal, care au lăsat dovezi considerabile privind existenţa lor în peşteri, se crede în genere că reprezintă migraţia umană care a început cu potopul biblic. Diferenţele apar în ce priveşte enigmati- cul Homo habifis şi mai modernul Homo erectus (omul de Java şi omul de Beijing etc.)40. O interpretare este că în rândul oamenilor creaţi se numără tipurile umane avansate (grupele: Homo sapiens, omul de Neanderthal, Homo sapiens arhaic şi Homo erectus). Enigmaticul grup Homo habifis este insuficient definit şi necesită un studiu suplimentar. Încă un aspect merită să fie menţionat. Pare ciudat faptul că, în condiţiile în care omenirea (Homo sapiens) există de cel puţin o jumăta­ te de milion de ani, dovezile clare ale activităţii sale par foarte recente. Istoria, scrisul, arheologia (inclusiv dovezi de civilizaţie, cum ar fi cetăţi, rute antice de comunicat,ie etc.) - toate reflectă doar câteva mii de ani de activitate. Datele de bază prezintă o problemă pentru evoluţie: Dacă omenirea există de o jumătate de milion de ani, de ce dovezile cu adevărat convingătoare ale activităţilor sale din trecut apar atât de recent? Dacă omenirea a evoluat treptat, de ce să fi aşteptat pentru astfel de progrese până la ultimul procent din perioada ocupată în istoria Pământului? Uneori, creaţioniştii se întreabă de ce dovezile pentru oamenii antedi- luvieni - care, conform raportului biblic, au trăit mai mult de 1 000 de ani între momentul creaţiei şi cel al potopului - sunt reprezentate atât de sărac în descoperirile din roci. Dovezile oamenilor fosili din partea mediană şi inferioară a coloanei geologice sunt extrem de îndoielnice. Dovezile solide, cum ar fi rămăşiţe scheletice convingătoare, par să fie limitate la partea cea mai de sus a coloanei geologice (Figura 10.1). Unele explicaţii sugerate în cadrul ipotezei creaţiei sunt: (1) E posibil ca înainte de potop să nu fi trăit atât de mulţi oameni, iar şansa de a-i găsi este extrem de mică. Ratele de reproducere, aşa cum sunt sugerate în raportul biblic pentru perioada de dinainte de potop, par să fi fost mult mai lente decât în prezent. De exem- plu, Biblia indică faptul că Noe a avut doar trei fii în 600 de ani, iar primii 129

fii ai patriarhilor de dinainte de potop li s-au născut în medie la mult timp după vârsta de 100 de ani. (2) Este de aşteptat ca, în timpul potopului, oamenii, mai mult decât celelalte fiinţe, să-şi fi folosit inteligenţa supe- rioară pentru a scăpa către regiunile cele mai înalte. Odată ajunşi acolo, şansele de conservare prin îngropare sub sedimente nu ar fi foarte mari. (3) Înainte de potopul descris în Geneza, e posibil ca oamenii să fi locuit în regiunile mai înalte şi mai răcoroase ale Pământului antediluvian, prin urmare nu ar fi reprezentaţi în părţile inferioare ale coloanei geologi- ce. (4) Activitatea apelor potopului a distrus dovezile despre oamenii antediluvieni. Dificultatea creaţioniştilor de a explica numărul mic de rămăşiţe umane în scurta perioadă de dinainte de potop probabil că nu este la fel de serioasă ca dificultatea evoluţioniştilor de a explica slaba prezenţă a rămăşiţelor şi activităţii umane în timpul celor pe puţin 500 000 de ani de presupusă evoluţie a omului (Homo sapiens). Indiferent de părerile cuiva, dovezile fosile pentru istoria trecută a oamenilor nu sunt suficient de bune în sine pentru a furniza concluzii ferme. GIBON GORILĂ OM lJRA~GI 'lAN C1\\1I'AN/HI GIBON OM B Figura 7.1. Relaţiile evolutive dintre unele primate superioare pe baza diverselor tipuri de teste. Diagrama A se bazează pe asemănările de ADN, diagrama B este dedusă din reacţiile anticorpilor, iar diagrama C are la bază dovezile fosile. sl ORIGINEA MINT, II UMANE Cea mai complicată structură pe care o cunoaştem în univers este creie- rul uman. Acest organ uluitor găzduieşte, la rândullui, misterioasa noastră minte. Complexitatea creierului este greu de imaginat. Fiecare dintre noi probabil că are cel puţin 100 de miliarde de celule nervoase (neuroni) în creier42• Toate aceste celule sunt conectate între ele de circa 400 000 km de fibre nervoase, care adesea se ramifică de mai multe ori pe măsură ce se conectează la alte celule nervoase. Schimbările de sarcină electrică conduc impulsurile de-a lungul fibrelor într-o activitate frenetică. Pentru a trans- mite informat,ii de la o celulă nervoasă la alta, la conexiunile dintre celule se folosesc cel puţin 30 de tipuri diferite de substanţe chimice, deşi probabil

\\l!{\\( ,[:\\1 -\\1:111 \\. [{,nil că sunt mult mai multe. Unele dintre cele mai mari celule nervoase se pot conecta chiar şi la alte 600 de celule, folosind în jur de 60 000 de conexiuni. Se estimează că, în creier, există 100000000 000 000 (1014) de conexiuni. Aceste cifre sunt prea mari pentru a ni le imagina sau pentru a le raporta la o experienţă obişnuită. Poate că ne-ar fi de ajutor în acest demers dacă am şti că, în regiunea externă a părţii mai mari a creierului (creierul mare), acolo unde celulele nervoase sunt mai puţin concentrate decât în partea dorsală a creierului, un singur milimetru cub de ţesut conţine 40 000 de celule nervoase şi, probabil, 1 miliard de conexiuni. Deşi aceste cifre sunt doar estimative, cu siguranţă este extrem de provocator să ne gândim la complexitatea maşinăriei cu care gândim. Deşi complexitatea creierului nostru este dificil de cuprins, problema minţii (a proceselor gândirii) este şi mai obscură. Oamenii de ştiinţă încep să studieze fenomenul inefabil al conştiinţei, adică al faptului că suntem conştienţi de propria existenţă. De acest fapt se leagă tentativele de a pro- duce inteligenţă artificială pentru computere, care să le facă să fie conşti­ ente de propria existenţă43 • Este mintea doar o maşină complexă, dotată cu conştiinţă de sine, care ar fi putut evolua din maşini mai simple44, sau este o entitate de nivel superior? Nu cunoaştem suficient de multe despre felul în care funcţionează mintea, încât să abordăm fructuos această problemă. Este clar totuşi că, atunci când fiinţe gânditoare produc maşini care gân- desc, acest act se apropie mai mult de conceptul de creaţie după un proiect decât de o origine prin evoluţie, Iară vreun aport de inteligenţă. Puţine animale prezintă un grad de inteligenţă apropiat de cel al oa- menilor45 • O formă limitată de comunicare simbolică a fost raportată la cimpanzei46, iar câinii par să prezinte un anumit grad de înţelegere, deşi adesea mult mai mic decât pretind loialii lor stăpâni, dar prăpastia dintre inteligent,a umană s,i cea animală este încă enormă. Ne întrebăm cum şi-ar fi putut dezvolta oamenii o minte care pare cu mult peste cerinţele necesare pentru supravieţuirea evolutivă. Babuinii au supravieţuit destul de bine şi Iară un astfel de creier complex. Problema a fost ridicată de Alfred Russel Wallace (1823-1913), care a dezvoltat, împreună cu Darwin, conceptul de selecţie naturală. El a simţit că e nevoie de ceva mai mult decât forţele oarbe ale naturii pentru a explica mintea. Unii evoluţionişti continuă să pună această problemă. Se sugerează uneori că oamenii au mai multă capacitate mintală decât este bună pentru supravieţuirea lor, având în vedere că, practic, distrug mediul de care au nevoie47• Referindu-se la ratele ridicate de reproducere care sunt de aşteptat la competitorii superi- ori (adică supravieţuirea celui mai adaptat), evoluţionistul John Maynard Dt

Smith comentează în mod inteligent şi onest că \"puţini oameni au avut mai mulţi copii pentru că au putut să rezolve ecuaţii diferenţiale sau să joace şah legaţi la ochi\"48. Poate că trăsăturile speciale ale omenirii nu pot fi explicate printr-un simplu proces evoluţionist. Darwin, care a trăit în Anglia, avea un bun prieten şi susţinător în Sta- tele Unite, botanistul Asa Gray, căruia îi împărtăşea multe dintre gândurile lui intime. Odată, i-a scris: \"Îmi aduc bine aminte de timpul când mă gândeam la ochi şi mă treceau fiori reci prin tot corpul, dar am depăşit această etapă a bolii, iar acum măruntele detalii de structură mă fac adesea să nu mă simt deloc în largul meu. La simpla vedere a unei pene din coada unui păun, mă îmbolnăvesc!\"49 De ce oare vederea unei pene de păun îl îmbolnăvea pe Darwin? Nu sunt foarte sigur că pot răspunde la această întrebare, dar presupun că puţini oameni pot contempla frumuseţea cozii irizate a păunului rară să se întrebe dacă aceasta nu este cumva rezultatul unui proiect, şi nu doar datorită com- plexităţii ei, ci în special datorită frumuseţii ei. De ce apreciem frumuseţea, de ce savurăm muzica şi de ce ne minunăm atât de mult în faţa existenţei? Aceste caracteristici mintale par să se afle dincolo de nivelul mecanicist şi de cerinţele de supravieţuire care sunt de aşteptat de la selecţia naturală. Originea minţii umane este o enigmă pentru orice explicaţie naturalistă. Când examinăm creierul, ne confruntăm cu realitatea uimitoare că aici, în acest organ de 1,5 kg, se află sediul a \"cine sunt eu\". Cum s-a aranjat mul- titudinea de conexiuni astfel încât să putem raţiona50 (speranţa e că majori- tatea oamenilor gândesc corect!), să putem dezvolta teoreme matematice, să punem întrebări despre originile noastre, să învăţăm limbi noi şi să compu- nem simfonii? Şi mai provocatoare pentru teoriile naturaliste ale originilor omului este puterea noastră de alegere şi caracteristici cum ar fi responsabi- litatea morală, loialitatea, iubirea şi dimensiunea spirituală. Atât complexita- tea fizică a creierului, cât şi activităţile excepţionale ale minţii sugerează un înalt nivel de proiect inteligent, nu o origine evolutivă mecanicistă. CONCLUZII Studiul originilor omului a fost şi este o zonă deosebit de conflictuală a investigaţiei ştiinţifice. Putem atribui acest fapt, cel puţin în parte, lipsei unor date solide şi implicării personale a oamenilor de ştiinţă. Dovezile pentru evoluţia omului sunt puţine şi supuse unei varietăţi de interpretări. Prezenţa caracteristicilor superioare ale minţii umane, cum ar fi conştiinţa, creativitatea, liberul arbitru, simţul estetic, moralitatea şi spiritualitatea, 1J2

()I{I( ;1;-';1 .. \\IU}L .\\. j{0I!1 sugerează că oamenii au fost proiectaţi special ca un tip superior de fiinţe şi că nu îşi au originea în animale, printr-un proces evolutiv pur mecanicist. - NOTE DE FINAL I Nance, J., 1975, 7he Gentfe Tasaday: A Stone Age People in the Philippine Rain Forest, New York/Londra, Harcourt, Brace,Jovanovich, p. 134. 2 Ibidem. J !ten, O., 1992, \"The «Tasaday» and the press\", în Headland, T. N. (ed.), 7he Tasaday controversy: assessing the evidence, Scholarly series, Special Publications of the American Anthropological Association, No. 28, Washington, D.C., America Anthropological Association, p.40-58. 4 McCarry, c., 1988, \"Three men who made the magazine\", National Geographir, 174:287-316. 5 Berreman, G. D., 1982, \"The Tasaday: Stone Age survivors or space age fakes?\", în Headland, p. 21-39 (nota 3). 6 Pentru referinţe generale cu privire la tribul Tasaday, vezi: (a) [Anonim], 1971, \"First glimpse ofa Stone Age tribe\", National Geographic, 140(6):880-882b; (b) Bower, B., 1989a, \"A world that never existed\", Science News, 135:264-266; (c) Bower, B., 1989b, \"The strange case ofthe Tasaday\", Science News, 135:280,281,283; (d) Headland (nota 3); (e) MacLeish, K., 1972, \"Stone Age cavemen ofMindanao\", National Geographic, 142(2): p. 219-249; (f) Nance (nota 1). 7 Este o cifră conservatoare. Ar putea fi cu uşurinţă de 100-1 000 de ori mai mare, însă supercipurile de astăzi sunt şi ele din ce în ce mai rafinate. 8 Darwin, C., 1874, 7he Descent ofMan, and Selection in Relation to Sex, ed. rev., Chicago, National Library Association, p. 116, 118,643. 9 Simpson, G. G., 1967, 7he Meaning ofEvolution: A Study ofthe History ofLift and ofIts Significancefor Man, ed. rev., New Haven/Londra, Yale University Press, p. 345. 10 Lewin, R., 1987, Bones of Contention: Controversies in the Search for Human Origins, New York, Simon & Schuster, p. 20. Il Washburn, S. L., 1973, \"The evolution game\",JournalofHuman Evolution, 2:557-561. 12 Pilbeam, D., 1978, \"Rethinking human origins\", Discovery, 13(1):2-10. lJ Lewin, p. 64 (nota 10). 14 Pentru varietatea de relaţii propuse, vezi: (a) Avers, C. J., 1989, Process and Pattern in Evolution, New York/Oxford, Oxford University Press, p. 496-498; (b) Bower, B., 1992, \"Erectus unhinged\", Science News, 141, p. 408-411; (c) Edey, M. A., şi Johanson, D. C., 1989, Blueprints: Solving the Mystery of Evolution, Boston/Toronto/Londra, Little, Brown and Company, p. 337-353; (d) Martin, R. D., 1993, \"Primate origins: plugging the gaps\", Nature, 363:223-233; (e) Wood, B., 1992, \"Origin and evolution of the genus Homo\", Nature, 355:783-790. 15 Mayr, E., 1982, \"Reflections on human paleontology\", în Spencer, F. (ed.), A History of American PhysicalAnthropology, 1930-1980, New York/Londra, Academic Press, p. 231-237. 16 De exemplu, (a) Leakey, M. G., Feibel, C. S., McDougall, 1., şi Walker, A., 1995, \"New four-million-year-old hominid species from Kanapoi and Allia Bay, Kenya\", Nature, 133

376:565-571; (b) White, T. D., Suwa, G., şi Asfaw, B., 1994, ,,Australopithecus ramidus, a new species of early hominid from Aramis, Ethiopia\", Nature, 371, p. 306-312. 17 (a) Leakey, L. S. B., şi Leakey, M. D., 1964, \"Recent discoveries of fossil hominids in Tanganyika: at Olduvai and near Lake Natron\", Nature, 202:5-7; (b) Leakey, L. S. B., Tobias, P. v., şi Napier,]. R., 1964, ,,A new species of the genus Homo from Olduvai Gorge\", Nature, 202:7-9; (c) Lewin, p. 137 (nota 10). 18 (a) Hausler, M., şi Schmid, P., 1995, \"Comparison of the pelvis of Sts 14 and AL 288-1: implications for birth and sexual dimorphism in australopithecines\",journalofHuman Evolution, 29:363-383; (b) Shreeve,]., 1995, \"Sexing fossils: a boy named Lucy\", Science, 270:1297,1298. 19 (a) Grine, F. E., 1993, \"Australopithecine taxonomy and phylogeny: historical background and recent interpretation\", în Ciochon, R. L., şi Fleagle,]. G., 1he Human Evolution Source Book, Advances in Human Evolution Series, Englewood Cliffs, NewJersey, Prentice Hali, p. 198-210; (b) Wood, B., 1992, \"Origin and evolution of the genus Homo\", Nature, 355:783-790. 20 Avers, p. 509 (nota 14a). 21 Stanley, S. M., 1981, 1he New Evolutionary Timetable: Fossils, Genes, and the Origin of Species, New York, Basic Books, p. 148. 22Wood (nota 14c). 23 (a) Bromage, T. G., şi Dean, M. c., 1985, \"Re-evaluation of the age at death of immature fossil hominids\",Nature, 317:525-527; (b) Johanson, D. C., Masao, F. T., Eck, G. G., White, T. D., Walter, R. c., Kimbel, W. H.,Asfaw, B.,Manega, P., Ndessoia, P., şi Suwa, G., 1987, \"New partial skeleton of Homo habilis from Olduvai Gorge, Tanzania\", Nature, 327:205-209; (c) Smith, B. H., 1986\",Dental development in Amtralopithecus and early Homo\", Nature, 323:327-330; (d) Susman, R. L., şi Stern,]. T., 1982, \"Functional morphology of Homo habilis\", Science, 217:931-934. 24 Boule, M., şi Vallois, H. v., 1957, Fossil Men Bullock, M.(trad.), New York, The Dryden Press, p. 193-258 (titlul în original: Les Hommes Fossiles). 25 Straus, W. L.,Jr., şi Cave, A.]. E., 1957, \"Pathology and the posture ofNeanderthal man\", Quarterly Review ofBiology, 32:348-363. 26 Aceste cifre sunt expuse la Muzeul American de Istorie Naturală, din New York, conform lui Lubenow, M. L., 1992, Bones of Contention: A Creationist Assessment of Human Fossils, Grand Rapids, Michigan, Baker Book House, p. 82. 27 Vezi capitolul 14 pentru o discuţie asupra acestei metode. 28 Lewin, p. 189-252 (nota 10). 29 Gibbons, A., 1994, \"Rewriting-and redating-prehistory\", Science, 263:1087,1088. 30 (a) Huang, W., Ciochon, R., Yumin, G., Larick, R., (liren, F., Schwarcz, H., Yonge, c., de Vos,]., şi Rink, W., 1995\",Early Homo and associated artefacts from Asia\", Nature, 378:275- 278; (b) Swisher III, C. C., Curtis, G. H., Jacob, T., Getty, A. G., Suprijo, A., şi Widiasmoro, A., 1994\",Age of the earliest known hominids in Java, Indonesia\", Science, 263:1118-112l. 31 (a) Leakey, R., şi Lewin, R., 1992, Origins Reconsidered' In Search ofWhat Makes Us Human, New YorklLondralSydney, Doubleday, p. 108; (b) Lubenow, p. 169-183 (nota 26). 32 Swisher III, C. c., Rink, W.]., Anton, S. c., Schwarcz, H. P., Curtis, G. H., Suprijo, A., şi Widiasmoro, A., 1996, \"Latest Homo erectm of Java: potential contemporaneity with Homo sapiens in Southeast Asia\", Science, 274:1870-1874. 33 (a) Edey şi Johanson, p. 352 (nota 14c); (b) Wood (nota 14e). 34 (a) Martin (nota 14d); (b) Martin, L., şi Andrews, P., 1993, \"Renaissance of Europe's ape\", Nature, 365:494; (c) Moya SoIa, S., Kohler, M., 1993, \"Recent discoveries of Dryopithecus shed new light on evolution of great apes\", Nature, 365:543-545.

URiel\".;! ,\\JUJ·J. :\\. 1{'lllJ 35 (a) Edey şi ]ohanson, p. 353 (nota 14c); (b) ]ohanson, D. c., şi Edey, M. A., 1981, Lucy: 1he Beginnings ofHumankind, New York, Simon & Schuster, p. 286. 36 Leakey şi Lewin, p. 110 (nota 31a). 37 Aitken, M. J., Stringer, C. B., şi Mellars, P. A. (ed.), 1993, 1he Origin ofModern Humans and the Impact ofChronometric Dating, Princeton, New]ersey, Princeton University Press. 38 Edey şi ]ohanson, p. 355-368 (nota 14c). 39 De exemplu, Patterson, c., Williams, D. M., şi Humphries, c.]., 1993, \"Congruence between molecular and morphological phylogenies\",Annual Review ofEcology and Systematics, 24:153-188. .w De exemplu, D. T. Gish ([a] 1985 Evolution: 7he Challenge ofthe Fossil Record, El Cajon, California, Creation-Life Publishers, p. 130-206) trage linia, în general, deasupra lui Homo erectus, în timp ce M. L. Lubenow ([b] nota 26, p. 162) include unele tipuri de Homo habilis, iar A. W. Mehlert ([c] 1992\",A review of the present status of some alleged early hominids\", Creation Ex Nihilo TechnicalJournal, 6:10-41) aparent îl plasează pe Homo erectus alături de om. 41 Geneza 5; 7:11-13. 42 Estimările privind numărul de neuroni din creier variază extrem de mult. Cerebelul conţine mult mai mulţi neuroni decât creierul mare. Pentru detalii cu privire la aceste estimări, vezi Williams, P. L., Warwick, R., Dyson, M., şi Bannister, L. H. (ed.), 1989, Gray's anatomy, ed. a 37-a, Edinburgh/LondralNew York, Churchill Livingstone, p. 968, 972, 1043. Cifrele date de ei sugerează că în cerebel ar fi în jur de 300 de miliarde de neuroni. 4.1 Davidson, c., 1993,,,1 process therefore I am\", New Scientist ( 27 martie) p. 22-26. 44 (a) Calvin, W. H., 1994, \"The emergence of intelligence\", Scientific American, 271: 101-107; (b) Penrose, R., 1994, Shadows of the Mind: A Search for the Missing Science of Consciousness, Oxford/New YorkIMeibourne, Oxford University Press. 45 Putem face referire aici la dezbaterea privind evoluţia altruismului prin selecţia pe bază de rudenie, care oferă o bază evoluţionistă pentru altruism, dar care tinde să nege existenţa liberului arbitru. Pentru unele discuţii recente, vezi: (a) Barbour, 1. G., 1990, Religion in an Age ofScience. 1he Gi.fford Lectures 1989-1990, voI. 1, San FranciscolNew York, Harper & Row, p. 192-194; (b) Brand, L. R., Carter, R. L., 1992,,,Sociobiology: the evolution theory's answer to altruistic behavior\", Origins, 19:54-71: (c) Dawkins, R., 1989, 1he Se!fish Gene, ed. nouă, Oxford! New York, Oxford University Press, p. 189-233; (d) Maynard Smith,J., 1988, Did Darwin Get It Right? Essays on Games, Sex, and Evolution, New York/Londra, Chapman & Hall, p. 86-92; (e) Peacocke, A. R., 1986, God and the New Biology, San Francisco/CambridgelNew York, Harper & Row, p. 108-115. 46 (a) Lewin, R., 1991\",Look who's talking now\",New Scientist (27 aprilie), p. 49-52; (b) Seyfarth, R., şi Cheney, 0., 1992,,,lnside the mind of a monkey\",New Scientist (4 ianuarie), p. 25-29. 47 Edey şi ]ohanson, p. 371-390 (nota 14c). 48 Maynard Smith, p. 94 (nota 45d). 49 Darwin, F. (ed.), 1887-1888, 1he Lift and Letters ofCharles Darwin, voI. 2, Londra, ]ohn Murray, p. 296. 50 Pentru unele explicaţii propuse care nu abordează complexitatea specifică necesară pentru complicatele tipare de gândire etc., vezi: (a) Lee, D., şi Malpeli, ]. G., 1994, \"Global form and singularity: modeling the blind spot's role in lateral geniculate morphogenesis\", Science, 263:1292-1294; (b) Stryker, M. P., 1994, \"Precise development from imprecise rules\", Science, 263:1244,1245. SI Diagramele sunt preluate din Edey şi ]ohanson, p. 367 (nota 14c). 135

CAPITOLUL 8 ALTE ÎNTREBĂRI DE BIOLOGIE Totul dintr-un ou. [William Warveyl} M inunile biologiei sunt aproape rară sfârşit. Oamenii de ştiinţă au descoperit acum că un limbric minuscul are 100 de milioane de perechi de baze nuc1eotide în ADN-ul fiecărei celule. Acest ADN dirijează o largă varietate de procese care-i permit viermelui să fie \"viu\". Informaţii similare au apărut şi continuă să apară în dreptul foarte multor organisme, fapt care este şi fascinant, şi năucitor, ca să nu spunem mai mult. Perioada de \"diversitate\" a gândirii evoluţioniste, la care s-a făcut referire în capitolul 5, se datorează în parte progreselor remarcabile care s-au făcut în domeniul biologiei moleculare. Nu este o exagerare să afirmăm că aceste descoperiri au deschis perspective vaste şi importante în biologie, a căror existenţă ne era necunoscută cu câţiva ani în urmă. În acest capitol, vom discuta câteva subiecte din domeniul biologiei, începând cu unele între- bări care s-au născut în perioada de diversitate a gândirii evoluţioniste. Vom continua cu o sumară analiză a unora dintre noile descoperiri complexe şi apoi vom examina schimbările pe care astfel de probleme şi descoperiri le-au produs în gândirea unor evoluţionişti. Do

\\l R I( ; 1'\\ 1 . \\ 1<11 1 \\. I~ (11 II TRADIT,IONALIS\"TII SI CLADIS, TII Evoluţia presupune că toate organismele vii sunt înrudite. Pornind, la origine, de la o formă de viaţă simplă şi trecând prin schimbări care au loc pe parcursul a miliarde de ani, organismele au evoluat, ajungându-se la varieta- tea din zilele noastre. Pe măsură ce organismele au evoluat în forme din ce în ce mai complexe, numărul speciilor a crescut şi el. Se presupune că o specie originară a produs o varietate de specii, care, la rândullor, au produs şi mai multe specii ş.a.m.d. Acest proces repetat a produs arborele evoluţionist tipic, cu speciile originare aflate la bază (trunchi), tipurile mai avansate formând ramurile, iar speciile actuale constituind \"frunzele\" arborelui (Figura 11.1). Modul de aranjare a ramurilor în arborele evoluţionist poate varia con- siderabil, Întrucât foarte puţine specii au caracteristicile corespunzătoare pentru a reprezenta trunchiul ori ramurile. Pentru că strămoşii plauzibili sunt atât de rari, ipotezele privind relaţiile evolutive pot varia destul de mult. Metoda evoluţionistă tradiţională este de a stabili relaţii prin analizarea asemănărilor globale dintre organisme. Cu cât este mai mare asemănarea dintre nişte organisme, cu atât mai recent se presupune că au evoluat unele din altele. Unii sistematicieni (cei care clasifică organismele în conformitate cu presupusele relaţii evolutive dintre ele) atribuie caracteristicilor valori cantitative şi calculează un indice de asemănare. Procesul de selectare a ca- racteristicilor care să fie evaluate şi de determinare a importanţei fiecărei ca- racteristici este destul de subiectiv. Ernst Mayr, un evoluţionist tradiţionalist important de la Harvard, subliniază faptul că clasificarea organismelor este un fel de \"artă\"2. Lipsa rigorii şi a obiectivităţii a stimulat o altă abordare faţă de sistematică, numită cladistică, termen care nu este bine definit. Cladiştii, care au fost extrem de influenţi, argumentează că asemănările generale spun puţine despre evoluţie, deoarece se pot aplica multor căi de evoluţie. Ei consideră că numai asemănările unice împărtăşite (sinapomor- fiile) sunt importante pentru stabilirea relaţiilor, dar acestea sunt rare şi unii cladişti cred că nu pot fi niciodată siguri de relaţiile evolutive. Contro- versa dintre cladişti şi tradiţionalişti este ilustrată de afirmaţia unui cladist de frunte, Norman Platnick, care studiază păianjenii la Muzeul American de Istorie Naturală: \"Biologii evoluţionişti au de facut o alegere: fie suntem de acord cu Mayr că elementul esenţial îl constituie explicaţiile narative şi continuăm să rămânem despărţiţi de restul biologiei Într-o arie ghidată doar de autoritate şi de consens, fie insistăm ca, acolo unde este posibil, explicaţiile noastre să fie testabile şi potenţial falsificabile şi ca biologia evoluţionistă să se alăture iarăşi comunităţii ştiinţifice Iărgite.\"3 \\37

~'\\i'!·l()!.ll.,'\\ ,\\1']-'- 1~<II{I_i;-,\\L: j:l(lj(l(,!1. f Cladiştii cred în evoluţie, dar pentru ei poate fi mai mult o chestiune de credinţă decât de afirmare categorică4• Pe ei îi preocupă în special descope- rirea unor caracteristici verificabile, importante pentru stabilirea relaţiilor dintre organisme. GRADUALIS\" TII SI PUNCTUALIS, TII Observaţiile din natură indică faptul că până şi speciile strâns înru- dite, cum ar fi două tipuri de lăcuste verzi, pot fi foarte diferite între ele. Neodarwiniştii propun ideea că un proces lent şi treptat de schimbări minore produce, în cele din urmă, noi forme distincte. Această schimbare lentă este cunoscută sub numele de gradualism. Pe măsură ce schimbările se acumulează, grupurile diverg, creându-se un spaţiu din ce în ce mai mare între ele. Singurul loc în care s-ar putea găsi din abundenţă forme intermediare este în mărturiile fosile ale viet,ii din trecut, însă s,i fosilele prezintă acelaşi tipar de discontinuitate. Lipsa aceasta de dovezi a fost atribuită adesea caracterului incomplet al datelor fosile, cauzat de faptul că fosilele necesare nu s-au păstrat ori nu s-au descoperit. În 1972, doi paleontologi importanţi, Niles Eldredge, de la Muzeul American de Istorie Naturală, şi Stephen Jay Gould, de la Harvard, au propus o explicaţie diferită pentru discontinuităţile dintre fosile5• Ei au sugerat că evoluţia se produce într-un ritm neregulat, cu lungi perioade de stabilitate între perioade de schimbări rapide. I-au dat acestui nou concept numele de \"echilibru întrerupt\", întreruperea referindu-se la schimbări, iar echilibrul - la perioadele de stabilitate. Propunerea a \"de- clanşat o dezbatere neobişnuit de aprinsă\"6, care continuă şi astăzi. Ideea, numită - uneori cu afecţiune, alteori într-un spirit cu totul diferit! - \"punk eck\" [de la \"punctuated equilibrium\" în engleză - n.r.], susţine că schimbările evolutive importante nu se petrec în populaţii numeroase. Dacă, dintr-un motiv anume, un mic grup de indivizi ajunge să fie izolat, evoluţia ar trebui să aibă loc mai rapid, fiindcă schimbările pot dobândi un caracter stabil mai rapid în populaţiile mici. Prin urmare, formele intermediare sunt arareori conservate ca fosile, deoarece au existat relativ puţine astfel de forme. Conceptul echilibrului întrerupt nu rezolvă problema mai serioasă cu care se confruntă evoluţionismul, şi anume absenţa unor serii întregi de forme intermediare între principalele grupuri mari de organisme fosile ori viF. Acest concept se aplică la nivel de specie. Nu abordează proble- ma critică a găsirii unui mecanism de evoluţie capabil să producă clase, încrengături şi diviziuni noi.

SELECT, IONIS\" TII SI NEUTRALIS, TII Probabil cel mai sever conflict din perioada de diversitate în gândirea evoluţionistă a avut loc între selecţionişti şi neutralişti şi ne aminteş­ te de vechea dezbatere asupra derivei genetice, dezbatere care a căpă­ tat amploare la începutul perioadei de sinteză modernă. Selecţioniştii accentuează importanţa selecţiei naturale. Neutraliştii cred că evoluţia avansează în principal prin mutaţii neutre, care nu sunt selectate de mediul înconjurător. Ei cred că schimbările evolutive majore se produc prin acumularea unor astfel de mutaţii neutre8• Într-un articol din 1968 din revista Nature9, Motoo Kimura a ac- centuat importanţa mutaţiilor neutre. La scurt timp, ideea a primit susţinere din partea altor doi biologi moleculari, J ack Lester King şi Thomas H.Jukes, care au publicat un articol în revista SciencelO • Selec- ţioniştii, incapabili să conceapă o mutaţie genetică care să nu aibă nicio semnificaţie evolutivă, fie ea pozitivă ori negativă, au criticat virulent noul concept. De atunci, s-au formulat o mulţime de conjecturi, atât în favoarea conceptului, cât şi împotriva lui. Controversa poate fi înţeleasă mai bine din perspectiva noilor teh- nici ale biologiei moleculare, care le permit oamenilor de ştiinţă să determine secvenţa specifică de baze nucleotide care compun genele. Aceste informaţii şi modificările genetice observate nu se reflectă în- totdeauna în alcătuirea fizică a organismului, prin urmare, nu e necesar ca ele să fie influenţate de mediul înconjurător, aşa cum ar fi de aşteptat în cazul selecţiei naturale. Astfel de modificări genetice se potrivesc mai bine modelului unei mutat,ii neutre. S-au ridicat întrebări s,i în legătură cu cât de importante sunt pentru supravieţuire schimbările minore (adică încă un perişor pe corpul unei muşte). Neutraliştii, care nu resping întru totul selecţia naturală, afirmă că modificările neutre se răs­ pândesc prin deriva aleatorie a genelor într-o populaţie. De cealaltă parte, selecţioniştii se îndoiesc că acest proces poate produce modificări semnifi- cative fără ajutorul selecţiei naturale. Problema rămâne nerezolvată. CEASUL MOLECULAR EVOLUTIV Dacă discuţia dintre selecţionişti şi neutralişti pare să fie în principal un conflict intern în sânul comunităţii evoluţioniste, există un aspect cu im- plicaţii importante pentru evoluţie şi creaţie: problema ceasului molecular evolutiv. Chiar înainte ca teoria neutră să fi fost postulată, se sugerase că, 139

GRUPE A B GRUPE AB PRIMATE Omul O 41 PEŞTI Câinele-de-mare 23 45 Maimuţa rhesus 41 Lampreta 19 45 ALTELE Porcul. bovinele, oaia 10 41 INSECTE Muscul~a-de-oţet 27 42 PLANTE MAMIFERE Calul 12 42 DROJDII Viermele-şurub (musca adultă) 25 42 Câinele 11 41 10 41 Viermele-de-mătase (molia 29 44 Balena-cenuşie 9 41 10 42 adultă) 29 42 Iepurele Cangurul 13 41 Viermele-cu-com-{je-tutun 13 40 11 41 (molia adultă) 12 41 pASĂRI Găina, curcanul Fasolea-mung 40 45 Pinguinii 14 44 Susanul 35 44 Raţa Peching 13 44 Ricinul 37 42 Porumbelul Floarea-soarelui 38 43 17 43 Grâul 38 42 REPTILE Ţestoasa-clămpănitoare Candida kruses 44 25 Şarpele-eu-clopoţei Debaryomyces kloeckeri 41 27 Drojdie uscată 41 O AMFIBIENI Broasca-bou PEŞTI Tonul MUCEGAI Neurospora crassa 44 38 20 43 65 69 PăIămida 20 41 BACTERII Rhodospirillum rubrum c, 17 42 Crapul Tabelul 8.1. Diferenţa de procentaj între secvenţa de aminoacizi din enzima citocrom c în comparaţie cu omul (coloana A) şi cu drojdia (coloana B)62 . în ADN, schimbările s-ar putea produce într-un ritm mai mult sau mai puţin constant, ceea ce ar face ca tiparul diferenţierii proteinelor produse de ADN să reflecte schimbările evolutive produse de-a lungul timpuluil1 • Au fost observate unele exemple în care diferenţele dintre organisme păreau să formeze un tipar corespunzător celui aşteptat de la nişte relaţii de evoluţie. Ceasul molecular evolutiv se bazează pe supoziţia că moleculele mari (biopolimerii) se schimbă continuu în timp; prin urmare, cu cât sunt mai mari diferenţele observate, cu atât mai lung este timpul necesar diferenţie­ rii de un strămoş evolutiv comun. Tabelul 8.1, coloana A, compară, pentru o varietate de organisme, procentele în ce priveşte diferenţa de aminoacizi din enzima omniprezentă citocrom c. Citocromul c funcţionează în trans- portul de electroni în timpul eliberării de energie chimică din celulă. Se poate vedea o creştere generală a diferenţei când se compară omul cu or- ganismele din ce în ce mai simple, despre care se presupune că ar fi avut o evoluţie divergentă din ce în ce mai devreme. Coloana B arată diferenţele uniforme dintre alte organisme şi celulele de drojdie, despre care se con- sideră că au evoluat foarte devreme. Această constanţă a fost interpretată ca indiciu al unui ceas molecular extrem de uniform, pe baza căruia timpul scurs de la divergenţă poate fi estimat din gradul de diferenţă moleculară. Citocromul c este considerat a fi unul dintre cele mai bune ceasuri. Această I.tO

ORIC!;-\\! - ,\\PIFL '\\. ROTll dovadă este folosită adesea în manualele de biologie şi de evoluţie în spri- jinul teoriei generale a evoluţiei, însă este posibil ca datele să nu reflecte deloc o evoluţie, ci să reprezinte factori biologici care să aibă legătură cu gradul de complexitate al diverselor organisme. Există câteva întrebări legate de ipoteza ceasului molecular. Oamenii de ştiinţă nu sunt siguri cu privire la efectul mutaţiilor neutre, tipul de mutaţii care este cel mai satisfăcător pentru ceasul molecular. Dacă modificările nu sunt neutre sau sunt doar aproape neutre, atunci nu avem o bază teoretică pentru ceasul molecular. Schimbările non-neutre controlate de selecţia naturală nu ar funcţiona ca un ceas; ele ar reflecta influenţele de mediu, nu de timp. S-au ridicat o serie de probleme privind ceasul molecular, multe născute din controversa dintre selecţionişti şi neutralişti, în care ultimii se pronunţă mai mult în favoarea ceasului. Deşi în unele studii ale variaţiei citocromului c s-au obţinut rezultate care concordă cu ceasul molecular, în alte cazuri, ratele schimbărilor varia- ză de până la 10 ori. Enzima superoxid-dismutază, ce atenuează toxicitatea oxigenului în majoritatea organismelor vii, este cunoscută pentru faptul că dă rezultate neregulate ale ceasului molecular. În cazul pongidelor şi al oamenilor, rezultatele sunt interpretate ca indicând o încetinire considera- bilă a ceasului14• Din cauza unor astfel de diferenţe, ceasul molecular a fost considerat \"episodic\"15, adică are perioade în care rata schimbărilor este mai lentă şi perioade în care este mai rapidă. Tabelul 8.2 compară diferenţele de secvenţă ale aminoacizilor din hormo- nul insulină la vertebrate; acest hormon este folosit pentru controlul nivelului glicemiei. Conform ipotezei ceasului molecular, toate rozătoarele ar trebui să aibă aproximativ aceeaşi diferenţă în raport cu oamenii, întrucât strămoşii lor ar fi evoluat unii din alţii în acelaşi timp. În mod clar însă, nu aşa stau lucru- rile. Oamenii diferă de şoarecele de casă cu 8%, dar de coypu (un rozător din America de Sud) cu 38%. Această din urmă cifră este chiar mai mare decât diferenţa înregistrată între oameni şi câteva tipuri de peşti. În alte comparaţii ale acestui hormon16, diferenţa dintre un şoarece şi un cobai (35%), care se presupune că sunt strâns înrudiţi, este mai mare decât cea dintre un şoarece şi o balenă (12%), dintre un om şi un şarpe-cu-clopoţei (24%), dintre o găină şi o pălămidă (16%) sau dintre multe alte organisme înrudite mai de departe. O multitudine de inconsecvenţe similare au fost înregistrate în literatura şti­ inţifică17• Există puţine dovezi ale unei rate constante de schimbare pe baza căreia să fie stabilit ceasul molecular. Având în vedere curiozităţile pe care tocmai le-am observat, nu ar trebui să ne surprindă că, atunci când comparăm secvenţele de aminoacizi ale diferitelor tipuri de proteine, ajungem la rezulta- l-ll

te evolutive diferite. Un astfel de test, care a comparat relaţia evolutivă dintre mai multe ordine de mamifere pe baza secvenţelor de aminoacizi a patru tipuri diferite de proteine, a dat ca rezultat \"o lipsă generală de congruenţă\" între cele patru proteine folosite şi doar o \"congruenţă moderată\" în cazul relaţiilor bazate pe forma generală (morfologia) a diverselor organisme18• Aşa-numitele \"fosile vii\" prezintă o altă enigmă pentru ipoteza ceasului molecular. \"Fosilele vii\" sunt specii extrem de asemănătoare cu strămoşii fosili care se presupune că ar fi trăit cu sute de milioane de ani înainte. Un exemplu este crabul-potcoavă comun19, de pe coasta de est a Americii de Nord. Acesta pare aproape identic cu omologi fosili despre care se pre- supune că ar fi trăit cu cel puţin 200 de milioane de ani mai devreme. Ar putea oare mutaţiile să se acumuleze continuu timp de 200 de milioane de ani rară să afecteze vizibil organismul respectiv? Datele din Tabelul 8.1, coloana B, sunt atât de uniforme, încât ridică alte întrebări despre ceasul molecular, atunci când sunt abordate într-un context evoluţionist şi când se ţine cont şi de alte considerente biologice. Cum ar putea aceste rezultate să fie atât de uniforme, când, aşa cum s-a ment,ionat mai sus, cercetările au arătat că ceasul citocromului c este atât de variabil? Întrucât schimbările din proteine (care au la bază schimbări în ADN) au loc de regulă în momentul diviziunii celulare, este oare po- sibil să se fi menţinut o rată atât de constantă a mutaţiilor de-a lungul tuturor căilor de evoluţie, pentru toate tipurile de plante şi animale? Este dificil de imaginat o astfel de situaţie, având în vedere că, uneori, repro- ducerea se face sexuat, alteori asexuat; unele căi de evoluţie ar implica ORGANISMUL % DIFERENŢE ORGANISMUL % DIFERENŢE Omul O Găina şi curcanul 14 Iepurele 2 Raţa 12 4 Şarpele-eu-clopoţei 24 Şoarecele-spinos 8 Opsamustau 34 Şoarecele 35 Codul 31 38 Peştele-undiţar 29 Cobaiul 4 Tonul 29 Coypu 8 PăIămida 22 Elefantul 6 Myxine glutinosa 37 Oaia Caşalotul Tabelul 8.2. Diferenţele de procentaj ale secvenţei de aminoacizi din hormonul insu- lină între diverse organisme în comparaţie cu omul63 • 1-42

în principal animale cu sânge cald, altele - doar animale cu sânge rece; unele specii se reproduc foarte rapid, altele - foarte lent. Astfel de re- zultate uniforme pentru căi de evoluţie atât de diferite ridică întrebări şi în ce priveşte supoziţiile pe care se bazează ipoteza ceasului molecular, sugerând că ar trebui să căutăm explicaţii alternative. Până nu aflăm mai multe despre ceea ce face ca ceasul să funcţioneze - dacă într-adevăr există un astfel de ceas -, este necesar să fim precauţi. Roger Lewin a rezumat statutul ipotezei ceasului molecular într-un articol intitulat \"Ceasul molecular în criză de timp\". El conchide că una dintre constantele care încep să se consolideze cu privire la tică­ itul ceasului molecular pare să fie variabilitatea ritmului acestui ticăitl°. Siegfried Scherer, biolog de la Universitatea din Konstanz, ajunge la con- cluzia că \"ipoteza ceasului molecular proteic ar trebui să fie respinsă\"21, iar biologulJeffPalmer, de la Universitatea Indiana, afirmă că \"totul se bazea- ză pe supoziţia că ceasul molecular este constant, dar cu cât examinăm mai îndeaproape schimbările moleculare, cu atât găsim mai multe dovezi că nu este astfel\"22. Doi biologi moleculari, Lisa Vawter şi Wesley Brown, sunt şi ei categorici, propunând ,,0 respingere fermă a unei ipoteze generalizate a ceasului molecular\"23. COMPLEXITATEA SCOASĂ LA IVEALĂ DE BIOLOGIA MOLECULARĂ o multitudine de descoperiri recente din biologia moleculară au contri- buit la diversificarea gândirii evoluţioniste. Acestea descoperă caracteristici care erau de neconceput în urmă cu 30 de ani. Multe mistere ale sistemelor genetice uimesc imaginaţia atât a evoluţioniştilor, cât şi a creaţioniştilor. De ce ar trebui ca o secvenţă de doar câteva baze nucleotide să se repete de circa 100000 de ori în mijlocul unui cromozom al musculiţei-de-oţet? Care este funcţia cantităţii mari de ADN necodant, sau repetitiv, care se găseşte în toate organismele, cu excepţia celor mai simple? La oameni, e posibil ca acesta să reprezinte până la 97% din ADN. Cei care presupun că reprezintă vreun tip de rest genetic dintr-un trecut evolutiv îl numesc \"junk ADN\". Pseudogenele sunt alt tip de secvenţă de ADN aparent necodant. Par să fie similare genelor funcţionale, dar au porţiuni care, aparent, împiedică funcţionarea lor normală24 . Nu suntem însă siguri că aceste secvenţe necodante chiar sunt nefuncţionale. Există sugestii cum că acest \"junk ADN\" este funcţional, iar termenul este în prezent respins de Ion

CII'lTtlIXI ~ - ,\\1'1 E i0: I I<I',H \\l{i HIUI\"';I' I oamenii de ştiinţă. Unii evoluţionişti se întreabă care este motivul pentru care supravieţuieşte într-o manieră atât de \"pură\" dacă nu are nicio funcţie; ar fi de aşteptat ca mutaţiile să îl modifice. Alţii au propus existenţa unei funcţii a ADN-ului necodant, inclusiv un limbaj ascuns25• Vechea idee că genele sunt înşirate în lungi lanţuri de ADN şi că, din când în când, suferă mutaţii şi produc în cele din urmă organisme noi este departe de ceea ce se descoperă în realitate. În schimb, genele par să fie organizate în sisteme complexe ce interacţionează între ele, inclusiv în unele mecanisme de feedback care ar fi dificil de dezvoltat printr-un proces evolutiv treptat şi aleatoriu, din cauza lipsei de valoare de supravieţuire a schimbărilor până când sistemul nu ar fi pe deplin funcţional. Iată mai jos câteva exemple. 1. Codul genetic. Descoperirea codului genetic a arătat cum combi- narea a patru tipuri diferite de baze nucleotide în unităţi de cod a câte trei baze fiecare pe lanţul ADN (Figura 4.1) poate dicta ordinea fiecăruia dintre cele 20 de tipuri diferite de aminoacizi care formează o proteină. Informaţiile din ADN care se găsesc în nucleul unei celule sunt folosite pentru a produce mii de proteine diferite printr-un complex proces codat. Cum poate un proces evolutiv aleatoriu să producă un sistem codat? Sis- temul necesită nu numai informaţii codate complicate, dar şi un sistem de citire a codului; altfel, nu se va realiza nimic. 2. Sistemul de control al genelor. Procesul de producere a proteinelor din informaţiile pe care le conţin genele este complex şi extrem de regle- mentat. Genele trebuie să fie pornite şi oprite după cum este necesar. S-au descoperit diverse mecanisme de control al genelor, unele reprimând genele, altele activându-Ie; unele gene au mai multe mecanisme de control. Sistemul ,,Lac operon\", descoperit într-o bacterie comună, a devenit un exemplu clasic de sistem de control al genelor27, care reglementează producerea a trei enzime folosite în metabolizarea lactozei. Cele trei enzime sunt codate una lângă cea- laltă pe lanţul de ADN. Patru regiuni speciale de ADN codat, necesar pentru reglementarea şi producerea enzimelor în funcţie de nevoile organismului, precedă codurile. Acest tip fundamental de sistem şi sistemele regulatoare mai complexe apar şi în organismele superioare28• Este clar că există foarte multe schimbări chimice în celule, iar acestea au sisteme complexe de control. 3. Sisteme de corecţie a erorilor. În organismele pluricelulare, în proce- sul normal de întreţinere şi reparare sunt produse multe celule noi. Întrucât fiecare celulă se divide, sunt copiate milioane până la miliarde de baze nu- cleotide. La om, ori de câte ori se formează ADN pentru o celulă nouă, se reproduc peste 3 miliarde de perechi de baze nucleotide. În procesul de copi- ere a acestei informaţii, pot apărea destul de frecvent erori. Dacă unele dintre

ele par să nu afecteze cu nimic organismul, altele pot fi fatale. Rata de eroare rară intervenţia enzimelor editoare poate fi de până la 1%, ceea ce ar avea ca rezultat miliarde de erori pentru fiecare diviziune celulară. Din fericire, există sisteme eficiente care împiedică acest lucru. Aceste mecanisme complicate pot îmbunătăţi de milioane de ori precizia procesului de copiere, astfel încât rămân foarte puţine erorj29. Aceste elegante sisteme de corectare caută ero- rile şi corectează orice secţiune eronată de ADN. La bacteria Escherichia coli, s-au identificat cel puţin 15 enzime implicate în repararea ADN-ului, şi încă mai avem multe de învăţat despre aceste sisteme3o. Din perspectivă evoluţionistă, se ridică anumite întrebări atunci când luăm în considerare acest sistem de corectare a ADN-ului. De exemplu, cum ar putea un sistem predispus la erori să fie suficient de consecvent, încât să permită evoluţia unui mecanism de autocorectare? Această dificultate a fost descrisă drept ,,0 problemă nerezolvată în biologia teoretică\"3!. Pe măsură ce studiază ADN-ul, oamenii de ştiinţă descoperă o mulţi­ me de funcţii specializate, care copiază, taie, lipesc, editează, mută şi in- versează ADN-ul. Vechea idee a unui tipar simplu de ADN care dictează dezvoltarea şi funcţionarea organismelor este înlocuit de conceptul unui ADN \"fluid\", cu capacităţi de programare. J. A. Shapiro, de la Universi- tatea din Chicago, reflectă ideile mai noi atunci când afirmă: \"Trebuie să concepem genomii [ADN-ul] în termenii unor sisteme de prelucrare a informaţiilor.\"32 Mai departe, subliniază ideea că \"multe (probabil cele mai multe) modificări ale ADN-ului nu se datorează unor evenimente chimice întâmplătoare sau unor erori de copiere, ci rezultă mai degrabă din acţiu­ nea unor sisteme biochimice extrem de sofisticate, care pot fi concepute ca nişte funcţii de reprogramare a genomului [ADN-ului]\". În biologia moleculară, căutarea adevărului este de-abia la început. CONCEPTE EVOLUT, IONISTE EXTRAORDINARE Perioada de diversitate în gândirea evoluţionistă nu a generat doar varietatea obisnuită de idei s\"i conflicte. Esecul de a găsi explicat,ii convin- ) gătoare pentru dezvoltarea evolutivă a stimulat unele sugestii neobişnuite. Voi menţiona doar trei exemple. În Anglia, chimistulJames Lovelock a promulgat ipoteza Gaia. Lynn Margulis, distins biolog de la Universitatea din Boston, l-a susţinut pu- ternic. Ideea a dobândit o popularitate semnificativă, dar nu printre evo- luţioniştii clasici. Gaia este ideea că întreaga planetă este un organism viu, în care viaţa interacţionează armonios cu Pământul neînsufleţit, ca

l',\\;'l j ()Lt'l. S ,\\11-1' j\\, i'I~FI'; \\1-<1 ]-~ll)1 ti(,]l'l un întreg corelat33. Gaia implică mai degrabă un proces simbiotic, în care organismele cooperează, nu concurează pentru supravieţuire. În sprijinul acestui nou concept, Margulis afirmă că neodarwinismul \"trebuie să fie respins şi considerat o sectă religioasă măruntă din secolul al XX-lea, din sânul extrem de răspânditei religii a biologiei anglo-saxone\"34. Christopher Wills, de la filiala din San Diego a Universităţii din Cali- fornia, a propus ideea că genele au evoluat în direcţia unei abilităţi tot mai crescute de autoîmbunătăţire35 . Deşi porneşte de la o perspectivă ştiinţifică tradiţională, Wills afirmă că unele dintre sistemele complexe ale organisme- lor avansate sunt rezultatul faptului că genele dezvoltă \"înţelepciunea\" de a gestiona funcţii mai complexe pe măsură ce evoluţia progresează. El oferă puţine dovezi convingătoare, dar se bazează pe o multitudine de exemple care indică faptul că organismele avansate au mecanisme genetice extrem de integrate. Deşi sistemele vii sunt incontestabil extrem de complexe, presu- punerea că această \"înţelepciune\" s-a dezvoltat de la sine nu prea se susţine. Pe aceeaşi linie de gândire sunt şi studiile computerizate care încearcă să descopere modul în care s-ar fi putut organiza viaţa. După cum men- ţionam mai SUS36, a doua lege a termodinamicii sugerează că în univers există o tendinţă inexorabilă către dezordine. Evoluţia sugerează opusul, iar studiile respective încearcă să explice acest lucru3? În scopul acesta, cercetătorul creează pe computer o lume biologică virtuală. Viruşii infor- matici obis,nuit,i cont,in unele elemente ale acestei \"viet,i artificiale\". Sunt adăugate programe care să observe efectele factorilor simulaţi, cum ar fi variabilitatea, concurenţa şi selecţia naturală. Se speră că astfel de studii vor putea explica autoorganizarea care este de aşteptat în cazul evoluţiei. Stu- diile au un oarecare succes, dar există mulţi factori care complică lucrurile, chiar şi în acest \"univers de siliciu\" simplificat. Cercetarea s-a concentrat în jurul Institutului Santa Fe, din New Mexico, SUA, dar există specialişti şi în alte câteva centre de cercetare. Tema dominantă este problema originii complexităţii, care este studiată într-o perspectivă largă, incluzând evoluţia, ecologia, sistemele umane şi Gaia. Se caută un tip de explicaţie universală pentru apariţia complexităţii. Există un anume consens că această complexitate se dezvoltă la \"frontiere- le haosului\", ceea ce se bazează pe faptul că sistemele extrem de ordonate şi stabile, cum ar fi cristalele, urmează un tipar stabilit şi nu generează nimic nou. Pe de altă parte, sistemele complet haotice, cum ar fi un gaz încălzit, sunt mult prea amestecate şi lipsite de formă pentru a fi semnificative. Prin urmare, sistemele complexe ar trebui să se dezvolte între aceste două extreme, la frontierele haosului. 146

Activitatea institutului a fost criticată din mai multe perspective. Speran- ţele unei explicaţii universale pentru complexitate pălesc38. Unii biologi cred că selecţia naturală este suficientă pentru a explica complexitatea, nemaifiind necesare alte explicaţiP9. Alţii îşi exprimă îngrijorarea că simplificarea ne-ar putea ajuta să înţelegem, dar ar trebui să sacrificăm conformitatea cu realita- tea.JO. Un evoluţionist important,John Maynard Smith, caracterizează acest tip de viaţă artificială drept ,,0 ştiinţă în principal rară fapte\"41, în timp ce ecologul Robert May consideră activitatea institutului \"interesantă din punct de vedere matematic, dar Iară valoare din punct de vedere biologic\"42. Una dintre cele mai serioase critici vine dintr-o perspectivă logică, subliniindu-se că \"verifi- carea şi validarea modelelor numerice ale sistemelor naturale este imposibilă, deoarece sistemele naturale complexe nu sunt niciodată închise\"43. Nu putem fi niciodată siguri că avem toate informaţiile. O abordare diferită vine din partea celebrului zoolog francez Pierre Grasse, care a scris un volum instructiv, intitulat L'ivolution du vivant [Evoluţia or- ganismelor vii]44. Grasse, fost preşedinte al Academiei Franceze de Ştiinţe şi editor al unui tratat de zoologie în 35 de volume, este pe deplin familiarizat cu organismele vii. El este extrem de critic la adresa unora din conceptele evoluţioniste actuale şi neagă în mod categoric puterea mutaţiei şi a selecţiei în evoluţie. Pentru a trece peste întreruperile dintre grupele majore de organisme, el sugerează existenţa unor gene speciale şi a unei activităţi biochimice speci- ale, dar este de acord că evoluţia este un mister despre care se ştiu, sau se pot şti, puţine. El conchide afirmând: \"Poate că, în această arie, biologia nu poate merge mai departe: restul este metafizică.\"4s ÎNCOTRO SE ÎNDREAPTĂ EVOLUT, IA? În ultimii câţiva ani, a apărut un potop de cărţi care critică teoria evo- luţionistă, multe dintre ele scrise de autori care fie cred în evoluţie, fie cel puţin nu cred în creaţie. Iată mai jos câteva exemple. 1. Michael Behe, Darwin's Black Box: Ihe Biochemical Challenge to Evo- lution [Cutia neagră a lui Darwin: provocarea biochimiei la adresa evolu- ţiei]46. Acest biochimist de la Universitatea Leigh, care nu este creaţionist - în mod cert nu creaţionist în accepţia tradiţională a termenului -, oferă multe exemple a ceea ce el numeşte \"complexitate ireductibnă\", despre care crede că nu ar fi putut apărea printr-un proces aleatoriu. 2. Francis Crick, Lift Itself: Its Origin and Nature [Viaţa în sine: ori- ginea şi natura ei]47. Acest laureat al Premiului Nobel atrage atenţia că problemele privind originea vieţii pe Pământ sunt atât de mari, încât 147

aceasta trebuie să-~i fi avut originea în alt loc din univers şi să fi fost apoi transferată aici. 3. Michael Denton, Evolution: A 7heory in Crisis [Evoluţia: o teorie în criză]48. Acest microbiolog australian respinge uşor creaţia, considerând-o mit, însă afirmă: \"În ultimă instanţă, teoria darwinistă a evoluţiei nu este nici mai mult, nici mai puţin decât marele mit cosmogenic al secolului al XX-lea. \"49 4. Francis Hitching, 7he Neck ofthe Giraffe: Where Darwin Went Wrong [GâtuI girafei: unde a greşit Darwin]5°. Hitching respinge creaţia, dar ridică multe probleme serioase pentru evoluţie. 5. Mae-Wan Ho şi Peter Saunders, Beyond Neo-Darwinism An Intro- duction to the New Evolutionary Paradigm [Dincolo de neodarwinism o introducere la noua paradigmă evoluţionistă]51. Aceşti doi academicieni din Anglia, ambii evoluţionişti, subliniază că \"toate semnele indică faptul că teoria evoluţiei trece printr-o criză şi că o schimbare este pe punctul de a avea loc\"52. 6. S0ren L0vtrup, \"Darwinism: 7he Refutation ofa Myth [Darwinismul: respingerea unui mit]53. Acest embriolog suedez, care crede într-o formă de evoluţie prin paşi mari, afirmă: \"Eu cred că, într-o zi, mitul darwinist va fi clasificat drept cea mai mare înşelătorie din istoria ştiinţei. Atunci când se va întâmpla acest lucru, mulţi vor întreba: Cum de s-a putut întâmpla aşa ceva?\"54 7. Mark Ridley, 7he Problems of Evolution [Problemele evoluţiei]55. Acest evoluţionist de la Universitatea din Oxford pune câteva întrebări privind evoluţia, dintre care pe unele le consideră minore, iar pe altele, cum ar fi modul în care au loc schimbările evolutive majore, le consideră categoric problematice. 8. Robert Shapiro, Origins: A Skeptic's Guide to the Creation of Life on Earth [Origini: ghidul scepticului în ce priveşte crearea vieţii pe Pământ]56. Acest chimist remarcabil de la Universitatea din New York ridică multe probleme legate de evoluţie. El îşi afirmă credinţa în ştiinţă şi speră că va fi capabilă să formuleze un model plauzibil. 9. Gordon RattrayTaylor, 7he Great Evolution Mystery [Marele mister al evoluţiei]57. Acest bine informat autor ştiinţific britanic îşi afirmă cre- dinţa în evoluţie, dar afirmă, cu referire la un posibil mecanism pentru evoluţie: \"Pe scurt, dogma care a dominat aproape toată gândirea biologică mai mult de un secol se prăbuşeşte.\"58 Nu ar trebui să interpretăm această abundenţă de critici drept un indi- ciu că oamenii de stiintă renuntă la evolutie; nu asa stau lucrurile. Totusi \" ,\" I,