Introducere în studiul Vechiului Testament

- Profeţie asupra Filistiei - Profeţie asupra Moabului - Profeţie asupra lui Amon, Edom, Damasc, Arabia şi Elam - Profeţie asupra Babilonului Cea de a cincea şi ultima secţiune a cărţii este un apendix istoric, ultimul capitol al ei, vorbind despre căderea lui Iuda şi captivitatea naţiunii. Mesajul teologic al cărţii Ieremia a fost numit „profetul Cuvântului lui Dumnezeu”. Walter C. Kaiser Jr. argumentează această denumire, spunând că expresia „Iată, am pus cuvintele Mele în gura ta” (Ier. 1:9) este temelia autorităţii cu care profetul acesta vorbeşte din partea lui Dumnezeu.533 Nu întâmplător, expresia „Aşa vorbeşte Domnul”, apare în cartea aceasta, de 157 de ori (aproape jumătatea celor 349 de apariţii în ansamblul scrierilor Vechiului Testament). Pentru Ieremia, cuvântul a fost ceva mai mult decât un mesaj primit pe cale supranaturală spre a-l transmite contemporanilor săi: a fost o hrană a sufletului său, chiar un foc lăuntric, atunci când se gândea să nu mai vorbească în Numele Domnului. Profeţiile rostite de Ieremia, pot fi împărţite în trei părţi distincte. Prima parte cuprinde mesajele sale timpurii pentru Iuda. Partea a doua cuprinde profeţiile sale despre judecată şi mângâiere. Partea a treia ar cuprinde profeţiile privitoare la neamuri. În primele sale mesaje, profetul avertizează poporul care vine la Templu, de inutilitatea religiei exterioare. Frecventarea Casei lui Dumnezeu nu este un substitut pentru pocăinţa adevărată. Respectarea rânduielilor religioase nu poate înlocui ascultarea de Domnul. Posedarea Cuvântului lui Dumnezeu nu poate înlocui împlinirea lui. În mesajele despre judecată şi mângâiere, Ieremia spulberă nădejdile înşelătoare pe care se bazau iudeii. Walter C. Kaiser spune că poporul a ajuns să-şi pună nădejdea falsă în forma exterioară a legii ceremoniale şi în teocraţie. Ei (iudeii, n.n.) s-au simţit impenetrabili la orice ameninţare cu judecata lui Dumnezeu, deoarece s-au aşezat în 533 Walter C. Kaiser Jr., op. Cit., pag. 228 351

spatele sloganului: „Templul Domnului, Templul Domnului, Templul Domnului”... În acelaşi timp, Iuda a continuat să fure, să ucidă, să comită adulter, să jure strâmb, să ardă tămâie în cinstea lui Baal... toate acestea duc către ziua mâniei lui Dumnezeu peste Iuda, şi în final, asupra neamurilor.534 În mesajele adresate neamurilor, cel mai surprinzător lucru pe care-l prevesteşte profetul, este acela că ele vor fi strânse la Ierusalim, părtaşe la slava lui Dumnezeu. Una dintre cele mai proeminete teme teologice ale cărţii „Ieremia” este suveranitatea lui Dumnezeu în istorie. Profetul vede marile evenimente ale istoriei poporului ales (formarea naţiunii, eliberarea din robia egipteană, cucerirea ţării Canaan, etc.) ca rezultate directe ale implicării lui Dumnezeu în istorie. De asemenea, evenimentele contemporane profetului, sunt interpretate ca intervenţii divine, mai degrabă decât consecinţe ale politicii omeneşti. În contextul suveranităţii lui Dumnezeu, şi al poziţiei lor de popor ales al lui Dumnezeu, o afirmaţie îndrăzneaţă din partea profetului a fost aceea că Nebucadneţar este un „serv” al lui Dumnezeu, împotriva Ierusalimului. În concepţia lui Ieremia, suveranitatea lui Dumnezeu îi îngăduie să rupă legământul Său cu poporul ales, atunci când acesta persistă în păcat şi idolatrie. Prin alunecarea lor tot mai jos în necredincioşie faţă de Dumnezeu, ei au fost cei ce au călcat mai întâi, legământul. Profeţii falşi încercau să inspire poporului, speranţe false. Prin contrast, Ieremia a avertizat locuitorii Ierusalimului să nu se lase înşelaţi şi să se considere la adăpost de ameninţările vrăjmaşe, pe baza faptului că au un legământ în baza căruia Dumnezeu ar fi obligat să-i ocrotească. Este foarte important să remarcăm că Ieremia vorbeşte anticipativ despre înlocuirea legământului dintre Dumnezeu şi poporul Său, cu un legământ nou. „Ieremia” este singura carte a Vechiului Testament, în care apare expresia „legământ nou”. Cu privire la acest legământ nou, sunt menţionate câteva diferenţe care fac ca acesta să nu fie ca legământul cel vechi. Prima diferenţă este însăşi numele său: legământul cel nou. Inspirat din acest pasaj al cărţii lui Ieremia, Origen a numit colecţia ultimelor 27 de cărţi ale Bibliei, „Noul Testament”. 534 Walter C. Kaiser Jr., op. Cit., pag. 229 352

A doua diferenţă vine din contrastele dintre cele două legăminte. Cel dintâi acţiona din exterior spre interior, dar cel de-al dolea va fi pus în inima celor ce vor intra în legământ, acţionând astfel din lăuntru. A treia diferenţă vine din caracterul să continuu. Legământul nou este numit şi legământ veşnic. În calitate de Dumnezeu al celor ce vor intra în noul legământ, El le va şterge păcatele. L. C. Allen spune că scrierea aceasta face referire la iertarea divină, mai mult decât oricare altă carte profetică a Vechiului Testament.535 O altă temă importantă este aceea a evaluării pe care Dumnezeu o face vieţii unui om. El îşi găseşte plăcerea în neprihănire, nu în înţelepciunea, puterea sau bogăţiile cuiva, ci cu mult mai mult în cunoştinţa omului despre Dumnezeu, manifestată în bunătate, dreptate şi neprihănire (Ier. 9:24). Nu în ultimul rând, profetul Ieremia a întrezărit un viitor în care poporul lui Dumnezeu, şi naţiunile, vor avea o deplină şi desăvârşită cunoştinţă de Dumnezeu, şi vor trăi în ascultare de El. PLÂNGERILE LUI IEREMIA Scrierea aceasta este o scriere foarte scurtă, pe care evreii au inclus-o în grupul numit „Meghillot”, şi o citesc în ziua a noua a lunii Av. Data aceasta comemorează cinci nenorociri mari, printre care distrugerea celui dintâi şi a celui de-al doilea Templu, şi distrugerea Ierusalimului, de către romanii lui Titus. Kathleen M. O’Connor ne spune că citirea acestui text se face într-un cadru asemănător funeraliilor publice.536 În ciuda faptului că este scurtă, cartea aceasta este o capodoperă literară şi în acelaşi timp o bogată sursă de reflecţii teologice, inspiratoare pentru închinare Cartea „Plângerile” este o jelanie pentru finalul trist al istoriei de 350 de ani al naţiunii iudaice, şi în acelaşi timp, finalul unei ere. E. J. Young vorbeşte chiar despre atitudinea unuia care a fost credincios în 535 L. C. Allen, Dictionnary of the Old Testament: Prophetes, pag. 438 536 Kathleen M. O’Connor, Old Testament Survey, pag. 329 353

teocraţie (în sensul că s-a încrezut în ea, n.n.), în faţa distrugerii acestei teocraţii.537 Însă cartea aceasta nu se limitează la a fi o jelanie, ci ea oferă şi speranţă pentru supravieţuitori. Genul acesta de literatură nu este limitat la cartea „Plângerile”. Cântare de jale a scris şi regele David, cu prilejul morţii lui Saul şi a lui Ionatan (2 Samuel 1:17-27). Mai întâlnim şi în Psalmi, forme literare asemănătoare. Din perspectivă literară, cartea aceasta este alcătuită din cinci capitole, dintre care, patru sunt scrise sub formă de acrosth. James L. Crenshaw corect observă că ultimul capitol, nu urmăreşte neapărat ordinea literelor alfabetului ebraic, însă are tot 22 de versuri, ca şi consoanele alfabetului ebraic.538 Celelalte patru capitole variază în forma acrostihului. În Canonul Bibliei ebraice, scrierea aceasta este plasată în poziţia a treia, între scrierile din grupul „Meghillot”. În traducerea grecească, ea a fost aşezată în urma cărţii „Ieremia” (uneori imediat după aceasta, alteori având între ele, scrierea „Baruh”), în secţiunea scrierilor profetice. La fel se găseşte plasată şi în traducerea latină, precum şi în Bibliile moderne care se inspiră din Vulgata. R. K. Harrison remarcă faptul că această scriere se aseamănă celor pe care vechii sumerieni le-au scris ca să comemoreze căderea unora din marile lor cetăţi, în mod particular cetatea Ur în mâinile duşmanilor jefuitori.539 Lucrul acesta nu înseamnă în mod obligatoriu că Ieremia s- ar fi inspirat din aceste scrieri, ci ar putea fi înţeles ca o asemănare a modului anticilor de a-şi exprima tristeţea profundă. Arnold şi Beyer spun că tonul moral al „Plângerilor” face ca scrierea aceasta să fie unică. Autorul Îl descrie pe Dumnezeu, ca aducând judecata din cauza călcării legământului, de către popor, şi cheamă naţiunea la pocăinţă. Celelalte scrieri antice asemănătoare sunt lipsite de tema aceasta.540 Titlul cărţii În original, se pare că scrierea aceasta nu a purtat un titlu specific, însă termenul ebraic cu care încep capitolele 1, 2 şi 4, a servit ca 537 E. J. Young, op. Cit., pag. 345 538 James L. Crenshaw, op. Cit., pag. 352 539 R. K. Harrison, Introduction to the Old Testament, pag. 1065 540 Arnold and Beyer, Encountering the Old Testament, pag. 402 354

superscripţie.541 Aşa se face că în Biblia ebraică, ea a ajuns să fie numită „Cum ?” (ebraicul „Echah”). În Talmudul babilonian, Baba bathra 15b, cartea aceasta este numită „Quinoth” (adică „Plângerile”). Traducătorii alexandrini au numit-o după conţinutul ei, „Threnoi” (sau „Lacrimile”). În Vulgata a fost transliterat numele grecesc, şi a fost numită „Threni” (adică „Lacrimile”). În latină, cartea aceasta a primit şi un subtitlu: „Threni, id est lamentationes Jeremiae prophetae”. Numele acesta a fost adaptat în traducerile engleze ulterioare, ca „Plângerile lui Ieremia”, şi aşa a ajuns să fie adoptat în Bibliile protestante ulterioare. Autorul cărţii Chiar dacă scrierea nu face nici o referire la autorul ei, tradiţia ebraică (Talmudul babilonian, Baba bathra 15a, precum şi targumul lui Jonathan) şi cea creştină i-o atribuie lui Ieremia. Prima contestare a paternităţii tradiţionale a lui Ieremia, a venit în anul 1712, prin comentariul lui Herman von der Hardt Unii comentatori de mai târziu, văd aici o înţelegere greşită a menţionării din 2 Cronici 35:25, unde se spune că Ieremia a scris o cântare de jale pentru Iosia. Problema este că autorul acestei cărţi deplânge aici dezastrul unei cetăţi, şi nu dispariţia unei persoane. Deşi nu putem fi dogmatici în privinţa autorului acestei scrieri, credem totuşi că dintre toate opiniile formulate, cea tradiţională este cea mai plauzibilă. La Sor, Hubbard şi Bush sunt de părere că perspectiva tradiţională are avantajul de a indica spre felul de persoană pe care Duhul l-a inspirat să scrie cartea: (1) un martor ocular al evenimentelor tragice descrise în detalii minuţioase, (2) un teolog profund care înţelege cauzele adânci ale teribilei judecăţi, la fel de bine ca şi simptomele lor dureroase (3) un poet înzestrat, şi (4) un patriot care a jelit prăbuşire ţării, şi care a ştiut că o astfel de nimicire este o nădejde pentru o nouă viaţă. Nici o altă persoană nu a combinat toate aceste calităţi, mai bine decât a făcut-o Ieremia.542 Data scrierii cărţii Dacă ţinem seama de faptul că evenimentul care a determinat scrierea acestor cuvinte, este căderea Ierusalimului în mâinile 541 R. K. Harrison, op. Cit., pag. 1065 542 La Sor, Hubbard şi Bush, op. Cit., pag. 618 355

babilonienilor lui Nebucadneţar, şi dacă ţinem seama de tonul vivace al scrierii, putem considera că ea a fost scrisă la scurtă vreme după evenimentul care a determinat scrierea ei. Asediul cetăţii a durat aproximativ 18 luni, încheindu-se în anul 586 î.Hr. Primele patru capitole ale cărţii au putut fi scrise prin urmare, în jurul anului 585 î.Hr., iar capitolul final, ceva mai târziu, reflectând o oarecare atenuare a durerii pe care i-a pricinuit-o profetului, distrugerea cetăţii iubite. Unii cercetători opinează că acest capitol a putut fi scris oricând între anii 585 şi 530 î.Hr. În viziunea lui Charles H. Dyer, întreaga carte a „Plângerilor” ar putea fi plasată între anii 586-583 î.Hr.543 Structura cărţii Probabil cea mai bună structurare a cărţii acesteia ar fi cea a capitolelor ei. Aceasta este şi perspectiva lui Gleason Archer Jr.544 Primul capitol ar putea fi numit „Ierusalimul devastat şi părăsit”. Aici distingem descrierea stării de părăsire a cetăţii, amintirile trecutului, originea durerii şi recunoaşterea dreptăţii divine. Al doilea capitol al cărţii se ocupă de motivele mâniei lui Dumnezeu peste cetate, şi căutarea mângâierii. Pocăinţa este văzută ca singura speranţă. Al treilea capitol (care este şi cel mai amplu) descrie analiza suferinţei. Aici sunt cuprinse următoarele detalii: realitatea suferinţei, credincioşia lui Dumnezeu faţă de cei ce se pocăiesc, singura speranţă rămâne Dumnezeu. Cel de-al patrulea capitol al cărţii cuprinde o comparaţie între gloria de altădată şi mizeria în care se găseşte cetatea în prezent (în vremea scrierii cărţii). Ultimul capitol al cărţii este un apel la mila lui Dumnezeu, care este apelat să-şi aducă aminte de chinul şi suferinţa poporului Său. 543 Charles H. Dyer, The Bible Knowledge Commentary, pag. 1207 544 Gleason L. Archer Jr., op. Cit., pag. 373 356

Mesajul teologic al cărţii La vremea scrierii cărţii „Plângerile”, lucrul pe care l-a prevestit timp de mai mulţi ani, profetul Ieremia, a devenit realitate: cetatea pe care iudeii au crezut-o de neînvins, a fost dată în mâinile străinilor, care au jefuit-o. Templul a fost distrus, vasele de aur din el au fost jefuite, iar poporul a fost dus în robie. Credinţa multora dintre iudei, a fost zguduită puternic. Am afirmat deja faptul că scrierea aceasta, dincolo de caracterul ei specific unei elegii, este şi o carte instructivă. În primul rând, ea ne învaţă că o stare dificilă, dezastruoasă, nu trebuie nici negată, şi nici minimalizată. Profetul descrie fără ocolişuri, starea cetăţii sfinte. În al doilea rând, este exprimată starea sufletească a profetului, în faţa acestei nenorociri naţionale. Deşi iudeii n-au primit mesajul lui, şi adeseori l-au făcut să sufere fizic pentru mesajele sale, Ieremia nu se bucură că mesajele sale s-au împlinit asupra celor ce l-au respins. În al treilea rând, cartea „Plângerile”, explică adevăratul motiv care a dus la nenorocirea aceasta. Păcatul este asumat. Cercetătorii au remarcat strânsa legătură a cărţii acesteia cu capitolul 28 al cărţii „Deuteronomul”. Unii dintre ei, aşa ca John A. Martin, susţin că autorul „Plângerilor” s-a străduit să scoală în evidenţă împlinirea blestemelor cuprinse în acel capitol. Cartea „Plângerile” vine să spună că judecata lui Dumnezeu, chiar aspră, a fost dreaptă. Elmer A. Martens subliniază faptul că fiecare din cele cinci poeme (capitole, n.n.) clarifică faptul că evenimentul acesta trebuie să fie văzut ca pedeapsă a lui Dumnezeu, pentru păcat.545 Este semnificativ să observăm că babilonienii nici nu sunt menţionaţi în textul cărţii. Nu este explicat dezastrul Ierusalimului, prin superioritatea militară a babilonienilor, şi nici prin superioritatea zeităţilor lor. Mânia lui Dumnezeu a determinat nenorocirea, nimic altceva. În al patrulea rând, cartea aceasta arată că Acela care a adus judecata, va aduce şi restaurarea. Charles H. Dyer afirmă că toate durerile şi toate necazurile pe care Ierusalimul le experimenta, au fost prezise cu aproximativ 900 de ani înainte, de Moise. Dumnezeu i-a prevenit asupra înfricoşătoarelor consecinţe ale neascultării şi, aşa cum 545 Elmer A. Martens, The Baker Illustrated Bible Commentary, pag. 735 357

Ieremia a consemnat atent, Dumnezeu a adus asupra lor, toate acele blesteme. Însă chiar această caracteristică face din cartea „Plângerilor”, o carte a speranţei. Dumnezeu a fost credincios în a îndeplini fiecare aspect al legământului pe care l-a făcut cu ei. Israelul a fost pedepsit pentru neascultare, dar nu a fost nimicit, deoarece legământul cu Dumnezeu era încă efectiv. Acelaşi legământ care a promis judecata, pentru neascultare, a promis de asemenea restaurarea, pentru pocăinţă.546 Când ai de-a face cu Dumnezeu, chiar şi în vremurile cele mai grele, încă mai poţi privi spre viitor, cu nădejde. Dacă pedeapsa a venit de la Dumnezeu, mângâierea şi restaurarea va veni din mâna lui Dumnezeu, dar este condiţionată de pocăinţa poporului. Aceasta începe cu recunoaşterea sau asumarea vinovăţiei. EZECHIEL Cartea profetului Ezechiel este o carte cu caracter apocaliptic, scrisă în exil. Ceea ce profeţii pre-exilici au prevestit constant, s-a împlinit. Ierusalimul a fost pedepsit, Iuda a fost dus în robie. Autorul cestei scrieri, este primul profet canonic care se adresează poporului iudeu aflat departe de ţară. LaSor, Hubbard şi Bush sunt de părere că din acest motiv, putem considera că odată cu această carte, intrăm într-o nouă fază a profeţiei israelite.547 Ea se deosebeşte considerabil de celelalte scrieri profetice studiate până aici. James L. Crenshaw spune că într-o anumită măsură cel puţin, limbajul şi comportamentul său extravagant, au putut izvorî tot aşa de mult din aceste circumstanţe, ca şi din personalitatea sa.548 Despre profet se ştie că era fiul lui Buzi, şi a fost chemat la slujire în anul 593 î.Hr., pe când avea 30 de ani, şi a slujit aproximativ 22 de ani. Obârşia lui era preoţească. Ezechiel a fost deportat odată cu regele Ioiachin, în anul 597 î.Hr., cu aproximativ 10 ani înainte de căderea Ierusalimului. 546 Charles H. Dyer, op. Cit., pag. 1208 547 LaSor, Hubbard şi Bush, op. Cit., pag. 461 548 James L. Crenshaw, Old Testament, Story and Faith, pag. 211 358

Ierusalimul a căzut în anul 586 î.Hr. În perioada aceasta, Katheryn P. Darr spune că profetul Ezechiel a fost implicat în dificila misiune de a demonta teologia ortodoxă Yahvistică a zilei (aici, termenul „ortodox” se referă la o ramură a mozaismului, n.n.). Această teologie accentua promisiunile lui Dumnezeu pentru israeliţi - binecuvântările însoţitoare legământului întemeiat la Sinai, făgăduinţa absolută pe care Dumnezeu a făcut-o dinastiei lui David, precum şi inviolabilitatea Ierusalimului, locul Templului lui Yahwe. Făgăduinţele acestea i-au făcut pe contemporanii lui Ezechiel să fie refractari la insistenţele neobosite ale profetului.549 Mesajele profetului Ezechel se constituie într-o serie de viziuni ciudate, foarte anevoie de interpretat de către cititorul modern, ceea ce i-a făcut pe mulţi să descurajeze şi să o pună deoparte. Pe alţii, viziunile acestea, precum şi formele de manifestare ale profetului, i-au făcut să considere că profetul acesta a avut probleme de sănătate mentală.550 Ceea ce este semnificativ este faptul că Ezechiel oferă informaţii clare asupra momentului când a primit mesajele. Din treisprezece mesaje ale sale, douăsprezece pot fi datate cu precizie. Este discutabil, problematicul an al treizecilea, menţionat în 1:1. Toate celelalte date sunt relaţionate la anul în care regele iudeu Ioiachin a fost dus în captivitate.551 Potrivit lui Archer Jr., tema cărţii acesteia este aceea că evenimentele tragice precum căderea Ierusalimului şi captivitatea babiloniană sunt măsuri necesare pe care Dumnezeu a trebuit să le folosească dacă a trebuit să-şi disciplineze poporul neascultător, şi să-l întoarcă de la o completă şi permanentă apostazie.552 Cartea „Ezechiel” s-a bucurat de apreciere printre iudei, însă în secolul I d.Hr., a existat printre rabinii iudei, o iniţiativă a cărei scop era acela de a scoate cartea aceasta din lista scrierilor socotite „Scriptură”. Iniţiativa aceasta a fost semnalată şi la conciliul de la Iamnia. Trei motive au fost invocate pentru aceasta. Unul a fost acela că s- a considerat că această carte promovează principii care contravin Legii lui Moise. Al doilea motiv era acela că unele pasaje ale ei, sunt 549 Katheryn P. Darr, Old Testament Survey, pag. 336 550 H. Klostermann, în anul 1877 551 Victor P. Hamilton, The Baker Illustrated Bible Commentary, pag. 743 552 Gleason L. Archer Jr., A Survey of Old Testament Introduction, pag. 376 359

inadecvate citirii publice (capitolul al 16-lea). În sfârşit, cel de-al treilea motiv a fost acela că unele pasaje din carte au fost folosite pentru tot felul de speculaţii eretice. În cele din urmă, discrepanţele dintre cartea „Ezechiel” şi Legea mozaică au fost rezolvate satisfăcător prin eforturile lui Hanania ben Ezechia, un reprezentant al şcolii lui Shammai. La Sor, Hubbard şi Bush precizează că deşi cartea a fost păstrată în Canon, citirea primului capitol a fost interzisă în sinagogă, iar citirea privată a profeţiei a fost interzisă oricărei persoane sub treizeci de ani.553 Până prin anii 1920, cartea aceasta a fost scutită de analiza distrugătoare a criticilor liberali. Însă ulterior acestei date, unitatea cărţii a început să fie contestată. Primul critic care a formulat o teorie împotriva unităţii ei, a fost Gustav Holscher, în 1924. Potrivit lui Holscher, doar 170 din cele 1273 de versete ale cărţii, ar fi scrise de Ezechiel. Un alt atac la adresa cărţii „Ezechiel” a venit în 1930, din partea lui C. C. Torrey. Acesta a contestat datarea tradiţională a cărţii, şi a propus o datare mult mai târzie (anul 230 î.Hr.), iar ca loc al scrierii ei, Torrey a propus Ierusalimul. În textul grecesc al Vechiului Testament, cartea profetului Ezechiel este cu 4-5 % mai scurtă decât în Textul Masoretic, ceea ce i-a determinat pe cercetători precum Emanuel Tov, să se întrebe dacă nu cumva este vorba despre două ediţii diferite ale aceleaşi cărţi. Un ultim amănunt pe care-l menţionăm aici este prezenţa în textul cărţii, a multor hapax legomena (expresii care apar o singură dată, în textul ebraic al Vechiului Testament, şi care, din cauza unicităţii lor, multă vreme au fost considerate drept erori de scriere). Alături de dificultăţile ridicate de obscuritatea limbajului, aceste hapax legomena au creat multe dificultăţi scribilor, şi au generat erori de copiere în procesul transmiterii textului. Titlul cărţii Cartea poartă numele autorului ei. În ebraică, numele „Yehezqel” înseamnă „Dumnezeu întăreşte” sau „Dumnezeu te întărească”.554 În textul Septuagintei, cartea este numită „Iezekiel”, nume pe care Ieronim 553 La Sor, Hubbard şi Bush, op. Cit., pag. 464 554 R. K. Harrison, An Introduction to the Old Testament, pag. 822 360

l-a redat prin „Ezechiel”. Din versiunea Vulgata s-au inspirat apoi, toate Bibliile moderne. Autorul cărţii Tradiţia ebraică, păstrată în cercurile rabinice (Baba bathra 15a), spune că „Ezechiel”, ca şi „Cei doisprezece”, a fost scrisă de către oamenii din Marea Sinagogă. Însă R. K. Harrison este de părere că aici, sensul de a scrie este acela de a edita sau a copia cartea.555 Iosif Flavius, în „Antichităţi”, face o referire la cele două cărţi ale profetului Ezechiel, în care sunt prevestite cele două evenimente istorice dezastruoase, căderea Ierusalimului şi exilul.556 Ceea ce Iosif Flavius numea „cele două cărţi” se pare că erau cele două secţiuni majore ale cărţii (capitolele 1-40 şi 41-48). Nu toţi criticii liberali au adus obiecţii cu privire la paternitatea acestei cărţi. Spre exemplu H. H. Rowley, recunoaşte că încercările de a atribui cea mai mare parte a cărţii, unui alt autor, sau datarea ei târzie, nu sunt neconvingătoare. În ciuda încercărilor criticilor liberali de a submina unitatea sau paternitatea cărţii acesteia, în afară de menţionarea din 1:3, care este făcută la persoana a III-a singular, toată cartea este marcată de un puternic caracter autobiografic. Stilul literar, frazeologia, vocabularul, fac dovada unui singur autor. Din acest motiv, Ezechiel poate fi socotit autorul acestei cărţi care-i poartă numele. Data scrierii cărţii Data scrierii cărţii este strâns legată de vremea slujirii profetului Ezechiel. Lucrarea sa a început în al cincilea an al captivităţii împăratului Ioiachin (Ezechiel 1:2), care este anul 593 î.Hr. Ultimul mesaj al profetului a fost rostit în al 27-lea an (conform Ezechiel 29:17), ceea ce înseamnă anul 571 î.Hr. Charles H. Dyer subliniază faptul că toate profeţiile lui Ezechiel sunt aranjate cronologic, cu două 555 R. K. Harrison, op. Cit., pag. 823 556 în „The Works of Josephus”, pag. 271 361

excepţii (Ezechiel 29:1 şi 29:17). Aceste două variaţiuni se explică prin gruparea lor laolaltă cu alte profeţii împotriva Egiptului.557 Obiecţiilor aduse împotriva datării exilice a acestei cărţi, de către criticii liberali, li s-a răspuns suficient de argumentat, de aceea putem plasa scrierea cărţii profetului Ezechiel, nu mai târziu de prima jumătate a secolului al VI-lea î.Hr. Structura cărţii Ca şi în cazul celorlalte scrieri studiate până aici, diferiţii comentatori biblici au propus structurări diferite, fiecare având argumentele lor. Potrivit lui Gleason Archer Jr.558 cartea „Ezechiel” are patru secţiuni bine definite. Trebuie să ne reamintim că datarea profeţiilor a ţinut cont de anul în care Ioiachin a fost dus în captivitate. Prima secţiune este dedicată chemării lui Ezechiel la slujire, şi însărcinării lui. Secţiunea aceasta este cea mai scurtă, începând în 1:1 şi încheindu-se în 3: 27 A doua secţiune distinctă a cărţii cuprinde profeţiile rostite împotriva împărăţiei lui Iuda, înaintea căderii Ierusalimului. Secţiunea aceasta începe în 4:1 şi se încheie în 24:27. Aici distingem: - Mesajele din anul al cincilea (distrugerea prevestită prin semn, simbol şi rostire) - Mesajele din anul al şaselea (viziunea idolatrie Ierusalimulu şi necesitatea pedepsei) - Mesajele din anul al şaptelea (ingratitudinea poporului de la exil în continuare, ridicarea lui Nebucadneţar împotriva Ierusalimului, niciun alt rege urmaş al lui David, nu se va ridica până la Hristos), - Mesajul din anul al nouălea (moartea soţiei profetului), Cea de a treia secţiune majoră a cărţii o constituie profeţiile rostite împotriva naţiunilor păgâne. Ea cuprinde capitolele de la 25 la 32 inclusiv. - Profeţii împotriva vecinilor apropiaţi (Amon, Moab, Edom, Filistia) 557 Charles H. Dyer, în The Bible Knowledge Commentary, pag. 1225 558 Gleason L. Archer Jr., op. Cit., pag. 376-377 362

- Tirul şi Sidonul, simboluri ale mândriei - Egiptul, simbol al idolatriei şi al încrederii în sine A patra secţiune a cărţii conţine o serie de profeţii privitoare la reconstrucţia şi restaurarea care vor urma căderii. Ea cuprinde capitolele de la 33 la 48. Aici distingem: - Etapele pregătirii unei noi împărăţii - Împărăţia restaurată şi Templul vremurilor din urmă Mesajul teologic al cărţii Printre ideile teologice majore ale cărţii acesteia, probabil cea mai proeminentă este aceea a imaginii slavei lui Dumnezeu. Walter C. Kaiser Jr. afirmă că detaliul care domină fiecare scenă şi fiecare mesaj din cartea aceasta, este tronul lui Dumnezeu.559 Profetul Ezechiel descrie ca nimeni altul, măreţia slavei lui Dumnezeu. Atunci când i-a fost descoperită, profetul a căzut cu faţa la pământ. La Sor, Hubbard şi Bush observă faptul că adresarea divină (cu expresia „fiu al omului”) i-a reamintit profetului diferenţa dintre Dumnezeu şi el. Doctrina lui Ezechiel despre Dumnezeu, profundă şi bogată, începe prin proclamarea adevărului că Dumnezeu este altfel.560 Ideea aceasta o va proclama apostolul Pavel în mesajul său către filosofii Greciei antice. Ezechiel a văzut slava lui Dumnezeu părăsind mai întâi locul acela special dintre heruvimi, din Sfânta Sfintelor, plecând din pragul Templului, apoi plecând din mijlocul cetăţii, spre muntele Măslinilor. Ceea ce avertizase Dumnezeu cândva pe Solomon, se întâmpla întocmai, în vremea lui Ezechiel. Însă lui Ezechiel i-a fost dat să vadă şi revenirea slavei lui Dumnezeu, în Templu. Profetul Ezechiel este preocupat de asemenea, să descrie suveranitatea lui Dumnezeu. Din această perspectivă, cartea sa poate fi privită ca o teodicee. Ezechiel prezintă căderea lui Iuda nu ca pe un semn al incapacităţii lui Dumnezeu de a purta de grijă poporului Său. Dimpotrivă, se afirmă puterea Lui, nu numai peste Iuda, ci şi peste 559 Walter C. Kaiser Jr., op. Cit., pag. 237 560 La Sor, Hubbard şi Bush, op. Cit., pag. 470 363

Imperiul Neo-Babilonian, peste care el stăpâneşte şi pe care îl foloseşte ca pe o unealtă, spre a pedepsi pe Iuda.561 O altă temă teologică majoră a cărţii acesteia este instaurarea noii Împărăţii davidice. Rămăşiţa poporului va moşteni vechile promisiuni făcute de Dumnezeu, lui Avraam şi lui David; împărăţia lui Dumnezeu va triumfa peste toate naţiunile pământului. Viziunea lui Dumnezeu revenind în Ierusalim, şi restabilindu-şi reşedinţa în mijlocul poporului Său, este ultima viziune pe care profetul o are despre Dumnezeu. Una din preocupările majore ale profetului Ezechiel este aceea de a evidenţia pentru contemporanii săi iudei, dincolo de orice urmă de îndoială, caracterul drept al judecăţii lui Dumnezeu. Contemporanii lui Ezechiel credeau că ei suportă consecinţele faptelor părinţilor lor, iar Dumnezeul lor nu era suficient de puternic ca să-i protejeze. La Sor, Hubbard şi Bush afirmă că profetul Ezechiel vorbeşte împotriva ambelor erori doctrinare.562 Temelia şi motivaţia judecăţii divine aduse de Dumnezeu peste popor, este idolatria în care acesta a ajuns. Înainte de căderea Ierusalimului, mesajele profetului au prevestit judecata lui Dumnezeu peste Iuda, din cauza păcatului naţiunii, însă după căderea Ierusalimului, mesajele profetului au fost centrate pe viitoarea restaurare a împărăţiei lui Iuda. Un aspect esenţial subliniat în mesajul important privitor la restaurare, este acela că aceasta trebuie să înceapă întotdeauna cu pocăinţa celor ce s-au făcut vinovaţi înaintea Domnului. Animaţi de o nădejde deşartă, exilaţii credeau că se vor întoarce curând la Ierusalim, dar Ezechiel i-a învăţat că mai întâi, ei trebuie să se întoarcă la Domnul.563 Ezechiel prevesteşte o zi în care Dumnezeu îi va aduce înapoi pe ai Lui, din toate ţările în care ei au fost împrăştiaţi. În acea vreme, Dumnezeu le va da o altă inimă şi un alt spirit. Potrivit lui L. S. Tienmeyer, acest inimi noi vor fi caracterizate de capacitatea şi dorinţa de a urma voia lui Dumnezeu.564 Cercetătorii (ca de exemplu, C. von Orelli), cred că aici ar fi vorba despre experienţa naşterii din nou, o lucrare a Duhului Sfânt. 561 Dictionary of the Old Testament Prophetes, pag. 220 562 La Sor, Hubbard şi Bush, op. Cit., pag. 471 563 William McDonald, Comentar al Vechiului Testament, pag. 942 564 L. S. Tienmeyer, Dictionary of the Old Testament Prophetes, pag. 222 364

Nu putem să nu menţionăm aici şi tema teologică a adevăratului păstor. Conducătorii lui Israel, atât cei politici cât şi cei spirituali, au falimentat lamentabil în ceea ce priveşte îndeplinirea rolului ce le-a fost încredinţat de Dumnezeu. În acest context, Dumnezeu se identifică pe Sine ca adevăratul păstor al poporului Său. El Însuşi va face cceea ce ar fi trebuit să facă ei, adică îşi va aduna oile risipite, şi le va hrăni. Aici este vorba despre Păstorul mesianic. În sfârşit, temeinicia cuvintelor pe care le-a rostit Dumnezeu, prin prooroc, este subliniată în mod insistent. Longman şi Dillard evidenţiază faptul că expresia „Şi vor şti că Eu sunt Domnul...”, alături de alte expresii echivalente, apare foarte frecvent, fiind ca o formulă de identificare sau recunoaştere.565 DANIEL Cartea profetului Daniel este cea de a patra scriere profetică majoră dintre scrierile profetice ale Vechiului Testament. Însă deşi este profetică prin abordare, ea aparţine unei categorii aparte, numită „apocaliptică” (de la grecescul „apocalypsis”, care înseamnă „descoperire” sau „revelaţie”). În Scriptură, numai „Ezechiel”, „Daniel”, „Zaharia” şi „Apocalipsa” aparţin aceluiaş gen literar. Alături de „cartea „Ezechiel”, „Daniel” are meritul de a fi printre primele cărţi a Bibliei, de acest gen, şi este foarte utilă în procesul interpretării Apocalipsei.. J. Dwight Pentecost descrie genul apocaliptic, ca având următoarele caracteristici: (a) descrie ceea ce o persoană a primit sub formă de viziune, de la Dumnezeu, (b) face uz în mod extensiv, de simboluri şi semne, (c) transmite descoperiri ale planului lui Dumnezeu privitor la viitorul poporului Său, şi (d) întrebuinţează cu precădere proza, ca modalitate de exprimare literară.566 La aceste trăsături caracteristice, Arnold şi Beyer mai adaugă una: istoria culminează cu o 565 Longman şi Dillard, op. Cit., pag. 368 566 J. Dwight Pentecost, în The Bible Knowledge Commentary, pag. 1323 365

judecată finală, care răsplăteşte pe cei buni, şi pedepseşte pe cei răi, în viaţa de dincolo.567 Literatura apocaliptică evreiască a fost foarte abundentă în perioada de dinaintea naşterii Mântuitorului, însă un studiu comparativ asupra cărţilor din această categorie, va scoate în evidenţă faptul că scrierea „Daniel” prezintă o serie de diferenţe semnificative faţă de toate aceste scrieri apocaliptice inter-testamentare. În esenţă, cartea „Daniel” este consemnarea vieţii şi a descoperirilor profetice date lui Daniel, un evreu prizonier dus în Babilon, după prima cucerire a Ierusalimului, de către Nebucadneţar, din anul 605 î.Hr.568 Toate aceste consemnări sunt făcute pe fundalul istoric al imperiilor babilonian şi persian. Faptul că în Canonul Bibliei ebraice, scrierea aceasta a fost aşezată în categoria „Scrierile”, a generat numeroase discuţii printre comentatorii biblici. Unii au argumentat că acest lucru s-ar datora faptului că scrierea aceasta a apărut la o dată târzie, când Canonul (sau cel puţin secţiunea „Profeţii”) era deja considerat închis. Alţi comentatori biblici sunt de părere că Daniel nu a fost considerat de către evrei, un profet de acelaşi fel cu Isaia, Ieremia sau Ezechiel. Din acest motiv, scrierea aceasta care-i poartă numele, a fost inclusă în categoria „Scrierile”. Willem A. VanGemeren susţine că poporul aflat în exil, nu a cunoscut cuvintele acestor profeţii, deoarece Daniel, fiind un om de stat, a avut puţin contact cu comunitatea evreiască. Numai după exil, poporul lui Dumnezeu a primit înregistrarea revelaţiei divine, date lui Daniel.569 Alte obiecţii au vizat unitatea cărţii „Daniel”, pe considerentul că este scrisă în două limbi. Astfel pasajele 1:1-2:4a şi capitolele 8-12 sunt scrise în ebraică, iar 2:4b-7:28 este scris în aramaică. Pentecost explică acest lucru prin faptul că scrierea aceasta are două teme majore: una are de-a face cu programul lui Dumnezeu pentru Neamuri (aceasta este partea scrisă în aramaică, limba vorbită curent în Orientul Apropiat şi în cel Mijlociu, în vremea respectivă), iar a doua are de-a face cu 567 Arnold and Beyer, Encountering the Old Testament, pag. 428 568 John F. Walvoord, Daniel, pag. 11 569 Willem A. VanGemeren, The Baker Illustrated Bible Commentary, pag. 784 366

naţiunea lui Israel şi influenţa Neamurilor asupra lui Israel (aceasta ar fi partea scrisă în ebraică).570 Alţi cercetători au fost de părere că scrierea aceasta a fost realizată în original, în aramaică, iar mai târziu, partea de început şi partea finală ar fi fost traduse în ebraică, spre a se facilita acceptarea cărţii în Biblia ebraică. În sfârşit, s-a mai sugerat că această distincţie este făcută spre a se scoate în evidenţă partea scrisă în Babilon şi Persia (textul scris în aramaică), în raport cu viziunile descrise în capitolele 8-12.571 Longman şi Dillard admit că este impsibil să se rezolve aceste chestiuni, de o manieră concluzivă. Însă, în definitiv, înţelegerea noastră asupra textului, este prea puţin influenţată de această dificultate.572. Dificultăţile pe care le ridică scrierea „Daniel” în faţa cercetătorilor mai vin şi din identificarea celor patru împărăţii despre care se vorbeşte în capitolele 2 şi 7. Două poziţii s-au conturat cu privire la aceste împărăţii. Una este poziţia evanghelică, potrivit căreia aceste împărăţii ar fi Babilonul, Medo-Persia, Grecia şi Roma. O astfel de identificare ar explica sosirea împărăţiei cerurilor prin venirea lui Hristos şi naşterea creştinismului în timpul Imperiului Roman. Cea de a doua poziţie, cea ne-evanghelică, propune o ordine puţin diferită: Babilonul, Media, Persia şi Grecia. Astfel, împărăţia cerurilor, care urmează împărăţiei Greciei, ar fi statul iudeu din vremea Macabeilor (secolul al II-lea î.Hr.).573 În Canonul Bibliei ebraice, cartea „Daniel” este plasată în secţiunea „Scrierile”, după „Estera” şi înaintea scrierii „Ezra”. În canonul alexandrin, ea a fost aşezată după „Ezechiel”, şi înaintea celor doisprezece profeţi minori. Aceeaşi poziţie o ocupă şi Vulgata, şi mai târziu, în Bibliile moderne. Titlul scrierii Cartea aceasta a fost numită „Daniel” (în ebraică ”daniyyel” sau ”dani’el”, care înseamnă „Domnul este judecătorul meu”), din două motive. Mai întâi, ea poartă numele personajului principal. Apoi, s-a 570 J. Dwight Pentecost, în op. Cit., pag. 1324 571 Arnold şi Beyer, op. Cit., pag. 434 572 Longman and Dillard, op. Cit., pag. 389 573 Arnold şi Beyer, ibid., pag. 434 367

ţinut seama de obiceiul de a se pune nume unei opere literare, după numele autorului scrierii. În textul Septuagintei, în Vulgata şi în Bibliile protestante, cartea şi-a păstrat numele ebraic transliterat. Autorul scrierii Cu privire la autorul acestei cărţii, s-au exprimat mai multe opinii, mergând de la un singur autor, până la mai mulţi. Potrivit Talmudului (Baba bathra 15a, cartea aceasta a fost editată de către oamenii Marii Sinagogi, însă se lasă deschisă posibilitatea ca ei să fi avut la îndemână forme scrise ale viziunilor profetului, provenind chiar de la el. În textul cărţii există o singură menţionare privitoare la activitatea scriitoricească a profetului (în 7:1), la care se mai adaugă o referire făcută de Isus (în Matei 24:15). Dacă la acestea, mai adăugăm temeinicele cunoştinţe despre istoria neo-babiloniană şi despre prima parte a perioadei persane, putem concluziona că Daniel profetul, este cel mai credibil candidat la poziţia de autor al cărţii care-i poartă numele. Data scrierii Potrivit lui LaSor, Hubbard şi Bush, probabil că nici o altă datare a vreunei cărţi din Vechiul Testament nu a fost atât de bine documentată şi totuşi atât de sistematic atacată de către criticii liberali, cât a fost atacată datarea cărţii „Daniel”.574 În mod tradiţional, s-a considerat că ea a fost scrisă în a doua jumătate a secolului al VI-lea î.Hr. Însă din cauza numeroaselor profeţii despre evenimente istorice petrecute în secolele al IV-lea, al III, şi chiar al II-lea î.Hr, mulţi cercetători (chiar şi unii dintre criticii conservatori) înclină să dateze cartea „Daniel”, în jurul anului 165 î.Hr. Un alt argument invocat de cercetători în sprijinul unei datări târzii a cărţii acesteia, este cel legat de acurateţea profeţiilor pe care le conţine. Primul care a ridicat obiecţii cu privire la datarea cărţii „Daniel” a fost Porfirus (233-304 d.Hr.), în cea de a douăsprezecea sa carte scrisă împotriva creştinilor. William McDonald spune că ideile lui Porfirus au fost preluate de mai mulţi evrei din secolul al XVII-lea (Uriel Acosta, B. Spinoza), şi apoi de către unii comentatori creştini din 574 La Sor, Hubbard şi Bush, op. Cit., pag. 665 368

secolul al XVIII-lea. Odată cu răspândirea raţionalismului, aceste idei au ajuns să predomine gândirea teologică a cercetătorilor liberali.575 Mulţi critici consideră că scrierea aceasta a fost realizată în secolul al II-lea î.Hr., fiind astfel o lucrare pseudonimă, care întrebuinţează principiul „vaticinum ex eventu” (adică prevestirea în urma împlinirii faptului). Între cei ce susţin o datare târzie a cărţii „Daniel”, se numără şi Otto Eissfeld, care consideră că ea a fost scrisă în urma celei de a doua campanii a lui Antiohus, în 167 î.Hr. În sfârşit, un alt argument adus în discuţie de cercetători, este de ordin lingvistic. Prezenţa în textul scrierii unor termeni persani precum şi a unor termeni greceşti, s-a spus că indică spre o datare târzie. Lucrul acesta se explică însă foarte uşor. Termenii persani nu-i erau necunoscuţi unui scriitor care a trăit în vremea în care a trăit personajul biblic Daniel (adică secolul al VI-lea î.Hr.). În ceea ce priveşte termenii greceşti, la o cercetare atentă s-a dovedit că ar fi vorba doar despre trei termeni, şi toţi aceştia erau denumiri ale unor instrumente muzicale. Datarea târzie a cărţii „Daniel”, aşa cum se sugerează de către reprezentanţii criticii liberale, este foarte discutabilă, deoarece textul acestei scrieri a fost descoperit printre manuscrisele de la Qumran, despre care se ştie că au fost datate prin secolul al II-lea î.Hr. Ar fi fost prea scurt timpul scurs între scrierea ei, acceptarea ei de către iudei, şi apoi copierea ei de către qumraniţi. În concluzie, E.J. Young are dreptate să afirme că în pofida numeroaselor obiecţii care au fost avansate de către cercetători, care au considerat scrierea aceasta ca o profeţie scrisă „după eveniment”, nu există nici un motiv temeinic pe baza căruia să contestăm plasarea scrierii în secolul al VI-lea î.Hr.576 Structura cărţii Cartea „Daniel”, în versiunea grecească, include două adiţii, între Dan. 3:23 şi 3:24. Acestea sunt „Rugăciunea lui Azaria” şi „Cântarea celor trei copii”. Aceste adiţii nu se regăsesc nici în Textul Masoretic, şi nici în Bibliile protestante. Din acest motiv, atunci când vorbim despre structura cărţii, nu luăm în considerare respectivele adiţii. 575 William McDonald, Comentar al Vechiului Testament, pag. 977 576 E. J. Young, op. Cit., pag. 387 369

Cea mai sugestivă structurare a cărţii ne este oferită de LaSor, Hubbard şi Bush, care sunt de părere că scrierea aceasta ar avea două secţiuni majore.577 Prima ar fi dedicată istoriilor (naraţiunii) iar cea de a doua ar fi dedicată viziunilor profetului. Prima secţiune acoperă primele şase capitole ale cărţii, şi cuprinde diverse relatări. În secţiunea aceasta, putem distinge următoarele elemente: - Daniel şi tovarăşii săi, duşi în Babilon - Visul împăratului Nebucadneţar şi interpretarea lui - Chipul de aur - Visul lui Nebucadneţar, cu copacul - Ospăţul lui Belşaţar - Daniel în groapa cu lei Cea de a doua secţiune majoră a cărţii cuprinde ultimele şase capitole şi se ocupă de visele şi viziunile apocaliptice primite de profet: - Cele patru fiare ieşind din mare - Berbecele, ţapul şi cornul - Daniel şi cei 70 de ani prevestiţi de Ieremia - Viziunea de la râul cel mare (Tigrul) - Cei doi împăraţi (unul din Sud iar altul din Nord) - Vremea necazului; învierea Mesajul teologic al cărţii Două teme teologice majore se evidenţiază în cartea profetului Daniel: una este suveranitatea lui Dumnezeu asupra tuturor împărăţiilor pământului, iar cealaltă este suferinţa şi perseverenţa sfinţilor, într-o lume în care Dumnezeu a îngăduit conducătorilor omeneşti, suficientă libertate pentru ca ei să devină depravaţi. Una din temele majore ale cărţii „Daniel” este suveranitatea lui Dumnezeu asupra istoriei şi a tuturor naţiunilor. În această privinţă, Walther C. Kaiser Jr. afirmă că teologia lui Daniel este în antiteză cu 577 La Sor, Hubbard şi Bush op. Cit., pag. 663 370

împărăţiile omeneşti succesive. În contrast cu acestea, împărăţia lui Dumnezeu ca fi statornică şi triumfătoare.578 Încă din începutul cărţii sale, Daniel face afirmaţia că în căderea Ierusalimului în mâinile lui Nebucadneţat, n-au avut nici un rol, zeităţile babilonienilor, ci Dumnezeu Însuşi a dat cetatea în mâinile lor. Daniel va adăuga ceva mai târziu, că Dumnezeu este Cel ce schimbă vremurile şi împrejurările, schimbându-i pe împăraţi, şi ridicând împărăţiile. E. C. Lucas declară că domnia şi conducerea lui Dumnezeu nu este arbitrară, ci este determinată de considerente morale. În viziunea din Daniel 7:9-14, Cel Îmbătrânit de zile judecă puterile pământului care au devenit sub-umane, depravate în aroganţa lor, egoiste în exercitarea suveranităţii. El le privează de suveranitatea lor şi o dă unuia „ca o fiinţă omenească”. În Împărăţia lui Dumnezeu, şi sub suveranitatea lui, umanitatea îşi poate atinge deplinul potenţial. Istoria salvării îşi atinge punctul său culminant atunci când împlineşte scopul pe care l-a avut Dumnezeu atunci când a creat lumea, o lume în care oamenii îşi exersează suveranitatea ca reprezentanţi ai Lui.579 În acelaşi gând, E. J. Young susţine că aici este arătată superioritatea Dumnezeului lui Israel, faţă de idolii naţiunilor păgâne. Chiar dacă aceste naţiuni au constituit instrumentul lui Dumnezeu în pedepsirea lui Israel, în ciuda acestui fapt, cu trecerea timpului, ele vor ieşi din scenă. În zilele din urmă, Dumnezeul cerului va ridica o împărăţie care nu va fi nimicită niciodată.580 Piatra, care simbolizează împărăţia lui Dumnezeu, va spulbera cele patru mari împărăţii omeneşti, şi va dăinui pentru totdeauna. Libertatea pe care Dumnezeu a dat-o conducătorilor omeneşti, a determinat crearea unor circumstanţe în care cei ce vor să rămână credincioşi lui Dumnezeu, au adesea de suferit. Provocarea care stă în faţa sfinţilor, este tema capitolelor 1, 3 şi 6. Însă în tot atâtea împrejurări, Daniel subliniază faptul că Dumnezeu a fost credincios faţă de cei ce i-au fost credincioşi. Însă credincioşia lui Dumnezeu, faţă de cei ce s-au dovedit credincioşi Lui, se va dovedi desăvârşită dincolo de moarte. E. C. Lucas subliniază că pasajul Daniel 12:2-3, conţine singura mărturie clară, din întreaga Biblie ebraică, a credinţei în înviere 578 Walther C. Kaiser Jr., op. Cit., pag. 244 579 E. C. Lucas, Dictionary of the Old Testament: Prophetes, pag. 121 580 E. J. Young, op. Cit., pag. 372 371

din morţi. Cei ce au suferit şi au murit din pricina credincioşiei lor, au promisiunea învierii şi a vieţii veşnice.581 Un alt mesaj important al cărţii acesteia priveşte împărăţia pe care Dumnezeu o va ridica în vremurile din urmă, pe pământ. Edward P. Blair subliniază că această împărăţie este un dar de la Dumnezeu, şi nu este o realizare izvorâtă din eforturile omului. Piatra aceea care s-a desprins (2:31-45), s-a desprins fără ajutorul vreunei mâini omeneşti. Totuşi sfinţii au şi ei un rol de îndeplinit. Ei trebuie să fie credincioşi în trăire, sinceri în mărturia lor, şi eroici în faptele lor.582 Pe de altă parte, cartea aceasta vorbeşte despre credincioşia lui Dumnezeu faţă de poporul Său de legământ. Credincioşia aceasta este arătată prin ocrotirea evreilor chiar şi atunci când ei se găsesc sub disciplinarea divină, ca urmare a neascultării lor. Dumnezeu se ocupă cu răbdare de ei spre a-i aduce iarăşi la binecuvântare. În aceeaşi idee, izbăvirea sfinţilor (numiţi prin expresia „Sfinţii Celui Preaînalt”) este legată de triumful final al împărăţiei lui Dumnezeu. Asta înseamnă că nu trebuie să ne aşteptăm ca ea să vină înainte de acest moment. O temă teologică secundară este învierea, temă despre care nu se spune aproape nimic în celelalte cărţi ale Vechiului Testament. Numai în cartea lui Isaia, mai există unele referiri la acest eveniment. Va fi o înviere din morţi, şi va fi o separare. Unii vor învia spre a se bucura de viaţa veşnică (cei a căror nume sunt scrise „în carte”), iar alţii vor fi aduşi iarăşi la viaţă, spre ruşine veşnică. Cei neprihăniţi vor străluci ca stelele, în veci de veci. OSEA Cartea aceasta deschide secţiunea celor doisprezece profeţi minori, care erau la început, cuprinşi într-un singur sul. Secţiunea aceasta a fost numită aşa, pe motivul că scrierile pe care le cuprinde, 581 E. C. Lucas, op. Cit., pag. 122 582 Edward P. Blair, Abingdon Bible Handbook, pag. 166 372

sunt mici, în comparaţie cu „Isaia”, cu „Ieremia” sau cu „Ezechiel”. Unele din aceste scrieri au doar câteva versete. Aranjarea cărţilor în interiorul acestei secţiuni, nu ţine seama de cronologie (deoarece, spre exemplu, se ştie că „Amos” a precedat pe „Osea”). Potrivit lui LaSor, Hubbard şi Bush, cartea „Osea” a fost desemnată să fie prima din această secţiune, nu doar pentru că a fost una dintre cele mai timpurii, ci mai degrabă pentru că Osea era cel mai lung dintre scriitorii pre-exilici.583 Cartea „Zaharia” este cu puţin, mai mare decât Osea, însă aparţine perioadei post-exilice. Scrierea aceasta se adresează celor zece seminţii din regatul de Nord (chiar dacă include şi câteva referiri ocazionale la regatul lui Iuda), şi se constituie într-un serios avertisment împotriva apostaziei şi a decăderii morale în care ajunsese Israelul. Potrivit lui Walther C. Kaiser Jr., în niciun alt profet, dragostea lui Dumnezeu nu este mai clar demarcată şi ilustrată, ca în Osea. Experienţa sa familială a fost cheia, atât a slujirii sale cât şi a teologiei sale. Aceasta a fost o imagine a sfinţeniei lui Dumnezeu, care stă ferm, în timp ce inima iubitoare a lui Dumnezeu era respinsă.584 Matthews şi Moyer spun că metafora căsătoriei prezintă aici prin promiscuitatea Gomerei, idolatria strigătoare la cer, a lui Israel.585 Din acest motiv, scopul autorului scrierii pare să fie acela de a-i convinge pe contemporanii săi să se pocăiască şi să se întoarcă cu căinţă, la Dumnezeu. Archer Jr. afirmă că atât ameninţarea cât şi promisiunea, sunt prezentate din perspectiva dragostei lui Dumnezeu faţă de Israel ca şi copii iubiţi ai Lui, şi ca şi soţia Lui prin legământ.586 Scrierea aceasta este mai puţin apreciată de către cititorul modern al Scripturii, din cauza faptului că ea conţine o serie de pasaje care ridică dificultăţi. Probabil, cele mai cunoscute pasaje ale ei sunt cele din primele trei capitole, însă celelalte (de la 4 la 14) au fost socotite printre cele mai dificile din Scriptură. Cu toate acestea, ea merită a fi studiată deoarece în paginile ei găsim, aşa cum subliniază Longman şi 583 La Sor, Hubbard şi Bush, op. Cit., pag. 331 584 Walther C. Kaiser Jr., op. Cit., pag. 197 585 Matthews şi Moyer, The Old Testament, Text and Context, pag. 140 586 Gleason L. Archer Jr., A Survey of the Old Testament, pag. 328 373

Dillard, cele mai emoţionante şi mai mişcătoare descrieri ale relaţiei lui Dumnezeu cu poporul Său.587 Slujirea profetului Osea s-a desfăşurat într-o vreme în care regatul de Nord, Israelul, era condus de către Ieroboam al II-lea (786-746 î.Hr.). Perioada aceasta a fost caracterizată de o mare prosperitate materială, însă şi de mari nedreptăţi sociale. După moartea lui Ieroboam al II-lea, nu mai puţin de cinci împăraţi s-au succedat la tron, într-o perioadă de doar 10 ani. Anarhia din Israel a permis Asiriei, aflată în ascensiune, să preia controlul şi să stoarcă tribut greu. Au urmat câteva tentative de ieşire de sub autoritatea asiriană, dar Tlglat Pileser s-a dovedit a fi un adversar prea puternic. Fiul acestuia asediază Samaria, timp de 2 ani, o cucereşte şi pune capăt istoriei regatului de Nord, deportând circa 27.000 de israeliţi, în Mesopotamia şi Persia. Profetul Osea moare cu puţin timp înainte de căderea Samariei. Ceea ce a fost şocant pentru contemporanii lui Osea, a fost faptul că soţia lui s-a dovedit a fi o soţie foarte nepotrivită pentru un om chemat să fie profet al lui Dumnezeu. Probabil că mulţi dintre ei şi-au pus întrebarea pe care şi-a pus-o Gary V. Smith. Acest fel de probleme n-ar fi descalificat o persoană de la slujire profetică ? Sau a avut Dumnezeu un motiv suficient de bun, ca să îngăduie să treacă Osea prin astfel de dificultăţi ?588 Răspunsul este că numai în felul acesta a putut fi în stare profetul să împărtăşească dragostea rănită a lui Dumnezeu, pentru poporul Său. Dumnezeu nu renunţă atât de uşor, la poporul Său, ci este gata să-l reprimească, dacă acesta se pocăieşte. În Canonul Bibliei ebraice, cartea „Osea” este plasată în secţiunea „Profeţii”, în grupa profeţilor târzii. Se ştie că această grupă începe cu cartea profetului Isaia şi se încheie cu cei doisprezece profeţi minori, între care se găseşte şi „Osea”. În Septuaginta, cartea „Osea” este plasată în categoria profeţilor minori. Aceeaşi poziţie, o ocupă şi în Vulgata, precum şi în Bibliile moderne. Potrivit lui R. K. Harrison, numele de „Profeţi minori”, dat acestei secţiuni, este de obârşie latină, provenind din Vulgata.589 587 Longman şi Dillard, op. Cit., pag. 397 588 Gary V. Smith, în The Baker Illustrated Bible Commentary, pag. 799 589 R. K. Harrison, op. Cit., pag. 858 374

Titlul cărţii Cartea aceasta poartă numele autorului ei („Hosea”), un nume ebraic care înseamnă „Dumnezeu mântuieşte”. Traducătorii Septuagintei au translatat acest nume prin „Osee”, iar Ieronim în lucrarea sa, l-a preluat fără modificare. La fel apare în Canonul Bibliilor moderne. Autorul scrierii În general, paternitatea acestei scrieri a fost atribuită profetului al cărui nume îl poartă. Numai unele pasaje au fost luate în discuţie de către cercetătorii liberali, şi au fost atribuite unui alt autor. Este vorba despre acele pasaje care se referă la împărăţia lui Iuda, şi pasajele care vorbesc despre salvare. Aceste pasaje, unii cercetători liberali le consideră a fi interpolări ulterioare. Însă trebuie să adăugăm că nu toţi criticii liberali sunt de părerea aceasta. Eissfeld şi Bentzen, spre exemplu, le admit ca fiind scrise de Osea. Însă nu este necesar ca pornind de la această observaţie, să tragem concluzia că textul acestei scrieri ar avea mai mulţi autori. Osea nu a fost nicidecum singurul profet din secolul al VIII-lea î.Hr., care s-a adresat ambelor împărăţii. Profetul acesta a fost fiul lui Beeri, din regatul lui Israel. În vocabularul său pot fi identificate urme ale dialectului specific zonei din Nord a Israelului, în vecinătatea Siriei. Nu se ştiu detalii despre ocupaţia sa, însă cunoştinţele pe care le dovedeşte, din domeniul istoriei şi din cel al relaţiilor internaţionale, trădează o educaţie aparte. Data scrierii Având în vedere faptul că scrierea aceasta este aproape în unanimitate atribuită lui Osea, putem conclude că ea a fost scrisă în timpul vieţii profetului, chiar dacă am admite minore intervenţii editoriale ulterioare. Acele pasaje care dovedesc afinităţi de limbaj şi de perspectivă teologică cu „Deuteronomul” se consideră că ar fi adiţii ulterioare. 375

Unele indicii din text sugerează că slujirea profetică a lui Osea a debutat în jurul anului 753 î.Hr, şi s-a încheiat în anul 722 î.Hr. cu puţin timp înainte de căderea Samariei în mâinile asirienilor.590 Structura cărţii Cartea profetului Osea oferă cititorului o structură simplă, alcătuită din patru secţiuni principale inegale ca mărime. Prima secţiune acoperă primele trei capitole ale cărţii, şi se ocupă de instruirea profetului de către Dumnezeu, într-un mod unic, greu de înţeles. Ea ar putea fi numită „Căsătoria lui Osea, şi semnificaţia ei”. Secţiunea aceasta cuprinde următoarele detalii: - Probleme de necredincioşie în familia profetului, şi în poporul lui Dumnezeu - Confruntarea necredincioşiei - Dumnezeu aduce restaurarea în familie - Dragostea, răspuns la lipsa de dragoste Secţiunea a doua a cărţii „Osea” începe în 4:1 şi se încheie în 6:6. Aici avem acuzaţia lui Dumnezeu, pentru necunoaşterea pe care poporul Său o dovedeşte faţă de El. Aici distingem următoarele detalii: - Dovada că Israel nu-L cunoaşte pe Domnul - Pedepsirea - Făgăduinţa întoarcerii şi a cunoaşterii Domnului Cea de a treia secţiune a cărţii, începe în 6:7 şi se încheie în 11:11. Ea cuprinde acuzaţia pe care Domnezeu o aduce poporului deoarece acesta nu ţine Legământul cu El - Dovada că poporul nu ţine Legământul - Pedeapsa adusă peste popor: captivitatea - Speranţa: dragostea lui Dumnezeu Cea de a patra şi ultima secţiune a cărţii „Osea” începe în 11:12 şi se încheie cu ultimul verset al cărţii. Aici avem încă o acuzaţie pe care Dumnezeu o formulează la adresa poporului Său: Israel este mincinos. 590 R. K. Harrison, op. Cit., pag. 860 376

- Dovada căilor lui mincinoase - Pedeapsa prin distrugere - Nădejdea pocăinţei lui Israel şi iertarea lui Dumnezeu Mesajul teologic al cărţii. Cartea „Osea” ocupă o poziţie semnificativă în Canonul Vechiului Testament, stând în capul listei celor doisprezece Profeţi Minori. J. G. McConville vede o legătură între poziţia cărţii acesteia, şi coerenţa tematică a secţiunii respective.591 Cartea aceasta desfăşoară, în ciuda tonului emoţional şi al unei simbolistici şocante pentru cititor, o tematică teologică relativ uşor de identificat. Dumnezeu a încheiat un legământ cu poporul Său. Longman şi Dillard susţin că înţelegerea mesajului cărţii profetului Osea, depinde de înţelegerea legământului de la Sinai.592 Pe temeiul prevederilor acestui legământ, Israelul ar fi avut datoria să i se închine numai lui Dumnezeu, şi să-L asculte. El îşi iubeşte poporul şi i-a promis binecuvântări. În schimb, poporul ar fi trebuit să arate o dragoste exclusivă pentru Dumnezeu, şi să dovedească ascultare de cerinţele Lui, dar a falimentat amarnic. Felul lui Israel de a răspunde dragostei lui Dumnezeu, este asemănător comportamentului unei soţii necredincioase soţului ei. Dintre toţi profeţii, doar Osea a ştiut ce înseamnă să iubeşti, să-ţi fie trădată dragostea, şi totuşi să continui să iubeşti. El a fost cel mai bine „echipat” pentru a aduce un astfel de mesaj din partea Domnului, pentru poporul necredincios. Ar fi greşit să credem că doar idolatria pe care a văzut-o în poporul Său, l-a deranjat pe Dumnezeu. Dincolo de păcatul greu al necredincioşiei faţă de Dumnezeu, cartea „Osea” mai etalează şi alte păcate pe care Dumnezeu le vede în poporul Său: nedreptate socială, violenţă, ipocrizie religioasă, aroganţă egoistă, alianţe cu străinii, spirit de răzvrătire, etc. Robert B. Chisholm Jr. arată că în câteva rânduri, 591 J. G. McConville, Dictionary Old Testament Prophetes, pag. 344 592 Longman şi Dillard, op. Cit., pag. 406 377

profetul Osea accentuează justeţea lui Dumnezeu, indicând că pedeapsa divină este potrivită pentru crimele de care ei s-au făcut vinovaţi.593 Neascultarea lui Israel, de Dumnezeu, s-a manifestat în multe feluri, însă în mod concluziv, în apostazia lui. Lipsa lui de încredere în Dumnezeu s-a manifestat în disponibilitatea şi în uşurinţa cu care Israelul a fosta gata să intre în alianţe străine spre a-şi rezolva problemele internaţionale, şi nu s-a bazat pe suveranitatea lui Dumnezeu, care a promis că-l va proteja.594 Căderea Samariei în mâinile asirienilor nu este lucrarea acestora, ci a lui Dumnezeu, care s-a folosit de ei spre a-şi exercita judecata asupra poporului Său. Judecata pe care o aduce Dumnezeu asupra poporului Său, în viziunea lui Osea, este inevitabilă. Ea se manifestă prin infertilitate, invazii străine şi chiar exil. Osea subliniază caracterul drept al judecăţii lui Dumnezeu. Însă chiar dacă Dumnezeu nu va ezita să aducă pedeapsa peste poporul Său, Osea ne dezvăluie că El nu va face lucrul acesta, cu inima uşoară. Apoi, El nu-şi va lăsa poporul sub judecată, şi în exil, pentru totdeauna. Dumnezeu va vindeca pe poporul Său, de toate rănile ce i le- a provocat neascultarea lui, şi-l va restaura în ţară. O altă tematică semnificativă a cărţii acesteia este cunoaşterea lui Dumnezeu. Din cauză că preoţii n-au păstrat învăţătura sănătoasă, poporul a ajuns să nu mai poată face deosebire între Dumnezeu şi Baal. Profetul mărturiseşte că poporul piere din lipsă de cunoştinţă (Osea 4:6). Însă, aşa cum observă La Sor, Hubbard şi Bush, în cartea lui Osea, relaţia dintre cunoaşterea lui Dumnezeu, şi împlinirea Legii, este foarte evidentă... Israel nu are nevoie de mai multă informaţie despre Dumnezeu, ci să dea un răspuns deplin la ceea ce cunoaşte deja.595 Lipsa cunoaşterii de Domnul, este considerată a fi rădăcina tuturor celorlalte păcate de care Israelul s-a făcut vinovat. În schimb, cunoaşterea Domnului este mai de dorit decât arderile de tot. 593 Robert B. Chisholm Jr., The Bible Knowledge Commentary, pag. 1378 594 Longman şi Dillard, op. Cit., pag. 407 595 La Sor, Hubbard şi Bush, op. Cit., pag. 341 378

IOEL Cartea profetului Ioel este o scriere scurtă, dar cu o semnificaţie escatologică importantă. Deşi este scurtă, ea a ridicat numeroase dificultăţi în faţa cercetătorilor biblici. Potrivit lui Iosif Flavius, profeţia lui Ioel a fost prilejuită de o devastatoare invazie de lăcuste, urmată de o secetă, ambele nenorociri fiind prevestitoare ale marii şi teribilei zile a Domnului. Nu se ştie aproape nimic despre profetul acesta, cu nume foarte comun în Israel. R. K. Harrison menţionează că în scrierile canonice sunt cel puţin 12 persoane care poartă acest nume.596 Totuşi, profetul acesta nu poate fi identificat cu niciunul dintre ei. Singurul detaliu este numele tatălui său, Petuel. Longman şi Dillard, sunt de părere că faptul că nici o altă informaţie despre profet nu mai este inclusă în superscripţia lucrării, pare să indice că Ioel era bine cunoscut contemporanilor săi, şi nici o altă identificare nu a mai fost necesară.597 Din cauza familiarizării pe care el o dovedeşte faţă de Templu, şi a interesului pentru închinarea din Templu, unii cercetători susţin că Ioel ar fi fost un profet al Templului, şi implicit, un locuitor al Ierusalimului. Edward P. Blair este de părere că Ioel a fost un preot pe care chemarea lui Dumnezeu la slujirea profetică, l-a transformat în profet. Blair invocă în sprijinul opiniei sale, expresiile pe care Ioel le foloseşte atunci când se referă la preoţi şi la Templu.598 Pe de altă parte, pe baza locului care i-a fost atribuit acestei scrieri în Canonul ebraic, se susţine că Ioel a fost unul din profeţii timpurii. În sprijinul datării timpurii a slujirii profetului Ioel, a fost invocat şi faptul că limbajul profetului este puternic influenţat de profeţii secolului al VIII-lea î.Hr., Amos, Osea, Mica şi Isaia. 596 R. K. Harrison, op. Cit., pag. 874 597 Longman şi Dillard, op. Cit., pag. 409 598 Edward P. Blair, Abingdon Bible Handbook, pag. 172 379

Din perspectiva stilului literar, D. A. Garrett o caracterizează ca fiind scrisă în stilul standardului biblic ebraic... ea nu conţine aramaisme care să indice spre o datare târzie a scrierii.599 Cercetătorii biblici au constatat că Ioel a împrumutat uneori propoziţii întregi de la profeţii care l-au precedat (spre exemplu, din Isaia), iar alteori a preluat grupuri de cuvinte (spre exemplu, din „Amos” şi din „Obadia”). Totuşi, aşa cum subliniază Elisabeth Achtemeier, profeţia lui Ioel nu este un mesaj stereotip din trecut, ci mai drgrabă o puternică şi elocventă mărturie a continuei lucrări a cuvântului profetic, în istorie. Nu doar prin revelaţia imediată ce i-a fost făcută lui, ci şi prin cuvintele profeţilor de dinaintea lui, Ioel L-a auzit pe Dumnezeu, vorbind situaţiei prezente a lui Iuda.600 Tema cărţii, în viziunea lui Archer Jr., este reprezentată de o solemnă ameninţare cu privire la judecata divină, ce va fi adusă peste Israel, în ziua Domnului. Ziua judecăţii este simbolizată printr-o devastatoare invazie de lăcuste care va determina o catastrofală pierdere economică peste naţiune.601 Simbolistica întrebuinţată aici, de autor, a ridicat serioase dificultăţi în faţa cercetătorilor. Unii au sugerat că ar fi vorba despre ceva ce ar trebui interpretat simbolic (armatele duşmane ar fi ca nişte valuri de lăcuste), în vreme ce alţii au fost de părere că această prevestire ar trebui să fie luată literal în considerare (invaziile de lăcuste, se spune, erau frecvente în Ţara Sfântă). Însă dacă admitem că erau frecvente aceste invazii de lăcuste, se ridică întrebarea: prin ce va fi această invazie mai deosebită, ca să se demarce şi să fie numită specific, „Ziua Domnului” ? Mulţi comentatori ai cărţii „Ioel” au remarcat că în 2:18, există un punct major de cotitură. Până în acest punct, a vorbit profetul. Mesajul lui a fost centrat pe judecată. După acest punct vorbeşte Domnul, ca răspuns la schimbarea atitudinii poporului său. Răspunsul Lui este încurajator deoarece transmite binecuvântare şi speranţă. Walter C. Kaiser Jr. este de părere că această schimbare de „ton” ar putea fi motivată de două lucruri: (1) Domnul, Dumnezeul lor era milostiv şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate, şi-I 599 D. A. Garrett, Dictionary Old Testament Prophetes, pag. 450 600 Elisabeth Achtemeier, Old Testament Survey, pag. 396 601 Gleason L. Archer Jr., op. Cit., pag. 310 380

pare rău de relele pe care le trimite (Ioel 2:13b), şi (2) poporul s-a pocăit, sfâşiindu-şi inimile, şi nu hainele.602 Titlul cărţii Cartea aceasta poartă numele autorului ei (ebraicul „Yo’el”), nume care înseamnă „Yahwe este Dumnezeu”. Numele acesta a fost redat în traducerea greacă, prin „Ioel”. Aşa a fost preluat în traducerea latină a lui Ieronim (mai exact, „Joel”). De aici a ajuns să fie preluat apoi, în Bibliile moderne. Autorul cărţii Cartea aceasta este atribuită în integralitatea ei, profetului al cărui nume îl poartă. Nu au fost ridicate obiecţii semnificative împotriva acestei atribuiri. Doar cu privire la pasajele apocaliptice, unii cercetători precum Robinson şi Oesterley au fost de părere că ele ar fi adiţii târzii la textul original. Însă E. J. Young a dovedit că literatura apocaliptică nu este în mod necesar, o dovadă a unei date târzii.603 Chiar şi cercetători cu vederi liberale, cum ar fi R. Pfeiffer, recunosc caracterul unitar al acestei scrieri. Data scrierii Datarea cărţii, în lipsa menţionării oricărui nume de rege, s-a dovedit a fi dificilă, cercetătorii propunând perioade foarte diverse, începând cu secolul al IX-lea î.Hr., şi mergând până în secolul al II-lea î.Hr. În general, s-au conturat trei posibilităţi mai semnificative. Unii au propus o dată pre-exilică timpurie. Motivele invocate au fost poziţia cărţii în Canonul ebraic, şi menţionarea Tirului, a Sidonului, a Filistiei, a Egiptului şi a Edomului, ca duşmani. Aceste naţiuni puteau reprezenta ameninţări pentru poporul lui Dumnezeu, numai în perioada pre-exilică. M. Bic a considerat că Ioel ar fi chiar cel mai timpuriu profet, dintre cei socotiţi „Minori”, deoarece în cartea lui pot fi identificate elemente specifice vremii în care a slujit Ilie. 602 Walter C. Kaiser Jr., op. Cit., pag. 188 603 E. J. Young, op. Cit., pag. 256 381

Alţii au indicat spre o perioadă târzie pre-exilică, pe la începutul secolului al VI-lea î.Hr. Referirile pe care autorul le face cu privire la Templu, dovedesc că acesta încă nu era distrus (distrugerea Templului a avut loc în anul 586 î.Hr.). Printre adepţii acestei datări îl putem menţiona pe A. S. Kapelrud. În sfârşit, cea de a treia posibilitate propusă a fost datarea post- exilică a slujirii, şi implicit a scrierii cărţii. Se invocă faptul că liderii comunităţii sunt bătrânii, şi nu un monarh (forma aceasta de organizare era specifică perioadei post-exilice). De asemenea, se susţine că Ioel ar face referire la cel de-al doilea Templu, şi la comerţul cu sclavi iudei (care pare specific perioadei persane). Printre adepţii acestei datări târzii am putea menţiona pe R. Pfeiffer. Fiecare din aceste trei posibilităţi, are în sprijin, o serie de argumente, dar în acelaşi timp, prezintă şi o serie de vulnerabilităţi, de aceea concluzia pe care o formulează Robert B. Chisholm Jr., este o concluzie prudentă: „... este imposibil să fim dogmatici cu privire la data scrierii cărţii Ioel”.604 E. J. Young însă pune o întrebare importantă atunci când aduce în discuţie primele două capitole ale cărţii „Ioel”: trebuie să considerăm aceste două capitole drept profeţie, sau sunt ele o descriere a unor evenimente care deja au avut loc ?605 De răspunsul la această întrebare, va depinde datarea scrierii. Există temeiuri puternice ca aceste două capitole să fie profeţii, şi astfel, să se potrivească bine cu partea a doua a cărţii. În acest caz, am putea plasa scrierea aceasta, în perioada pre- exilică, în timpul domniei lui Ioas. Structura scrierii În viziunea lui Gleason Archer Jr.606, cartea profetului Ioel, deşi este scurtă, are patru secţiuni importante. Prima secţiune descrie invazia lăcustelor ca o manifestare a zilei Domnului. Secţiunea aceasta începe în 1:1 şi se încheie în 2:11. Aici sunt incluse următoarele: - Marea devastare a hoardelor de lăcuste 604 Robert B. Chisholm Jr., în The Bible Knowledge Commentary, pag. 1410 605 E. J. Young, An Introduction to the Old Testament, pag. 255). 606 Gleason Archer Jr., op. Cit., pag. 310 382

- Invazia prefigurează invadatorii umani - Ziua Domnului, o zi a socotelilor Cea de a doua secţiune a cărţii, începe în 2:12 şi se încheie în 2:19. În esenţă, ea este o chemare la pocăinţă. - Formele exterioare ale pocăinţei alături de pocăinţa inimii - Pocăinţa la scară naţională, incluzând toate clasele sociale şi toate vârstele - Făgăduinţa că vor avea din dou parte de mila Domnului Partea a treia este o promisiune a abundenţei de binecuvântări. Ea începe în 2:20 şi se încheie în 2:32. Aici distingem următoarele elemente: - Teribila înfrângere a invadatorilor din Nord - Domnul va da ploaie după lăcuste şi după secetă - Ploaia ca simbol al revărsării Duhului Sfânt, în vremurile din urmă Ultima parte este dedicată triumfului final al lui Dumnezeu, în ziua Domnului. Secţiunea aceasta cuprinde întregul capitol al 3-lea al cărţii: - Nimicirea necredincioşilor - Pacea Ierusalimului Mesajul teologic al cărţii Profetul Ioel proclamă trei teme teologice majore, întâlnite şi la alţi profeţi: suveranitatea, sfinţenia şi compasiunea lui Dumnezeu. Acestea însă, nu sunt singurele. Fiind un Dumnezeu suveran, El are un control deplin asupra naturii. La Sor, Hubbard şi Bush observă că nicăieri Ioel nu lasă impresia că altcineva sau altceva ar fi răspunzător de invazia lăcustelor: acestea sunt armata lui Dumnezeu.607 Scopul acestei invazii este acela de a ilustra felul în care Ziua Domnului va veni, iar Dumnezeu va interveni direct, în istoria omenirii, spre a-şi apăra neprihănirea. 607 La Sor, Hubbard şi Bush, op. Cit., pag. 442 383

A doua temă majoră este sfinţenia lui Dumnezeu. Din cauza caracterului Lui sfânt, Dumnezeu nu va trece cu vederea păcatele poporului Său. Ioel vede, în plaga lăcustelor, intervenţia mâinii lui Dumnezeu asupra poporului Său, care pedepseşte şi îndreaptă poporul spre pocăinţă. Însă dacă acesta se va pocăi, Dumnezeu va avea iarăşi milă de el. Unul din mesajele importante ale cărţii „Ioel” este acela că întoarcerea la Dumnezeu înseamnă nu doar îndeplinirea de ritualuri religioase (cum ar fi sfâşierea hainelor), ci mai ales schimbarea atitudinii inimii închinătorilor. Cea de a treia temă majoră a cărţii acesteia este compasiunea divină. Când poporul se va întoarce la Domnul cu o pocăinţă adevărată, răspunsul Domnului va fi deosebit de încurajator. Mai întâi, pământul îşi va da iarăşi roadele sale, din abundenţă. Apoi, poporul va avea parte de o trezire spirituală. Domnul va turna din Duhul Său peste orice făptură, fără deosebire de sex, categorie socială sau vârstă. În al treilea rând, Domnul va pedepsi pe cei necredincioşi, în concordanţă cu relele făptuite, şi tot pământul va recunoaşte, în ziua aceea, suveranitatea absolută a lui Dumnezeu. În al patrulea rând, poporul lui Dumnezeu va avea parte de binecuvântări şi va fi înălţat. O altă temă recurentă în cartea aceasta este „Ziua Domnului” (expresia aceasta apare în textul cărţii, de cinci ori). Probabil, partea cea mai bine cunoscută a cărţii „Ioel” este partea care vorbeşte despre zilele din urmă, la care a făcut referire apostolul Petru, în predica sa de la Cincizecime (Fp. Ap. 2:16-21). În Vechiul Testament, expresia aceasta avea două posibile interpretări: ea se referea fie la un eveniment istoric particular (în care Domnul a fost implicat în mod dramatic), fie la ceva escatologic. La Ioel, expresia aceasta face referire la trei lucruri distincte: la judecata lui Israel (în 1:15, şi în 2:1-11), la izbăvirea lui Israel (în 2:28-32) şi la judecata neamurilor (în cap. 3). În primul ei sens, expresia „Ziua Domnului” prevestea judecata pe care Domnul o va aduce peste Israel, sub forma plăgii lăcustelor. Matthews şi Moyer afirmă că în mijlocul devastării acesteia, profetul aminteşte poporului, din nou, că ar fi mai bine să se pocăiască, decât să caute să îndeplinească ritualuri religioase... Apoi Ioel foloseşte expresia 384

aceasta spre a descrie restaurarea lui Israel, când belşugul va înlocui lipsa, şi când prezenţa Domnului se va manifesta deplin.608 Walter C. Kaiser Jr. spune că drept răspuns la pocăinţa poporului Său, Dumnezeu a promis să-l binecuvânteze. Darurile lui Dumnezeu cad în două categorii: (1) în binecuvântări imediate manifestate prin productivitatea pământului şi (2) promisiunea viitoarei revărsări a Duhului Sfânt peste orice făptură. Binecuvântarea aceasta va fi parte a acelei „zile”.609 În sfârşit, cartea profetului „Ioel” este importantă deoarece mai vorbeşte despre revărsarea Duhului Sfânt. Apostolul Petru este inspirat să facă o legătură clară între profeţia lui Ioel privitoare la revărsarea Duhului Sfânt, şi evenimentele petrecute la Cincizecime, în Ierusalim. Revărsarea Duhului Sfânt marca debutul zilelor din urmă. Dumnezeu a promis că nu va face deosebire pe considerente de vârstă, sex sau statut social. La Sor, Hubbard şi Bush văd în această promisiune, împlinirea dorinţei lui Moise, potrivit căreia Domnul îşi va pune Duhul Său peste toţi.610 AMOS Cartea profetului Amos este o carte de mică întindere. Ea are doar 9 capitole şi 146 de versete. În ciuda acestui fapt, ea a constituit obiectul interesului a numeroşi comentatori biblici, din vremurile moderne (secolele al XIX-lea şi al XX-lea), iar acest interes s-a concretizat în numeroase comentarii şi articole scrise asupra ei. Nu de aceeaşi atenţie s-a bucurat cartea aceasta, în vremea Evului Mediu. Donald E. Gowan spune că de-a lungul câtorva secole, ea a exercitat una dintre cele mai slabe influenţe asupra scrierilor evreieşti sau creştine.611 608 Matthews şi Moyer, The Old Testament, Text and Context, pag. 223 609 Walter C. Kaiser Jr., op. Cit., pag. 188 610 La Sor, Hubbard şi Bush, op. Cit., pag. 443 611 Donald E. Gowan, The Old Testament Survey, pag. 398 385

Profetul Amos este unul din profeţii secolului al VIII-lea î.Hr., într-o perioadă profetică pe care Archer Jr. o consideră drept perioada de excelenţă a profeţiei ebraice.612 Amos a fost originar din Iuda, însă a fost chemat să slujească profetic în Israel. Cele mai timpurii scrieri profetice, cele ale lui Obadia, Ioel şi Iona, au creat un cadru favorabil apariţiei celor patru mari figuri profetice care au dominat a doua jumătate a secolului al VIII-lea î.Hr. Perioada respectivă din istoria Regatului de Nord s-a caracterizat printr-o oarecare prosperitate economică, şi o stabilitate politică vremelnică. Această combinaţie a determinat decăderea spirituală a naţiunii, dovedită mai întâi prin nedreptăţi sociale. Bogaţii îi exploatau pe săraci, cei puternici îi oprimau pe cei mai slabi. Arnold şi Beyer afirmă că în vremea respectivă, moralitatea nu mai însemna nimic.613 Amos era originar din Tecoa, o localitate neînsemnată situată la aproximativ 20 km Sud de Ierusalim. Deşi era originar din Împărăţia din Sud, el a fost chemat să rostească un mesaj aspru cu privire la împărăţia de Nord. Din acest motiv, aşa cum observă Matthews şi Moyer, atât mesajul cât şi mesagerul, au fost trataţi cu suspiciune.614 Amos a avut îndrăzneala să profeţească împotriva Betelului, care era considerat sanctuarul regelui. El a mai condamnat vehement, ipocrizia religioasă a închinătorilor care au amestecat închinarea revelată, cu practicile canaanite. De aici s-a iscat conflictul dintre profet şi preotul Amaţia. Vocabularul specific al lui Amos, precum şi simbolistica întrebuinţată trădează ocupaţia specifică unui om care a trăit la ţară, şi a avut cunoştinţe temeinice din viaţa celor de la ţară (munca în agricultură). Mai înainte de a deveni profet al lui Dumnezeu, Amos a fost un păstor. Gary V. Smith susţine că termenul ebraic tradus prin „păstor” (termenul „noqed”, în 1:1, şi „boqer” în 7:14), este un termen mai puţin obişnuit, ceea ce înseamnă că Amos era mai degrabă un fel de „manager” al unor păstori, şi pornind de la această observaţie, concluzionează că el a avut o oarecare educaţie, precum şi abilităţi manageriale.615 612 Gleason L. Archer Jr., op. Cit., pag. 323 613 Arnold and Beyer, Encountering the Old Testament, pag. 445 614 Matthews şi Moyer, The Old Testament, Text and Context, pag. 137 615 Gary V. Smith, în The Bible Knowledge Commentary, pag. 829 386

O a doua ocupaţie a lui Amos (potrivit cu 7:14) a avut de-a face cu smochinele de Egipt, o varietate asemănătoare smochinelor comune. Sensul termenului ebraic nu a fost redat însă corect, de aceea s-a spus adeseori că el ar fi fost un „strângător” de smochine. În realitate, era vorba despre prestarea unei operaţii asemănătoare unei incizii asupra fructelor în perioada premergătoare coacerii lor. Harrison spune că aparent, aceasta a fost sarcina lui Amos: să facă astfel de incizii în fructe, în perioada de dinaintea recoltei. Chiar dacă o astfel de ocupaţie ar putea să pară plictisitoare, ea implica responsabilitate.616 Însă există aici o problemă, cu această a doua ocupaţie a profetului: în zona localităţii Tecoa, o zonă înaltă, nu existau smochini. Aceştia creşteau fie în zona vestică a împărăţiei lui Iuda, fie în valea Iordanului şi în zona Mării Moarte. Donald R. Sunukjian opinează că aceste ultime două zone menţionate, erau suficient de apropiate ca să-i permită lui Amos să aibă şi această a doua ocupaţie, sezonieră.617 Faptul că în disputa cu preotul păgân Amaţia, Amos şi-a declinat calitatea de profet, sau aceea de fiu de profet, dar a adăugat că Domnul l-a luat de la oi şi i-a poruncit să vină şi să profeţească în Israel (Amos 7:15), i-a făcut pe cercetători să se întrebe ce se poate înţelege de aici. O posibilă explicaţie este aceea că Amos nu a avut o poziţie oficială de profet al Templului, şi nu a avut o pregătire specifică (se ştie spre exemplu, că în vremea lui Ilie şi a lui Elisei, a existat o categorie de profeţi, numită „fiii profeţilor”). Amos nu a făcut parte dintre aceştia. Cartea lui Amos se remarcă prin două trăsături distinctive. Una este puterea limbajului profetului (sau forţa sa expresivă), iar cealaltă este preocuparea sa plină de pasiune, pentru cei opresaţi. Cea dintâi dintre aceste trăsături a făcut ca scrierea aceasta să fie considerată drept una din capodoperele literaturii ebraice. În ea sunt evidente influenţele stilistice ale Pentateuhului. În Canonul Bibliei ebraice, cartea profetului Amos este plasată în poziţia a treia, în secţiunea a doua a „Profeţilor” (adică în „Profeţii târzii”). În Septuaginta ordinea este diferită, ea fiind plasată în poziţia a doua, înainte de cartea „Ioel”. 616 R. K. Harrison, op. Cit., pag. 884 617 Donald R. Sunukjian, The Bible Knowledge Commentary, pag. 1425 387

Titlul cărţii Scrierea aceasta poartă numele profetului. Potrivit opiniei lui Archer Jr., numele acesta ar însemna „purtător de poveri” (o formă derivată din verbul ebraic „amas”, care înseamnă „a ridica o povară” sau „a purta o povară”).618 În traducerea grecească, în cea latină, şi în Bibliile protestante, cartea aceasta a preluat numele ei din Biblia ebraică. Autorul cărţii Afară de aceste informaţii despre profet, oferite de cuvintele cărţii, informaţii pe care le-am menţionat deja, nimic altceva nu se mai ştie despre Amos. Profetul Amos nu mai este menţionat în niciuna din cărţile Bibliei ebraice. Analizând mesajul său, am putea spune că el a fost un om cu convingeri dure şi cu o voinţă de fier. S.a luat în mult în discuţie, răspunsul pe care profetul l-a dat preotului Amaţia: a fost sau nu a fost Amos, profet ? Însă devreme ce mărturiseşte că Domnul l-a însărcinat să vorbească în Numele Lui, Amos funcţionează ca un profet. Data scrierii Printre cercetătorii Vechiului Testament, s-a conturat un consens general, potrivit căruia slujirea profetică a lui Amos ar putea fi plasată pe la jumătatea secolului al VIII-lea î.Hr., în ultimii ani ai domniei lui Ieroboam al II-lea. La această datare a slujirii, factori determinanţi au fost indiciile interne ale cărţii, dar şi precizarea făcută cu privire la cutremurul de pământ din vremea împăratului Ozia (Amos 1:1 şi Zaharia 14:5). Devreme ce se afirmă că profeţia a fost făcută cu doi ani înainte de acest cataclism, este evident să scrierea ei a avut loc după cataclism. Pe temeiul precizării din 1:1, Archer Jr. este de părere că scrierea cărţii nu a avut loc decât cu cel puţin doi ani după ce profetul şi-a rostit mesajul prin viu grai.619. La Sor, Hubbard şi Bush sunt de părere că după transmiterea cuvintelor profetice, primite de la Domnul, Amos s-a 618 Gleason L. Archer Jr., op. Cit., pag. 323 619 Gleason L. Archer Jr., op. Cit., pag. 325 388

întors în Tecoa şi aici şi-a aşezat în scris, mesajul. Ulterior, el i-a dat forma substanţială pe care o cunoaştem astăzi. Nu există temeiuri să se susţină o editare ulterioară a textului, de către presupuşi discipoli ai profetului.620 Structura cărţii Cartea „Amos” poate fi privită ca având cinci secţiuni distincte, foarte diferite ca întindere, variind între doar două versete şi patru capitole. Prima secţiuni este cea mai scurtă dintre cele patru (doar două versete), şi reprezintă un fel de prolog. În cadrul ei distingem următoarele: - Prezentarea autorului şi a datei - Prezentarea temei Secţiunea a doua a cărţii poate fi numită „Răcnetul judecăţii”. Ea începe în 1:3 şi se încheie în 2:16. În cadrul acestei secţiuni distingem următoarele: - Judecata împotriva popoarelor - Judecata împotriva lui Israel Cea de a treia secţiune a cărţii, este secţiunea cea mai amplă, acoperind capitolele 3-6. Ea este alcătuită din cinci mesaje distincte: - Primul mesaj (cap. 3) - Al doilea mesaj (cap. 4) - Al treilea mesaj (5:1-17) - Al patrulea mesaj (5:18-20) - Al cincilea mesaj (cap. 6) Cea de a patra secţiune a cărţii este dedicată rezultatelor judecăţii. Ea începe în 7:1 şi se încheie cu 9:10. Aici sunt cuprinse următoarele elemente distincte - Lăcustele - Focul devastator 620 La Sor, Hubbard şi Bush, op. Cit., pag. 320 389

- Fructul culminant - Domnul răzbunător Ultima secţiune a cărţii este dedicată mesajului încurajator. Ea se poate numi „Restaurarea care urmează judecăţii”. Secţiunea aceasta începe în 9:11 şi se încheie în 9:15. Ea cuprinde: - Reînoirea politică - Scopul lui Dumnezeu pentru Israel - Prosperitatea, pacea şi stabilitatea naţiunii Mesajul teologic al cărţii Cartea profetului Amos transmite patru teme teologice majore. Prima dintre ele este tema suveranităţii lui Dumnezeu peste tot pământul. Cartea aceasta cuprinde nu mai puţin de trei imnuri care proclamă măreţia Celui ce a creat lumea. Walter C. Kaiser Jr. susţine că Amos Îl prezintă pe Dumnezeu mai mult decât Creator. El este de asemenea, Cel ce controlează istoria şi destinele oamenilor. Întrebuinţarea foametei, a secetei, a distrugerii, a ciumei sau a războiului poate avea un scop izbăvitor numai dacă oamenii ar vrea să asculte; când oamenii au falimentat în a asculta de perceptele cuvântului slujitorilor Săi profeţi, poate că vor asculta de pedepsele Lui, lăsate una după alta, nu doar ca o pedeapsă pentru păcatele lor, cât mai ales o manieră de a capta atenţia lor.621 Profetul Amos împărtăşeşte împreună cu toţi ceilalţi profeţi canonici, convingerea că Dumnezeul lui Israel, este suveran peste toate evenimentele istoriei. În două domenii distincte se manifestă, în viziunea lui Amos, justiţia divină: în domeniul religiei (idolatria) şi în domeniul relaţiilor sociale (nedreptăţile). Din acest motiv, a doua temă teologică este tema justiţiei divine, în contextul mai larg al suveranităţii lui Dumnezeu. În cartea profetului „Amos”, Dumnezeu este prezentat ca Unul care este preocupat să judece şi să pedepsească. Potrivit lui Donald E. Gowan, rolul primordial al lui Dumnezeu, în această carte, este acela de judecător şi de executor (aici, cu sensul de persoană care duce la îndeplinire sentinţa, n.n.) al acelor persoane care au refuzat să asculte de 621 Walter C. Kaiser Jr., Toward an O. T. Theology, pag. 193 390

standardele divine de justeţe.622 Războiul domină gândirea cărţii „Amos”, iar Dumnezeu este direct implicat. Preocuparea lui Dumnezeu privitoare la justeţe, este evidenţiată în atitudinea lui Dumnezeu faţă de nedreptăţile pe care El le vedea în mijlocul poporului Său. În vreme ce săracii erau opresaţi şi chiar vânduţi ca robi, cei bogaţi îşi sporeau bogăţiile: dispuneau de palate de vară şi de palate de iarnă, trădând un nivel de trai luxuriant. Femeile, soţiile îmbuibate ale celor bogaţi, îşi instigau soţii la nedreptăţi, mânate de dorinţa de îmbogăţire şi de înălţare socială. Dumnezeu dispreţuia închinarea unor astfel de oameni. O altă preocupare majoră a cărţii, preocupare care se subscrie justiţiei divine, era acuzaţia împotriva sincretismului religios. Poporul practica o închinare falsă deoarece, religia părinţilor lor fusese amestecată cu practici păgâne, iar preoţii nu mai erau luaţi din seminţia lui Levi, ci din popor. Nici sărbătorile pe care le ţineau, nu mai erau sărbătorile poruncite de Dumnezeu, şi specificate clar în Legea lui Moise. Bruce K. Waltke susţine că prin combinarea profeţiilor de judecată împotriva neamurilor, cu cele de judecată împotriva lui Israel, cartea aceasta ne învaţă că în judecată, Dumnezeu nu a arătat favoritism (Rom. 2: 1-11) Israel nu este mai privilegiat decât celelalte naţiuni.623 În al treilea rând, Amos vorbeşte despre „Ziua Domnului”, însă el o vede dintr-o cu totul altă perspectivă decât cea obişnuită. În mod obişnuit, Israelul vedea „Ziua Domnului”, ca pe o zi în care luptătorul divin se va pune în mişcare, va judeca şi va pedepsi pe duşmanii lui Israel. Însă Amos vede această zi, dintr-o perspectivă diametral opusă: o zi în care Domnul va aduce judecata peste poporul Său, aducând împotriva acestuia, naţiuni păgâne. În sfârşit, ciuda tonului de supărare care emană din cea mai mare parte a cărţii, profetul Amos vorbeşte şi despre binecuvântări. Uneori, profetul a fost considerat incapabil de un mesaj al binecuvântării. Mulţi comentatori au susţinut că devreme ce Amos a aparţinut unei generaţii de profeţi, care au rostit mesaje de osândă şi de tristeţe, acea parte a mesajului cău, care exprimă elemente de speranţă, ar fi inserţii mai târzii. 622 Donald E. Gowan, Old Testament Survey, pag. 403 623 Bruce K. Waltke, op. Cit., pag. 835 391

E. J. Young spune însă că ar fi greşit să-l judecăm astfel pe Amos. Capitolul al 9-lea transmite un mesaj care arată credincioşia lui Dumnezeu faţă de legământul Său, credincioşie care va fi realizată atunci când Dumnezeu va aduce înapoi pe prinşii de război ai poporului Său.624 Rămăşiţa poporului va fi restaurată, adusă la o poziţie de proeminenţă politică, va avea parte de binecuvântările legământului, şi prin aceasta, Dumnezeu va atrage la El, pe toate naţiunile pământului. În felul acesta, Dumnezeu îşi va împlini făgăduinţa făcută lui Avraam şi pe cea făcută lui David. OBADIA Cartea profetului Obadia este cea mai scurtă dintre cărţile Vechiului Testament; ea are doar 21 de versete. Din acest motiv, pentru mulţi cititori ai Scripturii, ea nu trezeşte un interes deosebit. Un alt motiv al reticenţei cititorilor moderni vine din faptul că ea nu a fost citată nici măcar o dată, în scrierile Noului Testament. Însă, în ciuda acestui fapt, cartea aceasta îşi merită pe deplin, locul pe care-l ocupă în Canonul Vechiului Testament. Cuvintele ei poartă pecetea inspiraţiei divine, şi avem lecţii spirituale importante de învăţat din cele 21 de versete ale ei. Potrivit lui Walter L. Baker, cea mai importantă dintre ele este dreptatea lui Dumnezeu.625 Cartea aceasta nu ne oferă informaţii concludente spre a o putea plasa cu acurateţe, într-o anumită perioadă istorică, şi din acest motiv, plasarea ei în timp, a fost foarte diversă (între anii 850 şi 400 î.Hr.). Trebuie să ne amintim că tensiunile dintre Edom şi Iuda n-au fost caracteristice unei anumite perioade istorice; J. LeCureux afirmă că relaţia dintre Israel şi Edom, a fost lungă şi plină de conflicte.626 Superscripţia cărţii nu ne oferă informaţii privitoare la numele tatălui profetului, la împăratul în timpul căruia a slujit el, sau la originea lui Obadia. Din acest motiv, Ieronim a exprimat un mare 624 E. J. Young, op. Cit., pag. 258 625 Walter L. Baker, The Bible Knowledge Commentary, pag. 1453 626 J. LeCureux, Dictionary Old Testament Prophetes, pag.569 392

adevăr, atunci când s-a plâns că această carte, pe cât este de scurtă, pe atâta este de dificilă. Deşi este o scriere atât de scurtă, La Sor, Hubbard şi Bush spun că cercetătorii liberali, împingând la extremă analiza critică, au „reuşit” să dividă cartea aceasta în două secţiuni: „una „Proto-Obadia şi una „Deutero-Obadia”, şi chiar să-i găsească trei sau patru surse distincte.627 Conţinutul cărţii acesteia este o profeţie aspră, dar justificată, rostită împotriva Edomului. În cărţile profetice vetero-testamentare, au mai fost rostite şi ale profeţii împotriva Edomului (în „Isaia”, în „Ieremia”, în „Ezechiel”, în „Amos”, în „Maleahi”, etc.). Dintre toate acestea, tonul cel mai dur este găsit în cartea „Obadia”. Profetul proclamă categoric, o sentinţă la adresa Edomului: „Cum ai făcut, aşa ţi se va face !” (vers. 15). Se prevesteşte chiar ştergerea lor de pe faţa pământului. Pe de altă parte, Walter L. Baker observă pe bună dreptate, că judecata împotriva Edomului este menţionată în cărţile Vechiului Testament, mai mult decât împotriva oricărei alte naţiuni străine.628 Cititorul s-ar putea întreba: care a fost păcatul Edomului, împotriva poporului lui Dumnezeu ? Răspunsul la această întrebare, este complex. A fost vorba mai întâi, despre o situaţie din trecut, şi la ea s-a mai adăugat una, din vremuri mai apropiate profetului. Prima situaţie a fost aceea când poporul evreu se îndrepta spre ţara Canaan, iar Edomul, deşi avea legături de sânge cu Israelul (Esau, tatăl edomiţilor a fost fratele geamăn al lui Iacov, părintele israeliţilor), i s-a arătat împotrivitor. Edomiţii nu le-au îngăduit să treacă prin teritoriul lor (Numeri 20:14-21). În ciuda acestui fapt, Dumnezeu le-a cerut atunci israeliţilor să nu- i urască pe edomiţi, deoarece le sunt fraţi (Deut. 23:7). Din cărţile istorice ale Vechiului Testament se ştie că edomiţii au continuat să creeze probleme împăraţilor lui Israel. Unii comentatori biblici vorbesc despre o tensiune istorică între cele două naţiuni. E. J. Young susţine că 627 La Sor, Hubbard şi Bush, op. Cit., pag. 455 628 Walter L. Baker, The Bible Knowledge Commentary, pag. 1453 393

ostilitatea edomiţilor faţă de Iuda s-a manifestat în mod particular, în timpul domniei lui Ahaz.629 A doua situaţie, chiar mai revoltătoare decât cea dintâi, a fost aceea când, după căderea Ierusalimului, în mâinile babilonienilor, edomiţii prindeau fugari iudei şi-i dădeau în mâinile babilonienilor. Aceasta a fost dovada unui caracter perfid, şi lucrul acesta a fost de-a dreptul revoltător. Edward P. Blair susţine că păcatul fundamental al Edomului a fost lipsa sa de simţire frăteţească, într-o vreme de nenorocire. El a falimentat în a ajuta pe Iuda împotriva duşmanilor săi, a privit cu nesat nenorocirea care a venit peste naţiunea soră, s-a dedat la jaf în vreme de distrugere, şi a capturat şi a deferit duşmanului, fugari din ţara zdrobită a lui Iuda.630 Termenul ebraic folosit în 1:1 (tradus prin „proorocie”) are sensul de viziune sau revelaţie. Andrew E. Hill spune că în sens mai larg, termenul acesta defineşte o comunicare divină a lui Dumnezeu către profet, şi întăreşte ideea de autoritate şi autenticitate a mesajului profetic... Întrebuinţarea sa în Vechiul Testament este limitată aproape în exclusivitate la profeţii pre-exilici şi apare adesea în contextul unei judecăţi iminente.631 Profeţia rostită împotriva Edomului a fost împlinită prin evenimentele istorice care au venit peste edomiţi. Fără a intra în detalii, putem totuşi menţiona scoaterea lor din teritoriul lor naţional, de către arabii nabateeni (pe la sfârşitul secolului al VI-lea sau foarte devreme în secolul al V-lea î.Hr.), şi împingerea lor spre ţinutul deşertic din Sudul Iudeii. Aici au stat o vreme până ce Ioan Hircanus i-a cucerit şi i- a convertit cu forţa, la iudaism.632 Ultima etapă a judecăţii edomiţilor avea să fie semnată de generalul roman Titus, care i-a şters aproape complet, în anul 70 d.Hr. Din acest moment, nu se va mai vorbi despre edomiţi. Un amănunt care a dat mult de lucru cercetătorilor, a fost similitudinile dintre primele nouă versete ale profeţiei lui Obadia, şi părţi însemnate din capitolul 49 al cărţii lui Ieremia. Întrebarea care s-a 629 E. J. Young, op. Cit., pag. 260 630 Edward P. Blair, op. Cit., pag. 176 631 Andrew E. Hill, The Baker Illustrated Bible Commentary, pag. 844 632 The Antiquities of Jews, 13.9 394

pus, a fost: cine s-a inspirat de la cine ? Keil este de părere că Ieremia s-a folosit de textul lui Obadia. Hitzig, dimpotrivă, susţine că Obadia s-a inspirat din scrierea lui Ieremia. În sfârşit, alţi cercetători au sugerat existanţa unei proorocii anterioare, din care s-au inspirat ambii profeţi, aşezându-l totuşi pe Obadia într-o poziţie de anterioritate faţă de Ieremia. Este rezonabil să considerăm că Ieremia a profeţit înainte (el vorbind despre distrugerea viitoare a Ierusalimului), iar Obadia a profeţit după căderea Ierusalimului (şi având în vedere atitudinea Edomului faţă de iudei, în urma distrugerii cetăţii). J. A. Thompson argumentează spunând că ordinea expresiilor este mai firească în „Obadia”.633 În Canonul Bibliei ebraice, cartea „Obadia” ocupă locul al patrulea, printre scrierile din secţiunea „Profeţii mici” (după „Amos” şi înainte de „Iona”). În Canonul alexandrin, poziţia ei este diferită, ea ocupând locul al cincilea, în urma cărţii „Ioel” şi înainte de „Iona”. În schimb, traducerea latină Vulgata, a adoptat ordinea din Biblia ebraică. Bibliile protestante aşează cartea lui Obadia, între „Amos” şi „Iona”. Numele cărţii În Canonul ebraic, cartea aceasta este numită, după numele profetului, „Obad-yahu”, care înseamnă „slujitorul lui Dumnezeu” (sau, după alţi autori, „închinătorul lui Dumnezeu”). Numele acesta era unul din cele mai comune nume în poporul lui Dumnezeu. Numai în Vechiul Testament sunt menţionate aproximativ 12 persoane care poartă acest nume, fără a mai adăuga pe cei ce se numeau Obed (care este o variantă a numelui Obadia). În Septuaginta, scrierea aceasta este numită „Obdiou” (unii autori menţionează „Abidou”), iar în Vulgata ea se numeşte „Abdias”. Samuel Pagan susţine că semnificaţia din Vulgata este „servitorul lui Dumnezeu”.634 Autorul scrierii Andrew E. Hill menţionează o tradiţie rabinică (Talmudul babilonian, Sanhedrin 39b) care îl identifică pe Obadia, profetul, cu 633 J. A. Thompson, în Dicţionar Biblic, pag. 935 634 Samuel Pagan, The Old Testament Survey, pag. 407 395

unul din slujitorii lui Ahab, care era un închinător credincios Domnului (conf. 2 Împ. 18:3-16).635 El ar fi fost un aliat al lui Ilie, ocrotitor al profeţilor Domnului, în vremurile de prigoană. Această identificare nu poate fi sprijinită însă prin alte dovezi decât similitudinea de nume. Pe de altă parte, din relatarea din 1 Împăraţi 18, nu se poate trage concluzia că acel Obadia ar fi fost un profet el însuşi. Din acest motiv, este imposibil să tragem o concluzie definitivă cu privire la autor. Data scrierii Aşa cum s-a spus deja, datarea acestei cărţii este foarte dificilă, din cauza lipsei unor indicii clare. Din acest motiv, au fost exprimate trei opinii distincte asupra datării cărţii acesteia. Prima ipoteză este aceea că ea a fost scrisă în timpul domniei lui Ioram, fiul lui Iosafat. Asta ar însemna pe la jumătatea secolului al IX- lea î.Hr. Istoria vorbeşte despre o revoltă a edomiţilor împotriva lui Ioram, şi Scriptura o confirmă (în 2 Împ. 8:20-22). Spre exemplu, Keil este printre susţinătorii acestei ipoteze. La fel crede şi E. J. Young. El susţine că versetele 11-14 ale cărţii se referă la atacurile edomiţilor şi ale arabilor asupra lui Iuda, iar Ieremia s-a inspirat din Obadia. Walter C. Kaiser Jr. împărtăşeşte aceeaşi perspectivă, deoarece deşi n-o afirmă explicit, el în aşează pe Obadia în secţiunea dedicată profeţilor secolului al IX-lea î.Hr.636 A doua ipoteză este că ar fi fost scrisă în timpul domniei lui Ahaz. Asta ar însemna a doua jumătate a secolului al VIII-lea î.Hr. Se ştie că edomiţii au dat un atac împotriva lui Iuda, în vremea în care domnea Ahaz (2 Cron. 28:17). Am putea menţiona pe J. D. Davis printre susţinătorii acestei ipoteze. În sfârşit, cea de a treia ipoteză propune anul 585 î.Hr., imediat după căderea Ierusalimului. Cei mai mulţi dintre cercetătorii liberali susţin cea de a treia ipoteză, în vreme ce tabăra cercetătorilor conservatori este divizată între prima şi cea de a treia ipoteză. Se vorbeşte în profeţia lui Obadia, despre o nenorocire care a venit asupra Ierusalimului, descrisă în versetele 11-14, şi cei mai mulţi 635 Andrew E. Hill, The Baker Illustrated Bible Commentary, pag. 844 636 Walter C. Kaiser Jr., op. Cit., pag. 186 396

dintre cercetători înclină să creadă că este vorba despre căderea Ierusalimului în mâinile babilonienilor, în anul 586 î.Hr. Termeni ca „distrugere”, „exilaţi”, etc. au fost invocaţi în sprijinul acestei interpretări. Spre exemplu, R. K. Harrison susţine această interpretare. J. A. Thompson precizează că că aceasta este singura capturare a Ierusalimului, în care este consemnată participarea edomiţilor.637 (Dicţionar biblic, pag. 935). Tonul viu al profeţiei sugerează scrierea ei imediat după căderea Ierusalimului. Dintre toate ipotezele propuse de cercetători, cea mai plauzibilă pare cea care indică prima jumătate a secolului al VI-lea î.Hr. Structura scrierii Fiind vorba despre o scriere atât de scurtă, identificarea unei structuri este o sarcină delicată. Am putea considera că ea are trei secţiuni foarte scurte. Prima dintre ele este „Judecata asupra Edomului” (versetele 1-14). A doua secţiune este „Judecata universală” (versetele 15-16). Cea de a treia secţiune este „Restaurarea lui Israel” (versetele 17-21) Mesajul teologic al cărţii La Sor, Hubbard şi Bush fac o observaţie corectă atunci când subliniază că profetul Obadia nu a călătorit în Edom ca să-şi rostească acolo profeţia... Ceea ce profetul a spus despre Edom a fost auzit - şi aşa a fost intenţionat - de către Israel.638 Prin urmare, trei lucruri sunt evidente în acest mesaj. Acestea trebuiau să fie auzite de Israel. Mai întâi, Dumnezeul lui Israel este drept, şi din acest motiv El pretinde justeţe. Chiar dacă El şi-a ales un popor care să fie al Lui, şi chiar dacă El este îndelung răbdător şi bogat în bunătate, El nu-i va tolera acestuia un comportament contrar voii Sale revelate. La Sor, Hubbard şi Bush susţin că deoarece Israelul este un popor al Domnului, a cărui destin a fost acela de a învăţa naţiunile despre Dumnezeu şi despre Legea Sa, Dumnezeu a cerut acestui popor un nivel înalt de 637 J. A. Thompson, Dicţionar biblic, pag. 935 638 La Sor, Hubbard şi Bush, op. Cit., pag. 458 397

neprihănire, şi a fost determinat să pedepsească neascultarea poporului Său.639 Dumnezeu pedepseşte nelegiuirea poporului Său, însă nu va trece nepăsător peste purtarea perfidă a duşmanilor lui Israel. Profitând de conjunctura politică nefavorabilă poporului lui Dumnezeu, Edom s-a extins în Neghev, un teritoriu care de drept aparţinea poporului lui Dumnezeu. Evidenţele păreau să spună că era greşită credinţa evreiască potrivit căreia Dumnezeu ar fi ales pe Iacov, în defavoarea lui Esau. În aceste condiţii, Obadia reasigură pe Israel despre credincioşia lui Dumnezeu, şi oferă răspunsuri la întrebările care frământau pe iudei, descriind apropierea cu paşi repezi, a zilei în care Dumnezeu va reaşeza lucrurile în ordine. Justeţea divină va pedepsi Edomul din pricina rolului pe care acesta l-a jucat în catastrofa prin care a trecuta Iuda. Dumnezeu va aduce judecata şi peste neamuri. Samuel Pagan afirmă că Obadia a întrebuinţat şi a dezvoltat o teologie a justiţiei divine, profeţind că Dumnezeu va interveni şi va pedepsi pe aceia care au participat la prădarea Ierusalimului.640 În al treilea rând, iese în evidenţă faptul că Yahwe este Domnul cerului şi al pământului, Dumnezeul tuturor naţiunilor, şi implicit, Dumnezeul istoriei. J. LeCureux afirmă că atunci când scrierea aceasta este citită ca parte a colecţiei celor doisprezece Profeţi minori, ea capătă o mai multă însemnătate, şi accentuează planul mai cuprinzător al lui Dumnezeu, şi scopul Său pentru neamuri. Scopul ultim al acţiunilor Sale este ca să le aducă şi pe acestea la pocăinţă, şi să le includă în împărăţia escatologică.641 În al patrulea rând, este subliniată ideea că Dumnezeu este cel ce răsplăteşte fiecăruia după faptele lui. Avem de-a face aici cu un principiu care stă la baza judecăţii divine, principiu pe care îl vom regăsi exprimat şi în scrierile Noului Testament. Andrew E. Hill spune că mesajul potrivit căruia cum ai făcut, aşa ţi se va face, este un avertisment pentru naţiuni, că se găsesc în pericolul ca faptele lor rele 639 La Sor, Hubbard şi Bush, op. Cit., pag. 458 640 Samuel Pagan, Old Testament Survey, pag. 410 641 J. LeCureux, Dictionary of the Old Testament Prophetes, pag. 572 398

să se întoarcă asupra lor, în ziua Domnului.642 Dar principiul acesta, Isus spune că va fi aplicat fiecărui om în parte. Walter L. Baker afirmă că în cartea „Obadia” este dezvăluit pericolul pe care-l reprezintă mândria şi aroganţa, sentimentul superiorităţii, care determină adeseori pe oameni să caute să aibă avantaje asupra semenilor lor.643 Două lucruri au stat la temelia acestei atitudini a edomiţilor: una ar fi presupusa lor înţelepciune, iar cea de a doua ar fi poziţia geografică favorabilă, care conferea un sentiment de siguranţă în faţa atacurilor duşmanilor. Însă Edomul va fi smerit, iar Muntele Sionului va fi înălţat. IONA Edward P. Blair a numit istoria lui Iona, drept una dintre cele mai cunoscute, dar şi cea mai puţin înţeleasă istorie din Vechiul Testament.644 Aceasta se explică prin faptul că atenţia cititorului este captată de ineditul întâmplării. În unii cititori, naraţiunea cărţii acesteia a trezit uimire, în vreme ce în alţii a provocat neîncredere. Ceea ce a fost surprinzător pentru comentatori a fost faptul că ea a fost inclusă printre scrierile profetice, deşi personajul principal, proorocul Iona, a avut un mesaj profetic neobişnuit de scurt (în limba română, doar nouă cuvinte), şi din care lipsea numele lui Dumnezeu. Potrivit lui La Sor, Hubbard şi Bush, profeţia lui Iona este unică prin aceea că este o relatare a ceea ce i s-a întâmplat profetului, şi nu o înregistrare a mesajului său. Devreme ce cartea aceasta a fost aşezată în Canon printre profeţi, cineva ar putea concluziona spunând că povestea a ceea ce i s-a întâmplat lui Iona, ar fi de fapt, mesajul.645 Lucrul acesta are o măsură de adevăr, dacă ţinem seama de faptul că Mântuitorul a făcut apel la experienţa unică a acestui profet, 642 Andrew E. Hill, The Baker Illustrated Bible Commentary, pag. 846 643 Walter L. Baker, The Bible Knowledge Commentary, pag. 1453 644 Edward P. Blair, Abingdon Bible Handbook, pag. 177 645 La Sor, Hubbard şi Bush, op. Cit., pag. 347 399

numind-o „semnul proorocului Iona”. John D. Hannah precizează că Iona a fost unul dintre cei patru prooroci ai Vechiului Testament, la care a făcut referire Isus (Matei 12:41; Luca 11:32). Ceilalţi trei au fost Ilie (Matei 17:11-12), Elisei (luca 4:27) şi Isaia (Matei 15:7).646 În cartea aceasta, nu profetul Iona este personajul principal, ci Dumnezeu Însuşi. El a vorbit lui Iona, având atât primul, cât şi ultimul cuvânt. Dumnezeu a provocat furtuna pe mare, El a poruncit peştelui să-l înghită pe profet, apoi să-l verse la ţărm. Dumnezeu i-a dat o lecţie profetului său, în apropierea cetăţii Ninive, folosindu-se în scopul acesta, de o plantă sălbatică, de un vierme, de soare şi de vânt. Despre profet, se cunosc puţine detalii. Dacă este corectă identificarea lui cu profetul care a trăit în vremea împăratului Ieroboam al II-lea, şi care a prevestit extinderea împărăţiei lui Israel în detrimentul Siriei (2 Împ. 14:25), atunci deducem că el a locuit în Gat- Hefer, o localitate situată în apropierea Nazaretului. Afară de aceste două profeţii (cea legată de extinderea lui Israel şi cea rostită în capitala Asiriei) nu se mai ştie nimic altceva legat de slujirea lui profetică. Din textul cărţii acesteia mai aflăm că Iona era fiul lui Amitai. În naraţiunea cărţii acesteia există câteva detalii care au ridicat discuţii printre cercetători. Probabil detaliul cel mai mult contestat a fost acela cu peştele care l-a înghiţit pe profet. Experienţe din vremuri mai recente, înregistrate în analele marinei, confirmă că este posibil ca un om să fie înghiţit de un peşte mare, însă balena iese categoric din discuţie, ea nefiind peşte, ci mamifer. Pe de altă parte, din cauza unui detaliu anatomic, chiar admiţând că Scriptura ar numi-o „peşte” (în lipsa unui termen adecvat), creatura aceasta nu poate înghiţi ceva de mărimea unui om. Rămâne însă deschisă posibilitatea ca peştele acela să fi înghiţit pe Iona, deoarece detaliul acesta ne este confirmat de Isus (Matei 12). Un alt detaliu luat în discuţie a fost localitatea spre care a intenţionat să călătorească Iona. Ea este numită Tars, însă unii comentatori biblici, inspirându-se din scrierile istoricului grec Herodot, o identifică cu o localitate din îndepărtata Spanie. Alţii, inspirându-se din Iosif Flavius, susţin că ar fi vorba despre Tarsul Ciliciei. A mai fost sugerată Sardinia. 646 John D. Hannah, în The Bible Knowledge Commentary, pag. 1461 400