Introducere în studiul Vechiului Testament

- Mustrarea celor trei prieteni ai lui Iov - Restaurarea şi răsplătirea lui Iov Mesajul teologic al cărţii S-a spus că scrierea aceasta şi-a adus o contribuţie remarcabilă la îmbogăţirea bagajului de idei teologice ale Vechiului Testament. Însă afirmaţia aceasta se poate extinde şi cu referire la ideile teologice ale Noului Testament. Unul din cele mai proeminente mesaje ale cărţii priveşte suveranitatea lui Dumnezeu. Autorul cărţii acesteia zugrăveşte înaintea ochilor cititorilor săi, un tablou extraordinar, unic până în acest punct, în care înaintea lui Dumnezeu se prezintă toate făpturile cereşti, dar şi Satan. Absolut tot ceea ce se întâmplă pe Pământ, este cunoscut şi hotărât în Cer. Dumnezeu uneori îngăduie să fie testată credinţa acelora care trăiesc cu evlavie, pentru a ieşi clar în evidenţă, motivaţia evlaviei lor. Ideea aceasta este atestată prin mai multe exemple din Vechiul Testament; a pătimit pe nedrept şi Iosif, şi David, şi mare parte din profeţi, etc.). În „Iov” este investigată mai întâi, motivaţia evlaviei omului, şi a reverenţei sale faţă de Dumnezeu. Carol A. Newsom afirmă că preocuparea teologică iniţială a cărţii este încadrată în proza relatării din prolog, în care Satan investighează motivele pietăţii lui Iov. De ce Iov, şi prin extensie, orice persoană, manifestă reverenţă faţă de Dumnezeu ? Este această reverenţă, un fel de negociere prin care omul vrea să-şi asigure siguranţa şi propăşirea, sau este o atitudine care nu depinde de circumstanţe ?428 Ca o concluzie, S. R. Driver şi G. Gray subliniază că scriitorul cărţii „Iov” este preocupat să descrie caracterul lui Iov, şi propăşirea lui. Dintre aceste două elemente, unul rămâne constant, în vreme ce cel de-al doilea trece. Cel dintâi este esenţial429 428 Carol A. Newsom, Old Testament Survey, pag. 191 429 Preluat de Paul R. House, op. Cit., pag. 428 301

În final însă, credincioşia care a trecut cu bine testul, este răsplătită de Dumnezeu. Bruce K. Watke exprimă acest aspect spunând că Iov a absolvit cu „summa cum laude”, şcoala aceasta.430 În cartea „Iov”, cititorul poate să întrevadă valoarea pe care fiinţa umană o are înaintea lui Dumnezeu. Posesiunile materiale, care au mare preţ în ochii muritorilor, în ochii lui Dumnezeu reprezintă treapta cea mai de jos valorică. Trupul omenesc este o valoare mai înaltă decât posesiunile materiale, însă cea mai înaltă valoare o are sufletul omului. De sufletul lui Iov, Dumnezeu i-a interzis lui Satan să se atingă (Iov 2:6). În „Psalmi” mai este menţionată valoarea sufletului omenesc, însă cel mai frumos a descris-o Mântuitorul, atunci când a declarat că nu i-ar fi de niciun folos omului să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul. Un mesaj proeminent al acestei cărţi este acela cu privire la atitudinea corectă a omului faţă de suferinţă. Dacă suferinţa este una dintre cele mai comune experienţe ale fiinţei umane, în orice vreme şi în orice loc, şi dacă Dumnezeu este acelaşi, implicit, conduita omului atunci când trece prin suferinţă, trebuie să fie aceeaşi. În sfârşit, dar nu în ultimul rând, cartea aceasta ne învaţă că trebuie să ne punem deplina încredere în Dumnezeu, chiar şi atunci când avem serioase dificultăţi în a înţelege felul în care El lucrează în vieţile noastre, şi când raţiunea nu ne ajută să înţelegem de ce ni se întâmplă ceea ce ni se întâmplă. Deşi Iov a pus multe întrebări, Dumnezeu nu a binevoit să-i răspundă la vreuna din ele, nici măcar la cea mai justificată: de ce trece Iov prin ceea ce trece ? PSALMII Cartea „Psalmii” este cea mai amplă şi cea mai frecvent citată dintre toate scrierile Vechiului Testament, în scrierile Noului Testament. În acelaşi timp, dintre scrierile Vechiului Testament, ea este cea mai îndrăgită de către creştini. Matthews şi Moyer explică această apreciere de care se bucură Psalmii, printre creştini, prin aceea că 430 Bruce K. Waltke, op. Cit., pag. 932 302

oamenii găsesc că este mult mai uşor să te relaţionezi la „Psalmi” decât la „Genesa” sau la „Levitic”.431 John Phillips, într-o introducere la comentariul expozitiv pe care-l scrie asupra cărţii Psalmilor spune că ei „...ating orice notă din claviatura emoţiilor omeneşti. Aici avem dragoste şi ură, bucurie şi necaz, speranţă şi frică, pace şi conflict, credinţă şi disperare, adică exact din ceea ce este făcută viaţa... Aşadar Psaltirea este un vast depozit de experienţe omeneşti”.432 Pe bună dreptate, James L. Crenshaw consideră Psalmii, drept pulsul vieţii religioase al lui Israel. În ei, se poate găsi o bogată varietate de sentimente spirituale reprezentând agonia şi extazul credinţei.433 Aprecierea de care s-au bucurat Psalmii, a fost exprimată în numeroasele feluri în care ei au fost supranumiţi. Martin Luther a numit cartea Psalmilor, „o Biblie în miniatură”. Moses Buttenweiser a numit- o „oglinda creşterii spirituale a lui Israel”. R. H. Pfeiffer a numit cartea „Psalmilor”, drept „Manualul ebraic al religiei personale”.434 Alţii au numit-o „Cartea de cântări al celui de-al doilea Templu”. În esenţă, cartea aceasta este o colecţie de 150 de psalmi, scrişi într-o perioadă de aproximativ 1000 de ani (începând de la Moise, până în vremea lui Ezra). Cea mai mare parte a lor au fost scrişi în jurul anului 1000 î.Hr. Ei sunt grupaţi în cinci secţiuni, despre care în tradiţia rabinică se susţine că ar corespunde celor cinci scrieri ale Torei. Fiecare secţiune se încheie cu o doxologie, iar Psalmul 150 este considerat a fi o doxologie finală. O comparaţie între cartea „Psalmilor” din Biblia ebraică, şi cartea similară din Septuaginta, scoate la iveală faptul că în textul grecesc, felul în care sunt numerotaţi Psalmii, este diferit de sistemul ebraic. Ştim că închinarea poporului evreu a fost organizată în vremea lui David. Se crede că în această perioadă au fost adunate laolaltă toate imnurile semnate de David, şi au fost folosite în închinarea la Templul zidit de Solomon, la Ierusalim. Pfeiffer susţine însă că întrebuinţarea 431 Matthews şi Moyer, The Old Testament, Text and Context, pag. 190 432 John Phillips, Comentariu asupra Psalmilor, vol. I, pag. 7 433 James L. Crenshaw, Old Testament, Story and Faith, pag. 292 434 R. H. Pfeiffer, Introduction to the Old Testament, pag. 634 303

lor era legată de sinagogă, şi nu de Templu. Numele original al acestei colecţii de imnuri (în esenţă, Psalmii) a fost „Cartea laudelor”. Creaţii literare antice, asemănătoare Psalmilor evreieşti, s-a descoperit că au existat şi în Egipt şi în Mesopotamia, însă asta nu înseamnă că autorii Psalmilor s-ar fi inspirat din aceste surse. În abordarea Psalmilor, au fost propuse câteva metode distincte. Una din cele mai influente a fost cea propusă de Gunkel, fondatorul curentului criticismului formei. El a fost cel dintâi erudit care s-a aplecat asupra cărţii acesteia, aşeând temeliile unei abordări care punea accent pe aşezarea Psalmilor în condiţiile de viaţă („sitz in leben”), deşi nu tot ce a exprimat el cu privire la Psalmi, este de mare valoare. Gunkel a identificat, în urma cercetărilor sale analitice, mai multe genuri sau tipuri diferite de Psalmi. Cei 150 de Psalmi canonici pot fi clasificaţi, în funcţie de tipurile lor, în şapte clase distincte: imnuri, lamentaţii, de înţelepciune, regali, mesianici, de penitenţă şi de imprecaţie. Psalmii din categoria imnurilor sunt acei Psalmi în care omul îşi îndreaptă inima spre Dumnezeu, şi-L slăveşte pentru ceea ce este El şi pentru ceea ce a făcut El Cei de penitenţă sunt acei Psalmi prin care omul, pătruns de sentimentul vinovăţiei pentru păcatul său, îşi îndreaptă cu adâncă tristeţe, inima, spre Dumnezeu, şi-I cere iertare şi restaurare. Psalmii de înţelepciune sunt Psalmii care abordează problemele vieţii obişnuite, expunând învăţături rezultate din experienţe de viaţă. Psalmii regali sunt acei Psalmi în care împăratul lui Israel este descris ca reprezentantul special al lui Dumnezeu, destinat să conducă poporul. Psalmii mesianici sunt Psalmii în care autorul lor, folosind o vorbire evident inspirată, descrie aspecte privitoare la Persoana şi lucrarea lui Mesia. Psalmii de imprecaţie sunt acei Psalmi în care omul, zdrobit de apăsarea vrăjmaşului, strigă către Dumnezeu, cerând ca El să intervină şi să facă judecată şi dreptate. În sfârşit, Psalmii din categoria lamentărilor, sunt Psalmii în care omul îşi descrie starea nenorocită, îşi exprimă încrederea că Dumnezeu 304

îl va scoate cumva biruitor, iar la urmă omul afirmă că rugăciunea lui a fost ascultată, şi-I mulţumeşte lui Dumnezeu. În Biblia ebraică, această colecţie a fost aşezată în deschiderea secţiunii numite „Scrierile”, înainte de „Proverbele”. Motivul acestei aranjări izvorăşte din rânduiala rabinică potrivit căreia creaţia lui David trebuie să fie aşezată înaintea creaţiei fiului său, Solomon. Numele cărţii În Biblia ebraică, această colecţie de scrieri este numită „Tehillim” (substantiv, la plural), care înseamnă „laude”, „imnuri” sau „Sepher Tehillim” (sau „cântări de laudă”). La Sor, Hubbard şi Bush precizează că la singular („Tehillah”) termenul acesta apare în titlul Psalmului 145, iar în textele Psalmilor, de peste 20 de ori.435 Un alt nume ebraic folosit pentru a desemna acest fel de cântări de laudă, este „mizmor”, care literal însemna „o cântare cântată cu acompaniament instrumental”. Acompaniamentul era făcut cu instrumente cu coarde, o harpă sau o liră. În debutul multora din cei 150 de Psalmi, există titluri care au ridicat semne de întrebare în faţa cercetătorilor: sunt aceste titluri autentice, sau au fost adăugate pe parcurs. Este probabil, imposibil de dat un răspuns categoric la această întrebare, însă Waltke este de părere că dacă aceste titluri sunt sau nu sunt autentice, asta nu afectează teologia Psalmilor.436 În Septuaginta, „Tehillim” a fost tradus prin „Psalmoi” (în Codex B) sau prin „Psalterion” (în Codex A). La originea termenului grecesc a stat verbul „psallo”, care definea acţiunea de a cânta la un instrument cu coarde. Vulgata a preluat şi a „latinizat” numele grecesc al cărţii, în „Liber Psalmorum”, şi din ea s-au inspirat ulterior, Bibliile protestante. Autorul cărţii Cartea „Psalmii” este o lucrare compozită, în sensul deplin al cuvântului. Ea nu are un singur autor uman, ci un număr necunoscut de autori. Spunem acest lucru, deoarece dincolo de informaţiile cu privire 435 La Sor, Hubbard şi Bush, op. Cit., pag. 510 436Bruce K. Waltke, op. Cit., pag. 871 305

la autori, oferite în superscripţiile unor Psalmi, o mare parte dintre Psalmi (50) nu ne spun absolut nimic cu privire la autorii lor, deci sunt semnaţi de autori necunoscuţi. O altă dificultate în atribuirea Psalmilor, vine din faptul că în limba ebraică, este anevoios să faci distincţie între prepoziţiile „de”, „lui” şi „pentru”, existând o singură formă pentru toate trei. În superscripţiile a 73 de Psalmi, apare expresia ebraică „I dvd”. Potrivit lui Matthews şi Moyer, „I” este o prepoziţie care indică atât direcţie cât şi relaţie. În superscripţia unui Psalm, ea poate însemna că Psalmul este un Psalm al lui David, un Psalm de la David, un Psalm din vremea lui David, sau un Psalm din mâna lui David. Ea mai poate însemna, de asemenea, un Psalm „lui” David, cu sensul de a-l onora pe David. Toate aceste traduceri sunt posibile. Expresia aceasta nu înseamnă în mod necesar, paternitatea lui David.437 Însă este destul de puţin plauzibil ca un Psalm să fie scris „pentru” David, sau „lui” David. De aceea, socotim că este corectă, aproape în toate cazurile, traducerea prepoziţiei respective, cu „de”. Cei mai mulţi dintre Psalmi (73) sunt atribuiţi în mod tradiţional, lui David.438 Dacă este corectă presupunerea potrivit căreia, un psalm fără autor precizat, ar fi scris de acelaşi autor ca şi psalmul de dinaintea lui (al cărui autor este cunoscut), atunci o bună parte din cei cu autori anonimi, i-ar putea fi atribuiţi tot lui David. Însă în lipsa unor dovezi clare, aceasta rămâne doar o posibilitate, între multe altele. Un alt autor este Asaf, mai marele cântăreţilor din vremea lui David. Lui Asaf i se atribuie 12 Psalmi (Psalmii 50, şi 73-83). Doi Psalmi sunt atribuiţi lui Solomon (Psalmii 72 şi 127). Zece Psalmi sunt atribuiţi fiilor lui Core. Câte un Psalm a fost semnat de Moise (Psalmul 90), Heman Ezrahitul (Psalmul 88) şi Etan Ezrahitul (Psalmul 89). Celorlalţi 50 de Psalmi, nu li se cunoaşte autorul. Data scrierii Dacă acceptăm ca fiind corectă atribuirea Psalmilor, aşa cum am propus-o, atunci este evident că Psalmul cel mai vechi este cel semnat de Moise. Ţinând cont de perspectiva din care este scris, el pare să 437Matthews şi Moyer, The Old Testament, Text and Context, pag. 190 438 Gleason L. Archer Jr., op. Cit., pag. 448 306

aparţină vârstei senectuţii autorului său. Archer Jr. este de părere că el a fost scris în jurul anului 1405 î.Hr.439 Psalmii scrişi de regele-poet, David aparţin perioadei 1020-975 î.Hr. Asaf, mai marele cântăreţilor, a trăit şi a scris în aproximativ aceeaşi vreme cu David. Solomon şi-a scris Psalmii între 970-950 î.Hr. Mai greu de stabilit este data scrierii Psalmilor atribuiţi fiilor lui Core, precum şi a celor doi Psalmi semnaţi de Etan şi respectiv, Heman. Mărturiile interne ne îndreaptă spre concluzia că ar fi pre- exilici. Dintre Psalmii care sunt cu autor neidentificat, unii fac dovada scrierii lor în perioada post exilică. Ei menţionează „întoarcerea prinşilor de război” (Psalmul 126), sau menţionează Babilonul (Psalmul 137). Ei nu puteau fi scrişi la multă vreme după întoarcerea din exil. Autorul pare să fi făcut parte din cei ce, ajunşi pe malurile râurilor Babilonului, îşi aminteau cu tristeţe de Sion. De aceea, el nu putea aparţine generaţiei a doua sau a treia de iudei întorşi din exil, devreme ce a cunoscut Sionul înainte de exil. În concluzie, scrierea psalmilor aparţine perioadei cuprinse între anii 1405-400 î.Hr., mai degrabă decât perioadei propuse de reprezentanţii criticii biblice liberale. Procesul colectării laolaltă a acestor 150 de Psalmi, a fost un proces mai lung, şi destul de greu de datat, din cauza lipsei unor informaţii concluzive. Allen P. Ross susţine că acesta s-ar fi încheiat cam în acelaşi timp cu încheierea Canonului Vechiului Testament.440 Structura cărţii În ceea ce priveşte structura cărţii acesteia, există un consens general printre cercetătorii din diverse tabere ale criticii biblice. Marea lor majoritate sunt de acord că scrierea aceasta poate fi împărţită în cinci secţiuni distincte, fiecare încheindu-se, aşa cum am mai spus, cu câte o doxologie. Secţiunea I-a (sau „cartea I-a”) cuprinde Psalmii de la 1 la 41. Secţiunea a II-a (sau „cartea a II-a”) cuprinde Psalmii de la 42 la 72. Cea de a III-a secţiune cuprinde Psalmii de la 73 la 89. A patra secţiune 439 Gleason L. Archer Jr., op. Cit., pag. 448 440 Allen P. Ross, The Bible Knowledge Commentary, pag. 784 307

cuprinde Psalmii de la 90 la 106. În sfârşit, secţiunea a V-a (sau „cartea a V-a”) cuprinde Psalmii de la 107, la 150. Psalmul 150 este considerat o doxologie a întregii cărţi. R. Rendtorff precizează că această împărţire nu apare în Textul Masoretic, şi ea pare să fie o tradiţie mai târzie, de interpretare, care face o analogie între cele cinci cărţi ale Psalmilor, şi cele cinci cărţi ale Pentateuhului.441 Divizarea aceasta nu are legătură cu paternitatea, nici cu cronologia evenimentelor la care ei pot fi relaţionaţi, şi nici cu ordinea scrierii lor. Cercetătorii au încercat să o explice în diverse feluri, fără ca vreo propunere să capete o largă acceptare. Dillard şi Longman admit că este imposibil să determinăm cu certitudine, de ce au fost grupaţi aşa cum îi găsim în Biblie.442 Putem spune cu precauţie doar că o serie de Psalmi sunt asociaţi pe baza similarităţii de paternitate, de conţinut sau de funcţie. Mesajul teologic al cărţii Deoarece Psalmii reprezintă adresări ale sufletului uman, către Dumnezeu, şi nu adresări ale lui Dumnezeu către poporul Său, unii comentatori s-au întrebat dacă este corect să vorbim despre un mesaj teologic al cărţii „Psalmilor”. Întrebarea aceasta însă nu este justificată, dacă ne gândim că Duhul Sfânt i-a inspirat pe autorii Psalmilor să scrie respectivele adresări. Însă dacă ţinem seama de faptul că în această carte, aşa cum s-a subliniat, nu Dumnezeu se adresează omului, ci dimpotrivă, omul se adresează lui Dumnezeu, putem concluziona că mesajul lor este instructiv, însă învăţătura lor nu este o teologie normativă. Pornind de la observaţia potrivit căreia ar exista o corespondenţă între cele cinci scrieri ale Pentateuhului lui Moise, şi cele cinci secţiuni ale cărţii Psalmilor, unii cercetători au încercat să grupeze temele teologice recurente în fiecare carte a Pentateuhului cu secţiunile corespondente din Psalmi. Tentativa aceasta însă scapă din vedere faptul că învăţăturile teologice ale cărţii Psalmilor, nu sunt prezentate într-o manieră sistematică. 441 R. Rendtorff, op. Cit., pag. 246 442 Longman and Dillard, op. Cit., pag. 255 308

Cartea Psalmilor este foarte bogată în idei şi adevăruri teologice însă Longman şi Dillard afirmă că este dificil să sumarizezi ideile teologice ale acestei cărţi. Cartea Psalmilor nu ne pune la dispoziţie un sistem teologic bine elaborat, dar conţinutul de idei teologice este extensiv, cuprinzând într-o formă sau alta, toate învăţăturile Vechiului Testament.443 În cartea aceasta îi este îngăduit cititorului să arunce o privire asupra vieţii cultice a vechiului Israel, şi în acelaşi timp îi oferă un „abecedat” al teologiei Vechiului Testament. Dacă ţinem seama de faptul că evreii nu dispuneau în casele lor, de copii ale scrierilor Vechiului Testament, şi că Psalmii erau în mod obişnuit, memorizaţi, înţelegem că în felul acesta evreii puteau să aibă o profundă înţelegere a principiilor fundamentale ale credinţei lor. La Sor, Hubbard şi Bush au dreptate atunci când afirmă că mai mult decât orice, Psalmii au fost declaraţii ale relaţiei dintre poporul Israel şi Dumnezeul lor. Ei şi-au asumat legământul Lui cu ei, şi obligaţiile ce decurg din el. Cântările lor de adorare, mărturisirile păcatelor, lamentaţiilor faţă de suferinţă, pledoariile lor pentru izbăcire, cererile de dinainte de bătălii, mulţumirile ulterioare, etc., au foat toate expresii ale relaţiei lor unice cu adevăratul Dumnezeu.444 În Psalmi, Yahwe este prezentat frecvent ca rege al poporului Său. Longman şi Enns afirmă că fie că este explicit anunţată (Ps. 97:1), fie că este mai subtil prezentată (Ps. 82), domnia lui Yahwe stă ca o pretenţie teologică centrală a cărţii Psalmilor.445 Unul din mesajele cărţii Psalmilor este acela că Dumnezeul lui Israel este un refugiu pentru pooporul Său. El este Dumnezeul care ascultă rugăciunile, şi care răspunde la ele. Lucrul acesta este subliniat atât prin afirmaţii directe, cât şi prin concluzii. Spre exemplu, lamentaţiile, care reprezintă una din cele trei teme majore ale Psalmilor, sfârşesc întotdeauna într-o notă de bucurie. Pornind de la această observaţie, Gunkel a tras în mod eronat, concluzia că aceasta ar fi o dovadă a datării lor târzii, însă în realitate, această tranziţie de la lamentaţie, la bucurie, este o dovadă a încrederii 443 Longman and Dillard, op. Cit., pag. 256 444 La Sor, Hubbard şi Bush, op. Cit., pag. 530 445 Longman and Enns, Dictionnary of the Old Testament Wisdom, Poetry and Writings, pag. 591 309

că Dumnezeu nu doar aude, ci ascultă şi răspunde rugăciunilor poporului Său. Trebuie să adăugăm că „Psalmii”, mai mult decât oricare altă porţiune din Scriptură, au avut impact major asupra limbajului rugăciunii Bisericii. Acest impact este vizibil în vocabular, în frazeologie, în stil, etc. O altă temă majoră a cărţii Psalmilor este lauda adusă lui Dumnezeu. Aceasta transmite convingerea că Dumnezeu este sursa tuturor binecuvântărilor de care se bucură poporul Său. În mod repetat, în Psalmi se afirmă că toată creaţia depinde de providenţa divină, El poartă de grijă la toate, iar dacă Dumnezeu îşi închide mâna, toate pier. El conduce pământul, şi El binecuvântează pe Israel. Cartea Psalmilor afirmă clar faptul că Dumnezeu este Creatorul tuturor lucrurilor. Expresia „cerurile şi pământul” este o expresie atotcuprinzătoare şi sugestivă. Creaţia vorbeşte despre Creator, şi vorbeşte împreună cu El. Tema aceasta este pusă în evidenţă în mod aparte în secţiunea care se încheie cu Psalmul 41, dar nu se limitează la aceasta. Secţiunea aceasta, susţine N. Geisler ar corespunde „Genesei”.446 Unul din mesajele cărţii „Psalmilor” este acela că fericirea omului derivă din completa centrare a vieţii sale, în Dumnezeu, incluzând permanenta disponibilitate de a primi instruire de la El.447 Psalmul 119, spre exemplu, proclamă cu insistenţă, valoarea educativă a Cuvântului lui Dumnezeu. Arnold şi Beyer afirmă cu îndreptăţire că Psalmii rămân un tezaur de ajutor spiritual pentru toţi credincioşii. Cuvintele lor vorbesc inimilor noastre tot aşa cum au vorbit inimilor acelora din vremea în care ei au fost scrişi.448 Din acest motiv, ei pot fi consideraţi atemporali, nefiind limitaţi la o anumită cultură sau perioadă istorică.. 446Norman Geisler, A Popular Survey of the Old Testament, pag. 195 447 J. Clinton McCann Jr., în The Old Testament Survey, pag. 212 448 Arnold and Beyer, Encountering the Old Testament,, pag. 312 310

PROVERBELE Cartea „Proverbele” este o culegere de ziceri de înţelepciune, care exprimă în forme scurte, uşor de reţinut, şi într-un limbaj accesibil, importante lecţii de viaţă. S-a spus, pe bună dreptate că un proverb este „o zicere scurtă, bazată pe o experienţă lungă”. Iniţial, proverbele au circulat independent unele de altele, dar cu vremea, ele au fost adunate laolaltă, într-o culegere. Unii cercetători susţin că putem vorbi despre mai multe culegeri care au fost puse laolaltă. Din acest motiv, La Sor, Hubbard şi Bush numesc cartea aceasta, „o colecţie de colecţii”.449 Cartea aceasta are ceva de spus pentru aproape orice situaţie de viaţă. Termenul ebraic „masal” (singularul de la „misle”) acoperă mult mai mult decât termenul „proverb”. James L. Crenshaw ne spune că termenul ebraic „meshalim”, tradus de obicei prin „proverbe”, acoperă un domeniu amplu de ziceri. El este întrebuinţat spre a desemna similitudini, ziceri populare, aforisme, alegorii, discursuri şi multe altele.450 Ca şi cartea Psalmilor, cartea aceasta are mai mulţi autori (numărul lor este imposibil de precizat), deşi în mod obişnuit, ea este numită printre creştini, „Proverbele lui Solomon”. Probabil că această numire a fost determinată de faptul că în Biblia ebraică, ea s-a numit aşa. Arnold şi Beyer au identificat nu mai puţin de şapte colecţii diferite, provenind de la diferiţi autori.451 Demn de remarcat este faptul că scopul acestei cărţi este prezentat încă de la început. Potrivit opiniei lui Archer Jr., scopul unei cărţi de proverbe, este acela de a instrui (pe cititor, n.n.) în principiile înţelepciunii.452 Este destul de evident faptul că această carte prezintă conţinutul educaţiei evreieşti, însă accentul este pus pe caracter mai degrabă decât pe intelect. 449 La Sor, Hubbard şi Bush, op. Cit., pag. 547 450 James L. Crenshaw, Old Testament, Story and Faith, pag. 316 451 Arnold and Beyer, op. Cit., pag. 316 452 Gleason L. Archer Jr., op. Cit., pag. 475 311

Legea dată prin Moise, care avea şi ea un scop instructiv, cuprindea pe lângă prevederile rituale, o serie întreagă de prevederi ce reglementau conduita socială a evreului. Erau prevăzute pedepse aplicabile celor ce se făceau vinovaţi de călcarea lor. În cartea „Proverbele”, accentul este diferit. Este pus în lumină contrastul dintre trăirea unei vieţi într-un mod înţelept, cu trăirea ei într-un mod nechibzuit. Cititorul este conştientizat că este mai bine pentru el, să trăiască cu înţelepciune printre semenii săi. Crenshaw subliniază importanţa stăpânirii limbajului potrivit în transmiterea învăţăturilor despre înţelepciune, spunând că aceasta este esenţială, deoarece ea trebuie să capteze imaginaţia ascultătorului şi să producă o instruire convingătoare.453 Este important să remarcăm că proverbele nu sunt porunci. Din acest motiv, retorica a jucat un rol însemnat. Patru elemente definitorii au caracterizat retorica antică: cuvântul adecvat, momentul potrivit, adevărul şi buna măsură. Cuvântul cel mai potrivit pentru a exprima un adevăr, era important deoarece un cuvânt care nu este bine ales, umbreşte adevărul pe care vrea să-l exprime. Momentul potrivit este foarte important, deoarece sunt momente în care tăcerea este mai înţeleaptă decât luarea cuvântului. Adevărul dă autoritate ideii, iar cumpătarea a fost întotdeauna, şi în toate situaţiile, o dovadă de înţelepciune. Am menţionat deja faptul că anterior scrierii acestor proverbe ebraice, în Orientul Apropiat antic, au existat o serie de scrieri cu aceeaşi tematică, scrieri care au pre-datat cartea biblică. Se cunosc o serie de scrieri egiptene, mesopotamiene, akkadiene („Cuvintele lui Ahiqar”) şi canaanite. O comparaţie atentă şi sistematică a acestor scrieri, cu cartea „Proverbele”, a scos la iveală faptul că există multe similarităţi între „Proverbe” şi aceste scrieri, cele mai clare fiind identificate în raport cu instrucţiunile egiptene.454 Lucrul acesta este uşor de explicat, nu neapărat prin împrumut direct, aşa cum încearcă să-l explice unii cercetători, ci prin faptul că observarea atentă realităţii, şi a naturii omeneşti, nu se putea ajunge decât la concluzii asemănătoare. 453 James L. Crenshaw, op. Cit., pag. 318 454în particular, cu „Învăţăturile lui Amenemope” 312

În cartea „Proverbele, înţelepciunea este arătată ca având origine divină (Prov. 8:22-31), şi este personificată printr-o femeie. Matthews şi Meyer sunt de părere că personificarea feminină a înţelepciunii este motivată de faptul că femeia este primul învăţător al copiilor ei. Este mai întâi, responsabilitatea ei, aceea de a inculca în ei, principiile culturii şi religiei evreieşti.455 În Canonul Bibliei ebraice, cartea aceasta este aşezată între „Psalmi” şi „Iov”. În Septuaginta şi în Vulgata, ea este plasată, aşa ca în Bibliile protestante, după „Psalmi”. Numele cărţii În Biblia ebraică numele cărţii acesteia este „Mishele Selomoh” (adică „Proverbele lui Solomon”). Originea numelui vine din termenul ebraic „mashal”, care însemna „o comparaţie” sau „o asemănare”. Edward P. Blair este de părere că termenul „mashal” desemnează o formulare care arată reala natură a unui lucru, prin compararea lui cu altceva. El mai poate avea sensul de standard de conduită, şi de proclamare a unui adevăr ascuns.456 În Septuaginta, cartea aceasta este numită „Paroimiae Solomontos” (adică „Proverbele lui Solomon”). Ieronim, în versiunea Vulgata, a numit cartea aceasta „Liber proverbiorum” (sau „Cartea proverbelor”). Termenul acesta a fost adaptat în Bibliile ulterioare. Autorii scrierii Spre deosebire de cărţile studiate până aici, în cartea aceasta găsim referiri la autori. Am anticipat deja faptul că această carte are nu unul ci mai mulţi autori. Trei dintre ei sunt identificaţi în superscripţiile ce însoţesc textul cărţii: împăratul Solomon, Agur, fiul lui Iache, şi regele Lemuel. La aceştia se mai adaugă un grup nedefinit de autori, numiţi „înţelepţii”. E. J. Young opinează că este posibil ca aceşti înţelepţi să fi trăit înainte de Solomon, iar acesta a adunat cuvintele lor.457 455Matthews şi Moyer, The Old Testament, Text and Context, pag. 181 456 Edward P. Blair, Abingdon Bible Handbook, pag. 138 457 E. J. Young, An Introduction to the Old Testament, pag. 312 313

Cu privire la identificarea celor două personaje, Agur şi Lemuel (a căror nume s-ar traduce prin „Strângătorul” şi respectiv, „Aparţinând lui Dumnezeu”), există două ipoteze. Una dintre ele, împărtăşită de tradiţia rabinică, susţine că ele sunt fictive, şi ambele îl desemnează pe Solomon. Richard L. Scultz afirmă că nu există nici o referinţă despre aceste două personaje, nici în scrieri biblice, şi nici în scrieri extra- biblice.458 Cea de a doua ipoteză este aceea că ar fi două personaje originare din Massa, şi au aparţinut unui trib ismaelit din Nordul Arabiei.459 Se crede că ar fi vorba despre acelaşi ţinut despre care se vorbeşte în Gen. 25:14. Ca un amănunt, scriitorii bisericeşti timpurii, au atribuit lui Solomon întreaga carte, deoarece în manuscrisele Septuagintei şi în cele latine timpurii, lipseau titlurile capitolelor 30 şi 31. Data scrierii Întrucât avem de-a face cu o carte compozită, o „culegere de culegeri”, nu se poate stabili o dată unitară a scrierii ei. Dideritele ei secţiuni au fost scrise în vremi deiferite, de aceea le vom trata diferenţiat. Capitolele ce cuprind contribuţia lui Agur şi a lui Lemuel, este practic imposibil să le datăm cu precizie, deşi s-a sugerat că ar fi fost scrise în perioada post-exilică. Partea care este atribuită lui Solomon poate fi plasată în anii maturităţii lui (se ştie că în tradiţia rabinică s-a considerat că el a scris „Cântarea cântărilor” în vremea tinereţii, cartea „Proverbele” la maturitatea sa deplină, iar „Eclesiastul”, la vârsta senectuţii). Unele din proverbele scrise de el au fost adunate de oamenii lui Ezechia. Asta înseamnă, prima parte a secolului al X-lea î.Hr. ca perioadă a scrierii. Partea cu caracter introductiv (adică primele 9 capitole), se crede că a fost adăugată în perioada post-exilică, şi ar fi partea cea mai târzie. Structura cărţii Majoritatea lucrărilor de specialitate împărtăşesc viziunea unei structuri în opt secţiuni a cărţii „Proverbele”, după cum urmează: 458 Richard L. Scultz, The Baker Illustrated Bible Commentary, pag. 537 459Edward P. Blair, Abingdon Bible Handbook, pag. 139 314

Secţiunea I-a acoperind primele nouă capitole, a fost numită „Importanţa înţelepciunii”. În partea aceasta se accentuează valoarea şi natura înţelepciunii, prin aşezarea în contrast a unei vieţi trăite cu înţelepciune, cu viaţa trăită fără înţelepciune. Cele câteva sute de proverbe cuprinse în această secţiune, menţionează o serie de porniri ale firii, pe care omul este chemat să le biruiască prin înţelepciune: tentaţia spre violenţă, lenevia, duplicitatea, făgăduinţele pripite şi într- un mod aparte, tentaţiile din domeniul sexual. Se crede că aceasta este partea cea mai târzie a colecţiei proverbelor.460 Secţiunea a II-a, mai amplă, se întinde de la 10:1, până la 22:16, şi este numită „Proverbele lui Solomon”. Ea cuprinde 375 de proverbe atribuite tradiţional lui Solomon. Acestea sunt aşezate laolaltă fără vreo tematică precisă sau vreo legătură între ele. Cercetătorii consideră, pe baza mărturiilor interne ale textului, că aceasta este secţiunea cea mai veche a întregii cărţi. Secţiunea a III-a a cărţii începe cu 22:17, şi ajunge până la 24:22. Numită „Cuvintele înţeleptului”, (un titlu ce apare în Textul Masoretic), partea aceasta începe cu o precizare care seamănă a introducere a unei colecţii separate. Asemănarea mare dintre secţiunea aceasta şi proverbele egiptene din scrierea lui Amenemope, i-a făcut pe cercetători să se întrebe cine s-a inspirat de la cine ? Multă vreme s-a crezut că textul egiptean este originalul, iar cel ebraic este traducerea sau parafrazarea lui, însă cercetări mai recente (a doua jumătate a secolului al XX-lea) au dovedit exact contrariul. E. J. Young spune că prima perspectivă s-a bazat pe raţionamentul potrivit căruia egiptenii n-ar fi acceptat să împrumute ceva din Palestina. Însă analiza lingvistică a celor două cărţi a demonstrat că scrierea egipteană ar fi o traducere a secţiunii din scrierea ebraică, iar traducătorul egiptean a greşit în înţelegerea unor termeni ebraici.461 Secţiunea a IV-a este o secţiune scurtă, cuprinzând doar câteva versuri (23:23-24:34). Ea cuprinde o serie de avertismente practice. În mod special este promovat aici, sensul responsabilităţii sociale. Secţiunii acesteia nu i se cunoaşte autorul. Secţiunea a V-a este o adăugire a unor proverbe scrise de Solomon. Ea acoperă cinci capitole (respectiv de la 25 la 29). 460Dicţionar biblic, pag. 1082 461 E. J. Young, A Survey of the Old Testament, pag. 481-482 315

Precizarea cu care începe secţiunea aceasta, a determinat pe cercetători să formuleze diferite opinii asupra paternităţii ei, însă cea mai rezonabilă este aceea că proverbele cuprinse în această secţiune s-au păstrat oral, din vremea lui Solomon, iar oamenii lui Ezechia le-au adunat şi le-au scris. Secţiunea a VI-a este iarăşi o secţiune scurtă, acoperind practic un singur capitol. Ea cuprinde cuvintele lui Agur. În secţiunea aceasta au fost semnalate unele influenţe ale literaturii ugaritice de înţelepciune. Identificarea acestui aşa-numit Agur, este practic imposibilă. Secţiunea a VII-a a cărţii este cea mai scurtă dintre toate, cuprinzând cuvintele împăratului Lemuel, exprimate în doar nouă versuri (31:1-9). Se crede că Lemuel a fost un împărat din Massa. Ultima secţiune a cărţii este o odă a femeii cinstite. Partea aceasta a fost scrisă sub formă de acrostih. Din cauza formei stilizate, se crede că partea aceasta este partea cea mai recentă a întregii cărţi. Deşi secţiunea aceasta este parte din capitolul care începe cu cuvintele lui Lemuel, este îndoielnic faptul că acest Lemuel ar fi scris şi această secţiune. Mesajul teologic al cărţii Trebuie să admitem că scrierea aceasta ridică unele dificultăţi în faţa celor ce încearcă să-i descopere mesajul teologic sau să o aşeze la locul ei, în teologia Vechiului Testament. Dificultatea cea mai mare vine din faptul că în cuvintele ei nu se vorbeşte aşa ca şi în celelalte cărţi ale Vechiului Testament, despre chemarea făcută de Dumnezeu lui Israel, despre legământ, despre alegere, etc. Chiar şi istoria şi religia lui Israel, par să fie trecute cu vederea. Bruce K. Waltke îl citează pe John Goldingay, care afirmă că înţelepciunea se focalizează mai mult asupra vieţii de fiecare zi, decât asupra istoriei, mai mult asupra a ceea ce este comun decât asupra a ceea ce este unic, mai mult asupra individului decât asupra naţiunii, mai mult asupra experienţei personale decât asupra tradiţiei sacre.462 462 Bruce K. Waltke, op. Cit., pag. 902 316

În continuare, Watke susţine că Solomon a prezentat aceleaşi atribute ale lui Dumnezeu, şi aceleaşi acţiuni, pe care I le-au prezentat Moise şi profeţii. El, Dumnezeu este prezentat ca şi Creator al Cosmosului şi al întregii umanităţi, El este Dumnezeul cel viu care pedepseşte răul şi pe cei ce-l fac. El este Fiinţa spirituală care mângâie poporul, şi-i cunoaşte căile. El este suveranul care conduce istoria, naţiunile şi pe conducătorii lor. El este Acela care răspunde rugăciunilor celor cu inima curată.463 Am putea spune că într-un anume fel, cartea „Proverbele” prin lucrurile asupra cărora se apleacă ea, completează „Legea”. Oricât de detaliată ni s-a părea „Legea”, există aspecte cu caracter de detaliu, ale vieţii zilnice, care nu au putut fi prinse în prevederile ei. Dar care pot fi totuşi decisive la nivelul relaţiilor inter-umane. Cartea „Proverbele” se ocupă tocmai de aceste detalii ale vieţii umane. Cunoaşterea pe care o dă înţelepciunea, este mult mai mult decât o simplă însuşire de adevăruri exprimate propoziţional. Cartea aceasta, încă din partea ei introductivă, stabileşte două principii importante. Primul este acela că adevărata înţelepciune nu poate începe altfel decât cu frica de Dumnezeu. Însă aşa cum a afirmat cândva Pascal, frica autentică vine din credinţă, în vreme ce frica falsă vine din îndoială. Din acest motiv, nu putem agreea cu J. L. Crenshaw, care susţine că în concepţia înţelepciunii iudaice, virtutea umană ar fi suficientă pentru a atinge binele desăvârşit, în această viaţă, fără asistenţă divină.464 Cel de-al doilea principiu fundamental este acela că înţelepciunea îşi are obârşia în Dumnezeu. Asta spulberă încercarea unora de a identifica înţelepciunea cu experienţa umană. Iov exprima o preocupare existenţială, atunci când a întrebat: „Unde poate fi găsită înţelepciunea ?” Cu aceste două principii bine fixate în minte, citirea celorlalte proverbe, care privesc relaţiile omului cu semenii săi, şi cele pe care el le are cu familia sa, pot fi înţelese mai profund. În „Proverbele”, Dumnezeu este menţionat pe nume, în 94 de versete; prin pronume, în 11 versete, şi prin diverse epitete care-L descriu. Asta dă un total de peste 10% din textul cărţii (915 versete). 463 idem., pag. 902 464 James L. Crenshaw, Wisdom literature. An Introduction, pag. 373 317

Este evidentă importanţa pe care o dă autorul cărţii, Numelui lui Dumnezeu. Două pasaje ample din carte, Îl descriu pe Dumnezeu în calitatea Lui de Creator. Din trăsăturile lui Dumnezeu, două sunt evidenţiate în „Proverbele”: transcendenţa Sa şi imanenţa Sa. Cea dintâi vorbeşte despre faptul că El este deasupra creaţiei, iar cea de a doua vorbeşte despre prezenţa Sa în creaţie. John A. Martin exprimă astfel transcendenţa şi imanenţa divină: Dumnezeu este separat de creaţia Sa, şi mai mare decât aceasta (asta este transcendenţa, n.n.). În acelaşi timp, El este implicat în toate detaliile creaţiei (aceasta este imanenţa, n.n.).465 Nu în ultimul rând, cartea aceasta întăreşte principiile teologiei retribuţiei, principii exprimate deja în Pentateuh. Dumnezeu răsplăteşte pe cel ce se teme de El şi lucrează cu înţelepciune, dar pedepseşte pe cei ce fac răul. Pedeapsa acestora din urmă, observă Edward P. Blair, se constată chiar în timpul vieţii lor.466 Adevărata frică de Domnul este cea mai puternică motivaţie a unei purtări morale, şi ceea ce dă putere unei trăiri frumoase printre oameni. În lipsa fricii de Domnul, purtarea etică este o chestiune de convenienţă. ECLESIASTUL Ultima dintre cărţile de înţelepciune, este cartea „Eclesiastul”. Ca şi cartea „Iov”, cartea aceasta este o culegere de discursuri. Fiind inclusă în grupul scrierilor „Meghillot” (adică „Sulurile”), care se citeau la sărbătorile evreieşti, ea se citea la Sărbătoarea Corturilor. S-a spus despre cartea aceasta că este una dintre cele mai controversate şi mai stranii cărţi ale Vechiului Testament. Motivul a fost acela că ea pare să ofere o perspectivă dezolantă asupra vieţii omeneşti. Matthews şi Moyer susţin că o asemenea perspectivă 465John A. Martin, The Bible Knowledge Commentary, pag. 1032 466Edward P. Blair, Abingdon Bible Handbook, pag. 140 318

negativă asupra vieţii, crează dificultăţi cititorului modern care ar vrea s-o studieze.467 Cartea este scrisă parţial la persoana I-a singular, parţial la persoana a II-a, şi parţial, la persoana a III-a singular. Ea are caracterul unei confesiuni, fără o preocupare expresă pentru sistematizare. În cuvintele ei găsim exprimate idei şi concepte din raţionalism, scepticism, pesimism, fatalism, etc. În afirmaţiile pe care le formulează, autorul cărţii „Eclesiastul” pare să contrazică alte texte biblice, şi uneori chiar să se contrazică pe sine. Nu este surprinzător faptul că evreii au purtat multe discuţii asupra acestei scrieri, întrebându-se mai ales asupra caracterului ei inspirat, şi implicit asupra dreptului ei de a fi inclusă în Canon. La Sor, Hubbard şi Bush susţin că verdictul pozitiv al lui Hillel a triumfat asupra opiniei negative a lui Shammai, şi cartea aceasta a fost păstrată în Canon.468 În ciuda faptului că nu este foarte plăcut să auzi adevărurile pe care le transmite cartea aceasta, se întâmplă ades să fim obligaţi să admitem că aşa stau lucrurile. W. Sibley Towner spunea că aici găsim pe cel mai realist dintre scriitorii realişti ai scrierilor sacre .469 Cartea aceasta începe prin a enunţa o premisă pesimistă, şi anume aceea că viaţa umană cu toate eforturile pe care le include ea, este o deşertăciune. De-a lungul cărţii, autorul ei încearcă să-şi argumenteze premisa, urmărit de chinuitoarea întrebare: care este atunci, rostul vieţii? Autorul ei nu este un om care a falimentat în viaţă, şi care nu a reuşit să-şi atingă scopurile, ci dimpotrivă, este un om care a realizat tot ceea ce şi-a propus. El a atins acele piscuri pe care cei mai mulţi dintre muritori nu le vor atinge niciodată. Însă odată atinse scopurile sale pământeşti, el a constat că nu a găsit împlinire şi semnificaţie, în nimic din ceea ce a realizat. Fericirea a fost scurtă, şi a fost întotdeauna urmată de dezamăgire. Concluzia este aceea că omul nu poate să producă nimic cu adevărat valoros şi durabil. Toate „reţetele” omeneşti ale fericirii, s-au dovedit falimentare, una după una. 467Matthews şi Moyer, The Old Testament, Text and Context, pag. 181 468 La Sor, Hubbard şi Bush, Old Testament Survey, pag. 587 469 W. Sibley Towner, The Old Testament Survey, pag. 249 319

Chiar şi înţelepciunea tradiţională, autorul acestei cărţi, o consideră falimentară. La Sor, Hubbard şi Bush susţin că pentru Eclesiastul, înţelepciunea convenţională a fost nu numai inadecvată, ci aproape o blasfemie... Înţelepţii au călcat în teritoriul aparţinând lui Dumnezeu, atunci când au încercat să prezică infailibil, consecinţele purtării celui înţelept şi a celui nebun.470 Două expresii-cheie, cu valoare de verdict, sunt întâlnite mereu în text: una este „deşertăciune a deşertăciunilor”, iar cealaltă este „goană după vânt”. Autorul cărţii le foloseşte des, în încercarea de a-şi convinge ascultătorii (sau cititorii) de inutilitatea căutării fericirii şi sensului vieţii, în lucrurile în care oamenii le caută de obicei. Însă există o sintagmă care clarifică totul: „sub soare”. Sintagma aceasta este repetată de 28 de ori (în total, ea apare de 29 de ori, în textul cărţii). Aşadar, căutările omului sunt fără folos, atunci când el îşi limitează căutările, la domeniul definit prin expresia „sub soare”. Concluzia spre care ne îndreaptă autorul acestei scrieri, este aceea că viaţa omului îşi găseşte semnificaţia numai în relaţia corectă cu Dumnezeu. Căutarea lui Dumnezeu ar trebui să înceapă chiar din vremea tinereţii. Waltke are dreptate atunci când spune că scrierea aceasta ar trebui privită ca o agonizatoare dezbatere a autorului ei, între scepticism şi credinţă, pentru ca în cele din urmă, credinţa să triumfe asupra scepticismului.471 Finnis coronat opera ! În Biblia ebraică, scrierea aceasta este aşezată în secţiunea „Scrierile”, în grupul de scrieri numit „Meghillot”, după „Cântarea cântărilor” şi înainte de „Plângeri”. În Canonul grecesc, ea este printre scrierile din secţiunea cărţilor poetice, după „Proverbele”, şi înainte de „Cântarea cântărilor”. Traducerea Vulgata reflectă aceeaşi succesiune a cărţilor, şi Bibliile protestante au preluat-o la fel. Titlul cărţii Titlul ebraic al cărţii acesteia este „Divere qoheleth” (care s-ar traduce literal, prin „cuvintele predicatorului”) sau mai scurt „Qoheleth” (adică „Propovăduitorul”). Termenul acesta nu este un 470 La Sor, Hubbard şi Bush, op. Cit., pag. 589 471 Bruce L. Waltke, op. Cit., pag. 954 320

nume propriu, ci un pseudonim, şi fiind o formă cu terminaţie feminină, se crede că el s-ar referi nu la persoană, ci la o funcţie sau un oficiu. În acest sens, Bruce K. Waltke afirmă că ocazional, profesiile erau exprimate prin forma participiului feminin, singular.472 Termenul grec ales de traducătorii alexandrini, a fost „Ekklesiastes”, termen care este foarte adecvat. Ieronim l-a redat prin „Eclesiastes”. E. J. Young susţine că termenul acesta („Qoheleth”) vine de la rădăcina „qahal” care însemna mai întâi „a convoca o adunare”, şi apoi „a se adresa adunării”. „Eclesiastul” înseamnă tot „predicator” şi derivă din „ecclesia”, care înseamnă tot „adunare”.473 Un alt sens al termenului ebraic „Qoheleth” este acela de „învăţător”. Autorul cărţii Tradiţia ebraică, precum şi cea creştină, vreme de câteva secole l- a considerat pe Solomon drept autor al acestei scrieri. Probabil că la această atribuire a cântărit mult faptul că Solomon a fost un om foarte înţelept, şi a avut preocuparea să adâncească cu înţelepciune, tot ceea ce se face sub soare. Până în secolul al XVII-lea, rareori a fost pusă sub semnul îndoielii paternitatea ei.474 Cercetători de dată mai recentă, ezită să-l considere pe Solomon drept autor, din trei motive principale. Mai întâi, în textul cărţii apar termeni şi expresii ebraice caracteristice unei perioade mult mai târzii decât cea în care a trăit regele Solomon (perioadei post exilice). În al doilea rând, precizarea că el a fost împărat la Ierusalim, ei o consideră drept o dovadă că atunci când a fost scrisă cartea, autorul ei nu mai era împărat. În sfârşit, un al treilea motiv invocat este oferit de precizarea că Eclesiastul, autorul cărţii, pe lângă faptul că a fost un om înţelept (un „hakam”), el a fost şi un învăţător de profesie (Ecl. 12:9-10). În opinia noastră, argumentele în favoarea lui Solomon, ca autor, sunt mai solide decât cele ce sunt invocate împotriva lui. Autorul se declară a fi fiu al lui David. Apoi el susţine că a domnit peste Israel, la Ierusalim. Precizarea aceasta este importantă deoarece numai înainte de 472 Idem, op. Cit., pag. 946 473 E. J. Young, A Survey of Old Testament Introduction, pag. 483 474 o excepţie face M. Luther, care neagă scrierea ei de către Solomon 321

divizarea împărăţiei, Israelul avea capitala la Ierusalim. După divizare, se ştie că Ierusalimul a rămas capitala regatului de Sud, numit Iuda. Realizările personale pe care le menţionează, sunt specifice lui Solomon. Nici o altă domnie ulterioară celei a lui Solomon, nu a cunoscut o asemenea prosperitate materială. Accentul pe care-l pune pe înţelepciune, în investigarea problemelor vieţii, este specific lui Solomon. Precizarea de a fi întrecut pe toţi cei de dinaintea lui, în înţelepciune, numai lui Solomon i se potriveşte. După el nu a mai existat nici un alt împărat la fel de înţelept ca el. Data scrierii Cu privire la datarea scrierii acestei cărţi, opiniile cercetătorilor sunt foarte variate. Chiar şi cercetători consideraţi conservatori, înclină să o dateze târziu (între 450-350 î.Hr.), în vreme ce alţii, mai liberali, indică spre o perioadă chiar mai târzie (350-250 î.Hr.). Au fost formulate şi opinii care, bazându-se pe aspecte lingvistice (un stil considerat mişnaic, specific secolului al II-lea d.Hr.) au sugerat că „Eclesiastul” ar fi fost scrisă în perioada creştină timpurie. Datarea cea mai târzie a fost relativ uşor de dovedit ca falsă. Fragmente din textul acestei scrieri au fost descoperite printre textele sulurilor de la Qumran. De asemenea, autorul scrierii „Înţelepciunea lui Sirah” face referire la „Eclesiastul”, dovedind că în vremea aceea ea era privită cu consideraţie. Stabilirea datei scrierii este strâns legată de stabilirea autorului ei. Am arătat că există indicii solide care îl recomandă pe Solomon ca autor, de aceea putem considera că „Eclesiastul” a fost scrisă în secolul al X-lea î.Hr. Dacă ţinem seama de faptul că perspectiva pe care o oferă, este caracteristică unei persoane aflate aproape de finalul vieţii, am putea concluziona că ea a fost scrisă în a doua jumătate a secolului al X-lea î.Hr. În felul acesta se explică mulţumitor şi expresia „am fost împărat”. Cariera sa politică era aproape încheiată, la data scrierii cărţii acesteia. Structura scrierii La Sor, Hubbard şi Bush afirmă că din cauza metodei unice de argumentare, cartea aceasta are o structură aproape imposibilă de 322

prezentat coerent.475 O posibilă structură ne-o oferă Donald R. Glenn.476 Potrivit lui Glenn, cartea „Ecleasiastul” ar avea patru secţiuni principale. Prima secţiune a cărţii, secţiune cu caracter introductiv, este numită „Zădărnicia tuturor strădaniilor omeneşti”. Ea acoperă primele 11 versete ale capitolului I. - Titlul - Prezentarea temei cărţii: zădărnicia eforturilor omeneşti - Enunţarea tezei şi dovedirea ei Secţiunea a doua a cărţii începe în 1:12 şi se încheie în 6:9. Secţiunea aceasta s-ar putea numi „Zădărnicia realizărilor omeneşti, demonstrată empiric”. - Observaţii personale privitoare la realizările umane - Zădărnicia trudei omului: ce folos are omul din toată truda lui Secţiunea a treia a cărţii este numită „Limitările înţelepciunii omeneşti”. Ea începe în 6:10 şi se încheie în 11:6. Secţiunea aceasta cuprinde următoarele părţi: - Caracterul neschimbător şi indescifrabil a ceea ce este predestinat - Neputinţa omului de a pătrunde planul lui Dumnezeu - Omul nu ştie ce urmează să se întâmple Cea de a patra secţiune distinctă este concluzia cărţii: „Trăieşte-ţi viaţa bucuros şi responsabil, cu frică de Dumnezeu”; ea începe cu 11:7 şi se încheie cu 12:7. - Chemarea de a te bucura şi de a trăi responsabil - Sfatul final, în vederea zădărniciei tuturor strădaniilor omeneşti Mesajul teologic al cărţii Cartea aceasta i-a contrariat pe mulţi cercetători. Dovadă stau numeroasele comentarii scrise asupra ei, cât şi teoriile formulate cu 475 La Sor, Hubbard şi Bush, op. Cit., pag. 590 476 Donald R. Glenn, The Bible Knowledge Commentary, pag. 978 323

privire la ea. Mulţi au fost încredinţaţi că autorul ei este în conflict cu credinţa biblică. Totuşi, în finalul cărţii devine evident că autorul ei confruntă disperarea umană, cu nădejdea, şi lipsa de sens cu adevărata semnificaţie. Robert Gordis se exprimă astfel: „Experienţa personală sau cugetarea, cel mai probabil amândouă, l-au jefuit pe autorul acestei cărţi, de credinţa tradiţională ebraică în triumful justeţei în lume, credinţă proclamată de profeţi... el a pierdut siguranţa că omul ar putea înţelege semnificaţia vieţii.477 Cartea „Eclesiastul”, dincolo de negativismul pe care pare să-l promoveze, ne învaţă câteva adevăruri importante. Unul dintre ele este acela că Dumnezeu l-a creat pe om, neprihănit, însă omul s-a depărtat de la acest standard divin. Tot ce a produs omul, în consecinţă, este în contrast cu ceea ce aştepta Dumnezeu de la el. Arnold şi Beyer susţin că prezenţa unei astfel de cărţi în Canonul biblic dovedeşte faptul că credinţa creştină nu evită cercetarea ei îndeaproape. Această carte ne încunoştinţează despre faptul că uneori, circumstanţele vieţii, fac credinţa să fie dificilă.478 În viziunea lui Bruce K. Waltke, trei teme majore se întrepătrund în textul cărţii acesteia. Ele sunt: deşertăciunea, frica de Domnul şi bucuria. Prima dintre cele trei teme este deşertăciunea. Termenul ebraic care o defineşte, este „hebel”. O traducere mai exactă a lui este „abur”, adică ceva lipsit de orice consistenţă, precum şi nestatornic. Termenul acesta apare de 37 de ori în textul cărţii. El caracterizează toată experienţa omului „sub soare”. La concluzia aceasta, Eclesiastul a ajuns pe două căi: prin experienţă şi prin observaţie. Longman şi Enns susţin că la concluzia aceasta a ajuns autorul cărţii, punând retorica întrebare: ce folos se află în lucrul acesta ? Răspunsul inevitabil la care ajunge el, este acesta: niciunul.479 Unitatea de măsură cu care autorul cărţii evaluează totul, este utilitatea, folosul oricărei activităţi omeneşti. 477 apud Bruce K. Waltke, op. Cit., pag. 953 478 Arnold and Beyer, Encountering the Old Testament, pag. 333 479 Longman and Enns, Dictionary of the Old Testament, Wisdom, Poetry and Writings, pag. 129 324

A doua temă majoră este frica de Domnul. Bruce K. Waltke observă că declaraţiile despre bunătatea lui Dumnezeu şi despre caracterul lui drept, izvorăsc din inimă, nu din observarea lumii din jur.480 B. S. Childs afirmă că atunci când oamenii au fost corect relaţionaţi la Dumnezeu, ei au fost într-o relaţie corectă cu lumea însăşi.481 Tot el a adăugat ca o concluzie, că teama de Dumnezeua fost conceptul dominant dar şi principiul teologic organizator al literaturii de înţelepciune.482 Cel mai înalt scop al vieţii, şi singurul vrednic de a fi urmărit de-a lungul ei, este să trăieşti în armonie cu poruncile lui Dumnezeu, în frică de El. E. J. Young susţine că este acelaşi măreţ scop pe care l-a exprimat şi Domnul nostru, în predica Sa de pe munte. Este cererea divină de perfecţiune, scopul pentru care oamenii lui Dumnezeu trebuie să se zbată.483 Se vorbeşte în „Eclesiastul” şi despre o judecată finală, la care Dumnezeu îi va aduce pe oameni. Nimeni nu va putea face excepţie. Judecata aceasta va scoate la lumină tot ceea ce oamenii ascund, fie bine, fie rău. Implicit, se scoate în evidenţă capacitatea lui Dumnezeu de a cunoaşte totul despre fiecare om, capacitate care în Teologie va fi numită omniscienţa divină. Cea de a treia temă majoră a cărţii „Eclesiastul” este cea a bucuriei de care omul are parte în viaţa aceasta. Autorul cărţii „Eclesiastul” pare să-şi sfătuiască fiul să se bucure de lucrurile pe care Dumnezeu i le-a pus la îndemână, chiar şi dacă nu reuşeşte să pătrundă sensul realităţii. A te bucura de viaţă, în cele din urmă este un dar de la Dumnezeu. În sfârşit, un alt mesaj important al cărţii acesteia, are în vedere tocmai zădărnicia căutărilor omeneşti de a pătrunde toate tainele, şi ar putea fi exprimat în următoarea formulare: „Trăieşte-ţi viaţa cât de bine poţi, şi lasă lucrurile inexplicabile, în seama suveranităţii lui Dumnezeu”.484 480 Bruce K. Waltke, op. Cit., pag. 959 481 Brevard S. Childs, Toward an Old Testament Theology, pag. 170 482 idem, pag. 170 483 E. J. Young, op. Cit., pag. 350 484 Dennis J. Mock, Privire de ansamblu a Vechiului Testament, pag. 183 325

CÂNTAREA CÂNTĂRILOR „Cântarea cântărilor” este ultima dintre cărţile Vechiului Testament, care aparţine genului literar poetic. Cartea „Cântarea cântărilor” face parte din grupul scrierilor ebraice, numit „Meghillot”, şi fiind a doua dintre scrierile din această secţiune, ea se citea cu ocazia sărbătorii Pascale. În prezent, în unele tradiţii evreieşti, textul „Cântării cântărilor” este incantat la sfârşitul celei de a opta zi a celebrării Paştelor. În alte tradiţii evreieşti, ea este cântată săptămânal în serviciile de dinainte de Sabat. Cartea aceasta este considerată drept una dintre cele mai dificile de interpretat dintre toate scrierile Vechiului Testament. O privire de ansamblu asupra interpretărilor ei, arată că ea a fost considerată uneori o alegorie (evreiască sau creştină), alteori ca o colecţie de cântece de nuntă, de origine siriană, alteori o dramă care implică trei personaje, iar alţii au privit-o ca pe o antologie de cântece de dragoste puse laolaltă.485 E. Sadgrove, spune că ea poate fi privită ca o carte de înţelepciune, deoarece ea explorează misterul dragostei, după cum Iov explorează misterul suferinţei, şi Eclesiastul explorează misterul existenţei.486 Dificultăţile pe care scrierea aceasta le ridică în faţa cititorului creştin modern, vin din două direcţii. Una vine din simbolistica extrem de bogată, specifică lumii Orientului Apropiat antic, simbolistică adesea inconfortabilă pentru noi. Cealaltă dificultate vine din caracterul ei puternic senzual, aproape erotic, ceea ce pare nepotrivit pentru o scriere biblică. Din acest motiv, scrierea aceasta a fost privită frecvent, de către comentatori, ca o alegorie descriind fie relaţia de dragoste dintre Dumnezeu şi poporul Său (în interpretare evreiască), fie relaţia de dragoste dintre Hristos şi Biserica Sa (în interpretare creştină). Un accent deosebit este pus pe virtutea feminină, care este curăţia ei şi fidelitatea ei. 485 Matthews şi Moyer, The Old Testament, Text and Context, pag. 193 486 în Longman şi Enns, Dictionnary of the Old Testament, pag. 738). 326

Însă niciunde în textul ei, scrierea aceasta nu sugerează că ea ar trebui să fie interpretată ca o alegorie. În categoria dramelor, ea nu poate fi inclusă pentru motivul că un astfel de gen literar, aşa cum bine subliniază Jack S. Deere, era necunoscut printre Israeliţi.487 Cel mai potrivit mod de a privi şi de a intepreta această carte, este modul literal. Cartea aceasta promovează frumuseţea sentimentelor umane curate, care trebuie să stea la temelia căsătoriei. Dumnezeu i-a creat pe cei doi (pe bărbat şi pe femeie) şi a instituit relaţia frumoasă dintre ei. Ceea ce face ca această scriere să fie diferită de toate celelalte scrieri, este faptul că în ea, cititorii Scripturii au oportunitatea să privească nu la evenimentele exterioare care au organizat şi dominat viaţa poporului evreu (intrigi de la palat, conflicte internaţionale sau dezastre naturale) ci la relaţiile şi atitudinile care au modelat vieţile oamenilor din popor.488 Aceasta este a doua carte a Vechiului Testament (după „Estera”) în care nu apare Numele lui Dumnezeu. În comparaţie cu „Estera”, în „Cântarea cântărilor”, preocupările religioase sunt chiar mai puţin evidente decât în „Estera”. Nu se vorbeşte nici de rugăciune, nici de Lege, şi nici de tradiţii religioase din popor. Nu este de mirare faptul că asupra caracterului ei canonic s-au purtat multe discuţii printre învăţaţii evrei. Încă un amănunt care face ca această carte să fie unică printre celelalte scrieri biblice, este preponderenţa cuvintelor unei femei, în raport cu cuvintele rostite de un bărbat. Statistic vorbind, mai mult de 56 de versuri reprezintă cuvintele rostite de o femeie, în vreme ce doar 36 de versuri reproduc cuvintele unui bărbat.489 Cei ce au căutat mereu să discrediteze caracterul sacru al Scripturii, au văzut în cartea aceasta o paralelă la cântecele egiptene de dragoste. James L. Crenshaw admite că asemănările dintre „Cântarea cântărilor” şi cântările de dragoste din literatura egipteană similară, sunt izbitoare, însă susţine că universalitatea acestui gen de literatură face ca dependenţa celei ebraice de cea egipteană, să nu fie evidentă.490 487 Jack S. Deere, în The Bible Knowledge Commentary, pag. 1009 488 Renita J. Weems, An Old Testament Survey, pag. 262 489 Renita J. Weems, op. Cit., pag. 263 490 James L. Crenshaw, Old Testament, Story and Faith, pag. 339 327

În Canonul Bibliei ebraice, cartea aceasta este aşezată în secţiunea a treia, adică „Scrierile”, în grupul cărţilor „Meghillot”, după „Rut” şi înainte de „Eclesiastul”. În canonul grec, ea încheie seria scrierilor poetice. Aceeaşi poziţie o ocupă în Vulgata, şi în Bibliile moderne protestante. Titlul cărţii În ebraică, scrierea aceasta este numită „Sir has-sirim”, nume care se poate traduce în două feluri: fie prin „Cântarea cântărilor”, fie prin „Cea mai bună dintre toate cântările”.491 Aceasta este o expresie ebraică tipică, exprimând un superlativ (la fel ca şi „Sfânta sfintelor” sau „Deşertăciunea deşertăciunilor”). Traducerea greacă redă literal numele acesta, prin „Asma asmaton”. În Vulgata, ea poartă numele de „Canticum canticorum”, care păstrează exact aceeaşi semnificaţie. Din traducerea latină a fost derivat numele cărţii acesteia, în Bibliile protestante. Autorul cărţii În mod tradiţional, cartea aceasta i-a fost atribuită lui Solomon. Atât în titlu, cât şi în textul ei, numele lui este menţionat de câteva ori. Pe lângă aceasta, există câteva referiri la poziţia de rege, deţinută de personajul principal. Vocabularul exotic întrebuinţat de autor, precum şi buna cunoaştere a florei şi a faunei Ţării Sfinte (sunt menţionate 15 specii de animale şi 21 de varietăţi de plante), sugerează că Solomon este autorul acestei scrieri. Atunci când vorbim despre vocabular, trebuie să admitem că ne lovim şi de dificultăţi cum ar fi influenţele aramaice din text, şi unele cuvinte ce par a fi împrumutate din limba persiană şi din cea greacă. Însă este vorba despre doar două cuvinte de origine greacă, la care se adaugă unul singur, de origine persană. Dacă, aşa cum susţin cercetătorii liberali, cartea aceasta ar fi fost scrisă în perioada persană sau greacă, ar fi fost de aşteptat ca să găsim mai multe cuvinte împrumutate. 491 E. J. Young, op. Cit., pag. 496 328

Data scrierii cărţii Data scrierii, aşa cum s-a mai afirmat deja, este dependentă de stabilirea autorului ei. Dacă îl acceptăm pe Solomon ca autor, atunci scrierea aceasta poate fi datată în timpul domniei lui. Tradiţia rabinică sugerează că ea ar fi caracteristică perioadei din tinereţea lui Solomon, aşadar înainte de jumătatea secolului al X-lea î.Hr. G. Archer Jr. remarcă faptul că autorul acestei scrieri, enumeră fără a face vreo deosebire, localităţi care se găsesc atât în regatul de Nord, cât şi în cel de Sud. Ele sunt menţionate ca şi cum fac parte din aceeaşi organizare politică.492 Unii cercetători, ca Andrew E. Hill, sugerează că ea a fost scrisă târziu în secolul al X-lea î.Hr., însă această datare nu ţine seama de faptul că în perioada respectivă, Solomon avea deja o mulţime de soţii şi ţiitoare, iar scrierea aceasta nu face vreo aluzie la poligamie. În sfârşit, unii cercetători, pornind de la identificarea unor termeni persani sau greceşti, susţin că scrierea aceasta ar trebui să fie plasată în perioada persană sau în cea greacă (adică undeva între anii 500-300 î.Hr.) Însă, aşa după cum s-a menţionat deja, este vorba despre un vocabular care cuprinde trei termeni, care pot fi explicaţi şi altfel decât prin plasarea scrierii la o dată foarte târzie. Structura cărţii Majoritatea cercetătorilor care s-au aplecat să studieze cartea aceasta, sunt de părere că ea are o structură internă anevoie de identificat. Structura pe care o prezentăm în continuare, se inspiră din cea propusă de Jack S. Deere., şi are cinci părţi distincte. (Deere o împarte în şase părţi, însă din cauza faptului că prima parte, în opinia lui, are doar un verset, am considerat că avem cinci părţi, şi nu şase).493 Prima parte a cărţii poate fi numită „Curtarea”. Ea începe în 1:2, în urma superscripţiei, şi se încheie în 3:5. Partea aceasta cuprinde: - Introducerea: exprimarea dorinţei, şi a insecurităţii - Creşterea sentimentului de dragoste şi intensitatea lui 492 Gleason L. Archer Jr., op. Cit., pag. 499 493 Jack S. Deere, în The Bible Knowledge Commentary, pag. 1010 329

Cea de a doua secţiune a cărţii începe cu 3:5 şi se încheie în 5:1. Ea poate fi numită sugestiv, „Căsătoria”. În cadrul ei distingem următoarele. - Procesiunea căsătoriei - Noaptea nunţii Secţiunea a treia s-ar putea numi „Maturitatea căsătoriei”. Partea aceasta începe în 5:2 şi se încheie cu 8:4. Părţile ei componente sunt: - Indiferenţa şi soluţionarea ei - Elogiul celui iubit şi a dragostei lui - Invitaţie de la cel iubit - Dorinţa iubitului după o mai mare intimitate Cea de a patra secţiune distinctă a cărţii, este în esenţă o concluzie, care s-ar putea exprima astfel: „Natura şi puterea dragostei”. Este o secţiune foarte scurtă, acoperind doar 3 versete (8:5-7) - O imagine a dragostei - O explicare a dragostei Cea de a cincea şi ultima secţiune a cărţii, este epilogul. Acesta acoperă a doua jumătate a capitolului al 8-lea (versetele 8-14). Mesajul teologic al cărţii Mesajul teologic al acestei cărţi a constituit o adevărată provocare printre cercetători, din cauza caracterului aparte al subiectului ei. Dovadă stau variatele abordări de care a avut parte această carte de-a lungul secolelor creştine. Cartea aceasta nu vorbeşte despre Dumnezeu, despre legământ, sau despre vreun alt subiect care ar avea legătură clară cu credinţa lui Israel. Longman şi Enns adaugă că ea pare să ignore principiul teologic pe care l-a formulat apostolul Pavel, privitor la rolul oricărei Scripturi (în 2 Tim. 3:16-17).494 Însă aici nu se mai pune problema dacă ea este sau nu este „Scriptură”. Altfel spus, nu locul ei în Canon ar trebui să-l dezbatem, ci 494 Longman and Enns, op. Cit., pag. 738 330

mai degrabă ce ne învaţă această carte, despre Dumnezeu, şi despre relaţia Lui cu oamenii. În opinia lui Walter C. Kaiser Jr., cartea aceasta a fost intenţionată ca un comentariu asupra pasajului din Genesa 2:24, şi ca un manual al binecuvântării şi răsplătirii dragostei intime din căsnicie, pe care Dumnezeu a luminat-o o dată.495 Căsnicia este un dar al lui Dumnezeu, pentru om. Ea a fost gândită spre împlinirea omului. Ea este cadrul în care fiinţa umană îşi poate împlini cele mai intime nevoi. Nu trebuie să ne ferim să abordăm asemenea subiect, ci mai degrabă să vorbim despre el, atunci când situaţia o cere, cu cuvinte alese cu grijă, şi să împărtăşim o perspectivă biblică corectă, sănătoasă asupra lui. Sexualitatea a fost aşezată în om, de către Dumnezeu. Noi nu putem să ignorăm sau să contestăm această latură a naturii umane. Arnold şi Beyer afirmă că lumea de azi este fascinată de plăcere sexuală. Cultura modernă are tendinţa să comportamentalizeze astfel de plăceri, şi să disocieze sexualitatea, de credinţa în Dumnezeu. Dar acest cântec, cel mai frumos dintre cântece, vine să ofere un punct de contact între sexualitatea umană şi credinţa biblică.496 Altfel spus, credinţa nu anulează această latură a naturii umane, ci o înobilează. Pe de altă parte, căsătoria a fost stabilită de Dumnezeu ca şi cea mai apropiată şi mai intimă relaţie ce se poate închega între un bărbat şi o femeie. 495 Walter C. Kaiser Jr., Toward an Old Testament Theology, pag. 180 496 Arnold and Beyer, Encountering the Old Testament, pag. 334 331

CĂRŢILE PROFETICE Odată cu cartea proorocului Isaia, intrăm într-o altă categorie de scrieri biblice, categorie numită „Scrierile profetice”. Scrierile acestea se deosebesc semnificativ de cele pe care le-am studiat până aici, de aceea este necesar să spunem despre ele, câteva lucruri cu caracter general. O privire de ansamblu asupra Canonului Vechiului Testament, va scoate în evidenţă faptul că scrierile profetice ocupă un loc important în Vechiul Testament. Categoria aceasta cuprinde 17 scrieri, purtând numele a 16 profeţi (sau „prooroci”). Din cele 920 de pagini ale Vechiului Testament, 238 de pagini sunt dedicate cărţilor din această categorie. Perioada istorică acoperită de aceste cărţi este de peste 500 de ani, dacă ţinem seama de faptul că primii profeţi care au lăsat cărţi scrise în urma lor, au apărut în perioada divizării Împărăţiei lui Solomon (adică după anul 930 î.Hr.) şi lucrarea lor s-a încheiat cu Maleahi, prin anul 420 î.Hr. Astfel, cărţile acestea acoperă aceeaşi perioadă cu cărţile I şi II Împăraţi, I şi II Cronici, Ezra şi Neemia. În perioada aceasta istorică au avut loc schimbări majore în structurile de putere militară ale Orientului Apropiat. Imperiul asirian cunoaşte o perioadă de apogeu, apoi este cucerit de babilonieini. Aceştia la rândul lor, sunt cuceriţi de Medo-Persani. B. C. Birch, W. Brueggemann, T. E. Fretheim şi D. L. Petersen subliniază faptul că Vechiul Testament atestă aceste evenimente, prin două tipuri de bază, de literatură, ambele având o mare încărcătură teologică. Pe de o parte sunt istoriile majore, care acoperă perioada într- o manieră sistematică – rege după rege, iar pe de altă parte, sunt 332

scrierile atribuite diferiţilor profeţi, scrieri care oferă o intensă scrutare a vremii în care ei au scris... aşa după cum se poate observa, fiecare literatură oferă intense, chiar dacă nu identice, preocupări teologice.497 Perioada slujirii publice profetice a apărut însă ceva mai devreme în istoria lui Israel, odată cu Samuel, pe fondul declinului spiritual înregistrat de către slujba preoţiei. Unii cercetători merg chiar mai mult în urmă, arătând că şi Moise a fost un prooroc, şi a lăsat scrise 5 scrieri. În Manualul biblic ni se spune că Dumnezeu a trimis o serie de prooroci care să le amintească evreilor ce făcuse El pentru ei, şi cum trebuia să răspundă ei; să-i avertizeze în privinţa consecinţeşor neascultării lor de Dumnezeu, şi să-i îndemne să se întoarcă la El.498 În general, profeţii (autorii scrierilor biblice) sunt împărţiţi în două categorii: „Profeţii mari” (Isaia, Ieremia, Ezechiel şi Daniel) şi „Profeţii mici” (ceilalţi 12 profeţi), categorisire ce ţine seama de mărimea cărţilor lor. O altă categorisire a lor ţine sema de perioada istorică în care ei au trăit şi au slujit. Exilul este luat ca un punct de referinţă. Astfel avem „Profeţi pre-exilici” (Isaia, Ieremia, Osea, Ioel, Amos, Obadia, Iona, Mica, Naum, Habacuc şi Ţefania), avem „Profeţi exilici” (Ezechiel şi Daniel”, şi avem „Profeţi post-exilici” (Hagai, Zaharia şi Maleahi). Trebuie să ne mai amintim faptul că în Biblia ebraică, secţiunea „Profeţii” este diferită de ceea ce noi considerăm în mod obişnuit secţiunea cărţilor profetice. În Biblia ebraică, secţiunea respectivă cuprinde bună parte din scrierile pe care noi le numim „istorice”. „Profeţii” sunt împărţiţi în „timpurii” şi „târzii”. Termenul ebraic pentru „a profeţi” este verbul „nibba”. De la acest verb a apărut termenul „nabi”, care desemna un profet. Gleason Archer spune că „nabi” era un om care a fost chemat sau împuternicit să proclame ca un herald, mesajul lui Dumnezeu.499 R. K. Harrison precizează că în Vechiul Testament au mai fost folosiţi doi termeni ebraici, cu referire la profeţi, „roeh” şi „hozeh”. Primul dintre ei este forma participiului activ a verbului „a vedea”, şi a fost tradus în general, prin „văzător”. Al doilea a fost o formă a unui 497 B. C. Birch, W. Brueggemann, T. E. Fretheim şi D. L. Petersen, A Theological Introduction to the Old Testament, pag. 283 498 Manual Biblic, pag. 411 499 Gleason L. Archer Jr., op. Cit., pag. 303 333

verb diferit, cu aceeaşi semnificaţie („a vedea”), şi a fost tradus prin „profet”.500 O analiză a se sensurilor celor doi termeni a dus la înţelegerea faptului că ei definesc exact aceeaşi realitate Traducătorii greci au folosit pentru ebraicul „nabi”, un sinonim potrivit. Acesta a fost termenul „profetes”. Gerhaardus Vos, părintele teologiei biblice, este însă de părere că „profetes” ar fi mai mult un interpret decât un mesager al divinităţii.501 Din greacă, termenul acesta a fost preluat în limbile moderne. Natura specială a slujirii profetice Slujirea profeţilor s-a deosebit semnificativ de slujirea preoţească. Una dintre deosebiri constă în aceea că profetul Îl prezintă pe Dumnezeu, poporului, vorbind din partea Lui, în vreme ce preotul îi vorbea lui Dumnezeu, despre oameni. Bruce K. Waltke exprimă acest lucru spunând că prin profeţi, Dumnezeul invizibil, S-a făcut audibil.502 Manifestări similare profeţiei biblice, s-au semnalat şi la popoare antice păgâne. Spre exemplu, tăbliţele descoperite de arheologi, la Mari, pe Eufrat, tăbliţe ce au fost datate prin secolul al XVIII-lea î.Hr., menţionează bărbaţi şi femei în jurul templelor, ce erau consideraţi mesageri ai divinităţii.503 Ei experimentau manifestări extatice şi exprimau mesaje inspirate. Însă profeţii lui Israel se deosebeau puternic de aceştia, aşa cum şi Dumnezeul lui Israel era fundamental diferit de zeităţile lor. Prima mare deosebire vine din felul în care primeau mesajul. Deosebirea aceasta iese clar în evidenţă în descrierea biblică a episodului de pe muntele Carmel. O a doua mare deosebire vine din scopul slujirii. În general, scopul profeţilor păgâni a fost câştigarea bunăvoinţei suveranilor. Scopul slujirii profetice biblice a fost acela de a trezi conştiinţa poporului lui Dumnezeu şi de a-l face să revină la cărările de la care s-a abătut. Într-o simplă definire, profeţii au fost oameni care au vorbit poporului lui Dumnezeu, din partea lui Dumnezeu, şi cu puterea pe care le-a dat-o Dumnezeu. Cei mai mulţi dintre ei, au fost dispreţuiţi în timpul vieţii lor, dar au ajuns să fie apreciaţi în secolele următoare, ca 500 R.K. Harrison, Introduction to the Old Testament, pag. 742 501 Geerhardus Voos, Biblical Theology, pag. 195 502 Bruce K. Waltke, op. Cit., pag. 805 503 este vorba despre aproximativ 30 de scrisori din corespondenţa regelui Zimri-Lim 334

oameni cu o viziune clară, cu o credinţă şi experienţă inegalabilă, şi cu un curaj eroic.504 Există tendinţa de a crede că un profet este un om care prevesteşte viitorul. Însă această perspectivă asupra lucrării unui profet biblic, este una foarte limitată. Ocazional, profetul putea prevesti evenimente ce urmau să se întâmple (de obicei judecata lui Dumnezeu peste poporul care se abătea de la căile Lui). De cele mai multe ori însă, slujirea profetică implica mai degrabă descoperirea voii lui Dumnezeu, pentru poporul Său, într-un anume moment istoric. Această descoperire a voii lui Dumnezeu putea însemna două aspecte distincte. Mai întâi ea însemna a vorbi în Numele lui Dumnezeu, sau a proclama. Apoi, ea însemna a vesti mai dinainte. Este limpede că profetul este „gura” lui Dumnezeu. La Sor, Hubbard şi Bush exemplifică înţelesul biblic al acestui termen, folosindu-se de pasajul din Exod 4:15 şi în continuare. Înaintea lui Faraon, Moise este asemuit cu Dumnezeu, iar fratele său, Aaron este numit „gura sa”. După cum Aaron era gura lui Moise, pentru Faraon, tot aşa profetul este gura lui Dumnezeu.505 O a doua mare deosebire vine din caracterul moral şi etic al persoanei care rostea mesajul profetic (am spus „persoană”, deoarece ocazional printre profeţii lui Israel au fost şi femei, chiar dacă nu printre cei cuprinşi în Canonul biblic). Profetul, în poporul lui Dumnezeu, era o persoană care avea o viaţă socială era pilduitoare pentru semeni. Drept urmare, şi mesajul său era marcat de preocupări morale. James L. Crenshaw afirmă că deşi aspecte etice se regăsesc uneori şi în profetismul canaanit şi în cel egiptean antic, profeţia evreiască a prezentat o înaltă concentrare de preocupări etice pentru justeţe şi comportament corect în societate, iar directive morale erau adresate regilor şi înalţilor oficiali, tot aşa ca şi oamenilor obişnuiţi.506 Funcţiile slujirii profetice Ne putem pune întrebarea: de ce a fost necesară slujire profetică, dacă în vremea respectivă (sau cel puţin într-o bună parte a ei) au 504 Edward P. Blair, The Abingdon Bible Handbook, pag. 145 505 La Sor, Hubbard şi Bush, op. Cit., pag. 299 506 James L. Crenshaw, Old Testament, Story and Faith, pag. 163 335

existat lideri politici, şi lideri religioşi ? Funcţia profetică a venit să acopere o nevoie specifică a societăţii evreieşti ? E. J. Young menţionează patru elemente principale care pot fi identificate în slujire profeţilor Vechiului Testament.507 Le vom menţiona pe scurt. Prima funcţie a profetului era aceea de încuraja poporul lui Dumnezeu, în vremuri sau circumstanţe neprielnice, să se încreadă numai în mila şi în puterea izbăvitoare a lui Dumnezeu, şi nu în meritele sau în puterile lor, şi nici în cele ale posibililor aliaţi omeneşti. A doua funcţie sau responsabilitate a profetului era aceea de a aduce aminte poporului lui Dumnezeu, că siguranţa şi fericirea lui este condiţionată de credincioşia lui faţă de Legământ. Cea de a treia responsabilitate a profetului era aceea de a încuraja poporul cu privire la viitor, în ciuda circumstanţelor neprielnice ale prezentului. El trebuia să spună poporului că Dumnezeu va aduce şi vremuri de restaurare, după ce va trece pedeapsa adusă de Dumnezeu ca urmare a necredincioşiei poporului. În sfârşit, cea de a patra responsabilitate a profetului era aceea de a pecetlui autoritatea cuvântului rostit din partea lui Dumnezeu, printr-o confirmare. Uneori aceste confirmări au venit foarte repede, iar alteori, confirmarea a venit abia peste o generaţie. Caracteristicile profetului La baza slujirii profetice a stat un eveniment special numit „chemare”. Chemarea cuiva, la slujire profetică, a fost întotdeauna iniţiată de Dumnezeu. Deşi trebuie să admitem că nu ştim detalii despre chemarea la slujire profetică a celor mai mulţi dintre cei 16 profeţi, a căror scrieri urmează să le studiem, în toate cazurile despre care citim în Scriptură, a fost vorba despre o iniţiativă divină, şi nu una omenească. Chemarea la slujire profetică a fost diferită de la o persoană, la alta. Primul element important era caracterul omului pe care-l chema Dumnezeu la slujire profetică. Aproape toţi cercetătorii sunt de acord că omul chemat să slujească în felul acesta, avea un caracter sfânt. Asta înseamnă o viaţă dedicată lui Dumnezeu, şi implicit, separată de păcat. 507 E. J. Young, op. Cit., pag. 304-305 336

Spre deosebire de preoţi, profeţii biblici au provenit din diferite nivele ale societăţii. Unii au avut o obârşie obscură, aşa ca Ilie, alţii au fost preoţi ca Ezechiel, iar alţii au deţinut poziţii înalte în societate (ca Isaia, sau ca Daniel). Mulţi cercetători ai fenomenului profetic, aşa cum s-a manifestat el în perioada Vechiului Testament, susţin că atunci când profetul vorbea sub inspiraţie divină, el experimenta o stare de extaz (1 Sam. 10:11). Însă sunt semnalate în Vechiul Testament, multe manifestări „normale” ale profetului, atunci când avea ceva de spus din partea Domnului. Starea extatică era o excepţie, şi nicidecum regula manifestării profetice. Clasificarea cronologică a profeţilor În majoritatea lucrărilor dedicate introducerii în studiul Vechiului Testament, profeţii sunt categorisiţi în funcţie de perioada istorică în care s-a manifestat lucrarea lor. O astfel de abordare prezintă avantajul că oferă posibilitatea sistematizării mesajelor lor în funcţie de evenimentul major al exilului, pe care fie îl anticipează, fie în explică. Astfel, se vorbeşte despre profeţi pre-exilici, a căror mesaj de obicei anunţă judecata pe care o va aduce Dumnezeu peste poporul Său, precum şi pedeapsa. În această categorie sunt incluşi: Ioel, Amos, Osea, Iona, Mica, Isaia, Naum, Ţefania, Habacuc, Ieremia. Se vorbeşte apoi despre profeţii exilici, care şi-au desfăşurat lucrarea printre exilaţii iudei. În această categorie sunt incluşi Obadia, Ezechiel şi Daniel. În sfârşit, există o altă serie de profeţi numiţi generic „profeţii post-exilici”, a căror slujire profetică s-a desfăşurat printre cei ce s-au întors din exil. Aici sunt incluşi Hagai, Zaharia şi Maleahi. O altă posibilă clasificare a profeţilor, mai puţin populară decât cea prezentată anterior, ţine seama de regatul în care au slujit ca profeţi. Astfel am avea două categorii: profeţii din regatul de Sud (sau Iuda), şi profeţii din regatul de Nord (sau Israel). 337

ISAIA Prima scriere din categoria scrierilor profetice este cartea profetului Isaia, a treia carte ca mărime, dintre scrierile Vechiului Testament (după „Ieremia” şi „Psalmi”). Slujirea profetică a lui Isaia s- a întins pe o perioadă lungă de timp, începând din anul 740 î.Hr. şi până prin 680 î.Hr., de-a lungul domniei a nu mai puţin de patru împăraţi ai lui Iuda. Se susţine că Isaia, fiul lui Amoţ, a avut o obârşie înaltă, fiind crescut într-o familie iudaică distinsă şi influentă (au fost exprimate însă şi opinii potrivit cărora el ar fi fost originar dintr-o familie de fermieri). Gleason Archer Jr. afirmă că Isaia a fost educat în domeniul relaţiilor internaţionale, şi şi-a petrecut viaţa, în cea mai mare parte, la Ierusalim.508 Cartea aceasta s-a bucurat de o apreciere deosebită printre iudeii din vremea Mântuitorului. Dovadă în acest sens stau documentele descoperite la Qumran. Printre ele, nu mai puţin de cincisprezece manuscrise conţin texte ale acestei cărţi. Scriitorii Noului Testament au citat-o abundent, în scrierile lor. Isaia este cel mai des citat, dintre toţi profeţii Vechiului Testament. Şi asupra cititorului modern, exigent din punct de vedere literar, cartea aceasta produce o impresie deosebită, deoarece ea etalează un stil literar remarcabil, şi un vocabular bogat. Printre cele 17 scrieri profetice, cartea „Isaia” se remarcă prin profeţiile mesianice, şi prin bogăţia temelor teologice. Pe temeiul acestor considerente, Walter C. Kaiser Jr. susţine că Isaia este cel mai mare dintre toţi profeţii Vechiului Testament.509 Isaia vorbeşte despre „rămăşiţa” lui Iuda, despre suveranitatea lui Dumnezeu, despre „Robul Domnului”, despre „Sfântul lui Israel”, despre Mesia, despre trimiterea Duhului lui Dumnezeu, despre chemarea Neamurilor, etc. Pe bună dreptate, La Sor, Hubbard şi Bush l- 508 Gleason Archer Jr., op. Cit., pag. 336 509 Walter C. Kaiser Jr., Toward an Old Testament Theology, pag. 204 338

au numit pe Isaia drept „teologul Vechiului Testament”.510 Alţii l-au considerat drept „evanghelistul Vechiului Testament”. Cel mai cunoscut pasaj al cărţii „Isaia” este capitolul 53, pe care mulţi creştini l-au îndrăgit şi l-au memorat cuvânt cu cuvânt. Sfântul Augustin a declarat că acest capitol pare să fie scris de cineva care a stat la piciorul crucii Mântuitorului. Archer Jr. ne atrage atenţia asupra ultimei părţi a cărţii, cea destinată mângâierii, respectiv ultimele 27 de capitole (de la 40, la 66), susţinând că ea are trei subdiviziuni de o remarcabilă simetrie. Fiecare din cele trei subdiviziuni promovează într-o manieră sistematică, o arie de accente doctrinare: teologie, soteriologie şi escatologie. Această structură artitectonică indică spre un singur autor, mai degrabă decât spre o colecţie de surse heterogene. Ceea ce este spus despre volumul dedicat mângâierii, din perspectiva aranjării sale sistematice, poate fi extins la fel de bine şi secţiunii anterioare, celor 39 de capitole, deoarece şi această secţiune amplă dovedeşte o deliberată întrebuinţare a echilibrului sau a paralelismului structural.511 În Biblia ebraică, scrierea aceasta este cea dintâi dintre scrierile din secţiunea „Profeţii mici”, din grupa numită „Profeţii”. În Septuaginta, cartea aceasta deschide secţiunea cărţilor profetice. Aceeaşi poziţie o ocupă în versiunea latină şi în Canonul protestant al Vechiului Testament. Titlul cărţii Titlul ebraic al cărţii este „Yesa-yahu”, nume ce înseamnă „Yahve este salvare” sau „Salvarea lui Yahve” (în Talmudul babilonian, în Baba bathra 14b, apare o formă scurtă a acestui nume, „yesha-yah”). Arnold şi Beyer susţin că numele acesta are legătură cu numele „Iosua” şi „Isus”, în formele lor ebraice.512 Titlul dat cărţii, de către traducătorii alexandrini este „Hesaias”, iar în Vulgata lui Ieronim, cartea este numită „Esaias” sau „Isaias”, de unde a fost preluat în Bibliile protestante. 510 La Sor, Hubbard şi Bush, op. Cit., pag. 381 511 Gleason L. Archer Jr., op. Cit., pag. 335-336 512 Arnold and Beyer, Encountering the Old Testament, pag. 354 339

Autorul scrierii Cu privire la autorul acestei cărţii, dezbaterile cercetătorilor au fost numeroase, începând din secolul al XVIII-lea. Din cauza pătrunderii ideilor deismului, în domeniul gândirii şi al cercetării teologice, elementul supranatural a ajuns să fie tot mai des contestat şi respins. Edward P. Blair face o scurtă şi cuprinzătoare sinteză cu privire la discuţiile privitoare la paternitatea cărţii acesteia, şi susţine că au fost exprimate, de-a lungul vremii, nu mai puţin de trei perspective diferite, asupra ei. Cea dintâi este aceea că scrierea aceasta are un singur autor. Până în secolul al XVIII-lea, marea majoritate a celor ce s-au aplecat asupra ei s-o studieze (cu doar două excepţii) au fost de părere că întreaga carte „Isaia” a fost scrisă de un singur autor. Perspectiva aceasta are relativ puţini suporteri, în prezent.513 A doua perspectivă este aceea că ar fi vorba despre doi autori diferiţi, primul semnând primele 39 de capitole, iar cel de-al doilea ar fi scris capitolele 40-66. Motivul invocat îl constituie diferenţele care se constată între prima parte şi cea de a doua. Se vorbeşte despre diferenţe de stil literar şi de accente teologice. În general se susţine că prima parte ar fi scrisă de Isaia, locuitorul Ierusalimului, iar cea de a doua, de un profet neidentificabil, care a trăit în exil (Babilon), cu două secole mai târziu decât Isaia. În sfârşit, cea de a treia perspectivă este cea care propune trei autori ai acestei cărţi. Primul, chiar profetul Isaia, ar fi scris capitolele 1-39. Cel de-al doilea „Isaia”, profetul necunoscut din exil, ar fi scris capitolele 40-55. În sfârşit, capitolele 56-66 ar fi fost adăugate de un al treilea profet, locuitor al Ţării Sfinte, la sfârşitul secolului al VI-lea sau începutul secolului al V-lea î.Hr.514 Ideea potrivit căreia capitolele 40-66, ar trebui datate în perioada exilului, a fost exprimată şi argumentată pentru întâia oară, de către J. C. Doederlein (1745-1792). Principalul motiv invocat a fost menţionarea numelui lui Cirus, în două pasaje (Isaia 44:28 şi 45:1). Doederlein a susţinut că era imposibil ca Isaia să vorbească despre Cir, 513 Cele două excepţii sunt Moses ben Samuel Ibn Gekatilla, din secolul al XII-lea, şi comentatorul evreu medieval Ibn Ezra, n.n. 514 Edward P. Blair, The Abingdon Bible Handbook, pag. 150 340

cu două veacuri mai înainte ca el să apară. Ideea lui a fost preluată şi de Eichhorn. Ulterior, cercetătorii care reprezentau criticismul destructiv s-au divizat tot mai mult, propunând ba mai mulţi autori, ba date foarte târzii ale redactării, ba locaţii diverse. În acelaşi timp, reprezentanţii criticismului biblic conservator, au susţinut unicitatea cărţii, arătând unitatea ei lingvistică, precum şi elementele profetice privitoare la Babilon, prezente nu doar în a doua secţiune majoră a cărţii, ci şi în prima. Dintre aceştia din urmă am putea menţiona pe Heinrich F. W. Gesenius (1786-1842), pe Franz Delitzsch (1813-1889), pe Rudolph E. Stier (1800-1862), etc. Secţiunea a doua a cărţii (capitolele 39-66) dovedeşte că este scrisă în mod cert, de un mare profet, foarte versat din punct de vedere literar, şi este greu de crezut ca numele unui astfel de mare profet (altul decât Isaia) să se fi pierdut. La Sor, Hubbard şi Bush văd un singur „Isaia” capabil să scrie toată această carte şi afirmă că numai o personalitate impresionantă ar fi putut produce o lucrare cu o asemenea influenţă imensă, şi singura personalitate de o asemenea statură, în istoria profeţilor, este Isaia.515 Un al doilea argument în favoarea lui Isaia ca autor al întregii cărţi, vine din scrierile Noului Testament. R. H. Ridderbos menţionează cel puţin şase citări din a doua secţiune din „Isaia”, în scrierile Noului Testament, citări legate de numele profetului Isaia.516 Isaia, fiul lui Amoţ, a slujit ca profet în Iuda, la Ierusalim, într-o vreme foarte tumultoasă, atât din punct de vedere politic, cât şi din punct de vedere spiritual. Începutul lucrării lui este plasat în anul morţii împăratului Ozia (aproximativ 740 î.Hr.). În acel moment, Regatul de Nord mai avea de trăit mai puţin de 20 de ani. Asiria, sub conducerea lui Tiglat Pileser al III-lea, devenise un mare pericol internaţional. În anul 732 î.Hr. a căzut în mânile asirienilor, Damascul, iar aproximativ 10 ani mai târziu, aceeaşi soartă o va avea Samaria. Arnold şi Beyer susţin că împărăţiile mai mici, cum era şi cea a lui Iuda, trebuie să fi văzut acest potenţial pericol ridicându-se la orizont.517 515 La Sor, Hubbard şi Bush, Old Testament Survey, pag. 365 516 R. H. Ridderbos, în „Dicţionar biblic”, pag. 619, 517 Arnold and Beyer, Encountering the Old Testament, pag. 355 341

Data scrierii cărţii Cu privire la data scrierii acestei cărţi, am văzut deja că opiniile cercetătorilor sunt practic imposibil de armonizat. Însă argumentele aduse de cei ce propun date târzii, s-au dovedit a fi foarte subiective. Le-am putea considera drept încercări disperate de a evita acceptarea elementului supranatural. Tuturor obiecţiilor legitim ridicate de aceşti cercetători liberali, li s-au oferit răspunsuri suficient de întemeiate, de către cercetătorii din „tabăra” conservatoare. Credem că putem plasa scrierea acestei cărţi, în ultimii ani de viaţă ai profetului Isaia, probabil în primii ani ai secolului al VII-lea î.Hr. Tradiţia spune că Isaia a murit în anul 680 î.Hr., în timpul domniei lui Manase, fiind tăiat în două cu fierăstrăul, în trunchiul unui copac. Ideea re-editării ulterioare a cărţii, idee adusă uneori în discuţie, nu pare justificată, deoarece un editor experimentat nu ar fi aşezat secţiunea care vorbeşte despre chemarea lui Isaia, în al 6-lea capitol, ci la început. Structura cărţii Comparativ cu celelalte scrieri profetice, cartea aceasta este considerată ca având structura cea mai complexă. Cartea profetului Isaia poate fi structurată în opt secţiuni distincte (spunem „poate fi”, deoarece mai pot fi propuse şi alte structuri ale ei). Prima secţiune a cărţii începe în 1:1 şi se încheie în 6:13. Ea poate fi numită „Mustrare şi făgăduinţă”, deoarece în cele patru predici pe care le conţine ea, se vorbeşte despre cele două subiecte distincte. A doua secţiune a cărţii, conţinând tot patru mesaje, începe în 7:1 şi se încheie cu 12:6. În secţiunea aceasta sunt cuprinse patru mesaje, în care se vorbeşte despre Emanuel şi despre domnia Lui viitoare. Cea de a treia secţiune, care începe în 13:1 şi se încheie în 28:18, cuprinde mesaje despre judecata lui Dumnezeu împotriva Neamurilor (Babilon, Filistia, Moab, Damasc şi Samaria, Etiopia, Egipt, iarăşi Babilon, Edom, Arabia, Ierusalim şi Tir) Secţiunea a patra a cărţii este mai scurtă, începând în 24:1 şi încheindu-se în 27:13, cuprinde iarăşi o judecată (generală, de data asta) şi o făgăduinţă. Ea este alcătuită din patru mesaje, unul fiind consacrat judecăţii, iar celelalte trei, făgăduinţei. 342

Secţiunea a cincea este dedicată speranţelor adevărate şi celor înşelătoare. Ea se întinde de la 28:1 până la 35:10. Distingem, în cadrul ei, următoarele elemente: prioritatea planului lui Dumnezeu, inutilitatea alianţei cu egiptenii, răsplătiri pentru cei ce se încred în Dumnezeu şi judecarea Neamurilor-restaurarea lui Israel. Cea de a şasea secţiune distinctă este cea care începe în 36:1 şi se încheie în 39:8. Secţiunea aceasta este consacrată evenimentelor legate de domnia lui Ezechia. Trei elemente o alcătuiesc: izbăvirea de ameninţarea asiriană, boala şi însănătoşirea lui Ezechia şi prevestirea captivităţii babiloniene. A şaptea secţiune a cărţii începe în 40:1 şi se finalizează în 56:8. Secţiunea aceasta constă într-o amplă promisiune a izbăvirii divine. Cinci mesaje distincte alcătuiesc această secţiune: Israelul îi aparţine lui Dumnezeu (cap. 40-41), Israelul va fi restaurat (cap. 42-45), Babilonul va fi înfrânt (cap. 46-47), chemarea lui Dumnezeu pentru Israelul păcătos (cap. 48-50), şi salvarea Israelului şi a Neamurilor (cap. 52- 56:8) Ultima secţiune majoră a cărţii „Isaia”, este dedicată Împărăţiei universale a lui Dumnezeu. Secţiunea aceasta începe în 56:9 şi merge până la sfârşitul cărţii. Ea cuprinde: o comparaţie între neprihănirea omului şi cea a lui Dumnezeu (cap. 59), binecuvântările Mântuitorului, Domnul îi cunoaşte pe cei cu inima curată, cerul nou şi pământul nou. Mesajul teologic al cărţii Bogăţia teologică extraordinară a cărţii lui Isaia ar necesita un capitol amplu. A spune doar că prima parte a cărţii (primele 39 de capitole) vorbeşte despre judecata lui Dumnezeu pentru păcat, iar partea a doua (de la capitolul 40, până la final) vorbeşte despre răscumpărare şi restaurare, înseamnă a privi mult prea simplist lucrurile. Ca o idee generală, Isaia urmăreşte teologia cărţii „Deuteronomul”. Potrivit acesteia, pedeapsa divină trebuie să vină, din cauza falimentului de a trăi în acord cu legământul mozaic, şi numai după asta va veni vremea binecuvântării. Potrivit lui Walter C. Kaiser Jr., miezul teologiei lui Isaia constă în chemarea sa, descrisă în capitolul al VI-lea... Această viziune, cu 343

limbajul ei antropomorfic dar profund teologic, este cheia teologiei lui Isaia.518 Există câteva teme teologice majore exprimate de-a lungul cărţii acesteia. Una dintre ele este sfinţenia lui Dumnezeu. O alta, la fel de importantă este suveranitatea Sa. John A. Martin subliniază faptul că Isaia dovedeşte că are o concepţie înaltă despre Dumnezeu. El este văzut ca iniţiatorul evenimentelor din istorie.519 Dar profetul Isaia este preocupat să pună în lumină chiar mai mult decât suveranitatea divină, sfinţenia lui Dumnezeu. Longman şi Dillard scot în evidenţă preocuparea lui Isaia de a-L descrie pe Dumnezeu, ca „Sfântul lui Israel”. Expresia aceasta pare expresia favorită a lui Isaia, atunci când vorbeşte despre Dumnezeu. Ea apare de peste 26 de ori în text.520 Pe lângă aceasta, Isaia este singurul profet al Vechiului Testament, care menţionează „Trisagionul”, proclamarea întreită a sfinţeniei lui Dumnezeu (Isaia 6:3). În cartea „Isaia”, Numele lui Dumnezeu ocupă un loc proeminent. Isaia foloseşte numele „Yahwe” (adică „Domnul”), de peste 300 de ori. Acesta este numele divin care apare în legământ. Un alt nume semnificativ, este „Yahwe Savaot” (sau „Domnul oştirilor”), care apare de 52 de ori. Numele acesta, care este un nume compus, face legătura dintre numele divin al legământului, şi suveranitatea Sa peste toate puterile cereşti. Un alt nume, specific acestei cărţi este „Sfântul lui Israel”, nume despre care am afirmat deja că apare de 26 de ori. O altă temă teologică majoră a cărţii „Isaia” este cea a răscumpărării. Dumnezeu, tocmai din cauza caracterului Său sfânt, nu- şi va abandona poporul, ci-l va salva şi-l va răscumpăra. Pe plan internaţional, după cum s-a spus deja, evenimentele erau de natură să genereze îngrijorare. Tot felul de ambiţii expansioniste, precum şi alianţe între state, implicau ameninţări constante pentru poporul lui Dumnezeu. Ba Asiria, ba Babilonul, ba alianţa siro-efraimită ameninţau integritatea lui Iuda. Însă nădejdea celor din Iuda trebuia să fie ancorată în Dumnezeu. 518 Arnold and Beyer, op. Cit., pag. 205 519 John A. Martin, The Bible Knowledge Commentary, pag. 1032 520 Longman and Dillard, op. Cit., pag. 312 344

În cartea lui Isaia, termenul ebraic tradus prin „salvare”, apare de 26 de ori, în timp ce acelaşi termen apare în celelalte scrieri profetice, luate laolaltă, de doar 7 ori. Însăşi numele profetului, autorul cărţii, vorbeşte despre salvare. O a treia temă teologică majoră a cărţii este Robul Domnului. Opiniile cercetătorilor sunt împărţite, în privinţa interpretării acestei expresii. În vreme ce unii interpreţi ai Scripturii sugerează că ea s-ar referi la o singură persoană, alţii sunt de părere că ea ar defini un grup amplu de persoane (poporul răscumpărat). Cea mai plauzibilă interpretare este aceea că ea se referă la Mântuitorul. Isaia vorbeşte în mod specific despre Unsul, sau despre Mesia. Arnold şi Beyer exprimă acest lucru, spunând că şi Cir este numit „unsul” (în Isaia 45:1), însă acest împărat nu va împlini niciodată scopurile lui Dumnezeu, în maniera în care Isus, Fiul lui Dumnezeu o va face. Într-o zi. Mesia va veni să domnească în glorie, dar mai întâi îşi va dovedi vrednicia prin suferinţă. Vrednic de remarcat este faptul semnalat de H. G. M. Williamson, şi anume că în preofeţiile pritoare la Mesia, accentul cade mai mult pe misiunea şi lucrarea Sa, decât pe identitatea Sa.521 O altă temă teologică a cărţii, poate nu tot atât de evidentă ca şi celelalte menţionate până aici, este ziua de post cu care oamenii trebuie să se apropie de Dumnezeu. Postul era o practică obişnuită în poporul lui Dumnezeu, însă iudeii au mutat accentul postului, pe aspecte secundare ale acestei practici străvechi. Acesta nu trebuie să se limiteze la asprimea faţă de trup, ci trebuie să fie asociat şi cu o stare sufletească adecvată înaintea lui Dumnezeu, precum şi cu atitudini de bunăvoinţă faţă de semenii noştri. Când ziua de post este prezentată înaintea lui Dumnezeu, aşa cum o cere El, strigătul omului se aude Sus. Dumnezeu făgăduieşte să răspundă cu promptitudine. Hugh G. M. Williamson observă corect faptul că încă din primele capitole ale cărţii, ni se arată că nu este destul să răspunzi cu ritualuri religioase suplimentare. Dumnezeu vrea o schimbare totală a stilului de viaţă, spre o trăire curată, ce caută dreptatea.522 521 H. G. M. Williamson, în Dictionnary of the Old Testament Prophetes, pag. 375 522 H. G. M. Williamson, în Manual biblic, pag. 420 345

IEREMIA Aceasta este cea de a doua carte, ca mărime, a Vechiului Testament, dacă ţinem seama de numărul de pagini. Dacă ţinem seama de numărul de cuvinte, atunci „Ieremia” este cea mai lungă dintre toate scrierile biblice.523 Şi ca perioadă de timp, slujirea profetului a cărui nume ea îl poartă, a fost lungă: aproximativ 40 de ani (între 626 şi 585 î.Hr.), într- o vreme pe care mulţi o consideră drept cea mai tulbure şi mai frământată, din istoria Orientului Antic apropiat. Imperiul Asirian se fărâmiţează într-un timp foarte scurt (aproximativ 20 de ani). Pentru supremaţie în zonă, se luptă acum, Egiptul şi Babilonul, iar împărăţia lui Iuda se găseşte situată între cele două puteri rivale. Au existat două tendinţe distincte printre locuitorii din Iuda. Una era favorabilă Egiptului, iar cealaltă era favorabilă Babilonului. Apropierea geografică de Egipt, şi poate şi alte considerente, l-a determinat pe regele iudeu să facă alianţă cu egiptenii. Însă Ieremia vorbea în favoarea Babilonului mai degrabă, de aceea mesajele lui l-au pus în situaţia de a fi considerat drept trădător. La complicarea poziţiei lui a mai contribuit şi faptul că în aceeaşi vreme au mai existat o seamă de profeţi falşi care i-au stat mereu împotrivă. Însă Dumnezeu a folosit diferite personalităţi de la curte, spre a salva viaţa profetului Său. Cartea profetului Ieremia, spuneau Arnold şi Beyer, ne arată cât de costisitoare poate să fie slujirea lui Dumnezeu.524 În esenţă, cartea aceasta este o cutremurătoare descriere a ultimilor ani ai împărăţiai lui Iuda, şi implicit, ai Ierusalimului. Motivul este de natură spirituală, deoarece poporul se cufundă tot mai mult în păcat. Profetul vede adevărata faţă a lucrurilor, precum şi deznodământul tragic care nu poate fi evitat. Mesajele lui sunt privite cu dispreţ, iar el este tratat ca un profet amăgitor. De aceea, cartea lui exprimă cu putere, sentimentele şi trăirile autorului ei. 523 Elmer A. Martens, The Baker Illustrated Bible Commentary, pag. 690 524 Arnold and Beyer, Encountering the Old Testament, pag. 384 346

Marea criză a istoriei poporului evreu, în vremea Vechiului Testament, a implicat distrugerea Templului, locuinţa Dumnezeului lui Israel, şi exilul poporului lui Dumnezeu. Nici o altă carte biblică nu le face posibil cititorilor să înţeleagă teologic, ce s-a întâmplat în acea vreme, şi de ce s-a întâmplat, aşa cum o face cartea profetului Ieremia.525 Potrivit lui E. J. Young, tema principală a acestui profet s-a constituit într-o aspră atenţionare a lui Iuda (regatul de Sud, n.n.) să se întoarcă de la idolatrie şi păcat, pentru a evita catastrofa exilului. Fiecare categorie socială evreiească a fost condamnată ca vinovată.526 Cartea „Ieremia” ne spune multe şi despre autorul ei, spre deosebire de alte scrieri din canonul Vechiului Testament. În paginile ei naraţiunea este relalată ueori la persoana I-a singular, iar alteori, la persoana a III-a singular. Lucrul acesta, laolaltă cu alte detalii i-a determinat pe cercetători să emită diverse teorii cu privire la autor. La Sor, Hubbard şi Bush sintetizează astfel profilul profetului, aşa cum este întrezărit prin mărturia slujirii sale: „De-a lungul a patru decade turbulente, Ieremia a proclamat cuvântul lui Dumnezeu, deopotrivă regelui şi omului de rând, cu un mare cost personal. El a demonstrat nu doar ce ar trebui să spună un profet, ci mai ales, ceea ce ar trebui să fie el”.527 Un alt detaliu de care trebuie să se ţină seama atunci când se studiază cartea aceasta este faptul că ea nu redă evenimentele, într-o ordine cronologică. Aspectul acesta a dat multă bătaie de cap, cercetătorilor. Există diferenţe considerabile între textul ebraic al cărţii, şi cel grecesc. Acesta din urmă este mai scurt, omiţând numeroase versete, dar incluzând altele. De asemenea, apar şi diferenţa în privinţa aranjării materialului. James L. Crenshaw ne atrage atenţia asupra unui amănunt semnficativ. Într-un considerabil număr de împrejurări, Ieremia înfruntă cu îndrăzneală masele, cu privire la modul lor discutabil de conduită, angajându-se în acte simbolice, o practică ce a jucat un rol minor în 525 Patrick D. Miller, în The Old Testament Survey, pag. 316 526 E. J. Young, op. Cit., pag. 367 527 La Sor, Hubbard şi Bush, Old Testament Survey, pag. 403 347

slujirea profetului Isaia, dar care a deţinut unul poreminent în lucrarea lui Ezechiel.528 În Canonul Bibliei ebraice, cartea „Ieremia” precede cartea lui „Ezechiel”, deşi Harrison spune că a existat o tradiţie evreiască, ce a susţinut că „Ieremia” ar fi trebuit să stea pe locul dintâi, în secţiunea „Profeţii târzii”.529 În traducerea grecească, şi mai târziu, în cea latină, „Ieremia” a ocupat exact locul pe care i-l atribuim în Bibliile moderne. Numele cărţii Numele cărţii, în Biblia ebraică, este „Yirmeyahu” sau „Yiermeiah”. În Septuaginta, ea a fost numită „Hieremias”, iar în traducerea latină, „Jeremias”. Cercetătorii, influenţaţi de opinia lui Orelli, sunt de părere că numele profetului acestuia are semnificaţia de „Dumnezeu întemeiază”. Verbul ebraic „ramah” poate fi înţeles cu sensul de a aşeza o fundaţie. Însă verbul acesta mai are şi semnificaţia „a arunca”, şi numele cărţii s-ar putea traduce la fel de bine, prin „Dumnezeu aruncă”. A doua posibilitate ni se pare mai aproape de ideea centrală a cărţii, şi ţinând cont de deznodomântul ei, mai plauzibilă. Autorul cărţii În textul cărţii ni se spune că ea cuprinde cuvintele profetului Ieremia, fiul lui Hilchia, unul din preoţii din Anatot (Ier. 1:1). E. J. Young susţine că nu există nici un motiv întemeiat să ne îndoim despre faptul că Ieremia însuşi ar fi autorul cărţii care-i poartă numele.530 Însă aşa cum s-a întâmplat ades, şi asupra paternităţii acestei scrieri, criticii au formulat teorii complicate. Vom menţiona doar două dintre ele. Una dintre ele, influentă în secolul al XX-lea, este aceea că în cartea „Ieremia” am avea nu una, ci trei corpusuri diferite de scriere. Teoria aceasta a fost formulată de către Pfeiffer. O sursă ar fi cuvintele 528 James L. Crenshaw, Old Testament, Story and faith, pag. 198 529 R. K. Harrison, An Introduction to the Old Testament, pag. 801 530 E. J. Young, op. Cit., pag. 228 348

profetului însuşi, o alta ar fi opera lui Baruh (scribul care a consemnat cuvintele lui Ieremia), şi o alta ar fi reprezentată de adiţii ulterioare ale altor autori (necunoscuţi). Partea atribuită de Pfeiffer lui Baruh, ar fi fost scrisă de acesta, fără ştirea profetului. Lipsesc însă dovezile în sprijinul acestei teorii. A doua teorie alternativă este cea propusă de Oesterley şi Robinson. Cei doi susţin că în cartea „Ieremia” am avea o lucrare compozită, în care compilatorul (evident, necunoscut) a avut la dispoziţie materiale scrise, de trei feluri diferite: poezie (o colecţie de material profetic), material descriptiv (text oferit de biograful lui Ieremia) şi material profetic în proză retorică. Nici această teorie nu poate prezenta dovezi convingătoare, de aceea, cea mai valabilă atribuire ni se pare a fi cea tradiţională, cu toate lipsurile ei. Data scrierii Stabilirea datei scrierii cărţii este o sarcină delicată, deoarece cartea „Ieremia” nu urmăreşte o cronologie exactă a evenimentelor istorice. Totuşi putem considera că ea a fost scrisă în timpul vieţii profetului, prin punerea laolaltă a mesajelor pe care el le-a rostit de-a lungul anilor de slujire. Charles H. Dyer afirmă că scrierea în sine, oferă mărturie despre multiple stadii de creştere. Asta înseamnă că Ieremia, în diferite momente ale slujirii sale, şi-a adunat profeţiile şi le-a aranjat în diferite forme (conf. 25:13; 30:;2; 36:2, 32). Ieremia ar fi putut completa forma finală a capitolelor 1-51, după ce a fost luat ostatec în Egipt. Capitolul următor, identic cu 2 Împăraţi 24:18-25:30, a fost scris după anul 561 î.Hr., când regele Ioiachin a fost eliberat din detenţia din Babilon.531 Implicit, asta înseamnă că ultimul capitol a fost adăugat de altcineva. Structura cărţii Diferiţi comentatori biblici oferă viziuni diferite asupra structurii acestei scrieri. Am preferat-o în cele din urmă, pe cea oferită de 531 Charles H. Dyer, The Bible Knowledge Commentary, pag. 1123 349

Gleason Archer Jr.532 Potrivit lui, cartea este structurată în cinci secţiuni majore. Prima secţiune a cărţii cuprinde primele 20 de capitole, şi Young o numeşte „Profeţii sub (sau „în timpul lui...”) Iosia şi Ioiachin”. Aici distingem următoarele elemente componente: - Chemarea profetului în lucrare - Starea de păcat a naţiunii - Prevestirea devastării din Nord (a haldeilor) - Ameninţarea cu exilul babilonian - Legământul rupt; semnul cu brâul - Seceta; semnul profetului necăsătorit - Mesajul din casa olarului Secţiunea a doua începe în 21:1 şi se încheie în 39:18. Ea este numită „Profeţii târzii în vremea lui Ioiachim şi Zedechia”. Această secţiune cuprinde: - Nebucadneţar, un instrument al pedepsei lui Dumnezeu - Viitorul regat mesianic - Păcatul lui Zedechia şi credincioşia Recabiţilor - Împotrivirea lui Ioiachim şi distugerea cărţii profetului - Întemniţarea lui Ieremia în timpul asediului cetăţii Cea de a treia secţiune majoră a cărţii începe în 40:1 şi se finalizează în 45:5. Ea cuprinde profeţiile de după căderea Ierusalimului: - Misiunea profetului printre cei din rămăşiţa lui Iuda - Misiunea profetului printre fugarii din Egipt - Mesajul către Baruh A patra secţiune a cărţii „Ieremia” începe în 46:1 şi se întinde până în 51:64. Secţiunea aceasta cuprinde o serie de profeţii asupra Neamurilor păgâne: - Profeţii asupra Egiptului 532 Gleason L. Archer Jr., op. Cit., pag. 376 350