Introducere în studiul Vechiului Testament

4.5.7. Versiunile arabe Traducerile textelor biblice în limba arabă au devenit necesare atunci când arabii au cucerit teritorii locuite de creştini, iar limba arabă s-a impus în faţa limbilor teritoriilor cucerite. Potrivit lui E. Wurthwein, deşi au fost realizate mai multe versiuni, ele nu s-au concretizat niciodată într-o versiune autorizată, iar la bază au avut textul Septuagintei sau textul Peshittei.124 O excepţie face versiunea realizată prima parte a secolului al X- lea, de către Saadia Gaon (892-942 d.Hr.), în Egipt, care a avut ca text de bază, un text ebraic. Se ştie că în 928, el a fost desemnat la conducerea academiei ebraice din Sura, Babilonia. 4.5.8. Versiunea gotică Versiunea aceasta a fosr realizată pe la jumătatea secolului al IV- lea, de către Ulfilas, apostolul goţilor, pentru ostrogoţii care s-au stabilit pe teritoriul actual al Bulgariei. Pentru a putea traduce Scriptura, în limba neamului său, Ulfilas a fost nevoit să inventeze un alfabet. Potrivit lui Geisler şi Nix, Ulfilas a realizat o traducere foarte literală a textului lui Lucian.125 Versiunea aceasta nu este de mare folos în cercetările asupra transmiterii textului, din cauză că dispunem doar de câteva fragmente scurte, dintre care cel mai semnificativ este cel cuprins în Codex Argenteus. G. Archer Jr. precizează că documentul acesta conţine doar trei capitole din cartea „Neemia”.126 Textul lui Ulfilas conţinea întregul text grecesc, cu excepţia cărţilor Împăraţilor. Totuşi trebuie să spunem că traducerea aceasta, chiar fragmentară, a fost importantă din alt punct de vedere: ea este prima traducere a Scripturii într-o limbă care aparţine unei familii lingvistice importante, din care face parte şi limba engleză. 124 E. Wurthwein, op. Cit., pag. 104 125 Geisler şi Nix, op. Cit., pag. 519 126 Gleason L. Archer Jr., op. Cit., pag. 53 101

5. RELAŢIA DINTRE VECHIUL TESTAMENT ŞI NOUL TESTAMENT O atenţie aparte trebuie să acordăm relaţiei dintre Vechiul Testament şi Noul Testament. Vom lua în considerare două aspecte mai importante. Primul dintre ele este acela al autorităţii spirituale pe care primii creştini i-au recunoscut-o Vechiului Testament, şi cel de-al doilea este modul şi măsura în care ei l-au folosit. Relaţia aceasta a debutat în veacul apostolic, chiar în vremea Mântuitorului. Se ştie că primii creştini au avut ca „Scriptură”, textul Vechiului Testament. Abia de pe la jumătatea secolului I d.Hr., încep să apară primele scrieri ale Noului Testament. O parte din epistole au fost scrise înaintea evangheliilor, deoarece ele se ocupau de unele situaţii apărute în bisericile locale. Atunci când au fost scrise primele epistole, creştinii le-au socotit „scripturi”, ca şi scrierile Vechiului Testament. Augustin a exprimat legătura indisolubilă dintre Vechiul şi Noul Testament, spunând că Noul Testament în cel vechi este ascuns, iar cel Vechi, în cel Nou este revelat. Luate împreună, cele două entităţi, formează un întreg armonios. Bruce K. Waltke afirmă că este dificil să supraestimăm importanţa rolului pe care Vechiul Testament îl joacă în Noul Testament. Nu este suficient să spui că Vechiul Testament oferă contextul istoric şi teologic al Noului Testament. Nici să spui că Vechiul Testament începe o poveste care-şi aşteaptă împlinirea în Noul Testament. Nici să spui că Vechiul Testament conţine profeţii despre Isus. Avem nevoie să înţelegem două lucruri în plus, despre Vechiul Testament. Mai întâi, acela că Tatăl lui Isus este Dumnezeul lui Israel şi pentru Isus, Vechiul Testament este o mărturie validă despre identitatea Sa, despre natura Sa şi despre fiinţa Sa... Cel de-al doilea este acela că atunci când 102

Dumnezeu a alcătuit Vechiul Testament în toată gloria şi complexitatea lui, El a fasonat, de asemenea, un popor care a interacţionat tocmai cu aceste cuvinte. Această literatură a format identitatea comunităţii religioase.127 5.1. Autoritatea spirituală pe care creştinii i-au recunoscut-o Vechiului Testament Atunci când a luat fiinţă creştinismul, niciuna din scrierile Noului Testament nu era încă scrisă. Hristos şi apostolii Săi au avut la îndemână doar scrierile Vechiului Testament. Chiar şi după Cincizecime, moment pe care mulţi îl consideră drept actul de naştere al Bisericii, primii creştini au continuat să folosească pentru o vreme, scrierile Vechiului Testament, ca singura Scriptură. În textele Evangheliilor avem consemnate o seamă de predici rostite de Mântuitorul. O analiză atentă a acestora, va pune în lumină faptul că El a apelat la scrierile Vechiului Testament, în mod constant. Referirile la scrierile sau afirmaţiile Vechiului Testament, El le-a introdus frecvent prin expresia „Este scris...” Cartea „Faptele apostolilor”, care este considerată pe drept cuvânt, o cronică a Bisericii primare, menţionează câteva din predicile apostolilor. Avem astfel predica apostolului Petru la Cincizecime şi pe cea rostită în Cezareea. Avem consemnată predica diaconului Filip. Avem câteva predici rostite de apostolul Pavel. În argumentarea lor, apostolii făcut în mod obişnuit referire la texte ale Vechiului Testament. Fără îndoială că şi ceilalţi predicatori creştini s-au inspirat din exemplul lor. În al treilea rând, scrierile Noului Testament reflectă atitudinea plină de reverenţă a scriitorilor lor, faţă de Vechiul Testament. Ei îşi sprijină constant, afirmaţiile teologice pe texte canonice vetero- testamentare. Norman Geisler afirmă că: „Cristos şi apostolii Săi au dat multe învăţături din Vechiul Testament, dar uneori este trecut cu vederea faptul că ei au dat multe învăţături despre Vechiul Testament Atât referirile directe, cât şi cele indirecte arată limpede afirmaţia lor că 127 Bruce K. Waltke, The Old Testament Theology, pag. 15 103

scrierile Vechiului Testament sunt Cuvântul în scris al lui Dumnezeu”128 Istoricul creştin Earle Cairns afirmă că „chiar şi un studiu superficial al Noului Testament va revela cât de adânc îndatoraţi erau Christos şi apostolii Săi faţă de Vechiul Testament, precum şi respectul lor faţă de el ca şi Cuvânt al lui Dumnezeu, adresat omului. El era citit şi de către mulţi din ne-evrei, care s-au familiarizat cu principiile credinţei iudaice... Mulţi dintre aceşti prozeliţi au putut trece de la iudaism la creştinism, datorită Vechiului Testament, cartea sacră a Bisericii nou-născute”.129 5.2. Vechiul Testament şi curentele gnostice Una din marile provocări ale creştinismului primar a fost confruntarea cu gnosticismul. Cu privire la apariţia acestui curent filosofico-religios, opiniile cercetătorilor sunt împărţite. Unii consideră că primele forme ale lui au apărut prin secolul al II-lea î.Hr., în vreme ce alţii consideră că putem vorbi cu îndreptăţire despre gnosticism ca şi curent, abia din secolul I d.Hr. Pentru subiectul nostru, momentul precis al naşterii gnosticismului este mai puţin important. Este mai importantă, în acest moment, poziţia gnosticilor faţă de scrierile Vechiului Testament. Numele curentului despre care vorbim, vine de la gnoză, care înseamnă cunoaştere. A fost numit astfel din cauza accentului deosebit pus pe cunoaştere. Moreschini şi Norelli ne spun că în ansamblu, gnosticismul a fost îmbrăţişat de elite130. Vom menţiona, dintre reprezentanţii lui, pe Marcion, pe Valentinus, pe Ptolemeu şi pe Herakleon. Cu privire la Canonul Vechiului Testament, poziţia lui Marcion a fost foarte radicală; el a respins întregul Vechi Testament, socotind că Dumnezeul despre care mărturseşte acesta, nu poate fi pus în armonie cu Dumnezeul descoperit în Noul Testament, prin Hristos. Canonul biblic propus de el nu conţinea scrierile Vechiului Testament, iar din cele ale Noului Testament conţinea doar Evanghelia semnată de Luca, şi câteva din scrierile pauline. 128 N. Geisler, Apologetică creştină, pag. 389 129 Earle E. Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor, pag. 36 130 Moreschini şi Norelli, Istoria Literaturii creştine vechi greceşti şi latine, vol. I, pag. 196 104

Marcion scrie o carte intitulată „Antiteze” (sau „Contradicţii”), în care prezintă ceea ce el considera drept contradicţii între Vechiul Testament şi Noul Testament. În urma discuţiilor polemice purtate cu liderii comunităţii din Roma, Marcion este excomunicat şi se retrage în Orient, unde câştigă o mulţime de adepţi. Mişcarea iniţiată de el în Orient, va dăinui până prin secolul al V-lea Un al doilea reprezentant de seamă al gnosticismului a fost Valentinus, originar din Egipt. În persoana lui Valentinus s-au împletit un talent oratoric remarcabil, cu un sistem de gândire foarte îndrăzneţ. El a ajuns să fie foarte influent în biserica din Roma, însă în urma falimentului lui de a fi ales ca episcop, Valentinus s-a retras din biserică şi şi-a deschis o şcoală proprie. R. K. Harrison spune că activităţile lui Valentinus au orchestrat un adevărat asalt asupra textului Vechiului Testament... El a respins ca nefiind autentice, Tora şi o parte a „Profeţilor”, şi a adus alterări altor porţiuni a textului ebraic131. Cel mai semnificativ reprezentant al gnosticismului, din perspectiva interesului faţă de Vechiul Testament, este Ptolemeu. El face parte dintre reprezentanţii şcolii occidentale valentiniene. Poziţia sa faţă de Vechiul Testament este reflectată clar, în documentul „Scrisoare către Flora”. Textul acestei scrieri ni s-a păstrat într-o lucrare a lui Epifanius din Salamina. În amintita lucrare, Ptolemeu răspune unei întrebări, şi abordează problema relaţiei dintre creştini şi Legea lui Moise, iar în dezvoltarea ei se bazează pe o presupusă distincţie între părţile adevărate ale Scripturii, şi părţile socotite mai puţin adevărate. Acesta este punctul în care Ptolemeu se deosebeşte de Marcion. Ptolemeu era de părere că Legea lui Moise este bună atunci când ea este corect înţeleasă (adică atunci când concordă cu principiile specifice valentinienilor). Ptolemeu este, în felul acesta, cel dintâi scriitor cunoscut pe nume, care a condamnat marcionismul (în lucrarea mai sus-menţionată). O evaluare clară a poziţiei lui Ptolemeu, ne este oferită de Moreschini şi Norelli, care ne spun că „Pentru Ptolemeu, Legea promulgată de Moise nu poate veni de la Dumnezeu Tatăl, pentru că este secundară, imperfectă şi trebuie completată de către Hristos, dar nu poate veni nici de la diavol, deoarece se opune nedreptăţii... aceasta nu 131 Introduction to the Old Testament, pag. 4 105

vine de la un autor unic, ci se divide în trei părţi ce provin de la Dumnezeu, de la Moise şi, respectiv, de la bătrânii poporului. La rândul ei, partea provenită de la Dumnezeu, se împarte în trei: legislaţia pură, neatinsă de rău, pe care Mântuitorul n-a venit s-o abolească ci s-o pună în practică... partea atinsă de rău şi nedreptate, abolită de Mântuitor pentru că nu este în acord cu natura Sa, şi partea tipică şi simbolică pe care venirea Mântuitorului a făcut-o să treacă de la dimensiunea sensibilă, la cea spirituală.”132 În concluzie, putem spune că reprezentanţii gnosticismului, foarte activi în primele trei secole ale creştinismului, nu împărtăşesc o perspectivă unitară asupra Vechiului Testament. În vreme ce unii îl contestă complet (Marcion), alţii îl recunosc (Ptolemeu) dar îl interpretează în contextul doctrinelor lor specifice. 5.3. Întrebuinţarea Vechiului Testament în scrierile Noului Testament Atunci când vorbim despre mărturia oferită de scrierile Noului Testament, asupra Vechiului Testament, trebuie să ne amintim că scriitorii Noului Testament sunt cei mai timpurii scriitori creştini. Detaliul acesta este important din cel puţin două motive. Mai întâi, ceea ce ei citează în sprijinul afirmaţiilor lor teologice, de obicei ei introduc prin expresia: „este scris” (sau alte expresii echivalente). Aceasta dovedeşte autoritatea pe care ei o văd în aceste scrieri. Nu toate citatele care apar în scrierile pauline, spre exemplu, sunt introduse în felul acesta. Diferenţele sunt evidente. În al doilea rând, este grăitor faptul că ei, deşi se susţine frecvent că au folosit textul septuagintic, nu citează din scrierile apocrife. Că Mântuitorul nu a folosit Canonul grecesc, este dincolo de orice îndoială. Însă apostolii l-au folosit (cel puţin aşa se înţelege din citările lor) şi totuşi nu găsim decât o referire obscură la cartea lui Enoh. Lucrul acesta nu este întâmplător. La Sor, Hubbard şi Bush precizează că aproape întotdeauna (cu o singură excepţie, 2 Petru 3:16) cuvintele „Scriptură” sau „Scripturi”, în 132 Moreschini şi Norelli, Istoria literaturii creştine vechi, greceşti şi latine, vol. I, pag. 204 106

Noul Testament, se referă la Vechiul Testament.133 Excepţia respectivă avea în vedere scrierile semnate de Pavel. Întrebuinţarea textelor vetero-testamentare în scrierile Noului Testament, au îmbrăcat două forme: citatele şi parafrazările. La acestea se mai adaugă aluziile. Citatul este un fragment foarte scurt preluat dintr-o scriere vetero- testamentară, şi reprodus fidel în textul nou-testamentar. În general, citatul este identificat cu uşurinţă, iar în privinţa numărului de citate vetero-testamentare în textele nou-testamentare, în general cercetătorii sunt relativ uşor de pus în acord. Citatele sunt introduse prin formule introductive (Mat. 2:15; Rom. 3:4). Parafrazările sunt reproduceri mai puţin exacte decât citatele, ale textelor Vechiului Testament, însă care cautăsă păstreze nealterat sensul textului original. Aluzia este o expresie scurtă, introdusă cu intenţia de a se face o paralelă cu un text vetero-testamentar. În contrast cu citatele, aluziile sunt referiri indirecte. Cu privire la numărul aluziilor nou-testamentare la texte vetero-testamentare, este imposibil să se ajungă la un consens între cercetători. Numărul aluziilor variază, de la cercetător la cercetător, de la 600 până la 4000. Disparitatea aceasta surprinzătoare vine din definirea diferită aplicată de către cercetători. Autorii scrierilor Noului Testament citează şi recunosc ca autoritative, multe dintre cărţile Vechiului Testament. Se estimează că aproximativ 90 % din citatele vechi-testamentare preluate de scrierile Noului Testament, provin din „Septuaginta”. Vorbind specific despre originea citatelor vechi-testamentare din Evanghelia după Matei, Werner Georg Kummel afirmă că unele dintre ele ar putea fi dintr-o altă traducere a textului ebraic, şi nu din Septuaginta134. Peste 90 de citări ale Vechiului Testament apar în scrierile apostolului Pavel, cel ce avea să fie considerat drept fondatorul doctrinei creştine. Cifra aceasta este discutabilă, deoarece nu ia în calcul şi textul epistolei către evrei, deşi în opinia noastră, şi această scriere i-ar putea fi atribuită tot lui. 133 The Old Testament Survey, pag. 1 134 Georg W. Kummel, Introduction to the New Testament, pag. 78 107

5.4. Citări ale Vechiului Testament în textul Noului Testament Swete face o analiză atentă a citărilor Vechiului Testament, în textul Noului Testament, şi arată că pasajele citate direct din Vechiul Testament, de către scriitorii Noului Testament, sunt aproximativ 160. Din acestea, 51 sunt luate din Pentateuh, 46 sunt luate din cărţile poetice, iar 61 sunt preluate din Profeţi.135 După alţi autori, ar fi vorba despre aproximativ 300 de citate şi parafrazări, din care aproape două treimi ar fi din Septuaginta. În sfârşit, alţii avansează cifre chiar mai mari. Diferenţele acestea izvorăsc de obicei din înţelegerile diferite ale aluziilor sau parafrazărilor. Isus a citat foarte mult din textul Vechiului Testament. O scurtă privire prin Evanghelii dovedeşte că El a citat din Genesa (Matei 19:4- 5), din Exodul (Ioan 6:31), din Leviticul (Matei 8:4), din Numeri (Ioan 3:14), din Deuteronomul (Matei 4:4), din 1 Samuel (Matei 12:3-4), din Împăraţi (Luca 4:25), din 2 Cronici (Matei 23:35), din Ezra şi Neemia (Ioan 6:31), din Psalmi (Matei 21:42; 22:44), din Proverbele (Luca 14:8-10). El face auzie clară la Cântarea Cântărilor (Ioan 4:10). Isus citează din Isaia (Luca 4:18-19), din Plângerile lui Ieremia (Matei 27- 30), din Daniel (Matei 24:21). Din cele 39 de scrieri ale Vechiului Testament, doar şapte nu sunt citate în paginile Noului Testament: Ezra, Neemia, Estera, Eclesiastul, Obadia, Naum şi Ţefania. N. Geisler subliniază că: „Isus şi scriitorii Noului Testament, nu numai că au citat secţiuni şi cărţi din Vechiul Testament, pe care le-au considerat inspirate, ci ei au vorbit deseori despre evenimentele specifice din Vechiul Testament, care erau relatate în aceste cărţi. Isus Însuşi a vorbit crearea lui Adam şi Eva (Matei 19), potopul lui Noe (Luca 17:27), Iona şi peştele cel mare (Matei 12:40), minunile lui Ilie (Luca 4:25) şi minunile făcute de Moise în pustie (Ioan 3:14; 6:32)... Dacă luăm în considerare ansamblul mărturiei lui Isus şi a scriitorilor Noului Testament, care au reluat învăţăturile Lui, putem reconstitui practic toate evenimentele principale din Vechiul Testament, inclusiv creaţia (Ioan 1:3), căderea omului în păcat (Rom. 5:12), omorârea lui Abel (1 Ioan 3:12)...”136 Vrednic de remarcat, şi dificil de explicat este faptul că nu găsim citate din Vechiul Testament, în cele trei epistole semnate de apostolul 135 Swete, An Introduction in the Old Testament in Greek , pag. 386. 136 Norman Geisler, Apologetică creştină, pag. 392 108

Ioan. Nici în Apocalipsa nu găsim citate, însă găsim foarte multe expresii specifice Vechiului Testament. Unul din aspectele cele mai importante de care trebuie să se ţină seama, atunci când vorbim despre relaţia dintre Vechiul Testament şi Noul Testament, este limba pe care a întrebuinţat-o Isus, atunci când a propovăduit Evanghelia. Una dintre cele mai importante întrebări care se pot ridica în acest punct, este următoarea: din care text vechi-testamentar a citat Mântuitorul ? Unii cercetători susţin că El ar fi citat din textul ebraic, în vreme ce alţii au opinat că El ar fi citat din textul grecesc. Trebuie să facem o atentă distincţie în privinţa aceasta. Nu este obligatoriu ca El să fi citat din exact aceeaşi versiune din care au citat evangheliştii, mai târziu. Adeseori se afirmă că Hristos şi apostolii au folosit traducerea greacă a Vechiului Testament. Afirmaţia aceasta se cere a fi analizată cu atenţie. Că apostolii Săi au folosit limba greacă, atunci când şi-au aşternut în scris memoriile, este un fapt dincolo de orice îndoială, însă între vremea propovăduirii Lui, şi data redactării Evangheliilor, s-au scurs aproximativ 30 de ani, sau chiar mai mult. Pe de altă parte, ascultătorii Lui erau iudei sau galileeni. Nu vrem să spunem că ascultătorii lui Isus nu ar fi fost familiari cu limba greacă; ceea ce vrem să spunem este aceea că era firesc, natural, ca El să le fi vorbit în limba locului (adică aramaica), şi nu într-o limbă de împrumut. Pe de altă parte, cititorii Evangheliilor şi ai epistolelor care au fost scrise mai târziu, erau în cea mai mare parte, creştini proveniţi dintre Neamuri, adică vorbitori de greacă. De aceea, faptul că Evangheliile şi epistolele au fost scrise în limba greacă, nu ne justifică să tragem concluzia că Isus şi apostolii Săi au vorbit limba greacă atunci când au predicat Evanghelia în Ţara Sfântă. Împărtăşim convingerea lui F. F. Bruce afirmă că „Scripturile cunoscute de Isus şi de apostolii Săi, au fost fără îndoială sulurile Bibliei ebraice, Legea, Profeţii şi Scrierile, care erau păstrate în sinagogi pentru a fi întrebuinţate în cadrul serviciilor regulate”.137 Nu există nici o referinţă scripturală care să ateste că liderii religioşi iudei, i-ar fi reproşat Mântuitorului că foloseşte o versiune grecească a Vechiului Testament. Ei i-au reproşat multe lucruri, însă acesta nu era printre ele. 137 F. F. Bruce, The Canon of the Scripture, pag. 48 109

Everett F. Harrison afirmă că Palestina era multilingvă, în vremea Mântuitorului. Aramaica era, fără îndoială, limba obişnuită, comună a poporului. Că Mântuitorul a folosit-o, este un fapt dincolo de orice îndoială, dovedit din înregistrarea Evangheliei.138 Dovada cea mai clară a faptului că Mântuitorul a folosit Canonul ebraic şi nu cel grecesc, ne este oferită de însăşi cuvintele Sale, atunci când a făcut referire la sângele martirilor, de la sângele neprihănitului Abel, până la sângele lui Zaharia, despre care se vorbeşte în „Cronici”. Canonul ebraic se încheie cu „Cronicile”; în Canonul alexandrin, ordinea era alta. Puţinele informaţii de care dispunem, nu ne îngăduie să precizăm cât timp a folosit Biserica primară, Vechiul Testament ebraic, şi când anume a trecut la folosirea textului grecesc. Este foarte posibil ca tranziţia aceasta să se fi făcut atunci când numărul credincioşilor proveniţi dintre Neamuri va fi depăşit pe cel al convertiţilor dintre iudei. Desprinderea definitivă a creştinismului din albia iudaismului s-a realizat odată cu cucerirea Ierusalimului, şi dărâmarea Templului, însă tranziţia de la Canonul ebraic la cel alexandrin, în opinia noastră, ar trebui plasată înaintea acestui moment. Considerăm că R. T. Beckwith este îndreptăţit să afirme, într-un articol pe care-l semnează în Dicţionarul biblic, următoarele: „...ceea ce este evident că s-a întâmplat în primele secole ale erei creştine, este următorul lucru: Christos a transmis urmaşilor Săi, ca Sfântă Scriptură, Biblia pe care El a primit-o şi care conţine aceleaşi cărţi ca şi Biblia ebraică din zilele noastre. Primii creştini au avut în comun cu iudeii contemporani, o cunoaştere deplină a identităţii cărţilor canonice. Totuşi Biblia nu era încă legată între două coperte; era o listă memorată de suluri. Ruptura de tradiţia orală evreiască (în unele probleme, a fost o ruptură foarte necesară) înstrăinarea petrecută între evrei şi creştini, şi necunoaşterea limbilor semitice în bisericile din afara Palestinei şi Sirieim au dus la îndoieli crescânde ale creştinilor cu privire la Canon, îndoieli ce au fost accentuate de formularea unor noi liste de cărţi canonice, aranjate pe baza altor principii, şi de introducerea unor citanii (lecţionare). Asemenea îndoieli cu privire la Canon, au putut fi soluţionate (şi pot fi soluţionate) numai aşa cum au fost soluţionate de Reformă – prin întoarcerea la învăţătura Noului Testament şi la cadrul evreiesc pe fundalul căruia trebuie înţelese”139 138 Everett F. Harrison, Introduction to the New Testament, pag. 52 139 articolul „De la Canonul evreiesc la cel creştin”, în Dicţionar biblic, pag. 190 110

6. REVIZUIRILE TEXTULUI GRECESC Textul grecesc al Vechiului Testament, realizat la Alexandria, a avut multe merite incontestabile, dar a avut şi neajunsurile lui, de aceea el a necesitat revizuiri ulterioare. E. Wurthwein susţine că cele mai timpurii traduceri ale Scripturii, în formă scrisă (Vechea Septuagintă) au fost lucrări de pionierat, tentative întreprinse fără a dispune de unelte adecvate.140 În felul acesta s-ar putea explica o bună parte din acele neajunsuri. În general, s-au exprimat două opinii cu privire la atitudinea iudeilor din Ţara Sfântă, faţă de traducerea alexandrină. Unii cercetători înclină să creadă că cel puţin pentru o vreme, ei au privit cu simpatie această lucrare. Respectivii cercetători susţin că antipatia a înlocuit simpatia, abia atunci când creştinii au început să folosească textul grecesc. Swete este de părere că liderii iudei n-au privit cu satisfacţie apariţia traducerii din Alexandria, deoarece traducătorii nu s-au aliniat la şcoala iudaică de interpretare. Rabinii au considerat că această traducere nu corespunde sensurilor textului consonantic. Din acest motiv, au fost făcute demersuri spre a oferi iudeilor vorbitori de greacă, ceva mai bun. Un alt motiv pentru care se crede că iudeii din Ţara Sfântă n-au privit cu plăcere la realizarea „Septuagintei”, a fost acela că primii creştini au folosit cu precădere textul acesteia. Unul din rabinii evrei a asemuit ziua în care s-a încheiat traducerea Septuagintei, cu ziua în care s-a turnat viţelul de aur, în pustie. Motivul acesta însă este destul de şubred. 140 E. Wurthwein, op. Cit., pag. 54 111

E. Wurthwein afirmă că sulul grecesc fragmentar al celor doisprezece profeţi, descoperit la Hahal Hever, în 1952, şi publicat de către Dominique Barthelemy, în 1963, ca şi papirusul Fouad, datat cu un secol înaintea erei creştine, demonstrează că chiar înaintea discuţiilor evreo-creştine, a existat o tendinţă spre conformarea textului grecesc la cel ebraic.141 Pe de altă parte, primii creştini (care erau de obârşie evreiască) pentru o perioadă de timp, deşi se susţine că au preferat textul grecesc, credem că au fost mai degrabă fideli textului ebraic. Prigoana pe care au organizat-o autorităţile evreieşti religioase împotriva lor, a avut ca motivaţie nu îndepărtarea lor de la textul ebraic, ci faptul că ei interpretau textul ebraic într-un mod în care era pusă în lumină divinitatea Mântuitorului. Revenind la subiect, au fost semnalate unele neajunsuri ale textului grecesc şi aşa au apărut câteva traduceri anonime, din care nu ni s-au păstrat decât câteva fragmente. Altele s-au păstrat mai bine (asta însemnând că s-au păstrat fragmente ale lor). Dintre acestea vom menţiona doar câteva, şi anume pe acelea care s–au dovedit a fi mai importante pentru istoria textului. 6.1. Revizuirea lui Aquila Prima revizuire dintre cele mai bine cunoscute, a fost cea făcută prin anul 130 d.Hr., de Aquila, un prozelit din Sinope, un oraş din Pont, devenit colonie romană în vremea lui Julius Cezar. Potrivit tradiţiei, Aquila avea legături cu împăratul roman Hadrian. Atunci când acesta a început lucrările de reconstrucţie a clădirii Aelia Capitolina din Ierusalim, în anul al doiprezecelea al domniei sale (adică anul 128 d.Hr.), el l-a însărcinat pe Aquila să supraveghieze aceste lucrări. În acest context, Aquila a intrat în legătură cu creştinii din Ierusalim, a devenit creştin, însă din cauza continuării practicării astrologiei, a fost exclus destul de repede din rândurile lor. Nu mult după asta, el îmbrăţişează iudaismul, devenind ucenic al lui Rabbi 141 E. Wurthwein, op. Cit., pag. 55 112

Akiba. Lui Rabbi Akiba i se atribuie afirmaţia potrivit căreia tradiţia este un gard construit în jurul Legii (Pirke Aboth 3:13). Ulterior, Aquila realizează revizuirea textului Vechiului Testament. Unii cercetători sunt de părere că Aquila a fost mai degrabă ucenic al rabinilor Eliezer sau Joshua, care i-au urmat lui Akiba. Dacă acest lucru este adevărat, atunci revizuirea lui Aquila ar trebui plasată ceva mai târziu, deoarece ştim că Rabbi Akiba a fost activ până în anul 133 d.Hr. Această lucrare însă este marcată de un puternic devotament pentru tradiţia iudaică. Dn acest motiv, chiar dacă Aquila a avut un bun vocabular grec (dovedit ocazional în textul său), traducerea realizată de el s-a caracterizat printr-o excesivă preocupare pentru o traducere literală; textul lui Aquila a avut de suferit142. Mai concret, chiar dacă el a folosit cuvinte greceşti, tiparele de gândire precum şi construcţia şi structura propoziţiilor şi a frazelor, urmează regulile compoziţiei ebraice. Însă tocmai această preocupare excesivă pentru o traducere literală, a făcut ca lucrarea lui Aquila să se bucure de multă autoritate printre iudeii contemporani lui. Potrivit lui Swete „versiunea lui Aquila s-a bucurat de aprobarea Sinagogii, iar grija lui de a păstra cu orice preţ, idiomul textului ebraic original i-a recomandat lucrarea înaintea iudeilor ortodocşi, a căror loialitate pentru credinţa lor, era mai puternică decât interesul lor pentru frumuseţile stilistice ale limbii greceşti”.143 Pe de altă parte, versiunea lui Aquila, tocmai datorită caracterului ei extrem de literal, reprezintă un text de mare interes pentru cercetătorii din domeniul criticii textuale. Multă vreme, textul lui Aquila a fost cunoscut fragmentar, din screri ale unor autori antici, şi din fragmentele ce s-au păstrat din Hexapla lui Origen. În vara anului 1897, cu prilejul descoperirii Ghenizei marii sinagogi din Cairo, printre multele documente scoase la lumină, au fost descoperite două fragmente ample de manuscris, ce conţineau texte ale versiunii lui Aquila. 142 E. Wurthwein, op. Cit., pag. 55 143 H. B. Swete, An Introduction in the Old Testament in Greek, pag. 41 113

6.2. Revizuirea lui Symmachus A doua revizuire a Septuagintei, cronologic vorbind, este cea a lui Symmachus, lucrare realizată prin anul 170 d.Hr. Pe Symmachus, unii scriitori bisericeşti timpurii (spre exemplu Eusebiu şi Ieronim) îl consideră ebionit, iar alţii (precum Epifanie) îl consideră un samaritean convertit la iudaism. Această versiune a fost caracterizată de o remarcabilă acurateţe literară şi de un vocabular foarte adecvat.Scopul pe care şi l-a propus traducătorul pare să fi fost acela de a reda sensul textului ebraic, mai degrabă decât litera lui. C.B. Swete consideră că „Symmachus a încercat să se elibereze din încurcăturile idiomului ebraic şi să îmbrace gândurile Vechiului Testament, în faldurile bogate ale limbii greceşti. Este obiceiul său să apeleze la fraze întregi, pentru a exprima ceea ce în ebraică putea fi exprimat în două sau mai multe cuvinte”144 Lui Symmachus, Ieronim (ca şi învăţaţii evrei, dealtfel) îi reproşează faptul de a fi înlocuit în două locuri (Gen. 24:43 şi Isaia 7:14), termenul „neanis” (care înseamnă „femeie tânără”), cu termenul „parthenos” (adică „fecioară”). Termenul acesta din urmă („Parthenos”) era invocat de creştini ca o dovadă a mesianităţii lui Isus, ori lucrul acesta era criticat de iudei. Aceştia au susţinut că sensul termenului ebraic original („almah”), ar fi fost mai bine redat prin grecescul „neanis”. Mult mai important decât aspectul acesta, în acest moment, este tendinţa lui Symmachus, manifestată frecvent, de a apela la antropomorfismele Vechiului Testament (Gen. 1:27; Exod 24:1; Jud. 9:13, etc.). Fragmente din textul lui Symmachus s-au păstrat doar în „Hexapla” lui Origen. Unele aspecte legate de acestea, le vom aminti la locul potrivit. 144 H. B. Swete, op. Cit., pag. 72 114

6.3. Revizuirea lui Theodotion Cea de a treia revizuire este cea a lui Theodotion, un prozelit iudeu născut la Efes (după alţi autori, el ar fi fost originar din Pont), care a trăit în a doua jumătate a secolului al II-lea d.Hr.145 Theodotion a realizat o revizuire a textului Septuagintei, pornind nu de la Septuaginta, ci de la textul ebraic146. Lucrarea sa, datată prin 180-190 d.Hr., seamănă mai degrabă cu o revizuire liberă a Septuagintei, decât cu o versiune independentă a textului Vechiului Testament147. O comparaţie a textului lui Theodotion, cu textul Septuagintei, scoate la iveală faptul că Theodotion a adăugat acele adiţii ce ţineau de cartea „Daniel”, precum şi versete suplimentare, textului cărţii „Iov”, însă nu a adăugat niciuna din cărţile ne-canonice ale Vechiului Testament. Dacă lucrarea lui Aquila a fost excesiv de literală, cea a lui Theodotion a fost exact în partea opusă, Theodotion fiind preocupat mai mult de redarea sensului, decât a formei. Din acest motiv, se consideră că Theodotion s-a apropiat cel mai mult, de ceea ce se aşteaptă de la un traducător competent, în zilele noastre. 6.4. Hexapla lui Origen Origen a depus un volum impresionant de muncă de cercetare. Cea mai mare lucrare a sa este „Hexapla”. Această lucrare de mari proporţii, a fost realizată între anii 240-250 d.Hr. Munca de traducere a Vechiului Testament în limba greacă, a dus la existenţa a patru versiuni ale Vechiului Testament grecesc: textul Septuagintei, şi cele trei versiuni (ale lui Aquila, Symmachus şi Theodotion). Pe unele porţiuni, mai apar încă două texte greceşti anonime, de care Origen lasă de înţeles că ar fi avut cunoştinţă. În Hexapla, aranjarea textelor era făcută pe şase coloane paralele. Pe coloana întâi, Origen a plasat textul original ebraic. Pe coloana a 145 Dominique Barthelemy, în mod greşit îl identifică pe acest Theodotion, cu Jonathan ben Uzziel 146 Unii autori (ca spre exemplu, Craig A. Evans) cred că Theodotion a revizuit nu textul Septuagintei ci mai degrabă un alt text grecesc similar acesteia 147 H. B. Swete, op. Cit., pag. 43 115

doua, el a aşezat textul original ebraic transliterat cu litere greceşti. Pe coloana a treia, a fost aşezată versiunea lui Aquila. Coloana a patra a fost rezervată lucrării lui Symmachus. Pe coloana a cincea era aşezată revizuirea pe care Origen însuşi a făcut-o Septuagintei. În sfârşit, pe coloana a şasea a lucrării, era revizuirea grecească realizată de Theodotion. Hexapla s-a mai distins prin faptul că autorul ei a reuşit să descopere o serie întreagă de neajunsuri ale traducerilor anterioare, lucruri ce ţin de domeniul criticii textuale de mai târziu: erori, omisiuni, adăugiri, etc. El le-a notat în text, folosind diferite simboluri. Pe lângă lucrarea aceasta, se mai fac referiri la o lucrare similară, numită „Tetrapla”, în care sunt cuprinse doar patru texte. Sunt omise primele două coloane din Hexapla, şi anume coloanele ce reproduc textul ebraic scris cu caractere ebraice, şi respectiv, cu caractere greceşti. Unii scriitori mai fac referire la o lucrare a lui Origen, pe care o numesc „Octapla”, însă nu se ştie precis dacă este vorba despre o lucrare complet diferită, sau este vorba despre acele porţiuni ale Hexaplei, în care, pe lângă coloanele menţionate, mai apar două coloane în care sunt cuprinse traduceri anonime (se ştie, de exemplu, că Origen a mai descoperit trei traduceri anonime, şi anume „Quinta”, „Sexta” şi „Septima”). Lucrarea aceasta a lui Origen („Hexapla”) a fost păstrată în biblioteca din Cezareea, însă atunci când arabii au cucerit oraşul, în anul 638 d.Hr., oraşul a fost incendiat şi aproape toate lucrările adăpostite în biblioteca din Cezareea, au fost distruse. Din ea s-au mai păstrat doar fragmente. 6.5. Alte recenzii ale Septuagintei Traducerea înseamnă redarea unui text, din limba în care a fost scris în original, într-o altă limbă. O traducere a Vechiului Testament, spre exemplu, în limbajul consacrat, se mai numeşte şi „versiune”. Prin recenzie se înţelege, de obicei, o revizuire critică şi sistematică a unei traduceri. Două lucrări timpurii ar putea fi menţionate aici, una fiind semnată de Hesychius, un episcop originar din Egipt, care a fost 116

martirizat în anul 311 d.Hr.148 Swete spune că atunci când Septuaginta din „Hexapla” lui Origen, era copiată în Cezareea, spre a fi întrebuinţată în Palestina, Hesychius era angajat în corectarea textului egiptean comun.149 Recenzia aceasta a fost menţionată de Ciril al Alexandriei, care a citat frecvent din ea, în alte scrieri ale sale. Textul acestei recenzii nu s- a păstrat decât fragmentar, în lucrările scriitorilor bisericeşti din Egipt. Unii cercetători înclină să creadă că textul recenziei realizate de acest Hesychius ar fi în mare parte, cel din Codex Vaticanus. Cealaltă recenzie timpurie pe care o menţionăm este cea făcută de Lucian, un prezbiter din Samosata, şi martir creştin, care a trăit pe la sfârşitul secolului al III-lea şi începutul secolului al IV-lea d.Hr. El a fost martirizat în acelaşi an cu Hesychius, în timpul împăratului roman Maximin. Revizuirea realizată de Lucian s-a remarcat prin faptul că în unele porţiuni ale ei, ea pare să fi avut texte ebraice de o calitate deosebită. Ea s-a bucurat de o mare apreciere printre creştinii din Asia Minor. H. B. Swete este de părere că Lucian a fost asistat în munca lui, de un învăţat evreu, pe nume Dorotheus.150 Textul ei a fost descoperit ulterior morţii lui Lucian, la Nicomedia, ascuns într-un zid. Textul realizat de Lucian, a fost editat de criticul german Paul de Lagarde, şi este considerat a fi valoros în ceea ce priveşte studiul istoriei textului Septuagintei. Swete afirmă că creştinii au putut citi Vechiul Testament, în recenzia făcută de Lucian, dacă au locuit în Nordul Siriei, în Asia Mică sau în Grecia. Ei au putut citi Vechiul Testament în recenzia făcută de Hesychius, dacă au locuit în Delta sau în valea Nilului. Şi ei au putut citi Vechiul Testament în Hexapla lui Origen, dacă erau locuitori ai Ierusalimului sau ai Cezareii151. În prima jumătate a secolului al IV-lea d.Hr., au mai fost semnalate câteva recenzii ale Septuagintei. Una dintre ele este cea prin care Eusebiu de Cezareea, împreună cu Pamfilus, au publicat textul care fusese în coloana a cincea a Hexaplei lui Origen, contribuind astfel la o mai mare răspândire a acestuia. 148 Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, 8:13. 149 H. B. Swete, op. Cit., pag. 78 150 H. B. Swete, op. Cit., pag. 81 151 H. B. Swete, ibid., pag. 85 117

7. HOMOLOGOMMENA, ANTILEGOMENA, PSEUDOEPIGRAFA O privire de perspectivă asupra procesului constituirii Canonului, atâta cât ne îngăduie informaţiile şi mărturiile disponibile, va scoate la iveală faptul că scrierile cuprinse în forma finală a Canonului, pot fi grupate în două categorii distincte. O parte dintre ele, partea cea mai amplă, au fost primite fără rezervă, de către evrei, iar o altă parte au fost primite dar au ridicat uneori discuţii cu privire la poziţia lor în Canon. 7.1. Homologommena Homologommena sunt numite generic cărţile care odată ce au fost acceptate în Canon, nu s-au mai ridicat discuţii cu privire la ele. Ele au fost recunoscute ca inspirate nu numai de către cei ce le-au inclus în Canon, ci şi de către generaţiile următoare de creştini. În literatura ebraică a perioadei inter-testamentare, ele au fost descrise ca „sfinte”. În această categorie sunt cuprinse 34 de scrieri, din cele 39 câte numără Canonul Vechiului Testament din Bibliile protestante. Excepţie fac 5 scrieri (Cântarea lui Solomon, Eclesiastul, Estera, Ezechiel şi Proverbele), scrieri care deşi iniţial au fost incluse în Canonul ebraic, asupra lor s-au mai ridicat obiecţii ocazionale. 7.2. Antilegomena Antilegomena sunt cărţile care au fost acceptate în Canon, însă au fost ridicate ocazional obiecţii cu privire la ele. În această categorie sunt cuprinse cinci scrieri: Cântarea lui Solomon, Eclesiastul, Estera, Ezechiel şi Proverbele. 118

Obiecţia pe care unii au ridicat-o cu privire la cartea „Cântarea lui Solomon”, a fost generată de caracterul ei considerat a fi prea senzual pentru o carte sacră. Cu privire la cartea „Eclesiastul” au fost ridicate mai multe obiecţii, cea mai importantă dintre ele referindu-se la caracterul ei sceptic. Din acest motiv, unii au numit-o „Cântarea Scepticismului”. A fost decisiv în confirmarea ei, faptul că în final, când toate căutările omului se dovedesc falimentare, cartea aceasta îndreaptă atenţia cititorului ei spre Dumnezeu. Alţii au invocat detaliul că scepticismul pe care-l exprimă ea, are în vedere activităţile care se fac „sub soare”, iar cercetarea Torei se ridică deasupra acestei condiţii. Cartea „Estera” a fost privită ocazional cu rezervă, şi i-a fost pus la îndoială caracterul canonic deoarece în paginile ei nu apare Numele lui Dumnezeu. Pe considerentul acesta ea a fost socotită mai puţin spirituală. S-a ridicat întrebarea: Cum ar putea fi o carte, considerată drept Cuvânt al lui Dumnezeu, dacă Numele Lui nu apare deloc, în textul ei ? Cartea „Ezechiel” a fost adusă uneori în discuţie, şi i-a fost chestionat caracterul canonic deoarece s-a considerat că promovează unele învăţături anti-mozaice. Exponenţii Şcolii lui Shammai au susţinut că în această carte există învăţături ce nu se pot armoniza cu legea mozaică. În sfârşit, cartea „Proverbele” a fost uneori adusă în discuţie, de către învăţaţii evrei, deoarece s-a considerat că în cuvintele ei există învăţături care se contrazic între ele (de exemplu Proverbe 26:4 şi 5). În cele din urmă s-a ţinut cont de faptul că este vorba despre situaţii diferite de viaţă, şi cărţii acesteia i-a fost confirmat caracterul canonic. 7.3. Pseudoepigrafa Pseudoepigrafa sunt cărţile care, deşi au pretins, fie direct fie indirect, recunoaştere şi acceptare canonică, nu au căpătat această recunoaştere şi prin urmare, nu au fost acceptate în Canon. Numele „Pseudoepigrafa” vine de la un termen grecesc însemnând „atribuite fals” sau „ceva semnat sub pseudonim”. Ele erau false (în ce priveşte paternitatea) şi neautentice în conţinutul lor. Chiar dacă au pretins a fi scrise de către autori biblici, ele exprimau idei ciudate şi elemente de magie din perioada cuprinsă 119

între anii 200 î.Hr. şi 200 d.Hr. Grupul acesta de scrieri a mai primit numele de „Literatură Apocaliptică”. Craig A. Evans, în introducerea unei cărţi scrise în colaborare cu Emanuel Tov, precizează că linia care separă apocrifele Vechiului Testament, de pseudoepigrafele Vechiului Testament, nu este suficient de clar demarcată. Două scrieri din categoria apocrifelor („Rugăciunea lui Manase” şi 4 Ezra - conţinută în 2 Esdras) sunt clasate printre pseudoepigrafe. Trei scrieri clasificate printre epigrafe (3 şi 4 Macabei, şi Psalmul 151) apar în unele canoane ale Scripturii, ca parte a apocrifelor.152 În categoria „Pseudepigrafelor” sunt cuprinse următoarele scrieri: 1 şi 2 Enoh, Cartea Jubileelor, Psalmii lui Solomon, Testamentul lui Solomon, Testamentul lui Moise, Testamentele celor doisprezece patriarhi, Testamentul lui Avraam, 2 şi 3 Baruc, omisiunile din cartea lui Ieremia, Vieţile profeţilor, precum şi Scrisoarea lui Aristeas. *** În concluzie, scrierile care au „candidat” cu succes, la canonizare în lista Vechiului Testament, sunt 34 de scrieri ce aparţin categoriei numite „Homologommena”, alte 5 scrieri considerate ca „Antilegommena” au iscat dezbateri mai înainte de a fi recunoscute, iar 14 aparţin categoriei „Pseudoepigrafa”. În Canonul Vechiului Testament din Bibliile noastre avem scrierile homologommena şi scrierile antilegommena. În Canonul Vechiului Testament al Bibliilor Ortodoxe şi Romană-Catolice, apar şi scrierile Apocrife. 152 Craig A. Evans, Exploring the Origins of the Bible – Canon formation in Historical, Literary and Theological Perspective, pag. 25 120

8. APOCRIFELE VECHIULUI TESTAMENT Ne-am obişnuit să spunem că perioada inter-testamentară, care a început odată cu încheierea slujirii profetului Maleahi, şi s-a încheiat odată cu venirea lui Ioan Botezătorul, a fost o perioadă de tăcere. În realitate, cei aproximativ 400 de ani, au fost ani de bogată activitate literară cu caracter religios. S-a scris mult în această vreme, şi în mod aparte s-a scris literatură cu caracter apocaliptic. O colecţie de scrieri, aparţinând acestei perioade, colecţie pe care le numim apocrife, sunt doar o parte din producţia literară respectivă. Totuşi, evreii nu le- au socotit vrednice de a fi aşezate alături de scrierile lui Moise şi ale profeţilor. Scrierile cuprinse în această categorie, au constituit subiecte de dispută între creştinii protestanţi şi cei din dominaţiunile numite „istorice”. Mai precis, Romano-Catolicii, Ortodocşii precum şi unii teologi protestanţi, cu vederi liberale susţin că nu ar trebui să se facă deosebire între Canonul alexandrin şi cel ebraic. Se ştie că în canonul ebraic, ele nu apar, dar apar în cel alexandrin. Opinii diferite asupra acestor scrieri au avut şi scriitorii bisericeşti. Spre exemplu, Athanasie al Alexandriei, a catalogat scrierile luate în discuţie, în trei categorii: scrieri canonice, scrieri edificatoare (deşi nu canonice) şi, respectiv, scrieri apocrife. Rufinus din Aquilea le-a împărţit în aceleaşi trei categorii, însă pe cele pe care Athanasie le numise „edificatoare”, el le-a numit „eclesiastice”. Ieronim le va numi „apocrife” pe toate cele ce nu erau canonice. Sixtus de Sienna le va numi „deuterocanonice”. 121

8.1. Originea şi semnificaţia termenului „apocrife” Termenul „apocrife” este originar din limba greacă, rezultând din asocierea a doi termeni: „apo” şi „kriptein”. Sensul este de „a ascunde”. Însă trebuie să admitem că nu este evident motivul pentru care el a fost împrumutat de scriitorii creştini. În cursul vremii, în literatura laică termenul „apocrife” a căpătat diferite semnificaţii. Astfel, în greaca clasică şi în cea elenistică, el a fost folosit pentru a defini ceva „greu de înţeles” sau „ascuns”. Pe de altă parte, în greaca patristică, acest termen a definit ceva esoteric, adică ceva înţeles numai de către cei iniţiaţi. Unii dintre părinţii bisericeşti timpurii (Irineu, Ieronim, etc.) au aplicat acest cuvânt scrierilor ne-canonice. De la Reformă, termenul acesta a ajuns să definească un anumit grup de scrieri, numite generic, „Apocrifele Vechiului Testament”. Samuel Davidson concluzionează că termenul „apocrife”, asociat unor scrieri, are mai multe sensuri. Un prim sens este acela de scrieri ce conţin lucrui misterioase. Cu sensul acesta, Grigore de Nisa l-a aplicat „Apocalipsei”. Un al doilea sens, apropiat de cel dintâi, este cel de cărţi ce conţin lucruri secrete, ascunse publicului. Cu sensul acesta, Origen l- a aplicat „Istoriei Suzanei”. Cel de-al treilea sens este cel de scrieri secrete ale ereticilor; Clement şi Origen l-au folosit şi cu sensul acesta. În sfârşit, un al patrulea sens este acela de cărţi ce nu aparţin canonului. Cu sensul acesta, termenul respectiv apare în Scrisoarea festivă a lui Athanasie.153 8.2. Aria de cuprindere a expresiei „apocrifele Vechiului Testament” În vocabularul teologic uzual, expresia aceasta defineşte un grup de scrieri care imită din punct de vedere literar, genurile biblice, dar care nu au fost acceptate în Canonul oficial ebraic. Ele au fost scrise în perioada care s-a scurs între Vechiul Testament şi Noul Testament. Există 14 (sau 15) astfel de scrieri care ţin de Vechiul Testament, şi există o mare mulţime de astfel de scrieri care ţin de Noul Testament. 153 Samuel Davidson, Canon of the Bible, pag. 7 122

Evident, în cele ce urmează, ne vom referi doar la cele care ţin de Vechiul Testament, şi care au constituit, de-a lungul vremii, prilejuri de dispute şi dezbateri între credincioşii romano-catolici şi ortodocşi, pe de o parte, şi cei protestanţi, pe de altă parte. Romano-Catolicii îi acuză pe Protestanţi că le-ar fi scos din Canon, în vreme ce Protestanţii susţin că Romano-Catolicii le-au adăugat, în vremea Conciliului de la Trent.154 Trebuie să facem precizarea că Biserica Ortodoxă şi cea Romano- Catolică le-a folosit şi înainte de „momentul Trent”, însă în acel moment le-a declarat oficial, ca parte din Scriptură, şi le-a supranumit „deuterocanonice”, spre a le deosebi de cele „protocanonice”. Acestea sunt: Înţelepciunea lui Solomon, Eclesiasticul, Tobit, Iudita, 1 şi 2 Ezdra, 1 şi 2 Macabei, Baruh, Scrisoarea lui Ieremia, Rugăciunea lui Azaria, Suzana, Bel şi balaurul, şi Rugăciunea lui Manase. Adiţia la cartea Estera, este socotită uneori, o scriere separată. În cazul acesta am avea 15 scrieri apocrife. Aceste scrieri apocrife nu apar deloc în Canonul ebraic; le regăsim doar în Canonul alexandrin. Alexander Souter explică acest lucru prin aceea că iudeii alexandrini, mai îngăduitori fiind, au urmat principiul de a accepta orice scriere care era adecvată edificării. Această lipsă de stricteţe s-a manifestat şi în bisericile egiptene155 8.3. Atitudinile faţă de scrierile apocrife Primii scriitori creştini au avut opinii diferite asupra lor, în sensul că au existat lideri creştini care le-au folosit în actul închinării şi le-au privit ca Scripturi (Irineu, Tertullian, Clement Alexandrinul), dar au fost şi lideri creştini care nu numai că nu le-au folosit, ci chiar le-au combătut (Origen, Ciril al Ierusalimului, Athanasie, Ieronim, etc.). Discuţiile purtate cu privire la scrierile apocrife, s-au concretizat în două luări de poziţie, diametral opuse şi ireconciliabile. A fost exprimată pe de o parte, opinia că ele ar trebui să fie acceptate ca şi canonice, deci privite ca şi Scripturi. Adepţii acestei poziţii, printre care se numără reprezentanţi ai ortodoxiei, ai romano-catolicismului, şi chiar unele ramuri ale creştinismului protestant, au invocat următoarele motive. 154 aici termenul „adăugat” presupune atribuire a unei autorităţi care nu li s-a recunoscut anterior. 155 Alexander Souter, The Text and the Canon of the New Testament, pag. 136. 123

Se menţionează că scriitorii Noului Testament citează cel mai des din Vechiul Testament grecesc, dovedind că îi recunosc autoritatea, iar acesta conţine apocrifele. Pe de altă parte, se adaugă că unele idei ce se regăsesc în scrierile apocrife, se regăsesc ocazional şi în unele din scrierile Noului Testament (spre exemplu, Evrei 11:35 face referire la 2 Maccabei 7:12). De asemenea, se invocă faptul că unii din părinţii bisericeşti timpurii, citează şi folosesc texte din apocrife, ca Scripturi, în actul închinării publice. Unul dintre ei este Augustin, episcopul de Hippo, care le-a susţinut categoric, în cadrul Sinodului din Cartagina (anul 397 d.Hr.). În altă ordine de idei, se mai adaugă că marile manuscrise greceşti introduc apocrifele printre celelalte scrieri ale Vechiului Testament. Ca să exemplificăm, am putea menţiona Codex Vaticanus, Codex Sinaiticus şi Codex Alexandrinus. Astfel, dintre scrierile apocrife, Codex Vaticanus conţine Înţelepciunea lui Solomon, Eclestiasticul, Iudita, Tobit, Baruh, şi Epistola lui Ieremia. Codex Sinaiticus conţine pe lângă scrierile canonice, şi Tobit, Iudita, I şi II Macabei, Înţelepciunea lui Solomon şi Eclesiasticul. La rândul lui, Codex Alexandrinus conţine Baruh, Epistola lui Ieremia, Tobit, Iudit, I - IV Macabei, Înţelepciunea lui Solomon, Eclesiasticul şi Psalmii lui Solomon.156 Câteva dintre screrile apocrife, scrise în limba ebraică, au fost găsite printre documentele descoperite în grotele de la Marea Moartă (aparţinând Comunităţii de la Qumran). Am putea menţiona un fragment din cartea Tobit, şi câteva fragmente din Ecclesiasticul. Cei ce se opun acceptării scrierilor apocrife ca şi Scripturi, teologi neo-protestanţi conservatori de obicei, invocă şi ei o serie de argumente în sprijinul poziţiei lor, argumente care nu sunt lipsite de greutate. Iată câteva dintre ele. Chiar dacă există numeroase citate din Septuaginta, în scrierile Noului Testament, nu există citate preluate din scrierile apocrife, ci 156 în această foarte succintă menţionare am căutat să respectăm atât compoziţia cât şi ordinea în care apar aceste scrieri, în respectivele documente 124

numai din cele canonice. S-a susţinut că în Noul Testament găsim idei şi expresii derivate din scrieri apocrife. Germanul E. R. Stier a contabilizat 109 astfel de pasaje nou testamentare care prezintă influenţe de acest fel, şi le-a publicat într-o listă, în anul 1828. La o analiză riguroasă, Bleeck le-a redus considerabil, numărul. Totuşi trebuie să spunem că nici măcar o singură dată nu a fost făcut apel la vreun text din Apocrife, pentru a se argumenta vreo doctrină, şi nu există nici măcar o singură citare sau vreo singură aluzie, introdusă prin formularea „Este scris...”157. Se ştie că există şi aluzii la scriitori păgâni, sau parafrazări din scrierile lor, în unele din scrierile Noului Testament, fără ca prin aceasta să se emită pretenţii la canonizarea scrierilor lor. Aşadar, citarea (oricum, foarte rară) a apocrifelor, nu constituie un argument solid pentru acceptarea lor în Canon. Pe de altă parte, este deocamdată imposibil de dovedit dacă versiunea din secolul întâi a Septuagintei (folosită de către creştini) cuprindea şi scrierile apocrife. Cele mai vechi manuscrise disponibile ale Septuagintei datează din secolul al IV-lea d.Hr., şi sunt realizate de către creştini. La data realizării acestora, scrierile apocrife erau în general acceptate în sânul comunităţilor creştine. Dacă totuşi, aceste scrieri ar fi existat în Canonul Vechiului Testament folosit de de apostoli (deoarece mulţi cercetători susţin că aceştia au folosit text grecesc), ei dovedesc o atitudine de rezervă faţă de ele, necitându-le nici măcar o singură dată. Rezerva lor ar vorbi de la sine. Dacă au existat părinţi bisericeşti care le-au acceptat şi le-au preţuit, au existat chiar mai mulţi, care le-au respins categoric. Chiar episcopul Augustin, pe care l-am menţionat deja, a dovedit o atitudine oscilantă faţă de apocrife. La Cartagina el le-a susţinut, dar într-o discuţie cu unul din oponenţii săi, atunci când acesta a apelat la un argument din 2 Macabei, Augustin a afirmat că argumentul acesta vine dintr-o carte care nu face parte din categoria acelor scrieri acceptate de către evrei. Acelaşi lucru îl susţine şi în scrierea „Contra donatiştilor” (în cap. 23), unde declară că scrierile din seria „Macabei”, nu sunt autoritative. 157 aşa cum am arătat deja că sunt introduse citatele din scrierile canonice ale Vechiului Testament 125

Trebuie să spunem că scriitorii bisericeşti timpurii, de expresie greacă, erau aproape în totalitate, străini de limba ebraică. Foarte puţini dintre ei erau versaţi în limba aceasta biblică. Din acest motiv, ei au folosit în argumentările lor, textele Bibliei greceşti (sau Canonul alexandrin) care conţineau scrieri apocrife. Aşa se face că unii dintre ei au introdus citate din scrieri apocrife. Spre exemplu, Irineu citează din „Baruh”, Clement al Alexandriei citează şi el din scrieri apocrife, Dionisie al Alexandriei citează din „Eclesiasticul”, etc. Pe de altă parte, scriitorii creştini timpurii, de expresie latină, au folosit versiuni latine anterioare „Vulgatei”. Una dintre acestea a fost „Itala”, despre care am vorbit. Însă „Itala” avea la bază textul „Septuagintei”. Tertulian, spre exemplu, citează din „Înţelepciunea lui Solomon”. Ciprian, în lucrarea sa intitulată „Mărturii” citează din „Tobit” şi din „Baruh”. Augustin, în „Cetatea lui Dumnezeu” listează scrierile deuterocanonice, socotindu-le ca aparţinând canonului. Hippolit citează din Macabei. Marile manuscrise greceşti care includ scrieri apocrife printre scrierile socotite canonice, nu oferă uniformitate de conţinut. Numai 4 din cele 14 apocrife se regăsesc în toate aceste manuscrise greceşti. Celelalte 10, apar în unele dintre ele, dar nu apar în toate manuscrisele. Un amănunt semnificativ ne este oferit de decoperirile de la Qumran. Printre manuscrisele fragmentare descoperite aici, au fost descoperite câteva copii ale cărţii „Daniel”. Însă în niciuna din aceste copii nu apar adiţiile pe care le găsim în textul aceleiaşi cărţi, în „Septuaginta”. Pentru noi, elementul decisiv este oferit de faptul că nici Mântuitorul, şi nici apostolii Săi, n-au citat nici măcar o singură dată din textele acestea. Totuşi, de dragul adevărului, trebuie să spunem că în textul Noului Testament găsim unele aluzii introduse prin formulări ce sugerează că ar fi vorba despre cuvinte cu autoritate: Matei 2:23; Ioan 7:38; 1 Cor. 2:9; Efeseni 5:14; 2 Tim. 3:8; Iacov 4:5, etc. În textul Canonului Vechiului Testament, din Bibliile protestante, aceste pasaje sunt de negăsit. Biserica Romano-catolică, deşi le-a folosit constant, nu le-a declarat canonice niciodată până la Conciliul de la Trent (1546 d.H.), în cea dintâi dintre cele trei sesiuni ale acestuia. Din acest motiv, este clar că există o legătură între evenimentele din vremea Reformei, şi adăugarea acestor scrieri în Canonul vechi-testamental al Bisericii Romano-Catolice. Catolicii se confruntau cu provocarea ridicată de 126

reformatori, care contestau viguros unele practici ale Bisericii Romano- Catolice, şi unele doctrine nescripturale. Mark A. Noll remarcă faptul că din punctul de vedere al concluziilor sale dogmatice, Conciliul de la Trent pare un demers specific Contrareformei, deoarece multe din concluziile saleau fost îndreptate împotriva principalelor doctrine ale protestanţilor.158 La Conciliul acesta, Papa nu a participat la niciuna din sesiuni. Una dintre personalităţile cele mai influente a fost Catharinus Ambrosius arhiepiscop de Conza (1485-1553). Ceea ce este surprinzător în acest punct, este faptul că Ieronim a tradus „Vulgata”, care va deveni Biblia autorizată a Bisericii Romano- Catolice, pentru următorii 1000 de ani, însă în prima sa ediţie, nu a inclus apocrifele. El a mărturisit că nu le consideră „Scripturi”, şi totuşi Biserica Romano-Catolică le-a acceptat ca şi „Scripturi”, atunci când a avut nevoie de ele pentru a-şi argumenta unele practici ne-biblice. Scrierile apocrife promovează doctrine care vin în contradicţie cu Cuvântul lui Dumnezeu. Spre exemplu, sinuciderea este justificată în 2 Macabei, cap. 14. În aceeaşi carte, în capitolul 12, este justificată rugăciunea pentru cei morţi. În Tobit 12:9 se acreditează ideea iertării păcatelor prin milostenie. Învăţătura despre pre-existenţa sufletelor îşi găseşte sprijinul în Cartea înţelepciunii. De asemenea, învăţătura despre purgatoriu se găseşte laolaltă cu alte doctrine, în unele din aceste scrieri. Francis Gomar (1563-1641) teolog calvinist olandez, şi profesor de Teologie la Leyden, a cerut scoaterea textului Apocrifelor din ediţiile tipărite ale Bibliei. Lui i s-au alăturat şi alţi teologi participanţi la Conciliul de la Dordrecht, al Bisericii Reformate (ţinut în anul 1618) Chiar şi în această perioadă, au existat în sânul Bisericii Romano- Catolice, voci care au fost de altă părere decât cea oficială. Spre exemplu cardinalul Robert Bellarmine (1542-1641), în „De Verbo Dei”, mărturiseşte că putem considera drept canonice numai acele cărţi pe care apostolii le-au aprobat şi le-au pus la dispoziţia Bisericii. În concluzie, susţinătorii scrierilor apocrife îşi întemeiază poziţia pe evidenţe care nu sunt suficient de puternice ca să se impună în faţa adevărului incontestabil potrivit căruia, nici rabinii evrei, nici Isus şi nici apostolii Săi, n-au recunoscut vreo apocrifă, ca fiind „Scriptură”. 158 Mark A. Noll, Momente cruciale în istoria Bisericii, pag. 244. 127

8.4. Poziţia creştinilor protestanţi faţă de aceste scrieri apocrife Poziţia faţă de aceste scrieri a fost în mare măsură influenţată de concepţia privitoare la Canon. Cei mai mulţi scriitori bisericeşti timpurii, chiar dacă nu le-au recunoscut caracterul canonic, le-au recunoscut totuşi valoarea documentară, şi pe unele dintre ele le-au recomandat pentru edificare personală. Am mai putea adăuga valoarea lor de documente istorice. Chiar şi în acest domeniu însă, scrierile apocrife ar trebui să fie privite cu rezervă, deoarece s-a constatat că ele conţin nepermis de multe erori. Un astfel de exemplu este cel legat de menţiunea pe care cartea „Iudita” o face cu privire la Nebucadneţar, numindu-l rege al Asiriei, şi afirmând că el a domnit la Ninive. Realitatea este că el a fost rege al Babilonului. Şi nici cu Ninive, autorul cărţii „Iudita” se pare că nu a fost mai inspirat. De asemenea, ele mai conţin multe greşeli de ţin de cronologie, de geografie, etc. M. Luther, în prima sa ediţie completă a Bibliei în limba germană, a inclus şi scrieri cum ar fi Iudita, Înţelepciunea lui Solomon, Tobit, Eclesiasticul, Baruh, Epistola lui Ieremia, I şi II Macabei, adiţiile la Daniel şi Estera, şi Rugăciunea lui Manase, la sfârşitul Bibliei, sub nota explicativă: „Apocrife, care nu au o valoare egală cu Sfânta Scriptură, dar care totuşi sunt utile şi bune de citit”. Biserica Angliei, în al şaselea din cele treizeci şi nouă de articole exprimate în 1562, declară că aceste scrieri (apocrifele) sunt citite ca exemple de viaţă şi instruire, însă nu se pot formula doctrine pe baza lor. În acelaşi sens merge şi Confesiunea de la Westminster, în anul 1648, susţinând că scrierile numite „apocrife” nu sunt inspirate divin, nu sunt parte din Canonul Sfintelor Scripturi, şi de aceea, ele nu au nici o autoritate asupra Bisericii. În Bibliile folosite de denominaţiunile protestante, în consecinţă, scrierile apocrife fie au fost incluse ca un apendix, până în anul 1827, când au fost scoase complet. La scurtă vreme după asta, Societatea Biblică Americană a adoptat aceeaşi poziţie faţă de apocrife. Numai Biserica Anglicană din Marea Britanie, le mai foloseşte într-o oarecare măsură. 128

9. MANUSCRISELE VECHIULUI TESTAMENT Atunci când vorbim despre izvoarele textului Vechiului Testament, trebuie să precizăm de la început, că astăzi nu dispunem de niciun manuscris original (numite specific „autografe”). Nu dispunem nici măcar de copii realizate după autografe. Până la descoperirile făcute la Qumran, în anul 1947, cea mai veche copie disponibilă a vreunul manuscris al Vechiului Testament ebraic, data cu aproximativ 1000 de ani mai târziu decât originalul pe care-l reproduce. Lucrul acesta se explică prin trei motivaţii principale: (a) perisabilitatea materialelor pe care s-a scris. Materialele acestea au fost fie papirusuri, fie pergamente. Au fost descoperite documente în stare ceva mai bună, în zonele uscate din Egipt, sau în cele deşertice din Sudul Ţării Sfinte. (b) practica rabinică de a se îngropa manuscrisele care au ajuns să aibă un grad avansat de uzură, şi (c) distrugerile provocate de invadatori (care au pus foc locaşurilor de închinare). Totuşi, textul ebraic este foarte bine reprezentat prin manuscrise, atât de dinainte de apariţia creştinismului, cât şi de după apariţia acestuia. Pentru informaţii suplimentare, se poate consulta lucrarea lui Norman Geisler, intitulată „Manuscrisele Bibliei”. În cele ce urmează, vom „puncta” câteva lucruri semnificative despre limbile manuscriselor Vechiului Testament, şi despre procesul scrierii documentelor care conţin texte vetero-testamentare. 9.1. Limbile Vechiului Testament Două importante familii lingvistice au luat fiinţă în Orientul Apropiat, în antichitatea timpurie. Una a fost familia limbilor semitice, iar cealaltă a fost familia limbilor indo-europene. În familia limbilor indo-europene, au existat limba hitită şi limba persană (limbile 129

moderne vorbite în Marea Britanie, în Germania, în ţările Baltice şi în ţările Slave, fac parte din familia limbilor indo-europene). Familia limbilor semitice a cunoscut trei sub-familii: cea a limbilor semitice estice, cea a familiilor limbilor semitice nord-vestice, şi respectiv, cea a familiilor limbilor semitice sudice. Din sub-familia estică a limbilor semitice am putea menţiona akkadiana, cu o arie de localizare în Sudul Mesopotamiei. Din aceasta s-au format dialectele babilonian şi asirian, localizate în partea Nordică a Mesopotamiei. Între aceste două dialecte, diferenţele sunt mici. În familia limbilor semitice sudice am putea menţiona araba (localizată în Arabia) şi limba etiopiană (cu o localizare în Nord-Estul Africii), din care va evolua dialectul Amharic. Deşi există relativ multe manuscrise în limba greacă, totuşi limbile originale ale cărţilor Vechiului Testament, sunt ebraica (în cea mai mare parte) şi aramaica (câteva mici porţiuni de text). Pasajele scrise în aramaică sunt: Genesa 31:47; Ezra 4:8-6:18; 7:12-26; Ieremia 10:11; Daniel 2:4-7:28. Cu excepţia acestor pasaje, tot textul Vechiului Testament este scris în limba ebraică. Exprimând matematic acest lucru, Peter C. Craigle, afirmă că mai puţin de 2% din textul Vechiului Testament este scris în aramaică159. 9.1.1. Limba ebraică Limba ebraică este un dialect al limbii aramaice. Potrivit lui Peter C. Craigle, deşi cele două limbi sunt distincte, ele folosesc acelaşi alfabet160. Ebraica veche se asemăna mult cu limba vorbită de popoarele din Canaan, cu feniciana şi cu limba vorbită de sirieni, şi era aproape identică cu cea vorbită de moabiţi, edomiţi şi amoniţi. Se consideră că ea şi-a atins apogeul, în vremea profeţilor din secolele al VIII-lea şi al VII-lea î.Hr. Forma cea mai elegantă a ebraicii nu era însă vorbită de oamenii simpli, din popor. Ca majoritatea limbilor semitice, limba ebraică era o limbă consonantică (adică se scriau doar consoanele). Ca un principiu general, cuvintele limbii ebraice erau construite pe o combinaţie de trei consoane. Aceeaşi combinaţie de consoane putea exprima lucruri diferite, în funcţie de vocalele care le completau. 159 Peter A. Craigle, The Old Testament, pag. 25 160 Peter A. Craigle, op. Cit., pag. 25 130

Propoziţiile limbii ebraice au o structură simplă. Ele sunt de regulă scurte, compacte şi foarte expresive, legate între ele prin conjuncţia „şi”. Un exemplu tipic am putea oferi în acest sens, din Genesa 12:1-9. În textul original, în doar 9 versete, conjuncţia „şi” apare de nu mai puţin de 32 de ori. Ebraica Vechiului Testament este foarte săracă în adjective şi în adverbe. Acest lucru crea un adevărat handicap pentru scriitorii evrei antici, atunci când aceştia vroiau să exprime gânduri sau idei abstracte. Verbele ebraice exprimă acţiunea foarte diferite de verbele limbii române. În ebraică acţiunea este exprimată în termenii unei acţiuni complete sau ai unei acţiuni incomplete. Acţiunea nu este exprimată niciodată în forme specifice tipurilor prezent, trecut sau viitor. Forma verbului ebraic denotă fie o acţiune completă (pe care noi suntem obişnuiţi s-o exprimăm printr-un timp trecut), fie o acţiune incompletă (ceea ce pentru noi ar fi un timp viitor) Limba ebraică a continuat să fie folosită în Ţara Sfântă, până în perioada exilului babilonian. Aramaica, evreii au preluat-o treptat, după întoarcerea lor din exilul babilonian. Peter C. Craigle susţine că aramaica a câştigat teren în faţa celorlalte limbi vorbite în Orientul Apropiat, între secolele al VII-lea şi al III-lea î.Hr., devenind principala limbă a comeţului şi a afacerilor internaţionale.161 Trebuie să facem aici precizarea că deşi populaţia din Ţara Sfântă a încetat să mai folosească limba ebraică, totuşi aceasta a mai fost studiată şi vorbită de către clasa celor învăţaţi, până prin secolul al II- lea d.Hr.162. Ebraica Vechiului Testament stă la baza limbii ebraice moderne, însă între cele două, există diferenţe, atât în ceea ce priveşte vocabularul, cât şi în ceea ce priveşte pronunţia. Spre exemplu, ebraica Vechiului Testament numără puţin peste 7000 de cuvinte, în vreme ce ebraica modernă numără aproximativ 100.000 de cuvinte. În Ţara Sfântă, greaca era cunoscută mai cu seamă în Galileia. Aici, contactul cu civilizaţia greacă a fost mai strâns decât în Iudeea. O dovadă o constituie existenţa unei regiuni numite greceşte (Decapole) Există mărturii biblice ale existenţei, în vremea Bisericii primare, a unor sinagogi în care se vorbea greceşte, chiar în Ierusalim. Inscripţia 161 Peter A. Craigle, op. Cit., pag. 29 162 Gleason L. Archer Jr., A survey of Old Testament Introduction, pag.50 131

aşezată deasupra Mântuitorului, pe cruce, era scrisă în litere „greceşti, latineşti şi evreieşti” (Luca 23:38). Unii cercetători susţin că Mântuitorul a vorbit greceşte, însă nu dispunem de mărturii concludente în această privinţă. Însă atunci când creştinismul a depăşit barierele naţionalismului iudaic, apostolii Săi au folosit fără îndoială, limba greacă spre a se adresa lumii greco-romane. Tranziţia aceasta de la aramaică, la greacă, a avut loc într-o perioadă istorică relativ scurtă. 9.1.2. Limba aramaică Dintre limbile aparţinătoare sub-familiei semitice nord-vestice, cea mai importantă a fost aramaica. Scrierea aramaică avea un alfabet alcătuit din doar 22 de caractere, spre deosebire de akkadiană, care avea câteva sute de caractere. Caracterizată prin simplitate, claritate şi precizie, ea s-a adaptat cu uşurinţă, la cele mai diverse nevoi şi situaţii ale vieţii. Aceste detalii i- au conferit aramaicii un mare avantaj, fiind mult mai uşor de învăţat, decât celelalte limbi semitice din Orientul Apropiat. Aramaica a înlocuit akkadiana ca limbă a diplomaţiei, începând din secolul al X-lea î.Hr. O prezentare sistematică a evoluţiei limbii aramaice ne oferă R. K. Harrison. Potrivit lui, aramaica a avut o dezvoltare în patru etape distincte. (1) aramaica veche, limba inscripţiilor din partea de Nord a Siriei, datând în secolele al X-lea – al VIII-lea î.Hr. (2) Aramaica oficială, întrebuinţată în perioada asiriană, în cea neo-babiloniană şi în cea persană, perioadă încheiată prin 330 î.Hr. (3) Aramaica levantină, în Siria şi în Palestina după anul 721 î.Hr., şi (4) Aramaica evreiască din Palestina, în vremea Noului Testament... De o importanţă particulară pentru studiul porţiunilor din Vechiul Testament, scrise în aramaică, este Aramaica oficială163. Keil susţine că aramaica a ajuns să fie larg răspândită printre iudei, cu prilejul invaziilor haldeilor, dar atunci când iudeii au fost duşi în exil, aramaica a atins un asemenea nivel de superioritate faţă de ebraică, încât la întoarcerea lor acasă, numai cei educaţi, mai înţelegeau limba lor maternă.164 163 R. K. Harrison, Introduction to the Old Testament, pag. 203 164 Keill, Introduction to the Old Testament, vol. I, pag. 67 132

Limba aramaică este considerată a fi limba cu cea mai lungă istorie a întrebuinţării, dintre toate limbile cunoscute. Ea apărut în perioada patriarhală, şi este încă în uz, în vremea noastră. Aramaica a cunoscut o perioadă de înflorire de aproximativ 500 de ani, după care a fost înlocuită treptat de către limba greacă, iar mai târziu, de către limba arabă. Ea se mai vorbeşte încă, pe arii foarte restrânse din Siria. 9.2. Scrierea Studiul scrierii dintr-un document este un element foarte important al muncii de cercetare, deoarece poate contribui semnificativ la stabilirea cu aproximaţie a datei scrierii unui document, şi chiar a locului unde a fost realizat documentul respectiv. În cele ce urmează, nu vom investiga originea scrisului şi primele forme de scriere (cum au fost scrierea cuneiformă, sau ieroglifele de mai târziu) ci vom lua în discuţie doar scrierea întrebuinţată în vremea redactării scrierilor sacre, şi limbile în care au fost scrise documentele Vechiului Testament. Potrivit lui Karel van der Toorn, marile civilizaţii ale antichităţii s- au remarcat printr-o cultură orală. Chiar dacă cifrele pot să difere în funcţie de loc sau perioadă, cititul şi scrisul au fostlimitate la un mic segment al societăţii. Mesopotamienii au fost cele dintâi fiinţe umane care au cunoscut scrisul, însă mai puţin de 5 % din populaţie erau în stare să scrie.În Egipt, rata celor ce stăpâneau arta scrisului, era sensibil mai ridicată decât în Mesopotamia, dar chiar în cele mai generoase estimări, nu s-ar putea avansa un procentaj mai ridicat de 7 % din populaţie... Dacă rata literaţiei era mai ridicată în Israel decât în Mesopotamia, este deocamdată un aspect aflat în dezbatere.165 În formularea teoriei sale privitoare la Pentateuh, J. Wellhausen a susţinut, în mod greşit, că scrierea a fost cunoscută la evrei, abia din perioada monarhiei timpurii. Evidenţele însă îl contrazic. R. K. Harrison precizează că aproximativ 25 de inscripţii au fost descoperite în anul 1904, la Serabit el-Khadem, în peninsula Sinai. Sir Flanders Petrie, cel care le-a descoperit, le-a datat în jurul anului 1500 î.Hr. Aceste inscripţii au fost descifrate de către Albright, şi s-a ajuns la concluzia că ele au fost scrise de către sclavi aduşi din Canaan, ca să 165 Karel van der Toorn, Scribal Culture and the Making of the Hebrew Bible, pag. 10 133

lucreze în aceste mine de turquoise, în vremea Thotmes al III-lea166. Asta este o dovadă care atestă că scrierea alfabetică era cunoscută în Orientul Apropiat, înainte chiar de secolul al XV-lea î.Hr. În Siria şi în Palestina, în perioada Bronzului târziu (1500-1200 î.Hr.), populaţia a ajuns în întrebuinţeze cinci sisteme diferite de scriere. Toate manuscrisele şi toate fragmentele Vechiului Testament ebraic, care au ajuns la noi, venind din surse iudaice, chiar de la cele mai timpurii sunt scrise, cu mici excepţii, în scrierea care este încă în uz, scriere numită „scriere pătrată”, sau „scrierea asiriană” (după locul apariţiei ei). Tipul acesta de scriere era în uz general, în vremea apostolilor. Aluzia pe care Mântuitorul a făcut-o într-o anumită împrejurare, la litera „yod”, ca fiind cea mai mică din alfabet (Matei 5:18), ar fi fost întemeiată numai în cazul scrierii pătrate167 Tipul acesta de scriere a fost introdus în vremea lui Ezra, prin secolul al V-lea î.Hr., dar a fost privit cu o oarecare rezervă, de către iudeii conservatori. Tranziţia spre noul tip de scriere s-a făcut într-o perioadă care a acoperit aproximativ două secole. Totuşi, înainte de apariţia acestui tip de scriere, atât în Ţara Sfântă cât şi în Siria, se întrebuinţa vechea scriere ebraică, foarte asemănătoare cu scrierea din limba feniciană. Ca un fapt divers, Samaritenii şi-au păstra „Tora”, în vechea scriere ebraică, în spiritul statorniciei lângă tradiţie. Ei au privit cu suspiciune, trecerea la noul tip de scriere, socotindu-l nepotrivit. Unii cercetători susţin că samaritenii au păstrat tipul vechi de scriere spre a dovedi că ei sunt adevăraţii păstrători ai tradiţiei. Pe papirusuri şi pe pergamente cu destinaţie sacră, se scria numai cu cerneală de culoare neagră. Chiar şi cerneala folosită în acest scop, era pregătită cu mare grijă. Potrivit lui Wurthwein, papirusurile egiptene, precum şi documentele descoperite la Qumran, atestă că lumea antică a fost capabilă să producă o cerneală de o remarcabilă permanenţă.168 166 R. K. Harrison, Introduction to the Old Testament, pag. 205 167 Ernst Wurthwein, op. Cit., pag. 1 168 Ernst Wurthwein, op. Cit., pag. 9 134

Karel van der Toorn susţine că este prea puţin probabil ca să fi existat un comerţ cu suluri scrise, înainte de era elenistică. Evidenţele atestă un astfel de comerţ, abia cu începere din era romană, dar chiar şi atunci, sulurile nu erau ieftine. Responsabilitatea fiecărui evreu de a avea o copie a Torei, a constituit un stimulent pentru procesul copierii, dar asta nu a determinat neapărat o creştere puternică a achiziţiei de texte. Abia din secolul al III-lea d.Hr., posesia privată a Legii a devenit ceva obişnuit, comun, printre evrei. Pentru cei mai mulţi dintre ei, sulurile Torei au constituit singurele documente scrise pe care le posedau, şi acestea presupuneau costuri ridicate de achiziţie. Comerţul altor texte decât cele ale Torei, s-a limitat la cercurile scribilor, precum şi la pătura de sus a societăţii.169 9.3. Materialele pe care s-a scris Deşi în antichitatea timpurie s-a scris pe o mulţime de materiale, de la piatră, lemn, ceară şi până la ceramică (ostraca), principalele materiale folosite la scrierea şi transmiterea textelor Vechiului Testament, au fost papirusul, pielea, pergamentul (vellumul), la care s-a adăugat în cele din urmă, hârtia. În unele lucrări de specialitate, sunt menţionate printre materialele de scris, piatra, cioburile de ceramică şi tabletele cu suprafeţe de ceară. În cele ce urmează, nu vom insista asupra acestor materiale de scris, din două motive. Mai întâi, textele Vechiului Testament au fost privite cu o înaltă consideraţie. Dacă ţinem seama de atitudinea de excesivă reverenţă faţă de respectivele texte, este greu de crezut că scribii evrei le-ar fi scris pe astfel de materiale ordinare. Pe de altă parte, trebuie să ne amintim că textele cărţilor Vechiului Testament erau prea mari ca să fie scrise pe astfel de suprafeţe de scris. Pe o piatră s-ar fi putut scrie anevoios, texte atât de mari, iar cioburile de argilă (aşa-numitele „ostraca”) nu ofereau nici ele o suprafaţă amplă pentru scris. Karel van der Toorn precizează că există evidenţe care atestă că scribii evrei au folosit cioburile de ceramică doar pentru a lua note, sau pentru a face schiţe sumare. Tot el ne spune că tăbliţele cu suprafeţe de clei, erau specifice scribilor din Mesopotamia.170 169 Karel van der Toorn, op. Cit., pag. 20 170 Karel van der Toorn, op. Cit.ag. 21 135

9.3.1. Papirusul Papirusul (Cyperus papyrus L.) era o plantă ce creştea din abundenţă în valea Nilului, atingând o înălţime variind între 3 şi 6 m. În prezent, ea creşte doar în câteva locuri izolate, pe glob. Plantei acesteia, egiptenii antici i-au găsit trei întrebuinţări distincte. Din tulpini de papirus, confecţionau ambarcaţiuni. Apoi, din măduva albă şi moale a acestei plante, tăiată în fâşii, prin lipire şi presare, ei obţineau coli de scris. De asemenea, rădăcina acestei plante, prin fierbere, se putea consuma (era hrana celor săraci). Există mărturii documentare din mileniul al III-lea î.Hr., ale întrebuinţării acestei plante la fabricarea materialelor pentru scris, în Egipt. Cel mai vechi papirus cunoscut, a fost datat prin anul 2.400 î.Hr., din vremea celei de a cincea dinastii egiptene. Există apoi, o serie de documente din secolul al III î.Hr., care atestă că Egiptul făcea de multă vreme, schimb cu Fenicia, oferind papirus în schimbul lemnului. Istoricii antichităţii susţin că pentru o lungă perioadă de timp, Egiptul a devenit principalul furnizor de material de scris, pentru toate ţările din bazinul mediteraneean. Informaţii privind obţinerea materialului de scris, din măduva plantei acesteia, ne sunt oferite în „Historia naturalis” a lui Pliniu cel Bătrân (23-79 d.Hr.) Măduva acestei plante era tăiată în fâşii subţiri. Prin lipirea laolaltă a mai multor astfel de fâşii se obţinea ceva asemănător unei foi de scris. Erau lipite laolaltă două straturi, unul având fâşiile în poziţie verticală, iar altul având fâşiile în poziţie orizontală. Marginile colii astfel obţinute, fiind neregulate, erau tăiate. Partea cu fâşiile orizontale, numită „verso”, era mai fină şi era folosită pentru scriere. Au fost găsite însă şi documente care erau scrise pe ambele părţi ale papirusului. Adeseori, suprafeţele destinate scrisului, erau şlefuite cu ajutorul unei pietre, sau a unui os mai mare, de peşte. Prin lipirea laolaltă a mai multor astfel de coli, se obţinea un document mai lung, care era păstrat sub formă de sul. Termenul grec „Byblus” era termenul ce definea sulul de papirus. Cu timpul, dimensiunile colilor de papirus au început să fie standardizate. Dimensiunea unei coli standard era de 25 cm. lumgime, pe 25 de cm. lăţime. Şi calitatea lor a fost ulterior, clasificată. 136

9..3.2. Pielea Pielea animalelor a fost folosită la scris, din cele mai vechi timpuri, chiar înaintea papirusului. Ea a oferit un material de scris mai rezistent decât papirusul, dar şi mai costisitor decât acesta. Cea mai veche atestare documentară a întrebuinţării pielii ca material de scris, vine din anul 1500 î.Hr. Mai multe bucăţi de piele, tăiate în formă rectangulară, erau cusute laolaltă pentru a forma un sul. Acesta era scris doar pe o parte. Pielea trecea printr-un proces de curăţare, prin care se îndepărta părul de pe partea exterioară, şi rămăşiţele de carne de pe partea interioară. Era uscată bine apoi era impregnată cu praf de cretă. Partea exterioară era mai închisă la culoare decât partea interioară. Descoperirile de la Marea Moartă, precum şi documentele vechi ale literaturii rabinice, au dovedit faptul că începând din secolul al III- lea î.Hr., în Ţara Sfântă, materialul preferat pentru scris, era pielea, şi nu papirusul. Sulul obişnuit avea o lungime de 6 – 10 m., şi o lăţime de aproximativ 25 de centimetri. Au existat însă şi suluri mult mai mari. Cel mai mare sul cunoscut la ora aceasta, este cel deţinut de British Library, (numit „sulul Harris”) care are o lungime de peste 40 m. Evident, un sul de o asemenea mărime implică serioase dificultăţi pentru cel ce îl foloseşte, ştiut fiind faptul că el trebuia desfăşurat cu o mână şi ţinut cu cealaltă. E. Wurthwein susţine că sulurile acestea au ajuns să fie numite „volumen”, de la termenul latin „volvere”, care însemna „a roti”.171 9.3.3. Pergamentul Prin anul 200 î.Hr., anticii au dezvoltat o altă metodă de prelucrare a pieii de animal, prin care s-a obţinut pergamentul. Metoda aceasta a fost pusă la punct de Eumenes din Pergam (197-158 î.Hr.), din cauza faptului că Egiptul impusese un embargou pe exportul de papirus. De la istoricul antic Varro, prin intermediul lui Pliniu cel bătrân, se ştie că regele Eumenes al II-lea al Pergamului (197-158 î.Hr.) ar fi dorit să întemeieze în Pergam, o bibliotecă de mari proporţii, care să 171 Ernst Wurthwein, The Text of the Old Testament, pag. 8 137

rivalizeze cu renumita bibliotecă din Alexandria. Lucrul acesta i-a deranjat pe egipteni, şi ei au impus un embargou pe comerţul cu papirus172. În perioada sa de apogeu, biblioteca din Pergam a ajuns să aibă aproximativ 200.000 de volume. Numele „pergament” (greceşte „pergamon”, iar în latină „membrana”) se consideră că vine de la numele oraşului Pergam, unde se produceau cele mai bune materiale de scris de acest fel. Uneori se face confuzie între pergament şi vellum. Tehnic vorbind, ele erau diferite, din două puncte de vedere. Mai întâi ele erau diferite deoarece velumul era obţinut din prelucrarea pieii de viţel sau de antilopă. Pergamentul era obţinut din prelucrarea pieii de oaie sau de capră. Apoi, metodele de prelucrare a pieilor erau diferite, iar calitatea finală a materialului de scris, era şi ea diferită.. Prin secolul al IV-lea d.Hr., pergamentul a ajuns să înlocuiască aproape în întregime, papirusul, devenind astfel principalul material de scris de-a lungul întregului Ev Mediu. Pergamentul oferea câteva avantaje mari, faţă de papirus: oferea o suprafaţă mai fină pentru scriere, avea o durabilitate mai mare (lucru important mai ales pentru documente cu o întrebuinţare frecventă şi îndelungată), oferea posibilitatea de a fi scris pe ambele părţi, precum şi posibilitatea de a fi şters şi scris de mai multe ori (un document re-scris se numeşte „palimpsest”). Însă pergamentul implica şi unele dezavantaje faţă de pergament. Primul dintre ele era preţul mult mai ridicat decât al pergamentului. Al doilea dezavantaj era faptul că marginile unei foi, cu trecerea vremii, se ondulau, devenind neregulate.173 Suprafeţele destinate scrisului erau liniate cu ajutorul unui obiect numit „stillus”. Evident, materialul acesta era mai rezistent decât papirusul, dar era şi mult mai scump decât acesta. Anticii au preferat pergamentul în mod deosebit pentru documentele care se considera că vor avea o întrebuinţare mai frecventă. Evreii au acceptat formatul codex, abia prin secolul al VII-lea, pentru lucrări obişnuite. Pentru uzul sinagogal, chiar şi în vremea noastră, textele sacre („Tora” şi „Estera”) sunt scrise cu mâna, pe 172 Bruce Metzger, op. Cit., pag. 4, 173 B. Metzger, op. Cit., pag. 6 138

pergament. Există un adevărat ritual în pregătirea pergamentului destinat acestor scrieri. 9.3.4. Hârtia Potrivit informaţiilor istorice, hârtia a fost inventată de către chinezi, prin secolul I d.Hr. Secretul fabricării hârtiei a fost păstrat cu multă grijă, timp de mai multe secole. Abia prin secolul al VIII-lea d.Hr., tehnica producerii hârtiei a început să fie cunoscută în Orientul Apropiat, şi de aici ea s-a răspândit mai departe, în Europa. Unii cercetători sunt de părere că primul loc din afara Chinei, în care s-a ajuns să se cunoască acest secret, a fost Turkmenistanul, prin intermediul unor prizonieri de război, chinezi. De aici s-a răspândit apoi în Europa. Chiar şi după apariţia şi răspândirea hârtiei în Europa (prin secolul al XIII-lea sau al IX-lea), multe documente oficiale au continuat să fie scrise, pentru multă vreme, pe pergament. Către sfârşitul Evului Mediu, se constată o schimbare majoră în privinţa suportului material pentru scris: pergamentul a fost înlocuit aproape complet cu hârtia de bumbac (Charta Bombycina). 9.4. Formatul documentelor Forma documentelor scrise a cunoscut de-a lungul veacurilor, un proces de transformare. Fără a intra în detalii, am putea totuşi menţiona pe scurt câteva stadii ale acestui proces. 9.4.1. Formatul „Coală” Când era vorba despre texte de mici dimensiuni, cum ar fi scrisorile sau documentele oficiale, se folosea o singură coală de papirus sau de pergament. Chiar dacă textul era mai mare, el era scris pe suprafeţe separate. Dat fiind dimensiunile textelor scrierilor sacre, formatul acesta s-a dovedit nesatisfăcător. 9.4.2. Formatul „Sul” A doua etapă majoră a fost adoptarea formatului sul (sau „volumen”), nevoie dictată probabil de înmulţirea textelor literare ample. De obicei, sulurile erau scrise doar pe o singură parte. În cazuri mai rare, ele erau scrise pe ambele părţi. Acestea au fost numite mai târziu, „opistografe”. 139

Dacă era vorba despre texte mai ample, cum ar fi lucrările literare, mai multe coli erau lipite laolaltă, dacă era vorba despre papirus, sau erau cusute laolaltă, dacă era vorba despre pergament. Documentul astfel obţinut era păstrat în formă de sul. El era derulat cu o mână, şi era rulat cu cealaltă, până se ajungea la pasajul căutat. Lungimea standardizată a unui sul era de 20 de foi. Potrivit lui J. H. Greenlee, în timpul Imperiului Roman, statul controla producţia de papirus. Dacă sulurile erau produse spre vânzare, numele persoanelor oficiale responsabile de producţia respectivă, trebuia să fie menţionat pe prima pagină. Această pagină era numită „Protokollon”.174 9.4.3. Formatul „Codex” Prin secolul al II-lea d.Hr. a fost inventat codexul, o altă formă de păstrare a mai multor coli împreună. Se consideră că adoptarea formatului codex este un merit al creştismului. Codexul se asemuia cu formatul unei cărţi din vremea noastră. O coală se plia în două, şi prin asocierea a două sau mai multe coli astfel pliate, se obţinea un document care era mult mai uşor de mânuit decât sulul obişnuit. Inspirându-se din opinia lui Peter Katz, Bruce M. Metzger susţine că este posibil ca trecerea de la formatul „sul”, la formatul „codex”, să fie o încercare deliberată a creştinilor dintre neamuri, de a diferenţia uzul Bisericii, de uzul obişnuit al sinagogii, care era obişnuită să transmită Vechiul Testament, pe suluri.175 Codexul oferea avantajul de a uşura căutarea pasajelor dorite într- un text, precum şi scrierea unui text mult mai amplu decât cele scrise pe documente sub formă de sul, deoarece codexul a oferit posibilitatea scrierii pe ambele feţe. Astfel, scribii au avut posibilitatea să aşeze laolaltă mai multe cărţi. Cu timpul, codexurilor li s-a ataşat o copertă, spre a le proteja mai bine. De obicei, coperta era confecţionată din lemn. Introducerea hârtiei în uz, pe scară largă, a oferit în sfârşit posibilitatea aşezării laolaltă, a tuturor scrierilor Vechiului Testament, iar mai târziu, chiar întreaga Biblie. 174 J. H. Greenle, Scribes, Scrolls and Scripture, pag. 8 175 Bruce Metzger, op. cit., pag. 6 140

9.5. Munca scribilor Se cere a fi făcută o distincţie, atunci când vorbim despre scribii implicaţi în procesul copierii şi transmiterii documentelor Vechiului Testament. Dacă am vorbit despre un text ebraic şi unul grecesc (deşi au apărut cu timpul, şi altele), este evident că va trebui să vorbim şi despre două categorii principale de scribi. Cei dintâi scribi ai textului biblic, au fost scribii evrei, însă în paralel cu ei, au apărut ceva mai târziu, scribii care copiau textele greceşti ale Vechiului Testament. Pe cei din a doua categorie îi vom numi „scribi creştini”, pentru a-i deosebi de ceilalţi, deşi trebuie să precizăm că au existat şi scribi creştini ce ştiau să scrie în limba ebraică. 9.5.1. Scribii evrei Primii scribi dedicaţi transmiterii textului sacru, au fost soferimii. Numele lor derivă de la verbul „sophar”, care însemna „a număra”. Ei au fost numiţi astfel deoarece în preocuparea lor de a nu omite nimic, ei numărau cu mare grijă, cuvintele unui manuscris şi chiar şi literele lui. Soferimii erau cărturari evrei şi îngrijitori ai scrierilor Vechiului Testament, în perioada cuprinsă între secolele al V-lea şi al III-lea î.Hr., a căror responsabilitate a fost aceea de a standardiza şi de a păstra textele respective. La origine, termenul acesta desemna o înaltă funcţie politico-religioasă. În iudaism, el a ajuns să definească o persoană educată, familiarizată cu Legea, un teolog consacrat. Pe vremea lui Iosif Flavius, termenul acesta definea un scrib. Ca un fapt divers, păstrarea textului sacru nu a fost o responsabilitate uşoară, dacă ne gândim că Ierusalimul a fost cucerit de 47 de ori, între anii 1800 î.Hr. şi 1947 d.Hr. Acesta este unul din motivele pentru care, înainte de descoperirile de la Marea Moartă, manuscrisele cu text ebraic au fost descoperite doar în afara graniţelor Ţării Sfinte Soferimii au scris textul consonantic într-o formă cât mai corectă. Trebuie să precizăm că ei au lucrat doar cu consoane, vocalele fiind adăugate mult mai târziu. Munca lor foarte migăloasă nu a ferit complet textul, de greşeli, însă numărul acestora a fost redus foarte mult. Spre exemplu, dacă la corectură se descoperea o greşeală în pagină, pagina aceea trebuia scrisă din nou. Dacă se găseau trei greşeli pe o singură 141

pagină, se re-scria întregul document. Numele lui Dumnezeu nu putea fi primul cuvânt care se scria după înmuierea uneltei de scris, în cerneală. Regulile erau extrem de stricte, dar ele dovedesc seriozitatea cu care şi-au privit scribii, munca lor. Soferimii au introdus două feluri de alterări, în text. Prima categorie, numită „Tiqqune sopherim” erau corecturile pe care scribii le-au socotit necesare (se cunosc 18 astfel de tiqqune sopherim). În cea de a doua categorie, numită „Itture sopherim” erau omisiuni ale unor cuvinte. Grupul „Zugoth” au fost cei ce le-au urmat soferimilor, în secolele II şi I î.Hr. Termenul „Zugoth” însemnând „perechi”, definea doi rabini care deţineau funcţiile cele mai înalte în sânul Sanhedrinului. Au existat cinci perechi de astfel de rabini. Pentru o perioadă de aproximativ 200 de ani aceştia au fost călăuzele vieţii spirituale ale evreilor. Metoda acestora de a transmite Legea, era prin repetare. Cei mai faimoşi învăţători din această categorie, au fost Shammai şi Hillel, care au trăit pe la sfârşitul secolului I î.Hr. Acestora le-a urmat grupul numit „Tannaim” ( adică „învăţătorii”) a căror lucrare s-a extins până la sfârşitul secolului al II-lea d.Hr. Se cunosc, din diferite documente, numele a peste 200 de tannaimi. Tannaimii îşi derivau numele de la un termen aramaic („tanna” însemna „învăţător”). Aceştia locuiau în diferite zone din Ţara Sfântă. În vremea respectivă, centrul spiritual al iudaismului, era Ierusalimul (înainte de căderea lui în mâinile romanilor lui Titus). După căderea Ierusalimului, acest centru al iudaismului a fost mutat la Iamnia, cu acordul cuceritorilor romani, unde a fost întemeiată Academia. Tannaimii aveau ca responsabilitate prezervarea textului consonantic, a Midraşului (adică interpretarea textuală), a Toseftei (adiţiile) şi a Talmudului (instruirea). După Tannaimi au urmat Talmudiştii, care au fost activi între anul 100 d.Hr. şi anul 500 d.Hr. Numele lor vine de la Talmud.176 Au existat două Talmuduri: cel din Ţara Sfântă, şi cel din Babilon. Talmudiştilor le-au urmat masoreţii. Masoreţii au fost scribi care aveau misiunea de a consemna în scris, tradiţia. Numele lor vine de la Massorah, care însemna tradiţie. O 176 acesta este o colecţie a tradiţiei orale evreieşti, şi numele lui se traduce prin „instruire” sau „învăţare” 142

altă responsabilitate a masoreţilor a fost aceea de a adăuga note marginale la textul biblic. Notele acestea se numeau Massora. La început ele erau adăugate pe marginea textelor, apoi au ajuns să fie adăugate la începutul textului (Masorra parva). Arnold şi Beyer spun că scopul acestor note era acela de a asigura acurateţea textului copiat. Masoreţii au numărat totul, într-un text. Ei ştiau, spre exemplu, că Tora - primele cinci cărţi ale Vechiului Testament, conţinea 400.945 de litere. Ei ştiau că la mijlocul Torei se găseşte cuvântul ebraic, tradus prin « căutat », în Leviticul 10:16. Ei ştiau că litera din mijlocul Torei, se găseşte în cuvântul ebraic tradus prin «pântece», în Leviticul 11:42.177 Au existat două principale şcoli ale Masoreţilor: şcoala din Babilon (sau şcoala estică), cu trei centre mai importante, şi şcoala din Ţara Sfântă (sau şcoala vestică). În Ţara Sfântă, cei mai faimoşi Masoreţi au fost cei de la centrul din Tiberias, pe malul Mării Galileeii. (În secolul al II-lea d.Hr., a avut loc un adevărat exod al cărturarilor evrei spre Babilonia, motivat de condiţiile nefavorabile din Ţara Sfântă: romanii şi creştinii au preluat controlul asupra regiunii. Odată cu cucerirea de către arabi a Ţării Sfinte, în anul 638 d.Hr., au fost create condiţii favorabile întoarcerii unui număr semnificativ de învăţaţi evrei, în Ţara Sfântă. Aceasta a dus la o revigorare a muncii masoreţilor de la Tiberia. Cu timpul, şcoala babiloniană a intrat într-un declin, şi prin secolul al X-lea sau al XI-lea d.Hr., a dispărut din istorie. Ulterior, reprezentanţii centrului din Tiberia, au încercat să facă să dispară, (şi în mare măsură au reuşit), urmele activităţii scribilor din cele trei centre estice, din Babilonia : Sura, Nehardes şi mai târziu, Pumbeditha. Masoreţii au introdus sistemul vocalelor în scrierea ebraică, in textul primit de la soferimi, cu scopul de a uşura citirea textului consonantic şi de a păstra pronunţia corectă a cuvintelor. Munca lor a constat în patru activităţi diferite. Prima şi cea mai importantă misiune a masoreţilor era aceea de a continua munca scribilor, având grijă să se păstreze integritatea textului sacru. Ei au plasat alăturat textului, anumite note, numite « massorah ». 177 Arnold and Beyer, Encountering the Old Testament, pag. 27 143

Craig A. Evans spune că notele plasate la marginea documentelor erau numite Masora marginalis. Spre deosebire de acestea, cele finale erau numite Masora finalis178. Cele mici, plasate lateral, erau Masora Parva (Masora Qetana). Cele plasate în partea de sus şi în partea de jos a paginii, erau numite Masora Magna (Masora Gedola). A doua responsabilitate a masoreţilor era aceea de a standardiza pronunţia cuvintelor textului Vechiului Testament. Lucrul acesta s-a simţit a fi tot mai necesar, pe măsură ce limba ebraică a devenit o limbă tot mai puţin întrebuinţată. Atât ebraica, cât şi aramaica, au devenit limbi moarte, pe la sfârşitul secolului al IX-lea. Acum a apărut pericolul pierderii pronunţiei cuvintelor. Lucrul acesta era foarte important, deoarece un grup de trei consoane putea să însemne lucruri foarte diferite; numai pronunţia putea indica spre un înţeles sau spre altul. În scopul păstrării pronunţiei, masoreţii au pus la punct trei sisteme diferite de vocalize. Un sistem a fost inventat de către masoreţii şcolii din Tiberia. Ei au adoptat şapte simboluri pentru vocale, şi au adăugat simbolurile vocalelor, sub consoane. Sistemul acesta a fost numit de cercetători, «sistemul sublinear». Un al doilea sistem de vocalizare a fost propus de scribii din Sudul Israelului. În sistemul lor, simbolurile vocalice erau plasate deasupra consoanelor (sistemul supralinear). Sistemul acesta a fost folosit din secolul al VIII-lea până în secolul al XI-lea, apoi a fost abandonat. Tot deasupra consoanelor a fost şi sistemul de vocalizare inventat de scribii evrei din Babilonia. Spre deosebire de sistemul dezvoltat de scribii din Tiberia, sistemul acesta avea doar şase vocale. El a fost folosit din secolul al VIII-lea până în secolul al XII-lea. Pe alocuri, el a continuat să fie folosit chiar şi ulterior acestei date (spre exemplu, în Yemen). În cele din urmă, sistemul propus de masoreţii din şcoala de la Tiberia s-a impus în faţa celorlalte. Cea de a treia responsabilitate a masoreţilor era aceea de a indica cititorilor, cazurile în care tradiţia a stabilit citirea diferită a anumitor cuvinte. Este adevărat că ei aveau responsabilitatea de a feri textul sacru, de aliteraţii, însă în numeroase cazuri cuvintele trebuiau citite altfel decât era obişnuinţa. 178 Craig A. Evans and Emanuel Tov, op. Cit., pag. 17 144

În sfârşit, cea de a patra responsabilitate a masoreţilor era aceea de a standardiza intonaţia cântărilor, sau incantaţia. În scopul acesta, masoreţii au inventat un complicat sistem de accente. Misiunea aceasta lua mai mult timp decât celelalte trei mai sus menţionate, însă pentru cititorii de astăzi ai Vechiului Testament, ea este mai puţin importantă. Începând de prin secolul al X-lea, numele «Masoret» a încetat să mai fie atribuit cuiva, iar sarcina lor a fost preluată de «naqdanim» (sau gramaticieni). Textul rezultat în urma muncii asidue a masoreţilor a primit numele de «Textul masoretic» şi a fost preluat în Bibliile ebraice actuale. Textul lui Ben Asher, de la şcoala din Tiberia, a fost predominant în secolele al VIII-lea şi al IX-lea d.Hr. 9.5.2. Scribii creştini I-am numit astfel deoarece aceştia s-au ocupat cu copierea textelor greceşti sau latine ale Vechiului Testament. William V. Harris subliniază faptul că printre toate religiile înconjurătoare, din lumea greco-romană, creştinismul s-a demarcat în mod particular prin productivitatea sa prolifică de literatură, şi prin devotamentul său faţă de un corp autoritativ de scrieri sacre, ca temelie179. Dispunem de foarte puţine mărturii directe despre scribii care au copiat texte sacre în primele veacuri ale creştinismului, în comparaţie cu mărturiile despre scribii evrei. Totuşi, putem schiţa o perspectivă sumară asupra multiplicării textelor sacre. Dacă în primele stadii ale creştinismului, creştinii au folosit Scripturile ebraice, atunci când au luat fiinţă primele comunităţi dintre Neamuri (vorbitoare de limbă greacă), ei au folosit traducerile Vechiului Testament grecesc. Pe măsură ce s-au înmulţit comunităţile creştine din Imperiul Roman, a crescut exponenţial şi cererea de manuscrise ale textelor sacre. Primele copii în limba greacă nu s-au remarcat printr-o calitate deosebită. Scribii creştini nu erau atât de versaţi în copierea textelor Vechiului Testament, aşa ca şi colegii lor evrei. Lucrurile s-au schimbat însă destul de repede. În lumea greco-romană, se ştie că în mare măsură, eleganţa unui manuscris literar, se datora faptului că ea mărturisea despre cultura 179 William V. Harris, Ancient Literacy, pag. 18 145

aleasă a proprietarului manuscrisului. De fapt, calitatea şi eleganţa unui manuscris literar, transmitea nu doar mesajul că proprietarul era o persoană educată, ci era şi o dovadă a rafinamentului lui. Se ştie că în lumea antică, şi chiar în antichitatea târzie, cititul era un fenomen elitist. Primii creştini, preocupaţi fiind mai degrabă de conţinutul manuscrisului decât de estetica lui, n-au realizat prin copiile scrierilor sacre, obiecte de artă sau indicatoare ale statutului lor social. În secolele al II-lea şi al III-lea d.Hr., s-a remarcat deja o îmbunătăţire considerabilă a calităţii textelor manuscriselor. S-a constatat apariţia unor elemente ce ţineau de punctuaţie, în unele cazuri chiar mai numeroase decât în operele literare necreştine din aceeaşi perioadă. Scriitori bisericeşti cum era Origen, sau mai târziu, Ieronim, s-au remacat printr-o caligrafie deosebită. Cu începere din secolul al IV-lea d.Hr., scrierea îngrijită, artistică a devenit normă pentru scribii creştini, şi pentru textele acestora. Tot din această perioadă s-a început să se apeleze la serviciile unor scribi profesionişti, care lucrau în ateliere numite „scriptoria”. În Nordul Africii, în Asia Mică sau în Europa, s-au dezvoltat, în mod deosebit pe lângă mănăstiri, ateliere care erau dedicate multiplicării textelor. Situaţia aceasta se va schimba radicat odată cu inventarea tiparului lui Guttenberg, când a devenit posibilă realizarea copiilor scrierilor sacre, într-un număr mult mai mare, într-un timp mult mai scurt şi cu mai puţine erori de copiere. 9.6. Diviziunile textului biblic La început, cărţile Vechiului Testament erau scrise în mod obişnuit, fără diviziuni şi fără titluri. Chiar şi spaţiile dintre cuvinte erau mici. Între două cuvinte, spaţiul liber era de mărimea unei litere mici, iar spaţiul dintre două litere era de grosimea firului de păr. Primele diviziuni în textele vechi, au fost versetele, însă fără a fi numerotate. Există mărturii documentare ce atestă că această împărţire exista cu puţină vreme înainte de vremea Mântuitorului. Pasul următor a fost împărţirea textului Vechiului Testament în 452 de secţiuni numite „sedarim” sau „parasha”. E. Wurthwein susţine 146

că această împărţire este specifică tradiţiei palestiniene, pentru un ciclu de citire de trei ani.180 Cartea Psalmilor a făcut excepţie de la această divizare. Pentateuhul cuprindea 154 de astfel de „parasha”. Evreii obişnuiau să le citească trei astfel de secţiuni consecutive, în cadrul serviciilor săptămânale ale sinagogii, citind în felul acesta, întregul Pentateuh, în aproximativ trei ani. Potrivit lui Wurthwein, în tradiţia din babilonia, divizarea textului era diferită, Tora fiind citită în întregime, în fiecare an. Divizarea specifică tradiţiei babiloniene era în 53 de „parashoth”.181 În perioada talmudică a fost cunoscută şi împărţirea pe versete, cele două tradiţii (cea babiloniană şi respectiv, cea palestiniană) înregistrând diferenţe. De precizat este faptul că versetele nu erau numerotate. Pe la sfârşitul secolului al XV-lea, odată cu întoarcerea masivă a evreilor din Spania, a fost schimbată rânduiala aceasta privind citirea textului, în aşa fel încât să se poată citi întreg Pentateuhul, în timp de un an. Diviziunile textului pe capitole, în forma pe care o cunoaştem astăzi, a fost realizată pe la sfârşitul secolului al XIII-lea, de către episcopul englez Stephen Langdon, care l-a aplicat textului latin al Bibliei sale. Nu mult după aceea, evreii au recunoscut utilitatea acestei împărţiri a textului sacru, şi au adoptat-o la Biblia ebraică. 9.7. Manuscrisele ebraice Copierea şi transmiterea textului ebraic al Vechiului Testament, până în vremea Reformei, a fost o preocupare specific evreiască. Puţini dintre liderii creştini erau familiarizaţi cu limba ebraică. Manuscrisele textului ebraic erau clasificate în două mari categorii: unele erau destinate întrebuinţării în cadrul serviciilor publice din sinagogi, iar altele erau destinate întrebuinţării private. Foarte puţine din manuscrisele destinate întrebuinţării în sinagogă, s-au păstrat până la noi. Pentru a se evita riscul desacralizării lor, atunci când se constata că au un grad ridicat de uzură, manuscrisele acestea erau îngropate în pământ, cu grijă. 180 Ernst Wurthwein, op. Cit., pag. 20. 181 Ernst Wurthwein, op. Cit., pag. 20 147

E. Wurthwein susţine că multe manuscrise ebraice au fost distruse în timpul persecuţiilot medievale ale evreilor, unele fiind distruse de către adversarii lor (ai evreilor, n.n.), iar altele fiind distruse chiar de către evrei, pentru a se evita căderea lor în mâinile necredincioşilor.182 Pe de altă parte, trebuie să subliniem faptul că manuscrisele destinate întrebuinţării personale erau mult mai numeroase decât cele întrebuinţate în sinagogă. Sulurile destinate întrebuinţării private erau considerate copii obişnuite, şi nu putea fi folosite în locuri publice cum erau sinagogile. Ele conţineau adeseori şi ornamente. Sulurile destinate întrebuinţării publice erau considerate sacre. Tora era scrisă pe un sul separat, fragmente din „Profeţi” erau scrise pe un alt sul, iar „Scrierile” erau conţinute în alte două suluri (Iov, Psalmii şi Proverbele erau scrise pe unul dintre ele, iar pe celălalt erau scrise Daniel, Ezra-Neemia şi Cronicile). Fiecare coloană de text cuprindea cel puţin 48 de linii, însă nu mai mult de 80. Lungimea unui rând era stabilită la 30 de litere. Dacă pe sulul respectiv se mai scria încă o carte, spaţiul dintre primul text şi cel de-al doilea, trebuia să fie de trei rânduri. În realizarea unui manuscris, de obicei erau implicaţi mai mulţi masoreţi. Unul transcria doar consoanele textului. Un altul adăuga vocalele. O a treia persoană făcea corectura. Aceasta trebuia să fie făcută într-un interval de maximum 30 de zile. Dacă se constata că are o greşeală, manuscrisul era distrus. A patra persoană implicată în realizarea unui manuscris biblic, adăuga notele marginale. Au existat şi excepţii, în sensul că o singură persoană se ocupa de mai multe etape ale copierii. Un manuscris conţinea şi un colofon, la sfârşitul lui. În acesta erau oferite informaţii despre scribul care l-a copiat, precum şi informaţii despre document. Data realizării documentului, chiar dacă era menţionată, adeseori ridică dificultăţi în faţa cercetătorilor deoarece ea era specificată în funcţie de anumite evenimente istorice cum ar fi anii scurşi de la Potop, sau anii scurşi de la rezidirea Templului, etc. Ştiinţa care se ocupă cu studiul manuscriselor vechi, în încercarea de a le data, a fost numită paleografie. 182 Ernst Wurthwein, op. Cit., pag. 11 148

9.8. Erori de scriere în manuscrisele Vechiului Testament Chiar dacă scribii au dovedit o mare grijă atunci când au copiat manuscrisele, greşelile nu au putut fi eradicate cu desăvârşire. Lucrul acesta n-ar trebui să ne surprindă, dacă ne gândim că a fost vorba despre o perioadă de sute de ani de muncă de copiere, şi despre mii de copii realizate. Însă greşelile scribilor au produs alterări ale textului. La greşelile scribilor s-au mai adăugat apoi modificările intenţionate ale textului. De aceea, putem vorbi despre două feluri diferite de alterări ale textului biblic: alterările neintenţionate (sau greşelile de copiere) şi despre alterările intenţionate (sau adaptările). În opinia cercetătorilor, alterările din a doua categorie sunt mai dificile de depistat într-un text biblic, decât cele din prima categorie. Vorbind strict despre alterările neintenţionate, cercetătorii care s- au aplecat asupra manuscriselor antice, au depistat câteva tipuri de greşeli ce au apărut mai des decât altele. Vom aminti câteva dintre ele.183 Haplografia era greşeala de a scrie o singură dată, un cuvânt, o silabă sau o literă care ar fi trebuit să fie scris/scrisă de mai multe ori. Omiterea se poate datora unei terminaţii similare (în acest caz am avea un „homoeoteleuton”), sau unui început asemănător de cuvânt (asta s-ar numi specific, „homoeoarchton”). Exemple am putea menţiona în Genesa 4.8 sau în I Samuel 10:1. Dittografia era greşeala opusă haplografiei, adică scrierea de două ori a ceva ce trebuia să fie scris doar o singură dată. O astfel de alterare, se pare că avem în textul masoretic în II Samuel 6:3-4. În textul grecesc, dittografia aceasta a fost evitată. Metateza era greşeala de a inversa ordinea corectă a unor litere sau a unor cuvinte dintr-un text dat. Când ordinea a două litere dintr-un cuvânt, este schimbată, apare un termen nou. Un bun exemplu îl avem în versetul 11 al Psalmului 49. În ebraică, avem „qrbm” (care s-ar traduce prin „gândurile lor profunde”), iar o alterare întâlnită a fost „qbrm” (care se traduce prin „mormântul lor”). 183 pentru o prezentare mai detaliată a acestui subiect, se poate consulta cartea lui John H. Hayes, An Introduction to Old Testament Study, pag. 74-77 149

Confuzia dintre litere apare uneori, acolo unde semnul grafic al unei litere, este foarte asemănător semnului grafic al unei alte litere. În scrierea de mână, confundarea unei litere cu o alta este mult mai des întâlnită decât în scrierea de tipar. Ca exemplu, am putea menţiona asemănarea dintre caracterele ebraice „d” şi „r”. Dacă în text avem „dm”, asta se traduce prin „Edom”, iar dacă avem „rm”, asta s-ar traduce prin „Aram”. Combinarea greşită a cuvintelor a determinat apariţia a două greşeli numite fusiune şi respectiv, fisiune. Fuziunea era greşeala de a contopi două cuvinte într-unul singur. Fisiunea era greşeala diametral opusă fuziunii, adică separarea unui cuvânt în două cuvinte diferite. Spre exemplu, în Amos 6:12, există o întrebare care, în textul ebraic este „bbqrym”. Dacă se citeşte sau se scrie legat, întrebarea sună: „Poate cineva ara cu boi ?”. Dacă se citeşte sau se scrie separat (adică „bbqr ym”), întrebarea sună diferit: „Poate cineva să are o mare, cu boi ?” În primul caz, întrebarea nu are sens. În al doilea, este o întrebare retorică. Homofonia era greşeala scribului de a substitui un cuvânt, printr- altul care suna aproximativ la fel. În ebraică, aşa ca în aproape toate limbile, există cuvinte care sună asemănător, dar au înţelesuri diferite. Astfel de alterări au fost semnalate în I Samuel 2:16 şi în Psalmul 100:2. Homeoteleutonul era greşeala de a sări peste un pasaj, din cauză că privirea scribului sărea de la un rând, la altul, care se termina la fel. O a doua categorie de alterări ale textului, o reprezintă modificările sau alterările intenţionate. În această categorie am putea menţiona conflaţia şi omisiunea. Conflaţia este alterarea care a rezultat din adăugarea unor pasaje în textul ce trebuia copiat. Scribul şi-a îngăduit să insereze în text, pasaje paralele, epitete, explicaţii suplimentare, etc. cu scopul de a ajuta clarificarea unor detalii. Prin contrast, omisiunea este alterarea rezultată din scoaterea intenţionată din text, a unor cuvinte care puteau să pară inadecvate. Comparativ, conflaţia a apărut mai frecvent decât omisiunea, în textele biblice. O problemă aparte a fost semnalată cu privire la aşa-numitele „hapax legomena” (cuvintele care apar doar o singură dată în textul 150