Introducere în studiul Vechiului Testament

identificate în paginile ei, nu mai puţin de patrusprezece genuri literare distincte.260 Lucrul acesta poate crea dificultăţi majore, cititorului. Numele cărţii Titlul cărţii acesteia vine din textul Septuagintei, unde ea a fost numită „Arithmoi”, şi a fost ales pe motivul că avem în textul ei, două numărători ale poporului. Una era cea a generaţiei care a ieşit din Egipt, iar cea de a doua era a generaţiei ce se pregătea să intre în Canaan. Din limba greacă, numele acesta a fost tradus în latină, şi aşa a intrat ulterior, în limba română. În Biblia ebraică, ea se numeşte „Bemidbar” (adică „În pustie”). Numele acesta vine din Textul Masoretic, fiind al cincilea cuvânt din carte. Potrivit lui La Sor, Hubbard şi Bush, la origine, cartea aceasta nu a avut un titlu. Cel mai vechi titlu, a fost cel dat în Septuaginta.261 Sintagma aceasta („În pustie...”), care a fost adoptată ca titlu, apare în textul scrierii, de 45 de ori, este preluată după cuvântul al 4-lea din versetul întâi. Evreii o mai numesc „Way yedabbath” (adică „Şi El a zis...”), inspirându-se din primele cuvinte ale versetului întâi. Autorul cărţii Există o singură referinţă privitoare la activitatea lui Moise, de a consemna în scris cuvintele Domnului din această scriere, dar există multe alte referinţe care-l identifică pe Moise ca primitor al revelaţiei lui Dumnezeu. Tradiţia rabinică, consemnată în Talmudul babilonian) i-o atribuie lui Moise. În acelaşi gând, perspectiva evanghelică conservatoare susţine că devreme ce Moise a fost cel care a primit de la Domnul, legile scrise în această carte, este absolut firesc să-l considerăm pe Moise drept autor al scrierii. Unii cercetători îl contestă pe Moise ca autor, deoarece acţiunea este relatată la persoana a treia singular (ca atunci când scriitorul vorbeşte despre o altă persoană). Însă în antichitate, era ceva obişnuit să scrie cineva despre sine, în felul acesta. 260 Thomas B. Dozeman, Old Testament Survey, pag. 50 261 La Sor, Hubbard şi Bush, The Old Testament Survey, pag. 164 201

Data scrierii: În opinia cercetătorilor de orientare liberală, adepţi ai teoriei wellhausienne, cartea aceasta (sau o mare parte a ei) ar fi făcut parte din documentul numit „Codul preoţesc”, şi prin urmare ea (sau o mare parte a ei) ar fi un produs al perioadei post-exilice. Cartea „Numeri” a fost scrisă, ca şi celelalte cărţi ale Pentateuhului, în timpul călătoriei poporului evreu spre Canaan. Asta înseamnă că o putem plasa în intervalul de timp cuprins între 1445- 1405 î.Hr. Însă dacă ţinem cont de faptul că ea acoperă aproximativ 39 de ani, credem că ea a fost scrisă în jurul anului 1405 î.Hr., probabil la scurtă vreme după derularea tuturor evenimentelor despre care se scrie, şi cu puţin timp înainte de moartea lui Moise. Structura cărţii: Au fost propuse mai multe feluri de a structura materialul acestei cărţi. Potrivit lui R. K. Harrison262, cartea „Numeri” cuprinde trei mari secţiuni. Prima secţiune a cărţii „Numeri” (capitolele 1:1 – 10:10) este dedicată pregătirii în vederea plecării de la Sinai în vederea parcurgerii ultimei etape a călătoriei. Ea cuprinde următoarele: - recensământului poporului evreu, - diverse legiferări - jertfe la dedicarea altarului - consacrarea leviţilor şi rânduieli ce reglementează activitatea lor - al doilea Paşte Secţiunea a doua, cuprinzând capitolele 10:11 – 21:35, descrie călătoria poporului evreu de la Sinai, la câmpia Moabului. Sunt menţionate următoarele evenimente: - plecarea din Sinai - tulburările triburilor - lepra Mariei, sora lui Moise 262 R. K. Harrison, op. Cit., pag. 613 202

- cele doisprezece iscoade - răscoala lui Core, Datan şi Abiram - slujba preoţilor şi a leviţilor - moartea Mariei - refuzul edomiţilor de a-i lăsa pe evrei să treacă prin ţinuturile lor - călătoria spre câmpia Moabului Cea de a treia secţiune majoră a cărţii „Numeri”, cuprinde capitolele 22 – 38. În această secţiune se vorbeşte despre următoarele evenimente, petrecute în câmpia Moabului: - episodul Balaam - închinarea la idoli - a doua numărătoare a poporului - reglementarea problemei moştenirilor - război împotriva madianiţilor - noi reglementări privind aducerea jertfelor - împărţirea ţinutului de dincolo de Iordan (Transiordania) - popasurile evreilor - delimitarea hotarelor Canaanului Mesajul teologic al cărţii: Pivotal, în cartea „Numeri”, este momentul în care necredinţa în puterea lui Dumnezeu, a costat pe generaţia oamenilor exodului, oportunitatea de a-şi însuşi împlinirea făgăduinţei făcute de Dumnezeu, părinţilor lor. Wilkinson şi Boa sunt de părere că tema majoră a cărţii acesteia este consecinţa necredinţei şi neascultării de Dumnezeul cel Sfânt. 263 Însă mesajul teologic al cărţii nu se rezumă la acest moment. Nu putem afirma că scrierea aceasta are drept scop, trasarea istoriei poporului evreu în timpul pribegiei sale prin pustie, deoarece asupra celei mai mari părţi din această pribegie, mărturiile sunt extrem 263 Wilkinson şi Boa, Talk thru the Bible, pag. 29 203

de sumare. Aceasta dovedeşte că avem de-a face cu o istorie tematică. Paul R. House afirmă că fiecare etapă a călătoriei lor, dezvăluie concepte teologice care se relaţionează la adevărurile dezvăluite în cărţile anterioare.264 În primele zece capitole ale cărţii ne este prezentat modul în care Dumnezeu îşi călăuzeşte poporul. Acesta a dovedit ascultare, nu doar în îndeplinirea cerinţelor de natură spirituală, ci şi în ceea ce privea deplasările taberei. Descoperim apoi un Dumnezeu care este preocupat să corecteze lucrurile nepotrivite, atât atunci când le vede în popor (cârtirile frecvente), cât şi atunci când le descoperă în viaţa indivizilor (Aaron şi Maria). Aceştia din urmă au socotit că ar avea dreptul să critice pe slujitorul lui Dumnezeu. Cercetătorii consideră că miezul teologic şi istoric al cărţii „Numeri”, este plasat în pasajul 13:1-20:13. În acest pasaj, împlinirea făgăduinţei avraamice se confruntă cu necredinţa poporului în puterea lui Dumnezeu de a o împlini. Pentru că prin necredinţă, evreii s-au dovedit nevrednici de a moşteni ţara în care „curge lapte şi miere”, toată generaţia aceea de oameni (cu doar două excepţii), vor moşteni pustia, locul în care vor pribegi aproape 40 de ani. În partea finală a cărţii acesteia iese iarăşi în evidenţă credincioşia lui Dumnezeu, deoarece o nouă generaţie este pregătită să intre în posesia făgăduinţei lui Dumnezeu. Cartea „Numeri” exprimă câteva mesaje foarte puternice pentru creştini. Unul dintre ele este prefigurarea înălţării Mântuitorului, asemenea şarpelui înălţat pe o prăjină în pustie, spre izbăvirea celor ce vor privi cu credinţă, spre El. Un alt mesaj al cărţii acesteia este avertismentul pentru creştini, pentru ca ei să înveţe din experienţele pe care le-au trăit evreii în călătoria lor prin pustie, ca să nu cadă în aceleaşi greşeli (potrivit cu 1 Cor. 10:1-11). Longman şi Dillard spun că mesajul acestei cărţi, cel puţin în prima parte, este o istorie despre păcat şi judecată.265 Cartea „Numeri” ne arată cum tratează Dumnezeu, răzvrătirile şi cârtirile din poporul Său. Dumnezeul lui Israel este credincios legământului pe care l-a încheiat cu poporul Său, dar în acelaşi timp, El este un Dumnezeu 264 Paul R. House, op. Cit., pag. 154 265 Longman and Dillard, op. Cit., pag. 99 204

care pretinde credincioşie de la poporul Său. Paul R. House subliniază faptul că deşi ei, evreii au fost chemaţi să fie poporul lui Dumnezeu, ei au ajuns să sufere mânia Lui. Nici măcar poporul ales nu poate să nesocotească cerinţele şi aşteptările lui Dumnezeu, şi să evite consecinţele acestei nesocotiri. Nici măcar Moise însuşi nu a putut face acest lucru, fără a plăti un preţ spiritual, fizic şi emoţional.266 Autorul epistolei către evrei îşi atenţionează cititorii, spunându-le că evreii din vechime n-au intrat în odihna promisă, din cauza împietririi lor (Evr. 4:6). Archer Jr. concluzionează că lecţia spirituală promulgată de-a lungul acestei cărţi, este aceea că poporul lui Dumnnezeu poate să înainteze numai atât de departe cât ei se încred în promisiunile Lui, şi cât se bizuie pe puterea Lui.267 Menţionarea recensământului din debutul cărţii, precum şi a celui din finalul ei, a avut ca scop, să scoată în evidenţă faptul că nu mărimea armatei lor a contat, în intrarea în făgăduinţa lui Dumnezeu, ci mărimea credinţei lor. Drama colectivă de la Cades-Barnea a fost o consecinţă inevitabilă a necredinţei lor. Pe de altă parte, creştinii pot vedea, în relatarea evenimentelor din cartea „Numeri”, purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în împlinirea nevoilor poporului, chiar şi în cele mai aspre condiţii de viaţă, şi chiar şi celor mai răzvrătiţi dintre ei. La Sor, Hubbard şi Bush afirmă că toată perioada petrecută în pustie, a fost o permanentă demonstrare a purtării Sale de grijă pentru nevoile poporului.268 Moise va menţiona aspectul acesta, în unul din discursurile sale finale (Deut. 8:3). DEUTERONOMUL Cartea aceasta este una dintre cele mai importante şi mai influente cărţi ale Vechiului Testament. Unii biblişti o socot chiar cea mai influentă, din perspectiva numărului citărilor sale, întâlnite în Noul Testament. Walter C. Kaiser Jr. precizează că la ea se fac aluzii şi 266 Paul R. House, op. Cit., pag. 160 267 Gleason L. Archer Jr., op. Cit., pag. 252 268 La Sor, Hubbard şi Bush, op. Cit., pag. 171 205

referiri de 103 ori, numai în Evanghelia după Ioan.269 Mântuitorul a citat de trei ori din ea, în confruntarea cu Ispititorul, în pustie (Deut. 8:3; 6:16 şi respectiv 6:13). Potrivit lui Martin Rose, fragmentele de text descoperite la Qumran, ne fac să presupunem că au existat nu mai puţin de 25 de suluri cu text al „Deuteronomului”, cifră care este depăşită numai de sulurile cu manuscrise ale Psalmilor (31 de suluri).270 Se consideră că Deuteronomul este climaxul (apogeul) celor cinci cărţi ale Pentateuhului, şi prima care s-ar fi bucurat de un statut canonic. Ea este marcată de un evident stil oratoric. B. S. Childs susţine că stilul omiletic al formei acestei cărţi, vine din faptul că ea este o explicare a Legii , pentru o nouă generaţie, făcută în aşa fel încât să determine din partea ascultătorilor, un răspuns al voinţei şi o proaspătă asumare a cerinţelor legământului.271 Alţi cercetători i-au remarcat caracterul constituţionalist, şi au văzut-o ca pe un arhetip al constituţionalismului vestic modern. Termenul ebraic „berith”, tradus prin „legământ”, apare în textul cărţii, se aproximativ 26 de ori. În nici o altă scriere a Vechiului Testament, el nu mai apare atât de frecvent (în „Genesa”, el apare de 24 de ori, iar în „Iosua”, de 23 de ori). Cartea aceasta a constituit subiectul a numeroase comentarii, scrise atât de cercetătorii conservatori, cât şi de cei liberali. Potrivit lui Longman şi Dillard, cantitatea de literatură scrisă pe marginea acestei cărţi, este enormă.272 Cu privire la scopul scrierii acestei cărţi, au fost exprimate câteva teorii distincte. Astfel, adepţii teoriei documentare au susţinut că scopul principal al acestei scrieri este acela de a justifica pretenţia Ierusalimului de a fi singurul centru al închinării (chiar dacă numele „Ierusalim” nu apare în text). Implicit, scrierea aceasta ar fi apărut în Împărăţia de Sud (sau Iuda). S-a susţinut că scrierea aceasta a fost „Cartea Legii” descoperită în Templu, în vremea lui Iosia, iar data scrierii ei a fost foarte aproape de data descoperirii ei. Susţinând acest lucru, cercetătorii liberali au lăsat de înţeles că ea nu ar fi altceva decât o fraudă pioasă, făcută de 269 Walter C. Kaiser Jr., The Baker Illustrated Bible Commentary, pag. 146. 270 Martin Rose, Introduction a l’Ancien Testament, pag. 212 271 B. S. Childs, Old Testament as Scripture, pag. 212 272 Longman and Dillard, op. Cit., pag. 105 206

către Iosia şi susţinătorii săi, cu scopul de a legitima pretenţia sa la autoritate. Alţi cercetători, tot liberali, au susţinut că ea a fost scrisă nu atât cu scopul de a îndrepta atenţia spre locul închinării, cât mai ales cu scopul de a sublinia caracterul adevăratei închinări. În sfârşit, alţii au susţinut că această scriere nu trebuie văzută ca o cauză a reformei din vremea lui Iosia, ci mai degrabă ca un rezultat al acesteia. Vrednic de remarcat este faptul că cercetătorii liberali, care contestă paternitatea mozaică a acestei cărţi, nu reuşesc să se pună în acord atunci când este vorba să indice o sursă credibilă a cărţii: unii sunt de părere că ea ar proveni din surse levitice, alţii sunt de părere că ea ar proveni din izvoare profetice. Cartea „Deuteronomul” nu este, aşa cum ar părea să sugereze titlul ei, o expunere legislativă propriu-zisă. Ea constă într-o serie de trei adresări distincte ale lui Moise, către popor, pe când se găsea în câmpia Moabului, la hotarele ţării făgăduite. Discursurile lui Moise, inegale ca mărime, urmăresc modelul tratatelor de suzeranitate obişnuite în vremea aceea, în Orientul Apropiat. Aspectul acesta va contribui la datarea cărţii. Poporul acesta, care s-a plămădit sub soarele pustiei, este chemat să intre din nou în legământ cu Dumnezeu, mai înainte de a se angaja în campania de cucerire a ţării pe care Dumnezeu a făgăduit-o părinţilor lor. Sunt accentuate, în vorbirile lui Moise, câteva principii fundamentale: spiritualitatea lui Dumnezeu, relaţia specială pe care evreii o au cu Dumnezeu, dragostea faţă de Dumnezeu, ca o cerinţa de bază pentru cel credincios, pericolul mare pe care-l prezintă idolatria, etc. Este evidentă intenţia autorului de a oferi ascultătorilor săi, o înţelegere cât mai clară a Legământului şi a implicaţiilor lui, şi de a-i pregăti pentru ceea ce avea să urmeze. Samuel J. Schultz avea dreptate să supranumească această carte „Retrospectivă şi perspectivă”.273 O retrospectivă corectă asupra evenimentelor trecutului, contribuie la formarea unei perspective corecte privitoare la viitor. 273 Samuel J. Schultz, Privire de ansamblu asupra Vechiului Testament, pag. 99 207

Atunci când rosteşte aceste adresări, Moise este conştient de faptul că misiunea dată lui, de Dumnezeu, se apropia de final. Din acest motiv, spre final, el rosteşte binecuvântări peste seminţiile lui Israel. Ca un fapt divers, dar nu lipsit de importanţă, adepţii islamului susţin că în cartea aceasta se prevesteşte ridicarea profetului lor. În Deuteronomul 18:15,18, Moise prevestea ridicarea unui prooroc ca el, dintre fraţii lor. Islamicii spun că expresia „fraţii tăi”, i-ar defini pe Esau şi pe Ismael, iar proorocul prevestit de Moise, este profetul lor. În Canonul Bibliei ebraice, cartea „Deuteronomul” ocupă locul al cincilea, încheind secţiunea numită „Legea”. Acelaşi loc îl ocupă în toate traducerile Bibliei. Numele cărţii În Septuaginta, cartea aceasta a primit numele „Deuteronomion”, nume care înseamnă „A doua Lege”. Numele acesta însă nu este cel mai adecvat, deoarece nu este vorba despre o a doua Lege, ci mai degrabă despre repetarea Legii, ce fusese dată deja. Numele acesta dat de Septuaginta izvorăşte dintr-o greşită înţelegere a frazei ebraice din Deut. 17:18, unde împăratul a fost instruit să facă o copie a acestei Legi. Traducătorul grec a fost nevoit să creeze aici un neologism, care s-a depărtat de la sensul iniţial al expresiei ebraice. De aici s-a ajuns la dezvoltarea unui concept de „a doua Lege”. Traducerea latină „Vulgata” a preluat termenul grec, şi l-a redat prin „Deuteronomium”. În Biblia ebraică, ea se numeşte „Debarim”, care s-ar traduce prin „Cuvintele” (prescurtarea de la „Elleh Haddebarim” adică „Acestea au fost cuvintele...”). În cercurile ebraice, cartea aceasta mai poartă un al doilea nume: „Sepher tokhahoth”, tradus prin „Cartea îndemnurilor” sau „Cartea poveţelor”. Autorul cărţii Atât tradiţia ebraică cât şi tradiţia creştină conservatoare, consideră că autorul acestei cărţi este Moise. Există mărturii în acest sens, în scrieri extrabiblice (targumuri), ca şi în scrieri ale Noului Testament. Asta nu exclude posibilitatea ca versetele finale, în care se vorbeşte despre moartea lui Moise să fie adăugate ulterior. 208

Cea mai puternică dintre mărturiile în favoarea lui Moise, ca autor al cărţii, o avem din cuvintele Mântuitorului. El le-a spus iudeilor: „... dacă aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine, pentru că El a scris despre Mine” (Ioan 5:46). Prevestirea despre ridicarea unui prooroc „ca Moise”, o găsim în Deut. 18:18. În concluzie, socotim că observaţia făcută de La Sor, Hubbard şi Bush este întemeiată. Ei subliniază că este mult mai evident faptul că această scriere acesta a avut un impact major asupra profeţilor, decât că ei au produs-o... Moise însuşi, şi nu profeţii care au venit după el, a stabilit marile principii ale religiei iudaice. Profeţii au dezvoltat aceste principii şi le-au aplicat problemelor spirituale şi morale ale vremii lor.274 Data scrierii Cu privire la data scrierii acestei cărţi, au fost propuse două alternative. Dacă Moise este autorul ei (ceea ce credem că este adevărat) atunci cartea trebuie datată în jurul anului 1405 î.Hr. Cea de a doua opinie este cea susţinută de către criticii liberali, care afirmă că această carte a fost scrisă în vremea lui Iosia, iar scrierea ei a avut la temelie, o motivaţie strategică: sprijinirea reformei religioase. S-a susţinut cu insistenţă că ea a fost scrisă cu puţină vreme înainte de „descoperirea” ei întâmplătoare, în Templu. Ideea aceasta a apărut destul de devreme în gândirea creştină, cu mult înainte de prezentarea ei sistematică în lucrările lui De Wette sau Wellhausen. Ea a fost exprimată pentru prima dată, în timpul lui Athanasie, Ioan Chrisostom şi Ieronim. Dacă această opinie ar fi adevărată, scrierea cărţii „Deuteronomul” ar trebui să fie plasată la o dată mult mai târzie decât cea susţinută de perspectiva tradiţională. Optăm pentru cea dintâi dintre cele două alternative, deoarece tipul expresiilor ebraice întrebuinţate indică spre o datare timpurie. Pe de altă parte, stilul scrierii indică spre o persoană care a luat parte direct, la lucrurile despre care vorbeşte. 274 La Sor, Hubbard şi Bush, op. Cit., pag. 180 209

Pe de altă parte, cercetători ca Meredith G. Kline şi Kenneth Kitchen, au adus argumente solide în favoarea paternităţii mozaice a acestei cărţi, comparând-o cu scrieri laice de tipul tratatelor de suzeranitate, din Orientul Apropiat, din vremea lui Moise. Structura cărţii: Cartea aceasta cuprinde patru secţiuni, corespunzătoare la patru cuvântări ale lui Moise, în faţa generaţiei care a crescut în timpul pribegiei în pustie, la care se adaugă un apendix. Prima secţiune a cărţii acoperă capitolele Deut. 1:1 – 4:43. Ea este cea dintâi dintre cele patru cuvântări ale lui Moise, şi în cadrul ei, Moise trece în revistă, pentru generaţia prezentă, istoria generaţiei de dinainte. El anunţă poporul despre încetarea misiunii sale. Secţiunea aceasta cuprinde următoarele elemente distincte: - menţionarea evenimentelor de la Sinai la Canaan - sfaturi şi îndemnuri de păzire a Legii - stabilirea cetăţilor de scăpare A doua secţiune majoră a acestei cărţi cuprinde a doua cuvântare a lui Moise, şi este mai amplă decât cea de dinainte, acoperind capitolele Deut. 4:44 – 26:19. Ea poate fi numită „Reamintirea Legii”. Legământul cu Dumnezeu aduce responsabilitatea de a respecta Legea. În această secţiune se disting următoarele elemente: - partea introductivă - prezentarea Decalogului, ca temelie a legământului - îndemnuri la ascultare - cartea legământului Secţiunea a treia a cărţii Deuteronomul, corespunzătoare celui de- al treilea mesaj al lui Moise, cuprinde capitolele Deut. 27:1 – 28:68. Aici se vorbeşte despre ascultare şi despre neascultare, despre binecuvântări şi despre blestemuri - introducerea cuvântării - menţionarea blestemelor - menţionarea binecuvântărilor şi a blestemelor 210

Ultima secţiune majoră a cărţii conţine cel de-al patrulea mesaj al lui Moise, şi acoperă capitolele Deut. 29:1 – 30:20. Ea cuprinde: - scurtă perspectivă asupra evenimentelor călătoriei din Egipt la Canaan - îndemnuri la păzirea Legii - făgăduinţa harului - legământul din inimă Apendixul cuprinde capitolele 31 – 34, şi conţine următoarele elemente distincte: - ultimele porunci ale lui Moise - însărcinarea lui Iosua - cântecul lui Moise - binecuvântarea lui Moise - moartea lui Moise Mesajul teologic al cărţii La Sor, Hubbard şi Bush susţin că scrierea aceasta este un tezaur de concepte teologice care au influenţat gândirea religioasă şi viaţa evreilor şi a creştinilor... aceasta înseamnă că există un excelent motiv ca să încercăm să înţelegem ideile teologice ale „Deuteronomului”, atât din cauza vechimii lor, cât mai ales din cauza impactului lor major, dominant, asupra gândirii Vechiului Testament.275 Cartea „Deuteronomul” transmite cititorilor, câteva concepte teologice distincte. Unul dintre ele este credo-ul exprimat foarte concis în Deuteronomul 6, cu începere de la versetul al IV-lea. Pasajul acesta a căpătat un nume specific: „Shema”. El proclamă unicitatea lui Dumnezeu, precum şi datoria pe care o are fiecare om din popor, faţă de Acest Dumnezeu unic. Atunci când Mântuitorul a fost întrebat care este cea mai mare poruncă din Lege, El a citat cuvintele versetului al V-lea din acest capitol al cărţii „Deuteronomul” (Mat. 22:37). O concluzie importantă ce decurge din acest „Shema” este aceea că Dumnezeu nu se mulţumeşte să primească din partea poporului Său, 275 La Sor, Hubbard şi Bush, op. Cit., pag. 180 211

o iubire împărţită. El vrea, ori totul, ori nimic. În Noul Testament, Isus va întări acest principiu, declarând că nimeni nu poate sluji la doi stăpâni Foarte puternic reliefat în cartea „Deuteronomul”, este caracterul imaterial al lui Dumnezeu. Li se aminteşte evreilor că atunci când Dumnezeu le-a vorbit direct, şi le-a dat legi şi porunci, ei n-au văzut nici o înfăţişare materială. De aici izvorăşte interdicţia de a-şi face vreodată, vreo înfăţişare materială pe care să o lege de Dumnezeire. Dacă vor ajunge să-şi facă astfel de reprezentări, aceasta ar fi o dovadă a faptului că s-a ajuns la stricăciune (Deut. 4:15-18). Dumnezeu nu acceptă să fie redus la o imagine sau la o formă materială ieşită din gândirile şi din mâinile omului. Legământul încheiat între Dumnezeu şi poporul Său este un alt concept teologic major al cărţii „Deuteronomul”. Am precizat deja că termenul „berith” apare foarte des în textul acestei cărţi. Legământul înseamnă relaţie între două sau mai multe părţi. El atrage obligaţii pentru fiecare din părţi. Însă legământul dintre Dumnezeu şi poporul Său nu se aseamănă întrutotul, cu legămintele, înţelegerile sau agrementele care se stabilesc între oameni sau popoare. Punctul important în care se deosebeşte legământul cu Dumnezeu, de legămintele pe care oamenii le încheie între ei, este acela că Dumnezeu doreşte să-şi păstreze promisiunile ce decurg din legământ. În agrementele dintre oameni, există un aspect tranzacţional: „tu faci ceva în folosul meu, iar eu voi face ceva în schimb”. Oricare dintre părţi, ar ajunge să falimenteze în împlinirea a ceea ce s-a angajat, partea cealaltă va deveni liberă de oblogaţia de a se achita de partea sa. În legământul cu Dumnezeu, poporul Său a falimentat mereu, însă Dumnezeu a fost preocupat constant să-şi ţină făgăduinţele. Conştientizarea acestui fapt i-a determinat pe profeţii de mai târziu, să prevestească restaurarea poporului, chiar dacă circumstanţele vremii lor, sugerau exact contrariul. La Sor, Hubbard şi Bush susţin că din cauză că Domnul este un Dumnezeu care îşi ţine promisiunile, profeţii au ştiut că, în cele din urmă, El îşi va izbăvi poporul, îl va restaura în ţară, şi va reaşeza pe împărat pe tron. Elementele acestei speranţe se regăsesc clar în cartea 212

„Deuteronomul”, iar Moise este în felul acesta, un arhetip al profeţilor.276 Cartea „Deuteronomul” subliniază faptul că Legea lui Dumnezeu, este un dar de la El, şi a fost instituită spre bucuria şi edificarea poporului legământului. Ea nu a fost dată ca o sarcină, ci mai degrabă ca o comoară de preţ, şi ca o dovadă a unei favori divine.277 Un alt mesaj teologic, specific pentru poporul ales, este acela că pământul Canaanului, ţara în care curge lapte şi miere, este un dar al lui Dumnezeu, pentru Israel. Ei n-ar fi avut nici un drept natural asupra lui. Lucrul acesta este scos în evidenţă de aproximativ 25 de ori. Ţara este descrisă în mod repetat, prin expresia: „ţara pe care Dumnezeul părinţilor voştri v-o dă vouă...” Evreii nu trebuiau să uite lucrul acesta, şi trebuiau să-I fie recunoscători Domnului. Potrivit aprecierii lui Walter C. Kaiser Jr., fraza cea mai aprins dezbătută, în toată teologia „Deuteronomului” este aşa-zisa centralizare a închinării sacrificiale, într-un singur sanctuar, la Ierusalim. În adevăr, această platformă religioasă a constituit punctul de plecare şi piatra de căpătâi a tuturor celorlalte deducţii făcute de sistemul wellhausian al criticismului literar.278 Atât legile „Deuteronomului”, cât şi cele ale „Exodului” au demonstrat că locul destinat sacrificiului trebuie ales de Dumnezeu Însuşi, şi nu de oameni. Un alt mesaj este acela că Dumnezeu i-a ales pe israeliţi, nu pentru vreun merit al lor, ci pentru că i-a iubit. În repetate rânduri, Dumnezeu îşi declară afecţiunea pentru poporul Său. Ei sunt proprietatea Lui. Verbul „a alege” apare foarte frecvent în text, însă nu este nicidecum singurul mod în care se accentuează ideea alegerii lor. Se pare că evreii au falimentat în înţelegerea corectă a alegerii lor, deoarece au dezvoltat de-a lungul vremii, un sentiment de superioritate faţă de Neamuri, şi au dovedit dispreţ faţă de ele. În cartea „Deuteronomul” se menţionează scopul pentru care Dumnezeu i-a ales pe evrei, şi anume scopul ca prin ei, Dumnezeu să binecuvânteze toate familiile pământului. Pentru a împlini scopul acesta, evreii trebuiau mai întâi să păstreze cu grijă, adevărul revelat lor, de către Dumnezeu. Apoi, ei ar fi trebuit să fie o mărturie în lume, despre Dumnezeul viu şi adevărat. 276 La Sor, Hubbard şi Bush, op. Cit., pag. 184 277 B. S. Childs, Old Testament Theology in a Canonical Context, pag. 57 278 Walter C. Kaiser Jr.,Toward an O. T. Theology, pag. 130 213

Dumnezeu i-a dat lui Israel o ţară bună, rânduieli înţelepte care să- i guverneze viaţa, o formă corectă de închinare, dar şi promisiunea unui viitor binecuvântat. Israel este responsabil să-i răspundă lui Dumnezeu, cu credincioşie, să îndeplinească cerinţele Sale, şi să-L iubească. Cea mai înţeleaptă atitudine este ascultarea de Dumnezeu, şi cea mai bună motivaţie a ascultării, trebuie să fie dragostea faţă de El. Edward P. Blair spune că Deuteronomul este centrul teologiei iudeo-creştine. Miezul evangheliei celor două Testamente este acela că noi trebuie să-L iubim şi să-L slujim pe Dumnezeu, deoarece El ne-a iubit mai întâi, şi ne-a mântuit.279 Conceptele teologice cuprinse în scrierea aceasta, constituie, după aprecierea lui La Sor, Hubbard şi Bush, miezul gândirii religioase şi al vieţii evreilor şi al creştinilor de mai târziu, iar Bruce K. Waltke merge până acolo că afirmă despre această carte că ea, prin influenţa ei continuă, rămâne una din forţele majore care modelează viitorul umanităţii.280 279 Edward P. Blair, Abingdon Bible Handbook, pag. 106 280 Bruce K. Waltke, An Old Testament Theology, pag. 479 214

CĂRŢILE ISTORICE Odată cu cartea „Iosua” intrăm în secţiunea numită „secţiunea scrierilor istorice”, a Vechiului Testament. În Biblia ebraică însă, secţiunea care începe cu cartea „Iosua” este numită „Profeţii”. Edward P. Blair este de părere că deşi scrierile acestea cuprind materiale de o mare valoare pentru un istoric, ele sunt modelate atât de puternic de interese teologice, încât adesea ele se aseamănă mai mult cu o predicare decât cu o relatare istorică.281 În unele lucrări cu caracter introductiv, secţiunea aceasta a mai fost numită „secţiunea narativă”.282 Aici am preferat totuşi, denumirea „istorică”, deoarece termenul „narativă” surprinde doar modalitatea expresiei literare, pe când accentul cade mai degrabă pe conţinut, decât pe formă de expresie literară. Mai înainte de a spune câteva lucruri cu caracter general despre secţiunea cărţilor istorice ale Vechiului Testament, ar fi potrivit să subliniem faptul că istoria este una din modalităţile de revelare ale lui Dumnezeu. Arnold şi Beyer afirmă corect faptul că Israel a fost prima naţiune care a dat atenţie înregistrării istoriei. Cei doi argumentează spunând că Herodot, istoricul grec al secolului al V-lea î.Hr., şi-a câştigat numele de „părinte al istoriei”, pentru istoria sa despre greci şi despre războaiele persane. Însă, cu sute de ani înainte de Herodot, Biblia a consemnat istoria lui Israel, prezentând multe din acele elemente specifice pe care astăzi le considerăm ca aparţinând metodei istorice.283 281 Edward P. Blair, op. Cit., pag. 107 282 spre exemplu, în „Old Testament Survey” 283 Arnold and Beyer, Encountering the Old Testament, pag. 160 215

Un alt lucru pe care socotim că trebuie să-l menţionăm aici, este faptul că în literatura de specialitate apare uneori expresia „istoria deuteronomistă” sau „istoria deuteronomică”. Expresia aceasta a fost consacrată în 1943, de către Martin Noth. Ea exprimă ideea potrivit căreia un autor anonim (numit „deuteronomist”), ulterior căderii Ierusalimului, a încercat să interpreteze nenorocirea aceasta, precum şi căderea regatului de Nord, şi să investigheze cauzele care au dus la aceste două evenimente triste. Altfel spus, acest presupus autor ar fi încercat să traseze firul istoriei lui Israel, urmărind motivele pedepsei divine. Deoarece există o măsură de adevăr în această ipoteză (legătura de tip „cauză-efect”, dintre falimentele regatelor lui Israel şi Iuda, şi judecata şi pedeapsa adusă peste ele, de Dumnezeu), mulţi cercetători au acceptat-o, deşi ea era extrem de negativistă în abordare. Teoria aceasta explică mulţumitor unele lucruri, propunând o teologie a retribuţiei (clar atestată în Biblie) însă se dovedeşte falimentară în alte privinţe. Spre exemplu, ea ignoră faptul că „Deuteronomul” este o scriere asemănătoare ca stil, tratatelor de suzeranitate, din Orientul Apropiat antic, din vremea lui Moise. Prin faptul că are o introducere, cartea respectivă se încadrează perfect în contextul scrierilor de acest fel, specifice mileniului al II-lea î.Hr. iar susţinătorii teoriei istoriei deuteronomice nu au temei, atunci când o plasează prin secolul al VII-lea î.Hr. De asemenea, acceptarea ca veridică a acestei teorii, implică inevitabil, datarea mai târzie a unor scrieri din secţiunea scrierilor istorice. În altă ordine de idei, structura acestei ipotetice istorii deuteronomice nu este suficient de coerentă. Primele patru cărţi istorice (Iosua, Judecătorii, Samuel şi Împăraţi) sunt prea diferite una de alta pentru a fi atribuite unui singur autor (sau unui editor). Nu în ultimul rând, ideile teologiei retribuirii au fost suficient de bine cunoscute şi în vremea patriarhilor. Ele se regăsesc în aproape toate cărţile Vechiului Testament, nu sunt o preocupare exclusivă a unui scriitor care caută explicaţii la cele două evenimente amintite (cădera Israelului în anul 722 î.Hr., şi a regatului lui Iuda, în anul 587 î.Hr.). 216

Din aceste motive, considerăm că perspectiva tradiţională, conservatoare, asupra secţiunii cărţilor istorice ale Vechiului Testament, este suficient de justificată, şi nu necesită adaptări majore. Secţiunea cărţilor istorice ale Vechiului Testament, cuprinde 12 scrieri distincte, după cum urmează: Iosua, Judecători, Rut, 1 şi 2 Samuel, 1 şi 2 Împăraţi (sau 1 şi 2 Regi), 1 şi 2 Cronici, Ezra, Neemia şi, respectiv Estera. În general, ele descriu evenimente legate de viaţa şi dezvoltarea naţiunii evreieşti cu începere de la intrarea evreilor în Canaan, şi cucerirea ţării, şi urmăresc aceste evenimente până la întoarcerea din robia babiloniană. Este necesar să specificăm aici două aspecte importante. Mai întâi, deşi sunt numite „istorice”, ele nu trebuiesc analizate ca şi tratate de istorie, în sensul strict al cuvântului. Evreii, asemenea altor popoare din lumea antică, au dezvoltat o tradiţie a înregistrării şi păstrării relatării evenimentelor cu semnificaţie naţională.284 Însă, din cauza caracterului profund religios al naţiunii evreieşti, aceste scrieri sunt caracterizate de un pronunţat specific teologic. Consecinţa este aceea că în perspectiva pe care ne-o oferă scrierile respective asupra acestor evenimente, se accentuează intervenţia lui Dumnezeu, şi legământul pe care El l-a încheiat cu poporul Său. Creştini fiind, noi mărturisim cu convingere, că istoria este domeniul de manifestare al lucrărilor lui Dumnezeu, şi cel mai bine iese în evidenţă lucrul acesta, în istoria poporului evreu. În toate evenimentele istoriei poporului evreu, există o implicare divină, şi un scop precis. Brevard S. Childs spune că revelarea de sine a lui Dumnezeu, în istorie, nu este percepută ca fiind diferită de dezvăluită în creaţie.285 În întreaga istorie a Vechiului Testament, iese constant în evidenţă faptul că Dumnezeu şi-a binecuvântat poporul, atunci când acesta a ascultat de poruncile Lui, şi că l-a pedepsit, atunci când acesta s-a abătut de la poruncile Lui, lăsându-se târât în practici idolatre. Propăşirea evreilor sau prăbuşirea lor, au fost determinate, nu de circumstanţe exterioare, ci de credincioşia sau de necredincioşia lor, faţă de Dumnezeu. În al doilea rând, trebuie să precizăm că nu avem de-a face cu o tratare exhaustivă a evenimentelor istoriei poporului evreu, petrecute în 284 În The Baker Illustrated Bible Commentary, pag. 177 285 Brevard S. Childs, Old Testament Theology in a Canonical context, pag. 36 217

acest spaţiu temporal, ci aşa cum subliniază William McDonald, cu o selecţie a acestora.286 Selecţia evenimentelor descrise, este făcută cu un scop precis. Scopul nu este doar acela de a ne informa (adică de a ne spori cunoştinţele teoretice), ci de a ne transforma, adică de a ne ajuta să învăţăm lecţii cu folos pentru umblarea noastră cu Dumnezeu. Lucrul acesta va fi subliniat de apostolul Pavel, în epistola I-a către Corinteni (1 Cor. 10: 6,11). Ca perioadă istorică, aceste scrieri acoperă aproximativ 1000 de ani, începând din momentul traversării Iordanului, după moartea lui Moise (probabil anul 1405 î.Hr.), şi până la întoarcerea iudeilor din robia babiloniană, şi reconstrucţia Ierusalimului (aproximativ 420 î.Hr.). În această perioadă istorică au avut loc multiple transformări. A spune doar că s-a trecut de la teocraţie, la monarhie, este prea puţin. Bruce K. Waltke precizează că trei schimbări „tectonice” au avut loc în această perioadă: (1) închinarea liturgică s-a mutat de la Şilo, la Ierusalim, (2) conducerea poporului a trecut de la lideri ocazionali, la regenţă eternă davidică, şi (3) Israelul este transformat de la o uniune de triburi, la o împărăţie în stare să exercite putere imperială asupra statelor vecine.287 Perioada aceasta se poate împărţi în trei sub-perioade istorice distincte. Acestea sunt foarte clar delimitate, iar fiecăreia dintre ele îi corespunde un anumit număr de scrieri. Astfel, cea dintâi perioadă istorică a fost numită perioada teocratică, şi se întinde între anii 1405-1043. Ea a fost numită aşa din pricina faptului că în aceşti aproximativ 400 de ani, Israelul a avut o conducere teocratică. Dumnezeu şi-a condus poporul, folosindu-se de judecători. Perioada aceasta istorică a fost o perioadă marcată de multe turbulenţe, intercalate cu perioade de acalmie. Cărţile care acoperă această perioadă sunt Iosua, Judecătorii şi Rut. Cea de a doua perioadă istorică este cuprinsă între anii 1043 î.Hr. şi 536 î.Hr. Ea debutează cu instalarea lui Saul, ca împărat peste Israel, şi se încheie cu cucerirea Ierusalimului şi deportarea iudeilor în Babilon. Perioada aceasta istorică a fost numită perioada monarhiei, din 286 William McDonald, Comentariu al Vechiului Testament, pag. 212 287 Bruce K. Waltke, An Old Testament Theology, pag. 625 218

cauza faptului că aproape de sfârşitul vieţii ultimului judecător, Samuel (conf. cu Fp. Ap. 13:20), israeliţii au cerut cu insistenţă să aibă peste ei un împărat, aşa cum aveau popoarele din jur. Ca un aspect semnificativ, caracteristic al acestei perioade, se poate remarca faptul că deşi au avut parte de vremuri de glorie (în timpul domniei lui David) şi de prosperitate economică (în timpul domniei lui Solomon), evreii n-au fost capabili să facă faţă provocării idolatriei. După Solomon, Împărăţia s-a divizat în două: în Sud, împărăţia lui Iuda, iar în Nord, împărăţia lui Israel. Din punct de vedere spiritual, evreii au mers tot mai mult în jos, şi din acest motiv, Dumnezeu a îngăduit să fie cuceriţi şi deportaţi printre străini. Împărăţia din Nord, Israelul, a fost dat în 721 î.Hr., în mâinile asirienilor, care au deportat o mare parte a populaţiei. S. Schultz spune că prin politica asiriană a deportării, israeliţii au fost duşi în regiuni din Persia... În schimb, în Samaria au fost aşezaţi colonişti aduşi din Babilonia, iar Regatul de Nord a fost redus la statutul de provincie asiriană.288 În anul 586 î.Hr., Regatul de Sud, adică Iuda, va avea o soartă similară, fiind dat în mâinile babilonienilor lui Nebucadneţar. În urma căderii Ierusalimului, iudeii au fost duşi în exil, în Babilon, iar teritoriul Regatului de Sud a fost absorbit de către edomiţi (partea din Sud) şi de către provincia babiloniană Samaria (partea de Nord). Cărţile dedicate acestei perioade istorice, sunt 1 şi 2 Samuel, 1 şi 2 Împăraţi (sau 1 şi 2 Regi), şi 1 şi 2 Cronici. Aceste cărţi înregistrează evenimente din ambele împărăţii, cu o excepţie: 1 şi 2 Cronici, care se preocupă de Împărăţia din Sud. Cea de a treia perioadă istorică a fost numită „perioada reconstrucţiei” (sau perioada post-exilică), şi acoperă anii 536-420 î.Hr. Ea debutează cu întoarcerea naţiunii iudaice din robia babiloniană. Au fost trei valuri de iudei care s-au întors din exil, însă o altă parte a rămas în Babilonia. Cărţile care înregistrează evenimentele acestei perioade, sunt Ezra şi Neemia. Cartea Estera se ocupă de evenimente din viaţa comunitţii iudaice, în captivitate, deci nu are nimic de-a face cu reconstrucţia Ţării Sfinte. Specific acestei perioade istorice este mai întâi faptul că a crescut în importanţă, rolul preoţiei. Cinci secole mai târziu, rolul acesta va fi 288 Samuel S. Schultz, Privire de ansamblu asupra Vechiului Testament, pag. 220 219

preluat de rabini. Iudeii au înţeles că pentru evitarea pierderii identităţii naţionale, trebuie să se reorganizeze în jurul Templului şi a Legii lui Moise. Însă deşi nu vor mai fi afectaţi la nivel naţional, de idolatrie, aşa cum au fost înainte, problemele lor spirituale nu vor fi eradicate complet. S-a afirmat ocazional, şi nu fără oarecare temei, că reorganizarea societăţii evreieşti în jurul Legii lui Moise, a creat contextul favorabil apariţiei legalismului, a exclusivismului şi a sectarianismului caracteristic iudaismului descris în relatarea Evangheliilor de mai târziu. 289 IOSUA În canonul Bibliei ebraice, această carte este cea dintâi din secţiunea a doua, secţiune numită „Profeţi”. Mai specific, ea face parte din ceea ce se numeşte „Primii profeţi”. În Septuaginta, în Vulgata şi în Biblile protestante, cartea „Iosua” deschide secţiunea cărţilor istorice. Printre cercetătorii Bibliei, s-a ridicat întrebarea: cum se face că o carte ca aceasta, este inclusă în rândul scrierilor profetice ? Unii au încercat să explice prezenţa ei în secţiunea „Profeţi”, prin faptul că Iosua a deţinut şi oficiul de profet. Alţii au susţinut că scrierile cu caracter istoric (sub-diviziunea „Primii profeţi”) ar ilustra principiile predicării profetice.290 Paul R. House afirmă că aranjarea evreiască a cărţilor Vechiului Testament, îi ajută pe cititori să perceapă evenimentele dintr-o perspectivă profetică... În segmentul Profeţilor, din Canon, devine evident faptul că membri ai mişcării profetice au asociat relatările istorice, şi este evidentă preocuparea de a da sens teologic, scrierilor lor.291 Cartea aceasta descrie împlinirea făgăduinţei pe care Dumnezeu a făcut-o în urmă cu patru veacuri, lui Avraam. Israel era acum o naţiune, şi intra în posesia unei ţări. Dillard şi Longman susţin că actul celei mai 289 The Baker Illustrated Bible Commentary, pag. 177 290 Donald K. Campbell, The Bible Knowledge Commentary, pag. 325 291 Paul R. House, Old Testament Theology, pag. 197-198 220

mari salvări, în Vechiul Testament, eliberarea evreilor şi ieşirea lor din Egipt, nu s-a limitat la exod. Dumnezeu nu le-a făgăduit patriarhilor doar că le va elibera descendenţii din robie, ci şi faptul că le va da o ţară.292 Cartea aceasta îşi începe firul naraţiunii, exact din punctul în care se încheia cartea „Deoteronomul”. În cuvintele ei se constată o puternică influenţă a cărţii „Deuteronomul”. Din aceste motive, unii cercetători (Wellhausen şi adepţii teoriei lui) au socotit că am putea anexa cartea „Iosua” la cele cinci cărţi de dinainte, şi am putea vorbi nu despre un „Pentateuh”, ci despre un „Hexateuh” („Cele şase cărţi”). Ideea de „Hexateuh” a fost contestată de Albrecht Alt şi Martin Noth, în prima parte a secolului al XX-lea. Pe de altă parte, Thomas Romer, într-un articol din „Introduction a l’Ancien Testament”, afirmă că aceasta este una dintre cele mai criticate cărţi ale Vechiului Testament, deoarece pe paginile ei descoperim manifestări de cruzime greu de imaginat.293 Alţii nu au ezitat să vorbească despre primul genocid din istorie (ţinând cont de faptul că s-a cerut exterminarea nu doar a oamenilor de război, ci şi a femeilor, a bătrânilor şi a copiilor). S-a pus întrebarea: cum poate fi armonizată imaginea unui Dumnezeu bun şi milostiv, cu cea pe care i-o descoperim în cartea „Iosua” ? Însă această cerere trebuie înţeleasă în contextul ei, foarte specific. Pentru evrei, era absolut necesar să fie puşi la adăpost de influenţele distrugătoare pe care religiile Canaanului le-ar fi putut avea asupra lor. J. P. Lilley, într-un articol din Dicţionarul biblic, subliniază că Israelul, sub Iosua a dat dovadă de un moral mai înalt decât părinţii lor, dar n-au fost mai puţin susceptibili la influenţele politeiste şi naturaliste în religie... Prin urmare, hotărârea de a extirpa pe canaaniţi şi religia lor, a fost foarte importantă.294 Dificultatea datării evenimentelor cuprinse în cartea „Iosua” vine din faptul că timp de câteva decenii, arheologii n-au găsit la site-urile de la Ierihon, Ai sau Haţor, evidenţe ale unor distrugeri datând din secolul al XIV-lea î.Hr. Alte site-uri au dat la iveală dovezi ale distrugerilor, însă nu şi cele trei amintite. Totuşi, pe la sfârşitul secolului al XX-lea, B.G. Wood a descoperit ruine ale unor ziduri 292 Longman and Dillard, op. Cit., pag. 120 293 Thomas Rommer, op. Cit., pag. 251 294 J. P. Lilley, Dicţionar Biblic, pag. 608 221

dărâmate, ruine pe care el le-a datat în jurul anului 1400 î.Hr. Rezultatele cercetărilor sale, el le-a exprimat într-un articol amplu, publicat în 1990.295 Titlul cărţii Cartea aceasta şi-a primit numele, după cel mai proeminent caracter al ei, Iosua, fiul lui Nun. În ebraică ea este numită „Iehoshua”, titlu care înseamnă „Dumnezeu este Mântuitorul”. Numele iniţial al eroului principal era Hosea, însă Moise i-a schimbat numele, în Iosua (Num. 13:16). În Septuaginta, cartea aceasta este numită „Iisus Navi”, iar în Vulgata lui Ieronim, ea se numeşte „Liber Iosue benNavi id est Iesu Nave” (sau mai pe scurt „Iosue”). Traducerile protestante au păstrat numele ebraic. Autorul cărţii Tradiţia creştină şi cea ebraică îl consideră pe Iosua, fiul lui Nun, drept autor al acestei scrieri, însă există două dificultăţi, în privinţa acestei atribuiri. Prima dificultate este legată de relatarea morţii lui Iosua (relatare ce nu putea fi scrisă de el însuşi). Talmudul babilonian, în Baba bathra 15a, afirmă că Iosua a scris cartea care-i poartă numele, cu excepţia acelei părţi care vorbeşte despre moartea sa, şi despre evenimentele care au urmat morţii sale. Partea respectivă ar fi fost adăugată de Eleazar, fiul lui Aaron, iar fragmentul scurt care menţionează moartea lui Eleazar, a fost adăugat de un autor necunoscut, posibil chiar Fineas, fiul lui Eleazar. A doua dificultate vine din faptul că în textul cărţii, apare de zece ori expresia „...până în ziua de azi”, expresie ce denotă că a trecut o oarecare vreme între evenimentele despre care se scrie, şi momentul în care se scrie. Aceasta s-ar putea explica prin faptul că Iosua ar fi scris cartea (sau cea mai mare parte a ei), la finalul vieţii lui, având la dispoziţie consemnări personale. 295 B.G. Wood, în „Did the Israelites Conquer Jericho ? A new look at the archeological evidences” 222

Datarea scrierii Mulţi cercetători consideră că datarea cărţii „Iosua” este dificilă, mai întâi din cauza faptului că ea conţine un amestec de genuri literare. Robert B. Coote admite că este posibil, deşi nu dă impresia aceasta, ca povestea cărţii să fi fost înregistrată aşa cum a avut loc. Însă el subliniază faptul că relatarea este „compusă din diverse ingrediente”. Acestea includ discursuri, liste, ritualuri, descrieri teritoriale, etc.296 O altă dificultate vine din faptul că în textul cărţii acesteia citim despre distrugerea unor cetăţi din Canaan în timpul campaniei ce cucerire, iar arheologia, se afirmă că nu a descoperit evidenţe care să susţină aceste relatări. Criticii spun că ar fi fost de aşteptat ca arheologia să aducă la lumină, vestigii ale cetăţilor respective. În sfârşit, o altă dificultate izvorăşte din faptul că scrierea aceasta pare să fie tributară unei perspective monarhice, specifice casei lui David. Urmare a acestor dificultăţi legate de datarea cărţii, au fost conturate două ipoteze. Una dintre ele este aceea tradiţională, potrivit căreia cartea a fost scrisă în timpul vieţii lui Iosua, şi asta înseamnă o datare timpurie (în jurul anului 1380 î.Hr.). Cea de a doua propune o datare mult mai târzie, în urma unui proces de redactare în mai multe etape, proces care ar fi avut la temelie, mai multe înregistrări diferite (sau tradiţii orale). Evident, susţinem prima dintre cele două ipoteze. Există mărturii arheologice în favoarea acestei poziţii tradiţionale. Archer menţionează excavaţiile făcute la Ierihon, de către John Garstang. Acesta este cel ce a făcut cele mai extinse excavaţii în acest site celebru. Garstang a ajuns la concluzia că distrugerea Ierihonului a avut loc în jurul anului 1400 î.Hr.297 Arheologul amintit a descris zidurile cetăţii ca fiind realizate din pietre mari, iar dărâmarea lor s-a făcut din interior, spre exterior. Cu privire la descoperirile făcute de Garstang, Walter Kaiser Jr. susţine că identificarea lor a fost eronată, însă face referire la descoperirile făcute de către Kenyon.298 Cât priveşte lipsa dovezilor privitoare la distrugerea cetăţilor respective (Ai, Lachis, Debir, etc.) dificultatea aceasta nu este atât de 296 Robert B. Coote, The Old Testament Survey, pag. 88 297 Gleason L. Archer Jr., op. Cit., pag. 236 298 Walter Kaiser Jr., Documentele care stau la baza Vechiului Testament, pag.145 223

mare pe cât se afirmă. Unele cetăţi nu au fost distruse ele însele, ci numai locuitorii lor au fost nimiciţi. Evreii au mai distrus altarele păgâne, dar clădirile au fost cruţare, deoarece puteau fi refolosite, în cea mai mare parte a lor. Structura scrierii Cei mai mulţi cercetători propun o structură a cărţii acesteia, bazată pe două secţiuni majore ale cărţii, secţiuni ce ies pregnant în evidenţă. Ele sunt introduse prin două discursuri. Prima secţiune este dedicată relatării cuceririi ţării, şi acoperă capitolele 1 – 12. Secţiunea aceasta debutează cu un discurs al Domnului, adresat lui Iosua, şi un alt discurs al lui Iosua, adresat poporului. Ca elemente distincte ale acestei secţiuni, putem menţiona: - spionarea Ierihonului - traversarea Iordanului - cucerirea Ierihonului - campania împotriva cetăţii Ai - campania în Sudul şi în Centrul Canaanului - campania din Nordul Canaanului - trecerea în revistă a cuceririlor A doua secţiune majoră a cărţii este dedicată aşezării evreilor în ţara pe care au cucerit-o. Secţiunea aceasta acoperă capitolele 13 – 24. În ea, sunt cuprinse următoarele evenimente: - menţionarea obiectivelor încă neatinse - repartizarea triburilor şi împărţirea teritorială - stabilirea cetăţilor de scăpare - stabilirea cetăţilor leviţilor - întoarcerea seminţiilor care primiseră teritorii în Transiordania - ultimele zile ale lui Iosua şi moartea lui - înmormântarea lui Iosua, îngroparea oaselor lui Iosif, îngroparea lui Eleazar 224

Mesajul teologic al cărţii Paul R. House afirmă că printre cercetătorii Scripturilor există un consens destul de larg cu privire la convingerile teologice ale cărţii „Iosua”... nimeni nu a contestat serios faptul că „Iosua” continuă temele teologice începute în „Deuteronomul”.299 Chiar dacă scopul principal al cărţii acesteia este acela de a arăta felul în care Dumnezeu şi-a împlinit făgăduinţa făcută patriarhilor, nu putem trece cu vederea accentul care se pune pe rolul ascultării depline de Dumnezeu, a generaţiei din vremea lui Iosua: succesul lui Israel este un rezultat direct al acestei ascultări. Unul din mesajele cărţii acesteia promovează conceptul războiului sfânt. Donald K. Campbell susţine că acesta a fost un război cu conotaţii religioase, mai degrabă decât unul cu implicaţii politice, de expansiune sau de apărare. Acest aspect este menţionat atât în debutul cărţii (Ios. 1:2-6), cât şi în finalul ei (21:43).300 În cartea aceasta este atestat foarte clar principiul călăuzirii divine. Robert B. Coote, pe care l-am mai citat, subliniază faptul că foarte rar a acţionat Iosua, din proprie iniţiativă. Aproape întotdeauna, el s-a mişcat doar la poruncile lui Dumnezeu... Iosua, împreună cu poporul aflat sub comanda sa, a fost unic în ascultarea sa de Dumnezeu.301 Prin contrast, neascultarea (exemplificată zguduitor, în experienţa lui Acan) este prima piedică majoră în calea succesului sau a împlinirii poporului lui Dumnezeu. Adevărul acesta se aplică la fel, şi în cazul individului. Însă chiar dacă ei au avut de luptat pentru a cuceri ţara, Cel ce le-a dat-o este Dumnezeu. Toate cele şapte popoare canaanite au fost date în mâinile lor, de Dumnezeu Însuşi. Acest lucru scoate în evidenţă un adevăr teologic extrem de încurajator: Dumnezeul care i-a izbăvit din robia egipteană, este Cel ce le-a purtat de grijă în pustie, iar acum El se descoperă ca Dumnezeul care luptă de partea poporului Său, şi îi dă acestuia, ţara. Când poporul ascultă de Dumnezeu, are un sprijin tare în El. Iar când Dumnezeu luptă pentru ai Săi, nimeni nu le poate sta împotrivă. 299 Paul R. House, op. Cit., pag. 199 300 Donald K. Campbell, The Bible Knowledge Commentary, pag. 326 301 Robert B. Coote, The Old Testament Survey, pag. 88 225

Ideea că Dumnezeu este un luptător care intră în luptă de partea poporului Său, a fost exprimată pentru întâia dată, cu ocazia izbăvirii de la Marea Roşie. Ţara promisă este un alt concept teologic important al cărţii acesteia. În mod insistent, Canaanul este prezentat ca un dar al lui Dumnezeu, pentru poporul Său. Waltke susţine că termenul ebraic tradus prin „ţară” (împreună cu echivalentele sale) este cel de-al patrulea termen al Vechiului Testament, ca frecvenţă a apariţiilor.302 Pornind de la o observaţie asemănătoare, von Rad a tras concluzia că „Ţara promisă” este cel mai important subiect a ceea ce el a numit „Hexateuh”. În „Iosua”, termenul ebraic tradus prin „ţară” are o importanţă teologică deosebită, depăşind cu mult semnificaţia sa sociologică. Prin faptul că este legată de o promisiune divină, ţara capătă un caracter teologic. Ea presupune tranziţia de la pelerinaj, la statornicie, şi de la trudă, la odihnă. Ţara este locul unde poporul va avea oportunitatea să se bucure de odihnă, şi de prezenţa constantă a lui Dumnezeu. Viaţa în „ţară” a reprezentat scopul, visul sau dorinţa poporului lui Dumnezeu. Prin cele două metonimii de mare efect („laptele” şi „Mierea”) a fost exprimată bogăţia ţării. Pentru că El este cel care le-o dă, Dumnezeu este prezentat ca Acela care stăpâneşte Pământul şi-l dă cui vrea. Un alt mesaj important al acestei cărţi este acela că păcatul trebuie să fie tratat fără compromisuri sau menajamente. Numai aşa se pot evita problemele ulterioare. Dumnezeu a cerut evreilor să nimicească popoarele canaanite cu desăvârşire, deoarece El a ştiut că dacă ei nu vor face aşa, idolatria acestor popoare va ajunge să fie o piatră de poticnire şi o pricină de cădere pentru evrei. Istoria naţională evreiască va dovedi din plin, lucrul acesta. Nicăieri nu mai găsim exprimată o astfel de poruncă radicală. Paul R. House explică această poruncă anevoie de armonizat cu bunătatea lui Dumnezeu, prin aceea că acestor popoare li s-a acordat o vreme de schimbare a căilor lor păgâne, de aproximativ 400 de ani, timp în care Israelul a fost în Egipt. Leviticul 18:24-30 confirmă că 302 Bruce K. Waltke, An Old Testament Theology, pag. 534 226

popoarele Canaanului erau implicate în practici imorale repulsive, care l-au determinat pe Dumnezeu să aducă judecata asupra lor.303 În acest context, li s-a interzis evreilor să-şi însuşească ceva din lucrurile date spre nimicire. Această ceriţă prefigurează principiul nou testamentar potrivit căruia, creştinului nu-i este îngăduit să iubească lumea, sau lucrurile ei. JUDECĂTORII Potrivit opiniei lui Rolf Randtorff, încă de la prima vedere, cartea aceasta este fundamental diferită faţă de cea de dinaintea ei. În cartea anterioară, o singură personalitate este dominantă, de la început şi până la sfârşit, în vreme ce în cea de a doua, peisajul este dominat de o mare varietate de figuri istorice, între care este foarte dificil să distingem o anumită continuitate.304 Evenimentele descrise în cartea aceasta, s-au petrecut într-o perioadă de aproximativ 450 de ani (conf. Fp. Ap. 13:19), după moartea lui Iosua. Unii biblişti, în încercarea de a împăca datarea târzie a exodului, cu instaurarea monarhiei în Israel, au „comprimat” perioada aceasta a judecătorilor, afirmând că ea acoperă doar 150 de ani. Procedând astfel, ei au creat alte probleme: este practic imposibil să însumezi anii de opresiune străină, cu anii de guvernare a judecătorilor şi anii de pace, şi totuşi să nu depăşeşti cei 150 de ani sugeraţi de ei. Potrivit lui Dennis T. Olson, dacă am pune laolaltă toţi aceşti ani, am avea un total de aproximativ 480 de ani. Dar aceasta depăşeşte considerabil perioada cuprinsă între vremea exodului şi instaurarea monarhiei.305 O explicaţie posibilă este aceea că judecătorii respectivi nu ar trebui să fie aşezaţi în succesiune cronologică. S-a sugerat că ei au fost lideri zonali, şi de aceea este posibil ca slujirile lor să se suprapună parţial. O altă explicaţie a fost aceea că suma de 480 de ani ar trebuie considerată simbolică (12 judecători X 40 de ani). 303 Paul R. House, op. Cit., pag. 200 304 Rolf Randtorff, The Old Testament. An Introduction, pag. 167 305 Dennis T. Olson ,The Old Testament Survey, pag. 109 227

În cuprinsul cărţii sunt trecuţi în revistă cei 12 judecători care au condus Israelul pentru scurte perioade de timp, atunci când naţiunea avea nevoie de lideri militari. Aceşti lideri erau ridicaţi de Dumnezeu Unii cercetători îi împart în judecători mici şi judecători mari. Cucerirea ţării, sub comanda fermă a lui Iosua, a fost urmată de o perioadă extrem de zbuciumată. Perioada aceasta a fost o perioadă marcată de mari schimbări, în Orientul Apropiat. Dillard şi Longman menţionează faptul că în această perioadă au avut loc mari migraţii etnice, mari culturi au apus (hitiţii din Asia Minor, Minoiţii, Micenienii, etc.). Şi tot în această perioadă asistăm la sosirea flistenilor în Câmpia de coastă a Palestinei.306 Printre consemnările scrierii acesteia, găsim unele dintre cele mai şocante istorii din Vechiul Testament: intrigi politice, viol şi crimă, dragoste şi trădare, putere şi lăcomie, sacrificiu uman, mutilare, etc. Gregory T. K. Wong, cu oarecare îndreptăţire, numeşte această perioadă „Evul Întunecat al lui Israel”.307 Este surprinzător să citim astfel de lucruri despre un popor care a fost învăţat să deosebească ceea ce este bine de ceea ce este rău, şi care a fost chemat să fie sfânt, deoarece Dumnezeul lui era un Dumnezeu sfânt. Explicaţia este aceea că generaţia de oameni care s-a ridicat după moartea lui Iosua, nu a cunoscut pe Domnul, nici ce făcuse El pentru Israel (Judecători 2:10). Iar atunci când oamenii pierd cunoştinţa de Dumnezeu, întotdeauna ajuns să se prăbuşească din punct de vedere moral şi spiritual. Cei ce au intrat în Canaan odată cu Iosua, au murit, şi în locul lor s-a ridicat o altă generaţie „care nu cunoştea pe Domnul, nici ce făcuse El pentru Israel” (Jud. 2:10). Din acest motiv, noua generaţie, precum şi cele ce i-au urmat, au fost constant predispuse să adopte religiile popoarelor din jur, şi să se încreadă în propriile posibilităţi de a se apăra de duşmani. Arnold şi Beyer exprimă plastic situaţia în care a ajuns Israelul, spunând că perioada aceasta a dovedit că viaţa în Canaan, fără ocrotirea lui Dumnezeu, este departe de a fi uşoară, pentru poporul care stăruie să trăiască în păcat.308 306 Longman and Dillard, op. Cit., pag. 135 307 Gregory T. K. Wong, în The Baker Illustrated Bible Commentary, pag. 212 308 Arnold and Beyer, Encountering the Old Testament, pag. 182 228

Cartea „Judecătorii”, în Biblia ebraică este plasată în secţiunea „Profeţi”, în urma cărţii „Iosua” şi înainte de cartea „Samuel”. În Canonul Septuagintei, ea este plasată în secţiunea cărţilor istorice, după „Iosua” şi înainte de „Rut”. Aceeaşi poziţie, scrierea aceasta o deţine şi în Vulgata, şi în Bibliile protestante. Titlul cărţii În Biblia ebraică, titlul acestei cărţi este „Shophetim”, care s-ar traduce prin judecători sau lideri executivi. În Septuaginta, cartea aceasta se numeşte „Kritai” şi are aproximativ aceeaşi semnificaţie, ca şi în ebraică. În Vulgata lui Ieronim, cartea aceasta se numeşte „Liber Iudices” (adică „Judecătorii”). Titlul acesta îl poate trimite pe cititor cu gândul la persoane investite cu autoritate juridică, persoane desemnate să supraveghieze aplicarea corectă a legislaţiei sociale, sau să medieze conflicte între oameni. În realitate, judecătorii lui Israel au fost mai degrabă lideri militari carismatici, care au fost ridicaţi ocazional de Dumnezeu, pentru a izbăvi pe evrei de sub apăsarea popoarelor din jur. Singurul judecător care a exercitat şi atribuţii juridice, a fost Debora (fiind şi singura femeie ce a deţinut această poziţie). Potrivit lui Archer Jr., acest nume derivă din tipul de guvernământ sau de conducere care a fost efectivă peste triburile lui Israel, în intervalul dintre moartea lui Iosua, şi instalarea lui Saul, ca împărat.309 Dennis T. Olson precizează că termenul ebraic tradus prin „Judecător” („sopet”) are şi semnificaţia de „domnie” sau „conducător”.310 Autorul cărţii Nu descoperim nici o referire la autor, în textul cărţii. Tradiţia rabinică i-o atribuie lui Samuel, însă nu sunt oferite dovezi clare în acest sens. Nu există temeiuri serioase să fie pusă sub semnul întrebării această atribuire, chiar dacă în text apare de patru ori, expresia „Pe vremea aceea nu era împărat în Israel, şi fiecare făcea ce-i plăcea” (în 17:6, 18:1; 19:1 şi în 21:25). Expresia aceasta are sens numai în vremea 309 Gleason L. Archer Jr., op. Cit., pag. 280 310 Dennis T. Olson, The Old Testament Survey, pag. 109 229

monarhiei, adică fie în ultimii ani ai vieţii lui Samuel, fie la scurtă vreme după moartea lui (dacă atribuim cartea, unui alt autor). Probabil ar fi potrivit să considerăm că „Judecătorii” a fost scrisă de Samuel, în vremea în care Saul era deja instalat ca împărat. Ştim că Samuel a mai trăit câţiva ani, după ce l-a uns chiar şi pe David, ca împărat. De asemenea, există atestări biblice ale calităţii de scritor, a lui Samuel (1 Sam. 10:25). Archer adaugă, ca argument, observaţia că scrierea aceasta este scrisă negreşit, din perspectiva unui profet, deoarece măsoară istoria lui Israel, după standardul credincioşiei faţă de legământul cu Dumnezeu.311 Data scrierii Dacă ţinem seama de ceea ce am spus deja cu privire la autor, putem plasa scrierea acestei cărţi în jurul anului 1050 î.Hr., sau cel mai târziu, în jurul anului 1025 î.Hr. Această datare ar explica satisfăcător buna cunoaştere de către autor, a evenimentelor din perioada de timp acoperită de judecători, dar şi existenţa implicită a unui împărat în exerciţiu, în Israel, în vremea redactării cărţii. Un alt indiciu intern este referirea la faptul că iebusiţii încă locuiau în Ierusalim, la vremea scrierii cărţii (conf. Jud. 1:21). Împăratul David va cuceri cetatea Ierusalim (aproximativ 990 î.Hr.), abia după scrierea cărţii „Judecătorii”. Structura cărţii O privire de ansamblu asupra firului naraţiunii, scoate în evidenţă structura simplă, alcătuită din trei secţiuni inegale ale cărţii „Judecătorii”. Prima secţiune, cu caracter de introducere, este mai scurtă şi cuprinde capitolele 1:1 – 3:6. În secţiunea aceasta distingem falimentele poporului evreu, în două domenii distincte: - falimentul pe plan militar - falimentul pe plan spiritual 311 Gleason L. Archer Jr., op. Cit., pag. 252 230

Cea de a doua secţiune este partea principală a cărţii, acoperind capitolele 3:7 – 16:31. Ea descrie faptele glorioase ale judecătorilor, în alternanţă cu falimentele spirituale ale poporului. În această secţiune apar câteva cicluri „decădere spirituală-apăsare străină-pocăinţă – izbăvire - linişte”. Ciclurile acestea au căpătat numele judecătorilor din vremea respectivă. - Otniel - Iehud - Şamgar - Debora şi Barac - Ghedeon - Abimelec - Tola şi Iair - Iefta - Iţan, Elon şi Abdon - Samson A treia şi ultima secţiune a cărţii descrie haosul în care a ajuns societatea evreiască. Această secţiune acoperă capitolele 17:1 – 21:25. - Haosul din domeniu practicilor religioase şi din domeniul militar - Haosul din domeniul social şi din domeniul politic Mesajul teologic al cărţii Cartea „Judecătorii” scoate în evidenţă mai întâi faptul că atunci când poporul nu mai ţine seama de rânduielile şi poruncile lui Dumnezeu, consecinţele nu pot fi evitate. Evreii s-au făcut vinovaţi, prin faptul că şi-au permis să facă orice lucru care li s-a părut că este drept în ochii lor. Însă nu tot ceea ce era drept în ochii lor, era drept şi în ochii lui Dumnezeu. Păcatul, fie că este individual sau naţional, nu rămâne nepedepsit. Există o formulă care se repetă ca un lait-motiv: „Şi copiii lui Israel au făcut ce este rău înainte Domnului” (în 3:7 şi 12; 4:1; 6:1; 10:6 şi în 13:1). Este subliniată astfel cauza care determină declanşarea 231

inevitabilă a evenimentelor următoare, evenimente ce sunt inevitabile. Paul R. House afirmă că scrierea „Judecătorii” oferă o sumbră perspectivă despre cât de serios priveşte Dumnezeu, păcatul, şi cât de serios ar trebui să-l considere poporul sfânt, ales.312 Dintre toate păcatele cu care Israelul l-a mâniat pe Dumnezeu, ni se arată că cel mai tare L-a mânia idolatria. Celelalte păcate au putut fi iertate, dacă oamenii se întorceau spre Dumnezeu pentru a căpăta iertarea Lui. Însă în cartea aceasta ni se arată că de fiecare dată când Israelul s-a făcut vinovat înaintea lui Dumnezeu, a fost idolatria, cea care a rupt relaţia dintre Dumnezeu şi poporul Său. În Jud. 10:6 sunt menţionate şase naţiuni de la care Israelul a împrumutat idoli, dovadă că idolatria a fost cea mai mare ameninţare la adresa poporului lui Dumnezeu. Faptul că israeliţii n-au nimicit cu desăvârşire popoarele din Canaan, va constitui pentru ei, un prilej de ispitire şi de cădere. Experienţele poporului lui Dumnezeu, aşa cum ne sunt relatate în cartea aceasta, dovedesc limpede falimentul poporului, ca teocraţie, de a rămâne credincios în legământ, chiar sub conducerea unor lideri aleşi şi ridicaţi de Dumnezeu. Privitor la severitatea disciplinării aplicate de Dumnezeu, poporului Său, dr. J. B. Payne, într-un articol publicat în „Dicţionar biblic”, spune că „...în vremurile acelea de început, când revelaţia era mai limitată, providenţa acţiona în moduri mai vizibile decât în zilele noastre... naţiunea care păcătuieşte, va fi pedepsită, cine se căieşte de păcat, va fi izbăvit”.313 Deşi judecătorii au fost oameni carismatici şi viteji, nu ei au izbăvit pe evrei de sub opresarea străină, ci Dumnezeu Însuşi. El este adevăratul izbăvitor. Iar izbăvirea vine numai în urma pocăinţei poporului. În lipsa acesteia, vitejia şi orice altă abilitate omenească, sunt inutile. La Sor, Hubbard şi Bush subliniază faptul că Dumnezeu este Cel ce aude strigătul poporului Său, şi în fiecare ocazie, ridică un judecător pe care-l investeşte cu Duhul Său.314 O altă idee dominantă care apare în cartea „Judecătorii”, este aceea că bunăstarea şi liniştea poporului Israel depind de spiritualitatea 312 Paul R. House, op. Cit., pag. 248 313 dr. J. B. Payne, în Dicţionar biblic, pag. 727 314 La Sor, Hubbard şi Bush, op. Cit., pag. 225 232

relaţiei sale cu Dumnezeu. Lucrul acesta a fost evidenţiat prin faptul că atunci când poporul se pocăia şi striga către Domnul, Dumnezeu le ridica un izbăvitor. Multe fragmente ale cărţii se încheie cu expresia: „Ţara a avut odihnă timp de....” (în 3:11 şi 30; 5:31 şi în 8:28). În conţinutul cărţii pot fi identificate cel puţin şapte asemenea cicluri: apostazie-judecată-pocăinţă--izbăvire. Citându-l pe Warren W. Wiersbe, am putea concluziona că această carte este cea mai clară dovadă a faptului că neprihănirea înalţă pe un popor, dar păcatul este ruşinea popoarelor.315 RUT Cea de a treia carte din secţiunea scrierilor istorice, în Bibliile noastre, este o carte scurtă (doar 4 capitole, şi un total de 85 de versete). Evenimentele descrise în cartea aceasta pot fi plasate în a doua jumătate a secolului al XII-lea î.Hr. Pe considerentul că Rut a fost străbunica lui David (conf. Rut 4:17), John W. Reed concluzionează că ea a fost contemporană cu Ghedeon.316 În Biblia ebraică, ea este una dintre cele cinci suluri numite specific „Meghillot”, şi este inclusă între „Proverbele” şi „Cântarea cântărilor”, în secţiunea numită „Scrierile”. Se susţine că motivul acestei plasări trebuie văzut în legătură cu capitolul final al cărţii „Proverbele” (unde este descrisă femeia vrednică de cinste). Scrierile din secţiunea numită „Meghillot” (Rut, Cântarea cântărilor, Eclesiastul, Plângerile lui Ieremia, şi Estera) erau citite la marile sărbători evreieşti. În Septuaginta, ca şi în Vulgata (şi la fel ca şi în traducerile româneşti ale Bibliei), ea este aşezată imediat după cartea „Judecătorii”). În opinia lui Victor H. Matthews şi James C. Moyer, aşezarea ei aici se justifică din perspectiva tradiţiei şi a similarităţii stilului literar.317 Un motiv care ni se pare chiar mai valid decât acesta, 315 Warren W. Wiersbe, Comentariul Vechiului Testament, pag. 257 316 John W. Reed, The Bible Knowledge Commentary, pag. 415-416 317 Victor H. Matthews and James C. Moyer, The Old Testament, Text and Context, pag. 234 233

este oferit de plasarea în timp a lucrurilor despre care se scrie. Ni se spune că lucrurile acestea s-au petrecut în vremea în care ţara era condusă de judecători Acţiunea cărţii se petrece cu patru generaţii înainte de regele David, cea mai mare parte a ei fiind localizată în apropiere de Betleem. Am văzut deja, că perioada aceasta a fost o perioadă tristă în istoria poporului evreu. Pe fundalul sumbru al haosului spiritual din vremea judecătorilor, cartea aceasta se constituie într-un episod luminos. Pe bună dreptate, Arnold şi Beyer consideră cartea „Rut”, drept o capodoperă literară.318 N-a fost întotdeauna aşa. R. Rendtorff afirmă că aprecierea de care se bucură cartea „Rut” a început să crească numai în timpurile moderne, atunci când textele biblice au ajuns să fie apreciate şi din perspectivă literară, mai precis, cu începere din vremea lui Herder şi a lui Goethe.319 Frumuseţea şi valoarea acestei cărţi însă nu se reduce la calităţile ei literare. Despre ea se poate spune ceea ce se spune despre oricare dintre cărţile Vechiului Testament (a se vedea 2 Tim. 3:16-17) Ea este în esenţă, o istorie despre credincioşie şi răsplătire. Ea dovedeşte că poţi, şi se merită să fii om de caracter, chiar şi în vremuri de decădere spirituală. Cu privire la cartea aceasta, unii cercetători sunt de părere că ea este o mai degrabă o parabolă. Autorul ei ar folosi nume simbolice (cum sunt cele ale fiilor evreicei Naomi), jocuri de cuvinte, repetiţii de cuvinte şi fraze în scopul accentuării unor unor teme, lipsa preocupării faţă de detaliile istorice, etc.320 Această abordare, dintr-o perspectivă strict literară, arată cât de departe sunt gata să meargă unii cercetători care atribuie o importanţă exagerat de mare, erudiţiei şi inteligenţei omeneşti, în detrimentul afirmaţiilor Scripturii. Rut a fost o persoană reală, o femeie dintre Neamuri, care a intrat în genealogia împăratului David. Boaz, al doilea soţ al lui Rut, a fost o persoană reală. 318 Arnold and Beyer, op. Cit., pag. 181 319 Rolf Rendtorff, op. Cit., pag. 259 320 spre exemplu, Kathleen A. Robertson Farmer, în Old Testament Survey, pag. 113 234

Două dificultăţi ridică scrierea aceasta în faţa cititorului modern, constând în două obiceiuri evreieşti antice: legea leviratului şi răscumpărarea pământului. Legea aceasta a cărui nume vine din latină (unde „levir” înseamnă „cumnat”), presupunea ca dacă un bărbat căsătorit ar fi decedat fără a avea copii, soţia lui să devină soţie a fratelui său, iar copilul care se va naşte din această nouă căsnicie, să poarte numele celui decedat. Însă compararea aplicării legii acesteia în pasajul din Genesa 38, cu aplicarea ei în cartea „Rut” scoate la iveală diferenţe dificile de explicat. Cealaltă dificultate este ridicată de către obiceiul de a răscumpăra pământul cuiva care, din cauza sărăciei, a ajuns să fie nevoit să-l vândă. Legal, pământul trebuia să fie cumpărat de cineva care avea acest drept, deoarece el nu trebuia înstrăinat, ci cumpărat de cineva din familie. Evreii ortodocşi citesc cartea Rut, cu ocazia sărbătorii Cincizecimii, sărbătoare care mai comemorează şi darea Legii, la Sinai. Titlul cărţii Cartea aceasta, în Biblia ebraică, poartă numele unei femei, fiind astfel una din cele două cărţi biblice ce poartă nume de femeie. Cealaltă carte purtând nume feminin, este „Estera”. În Septuaginta, scrierea aceasta se numeşte „Rout”. În Vulgata şi în traducerile româneşti, s-a păstrat numele ebraic al cărţii, nume care se traduce prin „Prietenie”. Autorul cărţii Numele autorului acestei scrieri nu este menţionat în text, însă tradiţia ebraică (a cărei expresie scrisă este Talmudul), precum şi cea creştină conservatoare, i-o atribuie profetului Samuel. Atribuirea aceasta a fost contestată uneori, deoarece s-a avansat ideea că ea a fost scrisă în perioada post-exilică, cu scopul de a încuraja căsătoriile dintre un bărbat evreu cu o femeie provenind dintre neamuri. Explicaţia aceasta intră însă în puternic conflict cu finalul cărţii Neemia (scrisă tocmai în perioada post exilică). 235

Putem considera că Samuel este cel mai potrivit „candidat” la poziţia de autor al acestei scrieri, deoarece el a trăit în vremea începutului domniei lui David, şi este limpede că autorul acestei scrieri nu-l cunoştea pe Solomon. Data scrierii Din debutul cărţii înţelegem că acţiunea ei s-a petrecut în vremea judecătorilor, dar cartea a fost scrisă după ce vremea respecitvă trecuse. Dacă Samuel este autorul acestei scrieri, atunci cea mai adecvată datare a scrierii este sfârşitul secolului al X-lea î.Hr. Faptul că în versetul final este specificat numele lui David, ne motivează să credem că această carte fost scrisă la scurtă vreme după ungerea lui ca împărat, de către profetul Samuel, dar evident, înainte de moartea acestuia. Unii biblişti susţin că această carte ar trebui să fie plasată mult mai târziu, după domnia lui Iosia. Se face apel la câteva argumente: apariţia unor aramaisme în text, plasarea scrierii acesteia în sea de a treia secţiune a Bibliei ebraice, sau menţionarea ritualului scoaterii încălţămintei. Argumentul cel mai des invocat este legea Leviratului, descrisă în Deut. 25, şi se susţine că Deuteronomul a fost scrierea găsită în Templu, în timpul domniei lui Iosia. Nu împărtăşim această datare, deoarece cartea Deuteronomul exista mai înainte de a fi fost uitată, în Templu. În timpul lui Iosia ea a fost descoperită, nu scrisă. Chiar dacă „Deuteronomul” a fost descoperită în vremea lui Iosia, ea a fost făcută de cunoscut poporului, înainte de intrarea în Canaan, iar unele din rânduileile prevăzute în cuvintele ei puteau să se fi constituit în obiceiuri pe care poporul să le păstreze de-a lungul anilor. Structura cărţii În ciuda faptului că este o scriere atât de scurtă, cartea „Rut” este organizată în şapte secţiuni, suficient de clar conturate. Prima secţiune, cu caracter introductiv, este numită uneori „Tragedia unei familii”.321 Secţiunea aceasta cuprinde doar 5 versete, şi 321 D. L. Peter, în The Baker Illustrated Bible Commentary, pag. 242 236

ne descrie în cuvinte puţine, dar bine alese, o tragedie a unei familii din poporul lui Dumnezeu. - Foametea peste ţara lui Israel - Plecarea în căutarea unui trai mai bun - Adâncirea crizei Secţiunea a doua, pe care am putea s-o numim „Întoarcerea la Betleem”, acoperă versetele următoare, până la finalul capitolului întâi. Ca momente distincte, ea cuprinde: - Hotărârea văduvei Naomi de a se întoarce la Betleem - Discuţia dintre Naomi şi nurorile sale moabite - Decizia lui Rut de a rămâne lângă Naomi - Sosirea celor două văduve, la Betleem Secţiunea a treia a cărţii este cuprinsă în capitolul al 2-lea. Ea descrie întâlnirea unei femei cu un caracter ales, cu un bărbat cu un caracter ales. - Rut găseşte de lucru în ogorul lui Boaz - Discuţia dintre Boaz şi Rut - Întoarcerea lui Rut la Naomi Cea de a patra secţiune este cea dedicată planului lui Naomi de a găsi un cămin pentru Rut. Despre lucrurile acestea se vorbeşte în capitolul al 3-lea al cărţii. - Naomi explică lui Rut, rânduiala din poporul lui Dumnezeu - Rut acceptă să împlinească aceste rânduieli - Boaz dovedeşte bunăvoinţă faţă de Rut şi Naomi - Rut se întoarce la Naomi A cincea secţiune a cărţii „Rut” acoperă primele 12 versete ale capitolului al 4-lea. Boaz îşi asumă responsabilitatea legală de răscumpărător. - Boaz face primul pas: îşi face cunoscut interesul - Boaz îşi confirmă oficial decizia 237

Cea de a şasea secţiune a cărţii, având acoperire în versetele 13- 17, din capitolul al 4-lea, descrie căsătoria lui Boaz cu Rut În sfârşit, cea de a şaptea secţiune a cărţii, finalul capitolului al 4- lea, se constituie într-o genealogie a strămoşilor regelui David. Această prezentare i-a făcut pe unii cercetători să susţină că scrierea aceasta a fost realizată în vremea lui David, cu scopul de a prezenta dreptul lui David de a accede la tron. Mesajul teologic al cărţii La o primă vedere s-ar putea crede că scrierea aceasta ar transmite mai degrabă un mesaj moral, etic, decât unul teologic. Ea pare să vorbească despre virtuţi morale, cum ar fi credincioşia, bunătatea, generozitatea, etc. Totuşi, la o analiză mai profundă, iese în evidenţă faptul că ea este bogată şi în mesaje teologice. Bruce K. Waltke dovedeşte un excelent spirit de observaţie atunci când afirmă că scriitorul învaţă (cu sensul de „predă” sau „transmite”, n.n.) teologie, prin naraţiune, adică prin acţiune şi prin caracter... Există trei caractere mature, cu care autorul vrea ca audienţa (sau „cititorii”, n.n.) să empatizeze, din cauza felului în care ele dovedesc virtuţi ale legământului: Naomi, Rut şi Boaz.322 Mai întâi, scrierea aceasta ilustrează marele adevăr că Dumnezeu este gata să-şi mila şi bunăvoinţa, chiar şi peste cineva dintre Neamuri. Începutul cărţii este marcat de suferinţă: strâmtorare materială (foamete în ţară), trei decese în familie (şi mor „stâlpii” casei, bărbaţii), etc. Însă finalul cărţii vorbeşte despre felul în care îi mângâie Dumnezeu, chiar şi pe cei dintre Neamuri, care caută adăpost în Dumnezeu. Potrivit lui Paul R. House, tema răsplătirii credincioşiei, este în mod categoric, o temă importantă în „Psalmi”, în „Iov” şi în „Proverbele” (adică scrieri care fac parte din aceeaşi secţiune a Bibliei ebraice, n.n.).323 În cartea „Rut”, credincioşia iese în evidenţă, în momentul întoarcerii lui Naomi în Ţara Sfântă; ea este plină de amărăciune, dar Rut este plină de încredere. Potrivit lui Archer Jr., cartea „Rut” susţine trei mesaje de bază. Primul este acela că ea prefigurează un viitor optimist pentru Neamuri; 322 Bruce K. Waltke, An Old Testament. Theology, pag. 861 323 Paul R. House, op. Cit., pag. 455 238

ele vor putea fi părtaşe lui Israel, la binecuvântare, cu condiţia pocăinţei şi a credinţei în Dumnezeu. Al doilea adevăr este acela că providenţa uimitoare şi neaşteptată a lui Dumnezeu, este arătată şi prin includerea Neamurilor în linia regală a lui Mesia. Al treilea adevăr este acela că pune în lumină într-un mod aparte, conceptul de rudenie cu drept de răscumpărare, aşa-numitul „goel”. Rudenia aceasta trebuia să împlinească anumite calificative ca să poată exercita dreptul de răscumpărare. Boaz îl simbolizează în felul acesta, pe Hristos.324 Bruce K. Waltke îl citează pe Harold Fisch, afirmând că termenul „goel” apare de în text, de 20 de ori, ceea ce face din răscumpărare, o temă importantă a cărţii acesteia.325 Calitatea de „răscumpărător”, o anticipează pe cea pe care şi-o va asuma mai târziu, prin întrupare, Hristos. El devine ruda noastră de sânge, cu drept de răscumpărare. Pe lângă aceste trei adevăruri, scrierea aceasta ne descrie modul providenţial în care Dumnezeu călăuzeşte chiar şi vieţile oamenilor simpli, dar credincioşi. Credincioşia unui om nu rămâne neştiută şi nerăsplătită, de Dumnezeu. La Sor, Hubbard şi Bush afirmă că aceasta este o carte despre guvernarea lui Dumnezeu peste evenimentele din vieţile celor ce se încred în El... Nici o călăuzire nu vine prin vise, vedenii, trimişi îngereşti sau voci din Cer, şi nici un profet nu este trimis să spună „Aşa vorbeşte Domnul...” Dumnezeu lucrează în spatele scenelor, prin lucrurile obişnuite ale relatării. El este pretutindeni, însă este ascuns în spatele circumstanţelor.326 Aici vedem caracterul subtil, discret, dar eficace, al intervenţiilor lui Dumnezeu. Aproape imperceptibil, Dumnezeul suveran răspunde la fiecare rugăciune şi la fiecare benedicţie. Ca o concluzie, vom menţiona observaţia făcută de John W. Reed, potrivit căreia într-o perioadă de lipsă de responsabilitate, care a marcat istoria lui Israel, cartea „Rut” s-a constituit într-o chemare clară la trăire 324 Gleason L. Archer Jr., op. cit., pag. 287 325 Bruce K. Waltke, op. Cit., pag. 862 326 La Sor, Hubbard şi Bush, op. Cit., pag. 616 239

responsabilă.327 Chemarea aceasta este adecvată şi pentru credincioşii vremii post-moderne. I ŞI II SAMUEL Cu cărţile I şi II Samuel intrăm în seria cărţilor duble ale Vechiului Testament. În aceeaşi „serie” mai avem I şi II Împăraţi, şi I şi II Cronici. Aici le vom aborda împreună, două câte două. În Biblia ebraică, aceste două cărţi au constituit multă vreme, o singură carte. Lucrul acesta a fost atestat prin cea mai veche copie existentă, un sul mare descoperit printre documentele de la Marea Moartă. Documentul acesta este parţial, însă cuprinde textul cărţii, începând de la 1 Samuel 1:11 până la 2 Samuel 24:20. După unii autori, chiar toate patru cărţile (I şi 2 Samuel, şi I şi II împăraţi) ar fi fost scrise laolaltă, însă lucrul acesta este contrazis de textul masoretic. Şi Talmudul babilonian face referire la o singură carte numită „Samuel”. Iosif Flavius la rândul lui, atunci când precizează numărul scrierilor sacre ale evreilor, are în vedere o singură carte „Samuel”. O altă mărturie găsim în textul masoretic, unde există o notă în dreptul versului 24 din I Samuel 28, în care se menţionează „jumătatea cărţii”. Prima separare în două volume distincte, a fost realizată în antichitate, atunci când a fost realizată versiunea Septuaginta. Separarea în două cărţi, se consideră că a avut la bază, limitări „tehnice”. În ebraică, textul era scris numai cu consoane, însă la traducere au fost adăugate şi vocalele greceşti, iar textul a devenit mult mai amplu, neîncăpând pe un singur sul. În opinia unor cercetători, nu doar adăugarea vocalelor în textul grecesc a determinat amplificarea volumului celor două cărţi. Bruce C. Birch semnalează faptul că textul masoretic este mai scurt decât textul grecesc, şi decât textele altor versiuni antice ale cărţilor respective.328 Inevitabil, s-a pus întrebarea: au adăugat traducătorii alexandrini, ceva la textul original ebraic, sau au omis ceva scribii evrei ? 327 John W. Reed, The Bible Knowledge Commentary, pag. 418 328 Bruce C. Birch, The Old Testament Survey, pag. 118 240

Birch spune că multă vreme, cercetătorii au fost convinşi că aceste diferenţe pot fi explicate prin faptul că traducătorii alexandrini au adăugat textului ebraic, tradiţii pe care ei le cunoşteau, şi au „gonflat” astfel textul original. Însă descoperirea manuscriselor de la Qumran a spulberat această convingere, deoarece aici au fost descoperite trei manuscrise fragmentare. Chiar fragmentare fiind, ele conţin ample porţiuni de text din I şi II Samuel, păstrate în bune condiţiuni. Două dintre ele sunt datate prin secolul I î.Hr., iar al treilea este datat ceva mai devreme.329 Ideea spre care vrea să ne conducă Birch, este aceea că textul grecesc ar fi mai aproape de original, decât textul masoretic. Textul masoretic, spune Birch, a suferit numeroase omisiuni şi erori de copiere, confirmate de descoperirile de la Qumran. Evident, aceasta ar însemna că textul cărţilor I şi II Samuel ar trebui să fie „aduse la zi”. Longman şi Dillard ne prezintă situaţia, puţin diferit (mai clar şi mai convingător, n.n.). Ei precizează că dintre cele trei documente descoperite în grota nr. 4, două care sunt în stare mai bună, agreează cu Textul masoretic, în vreme ce cel de-al treilea, din care s-au recuperat doar bucăţi, agreează mai degrabă cu textul pe care l-au avut la bază, traducătorii alexandrini. Concluzia este aceea că a existat încă un text ebraic, puţin diferit de cel masoretic.330 Divizarea textului s-a făcut potrivit cu obiceiul de a se încheia o scriere, cu moartea uneia din figurile principale ale cărţii, în cazul acesta, împăratul Saul („Genesa” se încheie cu moartea lui Iosif; „Deuteronomul” se încheie cu moartea lui Moise; „Iosua” se încheie cu moartea lui Iosua). Este potrivit să precizăm că în Septuaginta, cărţile astfel divizate, nu se numeau I şi II Samuel, ci I şi II Împărăţii (sau „Domnii”). Ceea ce numim noi I şi II Regi, în Septuaginta era partea a doua a unei serii de I – IV „Împărăţii” (sau „Domnii”). În Biblia ebraică, separarea cărţii „Samuel” în două volume, a fost realizată abia pe la sfârşitul secolului al XV-lea, odată cu primele tipăriri ale textului Bibliei ebraice. Separarea aceasta este potrivită, deoarece prima parte se încheie cu moartea împăratului Saul, iar partea a doua se focalizează pe domnia lui David. 329 Bruce C. Birch, op. Cit., pag. 118-119 330 Longman and Dillard, op. Cit., pag. 161 241

Cărţile I şi II Samuel au o importanţă deosebită deoarece se ocupă de evenimentele din perioada de tranziţie de la teocraţie (forma de guvernare teocratică se manifesta prin judecători) la monarhie. Sunt prezentaţi în textul scrierii, ultimii doi judecători ai lui Israel (Eli şi Samuel) şi primii doi împăraţi (Saul şi David). În debutul cărţii I Samuel, descoperim ceea ce Bruce C. Birch numea o federaţie dezlânată de triburi, confruntate cu atât cu ameninţările filistenilor, superiori din punct de vedere militar, cât şi cu crize interne generate de corupţia casei lui Eli.331 În finalul cărţii II Samuel, se conturează o împărăţie puternică, în plină glorie, sub conducerea lui David. În Biblia ebraică, scrierile I şi II Samuel, formând un corpus comun, sunt plasate în secţiunea numită „Profeţi” (în parea numită specific „Primii profeţi”), imediat după cartea „Judecătorii”, şi înaintea „Regilor”. În Septuaginta, textul este deja divizat în două cărţi distincte, cărţi care sunt aşezate în secţiunea cărţilor istorice. La fel le găsim în Vulgata, iar mai târziu, în Bibliile protestante. Numele cărţilor: Din ceea ce am spus deja, am lăsat să se înţeleagă faptul că în Biblia ebraică, scrierea care cuprindea textele celor două cărţi, se numea „Samuel”. Herbert M. Wolf subliniază corect faptul că numele acestor cărţi nu este motivat în primul rând de presupusul lor autor, ci cu precădere de centralitatea personalităţii proorocului, în prima dintre cărţi.332 Trebuie să remarcăm faptul că proorocul Samuel nici nu apare în textul celei de a doua cărţi care-i poartă numele. Am mai spus deja că în „Septuaginta” aceste două cărţi, împreună cu următoarele două, fac parte dintr-un grup numit I – IV Împărăţii (sau „Domnii”). În traducerea latină a lui Ieronim, au fost păstrate pentru o vreme, numele din „Septuaginta” (forma latinizată fiind „libri regnorum”). În cursul vremii, aceste denumiri au fost abandonate şi s-a revenit la împărţirea ebraică, în „Samuel” şi „Regi”. 331 Bruce C. Birch, op. Cit., pag. 118 332 Herbert M. Wolf, în The Baker Illustrated Bible Commentary, pag. 257 242

În Biserica Răsăriteană încă se mai vorbeşte despre I şi II „Samuel”, ca I şi II „Împărăţii”, şi despre I şi II „Regi”, ca III şi IV „Împărăţii”. Autorul cărţilor Talmudul babilonian, în Baba bathra 14b, afirmă că Samuel a scris cartea sa, cartea „Judecătorii” şi cartea „Rut”. Însă în 1 Sam. 25:1 citim deja despre moartea proorocului, iar evenimentele care urmează (şi care prin întindere, nu pot fi socotite drept o simplă completare) nu puteau fi scrise de el însuşi. Din acest motiv, unii au încercat să ofere explicaţii, spunând că Samuel ar fi lăsat în urma lui, însemnări pe baza cărora s-a încheiat scrierea. Explicaţia aceasta sfidează logica, deoarece Samuel n-ar fi putut lăsa însemnări despre lucruri care urmau să se petreacă după moartea sa. Probabil, cel mai potrivit ar fi să spunem că autorul primei părţi din cartea I-a, este Samuel. Experienţele sale intime cu Dumnezeu, cu greu le-am putea atribui altcuiva (chemarea din noapte, starea de vorbă cu Dumnezeu, atunci când israeliţii au cerut un împărat, sau trimiterea proorocului în casa lui Isai, etc.). S-a exprimat părerea potrivit căreia completarea până la sfârşitul cărţii I-a, a putut fi adăugată de Natan şi Gad (conf. cu 1 Cronici 29:29). Însă dacă am accepta această părere, se ridică o dificultate majoră. Ea vine din menţionarea cetăţii Ţiclag, ca aparţinând împăraţilor lui Iuda „până în ziua de azi” (1 Samuel 27:6). Precizarea aceasta sugerează două lucruri. Mai întâi, ea sugerează faptul că David murise deja, la data scrierii cărţii. Însă ştim că Samuel a murit cu mult înaintea regelui David. Apoi ea sugerează că deja a avut loc o divizare a Împărăţiei lui Israel (eveniment care a avut loc în anul 930 î.Hr.). Numai după divizare se vorbeşte distinct despre regii lui Iuda. Divizarea a avut loc după moartea regelui Solomon. Precizarea aceasta însă poate fi explicată mulţumitor, dacă acceptăm că finalul cărţii I Samuel a fost completat mai târziu, de unul din cei doi colaboratori ai profetului. Dacă ţinem seama de toate aceste detalii, concluzia care se impune, este aceea că autorul cărţii a II-a „Samuel”, rămâne 243

deocamdată necunoscut. Însă lucrul acesta nu scade cu nimic valoarea spirituală a cărţii acesteia. Data scrierii cărţilor În general se consideră că aceste două cărţi, care au scrise împreună, nu puteau fi scrise înainte de moartea lui Solomon, dar nici după căderea Samariei în mâinile asirienilor. Primul punct de reper vine din faptul pe care l-am semnalat deja, şi anume că se spune despre cetatea Ţiclag, că aparţinea regilor lui Iuda. Cel de-al doilea punct de reper în timp, căderea Samariei, este un eveniment istoric despre care autorul acestei scrieri nu dovedeşte să aibă cunoştinţă. Pe baza acestor observaţii, cei mai mulţi biblişti înclină să creadă că scrierea „Samuel” (înţelegând prin aceasta, I şi II Samuel) a fost realizată după anul 930 î.Hr., dar înainte de 722 î.Hr.333 Structura cărţilor Dacă până aici le-am tratat luate împreună, şi structura textului o vom analiza tot laolaltă. Luate în felul acesta, textele celor două scrieri, se constituie în cinci secţiuni majore, primele trei corespunzând cărţii I- a, iar celelalte două, corespunzând evident, cărţii a II-a. Am preferat, în felul acesta, structurarea propusă de Gleason Archer Jr.334 Prima secţiune majoră este dedicată perioadei în care personajul cel mai proeminent a fost Samuel. Unii au numit-o „Cariera lui Samuel, ca lider”. Ea cuprinde primele şapte capitole ale cărţii I-a, capitole care consemnează: - Mama lui Samuel, şi cântarea sa - Ucenicia lui Samuel, la Cortul Întâlnirii - Moartea lui Eli - Captivitatea chivotului legământului, la filisteni - Întoarcerea chivotului în Israel 333 Gleason L. Archer Jr., op. Cit., pag. 290 334 Gleason L. Archer Jr., op. Cit. pag. 288-289 244

- Izbăvirea de sub opresiunea filisteană şi trezirea din vremea lui Samuel Cea de a doua secţiune majoră a cărţii I-a se ocupă de ridicarea împăratului Saul, în fruntea împărăţiei. Ea acoperă următoarele 8 capitole (de la 8:1 la 15:35). Ni se vorbeşte despre: - Cererea israeliţilor de a avea un împărat - Ungerea lui Saul, şi confirmarea sa printr-o victorie - Ultimul discurs public al lui Samuel - Biruinţa lui Saul asupra filistenilor - Confruntarea cu Amalec şi neascultarea lui Saul, de Domnul Secţiunea a treia (cu care se încheie prima dintre cărţi) este dedicată declinului lui Saul şi ridicării lui David. Ea acoperă ultimele capitole ale primei cărţi, şi cuprinde următoarele elemente: - Ungerea lui David ca împărat şi introducerea lui la curtea împărătească - Izbăvirea lui Israel de filisteni, în urma bruinţei lui David asupra lui Goliat - Îndepărtarea lui David din cauza duşmăniei lui Saul - Pribegiile lui David, ca proscris - Ultima bătălie a lui Saul şi moartea lui Cu secţiunea a patra, intrăm în textul celei de a II-a cărţi. Ea se ocupă de domnia lui David mai întâi peste Iuda şi apoi peste tot Israelul. Secţiunea aceasta acoperă patrusprezece capitole. Ea cuprinde următoarele evenimente: - Jalea lui David pentru moartea lui Saul şi a lui Ionatan - Încoronarea lui David, la Hebron, şi răboiul cu Abner - Înlăturarea lui Abner şi uciderea lui, de către Ioab - Asasinarea lui Iş-Boşet - Restabilirea unităţii naţionale, politice şi religioase - Legământul lui Dumnezeu cu David - Extinderea împărăţiei până la marginile promise 245

- Păcatul şi pocăinţa lui David - Conflictul dintre fiii împăratului David Cea de a cincea, şi ultima secţiune este dedicată perioadei finale din domnia lui David. Ea cuprinde a doua jumătate a cărţii a II-a. Elementele ei sunt: - Răscoala lui Absalom - Reaşezarea lui David la putere - Foametea peste ţară şi răzbunarea Gabaoniţilor - Războaiele târzii cu filistenii - Lista vitejilor lui David - Păcătuirea lui David, la numărătoarea poporului Mesajul teologic al cărţilor În viziunea lui Longman şi Dillard, cărţile I şi II Samuel sunt impregnate cu termeni, expresii şi concepte preluate din cartea „Deuteronomul. Acest lucru s-ar putea explica prin faptul că ele fac parte din seria de scrieri numită „Istoria deuteronomistă”. Trei concepte majore, care sunt formulate în „Deuteronomul”, îşi găsesc împlinirea în cărţile I şi II „Samuel”. Mai întâi, „Deuteronomul” prevăzuse o zi în care Israelul va avea un împărat „ca neamurile din jur”, şi stabilise rânduielile după care acesta va domni peste popor. Pe lângă aceasta, în ambele scrieri (în „Deuteronomul” şi în „Samuel”) s-a stabilit clar şi responsabilitatea pe care o va avea regele, de a-L asculta pe Dumnezeu. În I Samuel deja avem împlinirea acestei previziuni. S-a trecut de la judecători, la împărat. În al doilea rând, cartea „Deuteronomul” prevăzuse o vreme în care Israelul va avea pace cu duşmanii săi din împrejurimi. Dumnezeu va alege atunci un loc stabil în care poporul să I se închine şi să-I aducă jertfe. În cărţile I şi II Samuel este arătată tranziţia acestui loc, de la stadiul de cort itinerant, a locului închinării, la stabilirea unui loc, precum şi la existenţa unui plan pentru viitorul locaş al închinării naţionale. David primeşte de la Dumnezeu, planul viitorului loc de închinare. 246

În al treilea rând, în cartea „Deuteronomul”, Dumnezeu este prezentat ca un Dumnezeu care răspunde poporului Său, cu binecuvântări, atunci când acesta ascultă de El, sau cu judecată, atunci când acesta nu ascultă de El.335 În cărţile I şi II Samuel, lucrul acesta este limpede ilustrat. Unul dintre cele mai importante mesaje pe care le descoperim în cărţile acestea, este exprimat de proorocul Samuel: înaintea lui Dumnezeu, ascultarea de El, face mai mult decât jertfele şi darurile de mâncare, iar neascultarea de El este tot atât de vinovată, ca şi practicile pe care El le urăşte (1 Sam. 15:22-23). Prin aceasta, se atinge una dintre cele mai importante probleme ale fiinţei umane. Tocmai acesta este domeniul în care falimentează cei mai mulţi: ascultarea de Domnul. Oferirea de jertfe Domnului, nu rezolvă problema neascultării de El. În altă ordine de idei, în cărţile I şi II Samuel, descoperim criteriile după care îşi alege Dumnezeu, slujitorii. Nu oamenii aleg slujitori, ci Dumnezeu este Cel care îşi alege slujitorii. Lucrul acesta se va vedea clar atunci când Dumnezeu mustră pe Israel pentru faptul că a pus împăraţi fără consimţământul Lui (Osea 8:4). Oamenii se uită la ceea ce izbeşte privirile, au criterii exterioare, însă Dumnezeu declară că pentru El este mai importantă inima omului. Pe Saul, Dumnezeu l-a ales şi l-a ridicat, atâta vreme cât acesta s-a văzut mic în ochii lui. Despre David, Dumnezeu îi va face lui Samuel, o mărturisire extraordinară: „Am găsit pe fiul lui Isai Betleemitul, om după inima Mea, care va împlini toate voile Mele”. Un alt mesaj important este acela că şi pocăinţa are un mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Cine se pocăieşte, capătă îndurare. Dumnezeul lui Israel este un Dumnezeu care se îndură de păcătosul care se pocăieşte. Au păcătuit şi Saul, şi David. O comparaţie pur umană, ar putea lăsa impresia că păcatul lui Saul a fost mult mai mic decât cel al lui David. Însă cel dintâi nu a fost capabil să se pocăiască, şi a avut un sfârşit trist, în vreme ce cel de-al doilea s-a pocăit de păcatul lui, şi a căpătat îndurare. David este dovada faptului că omul care îşi mărturiseşte fărădelegea şi se lasă de ea, capătă propăşire. 335 Longman and Dillard, op. Cit., pag. 163-164 247

I ŞI II ÎMPĂRAŢI (REGI) Aşa cum am arătat deja, în Biblia ebraică, aceste două cărţi au fost scrise împreună şi au figurat multă vreme, ca o singură carte. Ea făcea parte, împreună cu „Iosua”, „Judecătorii” şi „Samuel”, din secţiunea numită „Profeţi” (mai precis „Profeţii timpurii”). Împărţirea textului în două cărţi distincte a fost făcută la traducerea ei în limba greacă. Motivul, l-am mai spus deja: prin adăugarea vocalelor, textul grecesc a fost foarte amplu, iar mărimea cărţii impunea fie folosirea unui sul mult mai mare (care ar fi fost greu de mânuit), fie divizarea textului în două părţi. A fost preferată a doua variantă. R. Rendtorff este de părere că moartea regelui Ahab a fost aleasă ca punct de divizare a textului, deoarece în debutul cărţii a II-a a Împăraţilor există o expresie paralelă cu una din debutul cărţii a II-a a lui Samuel, şi cu alta din debutul cărţii „Iosua” („după moartea lui Ahab” este paralelă cu expresia „După moartea lui Saul”, şi respectiv, cu expresia „După moartea lui Moise”).336 Traducerea latină Vulgata a preluat textul astfel divizat, inspirându-se din Septuaginta. Potrivit lui Choon Leong Seow, în textul Bibliei ebraice împărţirea în două a fost făcută târziu în Evul Mediu, sub influenţa versiunilor greceşti şi latine.337 Cărţile acestea acoperă o perioadă de aproximativ 400 de ani din istoria poporului evreu, cu începere de la moartea lui David şi instalarea lui Solomon ca succesor al lui, în secolul al X-lea î.Hr., şi până la Ioiachim, în secolul al VI-lea î.Hr. Trei perioade istorice majore ale istoriei lui Israel se pot distinge în aceste scrieri. O primă perioadă este aceea în care vorbim despre o singură împărăţie, care concide cu domnia lui Solomon. O a doua perioadă în care cele două împărăţii au existat în paralel. Perioada aceasta a debutat cu răzvrătirea a zece seminţii, faţă de dinastia lui David, şi s-a încheiat cu căderea împărăţiei lui Israel. Cea de a treia 336 Rolf Rendtorff, op. Cit., pag. 175 337 Choon Leong Seow, The Old Testament Survey, pag. 130 248

perioadă este cea în care putem vorbi doar despre împărăţia lui Iuda, până la căderea ei. După moartea lui Solomon, în anul 931 î.Hr., împărăţia acestuia se separă în două. Zece seminţii se separă în partea de Nord, şi se conturează astfel regatul lui Israel, cu capitala la Samaria, iar în partea de Sud rămâne regatul lui Iuda, cu capitala la Ierusalim. În perioada următoare, la tronul regatului din Nord se succed 20 de împăraţi, începând din 930 î.Hr. şi până în 722 î.Hr. Toţi aceştia au fost, fără excepţie, împăraţi răi, din perspectivă biblică. În regatul din Sud, s-au succedat la tron, tot 20 de împăraţi, începând din anul 930 î.Hr., şi până în anul 586 î.Hr.338 Printre aceşti împăraţi ai lui Iuda, există doi (Ezechia şi Iosia) despre care Scriptura vorbeşte de bine; toţi ceilalţi au fost răi, din perspectivă biblică. Este evident că nu s-a urmărit glorificarea liderilor naţionali, deoarece accentul nu s-a pus pe realizările lor în alte planuri, cum ar fi cel administrativ sau cel militar. Scopul autorului acestor cărţi, nu a fost atât de mult acela de a consemna o cronică amănunţită despre evenimentele istorice din vremea aceea, cât mai ales acela de a pune în lumină învăţămintele istoriei vremii aceleia. Că este aşa, o dovedesc şi problemele pe care le ridică cronologia evenimentelor menţionate. Încercarea de a le rezolva prin apelarea la cronologii egiptene sau mesopotamiene, nu a ajutat cu nimic, deoarece în probleme de cronologie, unii au folosit antedatarea, iar alţii au folosit postdatarea.339 Probabil, unii s-au aşteptat ca instaurarea monarhiei să fie urmată de o vreme de stabilizare a situaţiei poporului evreu, din toate punctele de vedere. Lucrurile nu s-au derulat tocmai aşa. Vremea lui David a fost marcată de consolidarea împărăţiei. Vremea lui Solomon a fost o vreme lipsită de conflicte internaţionale majore, însă perioada care a urmat, nu s-a deosebit din punct de vedere spiritual, de vremea 338 În unele lucrări de Introducere, am descoperit că Tibni lipseşte din lista împăraţilor lui Israel, iar lista cuprinde doar 19 nume. În aceleaşi lucrări, am găsit că în lista împăraţilor lui Iuda lipsesc Iotam şi Ahaz, dar este introdus în mod ciudat Ioahaz, de aceea, lista respectivă cuprinde tot 19 nume 339 Aceşti termeni definesc modul de a calcula anii domniei unui rege. Asta însemna că dacă un rege îşi începea domnia pe la jumătatea unui an, în unele culturi anul acela era trecut la numărătoare, iar în alte culturi, numărătoarea începea cu prinul an întreg care urma instalării la tron. 249

judecătorilor. S-a dovedit că monarhia nu a fost o soluţie pentru problemele poporului ales. Keith Bodner, făcând o evaluare sumară a vremii împăraţilor, este de părere că perioada aceasta este chiar mai haotică decât cea descrisă în cartea „Judecătorii”.340 Aşa stând lucrurile, se crede că scopul autorului a fost acela de a justifica teologic, exilul babilonian. Chiar calificativele aplicate domniei împăraţilor lui Iuda şi Israel, nu iau în considerare realizările lor în plan strategic, militar, ci impactul spiritual asupra celor două naţiuni surori. Un ultim aspect cu caracter general, am vrea să mai menţionăm aici: există diferenţe în textele acestor două cărţi, între Textul Masoretic, textele greceşti şi textele din documentele descoperite la Qumran. Primele diferenţe semnificative au fost sesizate între Textul Masoretic şi cel al Septuagintei. Când au fost descoperite textele de la Qumran, s-a crezut că ele vor aduce lumină asupra acestor diferenţe, însă cercetătorii au descoperit că textele acestea conţin diferenţe atât faţă de textul Septuagintei, cât şi faţă de Textul Masoretic. Diferenţele faţă de textul Septuagintei sunt totuşi mai multe decât cele faţă de Textul Masoretic. Numele cărţilor În textul original, ebraic, cartea aceasta se numea „Menachim” (adică „Regi”). În limba ebraică nu există cuvântul „Împărat”, ci numai „rege”. Termenul „împărat” a fost introdus atunci când s-a făcut traducerea grecească, la Alexandria. De aceea, în Septuaginta, aceste cărţi sunt numite III şi respectiv IV „Împărăţii” (III şi IV Basileion). Versiunea Vulgata a preluat titlul cărţii, din Septuaginta, şi pe filiera aceasta el a fost adoptat ulterior, şi în Bibliile protestante. Thomas L. Constable susţine că numele acesta le-a fost dat deoarece aceste două cărţi înregistrează şi interpretează domniile tuturor împăraţilor lui Iuda şi Israel, cu excepţia împăratului Saul (doar ultimele zile ale domniei lui David sunt descrise).341 340 Keith Bodner, The Baker Illustrated Bible Commentary, pag. 314 341 Thomas L. Constable, The Bible Knowledge Commentary, pag. 483 250