Origini

Mulţi sunt, într-o anumită măsură, religioşi şi mulţi îşi bazează religia pe Scriptură. Aceasta comportă implicaţia că s-ar putea să nu existe o diho- tomie fundamentală între credinţa în ştiinţă şi credinţa în Scriptură. În prezent, ştiinţa naturalistă are dificultăţi de integrare a religiei, oricare ar fi aceasta, printre explicaţiile ei, deoarece o astfel de explicaţie este consi- derată inacceptabilă, însă nu aşa stăteau lucrurile cu câteva secole în urmă, când au fost puse bazele ştiinţei moderne. Fără îndoială, există unele diferenţe majore între abordările de bază ale ştiinţei şi ale Scripturii. Ştiinţa se bazează pe observarea naturii şi se axează pe explicaţii, în vreme ce Scriptura pretinde că dă informaţii au- toritare şi se concentrează asupra activităţilor lui Dumnezeu şi a sensului lor. Ştiinţa pretinde că este deschisă la revizuire pe măsură ce se dezvoltă idei noi, în timp ce Biblia are mai degrabă un ton de finalitate. Totuşi, după cum se va vedea în capitolele următoare, chiar oamenii de ştiinţă pot cultiva o poziţie de autoritate şi finalitate, în spe<;:ial cu privire la autoritatea ştiinţei înseşi; prin urmare, diferenţele în acţastă privinţă nu sunt atât de mari pe cât s-a lăsat să se înţeleagă. În abordările de bază folosite atât de ştiinţă, cât şi de Scriptură, există şi unele asemănări. Observaţiile ştiinţifice şi Scriptura se ocupă mai mult de date, în timp ce explicaţiile ştiinţifice şi teologia au mai mult de-a face cu interpretarea. Datele ştiinţifice şi Scriptura tind să nu se schimbe, pe când interpretările care li se dau amândurora pot varia considerabil. Adesea, pentru a le interpreta, este folosit acelaşi proces raţional şi în cazul uneia, şi al celeilalte. Şi ştiinţa, şi Scriptura se suprapun în moduri limitate şi se completează reciproc. Dacă vrem să descoperim adevărul şi sensul în realitatea înconjurătoare, nu ar trebui să o ignorăm pe niciuna. Dacă există un Creator, natura ne poate oferi multe informaţii despre El, dar, dacă nu există niciun Creator, ştiinţa trebuie să explice existenţa aproape omniprezentă a religiei. FUNDALUL BIBLIC AL S, TIINT, EI O idee contrariantă răspândită în ultima jumătate de secol pune în discuţie dihotomia presupusă de obicei între s,tiint\"ă si Scriptură. Teza este că s,tiint,a s-a dezvoltat în lumea occidentală în mod deosebit datorită fondului ei iu- deo-creştin. Cu alte cuvinte, în loc ca ştiinţa şi Scriptura să fie la poli opuşi, s, tiint,a îs,i datorează orioo'\"inile filosofiei Bibliei. Un număr impresionant de sa- vanţi susţin această teză4•

Matematicianul şi filosoful Alfred North Whitehead, care a predat la universităţile Cambridge şi Harvard, subliniază faptul că ideile ştiinţei moderne s-au dezvoltat ca \"un derivat inconştient al teologiei medievale\"s. Conceptul de lume ordonată, aşa cum se deduce din portretul Dumneze- ului raţional şi consecvent al Bibliei, a asigurat baza credinţei în conceptul ştiinţific al cauzei şi efectului. Zeii păgâni ai altor culturi erau capricioşi, iar aceasta nu corespunde cu consecvenţa ştiinţei. R. G. Collingwood, profesor de filosofie metafizică la Universitatea Oxford, susţine şi el această teză, sub- liniind faptul că credinţa în atotputernicia lui Dumnezeu a schimbat părerea despre natură de la imprecizie la precizie6, o perspectivă care se potriveşte mai bine cu exactitatea ştiinţei. R. Hooykaas, profesor de istoria ştiinţei la Universitatea din Utrecht, accentuează şi el ideea că imaginea biblică asupra lumii a contribuit la dezvoltarea ştiinţei moderne. De o importanţă specială a fost antiautoritarismul relativ cultivat de Biblie, atitudine care a eliberat ştiinţa de autoritatea teologilor7• Unul dintre cei mai importanţi scriitori din acest domeniu este Stanley L. Jaki, care, cu doctoratele sale în fizică şi teologie, este profesor distins la Universitatea Seton Hall.Jaki argumentează că, în grade diferite, culturile hindusă, chineză, mayaşă, egipteană, babiloni- ană şi greacă au avut începuturi în ştiinţă, dar au eşuat. El atribuie acest fapt lipsei lor de încredere în raţionalitatea universului. Tradiţia iudeo-creştină a Bibliei a asigurat raţionalitatea necesară pentru naşterea ştiinţei8 • De interes în această chestiune este teza mult mai controversată a lui Merton9, care su- gerează că protestantismul, în mod deosebit în Anglia secolului al XVII-lea, a ajutat la emanciparea ştiinţei prin poziţia antiautoritaristă pe care acesta a luat-o împotriva dogmelor acceptate. Chiar dacă nu se poate stabili rară echivoc teza larg acceptată a unei relaţii strânse între tradiţia iudeo-creştină şi ştiinţă, însăşi existenţa acestei . . .teze sugerează că nu există o dihotomie atât de puternică între stiintă si Scriptură. ANGAJAMENTUL RELIGIOS AL PIONIERILOR S, TIINT, EI MODERNE Relaţia care ar putea exista între ştiinţă şi Biblie este demonstrată de puternicul angajament religios al oamenilor de ştiinţă care au pus bazele ştiinţei moderne în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Iată patru exemple: Robert Boyle (1627-1691), numit uneori şi părintele chimiei, a fost în mod cert părintele chimiei fizice. Contribuţia lui majoră în domeniul

,11<1( ,i\"l - \\1'111 .\\.1<\"1 II ştiinţei a fost desfiinţarea ideii clasice că există doar patru elemente de bază: foc, aer, pământ şi apă. Acest savant englez inovator era un creştin devotat, care credea că Dumnezeu poate mişca materia în mod direct. Şi-a donat mare parte din avere pentru a susţine diverse cauze religioase din Irlanda şi Noua AnglielO• În Franţa, strălucitul matematician Blaise Pascal (1623-1662) a ajutat la stabilirea principiilor probabilităţii. El a mai afirmat că \"întregul curs al lucrurilor trebuie să aibă ca scop consolidarea şi măreţia religiei\"ll. Angajamentul lui religios, precum şi mintea sa calculată ne sunt dezvăluite de celebrul său rămăşag cu scepticii: dacă Dumnezeu nu există, scepticii nu pierd nimic crezând în El, dar, dacă El există, câştigă viaţa veşnică, crezând în El. Concluzia lui este că e mai bine să crezi în Dumnezeu. Biologul suedez Carl von Linne (1707-1778) a fost cel mai proe- minent profesor de la Universitatea din Uppsala. Este în special renumit pentru că a atras atenţia asupra importanţei nivelurilor genului şi speciei în clasificarea organismelor şi pentru că a clasificat aproape toate lucrurile pe care le cunoştea. Faima sa a atras savanţi din toată lumea. Opunându-se oricăror idei contrare creaţiei, el credea că \"natura este creată de Dumnezeu pentru onoarea Sa şi pentru binecuvântarea omenirii şi tot ce se întâmplă, se întâmplă doar la porunca şi sub îndrumarea Sa\"12. În anii de mai târziu, şi-a modificat opiniile despre fixitatea speciilor, permiţând şi unele mici variaţii, poziţie adoptată în prezent de creaţioniştii moderni. Sir Isaac Newton (1624-1727), considerat de unii drept cel mai mare om de ştiinţă care a trăit vreodată, era şi un profund cercetător al Bibliei. Este cunoscut pentru stabilirea principiilor calculului infinitezimal şi pentru descoperirea legilor mişcării planetelor, însă şi-a găsit totuşi timp să scrie pe larg despre profeţiile biblice din Daniel şi Apocalipsa. Newton credea foarte mult că Dumnezeu este Creatorul şi că natura ne oferă in- formaţii despre ElI3• Ar putea fi citate zeci şi zeci de alte exemple similare pentru a arăta că bazele ştiinţei moderne s-au pus într-o atmosferă dominant biblică şi că nu există un antagonism fundamental între ştiinţă şi Scriptură. Diferenţa pare să fie mai mult o chestiune de atitudine. Pionierii în domeniul ştiinţei au avut o activitate ştiinţifică veritabilă, iar pentru ei ştiinţa însemna să descopere principiile pe care le-a stabilit Dumnezeu în natură. Creaţia era ipoteza acceptată şi, de obicei, necontestată privind originile, iar această atmosferă religioasă nu a împiedicat nas,terea s\"tiintei moderne. :;1

RELIGIA S, I OAMENII DE S\" TIINTĂ CONTEMPORANI S-ar putea argumenta că ştiinţa s-a dezvoltat în ciuda religiei, aşa cum sugerează independenţa ştiinţei contemporane, însă, dat fiind că filosofia naturalistă nu mai este susţinută cu atât de multă tărie de oamenii de ştiinţă, acest argument este în mod cert mai puţin valid acum decât ar fi fost cu o jumătate de secol în urmă. Acceptarea generală a mecanicii cuantice (Max Planck, 1858-1947; Albert Einstein, 1879-1955; Niels Bohr, 1885-1962; Werner Heisenberg, 1901-1976) a introdus în ştiinţă un element fundamental de incertitudine. De exemplu, conform teoriei mecanicii cuantice, există o incertitudine ireductibilă în măsurarea si- multană a vitezei şi a poziţiei. Acest lucru a pus sub semnul întrebării principiul simplu al cauzei şi efectului din ştiinţa clasică şi, împreună cu alţi factori, a generat o atmosferă de umilinţă şi de veneraţie. Dacă un număr de oameni de ştiinţă resping religia şi Scriptura, există însă o componentă categorică a gândirii contemporane, în special în rândul unora dintre specialiştii în ştiinţe fizice 14, favorabilă conceptului unui Dumnezeu sau organizator. Voi menţiona, ca exemplu, trei autori, toţi scriind pe larg despre această problemă. Paul Davies este profesor de fizică teoretică la Universitatea din New- castle pe Tyne, din Anglia. În populara sa carte God and the New Physics [Dumnezeu şi noua fizică], el îndrăzneşte să afirme că \"ştiinţa oferă o cale mai sigură către Dumnezeu decât religia\"15. Într-o carte ulterioară, el co- mentează pe tema \"dovezilor puternice [că] «există ceva» în spatele tuturor lucrurilor\"16. Mai mult, el vine în sprijinul tezei prezentate mai devreme în acest capitol, şi anume că oamenii de ştiinţă pot fi religioşi: \"După ce am publicat cartea God and the New Physics, am fost uimit să descopăr cât de mulţi dintre colegii mei apropiaţi practică o religie convenţională\"1? Arthur Peacocke este biochimist şi teolog şi a predat la universităţile Oxford şi Cambridge. Pentru el, Dumnezeu creează atât prin legile Sale, cât şi prin întâmplare. Şi Peacocke este de părere că realitatea supremă este Dumnezeu18. John Polkinghorne şi-a petrecut mai mult de 25 de ani lucrând ca teore- tician în domeniul fizicii particulelor la Universitatea din Cambridge, până când a schimbat direcţia, devenind cleric anglican. S-a dedicat studiului relat,iei dintre s\"tiintă s,i teologie, dar mai târziu a intrat în administrat,ia Universităţii din Cambridge. Printre tezele sale este ipoteza că Dumnezeu susţine universul şi este activ în cadrul lui şi, mai mult, că El încurajează libertatea noastră de alegere19. 52

Acesta este doar un eşantion foarte mic dintr-un important grup de cercetători care afirmă cât se poate de clar că ştiinţa şi religia trebuie abor- date într-o manieră integrată. Concepţiile lor sunt extrem de diferite20, ceea ce nu corespunde nici portretului obişnuit al oamenilor de ştiinţă evoluţionişti, nici celui al creaţioniştilor care cred în Biblie. Astfel de opinii ilustrează faptul că ideile biblice şi cele ştiinţifice nu sunt opuse şi irecon- ciliabile. IMPORTANT,A UNEI ABORDĂRI LARGI Discuţiile despre religie din rândul oamenilor de ştiinţă nu sunt un fapt neobişnuit. Unele din jurnalele ştiinţifice de frunte, cum ar fi Science şi Nature, iau parte în mod repetat la astfel de discuţii, îp special în cadrul sectiunii de răspunsuri pentru cititori. Ocazional, conclazia este că stiinta şi r~ligia nu sunt în conflict, deoarece ele reprezintă do~enii separate'. Alţii adoptă o poziţie exclusiv naturalistă, sugerând chiar că oamenii de ştiinţă ar trebui să-şi lase la uşă şi creierul, pe lângă pălărie şi palton, atunci când intră într-o biserică21 , iar alt,ii afirmă că credint,a, asociată de obicei cu religia, este indispensabilă pentru ştiinţă. Pentru Norbert Muller, profesor de chimie la Universitatea Purdue, \"ştiinţa pur şi simplu nu se poate face rară religie\", deoarece un om de ştiinţă trebuie să aibă \"credinţă în premisele care fac ştiinţa posibilă\"22. Alţi cercetători sunt de părere că religia are o contribuţie bogată şi chiar responsabilitatea de a le oferi scop şi adevăr oamenilor23 şi trebuie să fie încorporată într-un sistem de gândire plin de sens. Ce linie de gândire ar trebui urmată? În demersurile intelectuale, o abordare largă pare să fie cea mai înţeleaptă. Una din tragediile ignoranţei este aceea că victimele ei nu sunt conştiente de starea deplorabilă în care se află. Nu ştim ce anume şi cât nu ştim. Adevărul trebuie să fie căutat şi ar trebui să aibă sens în toate domeniile. Deoarece este atât de vast, adevărul cuprinde toată realitatea sau actualitatea; iar eforturile noastre de a-l afla ar trebui să fie la fel de cuprinzătoare. Este periculos să ne formăm o viziune despre lume pe baza unui câmp îngust de cercetare. Putem alege să examinăm doar lumea mecanică, aşa cum face ştiinţa naturalistă, sau să ne axăm pe domeniul gândirii, aşa cum face filosofia, dar ambele, la fel ca şi toate celelalte perspective, inclusiv di- mensiunea spirituală a omului, sunt părţi ale unui întreg de care trebuie să ţinem cont. Figura 3.1 ilustrează avantajul unei abordări largi. Un cerc poate reprezenta ştiinţa, iar celălalt, Scriptura. Sunt zone care nu se suprapun, cum ar fi cele din stânga şi din dreapta, unde numai ştiinţa sau Scriptura ne poate

oferi informaţii. A ne forma o viziune de ansamblu doar pe baza uneia dintre ele pare inutil de restrictiv. Când ţinem cont de amândouă, nu numai că avem un fond de informaţii mai larg, ci şi o abundenţă de sensuri. În cazul marilor întrebări despre origini, nu ne putem permite să examinăm doar o arie îngustă de informaţii. Un motiv în plus pentru o abordare largă îl constituie faptul că, atunci când privim lucrurile din mai multe perspective, avem la dispoziţie un sistem de control în ce priveşte testarea şi stabilirea adevărului. \"Adevărul este etern, iar conflictul acestuia cu eroarea nu va face decât să-i eviden- ţieze tăria. \"24 Nu e greu să găseşti dovezi ale nemulţumirii cauzate de o aborda- re prea îngustă a adevărului. Am ţinut odată un seminar de creaţionism ./ \"\"!I~.,.,... r\"\"'1\"'-r-. / iIII.. ~~ f / r\\ f ~ f I I \\ I '\"'\"'\"\"' III \"\"\"\"\"\" .............. ... ~\" Figura 3.1. Diagramă care ilustrează avantajul unei abordări largi, cum ar fi combina- rea ştiinţei şi a Scripturii. Luată singură, fiecare ne poate oferi informaţii valoroase, aşa cum ne demonstrează zonele din stânga şi din dreapta. Bogăţia de interpretări rezultă din combinarea celor două, aşa cum ne arată porţiunea centrală. la Departa~entul de geologie al filialei Riverside a Universităţii din California. In prezentarea mea am formulat patru puncte de vedere2s: (1) este foarte improbabil ca viaţa complexă să fi apărut în mod spontan, (2) numeroasele verigi lipsă din raportul fosilelor sugerează că nu a existat o evoluţie de la forme simple la forme complexe, (3) ştiinţa îşi schimbă opiniile în mod repetat şi (4) ştiinţa şi Biblia au o bază raţională comună şi largă. Am inclus ultimul punct în mod deosebit pentru că persoana care-mi solicitase serviLiiile mă informase că studenţii se plângeau de faptul că, la cursuri, li se

preda numai evoluţia şi doreau să audă şi argumentele celeilalte părţi. Erau nemulţumiţi cu o abordare prea îngustă. Din această perspectivă, întrebarea: \"Cine are dreptate, ştiinţa ori Scriptura?\" nu este una bună, deşi mulţi o pun. O întrebare mai bună este: \"Ce adevăr găsesc după ce am studiat şi ştiinţa, şi Scriptura?\". Antropologul cultural David Hess subliniază faptul că mişcarea spiritistă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, care căuta un mijloc de comunicare cu morţii, a fost \"în mare măsură\" un răspuns la fervoarea intelectuală generată de descoperirile în domeniile geologiei, biologiei şi astronomiei, care tindeau către un naturalism pur. El leagă indirect spiritismul de recenta mişcare New Age, care încearcă uneori să îmbine înţelepciunea neoccidentală cu ştiin­ ţa modernă26 • Tendinţele postmoderniste de îndepărtare de modernismul simplu în artă şi teologie dau şi ele mărturie despre acest interes pentru o varietate de abordări. Omul doreşte adesea, şi ar trebui să caute, întregul tablou. Nu se mulţumeşte cu o perspectivă îngustă. Ştiinţa, în sine, tinde să fie materialistă şi lipsită de sens. Demersu- rile religioase, în ele însele, pot duce la superstiţii. Religia şi ştiinţa se pot ajuta reciproc. Albert Einstein exprima acest lucru când afirma că \"ştiinţa fără religie este şchioapă, iar religia fără ştiinţă este oarbă\"27. Tot ce am spus mai sus confirmă necesitatea unei abordări largi atunci când ne ocupăm de întrebările mai profunde privind originile noastre. DEUS EX MACHINA Dumnezeu a fost folosit pentru a explica aproape orice. Cu mai bine de un secol în urmă, unii susţineau că numai El ar putea crea compuşi organici, cum ar fi zaharurile, proteinele, ureea etc. Aceste molecule relativ complexe erau asociate cu organismele vii şi cu misterul vieţii. De atunci, au fost sinte- tizaţi mii de compuşi organici diferiţi, iar Dumnezeu nu mai este considerat necesar pentru acest proces. În domeniul cosmic, Isaac Newton credea că Dumnezeu trebuie să ajusteze când şi când universul pentru a-l menţine în stare de funcţionare. Ideea aceasta nu mai este luată astăzi în serios. Cu secole în urmă, se credea că Dumnezeu a creat ploşniţele ca să-i împiedice pe oameni să doarmă prea mult, iar şoarecii, ca să-i înveţe pe oameni să pună hrană deoparte. Şi la aceste idei s-a renunţat. Odată cu progresul ştiinţei, nevoia de Dumnezeu ca factor explicativa scăzut, iar unii au impresia că El, chiar dacă există, este în mod cert inutil. Apelul la Dumnezeu ori de câte ori ne confruntăm cu dificultăţi de explicare a naturii este un procedeu numit adesea \"Dumnezeullacunelor\

,"sau \"deus ex machina\" (expresie latinească, însemnând \"dumnezeul din maşină\"). Ultimul termen derivă din practica, specifică teatrului grec şi roman, ca un actor reprezentând un zeu să vină din cer pe scenă pentru a rezolva problemele majore; efectul se realiza folosind o macara (maşină), de unde şi conceptul de \"dumnezeu din maşină\" pentru rezolvarea difi- cultăţilor ştiinţifice. De regulă, acest concept este tratat cu dispreţ, dân- du-se de înţeles că, ori de câte ori există vreo problemă, Dumnezeu este invocat să o rezolve, pe când, dacă ar avea la dispoziţie timp suficient, s, tiint,a ar rezolva în cele din urmă misterul. Dumnezeu nu ar trebui să fie folosit pentru a completa lacunele din informaţiile pe care le deţinem. Mulţi oameni de ştiinţă nu privesc cu ochi buni ideea unui Dumnezeu puternic, capabil să manipuleze natura după bunul plac şi să modifice, astfel, consecvenţa care face posibilă ştiinţa. Din acest punct de vedere, ei văd un veritabil conflict între Dumnezeu s\"i stiint,ă, dar conflictul nu trebuie să fie unul atât de grav dacă, aşa cum credeau pionierii ştiinţei moderne, principiile ştiinţei au fost create de Dumnezeu, iar natura reflectă această consecvenţă. În gândirea acestor pionieri, Dumnezeu este autorul principiilor care formează fundamentul ştiinţei. Dumnezeu poate trece peste legile pe care le-a stabilit, dar numai rareori face acest lucru, ceea ce permite ştiinţei să funcţioneze. În timp ce critica la adresa conceptului \"deus ex machina\", sau \"Dum- nezeullacunelor\", are oarecare validitate, a elimina în mod arbitrar toate activităţile lui Dumnezeu pe baza acestei critici este prea simplist. Tre- buie să facem diferenţa dintre Dumnezeullacunelor, în accepţia comună a termenului, s,i un \"Dumnezeu allacunelor necesare\"28. Pentru cazul din urmă, Dumnezeu pare esenţial. Sinteza compuşilor organici, menţiona­ tă mai sus, ar corespunde conceptului de \"Dumnezeu allacunelor\", în timp ce progresele recente din domeniul biologiei moleculare, care fac ca posibilitatea originii spontane a vieţii să fie tot mai puţin plauzibilă, ar veni în sprijinul conceptului de \"Dumnezeu allacunelor necesare\". În cazul din urmă, se pare că Dumnezeu devine din ce mai important, pe măsură ce descoperim noi şi noi relaţii biochimice complexe pro- gramate, care nu puteau să ia naştere singure29 • Acelaşi lucru se poate spune despre ajustarea fină a universului, care implică valori extrem de precise pentru constantele fizice universale30• Într-adevăr, ştiinţa a reuşit să copieze anumite fenomene atribuite cândva lui Dumnezeu, însă nu ar trebui să folosim această realitate ca scuză pentru a-L elimina în totalitate, în special când vedem din ce în ce mai mult că natura este complexă şi precisă.

ESTE CREAT, IONISMUL S\" TIINTĂ S, I EVOLUT, IONISMUL RELIGIE? În 1981, statul Arkansas (SUA) a promulgat o lege care cerea ca, în cadrul orelor de ştiinţe din şcolile publice, elevilor să li se prezinte în mod echilibrat şi creaţia, şi evoluţia. Uniunea Americană pentru Liber- tăţi Civile (ACLU) s-a opus legii şi a dat în judecată statul; a urmat3! faimosul proces numit adesea \"Scopes II\"32. \"Scopes !\" avusese loc în Tennessee, în 1925, cu evoluţionismul pe banca acuzaţilor. În procesul împotriva statului Arkansas, decizia finală împotriva creaţionismului nu s-a bazat pe meritele intrinseci ale celor două teorii. Preşedintele com- pletului de judecată, judecătorul William Overton, a hotărât că noua lege era neconstituţională, pe baza prevederii constituţionale a separării bisericii de stat. Pentru a stabili că creaţionismul este o teorie religioasă, judecătorul Overton s-a bazat foarte mult pe mărturia lui Michael Ruse, filosof al ştiinţei la Universitatea din Guelph, Canada. Acesta a stabilit o definiţie îngustă a ştiinţeP3. După proces, un alt filosof al ştiinţei, Larry Laudan, de la Universitatea din Pittsburgh (SUA), a spulberat accepţia restrânsă în care a fost folosit termenul \"ştiinţă\" la proces. Laudan este favorabil evoluţiei, dar, referindu-se la decizia judecătorului Overton, a mcut comentarii aspre, cum ar fi: \"decizia curţii se bazează pe o mulţime de denaturări cu privire la ce este s, tiint\"a si cum funct,ionează ea\", \"aceas- tă istorie de aberaţii vrednice de plâns din procesul împotriva statului Arkansas\", \"perpetuarea şi canonizarea unui stereotip fals cu privire la ce este ştiinţa\", folosind şi alte calificative, cum ar fi: \"complet nepotrivită\", \"anacronică\" şi \"pur şi simplu scandaloasă\"34. În mod evident, definiţia ştiinţei este controversată. S-au mai adus şi alte critici la adresa opiniei scrise a judecătoruluPs. Overton a argumentat că creaţionismul este reli- gie, nu ştiinţă, şi că această încadrare îl face inadecvat pentru a fi predat în şcolile publice36. Disputa privind definiţia ştiinţeP7 acceptată în cadrul procesului împotriva statului Arkansas accentuează faptul că nu ştim să definim ştiinţa. Evoluţioniştii reacţionează mai degrabă negativ la termenul creaţionism ştiinţiji?8, argumentând că nu poate exista aşa ceva. Au reuşit în repetate rânduri să scoată creaţionismul din sala de curs, afirmând că acesta nu e ştiinţă, ci religie. Adesea, îşi bazează afirmaţia pe faptul că nu există nicio modalitate de a testa în mod ştiinţific un miracol, cum este creaţia, însă apoi se schimbă la 180 de grade şi scriu cărţi, cum ar fi Scientists Con/ront Creationism [Oamenii de ştiinţă confruntă creaţio- 37

nismul] şi folosesc ştiinţa pentru a dovedi netemeinicia creaţionismului. Pot, oare, evoluţioniştii să împace şi capra, şi varza? Din moment ce nu există o definiţie cuprinzătoare a ştiinţei care să fie unanim acceptată, problema dacă creaţionismul e ştiinţă nu este deloc tranşată. Dacă ştiinţa este, într-adevăr, o căutare deschisă după adevăr, atunci e loc şi pentru \"creaţionismul ştiinţific\", şi unii pionieri ai ştiinţei moderne descrişi mai devreme în acest capitol se califică în mod cert ca oameni de ştiinţă creaţionişti. Pe de altă parte, dacă ştiinţa este definită ca o filosofie pur naturalistă care, prin definiţie, exclude conceptul de crea- tor, atunci nu poate exista creaţionism ştiinţific. Aşa cum era de aşteptat, evoluţioniştii sunt de partea celei din urmă interpretări, însă această inter- pretare înseamnă şi că ştiinţa nu este o căutare deschisă după adevăr, cum se pretinde adesea. Putem să ne întrebăm s,i dacă s,ti\"inta si/sau evolut,ionismul sunt o formă de religie. Loialitatea, patima şi înflăcărarea pe care le manifestă oamenii de ştiinţă la numeroasele audieri şi procese între creaţionism şi evoluţionism indică în mod cert că nu avem de-a face cu o evaluare pur obiectivă. Cartea Evolution as a Religion [Evoluţia ca religie], scrisă de Mary Midglef9, subliniază numeroasele moduri în care ştiinţa poate funcţiona ca o religie. Alţi scriitori au accentuat şi ei aspectele religioase ale evoluţionismului şi ale darwinismului40, dar, în general, argumentele aduse în instanţă pentru eliminarea evoluţionismului din sala de curs pe baza faptului că acesta este o religie nu au convins. Percepţia generală este că evoluţionismul este un soi de ştiinţă, iar creaţionismul este religie. De fapt, nu există o linie clară de demarcaţie între ştiinţă şi religie, deoarece ambele pot fi înţelese ca viziuni cuprinzătoare, cu trăsături care se suprapun. PROBLEMA CU ADEVĂRAT IMPORTANTĂ La o audiere publică în faţa Comisiei de Stat pentru Educaţie din Ca- lifornia, am propus comunităţii ştiinţifice să nu se teamă de creaţionism şi să-i permită să concureze liber cu evoluţionismul în sala de curs. Aceasta le-ar oferi elevilor libertatea de a alege între diversele opţiuni, favorizând astfel un oarecare grad de libertate academică41 • Evoluţioniştii au argu- mentat că crea,tionismul nu este s,tiint\"ă si s-au refugiat în repetate rânduri în anumite definiţii cu privire la ce anume este ştiinţa, în încercarea de a ţine creaţionismul în afara sălilor de curs. Totuşi, cum spun francezii: \"C'est magnifigue, mais ce n'est pas la guerre!\" (E magnific, dar nu acesta este războiul!). Adevărata întrebare este: cine are dreptate - creaţia ori evo-

l ) 1'- 1(; 1:\\ 1 \\ Im. I \\. 1\\ U Iii luţia? Din nefericire, această întrebare este adesea îngropată sub o tonă de aspecte ce ţin de semantică, autoritarism şi mărunţişuri legale. La aceeaşi audiere publică, am fost impresionat de pledoaria unui cleric, care a precizat că enoriaşii săi încercau să le imprime copiilor lor principiile şi valorile Bibliei. Aceiaşi enoriaşi erau nevoiţi Să-şi trimită copiii la şcoli susţinute din propriile lor taxe, iar acolo, profesorii de ştiin­ ţă le distrugeau copiilor încrederea în Biblie şi în principiile ei, încredere pe care părinţii încercaseră s-o consolideze. Acestor părinţi puţin le păsa de diversele definiţii ale ştiinţei ori de bătăliile de pe tărâm academic. Ei încercau pur şi simplu să le cultive copiilor lor o moralitate şi o menta- litate bazată pe Biblie, lucruri pe care, în opinia lor, şcolile le distrugeau. Toate acestea aduc în atent,ie necesitatea asocierii Bibliei cu s,tiint,a. Des,i, în anumite aspecte, ele sunt complementare, după cum s-a precizat mai sus, cele două au totuşi multe în comun în ce priveşte raţionalitatea fundamentală42 • Ambele se bucură la scară largă de respect, ambele au de adus o contribuţie unică şi ambele sunt utile în formularea viziunii de ansamblu asupra lumii. CONCLUZII Conflictul dintre ştiinţă şi Biblie nu este atât de profund pe cât se presu- pune în mod curent. De fapt, este posibil ca raţionalitatea Bibliei să fi fost fundamentul dezvoltării ştiinţei moderne. Devotamentul pionierilor ştiinţei moderne faţă de Biblie indică şi o compatibilitate fundamentală între cele două. După cum am menţionat în capitolul 1, ştiinţa şi religia au drumuri diferite, în special când vine vorba de ştiinţa naturalistă şi de Biblie, dar prăpastia pare să aibă la bază mai mult atitudini şi interpretări decât principii fundamentale. În căutarea noastră după adevăr, şi ştiinţa, şi Biblia pot fi buni tovarăşi, care să se completeze şi să se susţină reciproc şi, din această cauză, întrebarea: \"Cine are dreptate - ştiinţa ori Scriptura?\" nu este la fel de bună ca întrebarea: \"Ce adevăr găsesc atunci când examinez şi ştiinţa, şi Scriptura?\" - NOTE DE FINAL 1 Browne, T, Religio Medici 1, [fa.], p. 34, citat în Mackay, 1991, A. L., A Dictionary of Scientific Quotations, Bristal/Philadelphia, Institute afPhysics Publishing, p. 42. 2 (a) Maatman, 1994, R. \"The Galilea incident\", Perspectives on Science and Christian Faith, 46, p. 179-182;n(b) Shea, W. R., 1986, \"Galilea and the church\", în Lindberg, D. C., şi

C·\\PITOLtJL.1 - ~1I 'FPAK.\\T, CI i~'IPRFII\",A R L. Numbers (ed.), God and Nature: Historica! Essays on the Encounter Between Christianity and Science, Berkeley/Los Angeles, University of California Press, 114-135. 3 (a) Acest incident este relatat în [Anonim], 1959, \"Science: Evolution: a religion of science?\", Newsweek, 54n(7 decembrie) p. 94, 95; (b) Pentru textul tipărit al discursului lui Sir Julian Huxley, vezi Huxley,J., 1960,n\"The evolutionary vision\", în Tax, S., şi C. CalIender (ed.), Issues in Evo!ution: 7he University ofChicago Centennia! Discussions. Evo!ution after Darwin: 7he University ofChicago Centennia!, voI. 3, Chicago, University of Chicago Press, voI. 3, p. 249-261. 4 Vezi, de exemplu: (a) Collingwood, R G., 1940, An Essay on Metaphysics, Oxford/Londra, Clarendon Press; (b) Cox, H., 1966, 7he Secular City: Secularization and Urbanization in 7heo!ogica! Perspective, ed. rev., New York, The Macmillan Co.; (c) Dillenberger,J., 1960, Protestant 7hought and Natura! Science: A Historica! Interpretation, NashvillelNew York, Abingdon Press; (d) Foster, M. B., 1934, \"The Christian doctrine of creation and the rise of modern natural science\", Mind, 43, p. 446-468; (e) Gerrish, B. A., 1968, \"The Reformation and the rise of modern science\", în Brauer,]. C. (ed.), 7he Impact of the Church upon Its Cu!ture: Reappraisa!s of the History of Christianity, Chicago/Londra, University of Chicago Press, p. 231-265; (f) Gruner, R, 1975, \"Science, nature, and Christianity\",journa! of7heo!ogica! Studies, serie nouă, 26(1):55-81 (acest autor nu susţine teza amintită, dar enumeră o serie de alte referinţe bibliografice care o susţin [p. 56]);nn (g) Hooykaas, R, 1972, Re!igion and the Rise of Modern Science, Grand Rapids, Michigan, William B. Eerdmans Publishing Co.; (h) Jaki, S. L., 1974, Science and Creation: From Eterna! Cyc!es to an Oscillating Universe, New York, Science History Publications; (i) Jaki, S. L., 1978, 7he Road ofScience and the U'lJys to God. 7he Gijford Lectures 1974-1975 and 1975- 1976, Chicago/Londra, University of Chicago Press; G) Jaki, S. L., 1990,n\"Science: Western or what?\", 7he Intercollegiate Review (FalI), p. 3-12; (k) Klaaren, E. M., 1985, Re!igious Origins of Modern Science: Be!ief in Creation in Seventeenth-century 7hought, Lanham, New York/Londra, University Press of America; (1) Whitehead, A. N., 1950, Science and the Modern World, Londra, Macmillan & Co. SWhitehead, p. 19 (nota 41). 6 Collingwood, p. 253-255 (nota 4a). 7 Hooykaas, p. 98-162 (nota 4g). BJaki 1974, 1978, 1990 (nota 4h-j). 9 Merton, R K., 1970, Science, Techno!ogy and Society In Seventeenth-century Eng!and, New York, Howard Fertig. 10 (a) Boyle, R, 1911, 1964, 7he Skeptica! Chemist, Everyman's Library, Londra,]. M. Dent & Sons, p. v-xiii;n (b) Dampier, W. c., 1948, A History ofScience and Its Re!ations with Philosophy and Re!igion, ed. a 4-a rev., Cambridge, Cambridge University Press, p. 139-141. 11 Pascal, B., 1952, Pensies, traducere în engleză de Trotter, W. E, în Pascal, B., 1952, 7he Provincia! Letters; Pensies; Scientific Treatises, traducere în engleză de M'Crie, T., Trotter, W. E şi Scofield, R Great Books ofthe Western World Series, Chicago/Londra/foronto, Encyc10predia Britannica, p. 270 (titlul în original: Les !ettres provinciales; Pensies; LiEuvre scientifique). 12 Nordenski6ld, E., 1935, 7he History ofBio!ogy: A Survey, New York, Tudor Publishing Co., p.206,207. 13 (a) Brewster, D., 1855, 1965, Memoirs of the Lift, Writings, and Discoveries of Sir Isaac Newton, 2 voI., The Sources of Science, nr. 14, New York/Londra: Johnson Reprint Corp; (b) Christianson, G. E., 1984, In the Presence of the Creator: Isaac Newton and His Times, New York, The Free Press/Londra, Collier Macmillan Publishers; (c) ]. Fauvel, R. Flood,

OH.ll;[:,\\:] - ,\\RIFl. .\\.I{OTII M. Shortland şi R. Wilson (ed.), 1988, Let Newton Be!, OxfordINew Yorklfokyo, Oxford University Press; (d) Westfall, R. S., 1980, Never at Rest.·A Biography ofIsaac Newton, Cambridge, Cambridge University Press. 14 Vezi prima parte a capitolului 6. 15 Davies, P., 1983, God and the New Physics, New York, Simon & Schuster, p. ix. 16 Davies, P., 1988, The Cosmic Blueprint: New Discoveries in Nature's Creative Ability to Order the Universe, New York, Touchstone, Simon & Schuster, p. 203. 17 Davies, P., 1992, The Mind of God: The Scientific Basis for a Rational Wor!d, New York! Londra, Simon & Schuster, p. 15. 18 (a) Peacocke, A. R., 1971, Science and the Christian Experiment, LondraINew York! Toronto, Oxford University Press; (b) Peacocke, A. R. (ed.), 1981, The Sciences and Theology in the Twentieth Century, Northumberland, England, Oriel Press; (c) Peacocke, A. R., 1986, God and the New Biology, San Francisco/CambridgelNew York, Harper & Row; (d) Peacocke, A. R., 1990, Theology for a Scientific Age: Being and Becoming - Natural and Divine, Oxford! Cambridge, Massachusetts, Basil Blackwell. 19 (a) Polkinghorne, J., 1991, \"God's action in the world\", Cross Currents (Fali), p. 293-307; vezi şinnnnn(b) Polkinghorne, J., 1986, One World: The Interaction ofScience and Theology, Londra, SPCK;nnnnnn (c) Polkinghome, J., 1989, Science and Creation: The Search for Understanding, Boston, New Science Library, Shambhala Publications; (d) Polkinghorne, J., 1989, Science and Providence: God's Interaction with the Wor!d, Boston, New Science Library, Shambhala Publications. 20 Vezi capitolul 21 pentru o discuţie a câtorva dintre aceste concepţii. 21 Provine, W., 1988, \"Scientists, face it! Science and religion are incompatible\", The Scientist, 2(16;nnnn 5 septembrie):10. 22 Muller, N., 1988, \"Scientists, face it! Science is compatible with religion\", The Scientist, 2(24;nnnnnn 26 decembrie):9 23 Reid, G. W., \"The theologian as conscience for the church\", Journal of the Adventist Theological Society, 4, 2/1993, p. 12-19. 24White, E. G., Counsels to Writers and Editors, Nashville, Tennessee, Southern Publishing Association., 1946, p. 44. 25 Pentru discuţii suplimentare pe marginea argumentelor care stau la baza acestor patru puncte de vedere, vezi capitolele 4, 11, 17 şi 18. 26 Hess, D. J., Science in the New Age: The Paranormal, Its Defenders and Debunkers, and American Culture, Madison, Wisconsin, University ofWisconsin Press, 1993, p. 17-40. 27 Einstein, A., 1950, Out ofMy Later Years, New York, Philosophical Library, p. 26. 28 Kenny, A., 1987, Reason and Religion: Essays in Philosophical Theology, OxfordlNew York, Basil Blackwell, p. 84. 29 Vezi capitolele 4 şi 8. 30 Vezi capitolul 6. 31 Milner, R., 1990, The Encyc!opedia ofEvolution, New York, Facts on File, p. 399. 32 Pentru diferite relatări, vezi: (a) Geisler, N. L., 1982, The Creator in the Courtroom: Scopes II. The 1981 Arkansas Creation-Evolution Trial, Milford, Michigan, Mott Media; (b) Gilkey, L, 1984, Creationism on Trial' Evolution and God at Little Rock, Minneapolis, Minnesota, Winston Press; (c) La Follette, M. C. (ed.), 1983, Creationism, Science, and the Law: The Arkansas Case, Cambridge, Massachusetts/Londra, The MIT Press;nn(d) Numbers, 1992, R. L., The Creationists, New York, Alfred A. Knopf, p. xv, 249-251. 61

11 Vezi Gilkey, p. 127-132 (nota 32b). 34 Laudan, L., \"Commentary on Ruse: science at the bar - causes for concern\", în La Follette, p. 161-166 (nota 32c). 35 Bird, W. R., 1987, 1988, 1989, Philosophy of Science, Philosophy of Religion, History, Education, and Constitutional lssues. 7he Origin ofSpecies Revisited: 7he 1heories ofEvolution and ofAbrupt Appearance, New York, Philosophical Library, voI. 2, p. 461-466. 36 Pentru un raport destul de fidel al mărturiei mele în acest proces, vezi Geisler, p. 461-466 (nota 32a). 37 Vezi capitolul 17 pentru mai multe comentarii pe marginea acestei chestiuni complexe. Vezi şi: (a) Roth, A. A., 1974, \"Science against God?\", Origins, 1:52-55; (b) Roth, A. A., 1978, \"How scientific is evolution?\", Ministry 51,(7): 19-21; (c) Roth, A. A., 1984, \"Is creation scientific?\", Origins, 11: 64,65. 38 Godfrey, L. R. (ed.), Scientists Confront Creationism, New York, W. W. Norton & Co., 1983. 39 Midgley, M., 1985, Evolution as a Religion: Strange Hopes and Stranger Fears, Londra/New York, Methuen & Co. 40 De exemplu, (a) Macbeth, N., 1971, Darwin Retried: An Appeal to Reason, Boston, Gambit Inc., p. 126;nn (b) Bethell, T., 1985, .Agnostic evolutionists\", Harpers, 270( 1617; februarie): 49-52,56-58,60,61. 41 Pentru discuţii suplimentare, vezi: (a) Roth, A. A., 1975, ,,A matter of fairness\", Origins, 2: 3,4; (b) Roth, A. A., 1978\",Closed minds and academic freedom\", Origins, 5:61, 62. 42 Pentru o discuţie caracteristică, vezi Murphy, N., 1994, \"What has theology to learn from scientific methodology?\", în Rae, M., H. Regan,]. Stenhouse (ed.), Science and 7heology: Questions at the lnterface, Grand Rapids, Michigan, William B. Eerdmans Pub. Co., p. 101-126.

ORGANISMELE VII

CAPITOLUL 4 DE UNDE A APĂRUT VIAT,A? 'Dintre toate misterele biologiei, cea mai enigmatică este,Jără îndoială, problema modului în care a apărut viaţa pe Pământ. [(jordon 'R.gttray rr'ay/orI] S uprafaţa Pământului mişună, la propriu, de organisme vii, care varia- ză de la bacterii cu diametrul de 1/2~OO mm până la giganticii sequoia, ce ating înălţimi de peste 100 m. In regnul animal, există balenele albastre, cu lungimi de 30 m, ceea ce le face să fie, poate, cele mai masive animale care au trăit vreodată pe Pământ. Candidatul la titlul de cea mai mare \"plantă\" e posibil să fie o ciupercă subterană din statul Washington (SUA), care acoperă o arie de 600 ha. Una dintre cele mai importante întrebări ale tuturor timpurilor este: Când, cum şi unde a apărut această mare varietate de viaţă? În acest capitol, vom examina idei legate de modul în care a început viaţa pe Pământ. Producerea spontană de molecule biologice simple, în- tr-un cadru primordial, pare foarte dificilă. Producerea moleculelor biolo- gice complexe necesare, cum ar fi proteinele şi ADN-ul, pare extrem de dificilă, în timp ce formarea spontană chiar şi a unei celule simple pare esenţialmente imposibilă.

CONVINGERI ISTORICE În Antichitate, şi chiar până destul de recent, puţini puneau la îndoială ideea că diferitele forme de viaţă ar fi apărut spontan din materie nevie. Părea să fie un fapt ce ţine de observaţie că puricii şi păduchii apar spontan pe pielea oamenilor şi a animalelor, că broaştele se nasc din noroi, că apa din iazuri produce o varietate aproape infinită de alge şi animale mici, că moliile se formează din ceat,ă, iar viermii, în fructe s\"i în excrescentele anormale ale plantelor. Se credea că o mulţime de viermi paraziţi, cum ar fi tenia, apar în mod spontan în oameni şi animale. Chimistul pionier Johan- nes van Helmont (1579-1644) a relatat că a văzut cu ochii lui scorpioni dezvoltându-se din planta de busuioc zdrobită între două cărămizi. Tot el a creat o formulă pentru producerea şoarecilor2. Dacă puneai nişte zdrenţe şi nişte grâu într-un vas, pe care îl ascundeai un timp într-un pod ori într-un hambar, în cele din urmă aveau să se nască şoareci din acel amestec! Expe- rimentul este repetabil şi acum, cu aceleaşi rezultate, însă interpretarea care i se dă este diferită. Acest experiment constituie un exemplu de dovadă - şi există multe asemenea dovezi! - care a facut să înflorească conceptul de generaţie spontanee. Observaţiile care veneau în sprijinul acestei concepţii se puteau repeta cu uşurinţă. Cu puţin timp şi efort, puteai găsi viermi în mere şi broaşte în noroi etc. Ştiinţa funcţiona, iar a pune la îndoială ideea de generaţie spontanee însemna a pune la îndoială raţiunea însăşi. Cu toate acestea, au existat şi sceptici şi, între secolele al XVII-lea şi al XIX-lea, această problemă a fost subiectul unui conflict aprins. Unul dintre personajele-cheie care au invocat abordarea experimentală a fost Francesco Redi (1626-1697), medic din Arezzo, Italia. Se s,tia de multă vreme că viermii - larvele muştelor - se dezvoltă în carnea în putrefac- ţie. RedP a experimentat cu o varietate de rămăşiţe animale, inclusiv de la şerpi, porumbei, peşti, oi, broaşte, cerbi, câini, miei, iepuri, capre, raţe, gâşte, găini, rândunele, lei, tigri şi bizoni. Ceea ce l-a izbit a fost faptul că, indiferent de tipul de carne folosită, apărea acelaşi soi de muşte. Era conştient şi de faptul că, vara, vânătorii îşi protejau vânatul de muşte cu cârpe şi suspecta că muştele ar putea fi sursa viermilor. Pentru a testa ideea, a pus carne în borcane închise şi în borcane deschise acoperite cu tifon fin. Pentru că, de data aceasta, viermii nu s-au mai dezvoltat pe carnea acoperită, el a conchis că viermii nu sunt produşi în mod spontan de carne, ci că aceasta este doar terenul pe care se înmulţesc muştele. Totuşi experimentele lui Redi nu au rezolvat problema, iar controversa a mai durat încă două secole. Alte experimente au dus la rezultate ameste-

cate. Au fost propuse diferite interpretări pe aceleaşi rezultate, fiecare parte argumentând pe baza propriilor presupoziţii. Ideea generaţiei spontanee a ajuns să fie şi mai acceptată în prima parte a secolului al XIX-Iea4• O preocupare majoră era modul în care apăreau viermii paraziţi în gazdele lor. Unii au argumentat că Dumnezeu, în creaţia Sa desăvârşită, nu ar face acest lucru, prin urmare este obligatoriu ca ei să apară spontan. Opinia din prezent - că astfel de organisme reprezintă în general o degenerare de la forme de viaţă neparazitare - nu era la modă. Presupusa \"lovitură de moarte\" dată teoriei generaţiei spontanee a venit din partea celebrului om de ştiinţă francez Louis Pasteur (1882-1895), care s-a implicat în această dispută înverşunată pe când studia microbii. Pasteur a folosit retorte cu tuburi contorsionate, care împiedicau praful, dar permiteau accesul aerului, considerat pe atunci vital pentru generarea spontană. A pus apă şi material organic în retorte, ca mediu de cultură. Încălzirea retortelor a împiedicat dezvoltarea vieţii, chiar dacă exista acces liber la aer. În stilul său exuberant, Pasteur a proclamat: \"Niciodată nu-şi va mai reveni doctrina generaţiei spontanee de pe urma loviturii de moarte date de acest simplu experiment!\"5 Pasteur însă greşea, iar povestea nu se sfârşeşte aici. Manualele de microbiologie în mod deosebit expun adesea bătălia care s-a dus în jurul chestiunii generaţiei spontanee ca pe un exemplu de triumf al ştiinţei, şi aşa ar fi fost dacă istoria s-ar fi încheiat cu Pasteur. Însă, în timp ce Pasteur câştiga bătălia lui, conceptul de evoluţie şi presupunerile asociate conform cărora viaţa a apărut în mod spontan pe Pământ cândva în trecutul înde- părtat începeau să fie acceptate, lucru care a produs multă confuzie. Pe de o parte experimentele elegante ale lui Pasteur şi ale altora arătau că numai viaţa naşte viaţă, pe de altă parte evoluţioniştii propuneau ideea că viaţa a apărut în trecut din neviaţă. Într-un anumit sens, pentru evoluţie problema era mai gravă. Ideile anterioare despre generarea spontană se bazau adesea pe conceptele de viaţă care apare din materie organică moartă (heteroge- neză), în timp ce evoluţioniştii propuneau că viaţa a apărut din materie anorganică mai simplă (abiogeneză). În 1871, Charles Darwin se referea precaut la această din urmă posibilitate atunci când sugera că este posibil ca, \"într-un iaz mic s,i cald\", proteinele să se fi format s,i să fi \"suferit schim- bări şi mai complexe\"6. Un pas major pentru teoria generaţiei spontanee a fost facut în 1924, când celebrul biochimist rus A. 1. Oparin a dat detalii privind felul în care compuşi organici şi anorganici simpli ar putea forma treptat compuşi organici complecşi, iar aceştia din urmă ar putea forma organisme simple.

\\ li ([ ( ; 1'\\ I \\ iil r I (. \\. I~ II 1[ Alţi oameni de ştiinţă au adăugat idei în sprijinul teoriei lui şi concepţia că viaţa a apărut cândva în trecut într-o \"supă\" bogată în astfel de compuşi organici a devenit un subiect de luat în serios. Oamenii de ştiinţă se referă adesea la acest proces sub numele de evoluţie chimică. Zeci de ani mai târziu, au apărut probleme majore. Biochimiştii şi bio- logii moleculari au început să descopere unele molecule foarte complexe şi unele sisteme biochimice deosebit de integrate. Improbabilitatea extremă a generării spontane a acestor sisteme complexe a devenit o provocare majoră. MOLECULE BIOLOGICE SIMPLE (BIOMONOMERI) Substanţele chimice din organismele vii sunt adesea foarte complexe. Unele molecule organice relativ simple (biomonomeri) se combină pentru a forma molecule biologice complexe (biopolimeri), cum ar fi proteinele şi acizii nucleici (ADN). Aceşti biopolimeri pot conţine sute până la mii de molecule simple legate împreună. Aminoacizii (biomonomerii) sunt că­ rămizile simple ale proteinelor (biopolimerii). În organismele vii, sunt în general 20 de tipuri diferite de aminoacizi. Câteva sute de aminoacizi se pot combina pentru a forma o singură moleculă de proteină. Acizii nucleici (biopolimerii) sunt mai complecşi, implicând combinaţii de nucleotide (biomonomeri), care, la rândul lor, constau într-o zaharidă, un fosfat şi o bază nucleotidă (Figura 4.1). (Există în general patru tipuri diferite de baze nucleotide.) Acizii nucleici pot conţine milioane de nucleotide. Informaţiile ereditare şi metabolice de bază ale unui organism sunt codificate în secven- ţa acestor tipuri diferite de baze nucleotide. Acizii nucleici sunt cunoscuţi sub numele de ADN (acid dezoxiribonucleic) şi ARN (acid ribonucleic). Diferenţa dintre cele două este aceea că în componenţa lor intră tipuri uşor diferite de zaharide. În 1953, Stanley Miller a publicat rezultatele unui experiment de acum celebru privind sinteza biomonomerilor8. Nenumărate manuale au descris acest experiment ca pe un prim pas· în geneza spontană a vieţii. În timp ce lucra la Universitatea din Chicago, în laboratorullaureatului Premiului Nobel Harold Urey, Miller a produs cu succes aminoacizi în condiţiile pe care unii oameni de ştiinţă le postulaseră pentru un Pământ primitiv. El a realizat acest lucru folosind un aparat chimic închis în care a expus la descărcări electrice un amestec de gaze (metan, hidrogen, amoniac şi vapori de apă). De atunci, acest tip de experiment a fost repetat de multe ori şi îm- bunătăţit. Mare parte din biomonomerii necesari pentru proteine sau acizi nucleici au fost produşi în astfel de experimente.

'------,yr---~ NUCLEOTIDĂ Figura 4.1. Reprezentare schematică a structurii ADN-ului. Spirala dublă este il- ustrată în partea stângă. O nucleotidă ar fi combinaţia de F, Z şi una din bazele A, T, G sau C. Informaţia genetică umană are aprox. 3 miliarde de astfel de perechi în fiecare celulă. A, T, G şi C reprezintă bazele adenină, timină, guanină şi, respec- tiv, citozină. Z reprezintă o zaharidă, iar F este fosfatul. Cele două fire ale spiralei sunt unite prin legături de hidrogen (liniile punctate în diagrama din partea dreaptă) formate între anumite baze. Deşi, în laborator, cercetătorii au sintetizat cu relativă uşurinţă mulţi bi- omonomeri, legarea acestor experimente de ceea ce s-ar fi putut întâmpla în mod natural pe un Pământ primitiv este o încercare care se loveşte de numeroase probleme. De exemplu, aminoacizii se formează într-un mediu alcalin, în timp ce zaharidele sunt distruse rapid în respectivul mediu9• Totuşi ambele sunt esenţiale în organismele vii. Există o problemă legată şi de configuraţia aminoacizilor. Aminoacizii cu acelaşi număr şi aceleaşi tipuri de atomi pot exista în câteva forme diferite, în funcţie de modul de aranjare a atomilor. Identificăm adesea o formă L (le- vogiră) şi una D (dextrogiră), în funcţie de direcţia în care moleculele rotesc un plan de polarizare a luminii. Cele două forme sunt imagini în oglindă, ca mâna dreaptă şi cea stângă ale unei persoane (Figura 4.2). Se dovedeşte însă că organismele vii conţin aproape exclusiv forma L a aminoacizilor, în timp ce aminoacizii sintetizaţi în laborator au un număr egal de forme L şi D (un aminoacid este prea simplu pentru a avea o imagine în oglindă). Cum ar fi putut o \"supă\" primitivă conţinând un amestec egal de molecule D şi L să dea naştere unor organisme vii care să aibă numai tipul UD? Este dificil să ne imaginăm că diferitele tipuri de aminoacizi comune sistemelor

(11\\1( ;1'\\1 .. \\l~!!' .\\.I{,,!!! biologice s-a întâmplat să fie toate de forma L înainte de a fi încorporate în proteinele primelor forme de viaţă. S-au Îacut multe sugestii în încercarea de a explica acest lucru. Un set recent de experimente sugera că un câmp magnetic ar putea produce forme individuale în oglindă aproape pure, dar raportul s-a dovedit a fi o înşelătoriell . Problema imaginilor în oglindă se aplică şi zaharidelor. O altă problemă ţine de lipsa de dovezi din rocile Pământului pentru presupusa \"supă primordială\" în care s-ar fi format toate aceste molecule. Dacă la un moment dat în trecutul îndepărtat a existat un ocean bogat în molecule organice în care viaţa ar fi putut, din întâmplare, să apară, rocile nu arată niciun semn în acest sens. Roci care să fie bogate în materii orga- nice sunt, în mod izbitor, absente din straturile profunde, care reprezintă perioada în care se presupune că ar fi evoluat viaţa12 • S-au ridicat multe întrebări şi în legătură cu dificultatea de a obţine o concentraţie suficientă de biomonomeri în supa primordială pentru a permite sinteza moleculelor complexe cunoscute ca biopolimeri. Chi- mistuI Donald Huli, de la California Research Corporation13, dă un exemplu folosind cel mai simplu dintre aminoacizi, glicocolul, care are formula NH2CH2COOH. El estimează că, dacă glicocolul ar fi LD .-------- , ~9,~(\".0\"..... y).•·• (II) ,..~: \"'-.:\"\" . \" ..•.......... \". ' .•·.. ·..:•.t:.:. .'.,::.•. .':.•.•...•.: ( ~~~..,;,------/e' \\... ..... .i: .......... '.' .;.;.'i····· \\.~.H..\".. !I\\' H......·.-·....·•....·.....•·..•.:•: ~JY Figura 4.2. Izomeri optici (de forme D şi L) ai unui aminoacid. Literele reprezintă elementele chimice ale fiecărui atom. R este un radical care var- iază la diferiţi aminoacizi. De remarcat că fiecare formă este imaginea tridimensională în oglindă a celeilalte. 69

produs într-o atmosferă primitivă, 97% din el s-ar descompune înainte de a ajunge în ocean şi restul de 3% ar fi distrus acolo. El mai estimea- ză că acest aminoacid ar avea o concentraţie maximă de mai puţin de 1/1000000000000 (10-12) moli şi afirmă: \"Dar chiar şi cea mai înaltă valoare admisibilă pare disperat de scăzută ca material de start pentru generarea spontană a viet,ii.\" Problema subliniată mai sus ar fi chiar s,i mai serioasă pentru aminoacizii mai complecşi, care sunt mai delieaţi. Pentru a depăşi aceste probleme, au fost sugerate unele modele de concentrare şi protejare a \"supei\" în peşteri, ceea ce necesită condiţii foarte specializate, limitate şi întâmplătoare, condiţii care sunt improbabile. Unii cercetători 14 au evaluat în detaliu o altă problemă importantă legată de evoluţia chimică. În ce măsură prejudecăţile omului de ştiinţă afectea- ză rezultatele experimentale pentru a obţine rezultatul dorit? Una este să formezi biomonomeri în laborator, folosind substanţe chimice selectate şi echipamente sofisticate, şi cu totul alta este ca ele să se formeze spontan pe un Pământ primitiv. Unii factori, cum ar fi folosirea unor concentraţii ridicate de reactanţi chimiei, pot fi folosiţi în mod legitim în laborator dacă sunt corectaţi prin extrapolarea concluziilor la condiţii naturale mai diluate, dar protejarea produselor de sursele de energie vătămătoare sau folosirea de sifoane pentru a izola produsul, aşa cum a facut Miller, sau îndepărtarea ingredientelor inutile din supă sunt nelegitime. Folosirea acestor manipulări de laborator reflectă mai degrabă acel tip de planificare inteligentă care ar fi de aşteptat de la un Creator, nu o activitate spontană a unei lumi prebiotiee lipsite de viaţă. Ele nu ar trebui folosite pentru a ilustra evoluţia chimieă. MOLECULE BIOLOGICE COMPLEXE (BIOPOLIMERI) Adesea, manualele relatează despre sinteza biomonomerilor, dar mult mai puţine se spun despre originea lor. Dacă originea biomonomerilor are propriile-i probleme, acestea devin de multe ori mai acute atunci când ne ocupăm de acizii nucleici şi de proteine, care sunt de sute sau chiar de mii de ori mai complexe. Funcţionarea corespunzătoare a biopolimerilor necesită secvenţe corecte ale biomonomerilor din componenţa lor. Sunt implicate mai multe aspecte decât simpla folosire a unei cantităţi imense de energie pentru combinarea biomonomerilor. Poţi mişca un autovehicul detonând un butoi de explozibil sub el, însă aceasta nu înseamnă că mişcarea a fost şi utilă! Aceste molecule complexe sunt extrem de organizate şi, cu toate acestea se presupune că au apărut la întâmplare. Laureatul Premiului Nobel Jacques 70

\\ ) I{ I ( ,1'\\ [ .\\,,\" 1\\. [{Il 1! i Monod, în clasica lui carte Chance and Necessiti5 [Întâmplare şi necesitate], descrie această concepţie: \"Întâmplarea este în exclusivitate sursa fiecărei inovaţii, a întregii creaţii a biosferei. Întâmplarea pură, absolut liberă, dar oarbă, la rădăcina edificiului măreţ al evoluţiei: această concepţie centrală a biologiei moderne nu mai este una dintre ipotezele posibile sau imagi- nabile. Astăzi, este singura ipoteză imaginabilă, singura care concordă cu faptele testate şi observate.\" Însă, aşa cum au arătat numeroase calcule, probabilitatea ca molecule biologi- ce complexe funcţionale să apară la întâmplare este neplauzibil de mică. Ştim cu toţii că şansa de a obţine \"cap\" sau \"pajură\" când aruncăm o monedă este de 1 din 2 sau că şansa de a obţine un 4 atunci când dăm cu zarul este de 1 din 6. Dacă avem o urnă cu 999 de bile albe şi o bilă roşie, şansa de a extrage bila roşie din prima încercare, rară să ne uităm, este de 1 din 1 000. Şansele de a obţine combinaţia corectă de biopolimeri este infinit mai mică. În organismele vii sunt mii de tipuri diferite de proteine. Acestea, la rândul lor, sunt constituite de obicei dintr-unul până la câteva sute de aminoacizi ataşaţi legaţi împreună în structuri lungi de forma unui lanţ şi, după cum menţionam mai sus, există 20 de tipuri diferite de aminoacizi. Mulţi dintre aceştia trebuie să se afle într-un anumit loc în lanţ pentru ca proteina să funcţioneze corect. Această aranjare este cumva analogă scrisului, literele alfabetului reprezentând aminoacizii, iar propoziţiile - în acest caz de obicei 100 sau mai multe litere - reprezentând proteinele. Sunt permise unele \"greşeli de ortografie\" la câteva poziţii din lanţul de aminoacizi. Pe de altă parte, substituirea unui singur aminoacid dintr-o poziţie critică poate fi letală pentru organisme. Maladii cum ar fi talasemia, anemia celulelor-seceră şi unele tipuri de cancer sunt rezultatul substituirii unui singur aminoacidl6• Să presupunem că este nevoie de un tip specific de proteină. Care sunt şansele ca aminoacizii să se alinieze în ordinea necesară? Numărul de combinaţii posibile este inimaginabil de mare, deoarece există posibilita- tea ca oricare din cele 20 de tipuri de aminoacizi să ocupe orice poziţie. Pentru o proteină care are nevoie de 100 de aminoacizi specifici, numărul este cu mult mai mare decât numărul total al atomilor din univers l ?, de unde şi şansa extrem de mică de a obţine o proteină necesară. Ce se În- tâmplă Însă când avem nevoie de două proteine? Probabilitatea este mult mai scăzută, prea scăzută ca să mai fie plauzibilă l8 • Totuşi chiar şi pentru cea mai simplă formă de viaţă ar fi nevoie de multe tipuri specifice de proteine. Un studiul9 estimează probabilitatea de a obţine 100 de ami- 71

noacizi în locul corespunzător din lanţul de aminoacizi al unei proteine. Nu sunt permise substituiri (greşeli de ortografie) la aceste 100 de puncte specifice, deşi sunt permise substituiri limitate în alte puncte intermedia- re. Pentru a forma o astfel de proteină, aminoacidul specific trebuie să fie selectat din 20 de posibilităţi (probabilitate de 1/20 ). Aminoacidul trebuie să fie de tipul L (probabilitate de 1/2 ) şi trebuie să formeze o legătură peptidică (probabilitate de 1/2). Când combinăm probabilităţile, ajungem la o probabilitate de l/gO pentru primul aminoacid, 1/6400 pentru al doilea etc. Când combinăm probabilităţile, trebuie să le înmulţim. Pentru 100 de aminoacizi specifici, probabilitatea de a obţine tipul corespunzător de proteină este de doar 1 din 49 urmat de 190 de zerouri (1 din 4,9 x 10- 191). Alte calcule similare dau ca rezultat numere care sunt şi ele dincolo de domeniul plauzibiluluFo. Problema nu este doar aceea de a obţine aminoacizii în succesiunea corectă şi de a-i lega chimic, ci şi de a selecta tipurile corespunzătoare de aminoacizi dintr-un vast număr de compuşi organici produşi aleatoriu într-o supă prebiotică. Experimentele cu descărcări electrice ale lui Miller, menţionate mai sus, au produs mai multe tipuri de aminoacizi care nu apar în organismele vii pe lângă cele 20 de tipuri care apar2l . Ironia este că, exact în acelaşi an (1953) în care Miller îşi pre- zenta raportul despre sinteza aminoacizilor şi a altor biomonomeri, J. D. Watson şi Francis Crick publicau descoperirea structurii tridi- mensionale a acizilor nucleici (ADN)22, descoperire care le-a adus Premiul Nobel. Ei au descoperit că informaţiile ereditare sunt aran- jate în de acum celebra structură în spirală dublă a ADN-ului (Figura 4.1). Pentru exprimarea informaţiilor ereditare, este nevoie de o sec- venţă de trei baze nucleotide care să codifice un aminoacid. Molecule- le de proteină sunt asamblate printr-un uimitor şi complex sistem de schimb de informaţii şi de interpretare. O simplă bacterie poate avea 4 milioane de astfel de baze nucleotide în repertoriul ei genetic, în timp ce organismele mai complicate, cum ar fi oamenii, au peste 3 miliarde. Este curios că unii amfibieni şi unele plante angiospermeau de 10 ori mai multe baze nucleotide decât oamenii. Cel mai mic organism viu independent (probabil) - o micoplasmă - are 580 000 de baze nucleotide, care asigură codul pentru 482 de gene23. În organismele avansate, funcţia unei mari părţi din acest ADN este necunoscută. O parte este evident vitală pentru viaţă, cum ar fi dirijarea procesului de producere a mii de molecule de proteine ce servesc ca structură a organismului sau ca enzime. Enzimele facilitează reacţii chimice, cum ar fi sinteza aminoacizilor, şi sute 72

UR!e!\\:! - ,\\:~III\\.!~')1 Il până la mii de alte schimbări. Uneori, o moleculă de enzimă poate dirija schimbarea chimică a mii de molecule pe secundă, dar cele mai multe schimbări sunt mai lente. Aceste enzime extrem de complexe, cu multe porţiuni esenţiale foarte organizate şi de multe forme, constituie o pro- vocare pentru orice sugestie cum că originea lor este una spontană. De curând, s-a sugerat că viaţa a început cu un anumit tip de molecule autore- producătoare24• Aceste sugestii ignoră nevoia de informaţii sofisticate care să dirijeze funcţiile metabolice în organismele vii. Improbabilităţile menţionate mai sus în legătură cu asocierea ami- noacizilor pentru a forma o proteină sunt minore în comparaţie cu cele care rezultă în cazul asocierii nucleotidelor pentru a forma ADN-ul. Ar putea toate acestea să fi început la întâmplare? În 1965, la două picnicuri organizate în Geneva, Elveţia, ceea ce a în- ceput ca o discuţie destul de stranie a dus la efectuarea unui studiu care a ajuns de referinţă. Erau prezenţi patru matematicieni şi doi biologi. Ma- tematicienii i-au provocat pe biologi exprimându-şi îndoielile cu privire la evoluţie din punctul de vedere al teoriei probabilităţii. Dezbaterea aprinsă a luat sfârşit cu propunerea de a studia într-un mod mai sistematic punc- tele aflate în dispută. Acel studiu a culminat cu un simpozion ţinut la Institutul Wistar din Philadelphia (SUA). Participanţii erau în principal biologi, alături de câţiva matematicieni care puseseră sub semnul îndoielii plauzibilitatea conceptelor evoluţioniste. A fost publicat raportul aproape cuvânt cu cuvânt al simpozionuluF5 şi, deşi este unul complex, nu este o lectură plictisitoare! Biologii nu au fost foarte încântaţi de provocările aduse la adresa evoluţiei şi au insistat că matematicienii nu înţeleg evoluţia, dar nu au oferit răspunsuri cantitative la provocările respective. De exemplu, Murray Eden, de la Institutul de Tehnologie din Massac- husetts, a pus problema probabilităţii de a obţine gene în ordinea corectă de-a lungul biopolimerilor (cromozomilor) acidului nucleic al extrem de studiatei bacterii Escherichia coli. Acest organism este atât de mic, încât, pe un singur milimetru, am putea pune 500 de bacterii una lângă alta. Şi totuşi bacteria are un număr de gene aranjate exact în secvenţa în care sunt folosite. Cum au ajuns ele de la o origine aleatorie la această ordine corectă din întâmplare? Eden a calculat că, dacă bacteria ar fi întinsă pe suprafaţa Pământului într-un strat cu grosimea de 2 cm, şansa ca două gene să ajungă în poziţia corespunzătoare ar fi de 1 la 5 miliarde de ani (o estimare generoasă pentru durata vieţii pe Pământ). Însă această peri- oadă lungă de timp nu este suficientă pentru ca şi alte gene să ajungă în ordine sau ca genele să evolueze - un proces mult, mult mai complex. Nu 73

este suficientă nici pentru evoluţia altor organisme, dintre care unele sunt de sute de ori mai complexe. Este suficient să spunem că perioada extrem de lungă postulată pentru evoluţia vieţii pe Pământ este mult prea scurtă atunci când luăm în considerare şi evenimentele improbabile postulate. Acest simpozion de referinţă a dus la accentuarea nemulţumirii generale legate de explicaţiile contemporane ale originii vieţii şi i-a încurajat pe câţiva evoluţionişti să caute alte variante. CELULA o problemă şi mai complexă pentru evoluţie o constituie cea a organizării biopolimerilor în unităţi funcţionale numite celule. Celula (Figura 4.3) este o unitate funcţională foarte importantă, deoarece ea păstrează informaţiile genetice ale acizilor nucleici aproape de locul în care sunt produse protei- nele, iar pe acestea le păstrează în vecinătatea mulţimii de substanţe chimice asupra cărora acţionează (Figura 4.4). Prăpastia majoră dintre o aglomerare de biopolimeri şi o celulă funcţională constituie o altă întrebare importantă legată de originea vieţii. Pe lângă dificultatea de a obţine ADN-ul şi protei- nele corespunzătoare, este nevoie de multe alte tipuri de molecule complexe, cum ar fi grăsimile şi carbohidraţii. Dacă apariţia tipurilor corecte de sub- stanţe chimice pare nerezonabil de accidentală, cu cât mai puţin probabil este ca ele să apară toate în acelaşi timp şi loc, pentru ca apoi să fie integrate în membrana celulară pentru a da naştere unui organism viu. S-au !acut totuşi unele sugestii în această direcţie. O propunere este aceea că o anumită formă de celulă primitivă numită protocelulă ar fi putut să se formeze în mod spontan. Oparin26 sugera că celulele s-ar putea forma atunci când molecule mari se combină în mase sfe- rice numite coacervate. Chimistul Sidney Fox2? a reuşit să facă aminoacizii să se combine în cele din urmă în mase sferice numite microsfere. Astfel de modele scapă însă din vedere complexitatea efectivă a celulelor28• Comen- tând şi despre coacervate, şi despre microsfere, William Day, care este încă în favoarea unui anumit tip de proces evolutiv biologic, afirmă: \"Indiferent din ce unghi priveşti problema, este un nonsens ştiinţific.\"29 La nivel superficial, ar putea fi posibil să pui semnul egalităţii între protocelule şi celulele reale. Ambele sunt mici şi constau în molecule or- ganice, dar asemănările se opresc aici. O celulă vie este o structură de o imensă complexitate, o minune de activitate chimică integrată. Doi biologi moleculari au descris formarea celulei din macromolecule ca pe \"un salt de dimensiuni fantastice, care se află dincolo de domeniul ipotezelor testabile.

În această zonă, totul este presupunere. Datele care ne sunt la dispoziţie nu ne oferă o bază pentru a postula că celulele au apărut pe această planetă.\"30 Viaţa este foarte specială! Folosind termodinamica (relaţia energetică dintre atomi şi molecule), Harold J. Morowitz a calculat că probabilitatea ca organizarea spontană a moleculelor organice să ducă la formarea unui microb foarte mic şi foarte simplu, cum ar fi Escherichia coli, este de numai 1 din 1 urmat de 100 de miliarde de zerouri (10-1011 ). Pentru cele mai mici forme de viaţă nepa- razitară cunoscute, micoplasmele, care au circa 0,0002 mm în diametru, el calculează o probabilitate de 1 din 1 urmat de 5 miliarde de zerouri (10-5 x I09 ). Situat,ia nu se îmbunătăte, s,te cine s,tie cât31. Multe alte calcule similare arată cât de complexă este viaţa şi cât de extrem de puţin probabile sunt şansele ca ea să fi apărut de la sine. Laureatul Premiului Nobel George Wald a exprimat odată dilema evoluţiei: \"Nu trebuie decât să contemplăm magnitudinea acestei sarcini pentru a recunoaşte că generarea spontană a unui organism viu este impo- sibilă. Şi totuşi iată-ne - ca rezultat, cred eu, al generării spontane.\"32 Este dificil să ne imaginăm modul în care ar fi putut să apară un sistem viu dacă luăm în calcul complexitatea chiar şi a celor mai simple organisme cunoscute. Între componente există o relaţie interdependentă obligatorie. De exemplu, sistemul pentru transportarea informaţiei de la acizii nucleici (ADN) către un produs proteic finit33 necesită cel puţin 70, Figura 4.3. Celulă animală tipică. Din Peter H. Raven şi George B. Johnson, Biology, updated version, ediţia a 3-a. Copyright © 19951he McGraw-Hill Companies, Inc. Retipărită cu permisiune. Toate drepturile rezervate.S2

:'/ \" 0'- .. \",\" . \".-' •I ..: ': . . ~. ~.. ' .': l' .:.' .',r.. '. \\' ;...:\" ff • .. .;.:G?;~~x.· ',', .... '•••.:,. ~ • f ,~ ..: . ' 'f' \" -,,\"- \" 1p Figura 4.4. Micrograf electronic al şirurilor de ADN care codifică ARN-ul. Şirurile de ADN (Ş) sunt adesea acoperite de \"ramuri\" fine de ARN care formează o matrice conică (M). Codul lui Ş se reflectă în fiecare ramură a M pe măsură ce aceasta este produsă. Ramura este mai întâi scurtă, lungindu-se pe măsură ce se mută de-a lungul lui Ş, până când, ajungând completă, se desprinde. Multe molecule de enzime speciale (proteine) sunt implicate în acest proces complicat. Unitatea de măsură 1fl (micron) este egală cu 1/1000 dintr-un milimetru. Din Miller, O. L., şi Beatty, B. R., \"Portrait of a gene\", Journal ofCellular Physiology. Copyright © 1969 The Wistar Institute of Anatomy and Biology. Retipărit cu permisiunea Wiley-Liss, Inc., filială a John Wiley & Sons, Inc.53 76

URIC;I:\\I - ,\\Inrl.\\. Rl1lli şi probabil până la 200, de proteine diferite34. Sistemul nu va funcţiona dacă nu sunt prezenţi la locul lor toţi aceşti biopolimeri speciali. În plus, proteinele sunt necesare pentru producerea de acizi nucleici, iar aceştia sunt necesari pentru producerea de proteine. Cum a început această in- teracţiune? Unii au sugerat că ARN-ul ar putea să pornească lucrurile prin autoreplicare (vezi mai jos). Din nefericire, aceasta nu explică cum a apărut ARN-ul însuşi, iar de la ARN-ul singur până la sistemul complex de transport care se regăseşte în organismele vii este un pas mare. Este dificil de imaginat o dezvoltare treptată, deoarece sistemul nu se divizea- ză cu uşurinţă în unităţi funcţionale separate, ci funcţionează în general ca un întreg, cu cele mai multe părţi dependente de altele. Mai mult, un sistem viu nu este o simplă colecţie de biopolimeri etc., aflaţi într-un echilibru chimic normal în interiorul unei membrane celulare. Aceasta ar fi o celulă moartă. Miile de schimbări chimice care se petrec într-o celulă nu sunt în echilibru - o cerinţă de bază a procesului vieţii. Când vorbim de originea vieţii, motorul metabolic trebuie să fi pornit cumva. Bi- ochimistul George T. Javor ilustrează acest lucru comparând apa dintr-un vas, care este statică (moartă, aflată în echilibru), cu apa care curge uşor din- tr-o sursă printr-un vas (vie, aflată în dezechilibru)35. Însă nici măcar acest lucru nu este suficient. Una dintre caracteristicile organismelor vii este capacitatea de a se reproduce. Reproducerea este un proces complex, care implică o replicare precisă a celor mai complexe părţi ale celulei. Un astfel de proces trebuie să fie programat în repertoriul gene- tic al celulei. Este foarte dificil să crezi că totul s-a dezvoltat pur şi simplu la întâmplare36. Creaţioniştii sunt criticaţi uneori pentru faptul că cred în minuni, dar ideea că viaţa a apărut pe Pământ spontan, fără un proiect inteligent, pare să ţină mai degrabă de o \"minune\". ALTE IDEI Deşi comunitatea ştiinţifică acceptă în general concepţia că viaţa s-a dez- voltat în mod spontan, faptul că probabilităţile nu au reuşit să ofere o explica- ţie plauzibilă pentru cum s-ar fi putut întâmpla aceasta în maniera postulată a dus la o pletoră de variante speculative. Vom enumera şase dintre ele: (1) Se propune uneori că materia elementară ar fi putut avea unele pro- prietăţi deosebite necunoscute, care, inevitabil, trebuie să fi generat viaţa. Acest model a fost numit modelul predestinării biochimice37, însă nu avem nicio dovadă că informaţiile complexe, cum sunt cele codificate în acizii nucleici, există în elementele chimice ca atare38.

(2) O altă variantă ar fi că viaţa a apărut ca un sistem ciclic autogenerator şi interactiv de proteine şi acizi nucleici, ajutat de aportul de energie39. Mo- delul are unităţi de bază atât de complexe, încât nu este foarte util40• (3) Este posibil ca viaţa să fi apărut în izvoare hidrotermale din ocean41 • Un astfel de mediu ar oferi o oarecare protecţie împotriva anumitor efecte de mediu adverse, însă căldura putea fi letală pentru moleculele delicate şi rămâne încă de explicat improbabila dezvoltare a vieţii complexe, aşa cum o cunoaştem, într-un mediu foarte limitat şi specializat. (4) S-a sugerat că viaţa nu a apărut ca un tip de structură celulară, ci la suprafaţa unui solid, cum ar fi cristalul de pirită (aurul proştilor)42, dar nu avem absolut niciun motiv să credem că extrem de simpla aranjare a atomilor dintr-un cristal de pirită ar fi putut furniza tiparul necesar pentru moleculele biologice complexe43. (5) O variantă similară este aceea că genele vieţii s-au organizat folosind ca tipar mineralele din argilă44• Acest model suferă de acelaşi defect ca şi precedentul. Simpla ordine a mineralelor din argilă contribuie foarte puţin la complexitatea specifică mult superioară a proteinelor şi a acizilor nucleici. (6) S-a mai sugerat că tipul de acid nucleic numit ARN, care are unele proprietăţi enzimatice proprii, s-ar putea autoreplica, dând naştere astfel viet,ii45. Ideea s-a bucurat de ceva atent,ie în ultima vreme. Se fac adesea referiri la o veche \"lume a ARN-ului\"46 s,i la \"ribozime\", care sunt mole- cuIe de ARN ce funcţionează ca enzime47. Modelul are multe probleme48. Cum a apărut primul ARN? Componentele ARN-ului sunt foarte greu de produs chiar şi în cele mai bune condiţii de laborator, cu atât mai puţin pe un Pământ primitiv. Discutând despre replicarea ARN-ului, biochimis- tullaureat al Premiului Nobel Christian de Duve, care susţine conceptul de lume a ARN-ului, admite: \"Problema nu este aşa de simplă cum pare la prima vedere. Tentativele de a crea - cu mult mai multe cunoştinţe şi suport tehnic decât ar fi existat în lumea prebiotică - o moleculă de ARN capabilă să catalizeze replicarea ARN-ului au eşuat până acum\"49. Chiar dacă tipul corespunzător de ARN ar fi cumva produs, cum dobândeşte el informaţiile cuprinzătoare necesare pentru ghidarea unor sisteme vii complexe? Din perspectiva evoluţiei chimice, originea complexităţii vieţii rămâne o problemă nerezolvată. Toate aceste idei diferite par destul de subiective, mărturie că expli- caţiile curente nu reuşesc nici pe departe să aducă dovezi convingătoare. Laureatul Premiului Nobel Francis Crick recunoaşte în mod sincer: \"De fiecare dată când scriu o lucrare despre originea vieţii, jur că nu voi mai scrie niciodată alta, deoarece se fac prea multe speculaţii în jurul a prea

l il·\\!( ;l~l - .\\iWI .\\.l{IITII puţine date.\"5o Stanley Miller reflectă aceeaşi îngrijorare atunci când spune că domeniul are nevoie de o descoperire spectaculoasă pentru a pune sta- vilă speculaţiilor exagerate. CONCLUZII Pasteur a demonstrat că numai viaţa naşte viaţă. De atunci şi până astăzi, s-au întreprins enorm de multe cercetări care să demonstreze cum ar fi putut apărea viaţa din material neviu. Ştiinţa a înregistrat un oarecare succes producând biomonomeri simpli în laborator, însă legătura dintre astfel de experimente şi ce s-ar fi putut petrece pe un Pământ brut, pre- biotic, este suspectă. Probleme legate de concentraţie, stabilitate, imagini în oglindă specifice şi lipsa de dovezi geologice pentru o supă primordială fac ca scenariul evoluţiei chimice să fie extrem de improbabil. Cât priveşte originea biopolimerilor extrem de organizaţi, probabilitatea de apariţie este prea scăzută pentru ca generarea lor accidentală să fie luată în conside- rare în mod serios. Problema se complică şi mai mult atunci când luăm în calcul cerinţa ca sute până la multe mii de schimbări chimice să acţioneze simultan într-o celulă \"simplă\". Problemele asociate cu evoluţia chimică sunt rezolvate printr-un anume tip de creaţie. Datele legate de originea vieţii favorizează ideea unui inte- lect superior şi a unui proces direcţionat, nealeatoriu, implicat în crearea vieţii pe Pământ. Dacă alegem să eliminăm conceptul de creator, nu avem de ales decât să acceptăm un anumit fel de evoluţie chimică, dar datele ştiinţifice împotriva unor astfel de concepţii sunt atât de convingătoare, încât raţiunea sugerează că ar trebui să ne îndreptăm spre alte variante. - NOTE DE FINAL 1Taylor, G. R, 1983, 1he Great Evo/ution Mystery, New York/Cambridge, Harper & Row, p. 199. 1 Vezi Partington,}. R, 1961 ,A History ofCbemistry, voI. 2, Londra, Macmillan & Co., vo1.2, p. 217. .1 Farley,J., 1977, 1he Spontaneous Generation Controversyfrom Descartes to Oparin, Baltimorel Londra, The Johns Hopkins University Press, p. 14, 15. • Ibidem, p. 6. 'Vallery-Radot, R, 1924, 1he Lift of Pasteur, Devonshire, R L. (trad.), Garden City, New York, Doubleday, Page and Co., p. 109 (titlul în original: La vie de Pasteur). 6 Darwin, F. (ed.), 1888, 1he Lift and Letters of Cbar/es Darwin, Londra, John Murray, voI. 3, p.18. 71)

C . \\I'!T()Uil 4 - DE t;'IllE A _~PA\\{t'T VI.Yr.~' 7 Oparin, A. 1., 1938, Origin of Lift, ediţia a 2-a, Morgulis, S. (trad), New York, Dover Publications (titlul în original: Vozniknovenie zhizni na zemle). 8Miller, S. L., 1953, ,,A production of amino acids under possible primitive earth conditions\", Science, 117, p. 528, 529. 9Evard, R şi Schrodetzki, D., 1976, \"Chemical Evolution\", Origins, 3, p. 9-37. 010 scurtă trecere în revistă a problemei găsiţi la Cohen,J., 1995\",Getting ali turned around over the origins oflife on Earth\", Science, 267:1265,1266. 11 (a) Bradley, D., 1994, \"A new twist in the tale of nature's asymmetry\", Science, 264:908; (b) Clery, D. şi Bradley, D., \"Underhanded «breakthrough» revealed\", Science, 265, p. 2l. 12 (a) Brooks, ]. şi Shaw, G., 1973, Origin and Development of Living Systems, Londra! New York, Academic Press, p. 359; (b) Thaxton, C. B., Bradley, W. L., şi Olsen, R L., 1984, 7he Mystery ofLift's Origin: Reassessing Current 7heories, New York, Philosophical Library, p. 65. 13 Huli, D. E., 1960, \"Thermodynamics and kinetics ofspontaneous generation\", Nalure, 186, p. 693, 694. 14Thaxton, Bradley şi Olsen, p. 99-112 (nota 12b). 15 Monod,J., 1971, Chance andNecessity:An Essay on the Natural Philosophy ofModern Biology, New York, Alfred A. Knopf, p. 112, 113. 16 Radman, M., Wagner, R., 1988, \"The high fidelity of DNA duplication\", Scientijic American, 259(2):40-46. 17 Crick, F., 1981, Lift Itself Its Origin and Nature, New York, Simon & Shuster, p. 5I. 18 Erbrich, P., 1985, \"On the probability of the emergence of a protein with a particular function\",Acta Biotheoretica, 34: 53-80. 19 Bradley, W. L. şi Thaxton, C. B., 1994 \"Information and the origin oflife\", în Moreland, ]. P. (ed.), 7he Creation Hypothesis: Scientijic Evidencefor an Intelligent Designer, Downers Grove, Illinois, InterVarsity Press, p. 173-210. 20 (a) Thaxton, Bradley şi Olsen, p. 65 (nota 12b); (b) Yockey, H. P., 1977, ,,A calculation of the probability ofspontaneous biogenesis by information theory\"Journal oJ7heoreticalBiology, 67: 377-398. 21 Miller, S. L., şi Orgel, L. E., 1974, 7he Origins of Lift on the Earth, Englewood Cliffs, New]ersey, Prentice-HalI, Inc., p. 85, 87. 22Watson,]. D., şi Crick, F. H. C., 1953, \"Molecular structure of nucleic acids: a structure for deoxyribose nucleic acid\", Nature, 171: 737,738. 23 (a) Avers, C. J., 1989, Process and Pattern in Evolution, New York/Oxford, Oxford University Press, Figura 4.24, p. 142, 143; (b) Fraser, C. M., Gocayne,]. D., White, O., Adams, M. D., Clayton, RA., Fleischmann, R. D., Bult, C.]., Keriavage,A. R., Sutton, G., Kelley,].M., şi alţii, 1995, \"The minimal gene complement of Mycoplasma genitalium\", Science, 270:397-403; (c) Goffeau, A., 1995, \"Life with 482 genes\", Science, 270, p. 445, 446. 24 (a) Dagani, R, 1992, \"Synthetic self-replicating molecules show more signs oflife\", Chemical and Engineering News (24 februarie), p. 21-23; (b) Reggia,]. A., Armentrout, S. L., Chou, H.-H., şi Peng, Y., 1993, \"Simple systems that exhibit self-directed replication\", Science, 259:1282-1287. 25 Moorhead, P. S., şi Kaplan, M. M. (ed.), 1967, Mathematical Challenges to the Neo-Darwinian Interpretation ofEvolution, The Wistar Institute Symposium Monograph No. 5, Philadelphia, The Wistar Institute Press. 26 Oparin, p. 150-162 (nota 7). 27 (a) Fox, S. W., Harada, K., Krampitz, G., şi Mueller, G., 1970, \"Chemical origins of cells\", Chemical and Engineering News (22 iunie), p. 80-94; (b) Fox, S. W., şi Dose, K., 1972, Molecular Evolution and the Origin ofLift, San Francisco, W. H. Freeman and Co. ilO

28Thaxton, Bradley şi Olsen, p. 174-176 (nota 12b). 29 Day, W., Genesis on Planet Earth: 1he Search for Lift's Begin ning, 1984, ediţia a 2-a, New Haven/Londra, Yale University Press, p. 204,205. 30 Green, D. E., şi Goldberger, R. F., 1967, Molecular Insights into the Living Process, New York/Londra, Academic Press, p. 406, 407. 31 Morowitz, H. J., 1968, Energy Flow in Biology: Biological Organization as a Problem in 1hermal Physics, New York/Londra, Academic Press, p. 67. 32Wald, G., 1954 \"The origin oflife\", Scientijic American, 191(2): 44-53. 33 Kenyon, D. H., 1989, \"Going beyond the naturalistic mindset in origin-of-life research\", Origins Research, 12(1, Spring/Summer): 1,5,14-16. 34 Mills, G. c., 1990, \"Presuppositions of science as related to origins\", Perspectives on Science and Christian Faith, 42(3):155-161. 3SJavor, G. T, 1987\",Origin oflife: a look at late 20'h-century thinking\", Origins, 14, p. 7-20. 36 Scott, A., 1985, \"Update on Genesis\", New Scientist (2 mai), p. 30-33. 37 Kenyon, D. H., şi Steinman, G., 1969, Biochemical Predestination, New York/Londra, McGraw-Hill Book Co. 38 Wilder-Smith, A. E., 1970, 1he Creation of Lift: A Cybernetic Approach to Evolution, Wheaton, Illinois, Harold Shaw Publishers, p. 119-124. 39 Eigen, M., şi Schuster, P., 1979 1he Hypercycle: A Principle of Natural Selforganization, Berlin/HeidelberglNew York, Springer-Verlag. 4OWalton,J. C., 1977\",Organization and the origin oflife\", Origins, 4, p. 16-35. 41 Corliss,J. B., 1990, \"Hot springs and the origin oflife\", Nature, 347, p. 624. 42Wăchtershăuser, G., 1988\",Before enzymes and templates: theory of surface metabolism\", Microbiological Reviews, 52:452-484. 43Javor, G. T, 1989\",A new attempt to understand the origin oflife: the theory of surface- metabolism\", Origins, 16: 40-44. 44 Cairns-Smith, A. G., şi Hartman, H. (ed.), 1986, Clay Minerals and the Origin of Lift, Cambridge, Cambridge University Press. 450rgel, L. E., 1986, \"Mini review: RNA catalysis and the origins of life\", Journal of 1heoretical Biology, 123: 127-149. 46 Gilbert, W., 1986, \"The RNA world\", Nature, 319: 618. 47 Pentru recenzii, vezi: (a) Maurel, M.-C., 1992, \"RNA in evolution: a review\",]ournal of Evolutionary Biology, 5: 173-188; (b) Orgel, L., 1994\",The origin oflife on the Earth\", Scientijic American (4 octombrie) 271: 76-83. 48 (a) Gibson, L. J., 1993, \"Did life begin in an «RNA World,,?\", Origins, 20:45-52; (b) Horgan,J., 1991\",In the beginning...\", ScientijicAmerican, 264(2):116-125; (c) Mills, G. C., şi Kenyon, D., 1996, \"The RNA World: a critique\", Origins & Design, 17(1):9-16; (d) Shapiro, R., 1984,,,The improbability of prebiotic nucleic acid synthesis\", Origins ofLift, 14:565-570. 49 de Duve, C., 1995\",The beginning oflife on Earth\",American Scientist, 83:428-437. so Crick, p. 153 (nota 17). 51 Menţionat în Horgan (nota 48b). 52 Raven, P. H., şi Johnson, G. B., 1992, Biology, ediţia a 3-a, St. Louis, Mosby Year Book, p. 86. 53 Miller, O. L., şi Beatty, B. R., 1969 \"Portrait of a gene\",Journal ofCellular Physiology, 7 (2) Supplement, p. 225-232. 81

CAPITOLUL 5 ÎN CĂUTAREA UNUI MECANISM AL EVOLUT, IEI c5\\Ilult prea adesea, ideile cad din pom înainte să fie coapte. [{udwig WittgensteinlJ D acă laşi 20 de copii liberi într-un magazin de jucării, un lucru se va întâmpla în mod cert: toate acele jucării ordonate nu vor mai fi la fel de bine organizate. Cu cât copiii se vor zbengui mai mult timp în magazin, cu atât mai amestecate vor fi jucăriile. Lucrurile active tind în mod firesc să se amestece. Moleculele de parfum dintr-un flacon deschis difuzează în aer, în niciun caz nu se strâng pentru a fi mai concentrate în flacon. Un fier înroşit adus într-o cameră va încălzi puţin camera pe măsură ce fierul se va răci şi căldura se va răspândi mai uniform. Substanţele polu- ante deversate în mare tind să se dilueze în marile oceane ale Pământului. Aceste exemple brute ilustrează a doua lege a termodinamicii, lege care formalizează fenomenul bine observat că procesele ce se produc în mod natural tind să devină aleatorii. Uneori, pentru a desemna acest caracter aleatoriu, oamenii de ştiinţă folosesc termenul entropie, care este echi- valentul acestei \"amestecări\". Cu alte cuvinte, pe măsură ce lucrurile se amestecă, entropia creşte. Această creştere este ilustrată aproape zilnic pe biroul meu, când încerc să găsesc lucruri importante prin maldărul de scri- sori, manuscrise, jurnale, faxuri şi reclame care se tot adună. S2

Tendinţa spre \"amestecare\" în natură este contrară evoluţiei, care pos- tulează schimbări de la molecule dezorganizate la forme \"simple\" de viaţă, care sunt, de fapt, extrem de organizate. Apoi, se presupune, evoluţia for- mează organisme mai complicate, cu ţesuturi şi organe specializate. Unii evoluţionişti sugerează că autoorganizarea ocazională a materiei simple, cum se întâmplă în cazul formării cristalelor sau al tiparului de undă care se formează uneori atunci când substanţele chimice migrează prin materie solidă2, ar putea fi un model pentru autoorganizarea materiei în lucruri vii, dar există o prăpastie mare între simplitatea cristalelor şi com- plexitatea organismelor vii. Dezvoltarea spre complexitate funcţională se petrece contrar tendinţei generale spre \"amestecare\" haotică. Aceasta este una dintre problemele majore ale evoluţiei naturaliste. Chiar dacă NUME ŞI DATĂ PRINCIPALII SUSŢINĂTORI CARACTERISTICI Lamarckism (1809-1859) Lamarck Uzul cauzează dezvoltarea unor noi caracteristici care devin Darwinism transmisibile. (1859-1894) Darwin, Waliace Se produc mici schimbări În Mutaţii urma selecţiei naturale care face ca elementele mai adaptate să (1894·1922) supravieţuiască. Transmiterea se realizează prin gemule. Sinteză modernă (neodarwinism) de Vries, Morgan Accent pus pe modificări mutaţio· (1922-1968) nale mai mari. Selecţia naturală nu este atât de importantă. Diversificare (1968-) Cetverikov, Dobzhansky, Fisher, Atitudine unificată. Sunt Haldane, Huxley, Mayr, Simpson, importante schimbările la nivel de Wright populaţii. Se produc mici mutaţii În urma selecţiei naturale. Legătură cu clasificarea tradiţională. Eldredge, Gould, Grasse, Hennig, Multiplicitate de idei care vin Kauffman, Kimura, Lewontin, În conflict unele cu altele, Patterson, Platnick nemulţumire cu sinteza modernă. Căutarea unei cauze a complexităţii. Tabelul 5.1. Mecanisme ale evoluţiei au fost unele dezbateri legate de aplicabilitatea celei de a doua legi a termodinamicii la evoluţie3 , puţini ar susţine că nu există o tendinţă spre un caracter aleatoriu în natură şi că evoluţia trebuie să explice opusul. Oamenii de ştiinţă au căutat îndelung şi stăruitor un mecanism plauzibil al evoluţiei care să producă forme de viaţă complexe şi organizate pornind de la evenimente aleatorii. În acest capitol, vom examina ultimele două secole din această căutare. Tabelul 5.1 oferă un rezumat al explicaţiilor propuse. X3

LAMARCKISMUL Pe când intram în celebrul parc din Paris numit Jardin des Plantes, o statuie impunătoare mi-a atras atenţia. Inscripţia de la baza ei era în franceză şi suna astfel: \"Lamarck, fondateur de la doctrine de l'evolution\" [Lamarck, fondatorul doctrinei evoluţiei]. Dat fiind că auzisem de atâtea ori că Darwin era responsabil pentru teoria evoluţiei, am meditat la in- scripţia aceea şi la atitudinile atât de des asociate cu superlativele şi cu mândria naţionalistă. Totuşi francezii se pot mândri pe bună dreptate cu eroul lor, deoarece Lamarck oferise o teorie destul de cuprinzătoare a evo- luţiei cu multe decenii înaintea lui Darwin. Jean-Baptiste Antoine de Monet, Cavaler de Lamarck (1744-1829)4 credea într-un Iniţiator Suprem al existenţei şi considera că viaţa s-a diver- sificat de la sine pe parcursul unor lungi perioade de timp. Impresionat de varietatea de forme de viaţă, de la simple la complexe, el a postulat o serie a evoluţiei, atribuind absenţa unor intermediari între grupele de organisme lacunelor din cunoştinţele pe care le aveau oamenii. Lamarck este celebru pentru că a conceput un mecanism al evoluţiei bazat pe legea folosirii şi nefolosirii. El propunea ideea că folosirea unui organ îi accentuează dezvoltarea, îmbunătăţire care este transmisă gene- raţiei următoare. Astfel, caracteristicile care se accentuează prin folosire la un părinte sunt mai accentuate şi la urmaşi. De exemplu, un animal din familia căprioarelor care trebuie să ajungă la frunzele de pe cele mai înalte ramuri ale copacilor, după multe generaţii de întins gâtuI, va dobândi un gât mai lung şi, în cele din urmă, va ajunge să fie girafă. În mod asemănă­ tor, el declara că, dacă, timp de mai multe generaţii, copiilor li s-ar scoate ochiul stâng, în cele din urmă s-ar naşte indivizi cu un singur ochi. Pentru Lamarck, felul de viaţă determina evoluţia ulterioară a organismelor. Mecanismul de evoluţie al lui Lamarck este considerat acum nevalabil. La mulţi ani distanţă, evoluţionistul german August Wiesmann a căpătat notorietate tăind cozile şoarecilor. Deşi a făcut acest lucru multor generaţii de şoareci, aceştia au continuat să aducă pe lume urmaşi cu coada întrea- gă. El a conchis că experimentele lui demonstrează că nu se pot moşteni caracteristici dobândite şi că, prin urmare, mecanismul de evoluţie al lui Lamarck este greşit. Cu toate acestea, problema nu a fost rewlvată atât de simplu. Mulţi omeni de s\"tiintă l-au sus,tinut pe Lamarck într-o măsură limitată si o serie de experimente ) sugerează o anumită moştenire a caracteristicilor induse de factorii de mediu5• Totuşi, în multe cercuri de biologi, lamarckismul este un termen peiorativ. X4

DARWINISMUL6 După câteva decenii, Charles Darwin (1809-1882) şi Alfred Russel Wallace (1823-1913), doi naturalişti entuziaşti din Anglia, au studi- at amândoi un articol important al lui T. R. Malthus despre populaţie. Malthus propunea ideea că populaţia creşte în progresie geometrică (prin înmulţire), în timp ce hrana pentru populaţie creşte în progresie aritmetică (prin adunare), un proces mult mai lent. În mod evident, în cele din urmă, resursele se vor termina. Această lipsă a stat la baza mecanismelor de evo- luţie propuse şi de Darwin, şi de Wallace. În 1859, Darwin şi-a publicat celebra carte On the Origin of Species by Natural Selection, or the Preser- vation of Favoured Races in the Struggle for Lift [Originea speciilor prin selecţie naturală, sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existenţă). Darwin este recunoscut de obicei ca autor al teoriei, cu toate că idei pri- vind evoluţia existaseră de sute de ani. În general, Wallace şi Darwin s-au susţinut reciproc, Wallace ocupând un loc secundar. Merită să amintim că Wallace credea şi în spiritism şi că a depus mărturie în favoarea celebrului mediu spiritist american Henry Slade, care era judecat pentru înşelătorie în timpul unei şedinţe de spiritism. Darwin s-a situat de cealaltă parte a problemei, contribuind cu fonduri la urmărirea în justiţie a lui Sladel. Darwin credea că, în organismele vii, există variaţie şi o supraproducţie de urmaşi, care duce atât la lipsuri, cât şi la competiţie. Numai cele mai adaptate dintre noile varietăţi supravieţuiesc, iar acestea, la rândullor, dau naştere unor urmaşi la fel de adaptaţi. Astfel, cei mai adaptaţi la mediu, care sunt consideraţi cei mai avansaţi, supravieţuiesc procesului numit se- lecţie naturală. Acest mecanism este folosit pentru a explica dezvoltarea evolutivă în ciuda tendinţei contrare din natură. Darwin a mai accentuat şi teoria mai amplă a evoluţiei organismelor de la cel mai simplu la cel mai complex. În cadrul acestui proces, el a pus un accent deosebit pe semnificaţia schimbărilor minore, concept care, la scurtă vreme, a fost pus sub semnul întrebării. Filosoful Marjorie Grene a schiţat problema: \"Cu ce drept extrapolăm noi modelul prin care sunt influenţate culoarea ori alte caracteristici superficiale la originea speciilor, ca să nu mai vorbim de clase, ordine, încrengături de organisme vii?\"8 Charles Darwin şi-a dezvoltat ideile pe când nu existau foarte multe informaţii din domeniul geneticii. Pentru a explica transmiterea ereditară a unor caracteristici noi, el a propus un model de \"pangeneză\" care avea o cantitate însemnată de idei lamarckiste despre transmiterea ereditară a caracteristicilor dobândite de un anumit individ. El sugera că celulele S5

reproducătoare ale organismelor aveau \"gemule\" care proveneau din tot or- ganismul şi care transmiteau urmaşilor caracteristicile dobândite ale indi- vidului. Genetica modernă nu a găsit nicio bază pentru această concepţie. Deşi mulţi oameni de ştiinţă au acceptat ideea generală de evoluţie la scurt timp după ce Darwin şi-a publicat Originea specii/or, multe dintre ideile lui au fost contestate la vremea respectivă şi continuă să fie contestate până în ziua de azi. Charles Singer, un istoric al biologiei, admite în mod sincer că \"argumentele [lui Darwin] sunt în mod frecvent amăgitoare\"9. Printre criti- cile cele mai serioase care s-au adus, se numără lipsa eficienţei schimbărilor mici în lupta pentru supravieţuire, care nu sunt utile decât dacă pot funcţiona într-un tot complex, care încă nu a evoluat. De exemplu, în evoluţia unui nou muşchi la un peşte, ce utilitate ar avea muşchiul înainte să aibă o conexiune nervoasă pentru a se putea contracta? Şi ce utilitate ar avea nervul înainte ca creierul să fi dezvoltat un sistem care să controleze corespunzător activitatea acelui muşchPO? În plus, animalele cu organe inutile, dar care au potenţial ar putea, de fapt, să se afle în dezavantaj. Nu ne-am aştepta ca aceste stadii pline de dezavantaje să aibă valoare în procesul de supravieţuire şi ar fi eliminate de competiţia postulată drept model. Selecţia naturală poate servi în natură la eliminarea tipurilor aberante, nu însă şi la producerea de noi structuri com- plexe care nu ar avea valoare în procesul de supravieţuire înainte ca toate părţile componente să fi evoluat. Şi conceptul \"supravieţuirii celui mai adaptat\" a fost aspru criticat, în câteva rânduri poate pe nedrept. Uneori, a fost caracterizat ca o tautologie, deoarece implică un raţionament circularll . Darwinismul propunea ideea că organismele supravieţuiesc prin intermediul unui proces evolutiv deoa- rece se schimbă treptat şi devin mai adaptate; iar dovada că sunt mai adap- tate este tocmai faptul că au supravieţuit. Într-un anume sens, este cert că sistemul funcţionează. Nu este un sistem care să poată fi testat cu uşurinţă, totuşi aceasta nu înseamnă că este fals. În schimb, supravieţuirea celui mai adaptat nu demonstrează evoluţia, aşa cum se lasă uneori să se înţeleagă, deoarece este evident că cei mai adaptaţi vor supravieţui fie că au evoluat, fie că au fost creaţi. În ciuda acestor defecte, ideea de bază a lui Darwin se bucură de o puternică susţinere din partea multor evoluţionişti 12 • MUTAT,IILE Către sfârşitul secolului al XIX-lea, evoluţioniştii au început Să-şi pună întrebări serioase privind mecanismul evoluţiei lui Darwin. Erau redes- coperite principiile geneticii schiţate de călugărul morav Gregor Mendel,

llRll;!.'\\! \\kll.I\\. ROIII publicate cu 35 de ani mai înainte. Acestea ridicau anumite întrebări cu privire la părerile lui Darwin asupra moştenirii genetice. Dintre detractorii lui Darwin s-a remarcat botanistul olandez Hugo de Vries (1848-1935), care a combătut energic ideea că schimbările minore constituie principalul mecanism evolutiv. El a argumentat că aceste schimbări mici nu înseamnă nimic şi că, pentru ca organismul să reacţioneze la mediul înconjurător, ar fi necesare schimbări mai mari, numite mutaţii. De Vries a găsit susţinere pentru opiniile sale în ţara natală, în jurul Amsterdamului, unde primule- le-de-seară importate din America se sălbăticiseră şi unele specimene se piperniciseră. El a considerat că transformarea aceasta este o mutaţie. De Vries a efectuat experimente ameliorând mii de plante prin cultivare selectivă şi a observat câteva schimbări majore, pe care le-a atribuit muta- ţiilor. El credea că astfel de \"forme noi\" sunt etape ale unui proces evolutiv prelungit. Din nefericire pentru teoria lui de Vries, acele schimbări nu erau decât rezultatul unor combinaţii de caracteristici deja prezente în compo- ziţia genetică a plantelor respective, şi nu mutaţii noi. Cu toate acestea, conceptul de mutaţie ca informaţie ereditară nouă a ajuns să fie acceptat, în mare parte datorită americanului T. H. Morgan. Făcând experimente pe musculiţe-de-oţet, Morgan a descoperit noi schim- bări permanente care se transmiteau în mod fidel generaţiilor următoare, dar schimbările pe care le-a observat erau în mare parte degenerative, nu progresive: pierderea aripilor, a perişorilor, a ochilor etc. Exemplul de evoluţie cel mai larg folosit, înnegrirea moliei sare-şi-pi­ per (Biston betularia), nu este o mutaţie, deşi a fost uneori descrisă astfeP3. Molia respectivă, care s-a înnegrit în timpul Revoluţiei Industriale, când funinginea a înnegrit mediul înconjurător, a fost numită ,,0 schimbare evolutivă izbitoare\"14. Înnegrirea a protejat molia de păsările prădătoare, pentru că se asemăna la culoare cu mediul ambiant şi nu putea fi văzută cu uşurinţă. Schimbarea s-a produs prin manifestarea genelor pentru o culoare mai închisă care erau deja prezente la populaţia de molii. Este doar o fluctuaţie a diferitelor tipuri de gene, nu o informaţie genetică nouă \"per- manentă\", aşa cum ne-am aştepta de la o mutaţie, fapt recunoscut acum15, deoarece, ca rezultat al tentativelor moderne de a controla poluarea şi de a curăţa mediul, populaţiile de molii revin la o culoare mai deschisă. Totuşi exemplul acesta este o ilustraţie bună a acţiunii selecţiei naturale asupra fluctuaţiei genelor. Conceptul de mutaţie este încă folosit astăzi, deşi progresele explozive ale geneticii moderne ameninţă utilitatea unui astfel de termen general. O muta- ţie se poate referi la o varietate de schimbări genetice, cum ar fi: o schimbare 117

la nivelul unei baze nucleotide din lanţul ADN, o poziţie modificată a unei gene, pierderea unei gene, duplicarea unei gene sau inserarea unor secvenţe genetice străine. Toate acestea reprezintă schimbări mai mult sau mai puţin Permanente transmise urmas,ilor. Cercetătorii iau în considerare s,i idei mai noi, cum ar fi erezia că mediul ambiant sau celula însăşi poate stimula pro- ducerea de mutaţiP6. Ne aflăm abia la începutul descoperirilor despre nişte mecanisme biologice ce par a fi extrem de complicate. Organismele vii prezintă o capacitate remarcabilă de adaptare prin intermediul schimbărilor genetice. Muştele ajung să fie rezistente la in- secticide, cum ar fi DDT, şi folosirea frecventă a antibioticelor de către oameni a creat nişte \"supergermeni\" rezistenţi la cele mai multe dintre ele. Persistenţa remarcabilă a organismelor vii în condiţii variate şi ad- verse este un indiciu că este posibil să existe sisteme cel puţin pentru o adaptare limitată. Pe de altă parte, mii de experimente de laborator cu bacterii, plante şi animale aduc dovezi că schimbările pe care le poate tolera o specie sunt limitate. Se pare că există o coeziune strânsă de sisteme care interacţionează şi care acceptă doar schimbări limita- te pentru a evita dezastrul. După zeci sau sute de ani de experimente, musculiţele-de-oţet îşi păstrează planul de bază al corpului, rămânând tot musculiţe-de-oţet, iar oile de lână rămân în continuare oi. Tipurile aberante tind să fie inferioare, să nu supravieţuiască în natură şi, în urma înmult,irii, să revină la tipurile init\"iale. Oamenii de stiint,ă numesc acest fenomen inerţie genetică (homeostază genetică)17. Utilitatea mutaţiilor ca mecanism de evoluţie a fost multă vreme pusă la îndoială. Mutat,iile favorabile sunt foarte rare, iar cele mai multe sunt recesive, adică nu se manifestă dacă nu sunt prezente la ambii părinţi. Mai mult, deşi mutaţiile care produc schimbări minore pot supravieţui, cele care cauzează modificări semnificative sunt în special dăunătoare şi este improbabil să persiste. Douglas Erwin şi James Valentine, doi evoluţionişti de la Universitatea din California, filiala din Santa Barba- ra, comentează: \"Mutaţiile viabile cu efecte morfologice sau fiziologice majore sunt extrem de rare şi, de regulă, infertile. Şansele ca doi indivizi cu mutaţii rare identice să apară într-un perimetru suficient de restrâns încât să producă urmaşi par prea reduse pentru ca acesta să fie considerat un eveniment evolutiv semnificativ.\"18 Ca mijloc de producere a schimbărilor evolutive majore, auto- rii propun schimbări în procesul de dezvoltare a organismelor, dar demonstraţiile experimentale în această direcţie nu au produs decât nişte sugestii pentru studii următoare.

(lRICI;\\;1 '\\1111:1 \\.I{.HII Ar fi nevoie de multe mutaţii nevătămătoare pentru a produ- ce caracteristicile unei singure structuri utile. Problema este cum să faci ca astfel de evenimente extrem de rare să se întâmple simultan într-un organism pentru a produce o structură funcţională care să aibă o oarecare eficienţă în lupta pentru supravieţuire. Evoluţionistul E.]. Am- brose a schiţat problema: \"Frecvenţa cu care o singură mutaţie nevătămă­ toare se produce este, din câte se ştie, de circa 1 la 1 000. Probabilitatea ca două mutaţii favorabile să se producă este de 1la 103 x 103, adică 1la un milion. Studiile pe Drosophila [musculiţa-de-oţet] au relevat că, în forma- rea fiecărui element structural, sunt implicate foarte multe gene. Numai într-o singură structură de aripă e posibil să fie implicate 30 sau 40. Este extrem de improbabil ca, în formarea chiar şi a celei mai simple structuri noi, necunoscute anterior în organism, să fie implicate mai puţin de cinci gene. Probabilitatea devine acum de 1 la o mie de milioane de milioane. Ştim deja că mutaţiile din celulele vii apar cu o frecvenţă cuprinsă între 1 la zece milioane şi 1 la o sută de mii de milioane. Este evident că proba- bilitatea ca cinci mutaţii favorabile să apară în timpul unui singur ciclu de viaţă al unui organism este efectiv zero.\"19 Renumitul zoolog francez Pierre P. Grasse, care sugerează un alt meca- nism evolutiv, exprimă unele îngrijorări identice şi afirmă apoi că, \"oricât de numeroase ar fi, mutaţiile nu produc niciun fel de evoluţie\"20. CONCEPT\"IA CREATIONISTĂ DESPRE MUTAT, II Creaţioniştii sunt adesea acuzaţi că susţin că speciile nu se schimbă, idee eronată care se tot perpetuează. Însă creaţioniştii recunosc că există dovezi abundente privind mici variaţii în natură, fapt demonstrat cu pri- sosinţă în creşterea selectivă a câinilor, în observaţiile de teren Tacute pe multe organisme şi în experimentele de laborator. Creatorul e posibil să fi conceput speciile în aşa fel, încât să producă o varietate de culori etc. şi să aibă o capacitate limitată de adaptare. Creaţioniştii nu consideră că s-a adus vreo dovadă semnificativă care să indice că natura se schimbă prea mult dincolo de acest nivel. Pe de altă parte, evoluţioniştii propun ideea că procesul variaţiilor minore a produs toate organismele de pe Pământ, de la orhidee până la morsă. O întrebare care se pune frecvent este: \"Începând cu care categorie a clasificării biologice (specii, genuri, familii) schimbările nu mai pot fi de- monstrate?\" Întrebarea este importantă pentru dezbaterea evolUţie-cre­ aţie, deoarece evoluţioniştii propun schimbări mult mai ample decât

l'\\PlruIliL:; - Î~~·.\\liL\\ln.\\ 11:\",'!'1 \\11.( \\\"\\1'1,\\1 ·\\1 j·.\\()]l·'III'.1 creaţioniştii. Nu există însă niciun răspuns sigur. În primul rând, clasifi- carea organismelor este atât subiectivă, cât şi provizorie. Caracteristicile grupurilor din clasificare, cum ar fi speciile, genurile, familiile etc., pot fi uşor schimbate. Uneori, termenii microevoluţie (schimbări minore) şi macroevoluţie (schimbări ample), pe lângă micromutaţie şi macromutaţie, desemnează niveluri diferite de schimbare. Creaţioniştii acceptă în ge- neral primul concept şi îl resping pe al doilea. Din nefericire, termenul macroevoluţie a fost folosit în atât de multe modurpl, încât abia dacă mai este util. În general, macroevoluţia se defineşte ca o schimbare care are loc la niveluri superioare celui de specie, dar mulţi creaţionişti ar recu- noaşte că anumite genuri şi categorii superioare din clasificarea organis- melor reprezintă schimbări survenite după creaţie, în special atunci când vorbim de paraziţi degeneraţi. Totuşi acestea sunt excepţii. În contextul creaţiei, s-ar putea spune că, în general, nivelul genului sau al familiei re- prezintă probabil un tip creat original. G. A. Kerkut, de la Universitatea din Southampton, Anglia, a propus termenii \"teorie specială a evoluţiei\" şi \"teorie generală a evoluţiei\" care să exprime, în context evoluţionist, cât de avansate sunt schimbările produse. Terminologia lui este semni- ficativă pentru discuţia noastră: \"Există o teorie care afirmă că se poate observa cum multe animale vii suferă schimbări în decursul timpului, ducând la formarea de noi specii. Aceasta se poate numi «teoria specială a evoluţiei» şi poate fi demonstrată, în anumite cazuri, prin experimente. Pe de altă parte, există teoria conform căreia toate formele de viaţă de pe această planetă au apărut dintr-o singură sursă, care, la rândul ei, a apărut dintr-o formă anorganică. Această teorie poate fi numită «teoria generală a evoluţiei» şi dovezile care o susţin nu sunt suficient de puternice încât să ne permită să o considerăm altceva decât o ipoteză de lucru. Nu este clar dacă schimbările care produc speciaţia sunt de aceeaşi natură cu cele care au dus la dezvoltarea de noi încrengături. Răspunsul va fi găsit prin muncă experimentală ulterioară, şi nu prin aserţiuni dogmatice cum că teoria generală a evoluţiei trebuie să fie corectă pentru că nu există nimic altceva care s-o înlocuiască în mod satisfăcător.\"22 Creaţioniştii ar fi de acord cu teoria specială a evoluţiei, dar nu şi cu cea generală. Schimbările minore propuse de Darwin sau cele mai ample apărate de de Vries nu par a fi adecvate pentru a produce schimbările majore necesare pentru teoria generală a evoluţiei, cum ar fi transformarea dintr-un tip de burete-de-mare într-un tip de arici-de-mare. Evoluţia se confruntă cu cele mai serioase provocări la nivelul grupurilor majore {ordine, clase, divizi-

l )I~I( ;17\\;1 \\1!lI.L\\.I.(u III uni, încrengături şi regnuri). Dacă evoluţia s-a produs ca un proces treptat şi continuu, de ce există întreruperi atât de des întâlnite între grupurile majore de organisme, cum ar fi moluştele, râmele sau pinii? De fapt, la urma urmei, de ce există întreruperF3? SINTEZA MODERNĂ Pe măsură ce gândirea evoluţionistă s-a dezvoltat în prima parte a seco- lului al XX-lea, câţiva savanţi influenţi au făcut ca atenţia lumii ştiinţifice să se îndrepte de la mutaţii din nou spre selecţia naturală. Cei mai impor- tanţi au fost S. S. Cetverikov, din Rusia, R. A. Fisher şi J. B. S. Haldane, din Anglia, şi Sewall Wright, din Statele Unite. De data aceasta, accentul s-a pus mai degrabă pe procesul evoluţiei în cadrul unor populaţii întregi de organisme decât pe organisme individuale. Fisher a dezvoltat modele matematice sofisticate ale efectelor mutaţii­ lor asupra unor populaţii extrem de mari. Pentru el, mutaţiile minore erau cele importante, dat fiind că mutaţiile majore au un efect mult mai dăună­ tor asupra organismelor. Accentul s-a pus pe selecţia naturală a variaţiilor minore favorabile. Wright cunoştea multe despre ameliorarea speciilor şi, spre deosebire de Fisher, a subliniat utilitatea populaţiilor mici, în care o mutaţie rară ar avea şanse mai mari să se manifeste. Pe de altă parte, este mai probabil ca populaţiile mici să sufere de pe urma efectelor nocive ale consangvinizării. Wright a introdus conceptul schimbărilor aleatorii în frecvenţa genelor din interiorul unei populaţii ca rezultat al întâmplării. Importanţa acestui proces, numit derivă genetică, a fost şi continuă să fie una din cele mai prelungite şi mai aprinse dezbateri din rândul evoluţio­ niştilor. Fisher şi Wright au influenţat puternic procesul de cristalizare a gândirii evoluţioniste a anilor 1920 şi 193024 şi au sprijinit puternic dez- voltarea completă a \"sintezei moderne\". Sinteza modernă combină eforturile unui număr de evoluţionişti scli- pitori, printre care se numără Theodosius Dobzhansky, de la Universitatea Columbia, biologul Sir Julian Huxley, din Anglia, şi Ernst Mayr şi George Gaylord Simpson, de la Universitatea Harvard. Conceptul a dominat în anii 1930-1960. Numele de \"sinteză modernă\" a fost dat de Huxlef5, nepotul apărătorului lui Darwin, Thomas Huxley, într-o laudă adusă \"triumfului final\" al darwinismulup6. În principal, această teorie combină variaţia prin mutaţii cu conceptul lui Darwin de selecţie naturală prin supravieţuirea celor mai adaptaţi, cu aplicaţie la populaţii, nu la indivizi. Cu toate acestea, sin- teza modernă este dificil de caracterizat, deoarece s-au făcut încercări de a 'II

b.l'.\\Pl rOLUL ~ - C\\I'TARE.\\ t'''I'1 \\11C\\\"j'\\1·\\l. U\"IUTIFI încorpora în ea discipline variate, cum ar fi sistematica (clasificarea), variaţia biologică şi paleontologia (studiul fosilelor)2? Mulţi dintre liderii sintezei moderne au accentuat faptul că, prin acu- mularea de schimbări relativ minore, se pot produce schimbările majore necesare pentru macroevoluţie. Totuşi mecanismul de bază al evoluţiei a rămas nerezolvat. Controversa dintre Fisher şi Wright privind dimensiu- nea optimă pentru populaţiile în curs de evoluţie a rămas şi ea nerezolvată. Istoricul biologiei William B. Provine (de la Universitatea Cornell) pre- cizează: \"Mecanismul primar al microevoluţiei a rămas încă nedecis; (... ) Elucidarea mecanismelor genetice ale speciaţiei nu este unul dintre marile triumfuri ale sintezei evoluţioniste.\"28 E posibil ca sinteza modernă să fi fost mai mult o atitudine de succes decât o sinteză precisă. În 1959, un număr de ceremonii în toată lumea au comemorat centenarul volumului lui Darwin Originea specii/or, încurajând încrederea în sinteza modernă. Am avut privilegiul de a participa la una dintre cele mai importante comemorări, care s-a ţinut la Universitatea din Chicago, unde i-am ascultat pe arhitecţii de frunte ai sintezei moderne, in- clusiv pe Dobzhansky, Mayr, Hux1ey şi Simpson. În inocenţa mea de tânăr, am fost impresionat de cunoştinţele lor, dar în acelaşi timp încurcat de dogmatismul lor încrezător. Nici nu mă gândeam eu pe atunci că, în câţiva ani, spiritul unificat al sintezei moderne avea să intre în degringoladă. Între timp, îngrijorările exprimate de paleontologul Otto Schindewolf, din Germania, şi de geneticianul Richard Goldschmidt, din Statele Unite, erau în mod sistematic ignorate. În contrast cu mutaţiile minore sugerate de arhitecţii sintezei moderne, ambii propuneau schimbări majore, rapide, şi mecanisme diferite. Schindewolf, care era specializat în studiul fosile- lor, sugera salturi foarte bruşte în dezvoltare pentru a explica golurile mari dintre tipurile de fosile. Goldschmidt, care era profesor de gene- tică la Universitatea din California, filiala din Berkeley, nu a fost niciodată de acord cu ideea că schimbările minore din cadrul speciilor se puteau acumula lent, producând schimbările majore necesare pentru transformările evolutive importante. El considera că etapele intermediare insuficient dezvoltate sunt inutile pentru supravieţuire şi era de părere că nu erau favorizate de selecţia naturală. Printre exemplele citate de el se numără formarea penelor, segmentarea structurii corpului ca aceea observată la insecte, dezvoltarea muşchilor, ochii compuşi ai crabilor etc. Goldschmidt pleda pentru schimbări genetice majore bruşte, care să fi produs ceea ce el numea \"monştri dătători de speranţă\". Unii dintre detrac- torii lui i-au numit \"monştri lipsiţi de orice speranţă\". Desigur, chiar dacă

OI{IC;I~j - ,\\HIII .\\. R()TII ar fi existat un monstru dătător de speranţă, rămânea problema găsirii unui partener, \"pentru că cine s-ar împerechea cu un monstru, fie el dătător de speranţă sau nu?\"29 Fiindcă Goldschmidt era în total dezacord cu promotorii sintezei moderne pe marginea valorii schimbărilor minore30, opiniile lui au fost în cea mai mare parte respinse. Mai târziu, pe măsură ce sinteza mo- dernă era demontată, atitudinea aceasta s-a schimbat. Gordon Rattray Taylor afirma, cu referire la Goldschmidt: \"În urmă cu douăzeci de ani, student,ii erau încuraJ· at,i să chicotească la auzul numelui său. Astăzi însă, mulţi biologi ajung la părerea că el sublinia adevărata problemă.\"3! Din perspectivă creaţionistă, se pare că Goldschmidt ridica într-adevăr o pro- blemă importantă. Pentru o serie de evoluţionişti, sinteza modernă nu mai poate fi susţinută. DIVERSITATE Embriologul S0ren L0vtrup, susţinător al evoluţiei, precizează: ,,Astăzi, sinteza modernă - neodarwinismul - nu este o teorie, ci o gamă de opinii care, fiecare în felul ei, încearcă să depăşească dificultăţile ridicate de lumea faptelor.\"32 Au apărut idei noi, unele dintre ele destul de speculative33. Noi descoperiri, în special în domeniul biologiei moleculare şi al geneticii, au in- dicat că vechile concepte genetice simple nu mai sunt valabile. Toate acestea au contribuit la un mozaic de idei care predomină până astăzi şi care ar putea fi caracterizate colectiv ca diversitate. Această etapă - pe care o putem numi perioada diversităţii - reprezintă un amestec de idei noi şi adesea în conflict unele cu altele. Pe unele le vom discuta în detaliu în capitolul 8. Acestea se învârt în jurul următoarelor întrebări: (1) Se pot identifica relaţiile evolu- tive dintre organisme? (2) Sunt schimbările evolutive treptate sau bruşte? (3) Este selecţia naturală importantă pentru procesul de evoluţie? (4) Cum evoluează complexitatea? Căutarea unui mecanism care să fie mai în armonie cu constrângerile realităţii continuă. NEVOIA DE PRUDENT,Ă Oamenii de s,tiint,ă spriJ·ină ferm evolu\"tia. Desi în lu,mea stiint,ifică este un consens general că evoluţia este o realitate, părerile nu mai sunt atât de convergente când se ajunge la detalii. Sinteza modernă a dat naştere unora dintre cele mai aprinse bătălii din biologia evoluţionistă. Bine-cunoscutul scriitor Tom Bethel1 accentuează faptul că\",în mod deosebit în ultimii ani, 93

oamenii de ştiinţă s-au luptat între ei pe tema lui Darwin şi a ideilor lui\"34. Publicul larg rareori află de aceste dispute şi cu atât mai puţin le înţelege. Există un contrast mare între bătăliile intelectuale interne ale comunităţii academice, aşa cum pot fi găsite în literatura de specialitate, şi stilul au- toritar simplu al manualelor. Un anumit grad de simplificare din manuale poate fi util pentru a facilita învăţarea, dar oamenii obişnuiţi şi studen- ţii ar trebui să devină mai conştienţi de diferitele opinii din dezbaterea evoluţionistă. CONCLUZII Putem privi cu oarecare respect la eforturile îndârjite ale evoluţioniş­ tilor de a găsi un mecanism plauzibil pentru teoria lor. Perseverenţa lor este lăudabilă. De-a lungul unei perioade de 200 de ani, s-a propus teorie după teorie, însă eşecul lor general ridică o întrebare serioasă: Este gândi- rea evoluţionistă mai mult o problemă de opinie decât de date ştiinţifice solide? Nu aş minimaliza faptul că unele date pot să favorizeze evoluţia şi că şi creaţioniştii au, la rândullor, probleme de opinie şi îndârjire din abun- denţă, dar după o căutare atât de lungă şi, practic, inutilă a unui mecanism evolutiv:, s-ar părea că oamenii de stiintă evolutionisti ar trebui să ia serios ,t \" în considerare posibilitatea creaţiei de către un Proiectant. - NOTE DE FINAL 1Wittgenstein, L., 1980, Culture and Value, Winch, P. (trad.), von Wright, G. H. şi Nyman, H. (ed.), Chicago, University of Chicago Press, p 27e (titlul în orginal: Vermisehte Bemerkungen). 2 (a) Goodwin, B., 1994, How the Leopard Changed Its Spots: 7he Evolution of Complexity, New York/London, Charles Scribner's Sons, p. 1-76; (b) Kauffman, S. A., 1993, 7he Origins of Order: Self-organization and Se/eetion in Evolution, New York/Oxford, Oxford University Press; (c) Waldrop, M. M., 1992, Complexity: 7he Emerging Scienee at the Edge ofOrder and Chaos, New York/London, Touchstone Books, Simon & Schuster. 3 Unii argumentează că a doua lege a termodinamicii nu se aplică evoluţiei, ci doar sisteme- lor care sunt izolate şi care se află în echilibru termic; vezi, de exemplu, Trott, R., 1993, \"Duane Gish and InterVarsity at Rutgers\", Creation/Evolution, 13(2):31. Această dispută nu anulează faptul cât se poate de evident că majoritatea activităţilor nedirecţionate tind să devină aleatorii. În consecinţă, se depun eforturi intense pentru a găsi un mecanism al evoluţiei. 4 Pentru o privire de ansamblu asupra realizărilor lui Lamarck, vezi: (a) Nordenskiăld, E., 1942, 7he History of Biology: A Survey, traducere în limba engleză de Eyre, L. B., New York, Tudor Publishing Co., p. 316-330 (titlul în original: Biologins historia); (b) Singer, C., 1959,

OI{I(;I~1 - .\\HIFI. .\\. I{'HII A History ofBiology to about the Year 1900: A General Introduction to the Study ofLiving 1hings, ediţia a 3-a revizuită, London/New York, Abelard-Schuman, p. 296-300. 5 Pentru mai multe exemple, vezi Landman, O. E., 1991, \"The inheritance of acquired characteristics\", Annual Review ofGenetics, 25:1-20. nDiscuţii pe marginea darwinismului sunt puzderie. Pentru un studiu care discută mecanis- mele evoluţiei, vezi Provine, W. B., \"Adaptation and mechanisms of evolution after Darwin: a study in persistent controversies\", În Kohn, D. (ed.), 1985, 1he Darwinian Heritage, Princeton, New Jersey, Princeton University Press, p. 825-833. 7 Vezi Milner, R., 1990, 1he Encyc!opedia of Evolution: Humanity's Search for Its Origins, New York/Oxford, Facts on File, p. 407-408, s. v. \"Slade Trial (1876)\". 8 Grene, M., 1959, \"The faith of Darwinism\", Encounter, 13(5):48-56. 9 Singer, p. 303 (nota 4b). 10 Vezi capitolul 6 pentru o discuţie mai amplă. 11 (a) Waddington, C. H., 1957, 1he Strategy of the Genes: A Discussion of Some Aspects of 1heoretical Biology, Londra, Ruskin House, George Allen & Unwin, p. 65; (b) Eden, M., 1967, \"Inadequacies of neo-Darwinian evolution as a scientific theory\", În: Moorhead, P. S. şi Kaplan, M. M. (ed.), Mathematical Challenges to the Neo-Darwinian Interpretation ofEvolution, The Wistar Institute Symposium Monograph No. 5., Philadelphia, The Wistar Institute Press, p. 5-12; (c) Peters, R. H., 1976\",Tautology in evolution and ecology\", 1he American Naturalist, 110:1-12. 12 Vezi, de exemplu, (a) volumul simpozion editat de Kohn (nota 6). Vezi şi: (b) Mayr, E., 1982, 1he Growth ofBiological 1hought: Diversity, Evolution, and Inheritance, Cambridge/Londra, The Belknap Press of Harvard University Press, p. 626-627; (c) Maynard, Smith J., 1989, Did Darwin Get It Right? Essays on Games, Sex and Evolution, New York/Londra, Chapman & Hali. 13 De exemplu, Sagan, C., 1977, 1he Dragons ofEden: Speculation on the Evolution ofHuman Inte!ligence, New York, Ballantine Books, p. 28. 14 Keeton, W. T., 1967, Biological Science, New York, W. W. Norton & Co., p. 672. 15 Jukes, T. H., 1990, \"Responses of critics\", În Johnson, P. E. (ed.), Evolution as Dogma: 1he Establishment ofNaturalism, DalIas, Texas, Haughton Publishing Co., p. 26-28. 16 (a) Cairns,J., Overbaugh,]. şi Miller, S., 1988, \"The origin of mutants\", Nature, 335:142- 145; (b) Opadia-Kadima, G. Z., 1987, \"How the slot machine led biologists astray\",journalof 1heoretical Biology, 124:127-135. Pentru un alt unghi de abordare, vezi (c) MacPhee, D., 1993, \"Directed evolution reconsidered\",American Scientist, 81:554-561. 17 (a) Edey, M. A. şi Johanson, D. C., Blueprints: Solving the Mystery ofEvolution, Boston! Toronto/Londra, Little, Brown and Co., 1989, p. 125, 126; (b) Mayr, E., Population, Species, and Evolution: An Abridgment of Animal Species and Evolution, ediţie revizuită, Cambridge, The Belknap Press of Harvard University Press, 1970, p. 181-182. 18 Erwin, D. H. şi Valentine,]. W., 1984, ,,«Hopeful monsters,» transposons, and Metazoan radiation\", În Proceedings ofthe National Academy ofSciences, 81:5482, 5483. 19 Ambrose, E. J., 1982, 1he Nature and Origin of the Biological World, Chichester, Ellis Horwood, Ltd., şi New YorkIToronto, Halsted Press, John Wiley & Sons, p. 120. 20 Grasse, P.-P., 1977, Evolution ofLiving Organisms: Evidencefor a New 1heory ofTransfor- mation Carlson, B. şi M., Castro, R.(trad), New York/San Francisco/Londra, Academic Press, p. 88 (titlul În original: L'Evolution du Vivant). 21 Hoffman, A., 1989, Arguments on Evolution: A Paleontologist's Perspective, New York/ Oxford, Oxford University Press, p. 87-92.

22 Kerkut, G. A., 1960, Implications ofEvolution, Oxford/Londra, Pergamon Press, p. 157. 23 Pentru o discuţie cuprinzătoare, vezi Wise, K. P, 1994, \"The origin oflife's major groups\", in Moreland, J. P (ed.), The Creation Hypothesis: Scientijic Evidence for an Intelligent Designer, Downers Grove, Illinois, InterVarsity Press, p. 211-234. 24 Pentru detalii suplimentare, vezi Provine, p. 842-853 (nota 6). 25 Huxley,J., 1943, Evolution: The Modern Synthesis, LondraINew York, Harper & Brothers. 26 Gould, S. J., 1982, \"Darwinism and the expansion of evolutionary theory\", Science, 216:380-387. 27 Ibidem. 28 Provine, p. 862 (nota 6). 29 Patterson, c., 1978, Evolution, Londra, British Museum (Natural History)lIthaca, Cornell University Press, p. 143. 30 Goldschmidt, R., 1940, The Material Basis ofEvolution, New Haven, Connecticut, Yale University Press. 31 Taylor, G. R., 1983, The Great Evolution Mystery, New York, Harper & Row, p. 5. 32 L0vtrup, S., 1987, Darwinism: The Refotation of a Myth, LondraINew York/Sydney, Croom Helm, p. 352. 33 Vezi capitolul 8 pentru detalii. 34 Bethell, T., 1985 \"Agnostic evolutionists: the taxonomie case against Darwin\", Harper's, 270 (1617, februarie):49-52, 56-58, 60-61.

CAPITOLUL 6 DE LA COMPLEX LA S, I MAI COMPLEX :JI(y a existat niciodată o minunefăcută de 'Dumnezeu pentru a converti un ateu, pentru că lumina naturii l-ar fi putut face să recunoască un 'Dumnezeu. !Yrancis CJ1acon 1} Celula este o structură incredibil de complicată, în care, de obicei, multe mii de enzime dirijează schimbări chimice interdependente. Cei mai mulţi, neştiind prea multe despre celule, le ignoră cu uşu­ rinţă, fără a-şi da seama că \"mic\" nu este neapărat sinonim cu \"simplu\". Ne este mult mai uşor să ne punem întrebări legate de originea organismelor şi a organelor mai mari. Învăluite în mister sunt minuni ca sistemul de .ecolocatie alliliacului (un sonar), dezvoltarea unui elefant adult dintr-o singură celulă microscopică sau transformarea unei omizi în fluture. Ne mai miră şi minuni estetice, cum ar fi măreţia stelelor într-o noapte senină sau culorile irizate şi modelele complicate de pe aripile fluturelui brazilian. Omul meditează de multă vreme la astfel de întrebări, neîntrebându-se doar cum s-a întâmplat, ci şi de ce. Există un scop în lucrurile din natură? Ar fi posibil ca toate curiozităţile şi specializările din natură să se fi produs fără o anumită dirijare? În acest capitol, vom aborda întrebări despre proiectul care poate fi observat în natură şi despre alte subiecte asociate. Astfel de întrebări se apropie de \"întrebarea persistentă\" menţionată în primul capitol şi în mod deosebit de întrebarea asociată - dacă universul are un proiectant. ')7

ARGUMENTAŢIA BAZATĂ PE PROIECTAREA DELIBERATĂ Gradul de ordine şi specializare pe care îl găsim în natură pare să fie dincolo de caracterul aleatoriu care ar fi de aşteptat dacă nu ar exista un anumit proiect în spate. Această propunere este numită \"argumentul din proiect\", sau \"argumentul pentru proiect\". Universul şi în special Pământul par să fie în mod deosebit proiectate să susţină viaţa2 , şi viaţa însăşi suge- rează că la baza ei stă un proiect. Recent, argumentul din proiect a primit o susţinere specială din partea unui număr de fizicieni cosmologi care constată că universul nu ar putea găzdui viaţa dacă nu ar exista un set foarte întâmplător de circumstanţe. Universul pare să fi fost reglat fin până la toleranţe extrem de mici. Stephen Hawking, profesor de matematică (Lucasian) la Cambridge (post deţinut odinioară de Isaac Newton), comentează: \"Probabilitatea ca un univers cum este al nostru să apară din ceva ca Big Bangul este enorm de mică. Cred că există în mod clar implicaţii religioase.\"3 Pentru el, problema este că, dacă energia respectivei explozii ar fi fost prea mare, stelele şi planetele nu s-ar fi putut forma4• Pe de altă parte, dacă ar fi fost prea mică, universul s-ar fi scufundat în insignifianţă. Hawking comentează în continuare: \"Dacă rata de expansiune după o secundă de la Big Bang ar fi fost mai mică cu numai o parte dintr-o sută de mii de milioane de milioane, universul s-ar fi con- tras înainte să ajungă la dimensiunile din prezent.\"5 Pe lângă faptul că nu certifică Big Bangul, aceste date ilustrează lipsa de plauzibilitate a acestui concept larg acceptat în absenţa unui proiect care să stea la baza lui. De asemenea, puternica forţă nucleară care leagă nucleul atomului pare să aibă o valoare foarte precisă, permiţând formarea elementelof>. S-a mai demonstrat că există şi o serie de alţi factori extrem de fin reglaţi, cum ar fi gravitaţia şi electromagnetismul. O schimbare a forţei electromagnetismului de numai o parte din 1 urmat de 40 de zerouri (10-4°) ar putea însemna un dezastru? lan Barbour descrie într-un mod extrem de adecvat acest fapt: \"Cosmosul pare să fie echilibrat pe muchie de cuţit.\"8 Toate acestea sugerează mai degrabă un proiect, nu o activitate aleatorie nedirijată. În plus, mulţi se întreabă dacă nu există vreo forţă inteligentă călăuzitoare specială în funcţionarea organis- melor vii, care le face să fie atât de diferite de cele nevii. Unii evoluţionişti au luat în considerare nevoia de o entitate călăuzitoare care să înlesnească inovaţiile în ce priveşte toate acele mecanisme compli- cate ale organismelor simple sau complexe. De-a lungul anilor, oamenii de ştiinţă au propus diverse tipuri de concepte ca factori speciali necunoscuţi responsabili pentru complexitatea, finalitatea sau proiectul care pare atât