Origini

(l!(!( ,I'\\! \\1'\" I .\\.!~(' III pentru producerea unghiilor. Cu toate acestea, fiecare parte a corpului nostru s-a dezvoltat în felul ei specific pentru a produce muşchiul cardiac, ficatul sau un dinte, după cum este necesar pentru un organism funcţional. Cum are loc această dezvoltare ordonată specifică? Ştiinţa a arătat că, pe măsură ce un organism se dezvoltă pe parcursul eta- pelor iniţiale, diferitele părţi devin din ce în ce mai specifice în conformitate cu dezvoltarea lor potenţială. Majoritatea organismelor încep să se dezvolte de la o singură celulă. La multe animale, diviziunea acelei prime celule în alte două stabileşte viitoarele jumătăţi - dreaptă şi stângă - ale organismului. Uneori, aceste două celule se separă, rezultând două organisme complete în loc de unul. Deoarece fiecare celulă are aceleaşi informaţii ereditare complete, se dezvoltă urmaşi extrem de asemănători, cum ar fi gemenii identici. În mod normal, tatuul aduce pe lume cvadrupleţi identici. Evident că fiecare dintre celulele primare ale unui organism are capacitatea de a produce un organism complet. Invers, puţinele celule care formează un embrion primar de amfibian pot fi separate în celule simple care, atunci când sunt reunite, pot produce un embrion normal complet. Unele experimente ingenioase au aruncat lumină asupra diferenţierii din timpul dezvoltării. Printre cele mai impresionante se numără cele Tacute pe broaştele aflate în curs de dezvoltare4• S-a folosit cu succes broasca-cu-ghiare . .sud-africană. Printre particularitătile acesteia se numără abilitatea de a-si re- genera membrele pierdute în stadiul de adult, ceea ce constituie o problemă atunci când se utilizează metoda tăierii degetului mare de la picioare pentru a identifica animalele folosite în experimente, deoarece în curând ele îşi regene- rează un deget nou. În experimentele care s-au Tacut pe aceste broaşte, cercetă­ . .torii au eliminat din ouă nucleele celulelor, care contin ADN-ul de control, si le-au înlocuit cu nuclee din celule de la forme mai dezvoltate, pentru a deter- mina cât de bine aceste nuclee mai vechi transferate vor controla dezvoltarea. S-a descoperit că era mult mai probabil ca nucleele de la stadiile embrionare primare să producă mormoloci normali decât nucleele luate de la stadii mai avansate, ca de exemplu un mormoloc care înota5• În câteva situaţii, s-a rapor- tat că nucleele din celulele intestinelor mormolocilor au produs broaşte adulte fertile, însă acest rezultat a fost contestaf>. Nucleele care proveneau din pielea .broastelor adulte au stimulat numai dezvoltarea stadiului mai rudimentar, de mormoloc care nu se hrăneşte7• Un progres major s-a înregistrat în cazul oilor. Un pas considerat imposibil de majoritatea experţilor a fost clonarea unui mamifer. Deşi experimentul s-a realizat cu unele dificultăţi, el atestă într-adevăr progresul ştiinţei. Cercetătorii au implantat nucleul unei celule din glanda mamară a unei oi în vârstă de şase

ani într-un ou nefertilizat de la o altă oaie, din care nucleul fusese eliminat în prealabil. Apoi au implantat noul \"embrion' cu informaţiile genetice din glanda mamară în uterul altei oi, unde s-a dezvoltat aparent normal, având informaţii genetice identice cu cele ale glandei mamare a \"mamei\" de şase ani8• Cu plantele se pare că e mai uşor de lucrat. Specialişti în fiziologia plan- telor de la Universitatea Come1l9 au cultivat celule de la o plantă matură de morcov în lapte de cocos. În această cultură, celulele de morcov formează o masă amorIa de ţesut. Când celulele din aceste mase au fost transferate în- tr-un mediu solid, ele s-au dezvoltat producând o plantă de morcov complet activă din punct de vedere reproducător. Această informaţie confirmă încă o dată ipoteza că fiecare celulă are informaţiile necesare pentru a produce un organism complet. O altă ilustraţie a capacităţilor biologilor de dezvoltare este procesul de amestecare a celulelor primare de dezvoltare a două organisme pentru a pro- duce un singur organism \"amestecat\". De exemplu, celulele unor embrioni de şoarece extrem de tineri (constând în doar câteva celule) pot fi separate cu uşurinţă. Atunci când acest lucru se face în dreptul a două tipuri diferite de şoareci şi apoi celulele sunt combinate, celulele de la cei doi embrioni diferiţi vor fuziona formând un singur organism. Când este implantat într-o mamă adoptivă, acest mozaic de embrioni se poate dezvolta, devenind în cele din urmă un adult cu un amestec de celule de la cei doi embrioni. Asemenea or- ganisme au patru părinţi în loc de doi, cum e normal. Dacă cei doi embrioni originari au gene pentru culori diferite ale blănii, unii urmaşi vor dezvolta un tipar coloristic pestriţ, fiecare culoare provenind de la fiecare embrion originar. Dacă cei doi embrioni originari sunt de sexe diferite, unii urmaşi sunt her- mafrodiţi10. Se poate stimula şi dezvoltarea embrionară a unor părţi neaşteptate ale cor- pului prin transferul de celule care induc informaţia respectivă. Anumite celule de la embrionii mai avansaţi stimulează formarea capului, a trunchiului şi a cozii. Experimentele !acute pe embrioni ai salamandrei Triturus arată că, dacă o anumită porţiune de la un embrion este transferată la altul, partea transferată poate stimula creşterea unui cap suplimentar la embrionul gazdă. Ceea ce este contrariant la acest experiment este că partea transferată nu ajunge, în cele din urmă, să fie cap într-un embrion normal, ci este o bucată din intestinul primitiv al organismului. O nouă arie de studiu, care este abia la început, este aceea a funcţiilor pe care le au în dezvoltare genele homeotice (genele care conţin secvenţe homeo- box)11. Aceste gene influenţează dezvoltarea, dar dezvoltarea pe care o contro- lează ele este modificată de mediul în schimbare în care se află părţile în curs 300

de creştere, astfel că acest proces este complicat. Eliminarea experimentală sau transferul experimental de gene pot produce organisme bizare, unele cu ochi, aripi sau antene în plus, dar acesta este abia începutul unor cercetări complica- te care promit descoperiri entuziasmante despre procesul de dezvoltare. Nu mai puţin surprinzătoare sunt progresele înregistrate în privinţa fa- cilitării fertilităţii şi a dezvoltării umane. Procesul de fertilizare a unui ovul uman cu spermă într-un vas de laborator devine o procedură tot mai obişnuită. Organismele produse astfel pot fi transferate apoi unei persoane neînrudite genetic, care serveşte timp de nouă luni ca incubator surogat pentru bebe- luşul în curs de dezvoltare. Este posibil de asemenea să se congeleze şi să se conserve pe timp nelimitat un embrion uman aflat la stadiul divizării în opt celule, pentru ca, la momentul oportun, să fie implantat într-un uter surogat, în vederea dezvoltării. Aceste progrese în modul de înţelegere a dezvoltării organismelor ridică problema clonării umane. Multe scrieri populare au speculat pe marginea acestei posibilităţi. Dictatorii s-ar putea clona ad injinitum, putând să conducă astfel pentru totdeauna! Putem deja clona direct morcovi, oi şi, probabil, broaş­ te, iar datele ştiinţifice actuale sugerează că probabil şi omul poate fi clonat din celulele deja dezvoltate ale corpului, cum a fost posibil şi în cazul oii. Este disponibilă şi o altă tehnologie de producere a clonelor umane, pornind de la nivelul embrionar timpuriu, iar procedeul a fost efectuat la un nivel rudimentar pe embrioni cu defecte. Pentru obţinerea unei clone, stadiul embrionar foarte timpuriu al omului poate fi divizat în două - lucru care se şi întâmplă atunci când se formează natural gemeni identici. O jumătate ar putea fi reimplantată pentru dezvoltare imediată, iar cealaltă - păstrată congelată ani la rând. Dacă s-ar dori obţinerea unei clone a primei persoane, embrionul identic, care este congelat, ar putea fi implantat într-o mamă surogat pentru a se dezvolta, însă nu trebuie să uităm că fiinţele umane nu sunt doar produsul formulei lor ge- netice. Mediul nostru de viaţă, libertatea de alegere şi alţi factori determină ceea ce devenim. Clonarea unei minţi dezvoltate poate fi un lucru formidabil, de aceea clonarea unui om întreg poate fi mult mai dificilă decât clonarea ani- malelor de rând. Problemele sociologice, morale şi etice ridicate de procedurile de clonare sunt uimitoare; dar la fel sunt şi progresele înregistrate de ştiinţă. MANEVRAREA ELECTRONILOR Una dintre realizările majore ale secolului trecut a fost miniaturizarea tran- zistorilor şi a altor componente electronice, cum ar fi diodele, rezistoarele şi condensatoarele, într-un mic cip de siliciu, producându-se un circuit integrat,

complex şi coordonat, care poate conţine milioane de unităţi electronice func- ţionale, fiecare - o mărturie că principiile ştiinţei funcţionează. Persoanele care dezvoltă circuite integrate ordinare pe cipuri plate sunt privite deja de sus de noua generaţie de tehnologi care construiesc motoare microscopice pe aceleaşi cipuri plate. Este incredibil, dar cercetătorii de la Uni- versitatea din California, filiala din Berkeley, au construit motoare cu diametre de mai puţin de o zecime de milimetru. Spre deosebire de motorul electric tradiţional, care funcţionează pe baza forţelor magnetice, aceste motoare utili- zează atracţia şi respingerea forţelor electrostatice. Din nou, principiile ştiinţei funcţionează. O serie de utilizări sugerate pentru aceste motoare sunt asociate cu explorarea şi curăţarea microscopică. S-a mai sugerat chiar că ele ar putea servi ca roboţi minusculi în fluxul sanguin al unei persoane pentru a curăţa stratul de colesterol care căptuşeşte arterele. Dovezi că principiile de bază ale ştiinţei funcţionează sunt nenumărate. Pe lângă cele menţionate mai sus, putem adăuga o mulţime de produse ale tehnologiei care se bazează pe principii ştiinţifice, cum ar fi televizorul, ~ Figura 16.1. Peisajul planetei Marte, văzut de pe landerul Mars Pathfinder (rampa în colţul din stânga jos, airbagul în colţul din dreapta jos). Roverul de explorare So- jouroer (în prim-plan, în partea stângă) este echipat cu un spectroscop cu raze X ce emit particule alfa pentru analiza rocilor marţiene. Astfel de realizări dau mărturie de succesul ştiinţei şi al tehnologiei asociate ei. Fotografie publicată prin bunăvoinţa NASAlJPLlCaltech. JII2

O!{lCI:\\I· .\\nlll .'\\. [{\"TII computerul, sateliţii, explorarea spaţiului cosmic (Figura 16.1), accele- ratoarele nucleare etc. Nu este necesar să dedicăm alte pagini descrierii valorii şi succesului ştiinţei. Ştiinţa funcţionează. CONCLUZII Ştiinţa are un succes atât de mare, încât noi, oamenii, suntem înconju- raţi de o tehnocraţie care ameninţă să ne înghită. Pe tărâm experimental, s,tiint,a are foarte multe succese s,i a făcut mult bine. În acest domeniu, ştiinţa merită mult respect. Orice respingere generală a ştiinţei, după cum îndeamnă unii, nu este justificată, însă aceasta nu înseamnă că ştiinţa nu -are şi nişte puncte slabe serioase. NOTE DE FINAL v.,1 Ow, D. W., Wood, K. DeLuca, M., de Wet,]. R, Helinski, D. R., şi Howell, S. H., 1986, \"Transient and stable expression of the firefly luciferase gene in plant cells and transgenic plants\", Science 234:856-859. v.,2de Wet,]. R, Wood, K. DeLuca, M., Helinski, D. R, şi Subramani, S., 1987\",Fireflyluciferase gene: structure and expression in mammalian cells\", Molecular and Cellular Biology 7(2):725-737. 3 Flam, F., 1994, \"Co-opting a blind watchmaker\", Science 265:1032-1033. 4 (a) Gurdon,]. B., 1968, \"Transplanted nuclei and cell differentiation\", Scientific American 219(6):24-35; (b) Gurdon,]. B., Laskey, R A., şi Reeves, O. R, 1975\",The developmental capacity of nuclei transplanted from keratinized skin cells ofadult frogs\",JournalofEmbryology andExperimental Morphology 34:93-112; (c) Gurdon,]. B., 1977\",Egg cytoplasm and gene control in development. The Croonian Lecture, 1976\", Proeeedings ofthe Royal Society ofLondon B 198:211-247. 5 McKinnell, R. G., 1978, Cloning: Nuclear Transplantation in Amphibia, Minneapolis, University ofMinnesota Press, p. 101. 6 Pentru discuţii, vezi Ibidem, p. 110-112. 7 Gurdon, Laskey şi Reeves (nota 4b). \"Wilmut, 1., Schnieke, A. E., McWhir,]., Kind, A.]., şi Campbell, K. H. S., 1997, \"Viable offspring derived from fetal and adult mammalian cells\", Nature 385:810-813. • (a) Steward, F. c., cu Mapes, M. O., Kent, A. E., şi Hoisten, R. D., 1964, \"Growth and development of cultured plant cells\", Science 143:20-27; (b) Steward, F. c., 1970, \"From cultured cells to whole plants: the induction and control of their growth and morphogenesis. The Croonian Lecture, 1969\", Proceedings ofthe Royal Society ofLondon B 175:1-30. J() (a) Mintz, B., 1965, \"Experimental genetic mosaicism in the mouse\", în Wolstenholme, G. E. W., şi O'Connor, M. (ed.), Preimplantation Stages of Pregnancy, Ciba Foundation Symposium, Boston, Little, Brown and Co., p. 194-207; (b) Mintz, B., şi Illmensee, K., 1975, \"Normal genetically mosaic mice produced from malignant teratocarcinoma cells\", Proceedings ofthe National Academy ofSciences USA 72:3585-3589. 11 Vezi capitolul 6 pentru o scurtă descriere a secvenţei de ADN numite homeobox.

CAPITOLUL 17 S, TIINT\"A SI ADEVĂRUL CÂTEVA ÎNTREBĂRI Valorile, sensurile vieţii, scopurile fi calităţile se scurg prin ftiinţă afa cum se scurge apa mării prin mrejele pescarilor. Ji totufi omul înoată în această mare, afa că n-o poate exclude din preocupările sale. [CJ!uston Jmith I} Stiinţa a avut un succes atât de mare, încât am putea uita că are şi ea limitele ei. Cum ar putea ceva care ne-a adus antibioticele, ingineria , genetică, călătoriile în spaţiu şi bombele nucleare să nu fie atotputer- nic? Unii oameni de ştiinţă, profund impresionaţi de disciplina lor, cred că ştiinţa are răspunsul la toate problemele majore ale lumii şi, cu cât adop- tăm mai repede o perspectivă ştiinţifică asupra lumii, cu atât mai repede vom rezolva aceste probleme. Ocazional, cooperarea strânsă dintre oameni de ştiinţă din ţări cu filosofii politice extrem de diferite este dată ca ilustra- ţie a modului în care ştiinţa ar putea fi folosită pentru a depăşi conflictele politice şi a aduce pacea mondială. Asemenea atitudini ilustrează cât de puternică a ajuns astăzi imaginea ştiinţei. Însă este suficient să ne amintim de unele războaie purtate în sânul ştiinţei sau de crizele poluării chimice şi nucleare pentru a ne da seama că, cel puţin până în prezent, ştiinţa a eşuat în încercarea de a fi soluţia la toate problemele noastre. În plus, oamenii de JIl-l

OJ{I< ;I'\\J - ARII!. ,\\. I{nlll ştiinţă, la fel ca alţi specialişti, tind să privească realitatea prin perspectiva lor specializată. Astfel de puncte de vedere restrânse pot constitui o pro- blemă atunci când căutăm tot adevărul. Will Rogers, respectată sursă de înţelepciune simplă, ne aminteşte că \"nu există nimic mai stupid decât un om educat, dezbrăcat de lucrul în care a fost educat\"2. În capitolul precedent, am trecut în revistă câteva realizări ale ştiin­ ţei. În capitolul de faţă, vom completa imaginea examinând unele dintre limitele ei. CE ESTE S, TIINT,A? Cu toţii ştim ce este ştiinţa, sau cel puţin aşa ne place să credem. Ştiinţa este ceea ce face omul de ştiinţă! Mai departe, problema devine şi contra- riantă, şi dificilă. Putem defini ştiinţa în multe moduri. Câteva concepte principale includ: (1) cunoştinţe organizate, (2) cunoştinţe verificabile, (3) date despre natură, (4) explicaţii despre natură, (5) un sistem de gân- dire bazat pe principii \"stiintifice - ,definitie care cere să cunoas, tem care principii sunt ştiinţifice şi care nu sunt -, (6) o metodologie pentru desco- perirea adevărului despre natură şi (7) o filosofie naturalistă care exclude supranaturalul. De fapt, nu ştim exact ce este ştiinţa sau cum operează ea, o recunoaş­ tere îngrijorătoare pentru o asemenea întreprindere de succes. Sir Peter Medawar, laureat al Premiului Nobel şi fost preşedinte al Asociaţiei Brita- nice pentru Progresul Ştiinţei, descrie dilema: \"Întrebaţi un om de ştiinţă care este concepţia lui despre metoda ştiinţifică şi va adopta o expresie care este, în acelas,i timp, s,i solemnă, s,i vicleană: solemnă, pentru că simte că trebuie să-şi spună opinia; vicleană, deoarece se întreabă cum să ascundă faptul că nu are nicio opinie. Dacă este tachinat, probabil va bâigui ceva despre «inducţie» şi «stabilirea legilor naturii», dar, dacă cineva care lucrea- ză într-un laborator ar declara că încearcă să stabilească legile naturii prin inducţie, am începe să credem că trebuia de mult să plece în concediu.\"3 Ştim că ştiinţa funcţionează, dar, într-un anumit sens, un om de ştiinţă nu ştie ce face. O parte a problemei se învârte în jurul unui complex de proceduri ştiinţifice variate, dintre care multe sunt insuficient definite şi o parte o constituie faptul că noi chiar nu ştim ce este ştiinţa. Aceasta ne aduce înapoi la definit,ia init,ială: s,tiint,a este ceea ce face un om de s,tiint,ă. Avem totuşi o idee generală despre ce este ştiinţa: este aflarea adevărului şi a explicaţiilor despre natură.

I - \"l' \\.!' I I \\ .; l '1 1 J 1,'\\ I \\ ~. J ., \\): \\ !: l I ' , \\. J J \".\\ !..\" \\ !.:! J, \\ i,; ! S, TIINT,A SE OCUPĂ NUMAI CU O PARTE A REALITĂT,II Una dintre limitele mai evidente ale ştiinţei, în special a ceea ce con- siderăm ştiinţă naturalistă (mecanicistă), este faptul că lasă multe lucruri neexplicate. Un sistem de gândire ştiinţific exclusiv naturalist exclude multe arii care, credem noi, fac parte din realitate. E suficient să menţionăm doar concepte cum ar fi: sensul realităţii, moralitatea, binele şi răul, libertatea alegerii, îngrijorarea, conştiinţa, starea de conştienţă, scopul, loialitatea sau iubirea neegoistă pentru a ne da seama că există un domeniu vast dincolo de explicaţiile simple, de tip cauză-efect, ale ştiinţei. Un număr de lideri de opinie au dat mărturie într-un fel sau altul despre realitatea care există dincolo de ştiinţă. Vannevar Bush, care a avut o ilustră carieră ca om de ştiinţă şi director de programe de cercetare, fiind numit \"părintele computerului modern\", a afirmat: \"Ştiinţa nu dovedeşte nimic în mod absolut. În problemele de importanţă vitală, nici măcar nu produce dovezi.\"4 Renumitul astronom Arthur Stanley Eddington, referindu-se la ariile de semnificaţie aflate dincolo de ştiinţă, observa: \"Legea naturală nu este aplicabilă lumii nevăzute din spatele simbolurilor, pentru că ea nu este adaptată la nimic cu excepţia simbolurilor, iar perfecţiunea ei este o perfecţiune a legăturii simbolice. Nu poţi aplica o astfel de schemă părţilor personalităţii noastre care nu mai sunt măsurabile prin simboluri, după cum nu poţi extrage rădăcina pătrată a unui sonet.\"s Celebrul matematician-filosof Alfred North Whitehead subliniază, la rândullui, limitele explicaţiei ştiinţifice, scoţând în evidenţă o incongru- ent,ă inerentă: \"Oamenii de s'ti\"intă animati de scopul de a dovedi că sunt lipsiţi de orice scop constituie un subiect de studiu interesant.\"6 Medicul şi autorul Oliver Wendell Holmes descria mai plastic relaţia atunci când remarca sarcastic: \"Ştiinţa este o piesă de mobilier de primă clasă pentru camera de la etaj a unei persoane, dacă aceasta are bun-simţ la parter.\"7 Filosoful Huston Smith exprimă problema mai direct: \"Încercarea de a ne imagina felul în care sunt lucrurile n-ar putea începe mai bine decât cu ştiinţa modernă. În egală măsură, nu s-ar putea termina mai rău decât tot cu ea... \"8 Toate aceste afirmaţii accentuează incompletitudinea ştiinţei. Problema originii moralităţii, atunci când este abordată într-un con- text ştiinţific, ilustrează de asemenea incompletitudinea ştiinţei. Gene- rează s,tiint,a moralitate? Problema a dat nas\"tere unor discutii îndelun- gate9• Este ştiinţa morală? Oamenii de ştiinţă, cu siguranţă, sunt. Însă avem dificultăţi majore în încercarea de împăca evoluţia darwinistă şi \"domnia dinţilor şi a ghearelor\", însoţite de competiţie şi de perpetuarea

doar a celor mai adaptaţi, cu societatea noastră responsabilă din punct de vedere moral, care se preocupă de corectitudine şi de cei slabi şi defa- vorizaţi. Conceptul altruismului evoluţionist nu explică uşor moralitatea omului, care este bazată pe liberul-arbitru10. Oamenii de ştiinţă care urmează o filosofie naturalistă pot nega existenţa liberului-arbitru, dar fiinţele umane au mai multe preocupări morale decât s-ar deduce doar din concepţia despre origine bazată pe supravieţuirea celui mai adaptat. Din perspectiva unei ştiinţe pur naturaliste, răspunsurile privind originea corectitudinii morale sunt puţine şi neconvingătoare. Ştiinţa, care uneori pretinde că este liberă de influenţe religioase, morale şi politicell , are probleme să introducă aceste atribute în sistemul ei de explicaţii. Expresia \"perspectiva ştiinţifică asupra lumii\" poate sugera o contra- dicţie în termeni, deoarece ştiinţa ne oferă numai o imagine parţială a re- alităţii. Ea nu este o perspectivă completă asupra lumii. Orice perspectivă holistică asupra lumii trebuie să explice acele arii ale experienţei care sunt dincolo de explicaţiile naturaliste. Nu ar trebui să încercăm să reducem adevărul la nivelul nostru simplist de înţelegere, ci multe explicaţii trebuie să le căutăm dincolo de ştiinţă. Perspectiva parţială asupra realităţii caracteristică ştiinţei este evi- dentă şi atunci când luăm în considerare întrebările legate de cauzele supreme. Ştiinţa se descurcă bine să descrie lumea fizică în detaliile şi interrelaţiile ei, dar nu la fel de bine să explice motivele care stau la baza acestora. Ea ne explică mai mult \"cum\" sunt lucrurile, decât \"de ce\" sunt aşa cum sunt. Ştiinţa a fost acuzată că, în ce priveşte explicaţiile pe care le dă, este un sistem închis, în care tot,i termenii sunt definit\"i unii în relatie cu alţii. E ca şi cum ai descrie un ponei ca un cal mic şi un cal, ca un ponei mare. Asemenea definiţii nu ne spun ce este în realitate un cal sau un ponei. Ştiinţa noastră din prezent are o contribuţie neînsemnată la explicaţiile supreme ale existenţei, conştiinţei şi responsabilităţii noastre morale. \"Dacă-i ceri să facă o bombă atomică, s,tiint,a ît,i va spune cum să o faci, dar când o întrebi dacă chiar ar trebui să faci una, atunci păstrează tăcerea. \"12 Legat de incompletitudinea ştiinţei este şi faptul că ştiinţa nu se descurcă prea bine când e vorba să explice un eveniment unic. Succesul ştiinţei se bazează în mare măsură pe situaţii repetabile, care permit des- coperirea de principii consecvente. Dacă un eveniment se întâmplă doar o dată, aşa cum este creaţia sau evoluţia primei celule, ştiinţa este incapabilă să ofere prea multă analiză. Ea poate doar să prezinte informaţii periferice legate de subiect. JU7

L'\\!'II lll.l'l I ~ ;\"III~'!.\\ '1\\1>1\\ \\~I'I l \\TI \\.\\ 1:-- I ICI 1;.\\1'1 S, TIINT,A ISTORICĂ În lupta aspră dintre creaţie şi evoluţie, se afirmă uneori că teoria gene- rală a evoluţiei este la fel de reală ca gravitaţia. După cum era de aşteptat, astfel de afirmaţii suscită reacţii diferite. Unii nu au nimic de obiectat, deoarece şi gravitaţia, şi evoluţia sunt concepte naturaliste acceptate în prezent de mulţi oameni de ştiinţă. Alţii văd o diferenţă semnificativă în posibilele grade de validitate. Gravitaţia se poate demonstra cu uşurinţă, în timp ce teoria generală a evoluţiei nu. Mulţi dintre noi s-au obişnuit cu realităţile ştiinţei efectuând experi- mente de laborator care au dus la rezultatele aşteptate. Aceasta ne-a dat o mare încredere în metoda ştiinţifică, iar rezultatul acestor experimente este predictibil. Desigur, ocazional, rezultatele nu sunt cele aşteptate, nere- uşita fiind explicată de obicei printr-o procedură defectuoasă, măsurători inexacte, contaminare etc., dar niciodată ca un indiciu al faptului că ar fi ceva în neregulă cu ştiinţa. Aceste experimente fundamentale au ajutat la consolidarea, în mintea noastră, a ideii că s,tiint,a este ceva absolut s,i că, dacă lucrurile nu merg bine, eroarea se datorează oricărui alt lucru, cu excepţia ştiinţei. Există dovezi ample care susţin predictibilitatea experimentelor simple de laborator. Este regretabil că publicul larg şi chiar unii oameni de şti­ inţă specializaţi arareori apreciază contrastul dintre aceste experimente şi necunoscutele cercetării originale. Ei văd ştiinţa ca pe o procedură simplă şi sigură, dar cercetarea dificilă poate să ne înveţe rapid contrariul. Trebuie să înţelegem că ceea ce superficial numim \"frontierele în plin progres ale cunoas,terii\" reprezintă s,i \"marginile nes,tiint,ei\". Unii oameni de ştiinţă au încercat să îndulcească confuzia privind gra- dele de încredere în ştiinţă izolând unele din zonele mai puţin sigure ale ştiinţei sub termenul ştiinţă istorică13. Ca şi în cazul altor concepte largi, ştiinţa istorică nu este simplu de definit. Nu ar trebui s-o confundăm cu ceea ce înţeleg istoricii prin folosirea aceluiaşi termen, şi anume metodo- logia lor. Aşa cum este folosit de oamenii de ştiinţă, conceptul de ştiinţă istorică se referă în special la acele aspecte ale ştiinţei care nu sunt uşor testabile şi predictibile, pentru că sunt într-o oarecare măsură unice - cel puţin în limitele caracterului lor practic. Printre acestea se numără adesea concepte legate de trecut, de aici şi conotaţia istorică din denumire. Fizica şi chimia sunt considerate de regulă mai puţin istorice, în timp ce multe aspecte ale geologiei, biologiei şi paleontologiei sunt într-o măsură mai mare istorice. Această diferenţă se datorează parţial şi complexităţii fac-

. . .torilor care intră în ecuatie - fizica si chimia sunt cele mai simple si mai predictibile, pe când biologia şi paleontologia, care se ocupă de o vastă complexitate de factori aflaţi în interacţiune, prezintă mai multe incertitu- dini. În cadrul ştiinţei istorice, opusă ştiinţei empirice, care este mai solidă, există mai multe prilejuri de speculaţie, de aceea se impune mai multă prudenţă. Unele aspecte ale ştiinţei istorice sunt mai sigure decât altele. De obicei, putem fi mai siguri de forma unei fosile decât de ceea ce a provocat moartea organismului de la care provine. Un număr semnificativ de controverse majore în ştiinţă s-au concentrat în jurul ştiinţei istorice. De exemplu, un volum intitulat Great Geologi- cal Controversies14 [Mari controverse geologice] tratează şapte subiecte - toate, controverse privind interpretarea trecutului. Exemplele includ: vârsta Pământului, dispariţia în masă a vieţii de pe Pământ şi erele glaci- are. Incertitudinea ştiinţei istorice facilitează controversa. Un alt exemplu extraordinar al caracterului provizoriu al ştiinţei istorice se leagă de Alpii europeni. La fiecare câţiva ani, se propune o nouă teorie majoră despre felul în care s-au format aceşti munţi complecşi şi amănunţit studiaţi; după câte se pare, nu se va ajunge curând la vreun rezultat acceptat definitiv, lucru de aşteptat, dată fiind dificultatea de a testa trecutul. SENTIMENTALISMUL ÎN S, TIINT, Ă Titlul de pe prima pagină a ziarului suna astfel: \"Creaţionismul este prostituţie ştiinţifică.\" Era doar una dintre numeroasele afirmaţii simila- re pe care le auzisem în ziua precedentă în New Orleans, la o întâlnire naţională a Societăţii Geologice din America. Eram surprins că această acrimonie se bucura de o publicitate atât de largă. Afirmaţia citată mai sus îi aparţinea unui profesor de geologie de la Uni- versitatea de Stat din Oregon care prezidase una din cele două sesiuni de simpozioane despre creaţie şi geologie. El mai declarase şi că creaţioniştii \"îi induc în eroare cu premeditare şi cinism pe cetăţenii bine intenţionaţi\" . .si că sunt \"la fel de falsi ca o bancnotă de 3 dolari\" (nu există o astfel de bancnotă în valuta Statelor Unite). Un biolog de la Universitatea din Boston a afirmat că, în opinia lui, \"catastrofismul biblic\" este \"necinstit, dezgustător\"; acelaşi vorbitor a mai afirmat că creaţionismul, ca ştiinţă, \"reprezintă prostii politice şi religioase\". Un om de ştiinţă cunoscut, de la Muzeul American de Istorie Naturală, s-a referit la creaţionism ca la \"tirania unei minorităţi bine organizate şi puternic motivate\". Un alt om de ştiinţă de la aceeaşi instituţie a etichetat atât ştiinţa creaţiei, cât şi zonarea ecoiogică15 \"un şi-

retlic\". Un savant de la Universitatea de Stat din Georgia a declarat despre creaţionism că este \"o pseudoştiinţă eronată pe care ei o vând drept erudiţie\", iar un geolog de la Agenţia de Inspecţie Geologică a Statelor Unite (US Geological Survey) a avertizat că \"nu ar trebui să lăsăm ştiinţa să cadă pradă înşelătoriei creaţioniştilor\" şi că, \"dacă eşti creaţionist, nu te afli unde trebu- . .ie\". Această ultimă afirmatie a devenit mai evidentă atunci când, la sfârsitul unei sesiuni, o persoană care susţinea creaţia a fost întreruptă în timp ce vorbea şi nu i s-a permis să mai continue pentru că punctul său de vedere a fost considerat necorespunzător. Deşi creaţia era pe ordinea de zi în cadrul fiecărui simpozion, niciun creaţionist nu s-a numărat printre cei 15 vorbitori programaţi. O astfel de abordare cu greu poate fi considerată echilibrată. Sentimentalismul dat pe faţă la aceste sesiuni a depăşit de departe ceea ce observasem la alte întâlniri ale cercetătorilor. Mulţi dintre oamenii de ştiinţă prezenţi trecuseră de la obiectivitate la insulte. M -am întrebat ce se întâmplase cu stereotipul omului de ştiinţă în halat alb, care se presupune că evaluează cu calm şi imparţialitate datele. Evoluţioniştii sunt primii care afirmă că, spre deosebire de evoluţie, creaţia nu este ştiinţifică, însă comportamentul mai multor evoluţionişti de la aceste întâlniri nu a reuşit să mă convingă că evoluţia este o preocupare pur ştiinţifică. Realist vorbind, dacă creaţia este o \"absurditate\", este ea demnă de o preocupare specială? De ce să irosim atât de multă energie emoţională pe ceva care este, într-un mod atât de evident, eronat? Supraabundenţa de ridiculizare, de condescendenţă şi de desconsiderare a caracterului la care am fost martor acolo m-a !acut să mă întreb dacă nu cumva creaţia este un inamic mult mai însemnat decât erau dispuşi să recunoască vorbitorii. Oare să fi avut dreptate Michel de Montaigne atunci când afirma: \"Întru- cât nu putem ajunge la ea, să ne răzbunăm ocărând-o\"16? Ca nu cumva creaţioniştii să se scalde infatuaţi în confortul încrederii în sine, aş dori să afirm că o serie de vorbitori de la aceste simpozioane au prezentat exemple bine documentate de erori pe care le fac adepţii creaţi­ onismului. Asemenea erori, printre care afirmaţia des repetată că nu există fosile precambriene, sunt prea numeroase pentru a fi considerate nere- prezentative. Pe baza întâlnirilor personale şi a prezentărilor de la aceste simpozioane, pot să garantez pentru purtarea aleasă, decenţa şi erudiţia unora dintre evoluţionişti. Cu toate acestea, unele comentarii peiorative pe care le-am auzit acolo sunt greu de uitat. Oare divergenţa dintre creaţie şi evoluţie a ajuns într-atât de polariza- tă, încât ştiinţa, judecata şi înţelegerea nu mai pot funcţiona? Date fiind acuzaţiile descrise mai sus, nu putem decât să ajungem la concluzia că JIU

reacţiile emoţionale interferează cu erudiţia ştiinţifică. Or, un asemenea comportament scade încrederea în procesul ştiinţific. Ar trebui să reţinem şi faptul că implicarea emoţională negativă a oamenilor de ştiinţă nu are neapărat repercusiuni şi asupra integrităţii procesului ştiinţific în sine, însă probabil că este imposibil să le separăm. Cu toţii, inclusiv oamenii de ştiinţă, suntem influenţaţi cu uşurinţă de factori subiectivi, cum ar fi presiunea grupului. Unul dintre studiile cla- sice!? care vizează acest aspect a fost Îacut de dr. Solomon Asch pe un grup de 123 de studenţi. El i-a împărţit în grupe de câte 7 şi le-a cerut să compare lungimea liniilor de pe nişte cartonaşe mari care le erau arătate. Studenţii răspundeau oral, fiecare putând auzi răspunsurile celorlalţi. În fi- ecare grupă era câte un student care nu ştia că celorlalţi li se spusese să dea anumite răspunsuri greşite. Cercetătorii notau apoi efectul presiunii aces- tor răspunsuri incorecte asupra celui care nu ştia că restul colegilor răspun­ deau greşit în mod intenţionat. Rezultatele au arătat că presiunea grupului, exercitată sub forma răspunsurilor greşite, a Îacut ca numărul de erori de apreciere a lungimii liniilor să crească de la 1% la 37%. Numai un sfert din subiecţi nu au fost afectaţi de presiunea socială. Unii s-au aliniat majorită­ ţii, care Îacea greşeli în mod intenţionat, chiar şi când existau diferenţe de 17 cm între lungimile liniilor de pe cartonaşe, care erau ţinute la numai câţiva metri distanţă de ei. Dr. Asch afirmă: \"Faptul că tendinţa către con- formare în societatea noastră este atât de puternică, încât tineri inteligenţi şi bine intenţionaţi sunt dispuşi să numească albul negru este un subiect de îngrijorare şi ridică întrebări legate de modalităţile noastre de educaţie şi de valorile care ne călăuzesc comportamentul.\" Un număr de studii privind procesul ştiinţific în sine au scos la iveală su- biectivitatea evaluării ştiinţifice. Controversatul proces de recenzie de către nişte referenţi, în urma căruia se stabileşte care idei vor fi acceptate sau res- pinse pentru publicare, a fost subiectul mai multor studii. În cadrul unui ase- menea experiment, efectuat de MichaelJ. Mahoney!8, de la Universitatea din California, filiala din Santa Barbara, au fost trimise cinci versiuni diferi- te ale unui articol la 75 de \"recenzenţi\" pentru evaluare. Articolele, care difereau numai în ce priveşte datele şi interpretarea, pretindeau că dau re- zultatele unei testări experimentale a efectului stimulării extrinseci asupra intereselor intrinseci ale copiilor. Recenzenţii, care nu ştiau că rezultatele erau fictive, au punctat mult mai bine metodologia şi prezentarea datelor şi au dat recomandări mult mai bune pentru publicare în cazul versiunilor care erau în acord cu opiniile tradiţionale decât în cazul celor care veneau în opoziţie cu acestea. Evident, este greu să publici ceva dacă nu urmezi 311

CI!'I rellliL I c S 111','1\\ ~1\\1)f\\\\I(\\,1 - l '\\' J\\,'I I'\\TI(),I;,IHI \"linia partidului\". După ce natura reală a studiului a fost făcută cunoscută, circa un sfert din aşa-numiţii \"recenzenţi\" şi-au exprimat dezaprobarea faţă de modul în care fuseseră induşi în eroare în cadrul experimentului. Trei chiar au încercat să determine Asociaţia Americană de Psihologie să-I concedieze sau să-I cenzureze pe Mahoney. Sociologul Robert Merton19 a arătat că oamenii de ştiinţă eminenţi au mai multă influenţă în procesul ştiinţific prin faptul că beneficiază de mai multă credibilitate când îşi publică descoperirile şi, de asemenea, de înles- niri la publicare. Asemenea împrejurări înăbuşă evaluarea şi reprezentarea corectă a ceea ce se descoperă de fapt. Un alt exemplu de presiune periferică în ştiinţă este aşa-numita desco- perire a razelor N de către fizicianul francez Rene Blondlot, care a publicat pentru prima dată un studiu despre ele în 1903. Pe când cerceta polarizarea razelor X, Blondlot a observat că o scânteie părea mai strălucitoare sub in- fluenţa unui nou tip de radiaţii care păreau să se comporte diferit de razele X normale. El a denumit noile raze \"raze N\", în cinstea universităt,ii s,i a oraşului său, Nancy, din Franţa. Întregul său sistem de identificare şi analiză s-a bazat pe observaţiile înfăţişării mai strălucitoare a unei scântei, şi nu pe lungimea ei, care ar fi putut fi evaluată mai obiectiv. Blondlot nu a fost singura persoană înşelată de \"aparenţe\". Efectele razelor N au fost descrise \"de cel puţin 40 de persoane şi analizate în peste 300 de articole scrise de 100 de oameni de ştiinţă şi medici între 1903 şi 1906\"20. S-a descoperit că aceste raze emanau de la muşchi de animale, din digestia albuminoidelor şi de la plante aflate în întuneric. S-a mai observat că activitatea intelectuală sporeşte producerea de raze N de către sistemul nervos. Aceste noi radiaţii îmbunătăţeau percepţia vizuală şi erau folosite pentru explicarea fenomene- lor spiritiste. Studiul razelor N a devenit curând ,,0 mică industrie\"21. Mai mult, în 1904, Academia Franceză de Ştiinţe, vocea oficială a oamenilor de ştiinţă francezi, i-a acordat lui Blondlot râvnitul Premiu Le Conte. Cu toate acestea, existau unele nereguli. Câţiva oameni de ştiinţă nu au reuşit să reproducă presupusele rezultate. Aceşti cercetători sceptici erau acuzat,i de regulă că nu au ochi sensibili la cres\"terea intensitătii scânteii şi la alte efecte aparent luminoase ale razelor. Curând, un număr tot mai mare de oameni de ştiinţă au început să aibă îndoieli. Scepticismul lor a crescut în 1904, când R. W. Wood, de la Universitatea ,Johns Hopkins\" a vizitat, pe post de detectiv, laboratoarele de la Nancy pentru a cerceta autenticitatea razelor. În timp ce Blondlot demonstra calităţile spectrale ale razelor într-o cameră obscură, Wood a îndepărtat pe furiş o prismă de aluminiu de importanţă crucială de la un spectroscop; cu toate acestea

l )R[(;l:\\l .\\~II,L ,\\. Emil Blondlot a raportat rezultate identice şi după ce prisma a fost îndepăr­ tată22 ! În timpul vizitei sale, Wood a găsit şi alte rezultate inexplicabile, arătând că datele puteau fi născocite cu uşurinţă. Acest incident, deşi a fost raportat în jurnale ştiinţifice englezeşti, franţuzeşti şi germane, nu a pus punct imediat poziţiei de apărare a razelor N. Cercetările şi discuţiile asupra pretinselor efecte au continuat mai mulţi ani, deşi interesul s-a di- minuat în curând. S-a dovedit că nu există raze N. Episodul prezintă acum interes doar din punct de vedere istoric şi ne învaţă să fim precauţi chiar şi atunci când mulţi oameni de ştiinţă sunt de acord într-o privinţă oarecare. PROBLEMA ÎNS, ELĂTORIEI ÎN S\" TIINTĂ Povestea tristă a lui Paul Kammerer23 ne avertizează şi ea să fim preca- uţi când evaluăm interpretările ştiinţifice. În prima parte a secolului trecut, Kammerer a studiat efectul factorilor de mediu asupra amfibienilor. Desco- peririle lui veneau în sprijinul înclinaţiei sale spre lamarckism. El a efectuat experimente pe broasca-moaşă (Alytes obstetricans), care are particularitatea că masculul poartă ouăle femelei lipite în jurul picioarelor până la eclozare. Când a forţat broaştele să trăiască sub apă, a observat că, după câteva gene- raţii, masculii au dezvoltat (prin evoluţie) perniţe nupţiale la degete, care îi ajutau să se ţină de femele când se împerecheau sub apă. Descoperirea lui a produs senzaţie şi Kammerer a dobândit o mare notorietate. Descoperirea lui a fost caracterizată, în special în Anglia, ca fiind \"probabil cea mai mare descoperire biologică a secolului\" şi s-a spus despre Kammerer că \"începe de unde a terminat Darwin\"24. Existau acum dovezi empirice în favoarea evo- luţiei. Faima lui Kammerer i-a câştigat un post de profesor la Universitatea de Stat din Moscova, dar în 1926 exista un singur specimen care venea în sprijinul pretenţiilor lui Kammerer şi a afirmaţiilor lui că zeci de oameni de s,tiint,ă văzuseră pernit,ele s,i fuseseră convins,i. Dr. G. K. Noble, un om de ştiinţă de la Muzeul American de Istorie Na- turală, a mers la Viena pentru a examina specimenul mascul. În urma unei examinări detaliate Iacute de acest cercetător, dar s,i de alt,ii, s-a observat că perniţele nupţiale fuseseră produse prin injectarea de tuş în specimenul respectiv. După câteva săptămâni, Kammerer s-a împuşcat. A lăsat câteva scrisori în care afirma că nu comisese niciodată acele s,iretlicuri s\"tiintifice de care era acuzat. Deşi sugera că cineva i-ar fi putut manipula specimenul, mai spunea şi că era prea obosit să repete experimentele. Avea numai 46 de ani. În aceste împrejurări, moartea lui pare stranie. S-a dezbătut mult dacă Kammerer chiar comisese o înşelătorie.

C'\\!'[l\"(iU I_I~ :\"\"JI)'.'1-\\:: \\IJj-'\\'.\\i'I'! (,\\11\\',\\ 1'\\JI(~I:i,\\!(! Faptul că eroarea a fost descoperită şi corectată este un lucru lăudabil şi reflectă integritatea de bază a ştiinţei, însă trebuie să abordăm şi alte pro- bleme înrudite. De ce ar injecta cineva în mod fraudulos tuş în degetul unei broaşte? Dacă descoperirea era atât de importantă, de ce nu a mai încercat nimeni să repete experimentul? Şi, în special, de ce a fost această descoperire salutată ca un mare succes, când ea se baza pe dovezi extrem de puţine? Au fost raportate numeroase alte exemple de înşelătorie în ştiinţă. Mai multe cărţi, printre care Betrayers ofthe Truth: Fraud and Deceit in the Halls ofScienct?5 [Trădători ai adevărului: escrocherie şi înşelătorie în amfiteatre- le ştiinţei], descriu câteva dintre acestea. Autorii volumului Betrayers ofthe Truth sugerează că ştiinţa este foarte diferită de ideologia convenţională care i se atribuie. Cartea ilustrează o lume a ştiinţei care are o lungă istorie de concurenţă înverşunată şi de ajustare deliberată a datelor. Autorii sub- liniază că, ocazional, multe dintre minţile geniale din trecut ale ştiinţei îşi interpretau greşit datele pentru a se asigura că ideile lor predomină. Autorii ating problema autoînşelării, a credulităţii şi a înşelătoriei în ştiinţă, detaliind câteva dintre cele mai notorii şi mai recente cazuri de escrocherie în cerceta- rea ştiinţifică. Fiecare om de ştiinţă ar trebui să citească această carte. Din fericire, în ciuda exemplelor de mai sus, înşelătoria intenţionată în ştiinţă este extrem de rară, însă nu ar trebui să fie complet ignorată. Având în vedere voluminosul flux de rapoarte ştiinţifice publicate într-un ritm de 1 la fiecare 35-40 de secunde, numărul de cazuri de falsificare pare să fie remarcabil de scăzut. Mai există totuşi o problemă asemănătoare asociată cu iniţiativa ştiinţi­ fică, problemă care este mai importantă, şi anume cea a autoînşelării. Lewis Branscomb, care a fost vicepreşedinte şi cercetător-şefla IBM Corporation, fiind acum la Harvard, a schiţat problema26• Simplu spus, oamenii de şti­ inţă tind să experimenteze şi să cerceteze până găsesc rezultatele pe care le aşteaptă; apoi se opresc. Presiunea de a publica îi poate împiedica să-şi con- tinue cercetările pentru a vedea dacă rezultatele lor sunt într-adevăr valide, ceea ce duce la as, a-numita \"sincronizare intelectuală\". Astfel de oameni de ştiinţă câştigă încredere în ideile lor din cauza faptului că acestea concordă cu rezultatele aşteptate, ceea ce înlesneşte perpetuarea erorilor. Sprijinul acordat perniţelor nupţiale ale lui Kammerer menţionate mai sus ilustrează acest aspect. Branscomb afirmă: ,,0 revitalizare a interesului pentru onestitate şi integritate ştiinţifică ar putea avea un efect benefic enorm şi asupra ştiinţei, şi asupra societăţii pe care o servim.\" Deşi nu trebuie să uităm că iniţiativa ştiin­ ţifică este fundamental foarte onestă, trebuie să fim conştienţi în acelaşi timp de faptul că problema \"sincronizării intelectuale\" (autoînşelarea) facilitează .11-l

greşelile comise cu bună credinţă. Aceasta este problema majoră. O astfel de \"sincronizare\" este o componentă importantă a perpetuării paradigmei. DOMINAT, IA PARADIGMEI S,I SCHIMBAREA EI În capitolul 2, ne-am referit la ideile dominante numite paradigme. Deşi conceptul de paradigmă s-a dezvoltat din studiul ştiinţei, este util să reţinem că ştiinţa nu este deloc unică în ce priveşte modul în care tipa- rul paradigmatic de gândire pătrunde în toate domeniile de investigare. În ultimele capitole, am văzut cum ştiinţa poate reveni la o paradigmă abandonată. De exemplu, oamenii de ştiinţă credeau cândva în apariţia spontană a vieţii. Ideea a fost apoi respinsă, numai pentru a fi reacceptată mai târziu27• Acelaşi lucru se poate spune despre catastrofism, acceptat mai întâi, apoi respins şi reacceptat2s. Asemenea tipare ne avertizează că există un comportament de turmă în procesul gândirii ştiinţifice. Ştiinţa este o întreprindere umană, fiind supusă aceloraşi vicisitudini ca şi alte întreprinderi ale omului. Deşi, ocazi- onal, ştiinţa schimbă paradigmele, caracterul uman al cercetătorului poate să se şi împotrivească unor astfel de schimbări. Nu este întotdeauna uşor să renunţi la idei dragi, pe care le-ai apărat ani de zile. Eminentul fizician german Max Planck comenta odată cu candoare că \"un adevăr ştiinţific nou nu triumra deoarece reuşeşte să îi convingă pe adversari şi să le lumi- neze înţelegerea, ci mai degrabă deoarece adversarii mor în cele din urmă şi creşte o nouă generaţie care este familiarizată cu el\"29. Schimbările de paradigmă pot dura uneori timp îndelungat. Trebuie să luăm în considerare tot,i aces,ti factori atunci când încercăm să apreciem valoarea consensului ştiinţific, care se poate schimba din când în când şi care poate fi corect sau greşit. CONCLUZII Există o serie de probleme bine cunoscute care ţin de procesul ştiinţific: (1) câteva domenii ale realităţii sunt dincolo de posibilităţile de investigare ale ştiinţei, (2) ştiinţa istorică nu se testează uşor, (3) oamenii de ştiinţă se implică emoţional şi (4) acceptarea paradigmei influenţează comunitatea ştiinţifică. Deşi unii ar respinge, pe baza a ce s-a spus mai sus, toate informaţiile şti­ inţifice ca simpliste, părtinitoare, eronate şi restrânse, o astfel de părere este nejustificată. Nu trebuie să uităm că ştiinţa are un registru impresionant de 315

C·\\PlTClJ.lJL 17 - )TIIV)'A ŞI .·\\UF\\·AIU.'l .- l.in·:v.' j\"TRFB.\\1l1 reuşite, în special pe tărâm experimental. Nu ar trebui să folosim limitele şi problemele inerente ştiinţei în anumite zone ca scuze pentru a nega valoarea ştiinţei în adevărata ei sferă de acţiune. Pe de altă parte, ar trebui în egală măsură să respingem venerarea simplistă a s,tiint,ei în ansamblu. S, tiint,a ne-a adus o abundent,ă de informat,ii noi, însă trebuie să ne amintim că există ştiinţă de bună calitate şi ştiinţă de proastă calitate, iar noi trebuie să facem o distincţie între cele două tipuri. - NOTE DE FINAL 1 Smith, H., 1976, Forgotten Truth: The Primordial Tradition, New York/Londra, Harper & Row,p.16. 2 Aşa cum este citat în Durant, W., 1932, On the Meaning ofLift, New York, Ray Long & Richard R. Smith, Inc., p. 61. 3 Medawar, P. B., 1969, Induetion and Intuition in Scientiftc Thought,Jayne Lectures for 1968, Memoirs of the American Philosophical Society 75: 11. 4 Bush, V., 1967, Science Is Not Enough, New York, William Morrow & Co., p. 27. 5 Eddington, A. S., 1929, Scienee and the Unseen World, The Swarthmore Lecture, 1929, Londra, George Allen & Unwin, p. 33. • Citat în Sullivan,]. W. N., 1933, The Limitations ofScience, New York, Mentor Books, p. 126. 7 Holmes, O. W., 1892, The poet at the brealifast-table, BostonINew York, Houghton, Mifflin and Co./Cambridge, The Riverside Press, p. 120. 8 (a) Smith, p. 1 (nota 1). Pentru discuţii suplimentare, vezi: (b) Horgan,J., 1996, The End of Science: Facing the Limits ofKnowledge in the Twilight ofthe ScientiftcAge, Reading,Massachusetts/ New York, Helix Books, Addison-Wesley Publishing Company, Inc. Y Printre referinţe, se numără: (a) Appleyard, B., 1992, Understanding the Present: Science and the Soul ofModern Man, Londra, Picador, Pan Books; (b) Bowler, P. J., 1993, Darwinism. Twayne's Studies in Intel/eetual and Cultural History, New York, Twayne Publishers, p. 8-13; (c) Bulger, R. E., Heitman, E., şi Reiser, S.]. (ed.), 1993, The Ethical Dimensions ofthe Biological Sciences, Cambridge, Cambridge University Press, p. 1-63; (d) Mayr, E., 1988, Toward a New Philosophy of Biology: Observations of an Evolutionist, Cambridge, Massachusetts/Londra, The Belknap Press of Harvard University Press, p. 75-91; (e) Proctor, R. N., 1991, Value-Jree Science? Purity and Power in Modern Knowledge, Cambridge, Massachusetts/Londra, Harvard University Press; (f) Rappaport, R.A., 1994\",On the evolution ofmoralityand religion: a response to Lee Cronk\", Zygon 29:331-349; (g) Sorell, T., 1991, Scientism: Philosophy and the Infatuation with Science, Internationallibrary of philosophy, Londra and New York, Rout1edge, p. 74-97; (h) Stein, G. J., 1988, \"Biological science and the mots of Nazism\", American Scientist 76:50-58. 10 Vezi Mayr (nota 9d). Il Vezi capitolul 20. 12 Chauvin, R., 1989, Dieu desfourmis, Dieu des itoiles, Paris, Franţa, Loisirs, p. 214 (traducerea în engleză aparţine autorului acestui volum). 316

OJUC!C\\] - ,'\\RIFI. :\\. ROTII 13 Pentru o discuţie şi referinţe, vezi: (a) Bird, W. R., 1987, 1988, 1989, Philosophy ofScience, PhilosophyofReligion, History, Education, and Constitutional lssues. The Origin ofSpecieJ Revisited: The Theories of Evolution and ofAbrupt Appearance, voI. 2, New York, Philosophical Library, p. 109-111. Extrem de util este: (b) Simpson, G. G., 1963, \"Historical science\", în Albritton, C. C., Jr. (ed.), The Fabric of Geology, Reading, MassachusettslPalo Alto, Addison-Wesley Publishing Co., p. 24-48. 14 (a) Hallam, A., 1989, Great geological controversies, ed. a 2-a, New York, Oxford University Press. O preponderenţă a controverselor din trecut este descrisă şi în: (b) Miiller, D. W., McKenzie, ]. A., şi Weissert, H. (ed.), 1991, Controversies in Modern Geology: Evolution ofGeological Theories in Sedimentology, Earth History and Tectonics, Londra/San DiegolNew York, Academic Press. 15 Vezi capitolul 10 pentru o discuţie despre zonarea ecologică. 16 Montaigne, M. de, 1588, 1993, Essays, Book 3, Chapter 7, Ofthe lncommodity ofGreatness, Fiorio, ]. (trad.), în Andrews, R. (ed.), The Columbia Dictionary of Quotations, New York, Columbia University Press, p. 199. 17 Asch, S. E., 1955\",Opinions and social pressure\", ScientificAmerican 193(5):31-35. 18 (a) Dickson, D., 1986, \"Researchers found reluctant to test theories\", Science 232:1333; (b) Mahoney, M.J., 1977\",Publication prejudices: an experimental study of confirmatory bias in the peer review system\", Cognitive 7herapy and Research 1:161-175. 19 Merton, R. K., 1968, \"The Matthew effect in science\", Science 159:56-63. 20 Nye, M. J., 1980, \"N-rays: an episode in the history and psychology of science\", Historical Studies in the Physical Sciences 11:125-156. 21 Broad, W., şi Wade, N., 1982, Betrayers ofthe Truth: Fraud and Deceit in the Ha//s ofScience, New York, Simon & Schuster. 22Wood, R. W., 1904, \"The n-rays\", Nature 70(1822):530-531. 23 (a) Anonim, 1926, \"Obituary: Dr. Paul Kammerer\", Nature 118:635-636; (b) Goran, M., 1971, The Future ofScience, New York/\\Vashington, Spartan Books, p. 73-77; (c) Koestler, A., 1971, The Case ofthe Midwife Toad, Londra, Hutchinson & Co.; (d) Noble, G. K., 1926, \"Kammerer's Alytes, Part 1\", Nature 118:209-210; (e) Przibram, H., 1926a, \"Kammerer's Alytes, Part 2\", Nature 118:210-211; (f) Przibram, H., 1926b, \"Prof Paul Kammerer\", Nature 118:555; (g) Silverberg, R., 1965, Scientists and Scoundrels:A Book ofHoaxes, New York, Thomas Y. CrowelI Co., p.188-206; (h) Wendt, H., 1956,ln Search ofAdam: The Story ofMan's Questfor the Truth about His EarliestAncestors, Cleugh,]. (trad.), Boston, Houghton, Miffiin Co.lCambridge, The Riverside Press, p. 320-326 (titlul în original: lch suchte Adam). 24 Aşa cum este citat în Goran, p. 74 (nota 23b). 25 (a) Broad şi Wade (nota 21); (b) Feder, K. L., 1990, Frauds, Myths, and Mysteries: Science and Pseudoscience in Archaeology, Mountain View, California/Londra, Mayfield Publishing Co.; (c) Kohn, A., 1986, False Prophets: Fraud and Error in Science and Medicine, ed. rev., Oxford! Cambridge, Massachusetts, Basil BlackwelI. 26 Branscomb, L. M., 1985, \"Integrity in science\",American Scientist 73:421-423. 27 Vezi capitolul 4 pentru detalii. 28 Vezi capitolul 12 pentru detalii. 29 Planck, M., 1949, Scientific Autobiography and Other Papers, Gaynor, F. (trad.), Westport, Connecticut, Greenwood Press, p. 33-34 (titlul în original: Wissenschaftliche Se/bstbiographie, mit Dokumentation zu ihrer Entstehungsgeschichte [1943-1948] ausgewah/t). 317

CAPITOLUL 18 SCRIPTURA - CEVA NEOBIS, NUIT :A(JJaptea târziu, îmi citesc mai mult 'Biblia fi mai puţin pe cuc/ido f'R.Ehert CjJuchanan1J Controversatul filosof german Friedrich Nietzsche (1844-1900) afirma adesea că \"Dumnezeu a murit\". Nietzsche, un scriitor critic şi foarte prolific, nu îşi exprima doar propria opinie atunci când afirma acest lucru, ci reflecta valul crescând de nihilism - negarea unei baze obiective pentru adevăr - care se infiltra în gândirea timpului său. Nietzsche a criticat sever şi creştinismul, regretând efectele adverse pe care acesta le-a avut2. El nu a ezitat să pună sub semnul întrebării cea mai sacră temă a Bibliei: iertarea lui Dumnezeu şi a lui Hristos, aşa cum este ea demonstrată în moartea ispăşitoare a lui Hristos pe cruce. Referindu-se la Hristos, Niet- zsche a afirmat categoric: \"El a murit pentru vina lui. Nu există nicio dovadă, oricât de des s-ar afirma, că a murit pentru vina altora.\"3 Deşi influenţa lui Nietzsche ca filosof a fost mare, trebuie să recunoaştem că acum, un secol mai târziu, celebra sa afirmaţie privind moartea lui Dumnezeu trebuie să fie pusă la îndoială. Filosoful pare să-L fi precedat pe Dumnezeu în starea aceea finală pe care o numim moarte.

Câteva dintre inteligenţele de frunte ale lumii şi-au îndreptat cuţi­ tele verbale împotriva Bibliei şi a ceea ce reprezintă ea, şi totuşi Biblia continuă să fie extrem de căutată şi se bucură de mult respect. Unul din motive este că, deşi a fost scrisă de mai mulţi autori în decurs de mai multe secole, are o coerenţă internă remarcabilă. Un alt motiv este acela că numeroasele fapte pe care le menţionează au fost verificate din punct de vedere istoric, arheologic şi geografic. În acest capitol, vom examina câteva dovezi, în principal din surse externe, care autentifică fidelitatea relatărilor Scripturii. ACCEPTAREA BIBLIEI Deşi religia şi adepţii religiei sunt dificil de definit, este clar că creşti­ nismul a înregistrat o creştere extraordinară de la începuturile sale de acum 2 000 de ani. Pe baza unei estimări recente, numărul creştinilor este, în prezent, de peste 1 869 751 000, adică 35% din populaţia lumii. Musul- manii reprezintă 18%, nereligioşii - 16%, hinduşii - 14%, budiştii - 6% şi ateii - 4%4. În trei ani de activitate publică, Hristos a pus bazele unei mis,cări rară egal. To\"ti acesti,crestini iau Biblia ca îndreptar în viat,ă. Nu mai puţin remarcabile sunt tiraj ele Bibliei. După cum am menţionat mai suss, cererea de Biblii o depăşeşte cu mult pe cea a altor cărţi. Vechiul Testament sau porţiuni din el au fost traduse în mai multe limbi cu câteva secole înainte de Hristos. De atunci, întreaga Biblie sau cel puţin o \"carte\" a ei a fost tradusă în mai bine de 2 000 de limbi. În comparaţie, lucrările lui Lenin au fost traduse în peste 222 de limbi, iar cartea The Truth That Leads to Eternal Lift [Adevărul care duce la viaţa veşnică] a fost tradusă în mai mult de 100 de limbi6• AUTENTIFICAREA ISTORICĂ Mulţi se îndoiesc că Biblia poate fi demnă de încredere. Întrebările lor se concentrează adesea asupra credibilităţii întregii Biblii şi asupra au- tenticităţii personajului central al creştinismului: Isus Hristos. În perioada iluministă, unii savanţi au început să pună la îndoială istoricitatea frazelor atribuite lui Hristos. Alţii au mers până acolo, încât au respins chiar istori- citatea lui Isus Hristos. La începutul secolului trecut, unii savanţi foloseau \"critica formei\" pentru a evalua cele patru Evanghelii biblice, care relatea- ză viaţa lui Hristos. Această abordare sugerează că Evangheliile provin

mai degrabă din tradiţii orale mai puţin sigure ale comunităţii creştine, şi nu din relatările martorilor direcţi. Acest concept slăbeşte extrem de mult validitatea faptică a Evangheliilor, iar tipul de argumentare pe care îl reprezintă continuă până în zilele noastre? O altă abordare critică a fost aceea de a declara că, atunci când căutăm informaţii istorice în relatarea biblică, o forţăm dincolo de limitele ei. S-a subliniat că Biblia se ocupă cu interpretări teologice, nu cu fapte. F. F. Bruce, cercetătoml biblic de renume mondial de la Universitatea din Manchester, are câteva comentarii serioase privind o astfel de sugestie. El declară: \"Ni se spune frecvent astăzi că sarcina de a extrage date istorice din cele patru Evanghelii este imposibilă şi, în orice caz, ilegitimă, dar cei care ne spun acest lucru sunt în cea mai mare parte teologi, nu istorici. Dacă sarcina de a extrage date istorice din Evanghelii este sau nu imposibilă trebuie să descopere istoricul, nu să-i spună teologul; şi niciun istoric care se respectă nu va permite să i se spună că demersul lui este ilegitim ... Există şi alte personaje istorice pentru care materialul sursă este insuficient şi problematic - chiar mai mult decât în cazul vieţii lui Isus. Dar în aceste cazuri niciun savant nu va ridica mâna ca un poliţist rutier ca să spună: materialele pentru reconstituirea carierei istorice ale cutărui personaj nu există şi este ilegitim să încercăm să o reconstituim; nu acesta este scopul pentru care a fost compusă literatura pe care o avem la îndemână. Dacă cineva ar fi atât de neghiob încât să spună astfel, ar trebui să-i răspundem simplu: ştim că nu acesta este scopul pentru care a fost compusă literatura pe care o avem la îndemână, dar acea literatură este la dispoziţia istoricului, pentru ca el să o utilizeze, cu toate măsurile de precauţie critice, ca material sursă pentru activitatea lui.\"8 La acestea putem adăuga înseşi mărturiile unora dintre scriitorii Evan- gheliilor biblice. Luca nu pare să indice că scrierile lui sunt doar nişte interpretări atunci când scrie: ,,Am găsit şi eu cu cale ... , după ce am făcut cercetări cu de-amănuntul asupra tuturor acestor lucruri de la obârşia lor, să ţi le scriu în şir unele după altele, ca să poţi cunoaşte astfel temeinicia învăţăturilor pe care le-ai primit prin viu grai.\"9 Dar chiar şi dacă sugerăm că există o părtinire internă în Scriptură, tot rămân dovezile externe (adică extrabiblice) care susţin fidelitatea relatării biblice. Tocmai din acest motiva devenit greu de sugerat că Biblia, sau cel puţin istoria pe care o conţine, este produsul imaginaţiei. În anul 64 d.Hr., un incendiu de nouă zile a distrus o mare parte a ce- tăţii Roma. Împăratul roman de la acea vreme era infamul Nero, care a pus să fie ucis,i mama s,i fratele lui vitreg. Se credea că Nero ordonase incendiul pentru a reconstrui cetatea la o scară mai grandioasă. .nu

U!{!C;!'\\! ,\\1'[[: ,\\, !{t:lll Unul dintre marii istorici romani, Cornelius Tacitus (circa 55-118 d.Hr.) relatează acest eveniment în Analele sale, certificând în acelaşi timp şi exis- tenţa lui Hristos şi împrejurările morţii Sale sub autoritatea lui Pilat, aşa cum este afirmat în toate cele patru Evanghelii biblice. Comentând despre Nero, Tacitus afirmă: \"Dar toate eforturile umane, toate darurile generoase ale împăratului şi toată îmblânzirea zeilor nu au alungat convingerea sinistră că acel incendiu era rezultatul unui ordin. În consecinţă, pentru a scăpa de această faimă, Nero a aruncat toată vinovăţia şi a aplicat cele mai insuporta- bile torturi unei clase de oameni urâţi pentru ticăloşiile lor, pe care poporul îi numeşte creştini. Christus, de unde le vine şi numele, a suferit pedeapsa capitală în timpul domniei lui Tiberius, fiind condamnat de unul dintre pro- curatorii noştri, Pontius Pilatus ... \"10 Multe alte referinţe nebiblice similare certifică detaliile relatării biblice despre existenţa lui Hristos. F. F. Bruce şi Josh McDowell enumeră cel puţin 10 asemenea exemplell . În ultimele două secole, s-au înregistrat o serie de tentative de mitolo- gizare a lui Hristos; având însă în vedere referinţele extrabiblice la El, în prezent această direcţie nu este luată în serios. Gândirea teologică actuală se concentrează asupra semnificaţiei lui Hristos, şi nu asupra autenticităţii existenţei Sale. Dovezile extrabiblice privind existenţa Lui sunt greu de negat. După cum subliniază Bruce: \"Istoricitatea lui Hristos este la fel de axiomatică pentru un istoric imparţial ca şi istoricitatea lui Iulius Caesar. Nu istoricii propagă teoriile «mitului Hristos».\"12 AUTENTIFICAREA ARHEOLOGICĂ Multe descoperiri arheologice vin să confirme acurateţea istorică a Vechiului Testament. În timpul Iluminismului secolului al XVIII-lea, s-a dezvoltat o atitudine de a pune aproape totul semnul întrebării, atitudine extinsă şi în secolul al XIX-lea, când importanţi istorici şi teologi au pus serios la îndoială istoria biblică. Probabil cel mai celebru cercetător biblic al acestei şcoli a fost Julius Wellhausen (1844-1918), care a exercitat o influenţă considerabilă asupra dezvoltării şi popularizării ideilor naturii mitice a Bibliei. De exemplu, referindu-se la relatările despre patriarhii Bibliei, el afirmă: \"Este adevărat, nu ajungem la niciun fel de cunoştinţe istorice despre patriarhi.\"13 De atunci, părerea comunităţii academice s-a modificat atât de mult, încât William Albright, considerat unul dintre cei mai faimoşi orientalişti ai vremii lui, putea afirma încă din 1933: \"Practic, toţi cercetătorii cu reputaţie ai Vechiului Testament din Europa şi Ame- rica aderaseră la aceste idei sau la unele similare până foarte de curând. 321

Acum însă, situaţia se schimbă cu cea mai mare rapiditate, întrucât teoria lui Wellhausen nu va trece testul examinării arheologice.\"14 Adevărul este că multe descoperiri arheologice Îacute din zilele lui Wellhausen şi până astăzi au confirmat în mod remarcabil fidelitatea Bibliei. Cu un secol în urmă, multe din cetăţile antice menţionate în Biblie puteau fi considerate inexistente, deoarece nu se descoperise nicio urmă a existenţei lor. Centre mari, cum ar fi Babilonul sau Ninive, erau necu- noscute, însă arheologia modernă a descoperit şi a scos la lumină aceste cetăţi, precum şi altele, iar acum nimeni nu mai poate să le nege existenţa. Interesant este că Scriptura a prezis şi distrugerea ambelor cetăţPs. În 1868, a fost descoperită o stelă arheologică remarcabilă pe platoul de la est de Marea Moartă, în Orientul Mijlociu. Această stelă este o lespede de bazalt inscripţionată, cunoscută acum sub numele de Piatra Moabi- tă. După ce a fost descoperită, din motive comerciale, localnicii arabi au spart-o în bucăţi încălzind-o şi apoi turnând apă rece peste ea. Bucăţile au fost recuperate şi piatra este acum la Muzeul Luvru din Paris. Inscripţia de pe piatră constă în 34 de rânduri scrise în jurul anului 860 î.Hr., descriind \"victoria\" regelui Meşa al Moabului asupra israeliţilor16 . Această relatare confirmă acelaşi eveniment descris în Biblie1? Descoperirile arheologice au confirmat că \"până şi puncte minore, cum ar fi numele moaşelor (Exodul 1:15), sunt adevărate pentru secolele de la mij- locul celui de-al doilea mileniu, în ciuda afirmaţiilor precedente contrare\"18. Un alt exemplu a ieşit la lumină odată cu descoperirea impresionan- tului palat al lui Sargon al II-lea, rege al Asiriei pe parcursul a mare parte din secolul al VIII-lea î.Hr. Pe zidurile acelui palat, situat în Irakul de astăzi, se află o inscripţie relatând cucerirea Regatului de Nord al Israelului (Samaria) de către Sargon al II-lea în anul 722 î.Hr., care a luat prizonieri 27 290 de locuitori în cursul acestei acţiuni. Timp de mai bine de două milenii, acest eveniment a fost cunoscut doar din Biblie19. Acum, o sursă extrabiblică confirmă raportul biblic. Comentând aceas- tă descoperire, istoricul şi omul de stat Moshe Pearlman a afirmat: \"La fel de brusc, scepticii care se îndoiseră chiar şi de autenticitatea părţilor istorice ale Vechiului Testament au început Să-şi revizuiască părerile.\"20 Biblia conţine în jur de 40 de referiri la un grup de oameni numiţi hitiţi. Mult timp, despre existenţa lor nu se ştia din alte surse şi mulţi au criticat afirmaţiile biblice legate de eFI. Acum, nimeni nu mai pune la îndoială existenţa hitiţilor. Aceşti oameni, ale căror activităţi se concentrau în zona Turciei de astăzi, au lăsat în urmă mărturii numeroase, al căror studiu a devenit o mică industrie arheologică.

CI!{ 1( ; I :\\ I \\ 1; II 1\\. !{ (l I 1I Prima parte a Bibliei, incluzând porţiunea care tratează începuturile şi care este deosebit de importantă pentru acest tratat, a fost frecvent criticată. Una dintre obiecţiile privind autenticitatea ei este că trebuie să fi fost scrisă mult mai târziu decât se presupune, întrucât în perioada aceea atât de tim- purie scrisul nu exista. Unii consideră că tradiţia orală este mai puţin sigură. Această obiecţie a fost respinsă în urma descoperirii unor documente scrise cu mult mai devreme22• Avem astfel dovezi clare că acea afirmat,ie nu se sust,ine. În mod asemănător, s-a considerat că, în Geneza, un animal este identificat greşit, dovadă a inexactităţii relatărilor despre perioada pa- triarhală a Vechiului Testament. Animalul cu pricina este cămila, la care se fac peste 12 referiri în Geneza. Deoarece considerau că domes- ticirea cămilelor a avut loc cu multe secole mai târziu, unii cercetători au presupus că textul biblic trebuie să se refere la măgari. Pe baza cer- cetărilor arheologice, şi acest presupus anacronism s-a dovedit neînte- meiat. Descoperirea unui număr de figurine de cămile şi a unor referiri la cămile23 dintr-o perioadă mult mai veche a negat presupusa eroare. Am putea cita multe alte exemple24. Este suficient să spunem că scepti- cismul aspru faţă de exactitatea Bibliei, care a dominat în urmă cu un secol gândirea teologică de pe ambele ţărmuri ale Oceanului Atlantic, s-a tem- perat, ceea ce nu înseamnă că nu se ridică alte probleme; sunt numeroase. Însă lecţiile învăţate din greşelile trecutului au introdus un mare grad de judiciozitate atunci când se pune sub semnul întrebării caracterul faptic al Bibliei. La începutul secolului trecut, istoricul James ShotwelI putea deja să afirme că \"Vechiul Testament se bucură astăzi de o apreciere mai mare decât atunci când textul său era protejat de sancţiunile religiei\"25. POVES, TILE DESPRE POTOP Relatări despre un potop antic devastator sunt răspândite peste tot în lume şi sunt de un interes deosebit atunci când evaluăm relevanţa relatării biblice pentru istoria Pământului. Un asemenea eveniment este neobişnuit şi oferă astfel un test extern special al exactităţii biblice. Cea mai importantă relatare extrabiblică despre potop apare în Epo- peea lui Ghilgameş, lucrarea literară excepţională din Babilonul antic, descoperită în timpul săpăturilor arheologice de la Ninive, în celebra bibliotecă a regelui asirian Assurbanipal, care datează din secolul al VII-lea î.Hr. Epopeea este scrisă pe 12 tăbliţe de argilă în scrierea cunei- formă a limbii semitice akkadiene. Eroul poveştii, Ghilgameş, se află în căutarea vieţii veşnice şi protestează vehement împotriva morţii. Îl caută

pe Uta-napiştim, căruia i se oferise viaţa veşnică deoarece salvase animale- le şi oamenii în timpul marelui potop. Relatarea efectivă a potopului, înregistrată pe tăbliţa nr. 11 (Figura 18.1), seamănă remarcabil de mult cu naraţiunea din Geneza, iar cercetătorii sunt în general de acord că cele două relatări sunt înrudite. De exemplu, în ambele texte: (1) potopul vine din cauza răului de pe Pământ, (2) potopul este plă­ nuit de divinitate, (3) eroul este învăţat să construiască o arcă pentru salvarea oamenilor şi a animalelor, (4) în arcă intră un grup ales de oameni şi animale, (5) evenimentul este universal26, (6) după ce apele potopului se retrag, eroul eliberează un corb şi un porumbel (Epopeea lui Ghilgameş aminteşte şi de eli- berarea unei rândunici, iar ordinea în care sunt eliberate cele trei păsări este diferită) pentru a testa cât de uscat este pământul şi (7) la finalul potopului, cineva aduce o jertfă divinităţii, jertfă acceptată de aceasta. Şi grecii antici aveau conceptul de potop27. Eroul poveştii lor, Deucalion, a fost sfătuit de tatăl său să construiască o arcă deoarece Zeus intenţiona să distrugă omenirea. Deucalion şi soţia sa au intrat în arcă după ce au um- plut-o cu provizii. Zeus a adus o ploaie atât de puternică, încât în nouă zile cea mai mare parte a Greciei a fost distrusă. Cei mai mulţi oameni au pierit, Figura 18.1. A lI-a tăbliţă a Epopeii lui Ghilgameş, care conţine o poveste despre potop remarca- bil de asemănătoare cu relatarea biblică. Tăbliţa, care datează din secolul al VII-lea î.Hr., a fost desco- perită la Ninive. Foto © Muzeul Britanic. J2~

OH!C!'\\! .. \\I!III ..\\. !{(l! II cu excepţia câtorva care au fugit pe munţii înalţi. Şi Deucalion a supravieţuit în arca lui. Mai există şi alte poveşti despre potop în Grecia. Unii au delimitat trei astfel de evenimente, des,i cel asociat cu Deucalion este cel mai celebru28• Aztecii din America Centrală aveau, la rândul lor, conceptul de potop (unul sau mai multe). Aceste relatări datează dinaintea sosirii misionarilor din secolul al XVI-lea, care au adus cu ei povestea biblică a potopului. Legenda aztecă a începuturilor29 include un Pământ originar distrus de un mare potop provocat de Tlaloc, zeul ploii. Într-una din poveşti se spune că, după crearea lumii, a trecut o perioadă de 1 716 ani până la distrugerea ei prin potop şi fulgere30• Această perioadă este apropiată de unele interpretări biblice. Au urmat cutremure puternice. Tlazolteolt este \"femeia care a păcătuit înainte de potop\", iar eroii potopului, Nata şi Nena, au scăpat de ravagii construindu-şi o corabie. Alţii au scăpat căutând refugiu în peşteri sau pe vârful munţilor. Aztecii au luat în serios ameninţarea unor potopuri ulterioare şi se spune că sacrificau un mare număr de copii lui Tlaloc pentru a-l îmbuna. În vremurile de demult, nu doar că un potop major era considerat plauzi- bil, ci era şi încorporat ca fapt în sistemul de gândire. De exemplu, istoria tim- purie a omenirii era adesea împărţită în perioada antediluviană şi cea postdi- luviană. Aristotel a scris despre ravagiile potopului din vremea lui Deucalion. Platon menţionează şi el potopul care a avut loc în zilele lui Deucalion31 . Mai târziu, în secolul al II-lea d.Hr., în cetatea Apameea (Asia Minor)32 s-au bătut monede care înfăţişau arca, pe Noe şi soţia lui, o porumbiţă etc.33• Deşi, până la momentul acela, ideile biblice iudaice începuseră probabil să influenţeze gândirea grecească, baterea unei monede care să comemoreze potopul indică importanţa care se acorda evenimentului respectiv. Relatările descrise mai sus reprezintă o mostră detaliată a poveştilor despre potop care ne sunt la dispoziţie. În loc să detaliem şi mai mult această temă, ne vom concentra asupra câtorva obiecţii privind autentici- tatea acestor relatări. Una dintre ideile predominante este aceea că poveştile larg răspândite despre potop s-au dezvoltat pe plan local, posibil de la inundaţii locale3\\ şi nu reflectă un eveniment global, cum este descris în Biblie. Această poziţie este greu de demonstrat. Există probabilitatea ca unele dintre aceste rela- tări să aibă origini locale. Multe dintre ele variază în ce priveşte detaliile, după cum o arată exemplele citate mai sus, totuşi asemenea variaţii sunt de aşteptat dacă povestea îşi are originile în Asia Mică, aşa cum pare să fie cazuPs, fiind transmisă pe cale orală din generaţie în generaţie, pe măsură ce oamenii s-au răspândit în lume. Pe de altă parte, anumite teme, cum ar fi o familie favorizată care este salvată, un potop universal şi păsările 325

trimise să testeze cât de uscat este pământul, sunt larg răspândite în toată lumea36. Asemenea teme globale pun sub semnul întrebării conceptul unui potop local, deoarece asemănările sugerează o origine comună. În 1929, arheologul britanic Sir Leonard Woolley a electrizat lumea ar- heologică cu anunţu1 privind descoperirea unei depuneri de sedimente din timpul potopului biblic în timpul săpăturilor pe care le desfăşura la Ur din Caldeea (Mesopotamia). La circa 12 m adâncime, Woolley a descoperit un strat de 3 m grosime de aluviuni şi nisip care nu conţinea niciun vestigiu arheologic. Acest strat separa două straturi care prezentau urme ale omului. Alţi lucrători au descoperit un strat similar la Kish şi la alte câteva cetăţi antice mesopotamiene. Interpretarea lui Woolley a fost că stratul de aluviuni ar fi produs de potopul din vremea lui Noe, pe care el îl considera local, nu global, însă conceptul lui nu a supravieţuit unei examinări atente. Depune- rea lui \"diluviană\" era prea recentă ca să se potrivească chiar şi cu datarea biblică a potopului; în plus, nu se extindea nici măcar peste toată cetatea U27• Asemenea depuneri sunt extrem de circumscrise unui anumit loc şi nu corespund cataclismului descris de obicei în poveştile despre potop38. O altă obiecţie ridicată împotriva validităţii poveştilor despre potop sugerează că ele pot fi rezultatul influenţei misionarilor, care au diseminat învăţăturile biblice, inclusiv conceptul unui potop global. Deşi, în câteva situaţii, se admite că aşa stau lucrurile, probabil că obiecţia aceasta nu este foarte semnificativă, deoarece majoritatea relatărilor diluviene precedă so- sirea misionarilor creştini. Unii sugerează că relatarea potopului biblic derivă din miturile babiloni- ene sau chiar din unele mai timpurij39. Fără îndoială, relatarea biblică şi cele babiloniene sunt înrudite, întrucât conţin foarte multe detalii asemănătoare. Alţii au propus ideea opusă, că relatările babiloniene au la bază raportul biblic. Am putea presupune o astfel de influenţă pentru versiunile mai târzii, cum ar fi Epopeea lui Ghilgame{, datând probabil din secolul al VII-lea î.Hr., însă ideea nu a trecut testul cercetărilor mai recente, întrucât s-au descoperit texte sumeriene care le precedă pe cele babiloniene, fiind mai vechi chiar decât cea mai îndepărtată perioadă în care se presupune că a fost scris textul biblic. Cartea biblică Geneza a fost scrisă, probabil, în jurul secolului al XV-lea î.Hr., în timp ce tăbliţele sumeriene care amintesc potopul au fost scrise, probabil, cu multe secole înainte40• Scrierea sumeriană este cea mai veche literatură cunoscută şi este interesant că acolo găsim o relatare a potopului. În sprijinul afirmaţiei că relatarea potopului biblic are la bază mituri babiloniene, s-a încercat să se demonstreze influenţele acestora în textul biblic. Asemenea eforturi duc la argumente destul de ineficiente, întrucât .U6

()I~I( ;1\"-1 .\\IWI .\\.I~(li II asemănările de terminologie care lasă să se înţeleagă că există o relaţie între cele două documente nu sunt specifice doar 10r41 . Relatarea biblică conţine anumite aspecte unice. Este cea mai detaliată relatare pe care o avem la dispoziţie şi este extraordinar de monoteistă (un singur Dumnezeu)42, pe când celelalte relatări sunt puternic politeiste (mai multe zeităţi). Astfel, nu pare că Biblia şi-ar avea originea în mitologie. Mai semnificativă pentru problema originii poveştilor despre potop este propunerea lui Alexander Heidel că toate legendele despre potop au o origi- ne comună43 . Heidel, un reputat cercetător de la Institutul Oriental al Uni- versităţii din Chicago, consideră că, deşi acest aspect nu este dovedit, există un factor care contrazice toate celelalte explicaţii, şi anume: cum se poate explica răspândirea la nivel global a poveştilor despre acest tip de catastroÎa, dacă nu ar avea o bază comună? Originea comună44 este în concordanţă cu istoria biblică. Povestea s-ar fi răspândit din Asia Mică prin intermediul celor câţiva supravieţuitori ai potopului, atunci când au repopulat Pământul. Relatarea din Geneza s-ar baza, la rândul ei, pe evenimentul în sine. Au fost înregistrate peste 270 de poveşti despre potop în întreaga lume4s. Literatura care le discută este voluminoasă46 . Chiar dacă distribuţia lor geo- grafică nu este uniformă, este totuşi în general universală. Cel mai des apar în Asia, în insulele din sud-estul Asiei şi în Lumea Nouă, fiind descoperite din Ţara de Foc până la nord de Cercul Arctic. Sunt mai rare în Mrica şi în Europa. Printre locurile specifice unde au fost înregistrate, se numără: Egipt, Grecia, Persia, Siria, Italia, T,ara Galilor, Scandinavia, Rusia, India, China, Mexic, In- donezia, Noua Guinee, Melanezia, Polinezia, Micronezia şi Australia. Mulţi cercetători au subliniat faptul că relatările despre un potop coexistă esenţialmente cu aproape întreaga familie umană47. Mai sem- nificativă este abundenţa lor neobişnuită, realitate recunoscută chiar şi de cei care nu cred într-un potop universal. W. F. Albright vorbeşte de \"extraordinara difuziune a istoriilor despre diluviu pe tot Pămân­ tul\"48. T. H. Gaster afirmă: \"Legendele despre un diluviu primordial... sunt o caracteristică a aproape tuturor mitologiilor primitive\"49, iar F. H. Woods constată că aceste relatări sunt \"remarcabil de frecvente în folclorul literaturii antice aparţinând unor popoare împrăştiate în cea mai mare parte a lumii\"so. Stith Thompson a compilat şi organizat motivele din literatura popula- ră într-un monumental tratat în şase volumes1 . Lista lui cuprinde în jur de 33 000 de motive specifice, toate cu relatări pentru care sunt date referinţe. Literatura care abordează calamităţi universale din trecut (incluzând doar legende ale sfârşitului lumii) prezintă o preponderenţă clară a comentariilor 327

legate de potop, atât în ce priveşte motivele, cât şi referinţele. Numărul de re- ferinţe pentru cauze specifice ale calamităţilor universale din trecut dedus din indexul lui Thompson (Tabelul 18.1) este după cum urmează: diluviu (potop) 122, incendiu 19, iarnă continuă 6, stânci mari 2, uriaşi 1, răsărit de soare 1, obiecte 1, râme 1. Este surprinzător că în această listă nu apar cauze comune ale calamităţilor, cum ar fi seceta, molimele şi cutremurele de pământ. Aceste date dau mărturie despre caracterul remarcabil de comun al tradiţiilor despre potop, care dăinuie de la cele mai timpurii scrieri ale noastre până în prezent. Ar fi greu de imaginat ca, în toată lumea, relatările despre catastrofele majore să aleagă cu atâta consecvenţă o anumită temă dacă nu s-ar baza pe un eve- niment universal real. Caracterul predominant al poveştilor despre potop nu concordă cu presupunerea că aceste relatări au apărut local. Dacă legendele ar fi avut la bază diverse evenimente locale, ne-am aştepta la un mai mare amestec de cauze ale calamităţilor, printre care s-ar fi regăsit multe cutremure. Relatarea biblică a potopului, chiar dacă în prezent este adeseori negată, este validată din plin de diverse surse. Dovezile externe susţin din nou exactitatea Bibliei. PREVESTIREA VIITORULUI Biblia, afirmându-şi autoritatea, susţine şi că prevesteşte viitorul. S-a scris mult despre profeţiile biblice. Unele sunt complexe şi puţin înţelese, în timp ce altele sunt simple, directe şi extrem de remarcabile în împlinirea lor. Deosebit de impresionante sunt profeţiile Vechiului Testament despre Hristos, scrise înainte ca El să fi trăit pe Pământ. Multe implică lucruri pe care El nu le putea controla, aşa că nu le-ar fi putut împlini El Însuşi pentru a-Şi demonstra divinitatea. Iată câteva exemple: 1. El trebuia să provină din casa lui David (profeţie a lui Isaia împli- nită în Evanghelia după Matei)52. 2. El trebuia să se nască în cetatea Betleem (profeţie a lui Mica împlinită în Evanghelia după Luca)53. 3. Mesia avea să fie străpuns la moartea Sa şi niciun os nu avea să-I fie sfărâmat (profeţie din Psalmi şi Zaharia împlinită în Evanghelia după loan)54. 4. Mâinile şi picioarele aveau să-I fie străpunse, iar pentru îmbrăcămin­ tea Sa avea să se tragă la sorţi (profeţie din Psalmi împlinită în Evanghelia după Matei şi Evanghelia după loan)55. Putem lua în calcul faptul că toate acestea ar putea fi coincidenţe şi in- terpretări greşite, dar ca ele să se împlinească toate în persoana lui Hristos J2i'!

CAUZE NUMAR DE REFERINŢE Diluviu (potop universal) 122 Incendiu 19 6 Iarnă continuă 2 Stânci mari Uriaşi Râme Obiecte (moarte şi vii) Răsărit de soare Tabelul 18.1. Referirile la calamităţi universale în literatura populară (referiri exclu- sive la calamităţi de tipul sfârşitului lumii)60 pare dincolo de orice coincidenţă sau interpretare greşită. Pare la fel de improbabil să fi fost o farsă pusă la cale de ucenicii lui Hristos, deoarece ei au suferit mult pentru convingerile lor, unii fiind chiar martirizaţi'6. Nu ar fi de aşteptat o asemenea loialitate faţă de o farsă. Cu mai mult de o jumătate de secol în urmă, se putea afirma că întrea- ga serie de profeţii despre Hristos a fost născocită sau modificată parţial pentru a o face convingătoare, întrucât cele mai vechi manuscrise semnifi- cative ale Bibliei fuseseră scrise la aproape 1 000 de ani după timpul în care a trăit Hristos. În 1947, în regiunea Qymranului, la nord-vest de Marea Moartă, au fost descoperite celebrele manuscrise de la Marea Moartă57• Deşi, la început, proprietarii indigeni ai acestor suluri nu prea reuşeau să le vândă, nu a trecut mult până când antichitatea şi valoarea documentelor au atras atenţia cercetătorilor creştini şi evrei. Explorări ale regiunii au dus curând la descoperirea unui număr de alte manuscrise bine conservate datorită climei extrem de aride din regiune. Au fost descoperite o varietate de manuscrise, inclusiv porţiuni însemnate din Vechiul Testament. Toate cărţile Vechiului Testament erau reprezentate în materialul găsit, cu excep- t,ia cărt,ii Estera. La început, a existat o aprigă controversă privind autenticitatea şi datarea lor, dar alte copii găsite în regiune şi avansările în ce priveşte datarea lor i-au convins pe oamenii de ştiinţă că nu sunt falsuri. Astăzi, se acceptă în general faptul că manuscrisele datează din secolul al III-lea î.Hr. şi merg până în secolul al II-lea d.Hr., reprezentând, prin urmare, Vechiul Testament din vremea lui Hristos. Aceste noi manuscrise nu au provocat decât nişte revi- zuiri minore ale versiunilor Bibliei anterioare descoperirilor de la Qymran, versiuni bazate pe manuscrise mai recente. Ele dau mărturie despre acurate- ţea cu care s-a copiat Biblia, manual, de-a lungul secolelor şi susţin validita- tea capacităţii de prevestire a Bibliei cu privire la viaţa lui Hristos. 329

Însă ca şi în cazul istoriei biblice antice, nu trebuie să rămânem între coperţile Bibliei pentru a găsi dovezi ale capacităţilor ei profetice. Un exemplu care se aplică în mod deosebit subiectului acestui tratat ţine de o profeţie privind tendinţele intelectuale din vremea pe care Biblia o nu- meşte \"zilele din urmă\". Hristos descrie această perioadă ca un timp de foamete, războaie, molime şi degradare morală58. Aceste caracteristici ne permit să conchidem că am ajuns în acel timp. Profeţia privind tendinţe­ le intelectuale se găseşte în Noul Testament, în a doua epistolă scrisă de Petru, apostolul lui Hristos, care afirmă: \"Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor şi vor zice: «Unde este ragăduinţa venirii Lui? Căci, de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!» Căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei şi că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă.\"59 Caracteristicile intelectuale sugerate de Petru pentru zilele din urmă sunt tendinţele specifice ale erei noastre ştiinţifice. Apostolul afirmă că, în zilele din urmă, oamenii vor pierde din vedere creaţia şi potopul. Când ştiinţa a adoptat teoria evoluţiei, comunitatea intelectuală a lumii a pier- dut din vedere creaţia şi, pe măsură ce ideea unor ere geologice lungi, cu schimbări lente, a dobândit aprobare, conceptul distrugerii lumii printr-un potop global aproape a dispărut şi el. Este un fapt remarcabil că, în urmă cu aproape 2 000 de ani, apostolul Petru a ales exact acele două teme în dreptul cărora există un conflict major între Biblie şi ştiinţa modernă. Petru ar fi putut alege sute de alte idei ca temă a conflictului din \"zilele din urmă\", dar le-a ales tocmai pe acelea care sunt la baza conflictului actual dintre ştiinţa naturalistă şi Scriptură. Toate acestea demonstrează caracterul demn de încredere al Bibliei. CONCLUZII Termenul \"neobişnuit\" caracterizează în mod cert Biblia. Cu toate că a fost supusă unei critici intense, ea continuă să fie cea mai căutată carte din lume. Descoperirile arheologice şi istoria, care oferă confirmarea externă a autenticităţii acestei cărţi, sunt extrem de impresionante. Trebuie să recu- noaştem şi că Biblia prezintă unele aspecte profetice extraordinare. Oricare cercetare a problemei începuturilor ar face bine să ia în consi- derare această carte neobişnuită. 33(1

( )Rl( ; 1'\\ 1 ,\\ HIII .\\. 1,( OI II NOTE DE FINAL I Buchanan, R., [d., ,,An old dominie's story\", citat în Mackay, A. L., 1991, A Dictionary if Scientific Quotations, BristollPhiladelphia, Institute of Physics Publishing, p. 43. 2 Jaspers, K., 1965, Nietzsche: An Introduction to the Understanding if His Philosophical Activity, Wa1lraff, C. F., şi Schmitz, F.J. (trad.), Chicago, Henry Regnery Co., p. 242-247 (titlul în original: Nietzsche: einfuhrung in das Verstandnis seines Philosophierens). 3Kaufmann, W., 1974, Nietzsche: Philosopher, Psychologist, Antichrist, ed. a 4-a, Princeton, New Jersey, Princeton University Press, p. 339. 4 Trumbull, C. P. (ed.), 1994, 1994 Britannica Book of the Year, Chicago, Encyclopedia Britannica, p. 27l. 5 Vezi capitolul 1 pentru detalii. 6 Cifre preluate din: (a) McFarlan, D. (ed.), 1990, Guinness Book of World Records 1990, ed. a 29-a, New York, Bantam Books, p. 195,197; (b) Young, M. C. (ed.), 1994, Guinness Book if Records 1995, ed. a 34-a, New York, Facts on File, p. 142. i Pentru un caz extrem, vezi: (a) Funk, R. W., Hoover, R. W., şi The Jesus Seminar (trad. şi coment.), 1993, 1hefive Gospels: 1he Searchfor the Authentic Words ofJesus, New York, Macmillan Publishing Co. Pentru o părere opusă, vezi: (b) Johnson, L. T., 1996, 1he Realjesus: 1he Misguided Questfor the Historicaljesus and the Truth ofthe Traditional Gospels, San Francisco, Harper Collins. 8 Bruce, F. F., 1966, \"History and the gospel\", în Henry, C. F. H. (ed.), Jesus ifNazareth: Saviour and Lord, Contemporary EvangeiicaiThought Series, Grand Rapids, Michigan, Wm. B. Eerdmans Publishing Co., p. 87-107. 9 Luca 1:3,4 (versiunea Cornilescu; toate citatele biblice urmează această traducere). lOTacitus, C. P., 1952, 1he Annals, cartea 15:44, Church, A. J., şi Brodribb, W. J. (trad.), în Hutchins, R. M. (ed.), Tacitus, Great books ofthe Western world, voI. 15, Chicago, Encyclopedia Britannica (titlul în original: Annales). 11 (a) Bruce, F. F., 1960, 7he New Testament Documents: Are 1hey Reliable?, ed. a 5-a rev., Grand Rapids, Michigan, Wm. B. Eerdmans Publishing Co., p. 113-120; (b) McDowell, J., 1979, Evidence 1hat Demands a Verdict: Historical Evidences for the Christian Faith, ed. rev., San Bernardino, California, Here's Life Publishers (A Campus Crusade for Christ book), p. 81-87. 12 Bruce, p. 119 (nota 11a). 13 Wellhausen,J., 1957, Prolegomena to the History ofAncient Israel. Menzies, A. (trad.), Gloucester, Massachusetts, Peter Smith, p. 318-319 (titlul în original: Prolegomena zur Geschichte Israels). 14 Albright, W. F., 1932-1933, 1he Archaeology ofPalestine and the Bible, New York/Londra! Edinburgh, Fleming H. Revell Co., p. 129. 15 Isaia 13:19-22; Naum 3:7. 16Traducerea stelei făcută de J. Frederic McCurdy se găseşte în Singer, 1. (ed.), f.d., \"Moabite Stone\", 1heJewish Encyclopedia 8:634-636. 17 2 Împăraţi 3:4-27. 18 Albright, W. F., 1960, 1heArchaeology ofPalestine, ed. a 3-a rev., Baltimore, Penguin Books, p. 237. 19 2 Împăraţi 17:6; Isaia 20:l. 20Pearlman, M., 1980, Digging up the Bible, New York, William Morrow &Co., p. 85. 21 (a) Prescott, W. W., 1933, 1he Spade and the Bible: Archeological Discoveries Support the Old Book, New York/Chicago/Londra, Fleming H. Revell Co., p. 65-73; (b) Wright, W., 1884, 1he Empire ifthe Hittites, Londra, James Nisbet & Co., p. vii-ix.

C,\\PITOI.l'L IX - SCRII'Tl.'R,'\\ \"0 CF\",\\ ~EC)H1S\"lIIT 22 Archer, G. L., Jr., 1974, A Survey of Old Testament Introduction, ed. rev., Chicago, Moody Press, p. 172,173. 23 Pentru câteva exemple, vezi: (a) Dayan, M., 1978, Living with the Bible, Philadelphia, Jewish Publication Society ofAmerica and New York, William Morrow & Co., p. 39; (b) Hasel, G. F., 1985, Biblical Interpretation Today, Washington, D.c., Biblical Research Institute, p. 26. 24 Vezi: Archer, cap. 13, ,,Archaeological evidence for the antiquity of the Pentateuch\", p. 170-182 (nota 22). 25 Shotwell, ]. T., 1922, An Introduction to the History of History, Records of civilization: sources and studies, New York, Columbia University Press, p. 80. 26 Ibidem, p. 249. 21 Frazer,]. G., 1918, Folk-lore in the Old Testament: Studies in Comparative Religion, Legend and Law, voI. 1, Londra, Macmillan and Co., p. 146-174. 28 Frazer,]. G., [1975], Folklore in the Old Testament: Studies in Comparative Religion, Legend and Law, New York, Hart Publishing Co., p. 70. 29 Sykes, E. (compilator), 1965, Everyman's Dictionary ofNon-Classical Mythology, ed. a 3-a, Londra,]. M. Dent & Sons, p. 24. 30 Vaillant, G. C., 1962, Aztecs ofMexico: Origin, Rise and Fali ofthe Aztec Nation, ed. rev., Garden City, New York, Doubleday & Co., p. 56. 31 Frazer, 1975, p. 67 (nota 28). 32 Teeple, H. M., 1978, The Noah's Ark Nonsense, Evanston, Illinois, Religion and Ethics Institute, Inc., p. 39. 33 Nelson, B. C., 1968, The Deluge Story in Stone: A History of the Flood Theory of Geology, ed. a 2-a, Minneapolis, Bethany Fellowship, p. 176. 34 Woods, F. H., 1959, \"Deluge\", în Hastings, J. (ed.), Encyclopl2dia of religion and ethics, voI. 4, New York, Charles Scribner's Sons, p. 545-557. 35 Teeple, p. 40 (nota 32). 36 Vezi Nelson, p. 169, Fig. 38 (nota 33). 37 (a) Albright, W. F., 1936, 1955, Recent Discoveries in Bible Lands. Young's Analytical Concordance to the Bible: Supplement, New York, Funk & Wagnalls Co., p. 30; (b) Filby, F. A., 1970, The Flood Reconsidered: A Review ofthe Evidences ofGeology, Archaeology, Ancient Literature and the Bible, Grand Rapids, Michigan, Zondervan Publishing House, p. 28-30. 38 Vezi capitolul 12 pentru o evaluare a conceptului inundaţiilor locale. 39 Pentru o comparaţie a acestor mituri cu textul biblic, vezi: Shea, W. H., 1984, ,,A comparison of narrative elements in ancient Mesopotamian creation-flood stories with Genesis 1-9\", Origins 11:9-29. 40 Heidel, A., 1949, The Gilgamesh Epic and Old Testament Parallels, ed. a 2-a, Chicago, University of Chicago Press, p.261. 41 Ibidem, p. 264. 42 Vezi: Hayes şi ]. H., Prussner, F. c., 1985, Old Testament Theology: Its History and Development, Atlanta, John Knox Press, p. 175, 176. 43 Heidel, p. 267 (nota 40). 44 Teeple, p. 11-40 (nota 32). 45 Vos, H. F., 1982, \"Flood (Genesis)\", în Bromiley, G. W. (ed.), The International Standard Bible Encyclopedia, voI. 2, ed. a 3-a rev., Grand Rapids, Michigan, Wm. B. Eerdmans Publishing Co.,p.319. 332

OR1C;[:,\\1 - :\\IUFl ,\\. R,nII 46 Vezi, de exemplu, referinţele citate deja mai sus: (a) Frazer, 1918 (nota 27); (b) Nelson (nota 33); (c) Sykes (nota 29); şi (d) Woods (nota 34). Vezi şi: (e) Andree, R., 1891, Die Flutsagen, Braunschweig, Germania, Friedrich Vieweg und Sohn; (f) Gaster, T. H., 1969, Myth, Legend, and Custom in the Old Testament, New York/Evanston, Harper & Row (se bazează în principal pe Frazer [nota 27]); (g) Huggett, R., 1989, Cataclysms and Earth History: The Development cf Diluvialism, Oxford, Clarendon Press, Oxford University Press; (h) Riem,J., 1925, Die Sintjlut in Sage und Wissenschaft, Hamburg, Agentur des Rauhen Hauses; (i) Thompson, S., 1955, MotiJ- Index cfFolk-Literature, voI. 1, ed. rev., Bloomington, Indiana, Indiana University Press. Pentru G)informaţii legate de dovezile care există în favoarea relatării creaţiei din Geneza, vezi: Nelsan, E. R., şi Broadberry, R. E., 1994, Genesis and the Mystery Confucius Couldn't Solve, St. Louis, Missouri, Concordia Publishing House. 47 Vezi referinţele citate deja mai sus: (a) Albright, 1936, 1955, p. 30 (nota 37a); (b) Filby, p.41 (nota 37b); (c) Frazer, voI. 1, p. 105 (nota 28); (d) Gaster, p. xxix (nota 46f); (e) Nelson, p. 165 (nota 33); (f) Vos, p. 321 (nota 45); (g) Woods, p. 545 (nota 34). Vezi şi: (h) Rehwinkel, A. M., 1951, The Flood in the Light cf the Bible, Geology, and Archaeology, St. Louis, Concordia Publishing House, p. 136; (i) Rudhardt, J., 1987, .The flood\", Meltzer, E. (trad.), în Eliade, M. (ed.), The Encyclopedia ofReligion, voI. 5, New York, Macmillan Publishing Co., p. 356. 48 Albright 1936,1955, p: 30 (nota 37a). 49 Gaster, p. xxix (nota 46f). 50Woods, p. 545 (nota 34). 51 Thompson (nota 46i). 52 Isaia 9:6,7; Matei 1:2-16. 53 Mica 5:2; Luca 2: 1-4. 54Psalmii 34:20 şi Zaharia 12:10; Ioan 19:33-37. 55 Psalmii 22:16-18; Matei 27:35; Ioan 20:25-27. 56 Faptele apostolilor 12:2. 57 Cross, F. M.,Jr., 1961, The Ancient Library ofQumran and Modern Biblical Studies, ed. rev., Grand Rapids, Michigan, Baker Book House. 58 Matei 24:3-12. 59 2 Petru 3:3-6 60 Pe baza clasificării şi referinţelor din Thompson (nota 46i).

CAPITOLUL 19 PROBLEME LEGATE DE SCRIPTURĂ :J(gtura are o anumită perfecţiune pentru a arăta că este după chiPul lui C[)umnezeu şi anumite defecte pentru a arăta că nu este mai mult decât un chiP al Jău. [Pas cafI} E xistă o mulţime de cărţi şi articole care discută probleme legate de Scriptură, dar, întrucât Biblia ~ste cea mai populară carte din lume, nu e surprinzător acest lucru. In acest capitol, vom trata probleme biblice care prezintă un interes special pentru studiul originilor. Vom ana- liza în mod specific problema suferinţei din natură, a săptămânii creaţiei şi a originii relatărilor despre creaţie şi potop. Unele probleme legate de relatarea potopului biblic au fost discutate mai sus2• PROBLEMA SUFERINT, EI Cum ar putea un Dumnezeu bun şi iubitor să creeze o lume în care să existe atât de multă durere şi suferinţă? Într-o scrisoare către prietenul său, botanistul Asa Gray, Charles Darwin şi-a exprimat preocuparea lui în aceas- tă privinţă astfel: \"Mi se pare că în lume există prea multă nenorocire. Nu mă

pot convinge că un Dumnezeu binefăcător şi atotputernic ar fi creat cu bună ştiinţă ihneumonidele, cu intenţia expresă ca ele să se hrănească cu trupurile vii ale omizilor sau că El ar fi intenţionat ca o pisică să se joace cu şoarecii.\"3 Unii consideră că prezenţa răului moral, a fricii, a durerii şi a altor su- ferinţe este o dovadă că nu există un Dumnezeu. De ce crocodilii şi rechi- nii mănâncă oameni? De ce păianjenii construiesc plase pentru a prinde insectele în capcană şi a le mânca? Dumnezeu a creat îngrozitoarele tenii şi paraziţii malariei, ca să nu mai vorbim de bebeluşi cu malformaţii şi de cancer? Chiar dacă există din abundenţă dovezi ale unui proiect foarte complex, precum şi frumuseţe şi iubire în natură, nu totul este în roz. Pro- blema bunătăţii lui Dumnezeu în contextul răului din natură a fost subiec- tul unor discuţii extinse4• Şi Biblia tratează pe scurt această problemă, ară­ tând că răul este rezultatul alegerilor greşite, făcute nu de Dumnezeu, ci de fiinţele create de El, care au liber-arbitru. Datorită libertăţii de alegere, noi trebuie să suportăm şi consecinţele bune, şi pe cele rele. Biblia subliniază că decizia omului de a păcătui a avut ca rezultat blesteme asupra naturiP, şi omul însuşi a trebuit să se confrunte, de atunci, cu suferinţa. Dacă există libertate de alegere, nici atotputernicia lui Dumnezeu, nici iubirea Sa nu sunt puse sub semnul întrebării de prezenţa răului. Cei mai mulţi dintre noi admit existenţa acestei libertăţi. Dar adevărata libertate de alegere cere ca răul să fie permis. Fiecare poate alege să apese pe trăgaciul revolveru- lui. Atunci când Dumnezeu le dă fiinţelor pe care le-a creat libertate de alegere, nu El este responsabil pentru consecinţele alegerilor greşite, după cum nu putem învinui constructorul unei case dacă unul dintre locatari se decide s-o ardă până în temelii. Ca Dumnezeu să evite posibilitatea răului prin crearea unor fiinţe umanoide inferioare, lipsite de libertate de alegere, pare o soluţie atât obtuză, cât şi frustrant de limitativă. S-a mai propus ca explicaţie şi ideea că suferinţa este utilă pentru dezvol- tarea caracterului. Explicaţia aceasta porneşte de la premisa că ne amintim mai bine virtuţile dobândite decât pe cele înnăscute. Suferinţa pe care o trăim ne ajută să ne amintim şi să devenim mai buni. Uneori, se pare că nu învăţăm deloc fără suferinţă, iar Biblia indică faptul că suferinţa poate fi instructivă6 • Mai sunt alţii care argumentează că natura nu este aşa de rea cum o per- cepem noi. De exemplu, durerea este extrem de folositoare prin faptul că ne protejează, învăţându-ne să nu ne ardem mâinile. Pe de altă parte, e posibil ca plantele şi formele simple de animale să nu sufere deloc atunci când sunt mâncate de prădători. Ele ar putea face parte dintr-un lanţ trofic originar, creat de Dumnezeu. În mod asemănător, în Grădina Edenului, furnicile nu sim- ţeau nicio durere când erau călcate de elefanţi! Unii biologi sunt de părere că

ihneumonidele de care era preocupat Darwin şi ale căror larve se hrănesc cu omizi \"sunt un factor de primă importanţă în controlul insectelor dăunătoare; într-adevăr, ele sunt cea mai puternică barieră împotriva proliferării lor exce- sive\"7. E posibil ca natura să fi fost creată cu un oarecare sistem de autoreglare. În discuţiile despre suferinţă, paraziţii de tipul viermilor laţi sau al vier- milor cilindrici au fost un subiect permanent. Mulţi paraziţi, în special viermii cilindrici, pot fi explicaţi ca forme degenerate din forme înrudite neparazitare, însă unii viermi laţi au cicluri de viaţă complicate, care ar putea reprezenta mai mult decât o simplă degenerare. Pur şi simplu nu ştim care este varianta adevărată. Organismele vii sunt remarcabil de adaptabile în unele limite strânse şi nu putem să nu luăm în calcul posibilitatea ca \"para- ziţii\" inofensivi (simbionţii) să fi !acut parte dintr-o creaţie originară. Poate că unele organisme au fost create să trăiască împreună. Lichenii - căptuşeala gri-verzuie pe care o vedem pe stânci şi pe copaci - sunt o combinaţie dintre o ciupercă şi o algă care trăiesc împreună şi se ajută reciproc, iar coralii care produc marile recife de corali cresc mult mai bine dacă în corpul lor este prezentă o anumită plantă microscopică. Trebuie să recunoaştem şi că noi, timp de circa 9 luni înainte de naştere, am fost, într-un oarecare sens al termenului, nişte paraziţi pentru mamele noastre. E posibil ca parazitismul să fi !acut parte din creaţia originară a lui Dumnezeu. Un anumit rău poate reprezenta o degenerare şi/sau o modificare a com- portamentului. Aceasta nu este o problemă de dezvoltare evolutivă creativă, care presupune existenţa unei anumite viziuni în formarea de organisme complexe, ci este o simplă degenerare. Din punct de vedere biologic, este mult mai simplu să aibă loc o degenerare decât generarea de structuri complexe noi, după cum e mult mai uşor să strici un ceas decât să faci unul. Modifi- cările comportamentale nu trebuie neapărat să fie atât de dramatice. Pisicile se joacă cu o minge. Pentru ele, nu este o schimbare atât de mare să se joace cu un şoarece, lucru care, de altfel, l-a tulburat pe Darwin. De asemenea, în China, s-a descoperit un tip de crocodil fosilizat care se hrănea cu plante8, ceea ce ne determină să ne punem întrebări legate de schimbările de dietă la aceste creaturi înspăimântătoare. Aceste explicaţii sunt date doar ca sugestii. În rezumat, putem observa că prezenţa suferinţei poate fi explicată !ară a conchide neapărat că nu există un Dumnezeu. Suferinţa poate fi rezulta- tul unui conflict între bine şi rău bazat pe liberul-arbitru. Uneori, suferinţa poate fi utilă deoarece ne învaţă şi ne protejează. Unele experienţe pe care le interpretăm ca suferinţă la animale poate că nu sunt astfel sau poate că sunt rezultatul degenerării, care ar putea include şi modificări comporta- mentale.

()1\\1C;I~j\\I~II\\. :\\. I{UIII EVENIMENTELE DIN SĂPTĂMÂNA CREAT, IEI În 1925, când a avut loc celebrul \"proces al maimuţelor\", procesul Scopes9, doi oameni au fost rivalii de frunte: William Jennings Bryan, de trei ori candidat la preşedinţia Statelor Unite, apăra creaţia şi Clarence Darrow (Figura 1.1), un celebru avocat din Chicago, apăra evoluţia. Bryan l-a invitat pe celebrul apologet al creaţiei George McCready Price, care la vremea aceea se afla în Anglia, să participe la proces. Price a refuzat şi i-a sugerat lui Bryan să nu se implice în argumentări ştiinţifice 1o • Unul dintre cele mai intense episoade ale procesului a fost cel în care Darrow l-a întrebat pe Bryan despre relatarea biblică a creaţiei. Cum ar putea exista o seară şi o dimineaţă în primele patru zile ale săptămânii creaţiei, când Soarele a fost creat abia în ziua a patra? Bryan a răspuns obiecţiei sugerând că zilele creaţiei e posibil să fi fost perioade de timp foarte lungi. Argumentul lui nu a rezolvat caracterul bizar al serilor şi al diminet,ilor în absent,a Soarelui. Cel puţin la început, pare puţin absurd să existe o seară şi apoi o dimi- neaţă înainte de crearea Soarelui în ziua a patra, aşa cum este dată ordinea în Geneza, însă Geneza mai sugerează că lumina a fost creată în prima zi. S-au născut alte întrebări cu privire la relatarea despre săptămâna creaţiei şi unii îi pun la îndoială caracterul faptic l1 • Totuşi autorul cărţii Geneza nu o prezintă ca pe un mit, ci ca pe o simplă informaţie faptică. (Poate că ar fi util să citiţi relatarea din primele două capitole ale Bibliei.) Au fost propuse mai multe modele ale săptămânii creaţiei. Diferenţe­ le principale dintre ele ţin de momentul în care au fost create diferitele părţi ale universului şi de identitatea sursei de lumină în primele trei zile ale săptămânii creaţiei. Pentru a menţine discuţia la un nivel simplu, voi rezuma doar trei modele principale. 1. Totul a fost creat în săptămâna creaţiei Materia din care este compus Pământul a fost creată în prima zi, viaţa­ în zilele a 3-a, a S-a şi a 6-a, iar Soarele, Luna şi restul universului - în ziua a 4-a. În primele trei zile, lumina a venit în mod misterios de la Dumnezeu, apoi de la Soare. Întregul univers are o vechime de numai câteva mii de ani. 2. Sistemul solar a fost creat în săptămâna creaţiei; restul universului este foarte vechi. Dumnezeu a creat stelele, galaxiile etc. cu multe milioane de ani în urmă, dar sistemul solar are o vechime de numai câteva mii de ani. Materia din care este compus Pământul a fost creată în prima zi, viaţa - în zilele a 3-a, a S-a şi a 6-a, iar Soarele, Luna şi restul planetelor - în ziua a 4-a. În primele trei zile,

l,\\I>IIOII'1 Il) 1'1;[l)'.1 1'.\\11. !.I(,.I IT 111 :\"1'11> II,I{ \\ lumina a venit într-un mod special de la Dumnezeu, apoi de la Soare. Unii modifică acest model, propunând că Soarele a fost creat în prima zi, pentru a da cât de cât lumină, însă nu a fost vizibil în mod clar până în ziua a 4-a, aşa cum propune următorul model. 3. Viaţa de pe Pământ a fost creată recent, în timpul săptămânii crea- ţiei; restul universului, inclusiv sistemul solar, a fost creat cu mult timp în urmă. Cu mult timp în urmă, a fost adus la existenţă universul, inclusiv sistemul solar şi un Pământ gol, întunecat. Pământul a fost pregătit pentru viaţă, care a fost creată pe el în urmă cu câteva mii de ani, în timpul săptămânii creaţiei. În timpul săptămânii creaţiei, lumina venea de la Soare, care exista deja. Ridicarea parţială a unui nor dens în prima zi a săptămânii creaţiei a luminat Pământul, dar Soarele, Luna şi stelele, chiar dacă erau prezente, încă nu erau vizibile de pe el. Lumina era similară cu cea a unei zile noroase. Ridicarea completă a norului în ziua a 4-a a facut ca Soarele, Luna şi stelele, care erau deja existente, să fie complet vizibile de pe suprafaţa Pământului12• Aşadar, relatarea biblică înregistrează prezenţa lor în ziua aceea, şi nu mai devreme. O lectură onestă a relatării din Geneza specifică în mod clar că fiecare zi de lucru din săptămâna creaţiei a avut o durată de circa 24 de ore. Sugestia lui Bryan - interpretarea populară că zilele creaţiei reprezintă perioade extinse de timp - nu este susţinută de textul biblic. Pentru fiecare din cele şase zile de creaţie, scriitorul afirmă rară echivoc că a fost o seară urmată de o dimineaţă. Mai discutabilă este problema sursei de lumină în primele trei zile, în- trucât Soarele nu este menţionat decât în ziua a 4-a. Aşa cum spuneam mai sus, Geneza aminteşte că lumina a fost produsă şi în prima zi, şi în a 4-a zi a săptămânii creaţiei13. Deşi nu ni se spune care a fost sursa luminii în primele trei zile, unui Dumnezeu care poate crea un univers de stele nu 1-ar fi cu ne- putinţă să producă lumină în această perioadă. Dacă sursa aceasta de lumină ar fi una fixă şi dacă Pământul s-ar roti deja, am avea o seară şi o dimineaţă tradiţionale. Unii au sugerat şi că Dumnezeu Însuşi ar fi putut fi sursa de lumină, întrucât Biblia Îl descrie în alt loc ca fiind o lumină orbitoare14 s,i ca sursă de lumină pentru Noul Ierusalim, unde nu va fi nevoie de Soarel5 • Una dintre problemele ridicate frecvent în legătură cu săptămâna cre- aţiei are în vedere durata necesară ca lumina să ajungă până la Pământ de la stelele îndepărtate. Într-o noapte senină, chiar şi rară telescop, putem vedea estompat nebuloasa Andromeda (Figura 20.1), a cărei lumină are nevoie de circa 2 milioane de ani-lumină pentru a ajunge la ochii noştri. Dacă stelele au fost create în ziua a 4-aI6, cu câteva mii de ani în urmă, cum se face că putem vedea deja lumina stelelor, dintre care unele sunt atât

de îndepărtate, încât durează miliarde de ani ca lumina să ajungă la noi? Propunerea că stelele au fost create cu mult înaintea săptămânii creaţiei este o modalitate de a rezolva problema. O altă sugestie este că Dumnezeu a creat stelele recent, cu tot cu tiparul lor de lumină radiantă, astfel încât, atunci când omul a fost creat, lumina lor să ajungă deja la Pământ, pentru ca acesta să o vadă şi să se bucure de ea de la început. O altă problemă care priveşte relatarea creaţiei din Geneza ţine de inter- pretarea primelor două versete din Geneza. După ce afirmă că Dumnezeu a creat cerul şi Pământul, textul continuă cu descrierea unui Pământ întunecat şi gol, acoperit de ape. Se aplică această descriere unui Pământ care exista deja de mult timp înainte de săptămâna creaţiei sau Pământului creat în prima zi? Cele mai multe traduceri ale Bibliei conţin o afirmaţie echivocă, deoarece ebraica manuscriselor biblice acceptă mai multe interpretări. Câţiva traducători sunt în favoarea ipotezei unui Pământ gol înainte de săptămâna creaţiei şi încep relatarea creaţiei cu afirmaţii ca acestea: \"Când Dumnezeu a început să creeze cerul şi pământul - lumea fiind atunci un pustiu rară formă, cu întuneric peste mări şi numai cu un vânt extraordinar care sufla peste ape - Dumnezeu a spus: «Să fie lumină!».\"!? Aceste traduceri implică în mod clar existent,a Pământului anterior săptămânii creat,iei. Descrierea unui Pământ originar întunecat, gol şi acoperit de ape!S ar putea implica ideea că Pământul a existat în această stare suficient de mult timp, încât aceasta să merite să fie descrisă. Această idee este întărită de descrieri similare din alte pasaje biblice care vorbesc despre un Pământ ori- ginar învăluit în \"întuneric\"19 de un veşmânt de nori şi despre un Pământ format \"din apă\"20. Aceste trei pasaje pot indica faptul că aici exista ceva înainte de săptămâna creaţiei. Ele sugerează existenţa unui Pământ ori- ginar întunecat, acoperit de ape, care ar fi putut să existe timp îndelungat înainte de săptămâna creaţiei. Nu se menţionează în mod explicit crearea apei în relatarea despre săptămâna creaţiei, dar se fac aluzii clare la crearea ei în alte pasaje2!. Niciunul dintre cele trei modele propuse mai sus pentru săptămâna creaţiei nu pune sub semnul întrebării conceptul unei creaţii în şase zile literale şi faptul că Dumnezeu S-a odihnit în sabat, în ziua a şaptea; toate trei pot răspunde aparentei neconcordanţe a existenţei serilor şi dimineţi­ lor în primele trei zile ale săptămânii creaţiei, înainte de crearea Soarelui în ziua a 4-a. Este firesc ca o relatare sumară a începuturilor, aşa cum este cea din Geneza, să lase multe întrebări rară răspuns, de aceea sunt posibile mai multe interpretări. Dogmatismul în acest punct nu este justificat.

L'r\\l'l'j ()Ufj. It) J>!,()l;I L!vlF LI t;,\\ 1\\\" 1)1: ~\\.'~j~) j\"1:H \\ IpOTEZA DOCUMENTARĂ De-a lungul controversei continue dacă în şcolile publice din Statele Unite ar trebui sau nu să se predea creaţia, am auzit frecvent atât oameni de ştiinţă, cât şi teologi apărând ideea că relatarea despre începuturi prezenta- tă în prima parte a Bibliei este o compilaţie din mai multe surse. Deoarece numărul presupuselor surse a variat de la vorbitor la vorbitor, încă nu am fost convins de obiectivitatea concluziilor. Totuşi implicaţia este aceea că Biblia este o combinaţie de mituri antice, compilate de nişte redactori. Acest mod de gândire contrastează cu perspectiva biblică conform căreia Scriptura a fost scrisă de profeţi inspiraţi de Dumnezeu. Reformatorii protestanţi au aderat la modelul biblic al originii Scripturii, însă la începutul perioadei iluministe, au apărut sugestii că, pentru diferite porţiuni ale Bibliei atribuite anterior unui singur autor, există surse multi- ple. Fiecare sursă a fost considerată un document separat pe care redactorii Bibliei l-au combinat cu altele pentru a produce Scriptura, motiv pentru care acest model al originii Bibliei a fost numit \"ipoteza documentară\". Un exemplu care prezintă un interes special pentru acest tratat este relatarea despre începuturi din primele două capitole ale Genezei. Este aceasta o singură relatare, cu o secţiune specială la final care se ocupă de relaţia omului cu Dumnezeu, sau reprezintă două relatări separate, puse la un loc de un redactor? Pentru uşurinţă, relatarea biblică despre începuturi este împărţită uneori în relatarea din Geneza 1 şi cea din Geneza 2, deşi limita dintre cele două se face adesea la finalul primei părţi a versetului 4 din Geneza 2. În vechile manuscrise biblice, în relatarea din Geneza 1 numele lui Dumnezeu este invariabil Elohim, în timp ce în Geneza 2 este întotdeau- na Yahwe Elohim. Distincţia aceasta a constituit o bază importantă pentru propunerea a două relatări independente ale creaţiei. Unii au sugerat şi că ordinea evenimentelor creaţiei este diferită în cele două relatări22, deoarece în prima plantele sunt create înaintea omului, dar conform unor opinii, în cea de-a doua au fost create după om. A doua relatare înregistrează şi faptul că, înainte de crearea omului, anumite plante nu existau. Printre interpretă­ rile care pornesc de la ideea că ordinea evenimentelor din cele două capitole reprezintă o singură relatare a creaţiei se numără următoarele: 1. Deoarece prima parte (Geneza 1) este extrem de cronologică în comparaţie cu cea de-a doua (Geneza 2), care accentuează crearea omului şi relaţia lui cu Dumnezeu, este posibil ca ordinea să nu fi constituit o preocupare specială în a doua relatare.

() 1\\ ICi:\\ 1· h I FL\\. HelT11 2. Menţiunea din Geneza 2 - în opinia unora - legată de absenţa plan- telor înainte de crearea omului poate avea în vedere doar plantele agricole şi alte câteva plante, întrucât textul biblic pare să facă aluzie numai la anumite plante, asociind absenţa lor cu afirmaţia că \"nu era niciun om ca să lucreze pământul\"23. Se poate deduce cu uşurinţă că aşa stau lucrurile, întrucât se pare că omul nu avea nevoie să lucreze solul înainte de căderea în păcat. După cădere, Dumnezeu i-a spus lui Adam: \"În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea.\"24 Presupusa referire din partea a doua la absenţa plantelor înainte de crearea omului poate fi o simplă afirmaţie independentă, care nu face parte din naraţiunea creaţiei în sine, ci se află acolo ca să marcheze contrastul dintre creat,ia originară s\"i situatia des întrunită mai târziu, când oamenii trebuiau să lucreze pământul după căderea în păcat25 • 3. Crearea plantelor despre care, în partea a doua, se spune că a avut loc după crearea oamenilor pare să se refere doar la Grădina Edenului, nu la creaţia iniţială a plantelor menţionată în Geneza 1. Ipoteza documentară a fost aplicată la primele cinci cărţi ale Bibliei (Pen- tateuhul). Au existat discuţii similare pe marginea autorului cărţii Isaia26 şi al celor patru Evanghelii27, care descriu viaţa lui Isus. Printre alţii, teologul Gerhard Hasel a trecut în revistă câteva dintre problemele acestei ipoteze28. Au fost sugerate o largă varietate de aranjamente, de surse şi de date de scriere pentru diversele documente. Unii au divizat în cele din urmă Geneza însăşi în 39 de fragmente. Schema cu cea mai mare influenţă a fost cea pusă la punct de K. H. Graff, A. Kuenen şi Julius Wellhausen (acelaşi Wellhausen menţionat în capitolul anterior, care a fost, probabil, cel mai influent teolog din secolul al XIX-lea). Pentru primele cărţi ale Bibliei sunt propuse uneori patru surse majore 0, E, D, P): o sursă J, adică ,Jahwistă\" [\"Yahwistă\"], în care numele lui Dumnezeu este Yahwe Elohim; o sursă E, în care numele lui Dumnezeu este Elohim; o sursă D pentru cartea Deuteronomul; şi o sursă P, bazată pe un presupus document întocmit de o sursă preoţească. Ordinea datării ,si unitatea.acestor surse au variat în opinia divers,ilor cer- cetători. Uneori Yahwe sau Elohim pot ajunge în alt document. E a fost îm- părţit în două părţi şi o parte schimbată în P; J a fost împărţit în două surse, iar D - în trei. Punctele de diviziune între surse variază. Au fost propuse şi alte surse, iar ordinea s,i vechimea diverselor surse au variat la rândullor. Numeroasele scheme care au fost propuse dau mărturie despre lipsa dovezilor pentru un model definitiv. Din această cauză, G. F. Hasel nu- meşte ipoteza documentară \"un exerciţiu de subiectivitate imaginativă\"29. Teologul Gleason Archer, care a absolvit Universitatea Harvard şi Facul- tatea de Drept din cadrul Universităţii Suffolk, mai scoate în evidenţă şi -'..tI

faptul că \"este foarte îndoielnic că ipoteza lui Wellhausen are dreptul la respectabilitate ştiinţifică. Există atât de multă insistenţă specială, atât de mult raţionament circular şi atât de multe deducţii discutabile pe baza unor premise nesusţinute cu argumente, încât este absolut cert că metodo- logia ei nu va putea niciodată să reziste într-o instanţă. Aproape niciuna din legile probatoriului respectate în procedurile legale nu este onorată de arhitect,ii acestei teorii documentare. Orice avocat care ar încerca să inter- preteze un testament, un statut sau un act de transfer în maniera bizară şi iresponsabilă a criticilor surselor Pentateuhului şi-ar vedea cazul respins pe loc din instanţă.\"30 Dovezile interne din Biblie susţin ideea că Moise a scris Pentateuhul, deoarece există o serie de texte care fac aluzie la aceasta3!. Hristos Însuşi s-a referit la Moise ca fiind autorul a cel puţin o parte a Pentateuhulup2 şi nu avem dovezi că El ar fi crezut în ipoteza documentară. Nu există nicio menţionare directă a redactorilor JEDP în Biblie şi nici nu se pot identifica pe baza unor documente externe. Unii cercetători au desfiinţat complet ipoteza documentară. Umberto Cassuto, de la Univer- sitatea Ebraică din Ierusalim, a scris foarte mult despre \"stâlpii\" care susţin această ipoteză. El conchide: \"Nu am demonstrat că stâlpii sunt slabi sau că niciunul nu a reuşit să vină decisiv în sprijinul teoriei, ci am stabilit că nu sunt deloc stâlpi, că nu există, că sunt pur imaginari. Având în vedere acest lucru, concluzia mea finală că ipoteza documentară este nulă şi neavenită este justificată.\"33 Totuşi, conceptul încă supravieţuieşte, bucurându-se de susţinere în Statele Unite şi în Anglia; a fost totuşi mai puţin acceptat printre cercetătorii de pe continentul european34. Dacă unii cercetători nu sprijină ipoteza documentară în sine, alţii au Iacut un pas mai departe, subliniind asemănările dintre cele două părţi ale relatării creaţiei şi convingerea lor că cele două au un singur autor. Teologii William Shea, U. Cassuto şi Duane Garrett indică faptul că tipul de aranjare paralelă a unităţilor literare pe care o găsim în cele două părţi ale relatării creaţiei este destul de comun în scrierile vechi şi, astfel, nu sprijină neapărat ideea unei paternităţi multiple35. Jacques Doukhan şi alţii accentuează faptul că a doua relatare a creaţiei poate fi pur şi simplu consecinţa naturală a unei progresii în naraţiunea GenezeP6, a doua parte concentrându-se asupra omului şi a relaţiei lui cu Dumnezeu. Numele mai complex al lui Dumnezeu din partea a doua este un mijloc de a sublinia acest aspect. Prin urmare, cele două părţi reprezintă descrieri complemen- tare, nu contradictorii, ale lui Dumnezeu. Există de asemenea numeroase asemănări literare între capitolele 1 şi 2 din Geneza37, precum şi în cazul J-H

()!\\!( ;L\\;! .\\IUi L\\. !(O/II relatării despre potop din capitolele 6-11 ale Genezei, relatare care a fost, la rându-i, împărţită în multe fragmente de ipoteza documentară38 . Shea pune întrebarea provocatoare: De ce asiriologii nu au divizat relata- rea despre creaţie din Enuma Eliş şi relatarea despre potop din Epopeea lui Ghilgameş în diverse surse, aşa cum s-a făcut în cazul BiblieP9? Să se fi dato- rat succesul ipotezei documentare unei reacţii exagerate de emancipare faţă de religie aduse de Iluminism? Să fi fost o reacţie exagerată la popularitatea şi acceptarea la scară largă a Bibliei? Ar putea exista şi alte sugestii. CONCLUZII S-au ridicat numeroase probleme privind soliditatea Scripturii, dar la fel stau lucrurile şi în cazul ştiinţei. Relaţia dintre caracterul iubitor al lui Dumnezeu şi suferinţa pe care o trăim şi o observăm poate fi explicată în câteva moduri. De o importanţă deosebită este prezenţa libertăţii de alegere. Nu este înţelept să-L acuzăm pe Dumnezeu pentru toate, inclusiv pentru rău, câtă vreme există libertatea de alegere. Chiar dacă s-au ridicat unele probleme legate de evenimentele din săptămâna creaţiei, aşa cum sunt descrise în Biblie, există câteva modele care împacă inconsecvenţele sugerate. Ideea că Biblia şi în special relatările creaţiei şi ale potopului sunt compilaţii din diverse documente nu are o bază faptică solidă. Biblia atrage o atenţie neobişnuită pentru că este o carte neobişnuită. - NOTE DE FINAL 1Pascal, B., 1670, Pensees, aşa cum este citat în Tripp, R. T. (compilator), 1970, 7he International 7hesaurus ofQuotations, New YorklCambridge/Philadelphia, Harper & Row, p. 616. 2 Vezi capitolul 12. 3 Darwin, F. (ed.), 1888, 7he Lift andLetters ofCharies Darwin, voI. 2, Londra,John Murray, p. 312. 4 Câteva referinţe interesante sunt următoarele: (a) Emberger, G., 1994, \"Theological and scientific explanations for the origin and purpose of natural evil\", Perspectives on Science and Christian Faith 46:150-158; (b) Hick, J., 1977, Evi! and the God of Love, ed. a 2-a, Londra, The Macmillan Press Ltd; (c) Lewis, C. S., 1957, 7he Problem ofPain, New York,The Macmillan Co.; (d) Lewis, C. S., 1961, A GriefObserved, New York, The Seabury Press; (e) Wilder-Smith, A. E., 1991, Is 7his a God ofLove?, Wilder-Smith, P. (trad.), Costa Mesa, California, 1WFT, Publishers (traducere a celei de-a 6-a ediţii germane). 5 Geneza 3:14-19; Romani 5:12-19; 8:18-23. 6 Romani 5:3; 2 Corinteni 4:17; Evrei 12:9-11. 343

CAPI rOLUL 19 - P[{(lIlLlc,\\IE U:C;·\\TE DE SUUi'Tl'RA 7Caullery, M., 1952, Parasitism and Symbiosis, Lysaght, A. M. (trad.), Londra, Sidgwick and ]ackson, Ltd., p. 120 (titlul în original: Le parasitisme et la symbiose). 8WU, X.-C., Sues, H.-D., şi Sun, A., 1995,,,A plant-eating crocodyliform reptile from the Cretaceous of China\", Nature 376:678-680. 9Vezi capitolul 1 pentru o discuţie a problemelor legale implicate. Pentru mai multe detalii despre Procesul Scopes, vezi: (a) Allen, L. H. (ed.), 1925, Bryan and Darrow at Dayton: 7he RecordandDocuments ofthe «Bible-Evolution Trial»,NewYork, Russell &Russell; (b) Cornelius, R. M., 1991, World's Most Famous Court Trial, retipărire din: Broyles, B.]. (compilator), History ofRhea County, Tennessee, Dayton, Rhea County Historical and Genealogical Society, p. 66-70; (c) Ginger, R., 1958, Six Days or Forever? Tennessee v.]ohn 7homas Scopes, Boston, Beacon Press. 10 Numbers, R. L., 1992, 7he Creationists, New York, Alfred A. Knopf, p. 98. II De exemplu, (a) Skinner, J., 1930, A Critical and Exegetical Commentary on Genesis, ed. a 2-a, în Driver, S. R., Plummer, A. ,şi Briggs, C. A. (ed.), 7he International Critical Commentary on the Holy Scriptures of the Old and New Testaments, voI. 1, Edinburgh, T. & T. Clark, p. 1; (b) Van Till, H.]., 1986, 7he Fourth Day, Grand Rapids, Michigan, Wm. B. Eerdmans Publishing Co.,p.80. 12 Pentru detalii suplimentare, vezi: Hoen, R. E., 1951, 7he Creator and His Workshop, Mountain View, California, Pacific Press Publishing Assn., p. 17-21. 13 Geneza 1:3,15. 14 Psalmii 104:2; Ezechiel1:27,28;Daniei 7:9,10; 1 Timotei 6:16. 15 Apocalipsa 21:23; 22:5. 16Geneza 1:16. 17 (a) Speiser, E. A., 1964, Genesis, The Anchor Bible, Garden City, New York, Doubleday & Co., p. 3. O afirmaţie similară se găseşte în: (b) Smith,]. M. P. (ed.), 1935, 7he Old Testament. 7he Bible: An American Translation. Chicago, University of Chicago Press, p. 1. 18 Geneza 1:2. 19 Iov 38:9. 20 2 Petru 3:5. 21 Ioan 1:3; Coloseni 1:16; Apocalipsa 14:7. 22 De exemplu,: (a) Bailey, L. R., 1993, Genesis, Creation, and Creationism, New York! Mahwah, New]ersey, Paulist Press, p. 82-85; (b) Cuthbert, A. S., şi Bowie, W. R., 1952, Genesis, The Interpreter's Bible, voI. 1, New YorkINashville, Abingdon Press, p. 437-827 (vezi p. 465). 23 Geneza 2:5. 24 Geneza 3:17-19. 25 Cassuto, n, 1989,A Commentary on the Book ofGenesis, Abrahans, 1. (trad.), Part 1: From Adam to Noah: Genesis I-VI8,]erusalem: The Magnes Press, The Hebrew University, p. 100-103 (titlul în original: Perush 'al Bereshit). 26 Pentru o succintă trecere în revistă a dezvoltărilor, vezi: Hasel, G. F., 1985, Biblical Interpretation Today, Washington, D. C., Biblical Research Institute, p. 28-36. 27 Funk, R. W., Hoover, T. W., şi The ]esus Seminar, 1993, 1he Five Gospels: 7he Searchfor the Authentic Words offesus, New York, Macmillan Publishing Co. 28 Hasel, p. 7-28 (nota 26). Vezi şi nota 36. 29 Hasel, p. 16 (nota 26). 30 Archer, G. L.,]r., 1974,A Survey of0ld Testament Introduction, ed. rev., Chicago, Moody Press, p. 112, 113.

31 Vezi Hasel, p. 27, 28 (nota 26). 32 Matei 19:8. JJ Cassuto, u., 1961, 1he Documentary Hypothesis and the Composition ofthe Pentateuch: Eight Lectures, Abrahams, 1. (trad.), Jerusalem, Magnes Press, the Hebrew University, p. 100, 101 (titlul în original: Torat ha-te'udot vesiduram shel sifre ha- Torah [transliterat], 1941 ed.). 34 Archer, p. 91 (nota 30). 35 (a) Cassuto, p. 90-92 (nota 25); (b) Garrett, D. A., 1991, Rethinking Genesis: 1he Sources and Authorship ofthe First Book ofthe Pentateuch, Grand Rapids, Michigan, Baker Book House, p. 22-25; (c) Shea, W. H., 1978, \"The unity of the creation account\", Origins 5:9-38; (d) Shea, W. H., 1990, \"Genesis 1 and 2 paralleled in an Ancient Near-Eastern source\", Adventist Perspectives 4(3):30-35. 36 Acest aspect, precum şi alte aspecte care sprijină unitatea celor două părţi ale relatării despre creaţie pot fi găsite în: (a) Doukhan, ]. B., 1978, 1he Genesis Creation Story: Its Literary Structure, Andrews University Seminary Doctoral Dissertation Series, voI. V, Berrien Springs, Michigan, Andrews University Press; (b) Doukhan,]. B., 1995, \"La creation de l'univers et de l'homme\", în Meyer, R. (ed.), Cheminer avec Dieu, Lausanne, Editions Belle Reviere, p. 7-17; (c) Garrett, p. 13-31, 187-241 (nota 35b); (d) Shea, 1978 (nota 35c). 37 Shea, W. H., 1989, \"Literary structural parallels between Genesis 1 and 2\", Origins 16:49-68. 38 Shea, W. H., 1979, \"The structure of the Genesis /lood narrative and its implications\", Origins 6:8-29. 39 Shea, W. H., 1984, ,.A comparison of narrative elements in ancient Mesopotamian creation-/lood stories with Genesis 1-9\", Origins 11:9-29.



CÂTEVA CONCLUZII

CAPITOLUL 20 ESTE S, TIINT, A ÎN IMPAS? În aproape toate privinţele, mintea umană are o tendinţă puternică de ajudeca în lumina propriei ex- perienţe, a propriilor cunoştinţe şi prejudecăţi, decât pe baza dovezilor prezentate. ulstfel, ideile noi sunt judecate în lumina convingerilor predominante. [W. 1. CJ3. CJ3everidgeI] IA- n urmă cu două secole, matematicianul şi astronomul francez Pierre- Simon Laplace a dezvoltat ipoteza nebulară, care propunea că siste- mul solar a rezultat din condensarea unei materii sub formă de vapori. Laplace, care ajunsese celebru ca savant, s-a hotărât să-i dăruiască un exemplar al cărţii sale împăratului Napoleon. Deoarece i se spusese di- nainte că în carte nu se făcea nicio referire la Dumnezeu, împăratul l-a întrebat pe Laplace care era motivul pentru care nici măcar nu amintise de Creatorul universului în cartea lui. Laplace i-a răspuns concis că nu avea \"nevoie de acea ipoteză\"2. . .Prea adesea, stiinta manifestă o atitudine de exclusivism care tinde să o izoleze de alte arii de cercetare. Comentariul lui Laplace reflectă o atitudi- ne înfumurată. Prea adesea, oamenii de s,tiint,ă dau impresia că s, tiint,a este superioară tuturor celorlalte arii de cercetare. Forţele şi realităţile străine de ştiinţă sunt considerate inferioare şi nelegitime3• Ştiinţa recunoaşte existenţa