Introducere în studiul Vechiului Testament

Al treilea detaliu este legat de cetatea Ninive, despre care se afirmă că era o cetate foarte mare, în care profetul a intrat cale de trei zile. Această precizare sugerează o aşezare extrem de întinsă, dacă profetul a străbătut-o în linie dreaptă, în timp de trei zile. Nici o aşezare omenească din istoria antică nu a avut asemenea întindere. Însă călătoria lui Iona prin cetate nu trebuie văzută ca o probă sportivă; ea a implicat şi popasuri în care profetul şi-a transmis mesajul. Pe de altă parte, din istorie ştim că Ninive, în secolul al VIII-lea î.Hr. era întradevăr, o cetate foarte mare, apărată de ziduri duble. Zidul din interior era de aproximativ 15 m. înălţime şi de aproximativ 33 m. grosime. Cercetările arheologice din secolul al XX-lea au dat la iveală ziduri lungi de aproape 14 km. Cuvintele psalmului din capitolul al 2-lea, s-a susţinut că ar fi o adiţie târzie, la textul original. Se susţine de asemenea, că în pântecele peştelui, Iona n-ar fi compus psalmi, ci ar fi strigat către Dumnezeu pentru izbăvire. Aici miracolul cel mai mare îl reprezintă faptul că locuitorii cetăţii, proverbiali pentru cruzimea lor, s-au pocăit la propovăduirea unui profet evreu. Însă ştim din istorie că în anul 765 î.Hr. cetatea a fost lovită de o plagă, în 763 î.Hr. a experimentat o eclipsă totală de soare, iar în 759 î.Hr. o a doua plagă a lovit cetatea. Aceste evenimente au fost considerate drept semne ale mâniei divine, şi în acest context, mesajul lui Iona a găsit un teren foarte potrivit. În timpul domniei lui Ashurdan al III-lea (773-755 î.Hr.), istoria asiriană atestă o întoarcere temporară a asirienilor spre monoteism, schimbare ce ar fi putut avea legătură cu propovăduirea profetului Iona. Toate detaliile sau dificultăţile pe care criticii le-au invocat spre a discredita cartea aceasta, sunt detalii uşor de surmontat, după cum s-a văzut. În Canonul Bibliei ebraice, cartea aceasta este plasată în secţiunea „Profeţii târzii”, printre cei doisprezece „Profeţi minori”, în poziţia a cincea. În Septuaginta ea ocupă locul al cincilea în secţiunea „Profeţilor mici”. Titlul cărţii Cartea poartă numele profetului a cărui experienţă pilduitoare o descrie. Numele acesta ebraic „Yonah”, înseamnă „porumbel”. În 401

traducerea greacă, numele cărţii a fost transliterat prin „Ionas”, iar în cea latină, prin „Jonas”. În Bibliile moderne, a fost preluat numele ebraic transliterat. Autorul cărţii Cu privire la autor, au fost formulate două opinii mai importante. Prima opinie se întemeiază pe observaţia că întreaga carte este scrisă la persoana a III-a singular, şi susţine că ea ar fi fost scrisă de către un alt profet, însă nu se precizează cine ar fi fost acest „alt profet”. John D. Hannah apreciază că acest argument nu este foarte solid, şi adaugă că printre scriitorii biblici ai Vechiului Testament, a existat obiceiul de a se scrie despre sine, la persoana a III-a singular: Moise, Isaia, Daniel.647 O a doua opinie este aceea că Iona însuşi a aşezat în scris experienţa sa. Împotriva acestei păreri nu poate fi adusă vreo obiecţie majoră, afară de cea a limbajului care pare specific mai degrabă secolului al V-lea sau al IV-lea î.Hr., decât secolului al VIII-lea î.Hr. Data scrierii Unii cercetători pornind de la observaţia că limbajul cărţii pare să se potrivească mai degrabă secolului al V-lea sau al IV-lea î.Hr., au propus o datare postexilică, însă această propunere este foarte discutabilă deoarece se ştie că Ninive a căzut în anul 612 î.Hr. Pe de altă parte, prezenţa aramaismelor în textul cărţii acesteia, nu este un criteriu solid, deoarece s-au mai identificat aramaisme în texte mult mai vechi decât secolul al VIII-lea î.Hr. În mod tradiţional, cercetătorii conservatori susţin că scrierea aceasta a fost realizată la scurtă vreme după vizita profetului la Ninive, adică pe la jumătatea secolului al VIII-lea î.Hr. Structura scrierii Una din perspectivele asupra cărţii „Iona” promovează o structură alcătuită din două secţiuni distincte, de întindere aproximativ egală. Prima secţiune a cărţii acoperă primele două capitole, şi poate fi numită „Neascultarea profetului”. Aici distingem următoarele elemente: 647 John D. Hannah, op. Cit., pag. 1461 402

- Însărcinarea profetului - Neascultarea profetului - Consecinţele neascultării profetului Partea a doua a cărţii cuprinde ultimele două capitole, şi ar putea fi numită prin comparaţie, „Ascultarea profetului”. În această secţiune descoperim următoarele: - Însărcinarea pentru a doua oară a profetului - Ascultarea lui Iona - Trezirea cetăţii Ninive - Dezamăgirea profetului Mesajul teologic al cărţii Deşi este o carte scurtă, cuprinzând doar patru capitole, cartea profetului Iona conţine o mare bogăţie de învăţături spirituale şi de mesaje teologice. Unul din mesajele teologice ale cărţii acesteia este cel despre suveranitatea lui Dumnezeu peste toate elementele creaţiei. Ni se dezvăluie cum foloseşte Dumnezeu vietăţile (peştele, viermele, etc.) şi chiar fenomenele din natură (furtuna pe mare, soarele sau vântul), spre a-şi atinge scopurile sale. Acestea Îl ascultă, însă profetul Lui, are dificultăţi în a-L asculta. Suveranitatea lui Dumnezeu iese în evidenţă şi prin faptul că El a avut atât primul cuvânt, cât şi pe cel din urmă. Potrivit lui D. Stuart, climax-ul naraţiunii este atins atunci când Dumnezeu îl provoacă pe profetul Său să recunoască cât de greşit a fost el în naţionalismului lui amar, şi cât de drept a fost Dumnezeu, ca să arate compasiune faţă de situaţia nenorocită a celor din Ninive.648 Un al doilea mesaj este legat de îndurarea lui Dumnezeu faţă de păcătoşi. Avem aici un conflict între conceptele de dreptate şi de milă. Asirienii au fost cunoscuţi în istorie prin cruzimea lor greu de imaginat. Din acest motiv, Dumnezeu a hotărât nimicirea lor, însă le-a mai dat o şansă. Ei au crezut mesajul profetului evreu, s-au pocăit de faptele lor rele, iar Dumnezeu a fost gata să-şi schimbe planurile cu privire la ei. 648 D. Stuart, Dictionary of the Old Testament Prophetes, pag. 463 403

Bruce K. Waltke spune că scrierea „Iona” şi Isus, măresc bunăvoinţa neamurilor de a se pocăi, precum şi mila lui Dumnezeu faţă de neamuri, ambii să condamne Israelul pentru inimile împietrite, dar şi să-l salveze stârnindu-i invidia.649 B. S. Childs susţine ceva asemănător atunci când afirmă că harul lui Dumnezeu a fost exrtins la cel mai ostil şi mai agresiv dintre vecinii lui Israel – asirienii din Ninive. În mod surprinzător, aceştia s-au arătat mai receptivi faţă de profetul Domnului, decât s-a dovedit Israelul.650 Asta dovedeşte că oricât de greu şi de adânc ar fi fost păcatul cuiva, dacă omul acela se pocăieşte, Dumnezeu este gata să-şi schimbe hotărârile şi să-i ofere iertarea Sa. La Dumnezeu se găseşte milă. Încă un mesaj teologic din această carte, legat de cel de dinainte, ne este subliniat de Mântuitorul Însuşi. Oamenii din Ninive au crezut propovăduirea lui Iona, şi s-au pocăit. Însă mulţi au auzit Evanghelia propovăduită de Isus, şi au refuzat să se pocăiască. Această respingere va determina condamnarea lor, în ziua judecăţii, deoarece locuitorii cetăţii Ninive au auzit mult mai puţin decât ei, şi totuşi au crezut şi s-au pocăit. Ultimul mesaj teologic pe care am vrea să-l subliniem aici, din cartea profetului Iona, este dedicat nebuniei încercării omului de a fugi departe de faţa Domnului. Iona este, aşa cum remarcă Longman şi Dillard, singurul israelit din cartea aceasta.651 El este un profet şi în această calitate, el ar fi trebuit să fie un pisc de spiritualitate. Totuşi el face tot ceea ce îi stă în putinţă, ca să evite îndeplinirea poruncii divine. Marea majoritate a cercetătorilor explică această iniţiativă a profetului, prin dorinţa lui de a vedea pe asirieni pedepsiţi de Dumnezeu. Reacţia profetului la „expirarea” termenului, pare să justifice această explicaţie. Phyllis Trible investighează atitudinea mai multor profeţi faţă de chemarea la slujire, din perspectiva motivaţiei lor, şi arată că unii s-au socotit nevrednici faţă de această chemare, alţii au vrut să dea înapoi deoarece s-au temut pentru viaţa lor, iar alţii au simţit că mesajul pe care erau chemaţi să-l transmită, era prea teribil ca să fie proclamat. Însă Iona are un alt motiv pentru care fuge de sarcina pe care i-o dă 649 Bruce K. Waltke, op. Cit., pag. 834 650 B. S. Childs, Toward an Old Testament Theology, pag. 200 651 Longman şi Dillard, op. Cit., pag. 448 404

Dumnezeu. La început, nu ni se spune motivul neascultării profetului, dar îl aflăm aproape de final, şi înţelegem că era foarte diferit faţă de motivele reţinerilor celorlalţi profeţi. Concluzia lui Trible este aceea că în vreme ce unii profeţi au căutat să evite proclamarea din cauză că n- au văzut vreo speranţă, Iona refuzat deoarece a ştiut că există speranţă. În vreme ce alţii s-au plâns din cauza mâniei lui Dumnezeu, Iona a protestat din cauza dragostei lui Dumnezeu.652 MICA Numele acesta, foarte comun în vremea Vechiului Testament, este o formă abreviată a numelui ebraic „Micaiah”, care s-ar traduce prin „Cine este ca Yahwe ?”. Profetul cu acest nume a fost contemporan cu Isaia, şi a locuit la Moreshet, o aşezare situată la aproximativ 40 km. Sud-Vest de Ierusalim, nu departe de Gat, în zona în care începe câmpia de coastă. La Sor, Hubbard şi Bush sunt de părere că Mica a fost un om simplu, un fermier. Protestele sale îndreptate împotriva oprimării şi a exploatării celor săraci şi oropsiţi, atestă convingerea şi vehemenţa unuia care se identifică cu soarta acestora.653 În vreme ce contemporanii lui Mica, profeţii Amos şi Osea, s-au concentrat asupra idolatriei şi a imoralităţii existente în popor ca urmare a influenţei religiilor canaanite, Mica şi-a îndreptat „tirul” profeţiilor sale asupra nedreptăţilor sociale pe care le-a constatat. Potrivit opiniei lui R. K. Harrison, Mica a condamnat corupţia exagerată care exista printre liderii religioşi din zilele lui, şi încălcările grosolane ale justiţiei săvârşite de către cei ce aveau menirea să apere legea. Faptul că toate acestea s-au întâmplat într-o atmosferă în falsă religiozitate, a fost pentru Mica, cea mai mare insultă.654 În ciuda faptului că nu a avut o educaţie înaltă, Mica a dovedit abilităţi stilistice în transmiterea mesajului său. Profeţia sa are o formă poetică, în care apar multe paralelisme. 652 Phyllis Trible, Old Testament Survey, pag. 422 653 La Sor, Hubbard şi Bush, op. Cit., pag. 356 654 R. K. Harrison, în Dicţionar biblic, pag. 837 405

Potrivit opiniei lui Longman şi Dillard, forţa stilului literar caracteristic lui Mica a fost adeseori trecută cu vederea, din două motive. Mai întâi, limba ebraică este o limbă dificilă, iar structura nu este evidentă pentru cititorul modern. În al doilea rând, Mica a fost „eclipsat” de contemporanul său, profetul Isaia. Totuşi Mica a fost un maestru al cuvântului şi al imaginilor.655 Stilul acesta, plin de forţă şi descriptiv, prezent în toate capitolele cărţii, alături de tematica abordată (judecata divină, compasiunea şi speranţa), este o dovadă în favoarea unităţii cărţii. În primul verset al cărţii sunt menţionaţi împăraţii contemporani profetului (Iotam, Ahaz şi Ezechia), iar această menţionare ne este de folos la stabilirea aproximativă a perioadei slujirii profetului. Putem considera că el a slujit în a doua jumătate a secolului al VIII-lea î.Hr., însă o parte a slujirii sale trebuie să fie plasată înainte de anul 722 î.Hr. deoarece vorbeşte despre iminenta cădere a Samariei. Cercetătorii biblici nu sunt siguri cu privire la motivul omiterii numelui tatălui profetului. În opinia lui Longman şi Dillard, asta s-ar putea explica prin faptul că familia profetului n-a fost una proeminentă.656 Probabil cel mai cunoscut pasaj al profeţiei lui Mica, de către creştinii din veacul post-modern, este cel în care se menţionează naşterea Mântuitorului în Betleem (Mica 5:2). În Noul Testament, Mica este citat de două ori: Mica 5:2 este citat în Matei 2:5-6, şi Mica 7:6 este citat în Matei 10:35-36. Aproape la fel de bine cunoscut este pasajul care se regăseşte într-o formă identică în scrierea profetului Isaia (Mica 1:3; Isaia 2:2-4). Această asemănare izbitoare, i-a făcut pe comentatori să se întrebe cine a copiat de la cine ? Deşi au fost formulate mai multe ipoteze, cea mai acceptabilă explicaţie a fost aceea că ambii profeţi s-au inspirat dintr-o profeţie mai veche. Adepţii mozaismului citesc versetele cu care se încheie cartea aceasta, în fiecare an, în cadrul serviciului de după masă, la sărbătoarea Zilei împăcării. În Canonul Bibliei ebraice, cartea aceasta ocupă locul al şaselea în lista „Profeţilor minori”, după cartea lui Iona şi înaintea lui Naum. În Septuaginta, ea este plasată în poziţia a treia, după cartea lui Osea şi cea 655 Longman and Dillard, op. Cit., pag. 453 656 Longman and Dillard, op. Cit., pag. 450 406

a lui Amos. R. K. Harrison crede că această poziţie i-a fost atribuită din cauza lungimii sale.657 Titlul cărţii În Biblia ebraică, scrierea aceasta poartă numele profetului („Micah”), în forma lui prescurtată. Traducerea greacă a redat acest nume prin „Michaias”, inspirându-se din forma mai lungă a lui. În Vulgata, cartea se numeşte „Michaeas”. Versiunile protestante au preluat forma scurtă a numelui. Autorul cărţii Cuvintele cărţii acesteia sunt cuvintele rostite de profetul Mica. Primele trei capitole ale cărţii nu au fost contestate niciodată, asupra lor existând un consens general printre cercetători. Părerile au fost împărţite însă cu privire la capitolele 4 la 7. În general, s-a considerat că notele de speranţă care însoţesc pasajele vestind judecata, ar fi adiţii post-exilice, şi ar aparţine unui autor necunoscut. Susţinătorii acestei opinii, invocă faptul că în Ieremia 26:18, profetul din Moreşet a rostit doar ameninţări, nu şi mesaje de speranţă. Cercetători ca E. J. Young sau A. S. Kapelrud, consideră că întreaga carte poate fi considerată ca aparţinând profetului Mica, iar obiecţiile ridicate de criticii liberali la adresa unităţii ei, nu sunt suficient de întemeiate.658 A desprinde concluzii despre caracterul exclusiv ameninţător al profeţiei lui Mica, pe baza textului citat din Ieremia, ar fi o exagerare. Ideea din acel pasaj este aceea că lucruri pe care le profeţea Ieremia în vremea lui, au fost profeţite şi de către Mica, în vremea lui Ezechia (aşadar, cu 100 de ani mai înainte), şi totuşi împăratul nu l-a pedepsit pe Mica. În concluzie, nici Ieremia nu ar fi trebuit să fie pedepsit pentru mesajele sale. Data scrierii Longman şi Dillard îl citează pe Martin Luther care s-ar fi plâns cu privire la profeţi, spunând că aceştia au un fel foarte straniu de a vorbi, ca şi oamenii care, în loc să procedeze într-o manieră ordonată, 657 R. K. Harrison, op. Cit., pag. 919 658 E. J. Young, op. Cit., pag. 266 407

sar de la un lucru la altul în aşa fel încât nu mai ştii care este capul şi care este coada, sau nu poţi să ştii spre ce se îndreaptă.659 Ei adaugă că este foarte uşor să te pierzi prin amalgamul mesajelor lui Mica, despre judecată şi despre izbăvire. Din acest motiv, este recomandabil să ţinem seama de faptul că o parte din mesajele profetului au fost rostite înainte de căderea Samariei, iar altele au fost rostite pentru Ierusalim, după căderea Samariei. Avem aşadar de-a face cu o colecţie de profeţii, rostite în vremi diferite, în această a doua jumătate a secolului al VIII-lea î.Hr. De asemenea, trebuie să ţinem seama de faptul că mesajele lui Mica, nu respectă o cronologie precisă. A încerca să le aranjăm într-o ordine cronologică, este şi dificil şi zadarnic. Structura cărţii Cartea profetului Mica a ridicat serioase dificultăţi înaintea cercetătorilor, în ceea ce priveşte identificarea structurii ei interne. Au fost propuse diferite structuri. Am preferat-o pe cea propusă de John A. Martin,660 care are trei secţiuni majore. Prima secţiune o constituie sentinţa lui Dumnezeu, care va veni asupra celor două împărăţii idolatre. Această secţiune începe în 1:1 şi se încheie în 2:13. Ea cuprinde următoarele: - introducerea - prevestirea venirii judecăţii - jelanie pentru popor - descrierea păcatelor lui Iuda - făgăduinţa strângerii iară a poporului Cea de a doua secţiune a cărţii este dedicată prevestirii binecuvântării care va urma judecăţii divine. Ea acoperă capitolele 3-5, şi cuprinde următoarele elemente distincte: - judecata conducătorilor naţiunii - binecuvântarea împărăţiei viitoare 659 Longman şi Dillard, op. Cit., pag. 449 660 John A. Martin, în The Bible Knowledge Commentary, pag. 1476 408

A treia secţiune a cărţii poate fi numită „O acuzare a păcatului, şi o promisiune a binecuvântării”. Ea începe în 6:1 şi se încheie în 7:20. În această secţiune distingem următoarele elemente componente: - o acuzare din partea Domnului - răspunsul lui Mica, pentru popor - judecata lui Dumnezeu, pentru păcat - pledoaria lui Mica Mesajul teologic al cărţii Daniel J. Simundson afirmă că scrierea aceasta este bogată în idei şi adevăruri teologice, constituind o sursă bogată de subiecte pentru predicatori, învăţători şi pastori. Uneori tulburătoare, alteori mângâietoare, ea oferă introspecţii în natura lui Dumnezeu şi în modul în care oamenii se relaţiotează la Dumnezeu, sau unii cu alţii.661 Privitor la complexa varietate a modurilor în care Dumnezeu se relaţionează la omenire, Mica arată că Dumnezeu acţionează diferit de la o situaţie la alta. Uneori El este mânios şi distructiv, iar alteori ne copleşeşte cu compasiune şi milă. El este activ în lume, şi totuşi rămâne ascuns privirilor oamenilor. Teologia modernă va numi aceste două ipostaze divine, imanenţă şi respectiv, transcendenţă. Apoi, Mica dă un răspuns, crucialei întrebări: ce aşteaptă Dumnezeu de la noi ? El însuşi face sinteza adevăratei religii. Surprinzător, această nu constă în niciun fel de ritualuri religioase. Dimpotrivă, sunt subliniate dreptatea mila şi umblarea smerită cu Dumnezeu. Aceasta din urmă este o metaforă a unei vieţi morale sau a unei vieţi trăite cu Dumnezeu. Tema de bază a cărţii acesteia este tema nedreptăţii sociale; profetul acuză relele făcute în Samaria şi Ierusalim. Longman şi Dillard susţin că gândirea teologică a profetului Mica este în mare măsură ocupată cu judecata divină asupra păcatului. Atât Israel cât şi Iuda, s-au îndepărtat de la căile lui Dumnezeu, şi L-au mâniat prin păcatul lor. Păcatul lor era atât de natură religioasă, cât şi de natură socială.662 661 Daniel J. Simundson, Old Testament Survey, pag. 435 662 Longman and Dillard, op. Cit., pag. 454 409

Potrivit lui John A. Martin, cartea aceasta conţine trei mesaje profetice distincte.663 Fiecare dintre ele începe cu exclamaţia „Ascultaţi” (1:2; 3:1 şi 6:1), şi cuprinde mesajul pe care Domnul vrea să îl transmită naţiunii. Deşi el vorbeşte despre iminenta distrugere a împărăţiei din Nord, mesajul lui a fost primit de către cei din Iuda. Mica le spune celor din Iuda că nu sunt mai puţin vinovaţi decât cei din Împărăţia de Nord, şi prin urmare, şi ei vor fi disciplinaţi (judecaţi). Mica arată cum a falimentat poporul lui Dumnezeu în a trăi după prevederile legământului pe care Dumnezeu l-a încheiat cu el (cu poporul Său), legământ prin care el ar fi fost binecuvântat, prin ascultare, sau ar fi fost pedepsit, în urma neascultării, ba chiar scos din ţara făgăduinţei. O menţionare a profetului Mica şi a mesajului său îndreptat împotriva Ierusalimului, se găseşte în cartea profetului Ieremia (în 26:18). Profetul Mica a subliniat caracterul drept şi profund moral al naturii divine. R. K. Harrison, pornind de la această observaţie, susţine că profetul a fost preocupat să arate că aceste calităţi au implicaţii etice asupra vieţii individului şi a comunităţii... dreptatea care caracterizează natura lui Dumnezeu, trebuie să se reflecte în poporul lui Dumnezeu, în virtutea acestui legământ.664 De asemenea, Mica vorbeşte fără menajamente împotriva profeţilor care profeţesc pentru bani sau care îşi croiesc mesajul în funcţie de felul în care sunt trataţi. James L. Crenshaw spune că prin aceasta, Mica se apropie de Amos şi Osea.665 Standardul de măsură al lui Dumnezeu, este legământul încheiat de Domnul cu poporul Său. Era de aşteptat ca poporul să trăiască în conformitate cu prevederile acestui legământ, însă poporul a falimentat în această privinţă. Prin urmare, Dumnezeu va fi drept, când va aduce disciplinarea peste ei. În toate cele trei mesaje, tema judecăţii divine este proeminentă. J. G. McConville este de părere că una dintre cele mai importante afirmaţii teologice ale cărţii profetului Mica, este aceea că nici măcar Templul din Ierusalim nu este imun în faţa pedepsei divine (Mica 663 John A. Martin, op. Cit., pag. 1475 664 R. K. Harrison, Dicţionar biblic, pag. 837 665 James L. Crenshaw, The Old Testament, Text and Context, pag. 259 410

3:12). Prin aceasta, Mica şi-a pus amprenta asupra canonului profetic, aşa cum o dovedeşte citarea profeţiei sale, în Ieremia 26:18 666 În al doilea rând, profetul Mica vorbeşte despre restaurare. Termenul specific „rămăşiţa” se regăseşte în fiecare din cele trei mesaje profetice (în 2:12, în 4:7, în 5:7-8 şi în 7:18). Mica este încrezător în faptul că va veni o vreme în care Dumnezeu va reaşeza pe poporul Său într-o poziţie de proeminenţă în lume, sub conducerea lui Mesia. Naţiunile care s-au opus lui Israel, vor fi smerite. În descrierea pe care Mica o face lui Mesia, este precizat locul în care se va naşte El, este evidenţiată originea Lui modestă din punct de vedere social, domnia Lui, este numit Împăratul lui Israel, etc. Atunci când Irod a căutat să afle locul naşterii viitorului împărat, el a consultat pe preoţii cei mai de seamă şi pe cărturarii norodului. Aceştia împărtăşeau convingerea iudaică generală, întemeiată pe profeţia lui Mica. NAUM Cartea profetului Naum, aşa ca şi cartea lui Obadia, este o culegere de profeţii rostite împotriva unei naţiuni străine. Dacă Obadia vorbise împotriva Edomului, Naum vorbeşte pe acelaşi ton, un ton foarte aspru, împotriva cetăţii Ninive. Din acest motiv, cartea lui Naum a fost privită cu o oarecare lipsă de interes, de către cititorii creştini; mulţi au socotit-o, în mod greşit evident, ca fiind lipsită de relevanţă pentru vremurile moderne sau post-moderne. Walter C. Kaiser Jr. consideră că scrierea aceasta este un complement la cea a lui Iona, deoarece Iona a celebrat mila lui Dumnezeu (cartea, nu profetul, n.n.) Naum a marcat înaintarea neîndurătoare a judecăţii lui Dumnezeu împotriva tuturor păcătoşilor.667 Informaţiile noastre despre acest profet sunt foarte sumare. Ele se reduc la ceea ce ne este dezvăluit în superscripţia cărţii. De aici aflăm 666 J. G. McConville, Dictionary of the Old Testament Prophetes, pag. 545 667 Walter C. Kaiser Jr., op. Cit., pag. 221 411

că profetul era originar din Elcoş. Cu privire la această localitate, au fost formulate nu mai puţin de patru ipoteze. Unii comentatori au identificat-o cu o aşezare din apropierea cetăţii Ninive, susţinând că profetul acesta ar fi fost descendent al unei familii deportate. Alţii, printre care şi Ieronim, au identificat-o cu localitatea El-Kauzeh, din Galileea. S-a mai sugerat că ar fi vorba despre Capernaum (Caphar-Naum, sau Oraşul lui Naum). În sfârşit, o altă identificare a fost propusă în Sudul Iudeii. Cea mai plauzibilă pare să fie cea din Iuda, deoarece aceasta explică, aşa cum susţine Elliot E. Johnson, interesul lui Naum faţă de Iuda, naţiune căreia profetul i se adresează.668 Dincolo de dezbaterile privind obârşia profetului, cea mai semnificativă întrebare este aceasta: de ce ar fi preocupat profetul Naum să vorbească cu satisfacţie evidentă, despre căderea cetăţii Ninive ? Archer Jr. afirmă că unii s-au grăbit să-l acuze de naţionalism fanatic şi de răutate răzbunătoare.669 R. K. Harrison spune că orice interpretare a profeţiei acesteia, care îl prezintă pe Naum ca pe un patriot îngust, obsedat de un patriotism fanatic, pierde din vedere faptul că profetul acesta a fosr profund preocupat de conceptul puterii şi al justeţei lui Dumnezeu, în istorie, în acelaşi fel în care au fost preocupaţi şi profeţii secolului al VIII-lea î.Hr.670 O perspectivă asemănătoare împărtăşesc şi Matthews şi Moyer, care afirmă că interpretarea pe care o dă Naum căderii Ninivei ar fi fost apreciată de către israeliţi, care erau încredinţaţi că un Dumnezeu drept, niciodată nu lasă vinovatul nepedepsit.671 Un alt lucru care îl particularizează pe Naum printre profeţii Vechiului Testament, este faptul că în superscripţia scrierii lui, apare termenul „seper” (sau „carte”). Menţionarea aceasta, în opinia lui Longman şi Dillard, indică faptul că profeţia lui naum este diferită de a celorlalţi. Cei mai mulţi dintre profeţi au fost predicatori, iar profeţiile 668 Elliot E. Johnson, în The Bible Knowledge Commentary, pag. 1493 669 Gleason L. Archer Jr., op. Cit., pag. 361 670 Introduction to the Old Testament, pag. 930 671 Matthews şi Moyer, The Old Testament, Text and Context, pag. 159 412

lor au fost colecţii târzii ale proclamărilor lor orale. Naum, după câte se pare, a scris o carte.672. Stilul literar al lui cărţii lui Naum trebuie remarcat, şi merită toată atenţia cititorului modern. Putem considera că Naum a fost un mare poet, dacă nu şi un mare gânditor religios. În opinia lui James L. Crenshaw, în cartea lui Naum, imnul cât şi descrierea conflictului uman, sunt printre cele mai rafinate exemple de poezie din Biblia ebraică. O confesiune antică a atributelor divine, care accentuează compasiunea, fără a sacrifica justeţea divină, introduce o sublimă manifestare a Dumnezeului lui Israel într-o furtună şi într-un vârtej, picioarele Lui ridicând praful, şi formând norii.673 „Reversul medaliei” este acela că stilul poetic, sofisticat şi subtil, a ridicat dificultăţi mari atât în faţa traducătorilor cât şi în faţa comentatorilor care s-au aplecat asupra cărţii. Unii cercetători biblici sunt de părere că scrierea aceasta a avut o întrebuinţare liturgică, la Templu. în perioada care a urmat căderii Ninivei. Un ultim amănunt se cere adăugat aici, şi anume precizia prevestirii odului în care va cădea cetatea Ninive, care la vremea rostirii profeţiei, se găsea în culmea gloriei şi a strălucirii sale. Naum vorbeşte despre ape care vor distruge zidul de apărare, gloria cetăţii asiriene. Istoria va confirma că exact aşa s-au întâmplat lucrurile. Previziunea potrivit căreia cine scoate sabia, de sabie va pieri, s-a dovedit foarte exactă. În Canonul Bibliei ebraice, cartea aceasta ocupă locul al şaptelea în lista celor doisprezece Profeţi minori, din secţiunea „Profeţii”, urmând cărţii profetului Mica. În Septuaginta, ea urmează cărţii lui Iona. În Vulgata, ca şi în traducerile moderne ale Vechiului Testament, cartea lui Naum are aceeaşi poziţie ca şi în Biblia ebraică. Titlul cărţii Cartea aceasta şi-a primit titlul de la numele profetului, nume care în ebraică înseamnă „Consolare” sau „Mângâiere”.În traducerea greacă, 672 Longman şi Dillard, op. Cit., pag. 459 673 James L. Crenshaw,,Old Testament Story and Faith, pag. 267 413

numele ei a fost redat prin „Naoum”, iar în cea latină, prin „Nahum”. Bibliile protestante au preluat numele ebraic, transliterându-l. Autorul cărţii Ca şi în cazul altor scrieri profetice ale Vechiului Testament, şi în cazul cărţii lui Naum, criticii liberali au susţinut că doar câteva pasaje i- ar aparţine profetului Naum (cum ar fi oda triumfului din 2:3 – 3:19), cea mai mare parte a textului fiind adăugat de un alt autor. Prima parte, care are forma unul psalm, şi este o tentativă de acrostih, ar fi fost adăugată în jurul anului 300 î.Hr. Jean Daniel Machi, citându-l pe K. Spronk, aduce în discuţie chiar şi ipoteza că „Naum” ar putea fi un pseudonim, întrebuinţat pentru a evita riscul la care se putea expune autorul care a scris un asemenea text anti-asirian.674 Cu privire la aşa-zisul acrostih, Archer Jr. îşi exprimă foarte critic opinia spunând că aici nu avem nimic care să semene întradevăr, cu un acrostih. În loc să urmărească ordinea literelor din alfabetul ebraic, versurile respective încep cu litere care nu ţin seama de ordinea din alfabet.675 Opinia aceasta însă nu poate fi sprijinită cu dovezi. Nu există nici un motiv care să-l împiedice pe Naum să scrie el însuşi, partea introductivă care descrie gloria şi puterea lui Dumnezeu. R. K. Harrison susţine că este prea puţin probabil ca profeţia să nu fie scrisă de Naum, în a doua jumătate a secolului al VII-lea î.Hr., şi să nu fie o prevestire originală a evenimentelor.676 Un alt atac la adresa unităţii scrieri acesteia a fost fundamentat pe observaţia că ea are două titluri: „Proorocie despre Ninive. Cartea proorociei lui Naum din Elcoş”. Elliot E. Johnson explică acest lucru prin aceea că aceste două fraze (de fapt, expresii, n.n.) se suplimentează una pe alta. Cea dintâi indică subiectul, în vreme ce a doua indică autorul.677 674 Jean Daniel Machi, Introduction a l’Ancien Testament, pag. 435 675 Gleason L. Archer Jr., op. Cit., pag. 361 676 R. K. Harrison, Op. cit., pag. 928 677 Elliot E. Johnson, op. Cit., pag. 1496 414

Data scrierii Plasarea în timp a slujirii profetului este făcută în funcţie de un eveniment istoric despre care el vorbeşte ca despre un eveniment împlinit deja, şi anume căderea Thebei în mâinile asirienilor. Evenimentul acesta a avut loc în 664 sau 663 î.Hr. Naum prevesteşte căderea cetăţii Ninive, iar acest eveniment a avut loc în 612 î.Hr. E. J. Young spune că o dată mai precisă decât aceasta, este imposibil de stabilit.678 Aşezarea în scris a cuvintelor profetului a fost făcută în vremea în care el le-a primit. La Sor, Hubbard şi Bush, pe baza tonului iminenţei evenimentelor despre care se vorbeşte în cartea aceasta, susţin că scrierea aceasta sugerează o dată cu puţin înainte de colapsul capitalei asiriene.679 Structura cărţii Deşi este o carte scurtă, având doar 3 capitole, ea poate fi structurată în patru părţi distincte, după cum urmează: Prima parte a cărţii se consideră a fi introducerea, care cuprinde doar un singur verset. Acesta este în esenţă, titlul scrierii Partea a doua, ceva mai amplă, începe în 1:2 şi se încheie în 1:15. Ea a fost numită uneori „Certitudinea judecăţii lui Dumnezeu asupra Ninivei”. Iată ce cuprinde ea: - mânia lui Dumnezeu vine peste Ninive, iar bunătatea lui Dumnezeu, peste ai Săi - uneltirile Ninivei împotriva Domnului au ajuns la capăt - necazul lui Iuda se sfârşeşte din cauza căderii Ninivei Partea a treia a cărţii, numită „Descrierea judecăţii lui Dumnezeu asupra Ninivei”, cuprinde capitolul al II-lea. Aici distingem următoarele: - atacul asupra cetăţii - înfrângerea şi jaful care a urmat 678 E. J. Young, An Introduction to the Old Testament, pag. 270 679 La Sor, Hubbard şi Bush, op. Cit., pag. 445 415

Ultima secţiune a cărţii este dedicată motivelor judecăţii lui Dumnezeu asupra cetăţii asiriene, şi acoperă capitolul al III-lea. Secţiunea aceasta cuprinde următoarele: - violenţa şi înşelăciunile ei i-au adus ruşinea - tratamentul aplicat Thebei i-a atras înfrângerea - eforturile Ninivei de a se apăra s-au arătat fără folos Mesajul teologic al cărţii Potrivit lui D. W. Baker, două teme teologice majore se regăsesc în cartea profetului Naum: una este natura lui Dumnezeu, iar cealaltă este suveranitatea Sa asupra neamurilor.680 Dumnezeu este numit de 13 ori, Yahwe. Numele acesta este legat de legământul făcut cu poporul Său. În temeiul acestui legământ, El a promis atât ajutor poporului Său, cât şi judecată asupra celui ce i se opun Lui. Baker susţine că în felul acesta, este subliniat faptul că Dumnezeu nu este capricios, ci dimpotrivă răspunsurile Lui sunt deliberate, arătând justeţe, atât în binecuvântare cât şi în pedeapsă.681 Dumnezeu şi-a pedepsit poporul, atunci când acesta s-a răzvrătit împotriva Lui, dar a fost restaurat atunci când s-a întors cu faţa înspre Dumnezeu. Este evidentă preocuparea profetului Naum de a scoate în evidenţă capacitatea lui Dumnezeu de a-şi apăra sfinţenia înaintea Neamurilor, şi de a pedepsi acest imperiu sfidător de Dumnezeu (imperiul asirian). Profetul este puternic încredinţat cu privire la dreptatea lui Dumnezeu. Gleason Archer este de părere că faptul că Dumnezeul lui Israel a putut prevesti cu o asemenea acurateţe, nu doar actul căderii, ci şi modul în care se va produce căderea, a fost calculat ca să dovedească lumii antice, suveranitatea singurului Dumnezeu adevărat. A fost cea mai remarcabilă schimbare a sorţii, pentru mândria capitalei păgâne, să cadă în mâinile duşmanilor săi, în mai puţin de două decade de la domnia lui Assurbanipal.682 680 D. W. Baker, Dictionary of the Old Testament Prophetes, pag. 563 681 D. W. Baker, op. Cit., pag. 563 682 Gleason L. Archer Jr., op. Cit., pag. 362 416

Istoria a dovedit că Ninive a căzut şi nu se va mai ridica niciodată. Asurbanipal a fost ultimul mare conducător asirian. După moartea lui Asiria se va prăbuşi. Ea nu va mai reprezenta o ameninţare pentru poporul lui Dumnezeu. Cartea profetului Naum evidenţiază faptul că Dumnezeu îşi exercită controlul nu doar asupra poporului Său, ci asupra tuturor popoarelor. Două mari puteri ale vremii, Egiptul şi Asiria, au fost cu promptitudine nimicite. Pe babilonieni, deşi nu sunt specificaţi în textul lui Naum, Dumnezeu îi va folosi ca pe nişte unelte ale pedepsei Sale. Pe de altă parte, pentru cei ce se încred în Dumnezeu, lucrările Lui suverane aduc mângâiere. Chiar numele profetului înseamnă „Mângâiere”. Tema mângâierii divine este prezentată în textul lui Naum, două modalităţi. Prima dintre ele, aşa cum susţine Hermann J. Austel, este cea a afirmaţiilor directe făcute de profet. Acesta declară că Dumnezeu este un refugiu pentru aceia care se încred în El. Dumnezeu va îndepărta jugul şi lanţurile robiei de pe Iuda. Dumnezeu va face ca Iuda să se bucure din nou de pace şi siguranţă, iar splendoarea lui Iuda va fi restaurată.683 În al doilea rând, mângâierea pentru Iuda vine şi din prevestirea pedepsei divine peste asupritori. Profetul Naum îl prezintă pe Dumnezeu, ca un războinic gata să intervină în apărarea poporului Său. Pentru cititorii iniţiali ai cărţii, iudeii secolului al VII-lea î.Hr., această profeţie a constituit un mult aşteptat mesaj aducător de speranţă. Pentru mulţi ani, ei au trăit sub spectrul ameninţării asiriene. Dumnezeu îi cunoaşte pe aceia care se încred în El, şi ei au un turn de scăpare în Dumnezeu (Naum 1:7). Căderea Asiriei este o dovadă că duşmanii lui Dumnezeu, oricât de puternici ar fi ei, vor cădea la vremea rânduită de Dumnezeu. În timp ce El este întradevăr, încet la mânie, El nu este lipsit de putere şi va aduce judecata peste cei păcătoşi. Herman J. Austel concluzionează spunând că a spune că Asiria o să cadă, era un gând incredibil în vremea lui Naum, însă Dumnezeu l-a împlinit ad litteram.684 683 Hermann J. Austel, în The Baker Illustrated Bible Commentary, pag. 874 684 Herman J. Austel, op. Cit., pag. 874 417

HABACUC Profetul Habacuc este cel dintâi profet care, văzând cum în lume cei răi îi oprimă pe cei mai buni decât ei, a ridicat problema acută a suferinţei lui Israel, în mâinile străinilor nedrepţi. J. Ronald Blue accentuează caracterul unic al lui Habacuc printre ceilalţi profeţi ai Vechiului Testament, spunând că în vreme ce ceilalţi profeţi au proclamat mesajul Domnului pentru popor, Habacuc a dialogat cu Dumnezeu, despre popor. Cei mai mulţi profeţi ai Vechiului Testament au proclamat judecata divină. Habacuc a pledat pentru judecată divină. În contrast cu acuzarea tipică, această carte de mici dimensiuni înregistrează un surprinzător schimb între profet şi Făcătorul său.685 Primul capitol al cărţii este o diatribă, adică o formă literară de comunicare a adevărului, întrebuinţând un dialog imaginar. Profetul Habacuc lasă de înţeles că a fost frământat de o preocupare care îi încearcă mai devreme sau mai târziu, pe mulţi credincioşi: de ce lucrează Dumnezeu în felul în care lucrează, adică altfel de cum ar părea să fie logic ? Wilkinson şi Boa observă că uneori, circumstanţele vieţii par să contrazică revelaţia lui Dumnezeu privitoare la puterea Sa şi la scopurile Sale. Habacuc s-a zbătut în credinţa sa, atunci când a văzut oameni care au violat flagrant Legea lui Dumnezeu, şi distorsionează dreptatea, fără frica de vreo intervenţie divină.686 Ieremia, contemporanul lui Habacuc, are şi el o întrebare asemănătoare cu care vine înaintea Domnului (Ieremia 12:1). Despre profetul acesta se cunosc puţine detalii. Pornind de la semnificaţia dată numelui mai puţin comun al profetului, unii cercetători, inspirându-se din surse rabinice, l-au identificat pe Habacuc cu fiul sunamitei căreia i-a vorbit profetul Ilie (2 Împ. 4:16). Alţii au susţinut că Habacuc a fost crescut şi educat în Ninive, înainte de a veni în Iuda. În sfârşit, s-a sugerat, pe baza similarităţii dintre Habacuc 2:1 şi Isaia 21:6, că Habacuc ar fi fost succesorul lui Isaia. 685 J. Ronald Blue, în The Bible Knowledge Commentary, pag. 1505 686 J. Ronald Blue, op. Cit., pag. 274 418

Toate aceste opinii nu pot fi susţinute cu dovezi suficient de evidente, dar ceea ce ştim cu siguranţă despre acest profet este că el a fost chemat de Dumnezeu, să proclame mesajul Său către poporul din Iuda, iar Habacuc s-a achitat de lucrul acesta, cu o înzestrare remarcabilă. El a dat dovadă de o bună educaţie, însoţită de o sensibilitate profundă. În consemnarea mesajului său, el a dovedit o desăvârşită îmbinare dintre un poet şi un profet inspirat. Cartea aceasta este cunoscută cititorului creştin modern şi celui post-modern, mai ales printr-un singur verset, pe care apostolul Pavel l- a citat în Rom. 1:17, verset care declară cu certitudinea unui decret divin, că cel neprihănit va trăi prin credinţă (Hab. 2:4). Pavel a mai făcut aluzie la acest verset în alte două pasaje din scrierile sale. Însă unii comentatori şi-au exprimat îndoiala asupra faptului că Habacuc şi Pavel au înţeles exact în acelaşi fel, sensul versetului respectiv. Theodore Hiebert precizează că propoziţia aceasta poate fi înţeleasă numai examinând-o în locul ei, în cartea lui Habacuc, şi în relaţiile ei cu experienţa concretă a profetului.687 Oricum, este evident că formularea aceasta este de o mare însemnătate, prin faptul că sintetizează la maximum posibil, esenţa Legii. De la Longman şi Dillard aflăm că Talmudul citează remarca unui rabin care a observat că Moise a dat lui Israel 613 porunci, David le-a redus la 10, Isaia le-a comprimat în doar două, însă Habacuc le-a redus doar la una (aceasta este în 2:4).688 Privitor la locul pe care scrierea aceasta îl ocupă în Canon, R. K. Harrison ne precizează că scrierea profetului Habacuc a ocupat invariabil locul al optulea printre cei doisprezece Profeţi minori, atât în Canonul Bibliei ebraice, cât şi în traducerea grecească şi în cea latină.689 Titlul cărţii Scrierea aceasta şi-a primit titlul de la profetul ale cărei cuvinte le conţine. Numele acesta este un nume mai puţin obişnuit, de aceea el a generat discuţii printre cercetători. Unii au opinat că el ar deriva dintr- un termen ebraic („habaq”) care s-ar traduce prin „îmbrăţişare”. 687 Theodore Hiebert, Old Testament Survey, pag. 442 688 Longman şi Dillard, op. Cit., pag. 464 689 R. K. Harrison, Introduction to the Old Testament, pag. 931 419

Edward P. Blair susţine că el nici nu este evreiesc.690 Alţii au fost de părere că el are legătură cu termenul asirian „hambaququ”, termen ce defineşte o plantă de grădină. Este deocamdată imposibil de stabilit care din aceste explicaţii ale numelui profetului este mai aproape de adevăr. În Septuaginta, numele acesta a fost transliterat prin „Ambakouk”, iar în traducerea latină el a fost redat prin „Habacuc”. De aici el a fost preluat în Bibliile moderne. Autorul cărţii Deşi au fost exprimate ocazional, diferite opinii, există totuşi un consens destul de larg printre cercetătorii mai recenţi, cu privire la unitatea cărţii. Discuţii s-au purtat doar asupra imnului din capitolul al III-lea, care face notă oarecum discordantă cu corpul scrierii. R. H. Pfeiffer a fost de părere că acesta ar fi o adiţie a unui imn mai vechi. W. F. Albright, la rândul lui, nu vede nici un motiv întemeiat, pentru care scrierea aceasta să nu fie privită ca un tot unitar. În concluzie, cartea aceasta a fost scrisă integral, de profetul al cărui nume îl poartă, un profet despre care se crede că era în strânsă legătură cu Templul, şi care a luat parte la slujbele liturgice de la Templu. Spre această concluzie ne îndreaptă apariţia unor termeni muzicali, în capitolul al III-lea. Unul dintre ei este „Shigionoth” (în 3:1) iar celălalt este „Selah” (în 3:3,9 şi 13). De asemenea, precizarea caracteristică psalmilor, cu care se încheie scrierea, trimite pe cititor cu gândul la întrebuinţarea textului, în actul liturgic. Data scrierii Ca şi în cazul celorlalte scrieri profetice, plasarea în timp a scrierii acesteia nu este precizată, şi depinde în mare măsură, de indiciile interne ale textului. Unele detalii din cartea aceasta, dau impresia că au fost scrise în vremea împăratului apostat Manase (686-643 î.Hr.). În sprijinul acestei 690 Edward P. Blair, Abingdon Bible Handbook, pag. 184 420

opinii pledează poziţia cărţii, între Naum şi Ţefania, precum şi similarităţile tematice dintre aceşti trei profeţi. Cercetători cum ar fi Torrey sau înainte de el, B. Duhm, schimbând sensul termenului „Kasdim” din 1:6 (termen care în general a fost înţeles ca referindu-se la haldei), au susţinut că este vorba mai degrabă despre ciprioţi (Kittim) şi au concluzionat că profeţia s-ar referi mai degrabă la Alexandru cel Mare şi la macedonieni. În consecinţă, cartea aceasta ar trebui datată mai târziu decât s-a considerat în mod tradiţional. Potrivit lui Duhm, ea poate fi datată oricând până la scrierea cărţii „Eclesiasticul”. Opinia aceasta va fi sprijinită şi de manuscrisele descoperite ulterior, la Qumran (însă trebuie făcută precizarea că pentru sectarii de la Qumran, termenul „kittim” îi desemna însă pe romani). Gleason Archer Jr. crede că proorocul Habacuc ar fi slujit în vremea împăratului Ioiachim, devreme ce haldeii sunt deja bine cunoscuţi, şi au o reputaţie considerabilă. Dacă la aceasta se adaugă prevestirea iminentei subjugări a Palestinei, de către haldei, este rezonabil să se concluzioneze că mesajul profetului Habacuc a fost proclamat în jurul anilor 607-606 î.Hr.691 Structura cărţii Cele trei capitole ale cărţii lui Habacuc, oferă înţelegerii cititorului, o structură alcătuită din trei secţiuni distincte, fiecare dintre ele fiind corespunzătoare unui capitol. Prima secţiune poate fi privită ca un dialog al profetului, cu Dumnezeu. Profetul a văzut mai dinainte, disciplinarea pe care Dumnezeu o va aduce peste Iuda. Aici distingem următoarele: - necazul profetului - dezvăluirea ce i-o face Dumnezeu - dilema profetului Cea de a doua secţiune a cărţii este o lamentare sau o jelanie privind pedepsirea celor nelegiuiţi. Profetul a pronunţat distrugerea Babilonului. 691 Gleason L. Archer Jr, op. Cit., pag. 364 421

- Anticiparea lui Habacuc (să privească) - Îndemnul primit de profet din partea Domnului (să scrie) - Durerea profetului În sfârşit, secţiunea a treia a cărţii se constituie într-o doxologie. Profetul Îl slăveşte pe Dumnezeu. Aici sunt cuprinse următoarele: - Rugăciunea profetului, pentru milă - Prezenţa lui Dumnezeu - Pacea profetului Mesajul teologic al cărţii În evaluarea teologică a cărţii lui Habacuc, ca punct de pornire ne va fi utilă observaţia făcută de Birch, Brueggemann, Fretheim şi Petersen. Potrivit lor, în această scurtă scriere, congruentă cu cele ale lui Ieremia şi Ezechiel, avem o succintă, deşi eluzivă articulare a teologiei exilului şi speranţei.692 Mulţi comentatori biblici au asemuit plângerile lui Habacuc, privitoare la prosperarea răului şi la suferinţa celor credincioşi, cu cele întâlnite în cartea lui Iov. Însă, aşa cum bine remarcă Theodore Hiebert, Iov se confruntă cu această problemă, mai direct decât oricare altă personalitate biblică, chiar în contextul intim al familiei sale, şi nu pe tărâmul mai larg al politicii internaţionale, aşa cum o face Habacuc.693 O altă diferenţă între cele două personaje biblice este aceea că în vreme ce Iov este lăsat fără răspunsuri la multele sale întrebări, lui Habacuc Dumnezeu îi răspunde la ambele nedumeriri. Profetul ajunge să înţeleagă faptul că motivaţia acţiunilor lui Dumnezeu, este mai înaltă decât poate gândi fiinţa umană. Primul mesaj teologic al cărţii acesteia este legat de încrederea pe care trebuie s-o avem în Dumnezeu. În opinia lui Longman şi Dillard, profetul Habacuc trebuie să înveţe, aşa ca şi Iov altădată, că în ciuda aparenţelor care par să spună contrariul, şi în pofida condiţiilor dificile care vor mai putea veni, el trebuie să continue să creadă, şi să se 692 Birch, Brueggemann, Fretheim şi Petersen, An Theological Introduction to the Old Testament, pag. 338 693 Theodore Hiebert, op. Cit., pag. 442 422

încreadă în Dumnezeu şi în promisiunile sale; de asemenea, el trebuie să înveţe să aibă încredere în faptul că Dumnezeul întregului pământ, va face ceea ce este drept şi bine.694 Al doilea mesaj important al cărţii acesteia este acela care formulează principiul potrivit căruia cel neprihănit, va trăi prin credinţă. Matthews şi Moyer susţin că accentul pus de profet pe trăirea prin credinţă, a avut un mare impact asupra lui Martin Luther şi a liderilor Reformei protestante.695 La frământarea profetului vis-a-vis de soarta celui neprihănit, este dat încurajatorul răspuns, o promisiune a lui Dumnezeu: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă” (Habacuc 2:4). Partea finală a cărţii dovedeşte că Habacuc a învăţat această lecţie. Un alt mesaj, cel de-al treilea, al acestei cărţi este acela că Dumnezeu, în final, va pedepsi aspru nedreptatea. Există în text, nu mai puţin de cinci declaraţii de judecată asupra omului sau a naţiunii care prosperă temporar prin nelegiuire şi mijloace violente. Chiar finalul cărţii, imnul din capitolul al III-lea, se crede că a fost adăugat cu scopul de a accentua victoria finală a lui Dumnezeu, asupra răului. Un ultim adevăr din cartea lui Habacuc, pe care trebuie să-l subliniem aici, este acela că credinţa cuiva în Dumnezeu, nu trebuie să depindă de împrejurări. Indiferent prin ce situaţii ne este rânduit să trecem, şi indiferent cât de dificil este să le înţelegem, credinţa noastră în Dumnezeu, nu trebuie să se clatine. La Sor, Hubbard şi Bush adaugă că uneori indoiala sinceră, aşa cum experienţa lui Iov o arată limpede, este o atitudine religioasă mai adevărată decât credinţa superficială. Habacuc nu a folosit întrebările sale, pentru a se pune la adăpost pe sine, de responsabilităţi morale, şi nici pentru a evita sau a contesta revendicările lui Dumnezeu asupra vieţii sale... El şi-a formulat protestele, deoarece a crezut mult în Dumnezeu, şi a fost însetat să vadă apărată neprihănirea lui Dumnezeu, tot aşa ca şi pe a sa.696 694 Longman şi Dillard, op. Cit., pag. 468 695 Matthews şi Moyer, The Old Testament, Text and Context, pag. 163 696 La Sor, Hubbard şi Bush, op. Cit., pag. 453-454 423

ŢEFANIA Profetul Ţefania este singurul dintre profeţii Vechiului Testament, care este prezentat cu o linie genealogică atât de extinsă. În general, în superscripţiile cărţilor profetice se menţiona numele profetului şi, cel mult, numele tatălui său. În cartea aceasta sunt menţionate patru generaţii, mergând până la un bărbat numit Ezechia. Chiar dacă nu se afirmă explicit că este vorba despre împăratul iudeu cu acelaşi nume, printre comentatorii biblici sunt puţine îndoieli asupra acestei identificări. Numai în felul acesta ar putea fi explicată prezentarea acestei genealogii. Unii cercetători, cum ar fi A. Bentzen, au văzut în asemănarea numelui tatălui lui Ţefania, cu numele vetero-testamentar al etiopienilor (Cuş), o dovadă că Ţefania ar fi fost un etiopian sclav, aflat în slujba Templului. R. K. Harrison afirmă însă că există prea slabe temeiuri în sprijinul acestei presupuneri.697 S-a mai afirmat că această genealogie lungă ar fi avut drept scop confirmarea aparteneţei depline a profetului Ţefania la poporul lui Iuda. Pe temeiul bunei cunoaşteri a Ierusalimului (dovedită prin descrieri detaliate) şi al preocupării evidente pentru binele cetăţii, s-a tras concluzia că Ţefania a fost un locuitor al Ierusalimului. Din superscripţia cărţii aflăm că slujirea profetică a lui Ţefania poate fi plasată în timpul împăratului Iosia, fiul lui Amon (640-609 î.Hr.). În timpul domniei acestuia, au avut loc două reforme religioase distincte, prima în 628 î.Hr., iar a doua, cu şase ani mai târziu, însă Ţefania nu dă de înţeles că ar fi avut cunoştinţă despre ele. El condamnă vehement lucrurile pe care Iosia în mare măsură le-a îndepărtat din ţară, în timpul celei de a doua reforme. Dacă scrierile profetice ale Vechiului Testament ar fi aşezate într- o ordine cronologică, La Sor, Hubbard şi Bush susţin că scrierea profetului Ţefania ar trebui să fie plasată între cea a lui Isaia şi cea a lui Ieremia.698 697 R. K. Harrison, Introduction to the Old Testament, pag. 939 698 La Sor, Hubbard şi Bush, op. Cit., pag. 431 424

Un lucru este cert: profeţia lui Ţefania a spart tăcerea profetică de aproximativ jumătate de secol, din timpul domniei marcată de violenţă şi corupţie, a împăratului Manase. Ţefania a preluat, a reformulat şi a aplicat scenelor veacului al VII-lea î.Hr., temele marilor profeţi ai veacului al VIII-lea î.Hr. Profeţiile sale au pregătit un teren potrivit slujirii lui Ieremia, şi amândoi au contribuit la declanşarea reformelor lui Iosia. Birch, Brueggemann, Fretheim şi Petersen afirmă că dacă ar fi legitim să vorbim despre o tradiţie literară profetică în vechiul Israel, atunci legăturile dintre Ţefania şi Amos, pot oferi un exemplu tipic. Chiar dacă scrierea lui Ţefania, ca mărime, este doar jumătate din cea a lui Amos, ea include multe din subiectele de bază ale acesteia.699 În mod particular însă, judecăţile rostite prin Ţefania, au o destinaţie puţin diferită de cele rostite de Amos. Edward P. Blair spune că spre deosebire de Amos, profeţiile lui Ţefania dovedesc puţină preocupare pentru clasele apăsate social. El condamnă felul de trai al celor din societatea înaltă: slujbaşii de la curte, judecătorii, cultul profeţilor, preoţimea, practicile idolatre tolerate, obiceiurile străine adoptate de către cei bogaţi, religia formală, etc.700 Una din întrebările importante pe care şi le-au pus cei ce au studiat în amănunt scrierea lui Ţefania, este legată de identitatea poporului prin care Dumnezeu va aduce pedeapsa peste necredincioasa Iuda. Unii au sugerat că ar fi vorba despre incursiunile triburilor de sciţi, despre care se ştie că în incursiunile lor au ajuns până în Egipt. Săpăturile arheologice au scos la iveală vârfuri de săgeţi specifice sciţilor, în zona Orientului Apropiat, însă acest argument nu este suficient de puternic spre a se trage această concluzie, doar pe baza lui. Cercetătorii de dată mai recentă au contestat acea teorie şi au susţinut că ameninţarea pe care o prevedea Ţefania, ar reprezenta mai degrabă Babilonul. Istoria ulterioară pare să sprijine această teorie. În aproximativ două decade, Ninive a căzut, sub loviturile Babilonului, Egiptul este înfrânt nu multă vreme după aceea, iar drept urmare, Siria şi Ţara Sfântă au devenit o pradă uşoară pentru babilonieni. Ziua mâniei lui 699 Birch, Brueggemann, Fretheim şi Petersen, An Theological Introduction to the Old Testament, pag. 316 700 Edward P. Blair, Abingdon Bible Handbook, pag. 187 425

Dumnezeu, despre care profeţea Ţefania, poate fi foarte bine identificată cu vremea în care la Poarta Peştilor din Ierusalim, poporul din cetate era cuprins de disperare (conf. Ţefania 1:10-11). Stilul scrierii lui Ţefania este direct. Genul literar este poetic. Unii l-au considerat drept un exemplu clasic al profeţiei ebraice. Cu privire la unitatea cărţii acesteia, unii cercetători printre care şi Eissfeld, sunt de părere că ea a constituit subiectul unei revizuiri editoriale, însă E. J. Young susţine că atunci când este vorba despre detalii, acei cercetători nu pot să se armonizeze.701 În Canonul Bibliei ebraice, cartea aceasta ocupă locul al nouălea, în lista celor doisprezece Profeţi minori, între Habacuc şi Hagai. Acelaşi loc îl ocupă şi în Septuaginta, şi în traducerea latină Titlul cărţii Aşa ca şi celelalte scrieri profetice ale Vechiului Testament, cartea aceasta poartă numele profetului iudeu Şephan-Yahu (care înseamnă „Dumnezeu a ascuns”). În traducerea grecească, numele ei a fost redat prin „Sophonias”, nume care a fost preluat în Vulgata, şi de aici a trecut în Bibliile moderne. Autorul cărţii Unii cercetători, precum R. S. Driver, au sugerat că în textul cărţii acesteia ar fi patru adiţii târzii, ce nu pot fi atribuite profetului Ţefania (2:7 şi 11; 3:9-10 şi 3:18-20). Ideea aceasta a fost contestată convingător, de R. K. Harrison.702 Putem concluziona că toate cuvintele cărţii acesteia aparţin profetului Ţefania, şi nu există temeiuri serioase pentru a susţine că în text apar şi adăugiri ulterioare, rezultate din munca presupuşilor editori. Data scrierii S-a menţionat deja că Ţefania a profeţit în timpul domniei împăratului Iosia (640-609 î.Hr.). Dacă ţinem seama şi de faptul că nu se vorbeşte nimic despre căderea Ninivei (în anul 612 î.Hr.) putem concluziona că scrierea cărţii acesteia a avut loc între anii 640-612 î.Hr. 701 E. J. Young, op. Cit., pag. 274 702 R. K. Harrison, Introduction to the Old Testament, pag. 942 426

Un alt amănunt de care ar trebui să se ţină seama, în datarea acestei cări, ne este semnalat de John D. Hannah, care spune că Ţefania citează frecvent din Legea lui Moise, iar acest lucru dovedeşte că el întrebuinţa sursele descoperite de Hilchia (cartea Legii, descoperită în Templu).703 Dacă această observaţie este întemeiată, am putea plasa scrierea cărţii lui Ţefania, între anii 622-612 î.Hr.). Lipsa menţionării reformei din vremea care a urmat descoperirii căţii Legii, poate fi satisfăcător explicată prin aceea că schimbarea adusă de această reformă, a fost una superficială, având mai mult un caracter administrativ sau cultic, şi nu una de profunzime. Ambele reforme din vremea lui Iosia au fost prea mici, şi au venit prea târziu. Ieremia va spune, profetic, că vicleana Iuda, nu s-a întors la Dumnezeu din toată inima. Structura cărţii: Avem iarăşi o carte scurtă, care are doar 3 capitole. Totuşi, ea sugerează o structură internă alcătuită din trei secţiuni foarte diferite ca întindere. Prima secţiune, în opinia lui John D. Hannah704, este oferită de superscripţia cărţii, fiind cuprinsă într-un singur verset. Aici ne este prezentată genealogia profetului, precum şi vremea slujirii sale. A doua secţiune a cărţii, mult mai amplă, este dedicată zilei judecăţii lui Dumnezeu. Secţiunea aceasta începe în 1:2 şi se încheie în 3:8. Aici sunt cuprinse următoarele elemente: - Judecata asupra întregului pământ - Judecata asupra lui Iuda şi asupra Ierusalimului - Judecata asupra naţiunilor din jur - Judecata asupra Ierusalimului - Judecata asupra întregului pământ (al doilea mesaj) 703 John D. Hannah, în The Bible Knowledge Commentary, pag. 1523 704 John D. Hannah, op. Cit., pag. 1524 427

Secţiunea a treia a cărţii este dedicată proclamării restaurării divine. Ea începe în 3:9 şi se încheie în 3:20. Ea cuprinde două elemente: - Restaurarea naţiunilor - Restaurarea lui Israel Mesajul teologic al cărţii În textul cărţii „Ţefania” identificăm două teme teologice majore. Una este „Ziua Domnului”, iar cealaltă este purificarea şi restaurarea rămăşiţei lui Iuda. Deşi despre Ziua Domnului au mai vorbit şi profeţii Obadia, Ioel, Amos şi Isaia, niciun alt profet nu a pus un accent atât de mare pe acest eveniment, cât a pus Ţefania. C. F. Pfeiffer spune că vedeniile Zilei lui Yahve, au jucat mai târziu, un rol important în literatura apocaliptică.705 Având în vedere că în cartea aceasta, expresia „Ziua Domnului” apare mai insistent decât în oricare altă carte a Vechiului Testament, devine evidentă preocuparea profetului de a accentua faptul că el interpretează această zi în strânsă legătură cu judecata lui Dumnezeu, care va veni peste Iuda din cauza neascultării naţiunii. Judecata va veni şi peste neamuri, însă ea va începe „de la casa lui Dumnezeu”. Potrivit lui Bruce K. Waltke, Ţefania descrie Ziua Domnului, în termenii judecăţii lui Dumnezeu, care va cădea pe pământ, ca în zilele lui Noe, nimicind încă o dată creaţia, de la peşti, la păsări, la animale şi la oameni, şi asupra lui Iuda în mod particular, pe temeiul idolatriei ei, al alianţelor cu puterile străine, al necredinţa în Dumnezeu, al violenţei şi nedreptăţii... Puterea omului, structurile omeneşti şi resursele lor, nu vor fi de nici un folos spre a-i proteja de judecata lui Dumnezeu... oamenii şi-au pus încrederea în lucruri greşite, şi nu se vor putea ascunde de Dumnezeu.706 O altă idee importantă care reiese din textul cărţii acesteia, idee care se subscrie acestei teme, este aceea că reforma trebuie să atingă inima poporului, şi nu doar straturile de suprafaţă. Relele aduse în Iuda în vremea împăratului Manase, au lăsat urme adânci în conştiinţa 705 C. F. Pfeiffer, Dicţionar biblic, pag. 1318 706 Bruce K. Waltke, An Old Testament Theology, pag. 839 428

poporului, iar restaurarea spirituală trebuie să fie reală şi profundă. În caz contrar, Dumnezeu nu se va lăsa înşelat de schimbări aparente. În concluzie, Ţefania cheamă naţiunea lipsită de ruşine, să se pocăiască, mai înainte de a fi prea târziu. Cât priveşte judecata asupra neamurilor, Waltke observă că Ţefania menţionează cinci naţiuni: Filistia, în Vest, Moab şi Amon în Est, Etiopia în Sud şi Asiria în Nord, probabil reprezentând cele patru colţuri ale pământului. Oricum, Dumnezeu va judeca întregul pământ.707 Chiar dacă „Ziua Domnului” este un eveniment cert, şi va implica inevitabil, judecata, Dumnezeu va izbăvi pe aceia ce se încred în El. Walter C. Kaiser Jr. îl citează pe Arvid S. Kapelrud, care a sumarizat astfel, promisiunile divine: credincioşii vor fi ascunşi în ziua mâniei lui Dumnezeu, rămăşiţa va locui în linişte, Israelul va fi răzbunat pe vrăjmaşii săi, străinii vor chema şi ei Numele Domnului, răutatea va înceta pentru totdeauna...708 Cea de a doua temă teologică a cărţii este axată pe restaurarea rămăşiţei lui Iuda. Această restaurare trebuie însă aşteptată (Ţef. 3:8). Aşteptarea este o dovadă de încredere în Dumnezeul care îşi împlineşte promisiunile. Ţefania îşi încheie mesajul profetic, cu o cântare care celebrează credincioşia lui Dumnezeu, dovedită prin restaurarea lui Israel. Privitor la această secţiune, R. S. Driver a considerat că aceasta, împreună cu alte câteva fragmente scurte, ar fi posibil să fie adiţii târzii la materialul original. Pe urmele lui, au mers şi alţi cercetători, care au „identificat” în capitolele al II-lea şi al III-lea, diverse fragmente false (care nu ar aparţine lui Ţefania). Motivul acestor îndoieli, a fost faptul că s-a considerat că aceste fragmente emană un optimism suspect. R. K. Harrison respinge aceste ipoteze, arătând că nu există nici un temei valid spre a contesta pe Ţefania ca autor al respectivelor fragmente. Ţefania nu este nicidecum singurul profet care, după ce a exprimat un mesaj de ameninţare, a sfârşit într-o notă optimistă.709 707 Bruce K. Waltke, op. Cit., pag. 840 708 Walter C. Kaiser Jr., op. Cit., pag. 224 709 R. K. Harrison, Op. cit., pag. 942 429

HAGAI S-a spus pe bună dreptate, că profeţii Hagai şi Zaharia au deschis cea de a treia perioadă a profeţiei ebraice, perioada post-exilică. Lucrul acesta presupune alte provocări cărora poporul lui Dumnezeu trebuia să le răspundă. Edward P. Blair afirmă că înainte de exil, profeţii au prevestit judecata peste Israel şi peste alte naţiuni. În timpul exilului, ei au prevăzut mângâierea pe care Dumnezeu o va aduce poporului Său, şi i- a pregătit pe evrei, pentru un nou viitor în ţara lor. După exil, ei au încercat să stimuleze reconstrucţia vieţii religioase şi politice a comunităţii restaurate, în armonie cu Legea Domnului.710 Birch, Brueggemann, Fretheim şi Petersen completează imaginea preocupărilor specifice acestei perioade spunând că israeliţii s-au diferenţiat între ei şi în ceea ce priveşte viziunea tipului de comunitate pe care ar trebui să-l reconstruiască, odată întorşi în ţară... dezbaterea teologică a fost nici mai mult şi nici mai puţin decât aceea de a stabili cum ar trebui Israel să se organizeze, în mod particular în domeniul politic şi în cel religios, cu scopul de a fi Israel (adică popor al lui Dumnezeu, n.n.).711 Profetul Hagai pare să fi fost mai în vârstă decât Zaharia, deoarece el lasă de înţeles că ar fi văzut Templul lui Solomon, înainte de a fi distrus de către babilonieni, în 586 î.Hr. F. Duane Lindsey afirmă că Hagai a avut întâietatea, iar apoi i s-a alăturat şi Zaharia.712 Ceea ce este esenţial de ştiut, atunci când ne apropiem de cartea profetului Hagai este că el a scris într-un context istoric complet diferit de profeţii studiaţi anterior. El a slujit ca profet în vremea care a urmat întoarcerii primului val de exilaţi iudei, această primă întoarcere fiind plasată în anul 539 î.Hr. A fost vorba despre aproximativ 50.000 de „fii ai robiei” (conf. Ezra 2:64, doar 42.000). Foarte curând după sosirea lor în ţară, aceştia s-au apucat plini de entuziasm, să reclădească Templul 710 Edward P. Blair, Abingdon Bible Handbook, pag. 188 711 Birch, Brueggemann, Fretheim şi Petersen, An Theological Introduction to the Old Testament, pag. 422 712 F. Duane Lindsey, The Bible Knowledge Commentary, pag. 1537 430

(despre lucrul acesta ne vorbeşte Ezra în capitolul al III-lea al cărţii sale). Însă din cauza dificultăţilor care au apărut (lipsuri, ameninţările vecinilor din Nord, etc.), elanul acesta s-a stins destul de repede. Arnold şi Beyer descriu atmosfera spunând că poporul a fost cuprins de o stare de apatie. Iudeilor nu le-a păsat de Templu, tot atât de mult pe cât le-a păsat de confortul propriu.713 În acest context, Dumnezeu l-a chemat la slujire pe profetul Hagai, în anul 520 î.Hr. Misiunea profetului Hagai a fost aceea de a reaprinde credinţa şi curajul poporului, pentru ca ei să reia lucrările şi să le finalizeze. Mesajele lui (trei mesaje distincte, proclamate într-un timp relativ scurt) au stimulat poporul, aproape imediat. Toate mesajele lui Hagai au fost rostite într-o perioadă de patru luni (între august şi decembrie 520 Î.Hr.). Patru ani mai târziu (prin 516 î.Hr.) Templul era reconstruit, şi a fost consacrat. Cartea profetului Hagai este printre cele mai scurte scrieri ale Vechiului Testament (numai cartea lui Obadia este mai scurtă decât aceasta). „Hagai” are doar două capitole. Însă trebuie să spunem că ea cuprinde multă învăţătură. Frank E. Gaebelein a fost de părere că puţini profeţi au reuşit să exprime într-un cadru aşa restrâns, atâta învăţătură, cât a reuşit profetul Hagai.714 N-ar trebui să ne surprindă faptul că mai ştim nimic despre soarta lui Hagai, după încheierea slujirii sale. Dacă este adevărat că el a apucat să vadă ceva din slava Templului lui Solomon, acum ar fi avut între 70 şi 80 de ani. Profetul Hagai a fost puternic încredinţat de originea divină a mesajului său. Deşi cartea lui este o carte mică, de 25 de ori se afirmă (implicit şi explicit) că originea şi autoritatea mesajului pe care-l transmite, este divină. Încă un amănunt se cere subliniat aici, şi anume atitudinea diferită a poporului faţă de mesajul profetic. Longman şi Dillard au remarcat faptul că de obicei, răspunsul poporului la proclamarea profeţilor a fost indiferenţa, ironia sau ostilitatea, dar acum, poporul recunoaşte 713 Arnold and Beyer, Encountering the Old Testament, pag. 464 714 Frank E. Gaebelein, în „Four Minor Prophetes: Obadiah, Jonah, Habbakkuk and Haggai”, pag. 199 431

corectitudinea şi justeţea mesajului profetului acestuia, şi răspunde cu o ascultare entuziastă. Lucrul a început cu 23 de zile mai târziu.715 În Biblia ebraică, scrierea aceasta este plasată în grupul Profeţilor minori, din secţiunea a doua, „Profeţii”. În Canonul grecesc, ea este a zecea carte între profeţii mici. Aceeaşi poziţie o ocupă şi în Vulgata. Titlul cărţii Scrierea aceasta şi-a primit numele, după profetul căruia i-a fost atribuită. Numele „Hagai” pare să aibă legătură cu termenul ebraic „hag”, care înseamnă „sărbătoare” sau „festival”. De aici s-a tras concluzia că el s-ar fi născut într-una din marile sărbători evreieşti, însă aceasta nu este decât o presupunere.716 R. K. Harrison menţionează un alt nume ce pare să aibă legătură cu o zi de sărbătoare, şi anume Shabtai (în Ezra 10:15), care însemna „născut în Sabat”.717 În traducerea grecească, scrierea aceasta a fost numită „Aggaios”, iar în traducerea latină ea se numeşte „Aggaeus”. Trducerile moderne, protestante, s-au inspirat din numele ebraic al cărţii. Autorul cărţii Archer Jr. afirmă că dintre toate cărţile Vechiului Testament, aceasta se bucură de un statut special, nefiind contestată de către critici. Ea este atribuită profetului Hagai. Despre profetul Hagai informaţiile de care dispunem, sunt puţine: nu ştim decât că a slujit în Ierusalim, şi că a fost unul din cei ce s-au întors din exil. Nu ni se spune nimic despre tatăl lui (aşa cum se spune despre ceilalţi profeţi din grupul Profeţilor minori). El mai este menţionat de două ori în cartea Ezra (în 5:1-2 şi în 6:14). Ieronim, pornind de la interpretarea greşită a pasajului 2:10-19, a tras concluzia că Hagai ar fi fost preot. Ciril al Alexandriei spunea că în vremea lui, s-a crezut că Hagai a fost un înger. La această părere s-a ajuns prin interpretarea greşită a unui termen din 1:13. 715 Longman and Dillard, op. Cit., pag. 481 716 Gleason L. Archer Jr., op. Cit., pag. 430 717 R. K. Harrison, Op. cit., pag. 944 432

În Septuaginta şi în Vulgata, îi mai sunt atribuiţi şi câţiva psalmi, însă nu există concordanţă deplină între cele două traduceri (psalmii pe care îi atribuie lui Hagai, „Septuaginta, nu sunt aceiaşi cu cei pe care-i atribuie Vulgata). Data scrierii Rostirea mesajelor profetului Hagai este foarte clar plasată în timp. Hagai este cel mai uşor de datat, dintre toţi profeţii Vechiului Testament )chiar mai exact decât Ezechiel). Însă rostirea mesajelor nu este exact acelaşi lucru cu scrierea lor. Şi în privinţa datării acestei scrieri, cercetătorii dovedesc unanimitate de păreri, fiind acceptate datele propuse pentru fiecare din mesaje (singurul detaliu care a generat opinii diferite a fost numărul mesajelor: unii cercetători au recunoscut doar patru mesaje, în vreme ce alţii au fost de părere că ar fi cinci mesaje diferite). Aşadar ca dată a scrierii cărţii, a fost unanim aceptată perioada dintre lunile august şi decembrie ale anului 520 î.Hr., la foarte scurtă vreme după rostirea lor. Structura cărţii Potrivit opiniei lui F. Duane Lindsey,718 cartea aceasta, deşi are doar două capitole, este structurată în patru secţiuni distincte. Prima secţiune a cărţii este o chemare judecătorească la reconstruirea Templului. Secţiunea aceasta începe în 1:1 şi se încheie în 1:15. Aici se regăsesc următoarele: - Superscripţia sau introducerea - Acuzaţia de tărăgănare a lucrării de reconstrucţie a Templului - Îndemnul de a construi - Explicare sărăcirii poporului - Răspunsul liderilor şi al poporului, la mesajul profetului Secţiunea a doua a cărţii este al doilea mesaj al profetului, şi poate numi „Promisiune profetică privind viitorul glorios al Templului”. 718 F. Douane Lindsey, The Bible Knowledge Commentary, pag. 1538 433

Secţiunea aceasta cuprinde primele nouă versete ale capitolului al II- lea. Iată ce cuprinde ea: - Superscripţia - Promisiunea prezenţei Domnului - Proclamarea viitoarei glorii a Templului Cea de a treia secţiune distinctă a cărţii începe în 2:10 şi se încheie în 2:19. Ea conţine mesajul al treilea al profetului. Ea s-ar putea numi „ilustrarea binecuvântărilor ascultării”. - Superscripţia - Efectele corupătoare ale păcatului - Promisiunea binecuvântării prezente, în contrast cu pedeapsa de dinainte A patra secţiune a cărţii este dedicată celui de-al patrulea mesaj al profetului, şi cuprinde ultimele patru versete ale cărţii: - Superscripţia - O proclamare a viitoarei înfrângeri a împărăţiilor Neamurilor - O proclamare a restaurării împărăţiei lui David Mesajul teologic al cărţii Am spus deja că deşi este o scriere scurtă, cartea lui Hagai transmite multă învăţătură spirituală. R. K. Harrison este corect în aprecierea sa, atunci când afirmă că această carte este mai degrabă istorică decât religioasă, însă în ciuda acestui fapt, ea are o importantă relaţie atât cu dezvoltarea cultului post-exilic în Iudeea, cât şi cu unele probleme specifice... Hagai a urmărit idealurile lui Ezechiel, în felul în care a conectat profeţia escatologică a salvării, de zidirea templului.719 Vom menţiona aici, doar trei dintre adevărurile mai importante, transmise aici. Însă pentru a le înţelege mai profund, aşa cum trebuie să le fi înţeles ascultătorii iniţiali ai mesajelor lui Hagai, este necesar să facem o precizare esenţială. 719 R. K. Harrison, op. Cit., pag. 947 434

J. Kessler subliniază faptul că aceste mesaje au fost produse într-o vreme în care înţelegerea pe care Israelul o avea asupra instituţiilor sale (monarhie, independenţă naţională, legământ, viitor rol printre naţiuni) şi chiar identitatea sa, erau într-o criză profundă. Credinţele teologice mai timpurii erau văzute ca lipsite de credibilitate, deoarece păreau să fie contrazise de evenimentele recente.720 În acest context, Hagai afirmă că neînsemnata comunitate a lui Iuda, aflată sub dominaţie străină, şi fiind doar o palidă umbră a ceea ce a fost ea cândva, este neîndoielnic, moştenitoarea de drept a Israelului monarhic. În viziunea profetului, toate instituţiile acestuia erau încă existente, chiar dacă într-o formă diferită. Cel dintâi adevăr major este acela că Dumnezeu este gata să-şi binecuvânteze poporul, dacă acesta Îl va aşeza pe Dumnezeu pe primul loc în ordinea priorităţilor. Wilkinson şi Boa susţin că mesajul de bază al acestei cărţi este acela că rămăşiţa poporului trebuie să-şi reorganizeze priorităţile şi să finalizeze lucrările la Templu, mai înainte de a aştepta binecuvântarea lui Dumnezeu peste eforturile lor. Din cauza indiferenţei lor spirituale, ei au falimentat în a răspunde aşteptărilor lui Dumnezeu de a capta atenţia lor. În descurajarea lor, ei n-au realizat că dificultăţile lor au fost simptomele stării lor spirituale, simptome determinate divin.721 Câtă vreme ei au aşezat pe primul loc interesele personale, au muncit din greu dar rezultatele au fost mult sub aşteptările lor. În faţa acestei realităţi, ei şi-au spus că nu-i încă vremea să reconstruiască Templul, dar Dumnezeu mustră acest fel de gândire. Era vremea ca ei să-şi reconsidere atitudinea faţă de Dumnezeu şi faţă de lucrarea Lui. Birch, Brueggemann, Fretheim şi Petersen apreciază că Hagai este tot atât de mult un strategist politic, pe cât este un avocat în favoarea reconstruirii Templului. Pentru Hagai, reconstrucţia Templului este o parte integrantă a vieţii în ţară. Dar Hagai se asemenea, pare să creadă în importanţa restaurării monarhiei Davidice... Hagai lasă impresia că este încredinţat că pentru ca Israel să fie israel, ei trebuie să aibă nu doar un Templu, ci de asemenea, şi un împăratdin linia davidică.722 720 J. Kessler, Dictionary of the Old Testamente Prophetes, pag. 304 721 Wilkinson şi Boa, op. Cit., pag. 284 722 Birch, Brueggemann, Fretheim şi Petersen, A Theological Introduction to the O. T., pag. 423 435

Un al doilea lucru pe care-l putem învăţa din cartea aceasta, este acela că slava Casei lui Dumnezeu, nu stă în măreţia clădirii sau în frumuseţea arhitecturii. Prezenţa lui Dumnezeu în Casa Lui, întrece cu mult, lucrurile pe care le admiră oamenii (decoraţiuni, ritualuri, ceremonii, etc.). Bruce K. Waltke este îndreptăţit să concluzioneze că atât Hagai, cât şi Zaharia, au profeţit că Templu, care era o instituţie şi nu o zidire, este predestinat, în ciuda lipsei lui de strălucire, în prezent (în vremea celor doi profeţi, n.n.), pentru o mai mare slavă decât cea a Templului lui Solomon.723 În sfârşit, cel de-al treilea lucru proeminent în cartea aceasta, este acela că promisiunile lui Dumnezeu, făcute pentru mâine, devin temelia încrederii noastre în El, în ziua de azi. Predicile scurte, dar puternice, ale profetului şi-au atins scopul. Poporul a trecut la fapte, iar urmarea a fost aceea că Dumnezeu şi-a ţinut promisiunea. Kessler afirmă că în Hagai 1:12-15, atât liderii cât şi poporul, sunt descrişi ca ascultând de mesajul profetului. Răspunsul lor este astfel exprimat încât să contrasteze cu comunitatea care a refuzat să-l asculte pe Ieremia.724 ZAHARIA Cartea profetului Zaharia este cea mai lungă dintre cărţile cuprinse în grupa Profeţilor minori, şi în acelaşi timp este considerată drept cea mai dificilă dintre ele. Ieronim, spre exemplu, a fost de părere că scrierea aceasta este cea mai obscură dintre toate cărţile Bibliei ebraice725, iar Rashi, comentatorul evreu medieval a fost de părere că scrierea lui Zaharia nu va putea fi înţeleasă decât la venirea lui Mesia. Potrivit opiniei lui Longman şi Dillard, dificultăţile de care se plâng cei mai mulţi, vin fie din încercările de a data cartea, fie din stabilirea paternităţii unora din pasajele ei, fie din încercarea de a interpreta diferite pericope din ea.726 În partea întâi ea cuprinde câteva 723 Bruce K. Waltke, An Old Testament Theology, pag. 846 724 J. Kessler, op. Cit., pag. 305 725 Motiv pentru care, el a numit-o „obscurissimus liber” 726 Longman and Dillard, op. Cit., pag. 484 436

viziuni amestecate cu material ne-vizionar, iar în partea a doua, ea cuprinde un ciudat amestec de ameninţări şi făgăduinţe, privind atât Israelul cât şi naţiunile celelalte. În ciuda dificultăţilor pe care le semnalează mulţi, cartea aceasta răsplăteşte eforturile celor ce se apleacă în studiu asupra ei. Cu excepţia cărţii lui Ezechiel, cartea lui Zaharia a exercitat o influenţă mai mare decât oricare altă carte biblică, asupra autorului Apocalipsei. Pe de altă parte, se poate afirma că scrierea aceasta este cea mai hristo-centrică şi mai mesianică dintre toate scrierile Profeţilor minori. În scrierile Noului Testament, cartea aceasta este citată de aproximativ 70 de ori727, ceea ce dovedeşte importanţa ei. Cele mai multe citări apar în Apocalipsa (aproximativ 42). Numele Zaharia este un nume foarte comun în poporul lui Dumnezeu: cel puţin 25 de oameni din Biblie poartă numele acesta (unii autori susţin că ar fi chiar 33 de persoane cu acest nume, incluzând variantele lui). Din superscripţia cărţii aflăm că Zaharia era fiul lui Berechia, fiul lui Ido. Se pare că Zaharia era membru al uneia din familiile preoţeşti care s-au întors din exil, odată cu primul val, alcătuit din aproape 50.000 de iudei (Neemia 12:16). Dacă această concluzie este corectă, atunci avem în Zaharia, încă un exemplu de preot slujind ca un profet (ceilalţi doi fiind Ieremia şi Ezechiel). Potrivit tradiţiei ebraice, Zaharia era încă tânăr atunci când şi-a început slujirea profetică, alături de mai vârstnicul Hagai. Slujirea profetică a lui Zaharia a debutat în perioada cuprinsă între mesajele al doilea şi al treilea proclamate prin Hagai, adică la aproximativ două luni de la primul mesaj al lui Hagai. Asta ar însemna octombrie-noiembrie 520 î.Hr. În vremea respectivă, Zorobabel era guvernator la Ierusalim, iar Iosua era Mare Preot. Unii cercetători au remarcat faptul că deşi Zaharia a fost un contemporan de-al lui Hagai, şi asta înseamnă că a fost martor al aceloraşi probleme cu care se confrunta poporul, totuşi nicăieri el nu a impulsionat comunitatea să iniţieze sau să continue lucrările de rezidire a Templului. 727 La Sor, Hubbard şi Bush, op. Cit., pag. 499 437

La o primă privire de ansamblu, profeţiile cuprinse în cartea „Zaharia” se grupează în două categorii distincte. În prima categorie sunt incluse profeţiile datate, care sunt cuprinse în capitolele 1-8 ale cărţii. Aceste profeţii au ca scop încurajarea poporului la rezidirea Templului. Ele au fost rostite într-o perioadă relativ scurtă de timp (probabil până în 519-518 î.Hr.). În a doua categorie sunt profeţiile nedatate, cuprinse în capitolele 9-14 ale cărţii. Archer Jr. susţine că aceste profeţii lasă impresia că au fost compuse la câteva decade după cele dintâi, posibil chiar după anul 480 î.Hr., dacă se ţine seama de menţionarea Iavanului (adică a Greciei).728 Ele par să privească un viitor îndepărtat. Acest lucru i-a determinat pe unii cercetători să susţină că scrierea aceasta ar avea mai mulţi autori. S-a sugerat existenţa unui al doilea şi chiar a unui al treilea Zaharia. Hermann J. Austel invocă în sprijinul unităţii cărţii, următoarele argumente: (a) vechile tradiţii evreieşti şi creştine susţin ideea unităţii cărţii, (b) toate manuscrisele existentetratează cartea ca un întreg, (c) chiar dacă este adevărat că în prima parte, Templul pare să reprezinte preocuparea cea mai mare, totuşi întreaga carte este escatologică (d) ar fi lipsit de logică să se pretindă unui scriitor să menţină aceeaşi metodă de prezentare, în toată lucrarea sa, în mod special atunci când preocupările şi nevoile poporului sunt diferite. Când toate acestea sunt luate în considerare, nu mai rămâne nici un motiv valid să se respingă unitatea cărţii.729 Stilul cărţii „Zaharia” este caracterizat printr-un limbaj puternic figurativ. Motivul principal este acela că ea cuprinde nu mai puţin de opt viziuni distincte. Autorul ei dă dovadă de multă creativitate, atât în gândire, cât şi în exprimare. Viziunile lui Zaharia urmăresc în general acelaşi tipar, cu excepţia celei de patra. Mai întâi, profetul descrie ceea ce vede. Apoi el îl întreabă pe mesagerul ceresc asupra semnificaţiei vedeniei. În cele din urmă, el primeşte tălmăcirea vedeniei, din partea mesagerului ceresc. În Canonul Bibliei ebraice, cartea profetului Zaharia ocupă locul al unsprezecelea printre cei doisprezece Profeţi minori, din secţiunea 728 Gleason L. Archer Jr., op. Cit., pag. 433 729 Hermann J. Austel, The Baker Illustrated Bible Commentary, pag. 908-909 438

„Profeţii”. Tot al unsprezecelea loc îl ocupă între Profeţii mici din Septuaginta şi din Vulgata. Titlul cărţii Scrierea aceasta şi-a primit numele de la profetul Zaharia. În ebraică „Zechar-Yah” înseamnă „Dumnezeu şi-a adus aminte”. Archer Jr. opinează că numele aceasta ar avea legătură cu rugăciunile părinţilor profetului, de a căpăta un copil de la Domnul.730 În Septuaginta, numele acesta a fost redat prin „Zacharias”, nume care a fost apoi preluat şi în Vulgata. Bibliile moderne l-au translatat. Autorul cărţii Interogaţiile privitoare la paternitatea acestei scrieri, se pare că au început prin 1653, cu Joseph Mede, un cercetător biblic din Cambridge. E. J. Young spune că Mede a fost intrigat de citarea unui pasaj din „Zaharia” (11:12-13), în Matei 27:9-10, unde profeţia era atribuită lui Ieremia. În faţa acestei dileme, Mede a ales să considere că trei capitole din scrierea „Zaharia” (capitolele 9-11) ar fi fost scrise înainte de exil, de către Ieremia.731 Ideea lui Mede a fost susţinută şi dusă mai departe de către Richard Kidder, jumătate de secol mai târziu. Kidder a susţinut că şi capitolele 12-14 ar trebui să fie atribuite lui Ieremia. În secolul al XX- lea, teoria pre-exilică a ieşit aproape complet din calculele cercetătorilor. Alţi cercetători au susţinut dimpotrivă, că ultimele 6 capitole ale cărţii ar fi fost scrise pe la sfârşitul secolului al III-lea î.Hr., formulând astfel o teorie post-Zaharia. Printre cei mai proeminenţi susţinători ai acestei teorii, exprimate mai întâi de către Stade, se numără şi Eissfeld. Unul din argumentele invocate în sprijin este prezenţa unor termeni greceşti, specifici unei perioade istorice târzii. De asemenea, este citată referirea la greci (Zah. 9:13), care sunt percepuţi ca o putere mondială dominantă. S-au mai invocat şi diferenţele stilistice între cele două părţi ale cărţii În concluzie, cu privire la paternitatea cărţii „Zaharia”, au rămas în discuţie doar două teorii. Una dintre ele este aceea care-l consideră 730 Gleason L. Archer Jr., op. Cit., pag. 431 731 E. J. Young, op. Cit., pag. 278 439

pe Zaharia drept autor al întregii cărţi care-i poartă numele. Cealaltă este teoria potrivit căreia Zaharia ar fi scris doar primele 8 capitole, celelalte fiind scrise şi adăugate cărţii, mai târziu. De remarcat este faptul că susţinătorii celei de a doua teorii, nu sunt capabili să ajungă la un consens în privinţa compoziţiei celor 6 capitole pe care i le contestă profetului Zaharia. Cercetătorii conservatori au oferit răspunsuri suficient de convingător, la obiecţiile ridicate de criticii liberali, cu privire la unitatea căţii acesteia. În sprijinul paternităţii tradiţionale a cărţii, sunt invocate următoarele argumente: lipsa aramaismelor din ambele părţi ale cărţii, Israel şi Iuda sunt privite ca o singură împărăţie, există similarităţi expresive. Diferenţele stilistice semnalate între cele două părţi pot fi explicate prin diferenţa mare de timp scursă între profeţiile dintâi şi cele din a doua perioadă, şi temele lor diferite. F. Duane Lindsey afirmă că dacă acceptăm realitatea profeţiei predictive, referinţa la Grecia (referinţă care apare în Zah. 9:13) nu implică în mod necesar, o datare târzie a cărţii acesteia.732 Structura cărţii F. Duane Lindsey733 consideră că scrierea aceasta are o structură internă alcătuită din trei secţiuni majore, inegale ca întindere. Prima secţiune a cărţii acoperă capitolele I la VI, şi este dedicată celor opt viziuni primite de profet. Aici distingem următoarele părţi: - Introducerea, care constă în chemare la pocăinţă - Comunicarea celor opt viziuni (călăreţul cu calul roşu, cele patru coarne şi cei patru fierari, vegheatorul cu linia de măsurat, curăţirea şi încoronarea lui Iosua, sfeşnicul de aur şi cei doi măslini, sulul zburător, femeia din efă şi cele patru care) - Actul simbolic al încheierii viziunilor Secţiunea a doua a cărţii acoperă capitolele al VII-lea şi al VIII- lea, şi este dedicată celor patru mesaje explicative. Aici distingem două elemente componente: 732 F. Duane Lindsey, The Bible Knowledge Commentary, pag. 1546 733 F. Douane Lindsey, idem, pag. 1546 440

- Mesajele prilejuite de întrebarea despre post - Răspunsul de la Domnul Secţiunea a treia a cărţii începe cu capitolul al IX-lea şi se încheie cu capitolul al XIV-lea. Ea cuprinde două profeţii: - Respingerea Împăratului uns - Întronarea Împăratului respins Mesajul teologic al cărţii În ciuda caracterului său obscur, greu de pătruns şi de interpretat, de care s-au plâns mulţi comentatori de-a lungul vremii, cartea profetului Zaharia conţine câteva teme teologice proeminente, care pot fi remarcate de-a lungul ei, chiar dacă mulţi cercetători biblici au propus o abordare diferită a celor două secţiuni majore. Una dintre aceste teme este centralitatea Ierusalimului. În textul cărţii acesteia, A. Wolters a contabilizat nu mai puţin de 47 de apariţii ale numelor „Ierusalim” şi „Sion”. Ierusalimul este locul unde este îndemnată să se întoarcă rămăşiţa exilaţilor, şi tot Ierusalimul este locul unde vor veni neamurile, într-un viitor nedefinit, să-I slujească lui Yahwe.734 Domnia lui Yahwe este exercitată din Sion. Locul mai precis este Templul. O altă temă teologică prezentă în cartea profetului Zaharia este includerea tuturor neamurilor în legământul cu Dumnezeu. În două pasaje distincte este evidenţiat acet lucru: în Zah. 2:11 şi în Zah. 8:20- 23). Ben C. Ollenburger, vorbind despre prima secţiune majoră a cărţii lui Zaharia, afirmă că peste tot de-a lungul acestei secţiuni se presupune faptul că alte naţiuni vor fi incluse în gloriosul viitor promis lui Iuda şi Ierusalimului. Lipsite de puterile lor distructive, şi mărturisind prezenţa Domnului, aceste neamuri vor fi incluse în poporul lui Dumnezeu.735 Wilkinson şi Boa arată că Zaharia a atestat în mod elocvent credincioşia lui Dumnezeu faţă de poporul Său de legământ, prin lucrarea viitoare a lui Mesia.736 Cartea profetului Zaharia ne oferă o extensivă descriere a Persoanei şi lucrării lui Mesia (în mod deosebit, capitolele 9-14). Printre profeţii Vechiului Testament, doar Isaia îl 734 A. Wolters, Dictionary of the Old Testament Prophetes, pag. 897 735 Ben C. Ollenburger, Old Testament Survey, pag. 459 736 Wilkinson şi Boa, op. Cit., pag. 290 441

depăşeşte pe Zaharia, în această privinţă. Cartea lui Zaharia schiţează programul lui Dumnezeu pentru poporul Său, în perioada numită „Vremea neamurilor”, până la venirea lui Mesia, ca să domnească pe pământ. Profetul Zaharia a prevestit că Dumnezeu Îşi va împlini, prin Mesia, toate făgăduinţele Sale făcute poporului. Mesia va restaura slava Împărăţiei Sale, şi va domni ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor. Restaurarea din robie, pe care au trăit-o iudeii atunci, nu a fost decât un simbol şi o degustare a restaurării viitoare. Capitolele 9-14, etalează aşteptări diverse pentru viitor. Însă aşa cum remarcă Ben C. Ollenburger, în toate cazurile, viitorul se bazează pe acţiunea lui Dumnezeu. Această parte a cărţii lui Zaharia este în mod radical, teocentrică. Singura acţiune în mod expres cerută comunităţii, este aceea de a se bucura, iar această poruncă este adresată Ierusalimului, la sosirea regelui său.737 Un alt mesaj important al cărţii este acela că lucrurile care se par omului, imposibile, se pot realiza cu ajutorul lui Dumnezeu. Planurile lui Dumnezeu şi lucrările Sale, nu sunt duse la îndeplinire prin puterea sau priceperea omului, ci prin puterea Duhului Sfânt. Când Dumnezeu are aşteptări de la poporul Său, aşteptări care trec dincolo de posibilităţile omeneşti, El asigură şi puterea de a fi împlinite acele aşteptări. MALEAHI Cu cartea profetului Maleahi se încheie grupul scrierilor celor doisprezece profeţi minori, din secţiunea a doua a Bibliei ebraice, adică „Profeţii”. Privitor la acest aspect, Eileen M. Schuller afirmă că este posibil ca în vremea în care cărţile Vechiului Testament erau scrise pe suluri individuale, ordinea să fi fost alta.738 Observaţia aceasta este surprinzătoare, deoarece ştim că aceste scrieri ale Profeţilor minori erau scrise laolaltă pe un singur sul, nu pe mai multe. 737 Ben C. Ollenburger, op. Cit., pag. 461-462 738 Eileen M. Schuller, Old Testament Survey, pag. 464 442

În Vulgata, cartea „Maleahi” este urmată doar de I şi II Macabei. În Bibliile moderne, cartea aceasta încheie Canonul Vechiului Testament. Edward P. Blair afirmă că atunci când Martin Luther a îndepărtat toate cărţile şi toate porţiunile de cărţi pe care nu le-a găsit în Biblia ebraică, Maleahi a rămas pe ultimul loc, şi aşa a rămas până în ziua de azi.739 Însă Maleahi nu numai că încheie secţiunea „Profeţii”. El încheie însăşi era profetică din Israel, deoarece după încetarea slujirii sale, s-a aşternut peste poporul lui Dumnezeu, o vreme de tăcere profetică de aproximativ patru veacuri, vreme care se va încheia odată cu venirea lui Ioan Botezătorul. E. Hill precizează că Maleahi s-a adresat unei audienţe diverse. Mesajele sale s-au îndreptat către cei deziluzionaţi, către cei cinici, către cei împietriţi, către cei incorecţi, către cei apatici, către cei îndoielnici, către cei sceptici şi către cei ostentativ viciaţi din rămăşiţa post-exilică a lui Iuda... În ciuda acestui fapt, ca un pastor sensibil Maleahi a transmis dragostea lui Dumnezeu; ca un bun teolog, Maleahi a instruit poporul lui Dumnezeu, în învăţăturile de bază , scoţând în evidenţă natura lui Dumnezeu.740 Stilul caracteristic al cărţii lui Maleahi este un stil dialectic, în care este folosită dezbaterea (întrebare-răspuns), ceea ce în opinia lui La Sor, Hubbard şi Bush denotă că profetul întâmpina opoziţie din partea conaţionalilor săi.741 Vremea în care a slujit ca profet, Maleahi, n-a fost deloc o vreme uşoară. Au trecut aproximativ 100 de ani de la decretul prin care Cirus a dat permisiune exilaţilor iudei să se întoarcă în ţara părinţilor lor, şi să reconstruiască Templul. În timpul care s-a scurs, Templul a fost reconstruit, zidurile cetăţii au fost refăcute, însă poporul a ajuns într-o stare de apatie spirituală. La Sor, Hubbard şi Bush explică starea aceasta prin faptul că întoarcerea din exil nu le-a adus iudeilor nimic care să semene a eră mesianică.742 Sarcina profetului a fost aceea de a chema preoţimea să-şi 739 Edward P. Blair, Abingdon Bible Handbook, pag. 193 740 E. Hill, Dictionary of the Old Testament Prophetes, pag. 525 741 La Sor, Hubbard şi Bush, op. Cit., pag. 503 742 La Sor, Hubbard şi Bush, op. Cit., pag. 502 443

facă datoria cu simţ de răspundere, şi de a chema poporul să trăiască la înălţimea menirii sale, şi să ofere lui Dumnezeu ceea ce este mai bun. Acuzaţiile aduse preoţimii sunt trei: necunoaşterea Legii date de Dumnezeu, răspândirea învăţăturilor străine şi îngăduinţa excesivă faţă de jertfele nepotrivite, oferite de popor, Domnului. Profetul Maleahi dă poporului trei motive importante pentru care el trebuie să cinstească pe Dumnezeu. Primul este acela că Dumnezeu este Tatăl lor. Copiii cinstesc pe părinţii lor pământeşti; ei de ce n-ar cinsti pe Tatăl lor ceresc ? În al doilea rând, Dumnezeu este stăpânul lor (şi ei recunosc acest lucru, deoarece Îl numesc „Domnul”). Atunci, de ce nu l-ar trata ca pe un adevărat stăpân ? În al treilea rând, El este un mare Împărat. Aşa cum ei n-ar îndrăzni să ofere unui dregător, un animal necorespunzător, tot aşa n-ar trebui să ofere nici Domnului, ca jertfă, astfel de animale. Titlul cărţii Comentatorii liberali susţin că numele dat cărţii acestei, a rezultat dintr-o eroare. „Mal’ak-Yahu” sau „Mal’aki’yahu” ar însemna „Mesagerul Meu”. Printr-o confuzie, termenul acesta a devenit titlu al cărţi, apoi a fost luat drept nume al profetului. J. Alberto Soggin consideră drept dubios faptul că un astfel de nume nu mai este atestat nicăieri în Vechiul Testament.743 Problema aceasta a autorului va fi abordată însă în paragraful următor. Aici este suficient să spunem că în Biblia ebarică, scrierea această poartă tocmai acet nume: „Mal’ak-yah”. În traducerea grecească, numele cărţii este redat prin „Malachias”. Acelaşi nume îl are scrierea aceasta şi în versiunea Vulgata. Autorul cărţii Informaţiile despre obârşia acestui profet, sunt extrem de sărace. În superscripţia cărţii nu ne sunt oferite informaţii despre genealogia lui sau despre locul de baştină, aşa cum ne sunt oferite în alte scrieri de-ale profeţilor. Unii au considerat că numele „Maleahi” nu ar fi un adevărat nume propriu, ci mai degrabă un termen care s-ar putea traduce prin „Mesagerul Meu”, care ar trebui să fie identificat cu „mesagerul” 743 J. Alberto Soggin, Introduction to the Old Testament, pag. 343 444

menţionat în 3:1. Asta ar explica şi lipsa informaţiilor despre originea lui. Această presupunere a fost formulată pe temeiul faptului că Septuaginta traduce 1:1, prin expresia: „...prin mâna mesagerului Său” (şi nu „prin Maleahi”, cum apare spre exemplu, în traducerea Cornilescu). Karel van der Toorn susţine că în jurul anului 250 î.Hr., scribii din Ierusalim au decis să publice pe toţi Profeţii minori, într-un singur sul. Pe lângă asta, ei au adaptat numărul lor la 12, inventând un profet cu numele Maleahi... Scribii s-au inspirat din Maleahi 3:1, considerând că acest nume ar fi o aluzie la un profet care a fost autorul respectivelor profeţii. În fond, atât cartea cât şi numele „Maleahi”, sunt artificiale. Cele trei capitole ale cărţii acesteia, în viziunea sa, sunt o parte a unei colecţii de profeţii anonime.744 La aceasta, C. H. Keil adaugă observaţia că numele lui Maleahi nu este menţionat în cartea lui Ezra.745 B. Childs contestă această ipoteză, considerând că „mesagerul” din 3:1, ar fi cineva care va veni, în viitor.746. Childs mai contestă şi ipoteza că partea finală a cărţii „Zaharia” şi cartea „Maleahi” ar fi fost scrise de o singură persoană. Dificultatea desprinderii unei concluzii privitoare la autor, este sporită şi de precizarea găsită în tradiţia targumică (Targumul Jonathan) potrivit căreia 1:1 ar suna astfel: „...din mâna mesagerului Meu, a cărui nume este Ezra, scribul”. Tradiţii evreieşti târzii includ pe Maleahi, împreună cu Hagai şi cu Zaharia, printre membrii Marii Sinagogi (Baba bathra 15a). Potrivit lui A. E. Hill, Marea Sinagogă era o grupare de profeţi iudei, de bătrâni şi de învăţători care au fost instrumentul uman în colectarea, prezervarea şi transmiterea Scripturilor ebraice şi a tradiţiei religioase evreieşti în perioada tranziţiei dintre sfârşitul erei biblice şi începutul perioadei rabinice din istoria iudaică.747 744 Karel van der Toorn, Scribal Culture..., pag. 252-253 745 C. H. Keil, Introduction to the Old Testament, vol. I, pag. 431 746 B. S. Childs, Introduction to the Old Testament Study, pag. 493 747 A. E. Hill, op. Cit., pag. 526 445

Pe de altă parte, Archer Jr. observă cu justeţe faptul că fiecare carte profetică a Vechiului Testament poartă numele autorului ei. Ar fi foarte neobişnuit, ca această carte să fie lăsată anonimă.748 Data scrierii cărţii Este foarte dificil de plasat în timp slujirea profetului Maleahi. Alte cărţi profetice, chiar dacă nu făceau precizări clare, ofereau totuşi indicii interne (nume de persoane, evenimente istorice cunoscute, particularităţi lingvistice, etc.) care permiteau totuşi o datare aproximativă. Cartea lui Maleahi nu menţionează nici un nume şi niciun eveniment istoric relevant. Problemele pe care le semnalează şi le condamnă, potrivit opiniei lui Eileen M Schuller, sunt generice oricărei perioade istorice biblice sau chiar omeneşti.749 Singurul indiciu pare să fie termenul care defineşte funcţia de guvernator (în româneşte, „satrap”), termenul „pehah” (în cap. al III-lea), care este specific perioadei persane. Un amănunt care nu este lipsit de importanţă este referirea la Edom, în Mal. 1:3-4. Devastarea Edomului de către Nabateeni, este deja un fapt împlinit la vremea în care scrie profetul. Este neîndoielnic faptul că Templul era deja construit, însă poporul manifesta o stare de apatie spirituală: preoţimea dovedea o îngăduinţă vinovată, zeciuiala era neglijată, se înmulţiseră căsătoriile mixte, erau exploataţi cei săraci, etc. Pe baza acestor indicii, Archer Jr. trage concluzia că profeţile lui Maleahi, ar putea fi încadrate între cele două mandate ale lui Neemia, şi sugerează anul 435 î.Hr.750 Structura cărţii Potrivit lui Craig A. Blaising751, textul cărţii „Maleahi” poate fi structurat în opt părţi distincte, variate ca mărime, după cum urmează. Partea întâia este o introducere care ar putea fi numită „Sarcina lui Maleahi”. Partea aceasta este superscripţia cărţii, cuprinzând doar un singur verset 748 Gleason L. Archer Jr., op. Cit., pag. 439 749 Eileen M Schuller, Old Testament Survey, pag. 465 750 Gleason L. Archer Jr., op. Cit., pag. 440 751 Craig A. Blaising, în The Bible Knowledge Commentary, pag. 1574 446

Partea a doua a cărţii începe în 1:2 şi se încheie în 1:5. Ea cuprinde prima profeţie, şi poate fi numită „A răspunde la dragostea lui Dumnezeu”. Aici distingem următoarele: - Revendicarea dragostei lui Dumnezeu faţă de Israel - Întrebarea lui Israel asupra acestei revendicări - Justificarea revendicării lui Dumnezeu Partea a treia a cărţii este numită „Onoarea lui Dumnezeu”. Ea debutează cu 1:6 şi se finalizează în 2:9. Aceasta este cea de a doua profeţie. Ea cuprinde următoarele: - Acuzaţia de lipsă de respect - Întrebarea lui Israel privitoare la acuzaţie - Dovada acuzaţiei - Un avertisment la adresa preoţilor Cea de a patra secţiune a cărţii cuprinde cea de a doua profeţie, şi ea s-ar putea numi „Fii credincios ca popor al legământului cu Dumnezeu”. Secţiunea aceasta începe în 2:10 şi se încheie în 2:16. Ea cuprinde: - Acuzaţia de necredincioşie - Prima dovadă: căsătoria neîngăduită - A doua dovadă: divorţul A cincea secţiune a cărţii se numeşte „Nădejde în Dumnezeu”, şi cuprinde cuvintele profeţiei a patra. Ea începe în 2:17 şi se încheie în 3:6. Aici distingem următoarele: - Acuzaţia de vorbire obositoare - Întrebarea lui Israel asupra acuzaţiei - Dovada acuzării - Avertizarea - Temelia nădejdii în Dumnezeu Cea de a şasea parte a cărţii cuprinde cuvintele profeţiei a cincea, şi se numeşte „Ascultă de Dumnezeu”. Secţiunea aceasta începe în 3:7 şi se încheie în 3:12. Ea cuprinde: 447

- Acuzaţia de neascultare - Întrebarea lui Israel asupra acuzaţiei - precizarea acuzaţiei - Israel repetă întrebarea asupra acuzaţiei - Dovada acuzaţiei - Promisiunea binecuvântării Secţiunea a şaptea a cărţii cuprinde cuvintele profeţiei a şasea. Ea este numită „Teamă de Dumnezeu”, începe în 3:13 şi se încheie în 4:3. Secţiunea aceasta cuprinde: - Acuzaţia de blasfemie - Întrebarea lui Israel privitoare la acuzaţie - Dovada acuzaţiei - Răspunsul rămăşiţei care crede - Avertismentul şi promisiunea lui Dumnezeu În sfârşit, partea a opta a cărţii se constituie într-o concluzie: „Fii pregătit pentru venirea Domnului”. Ea cuprinde ultimele trei versete ale cărţii. - Pregătirea prezentă - Pregătirea viitoare Mesajul teologic al cărţii Maleahi se adresează unui popor care trăia în propria-i mizerie, şi care care se plângea de starea respectivă. Vremea glorioasă profeţită de Zaharia şi Hagai, era departe de a fi evidentă. Ierusalimul şi Templul rămăseseră în continuare o palidă imagine a ceea ce au fost cândva. În loc ca naţiunile păgâne să aducă bogăţia lor, la Ierusalim, iar Ierusalimul plătea tribut greu Imperiului Medo-Persan. În aceste circumstanţe, evident vitrege, mulţi întrebau: „Unde este Dumnezeul dreptăţii ?” Răspunsul profetului a fost simplu: „Domnul va veni. Însă mai înainte ca Domnul să vină, va veni un mesager care-i va pregăti calea”. Conceptul de înainte-mergător al Domnului, se regăseşte 448

clar exprimat, doar în cartea profetului Maleahi. În „Isaia”, ideea aceasta este foarte vagă. Maleahi vorbeşte stăruitor despre Dumnezeul oştirilor (Yahwe Savaot). În textul original, aici avem un nume compus care a generat multe discuţii printre cercetători. Numele acesta apare în scrierile Vechiului Testament, de 267 de ori, cel mai frecvent, în scrierile profetice. În cartea „Maleahi”, el apare de 24 de ori. B. W. Anderson remarcă faptul că numele acesta este mai frecvent în scrierile profeţilor post-exilici, cea mai mare „densitate” găsindu-se în „Maleahi”.752 Este practic imposibil de stabilit cu precizie cum s-a format acest nume, şi ce semnificaţie are el. Unii cercetători cred că el are legătură cu chivotul pe care evreii îl duceau cu ei atunci când mergeau la război, însă explicaţia aceasta este discutabilă dacă apariţia acestui nume este mai frecventă la profeţii post-exilici. Alţi cercetători, printre care şi S. R. Driver, consideră că acest nume ar avea legătură cu oşti cereşti. În sfârşit, alţii au fost de părere că acest nume ar sugera domnia lui Dumnezeu asupra tuturor făpturilor. Mesajul principal cărţii „Maleahi” este acela că Domnul este Tatăl lui Israel, tot aşa cum este Domnul lor şi Împăratul lor. Dumnezeu aşteaptă să capete din partea poporului Său, cinstirea, respectul şi ascultarea ce derivă din aceste relaţii. E. Hill afirmă că atenţia pe care Maleahi o acordă legământului, face ca scrierea să se înscrie în curentul principal al teologiei Vechiului Testament. El Îl recunoaşte pe Dumnezeu atât ca întemeietor al legământului, cât şi ca păstrător al lui... Relaţia lui Israel cu Dumnezeu implică responsabilităţi atât pe verticală cât şi pe orizontală; cele dintâi privesc închinarea corectă, iar celelalte privesc dreptatea socială.753 În gândirea teologică a lui Maleahi, onestitatea faţă de Dumnezeu, este o cerinţă absolut necesară, alături de o trăire caracterizată de sfinţenie, pentru cei ce sunt ai Domnului. Tendinţa naturală a omului este aceea de a căuta să ofere lui Dumnezeu, ceva care să-l coste cât mai puţin, pe baza ideii că „se poate şi aşa”. Însă Dumnezeu nu se mulţumeşte să fie tratat în felul acesta. Binecuvântarea lui Dumnezeu peste recoltele lor, bunăstarea economică a poporului, propăşirea, etc., vin peste cei ce Îl cinstesc pe Dumnezeu, cu ceea ce au ei mai bun. 752 B. W. Anderson, în „Lord of Hosts”, citat de La Sor, Hubbard şi Bush, op. Cit., pag. 504 753 A. E. Hill, Dictionary of the Old Testament Prophetes, pag. 530-531 449

Conceptul de „zi a Domnului”, pe care l-a avansat Amos, şi pe care l-au preluat şi Ioel şi Ţefania, apare şi în cartea lui „Maleahi”, uneori specific, iar alteori aluziv. Profetul Maleahi este încredinţat că justificarea lui Dumnezeu, răspunsul la toate acuzaţiile aduse la adresa justeţei lui, va fi găsit în ziua aceea. Otto Kaiser adaugă că în ziua judecăţii pe care Dumnezeu o pregăteşte, se va descoperi diferenţa dintre soarta celor neprihăniţi şi soarta celor răi.754 Poporul lui Dumnezeu este chemat să trăiască în sfinţenie, ca un popor de legământ, iar aceasta trebuie să se reflecte chiar şi în familie, în relaţia bărbatului cu soţia sa. Avem în cartea „Maleahi”, cea mai explicită declaraţie că Dumnezeu urăşte divorţul. El este martor al legământului încheiat între un bărbat şi soţia sa. Profetul subliniază sacra legătură dintre soţ şi soţie, numind-o legământ, şi aşezând-o în contextul legământului dintre Dumnezeu şi Israel. În Noul Testament, Hristos va folosi imaginea relaţiei dintre soţ şi soţie, spre a zugrăvi relaţia dintre Sine şi Biserica Sa (El s-a numit pe Sine, „mire”). 754 Otto Kaiser, Op. Cit., pag. 286 450